Sunteți pe pagina 1din 43

Feodor Mihailovici Dostoievski

NOPŢI ALBE

Din amintirile unui vis ă tor

A fost cumva al sor ţ ii har, Megieş al inimii ginga şe

Să ­ţi fie el o clipă doar?

I. Turgheniev

ÎNTÂ IA NOAPTE. Era o noapte minunat ă , o noapte cum numai î n tinereţ e pot fi nop ţ ile,

iubite cititorule. Bolta î nstelat ă era atâ t de luminoas ă , î ncâ t, privind­o, te

î ntrebai fă r ă să vrei: cum e cu putin ţă oare, ca sub firmamentul acesta de vraj ă

să mai existe şi oameni posomor âţ i ori cu toane? E foarte tinereasc ă , desigur şi această î ntrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea s ă ­ ţ i î nsenineze c ât mai des sufletul! Alunec â nd însă cu gâ ndul la feluriţ i oameni î mbufna ţ i şi cu toane, mi­am amintit şi de starea mea sufleteasc ă î n tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de î nstr ă inare puse pe nesim ţ ite st ă pâ nire pe mine, chiar din zori. Î ncercam senza ţ ia penibil ă a omului î nsingurat care deodat ă se simte pă ră sit şi uitat de to ţ i. Oricine este î n drept, fire şte, să mă î ntrebe: dar cine erau ace şti „to ţ i”? De vreme ce, î n cei opt ani de c â nd locuiesc aici, la Petersburg, n­am reu şit să leg aproape nici o cuno ştinţă . Şi ce rost ar avea, la ce mi­ar folosi de fapt asemenea cuno ştinţ e, câ nd, fă ră să fi cunoscut pe cineva

direct, am ajuns s ă cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că m ă pă ră sesc to ţ i, câ nd ora şul î ntreg s­a ridicat deodat ă cu tot calabal â cul, pornind î ntr­un exod gr ă bit spre localităţ ile de vilegiatur ă din

î mprejurimile capitalei. Î ngrozit la g â ndul că r ăm â n singur, am hoin ă rit trei zile la râ nd pe str ăzi, prad ă unei triste ţ i copleşitoare şi făr ă a izbuti s ă ­mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie c ă mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că str ă băteam parcul sau r ă tă ceam de­a lungul cheiului – nu mai înt â lneam acum nici un chip cunoscut, niciunul din oamenii aceia cu care m ă obi şnuisem

a da ochii î n cutare loc, la cutare or ă , ani de­a r â ndul. Ei nu mă cunoscuser ă ,

desigur, dar eu î i cunoşteam… Î i cunoşteam de aproape, c ă ci le studiasem atâ t de bine chipurile, încâ t am ajuns s ă le admir c â nd sunt voioase şi m ă simt tare

abă tut c â nd le vă d î ntunecate. Am ajuns chiar s ă leg un fel de prietenie cu un bătr â nel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, s ă nu­l î ntâ lnesc, la aceea şi oră , pe Fontanka. Are o î nfăţ işare atâ t de grav ă şi e at ât de cufundat î n g â nduri! Tot timpul morm ă ie ceva pe sub nas, gesticuleaz ă cu m â na stâ ng ă , iar î n dreapta ţine un baston lung, noduros, cu m ă ciulia aurită . Chiar şi el m­a observat şi manifest ă fa ţă de mine o simpatie sincer ă . Sunt convins c ă , dacă s­ar î nt â mpla să nu fiu la ora obi şnuit ă şi pe locul ştiut de pe Fontanka, l­ar cuprinde ipohondria. Iat ă de ce câ teodată aproape c ă ne şi salut ăm, mai ales c â nd am â ndoi suntem î n bună dispozi ţ ie. Mai deun ă zi, după ce nu ne v ăzusem dou ă zile la r â nd, î ntâ lnindu­ne a treia zi, printr­o pornire spontan ă , duser ă m involuntar mâ inile la pă lă rie; ne oprir ăm totu şi la timp, st ă pâ nindu­ne gestul şi trecur ă m cu simpatie unul pe l â ng ă celă lalt. La fel de bine î mi sunt cunoscute şi casele. Câ nd trec pe strad ă , fiecare parc ă m­ar î nt â mpina cu aerul c ă vrea să ­mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu­mi spune:

„Bun ă ziua! Cum v ă mai sim ţ i ţ i? C ât despre mine, mulţ umesc lui Dumnezeu, sunt bine să nă toasă , iar pe la î nceputul lunii am s ă mai capă t un etaj”; sau:

„Cum o duceţ i cu să nă tatea? Eu de mâ ine intru î n repara ţ ie”; sau: „Eram c â t pe aci să pier în fl ă cări şi de­ai şti ce spaim ă am tras” etc. Printre ele – vorbesc de case – am şi prietene mai apropiate: una are de g â nd să urmeze un tratament în vara aceasta la un arhitect. Voi trece neap ă rat î n fiecare zi pe acolo, ca nu cumva – fereasc ă sfâ ntul! — S­o dea gata cu tratamentul lui. Sau, n­am s ă uit niciodat ă

î ntâ mplarea cu o c ă su ţă foarte dr ă gu ţă , de culoare roz­pal. Era o c ă su ţă de zid, zveltă şi cochet ă şi mă privea cu at âta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita at ât de semea ţă , î ncât inima­mi tresalt ă de bucurie ori de c âte ori mi se î nt â mpla să trec pe lâ ng ă ea. Dar să ptă m â na trecut ă , avâ nd drum pe acea strad ă şi arunc â ndu­mi privirea spre prietena mea, o auzii c ă inâ ndu­se amarnic: „Priveşte, m ă vopsesc î n galben!” Mizerabilii! Barbarii! Nu­i cru ţ aser ă nici coloanele, nici corni şele. Prietena mea se î ng ă lbenise ca un canar. De supă rare, sim ţ ii î n gur ă gust de fiere şi nici pâ nă acum nu mi­am gă sit puteri destule ca să mai dau ochi cu s ă rmana mea prieten ă , pe care o sluţ iser ă î n chipul cel mai stupid zugr ă vind­o î n Culoarea Imperiului ceresc. A şadar, cititorule, cred c ă î nţ elegi cam î n cel fel cunosc eu tot ora şul Petersburg. Spuneam mai adineauri c ă trei zile la r â nd m­a chinuit acea stranie nelini şte, pâ nă câ nd să ­mi dau seama de pricinile ei. Hai s ă zicem pe strad ă n­ aveam cum s ă mă simt bine – (lipse şte unul, nu mai apare altul, unde o fi cutare?) – dar nici acas ă nu m ă sim ţ eam î n apele mele. Dou ă seri m­am perpelit ca pe j ăratec, să aflu ce nu­mi vine la socoteal ă î n ungherul meu? De ce acum mă simt at ât de stingher acolo? Şi cu o privire nedumerit ă cercetam pereţ ii verzui, afuma ţ i, tavanul acoperit de p ă ienjeni şul pe care Matriona î l ocrotea cu deosebit succes, î ntregul mobilier, fiecare scaun î n parte, dac ă nu cumva aici e buba? (C ă ci la mine î n casă , chiar dac ă un singur scaun nu st ă pe locul unde­l ştiam ieri, î mi pierd îndată tot echilibrul sufletesc şi nu mai sunt

î n stare s ă ­mi aflu locul.) Î ncercai să m ă uit î ndelung şi fix î n lumina ferestrei – zadarnic… Nu­mi era c âtu şi de puţ in mai u şor! La un moment dat, am chemat­

o pe Matriona şi am dojenit­o p ă rinteşte pentru p ă ienjeni ş şi pentru lipsa de

curăţ enie din casă , dar femeia m­a privit foarte nedumerit ă şi a plecat fă r ă să spună un cuv â nt, iar p â nzele de pă ianjen au ră mas pâ nă azi în acela şi loc. Î n sfâ r şit, de abia î n diminea ţa aceasta am izbutit s ă ­mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Asta­i, va s ă zică ! Pur şi simplu ei toţ i fug de mine; din cauza mea, deci, o şterg din ora ş, se că ră bă nesc la vile. Ierta ţ i­mi expresia aceasta vulgar ă , dar acum, drept s ă spun, chiar c ă nu­mi arde de fine ţ uri stilistice… Nu­mi arde de loc, pentru c ă e cert că tot ce exist ă î n Petersburg fie c ă a plecat,

fie că o să plece cât de curâ nd î n vilegiatur ă ; pentru c ă î n oricare domn onorabil, cu înfăţ i şarea grav ă , ce tocmeşte un birjar, sunt dispus s ă vă d î ndat ă un venerabil cap de familie, care, dup ă obişnuitele­i î ndeletniciri de serviciu, se

gr ă beşte, fă r ă să ­ şi ia bagaje cu el, s ă ajung ă î n sâ nul familiei sale instalat ă î n

vreo vilă ; pentru c ă orice trecă tor p ă rea acum s ă aibă o î nfăţ i şare cu totul aparte, vr â nd parcă să spun ă fiecă rui nou î ntâ lnit: „Noi, domnilor, nu suntem aici decâ t a şa, în trecere, iar cel mult peste dou ă ore suntem pleca ţ i î n vilegiatur ă ”. De se­ntâ mpl ă să se deschidă o fereastr ă î n geamul c ă reia mai

î ntâ i ciocă niser ă ni şte degeţ ele subţ iri şi albe ca neaua şi să apară că pşorul

unei feti ţ e dr ă gă la şe, care strig ă după vâ nz ătorul de ghivece cu flori – nu­mi

î nchipui altceva dec â t că florile nu se cump ă r ă numai a şa, ca o î ncâ ntare de

primă var ă sau pentru primenirea aerului unui apartament sufocant de ora ş, ci pentru că , peste foarte pu ţ in timp, cu to ţ ii se vor muta la vil ă , ducâ nd cu ei acolo şi florile. Mai mult dec â t at ât, în statornica mea n ă zuinţă de a descoperi

mereu noi particularit ăţ i şi indicii de un anumit gen, ob ţ inusem atâ tea succese remarcabile, încâ t constatai cu satisfac ţ ie că ajunsesem să ghicesc fă r ă greş, numai după înfăţ i şarea pietonilor, î n ce vil ă locuieşte fiecare. Locuitorii ostroavelor Kamenn ă i şi Aptekarski, sau cei de pe şoseaua Peterhof se deosebeau prin distinc ţ ia studiată a manierelor, prin elegan ţa hainelor de var ă şi prin luxoasele tr ă suri cu care veneau î n ora ş. Cei din Pargolovo şi de mai

departe „impuneau” de la prima vedere prin sim ţ ul m ă surii şi prin seriozitate; vizitatorul ostrovului Krestovski s ă rea î n ochi prin voio şia lui pe care nimic nu

o putea tulbura. Şi, lucru curios, fie c ă mi se î ntâ mpla să î ntâ lnesc vreun

convoi lung de c ă ru ţa şi, cu h ăţ urile î n m â ini, păşind agale pe l â ngă că ru ţ ele

î ncă rcate vâ rf cu calabalâ c (mese, scaune, divane turce şti ori neturce şti şi

felurite lucruri gospod ă reşti tr â ntite claie peste gr ă madă ), deasupra c ărora trona – uneori chiar î n vârful gr ă mezii de boarfe – c â te o bucă tă reasă sfrijită , păzitoare zeloas ă a avutului boieresc; fie c ă urm ă ream î ndelung cu privirea luntrile greu încă rcate cu tot felul de obiecte casnice, lunec â nd agale pe Neva sau pe Fontanka, p â nă către pâ râ ul Ciornaia sau c ătre ostroave – în imagina ţ ia mea, că ruţ ele şi luntrile se înzeceau, se însuteau şi mi se pă rea de fiecare dat ă că totul s­a urnit din loc şi a pornit la drum, mi se p ă rea că totul începe să se mute, î n caravane î ntregi, pe la vile; c ă Petersburgul e amenin ţ at să ajungă un imens pustiu, a şa î ncâ t, pâ nă la urm ă , mi se fă cea tare ru şine, m ă sim ţ eam

jignit personal şi î ncepea să m ă roadă tristeţ ea, pentru c ă numai eu nu aveam unde şi de ce să plec î n vilegiatur ă . A ş fi fost gata s ă m ă urc î n oricare din aceste că ru ţ e şi să însoţ esc bucuros orice domn cu î nfăţ işare respectabil ă , care ar fi tocmit o birj ă ; dar nimeni, absolut nimeni nu m ă invita; ca şi cum m­ar fi uitat cu toţ ii, ca şi cum a ş fi fost î ntr­adevă r un str ă in pentru ei! Am ră tă cit astfel mult, p â nă câ nd – potrivit obiceiului meu – am izbutit să uit cu desă vâ r şire unde mă aflu şi m­am pomenit la marginea ora şului. Recă pă t â ndu­mi deodat ă buna dispozi ţ ie, am trecut dincolo de barier ă şi am apucat pe drumul dintre lanuri şi fâ neţ e, sim ţ ind cum dispare oboseala din mă dularele­mi ostenite, cum înviorarea îmi umple fiin ţ a î ntreag ă şi cum o povar ă apă sătoare mi se ridic ă de pe suflet. To ţ i trecă torii m ă priveau cu simpatie şi doar c ă nu m ă salutau; to ţ i pă reau cuprin şi de o rar ă mulţ umire şi toţ i, pâ nă la unul, fumau ţig ă ri de foi. Eu însumi m ă sim ţ eam cople şit de un inexplicabil sentiment de beatitudine, ceea ce nu mi se mai î ntâ mplase niciodat ă . Ca şi câ nd m­a ş fi pomenit deodat ă undeva î n Italia – at ât de puternic nă vă lea î n sufletul meu natura, uimindu­m ă , î mprospă t â nd for ţ ele inimii mele de orăşean aproape bolnav, de om aproape sufocat î ntre zidurile ora şului. O dată cu sosirea prim ă verii, natura Petersburgului devine nespus de

î nduioşă toare; cerul îşi deschide bel şugurile de puteri şi r â vne, iar de jur

î mprejur totul d ă î n verde şi se î mpodobeşte cu fermec ă toare smal ţuri de flori…

Fă r ă să vreau, natura î mi poartă atunci g â ndul, nu ştiu cum, la c âte o fat ă ofilit ă , plă pâ ndă , dintre cele la care şi tu, cititorule, prive şti uneori cu mil ă , alteori cu un fel de dragoste şi compă timire, sau pur şi simplu nici nu o iei î n

seam ă , dar care se înt â mpla pentru c âte o clipă , deodat ă , ca î ntr­o taină , să se facă nespus de frumoas ă , încât tu însu ţ i r ă mâ i mut de î ncâ ntare şi, fă ră să

vrei, te î ntrebi: ce putere a ştiut st â rni atâ ta stră lucire î n aceşti ochi tri şti şi

î ngâ ndura ţ i? Ce mister a putut aprinde bujorii ace ştia î n obrajii palizi şi sl ă biţ i? Cine a putut s ă î nsufleţ ească ginga şele tr ă sături ale chipului ei cu at â ta pasiune? De ce tresalt ă a şa de tulbur ă tor acest piept? Ce anume şi­a revă rsat puterea, via ţ a şi frumuse ţ ea pe chipul să rmanei fete, silindu­l s ă str ă lucească cu un z âmbet atâ t de luminos, s ă se învioreze de at âta voie bun ă , de scâ nteietoare senin ă tate? Dac ă vei privi î mprejur, ca şi câ nd ai că uta pe cineva, vei î nţ elege… Dar clipa a trecut şi e posibil ca mâ ine chiar să întâ lneşti din nou aceea şi privire cunoscut ă , adâ ncită în reverii şi absent ă ca şi mai î nainte, aceea şi fa ţă palidă , acelea şi mi şcă ri docile şi timide, poate chiar regretul sau pâ nă şi urmele m â hnirii şi ale unei ucig ătoare triste ţ i pentru ră tă cirea de o clipă Şi câ tă pă rere de r ău în sufletul t ău, că s­a stins at ât de repede şi fă ră de speranţă frumuseţ ea efemer ă , atâ t de amă gitoare, dezv ă luit ă atâ t de zadarnic şi de fulger ător, irosindu­se apoi sub privirea ta uimit ă , î ncâ t nici s­o

î ndr ă geşti cu adev ă rat nu ai avut timp… Şi totu şi, noaptea care a urmat a fost pentru mine mai bun ă decâ t ziua! Iată cum s­a î nt â mplat.

M­am î napoiat î n ora ş foarte t ârziu şi poate că trecuse de ora zece c â nd mă apropiasem de cas ă . Trebuia să trec pe cheiul canalului, unde la ora aceea nu î ntâ lneşti de obicei ţ ipenie de om. Ce­i drept, locuiesc în partea cea mai periferică a ora şului. Mergeam c â nt â nd, pentru c ă atunci c â nd sunt fericit, numaidecâ t î ncep a fredona c â te ceva, a şa, pentru mine, ca oricare om f ă ră prieteni şi fă ră cunoscu ţ i apropia ţ i, care î n momentele lui de bucurie n­are cui să ­ şi deschidă sufletul şi de aceea câ nt ă . Deodat ă însă o î nt â mplare cu totul nea şteptată m­a scos din fă ga şul obi şnuit. Rezemată de balustrada cheiului, sta undeva mai la o parte o femeie; se sprijinea de grilaj şi ar fi pă rut că priveşte foarte atent ă spre apa tulbure a

canalului. Purta o p ă lă rioară galben ă nostim ă şi o pelerin ă cochet ă . „E o fat ă , nu o femeie, mi­am zis şi trebuie să fie negreşit brunet ă .” Pasămite, nu­mi auzise pa şii, fiindcă nu s­a clintit c â nd am trecut pe l â ngă ea, cu ră suflarea oprită şi inima b ăt â nd să ­mi sparg ă pieptul. „Ciudat! M­am g â ndit apoi. Desigur că e absorbit ă de cine ştie ce complica ţ ie sufletească şi deodat ă m­am oprit ca î nlemnit. Mi s­a p ă rut că aud un suspin înă bu şit. Da! Nu m ă î nşelam:

fata pl â ngea, pl â ngea din ce î n ce mai tare, p â nă câ nd izbucni în sughi ţuri. Dumnezeule! Am sim ţ it cum mi se str â nge inima de durere. Şi oricâ tă sfiiciune am faţă de femei, în momentul acela am uitat de toate. M­am î ntors şi am pornit spre ea, gata s ă ­i strig: „Doamn ă ”, dar aduc â ndu­mi aminte c ă î n toate romanele ruse şti care zugr ă vesc a şa­zisa „ î nalt ă societate” banalitatea aceasta e nelipsit ă , m­am oprit. Singurul lucru, de altfel, care m­a f ă cut să n­o rostesc. Dar î n timp ce căutam un alt cuv â nt, mai potrivit, fata îşi î nfr â nse durerea, m ă privi şi, recă pă t â ndu­ şi stă pâ nirea de sine, se strecur ă pe l â ngă mine cu ochii

î n pă m â nt, de­a lungul cheiului. M­am luat numaidec â t după ea, î nsă fata,

dâ ndu­ şi seama de asta, p ă r ă si cheiul, travers ă strada şi trecu pe trotuar. Nu m­am î ncumetat s ă traversez şi eu. Îmi bătea inima î n piept ca la o p ă sărică prinsă î n laţ . O împrejurare îmi veni atunci î n ajutor. Pe trotuar, nu departe de necunoscuta mea, r ă sări pe nea şteptate un domn vâ rstnic, î n frac, dar cu un mers şovă itor. Mergea cl ă tinat, proptindu­se din câ nd î n câ nd cu grij ă de perete. Fata însă mergea ca s ă geata, gr ă bit ă şi sfielnică , a şa cum e umbletul mai tuturor fetelor care nu doresc s ă accepte a fi conduse noaptea acas ă şi, fă r ă î ndoial ă , domnul care se cl ă tina pe picioare n­ar fi ajuns­o nici î n ruptul capului, dac ă destinul meu nu i­ar fi sugerat s ă recurgă la anumite artificii. Brusc, f ă ră să scoat ă o vorbă , el se smulse din loc şi alerg ă din r ă sputeri ca s­o ajung ă din urm ă pe necunoscuta mea. Ea alerga ca vâ ntul, dar domnul cel ame ţ it de bă utură se apropia tot mai mult de d â nsa, iat ă că o şi ajunse, fata ţ ipă şi… Binecuvâ ntez providen ţ a pentru admirabilul ceatlă u noduros pe care de data aceea se î nt â mplase să ­l am în mâ na dreapt ă . Câ t ai clipi din ochi, m­am pomenit de partea cealalt ă a str ăzii şi pâ nă să apuce a­mi mai spune ceva, nepoftitul domn a şi î nţ eles, despre ce este vorba şi, lu â nd î n considera ţ ie „argumentul” conving ă tor din mâ na mea dreapt ă , se dă du la o parte, t ă cut; abia dup ă ce ne­am depă rtat, h ăt! Î ncepu să vocifereze,

adresâ ndu­mi o sumedenie de vorbe tari. Cuvintele lui î nsă abia dacă mai ajungeau p â nă la noi.

— Daţ i­mi mâ na, i­am spus necunoscutei mele şi el nu va mai î ndr ăzni

să

se lege de noi. Fă r ă să scoat ă o vorbă , ea îmi î ntinse m â na î ncă tremurâ nd de emo ţ ie şi

de

spaim ă . O, nepoftitule domn! Cum te binecuv â ntam î n momentul acela! Am

aruncat o privire fugar ă asupra ei: era foarte dr ă gu ţă şi brunet ă – ghicisem; pe genele ei negre mai str ă luceau î ncă lacrimile stâ rnite de spaima prin care trecuse sau de am ă r ă ciunea de mai î nainte, poate – greu de spus. Dar pe buze

î i î nflorea un z âmbet. Mă privi şi ea pe sub gene, ro şindu­se u şor şi cobor â ndu­ şi apoi ochii în pă mâ nt.

— Ei, vezi? De ce m­ai alungat adineauri? Dac ă a ş fi fost lâ ng ă

dumneata, nu s­ar fi î ntâ mplat nimic…

— Dar nu te cuno şteam; credeam c ă şi dumneata… la fel…

Şi nici acum nu m ă cuno şti?

— Ba da, am apucat s ă te cunosc puţ in. Iat ă , de pildă , de ce tremuri?

— O, dumneata mi­ai ghicit firea chiar din prima clip ă ! Ră spunsei eu,

entuziasmat de faptul c ă fata pe care o ţ ineam de mâ nă era deşteapt ă , ceea ce,

pe l â ngă frumuse ţ e, nu stric ă niciodat ă . Da, ai ghicit de la î ntâ ia privire cu cine

ai de­a face. A şa este – n­am s ă ascund – cu femeile sunt un timid, sunt

tulburat cel pu ţ in tot at ât de mult c â t ai fost tulburat ă şi dumneata cu c â teva clipe mai î nainte, c â nd acest domn te­a speriat… Uite şi acum mai sunt parc ă

î nfricoşat. Mi se pare c ă e un vis, deşi nici î n vis nu mi se n ă ză rise câ ndva că

voi ajunge s ă stau de vorb ă cu o femeie.

— Cum? Să fie adevă rat ce­mi spui?

— Crede­m ă şi dacă m â na î mi tremur ă acum, a şa cum bine ai observat,

aceasta se datore şte faptului c ă î ncă niciodat ă n­a cuprins­o o mâ nu ţă at ât de mică şi de încâ nt ătoare ca a dumitale. Nu mai ştiu de loc cum s ă mă port cu

femeile; adică , de fapt, nici n­am ştiut vreodat ă , sunt un î nsingurat. At âta tot. Nu ştiu nici mă car cum trebuie s ă le vorbesc. Iat ă , nici în momentul acesta nu ştiu cum s ă m ă port mai bine. Poate c ă ţ i­am spus vreo nerozie? Da? Vorbe şte­

mi deschis; te asigur c ă nu mă voi simţ i jignit.

— Dar n­ai spus nimic, nimic r ă u; dimpotrivă . Iar dac ă îmi şi ceri să fiu

sincer ă , a ş putea s ă ­ţi spun că femeilor nu le displace o asemenea timiditate;

şi­n cazul c ă ai dori s ă ştii mai mult, nici mie nu­mi displace şi nu inten ţ ionez

să te alung de l â ng ă mine pâ nă nu ajung acas ă .

— O, dar felul dumitale de a vorbi cu mine, î ncepui eu, sufoc â ndu­m ă de

fericire, va face s ă ­mi dispar ă î ndat ă timiditatea şi atunci… Adio toate armele

mele…!

— Armele… Dumitale? Ce fel de arme, adic ă? Uite, asta î ncepe să nu mai

fie frumos.

— Iart ă ­mă , am greşit; mi­a sc ă pat f ă ră să vreau aceast ă vorbă ; dar cum

îţ i î nchipui dumneata c ă în asemenea momente nu se na şte dorin ţa de…

— De a pl ă cea, nu­i a şa?

— Ei da, î ntocmai; dar te implor, pentru numele lui Dumnezeu, fii pu ţ in

mai î ndură toare. Judec ă şi dumneata cu cine stai de vorb ă . C ă ci, uite, am dou ăzeci şi şase de ani şi… N­am cunoscut niciodat ă pe nimeni, nici o fat ă . Cum a ş putea, a şadar, conversa î n cuvinte me şteşugite şi absolut nimerite? Sunt convins c ă ai prefera ca î ntre noi totul s ă fie deschis, sincer… Să vezi, eu nu ştiu să tac atunci c â nd inima din mine vorbe şte… Dar, î n sfâ r şit, asta n­are

nici o importan ţă … Mă crezi? N­am cunoscut nici o femeie, niciodat ă ! Niciuna! Deşi visez, în fiecare zi visez c ă totu şi voi î nt â lni câ ndva pe cineva… Ah, dacă ai şti de câ te ori m­am î ndr ă gostit î n felul acesta…!

— Cum a şa? De cine?

— De nimeni, de un ideal… de fă ptura care mi se va ar ă ta în vis. Î n

visă rile mele, pl ă smuiesc romane întregi. O, dar nu m ă cunoşti încă ! Este adevă rat – nici nu se putea altfel – c ă am î nt â lnit şi eu î n viaţă dou ă ­trei femei, dar ce fel de femei? Dintre cele obi şnuite, gospodine, a şa î ncât… Vei pufni î n râ s, poate, dac ă îţ i voi spune c ă mă gâ ndeam uneori s ă intru pur şi simplu î n vorbă cu vreo aristocrat ă î nt â lnit ă pe stradă , fireşte, câ nd e neînsoţ it ă ; să î ncep să ­i vorbesc, desigur, timid, respectuos, dar cu toat ă pasiunea; s ă ­i spun că m ă mistui de singură tate, că o rog s ă nu m ă gonească din preajma ei, că nu ştiu cum să fac pentru a cunoa şte o femeie, m ă car una; s­o sugestionez c ă delicateţ ea de a nu respinge sfielnica rug ăminte a unui om at â t de nefericit ca

mine intr ă chiar î n obliga ţ iile femeilor. Că , î n sfâ r şit, tot ceea ce î i cer e să ­mi spună doar câteva cuvinte, oricare ar fi ele, cu î nţ elegere şi simpatie fr ăţ ească , să nu m ă alunge de la primul pas; c ă o implor să mă creadă pe cuvâ nt, să asculte ceea ce am s ă ­i vorbesc, să r â dă de mine dacă doreşte, dar s ă ­mi dea speranţ e, să ­mi spun ă câ teva vorbe, doar c â teva vorbe, iar apoi, chiar nici s ă nu ne mai întâ lnim niciodată , dacă ţine la asta!… Dar v ă d că râ zi… De altfel, pentru asta şi vorbesc…

— Te rog să nu te superi; r â d pentru c ă vă d că eşti propriul dumitale

du şman şi că , dacă ai fi î ncercat, fie chiar şi pe strad ă , reu şeai fă ră î ndoial ă . Î n toate, cu c â t alegi calea cea mai simpl ă , cu atâ t e mai bine… Nici o femeie cu bun­sim ţ , î n afară de cazul c â nd e proast ă sau tare sup ă rat ă î n acea clipă , nu te­ar î ndepă rta de l â ngă ea fă r ă ofranda celor dou ă vorbe implorate cu at â ta sfioasă că ldură . Dar ce spun eu! Te­ar lua, desigur, drept un nebun. Judecasem dup ă mine. De fapt, ce ştiu eu despre via ţă şi despre felul de­a fi şi de­a se comporta al oamenilor!

— O, îţ i mul ţ umesc, strigai eu, nici nu ştii ce­ai fă cut pentru mine î n clipa asta!

— Bine, bine! Dar ajut ă ­m ă să pricep, dup ă ce­ai putut Cunoa şte că eu

a ş fi o astfel de femeie cu care… Mă rog, pe care dumneata ai considera­o demnă … de aten ţ ie şi prietenie… Î ntr­un cuv â nt, nu una din acelea „obi şnuite”, cum le numeşti dumneata. Ce te­a î ndemnat s ă te apropii de mine? De ce ai fă cut­o?

— De ce? Cum, de ce? P ă i… Erai singur ă , domnul acela prea îndr ă zneţ , afar ă era noapte: vei fi de acord, cred, c ă era de datoria mea…

— Nu. Nu atunci, ci mai î nainte, acolo, c â nd încă nu trecusem de partea asta? Doar ai încercat să te apropii de mine!

— Pe partea cealalt ă ? Câ nd î ncă … Drept să spun, nu ştiu cum s ă

ră spund; mi­e team ă Ştii, azi am fost fericit; mergeam, c â ntam; am ie şit afar ă

din ora ş; nu mi s­a mai înt âmplat niciodat ă să am clipe at ât de fericite. Dumneata… Mi s­a pă rut, dar poate c ă greşesc… Te rog să mă ier ţ i că ră scolesc… Mi s­a pă rut că pl â ngeai şi eu… Eu nu puteam s ă î ndur asta… Mi se sfâşia inima. O, Doamne! Dar, v ă zâ ndu­te, nu­mi era î ng ă duit să fiu copleşit de m â hnire? Să fi să vâ r şit oare, î ntr­adevă r, un pă cat atâ t de mare, numai pentru că un sentiment fr ăţ esc de compă timire m­a î ndemnat să vin lâ ng ă dumneata? Treci cu vederea c ă am spus comp ă timire… Ei! Da, într­un cuv â nt, te­am jignit oare, l ă sâ ndu­m ă pradă dorinţ ei de­a m ă apropia de durerea dumitale?

— Gata… Ajunge, nu mai continua… Spuse fata, cobor â ndu­ şi privirea şi

strâ ng â ndu­mi m â na. Sunt singur ă vinovat ă că am deschis discu ţ ia; dar m ă bucură , î n ceea ce te prive şte, că n­ai fost pentru mine o decep ţ ie… Şi acum, iat ă că am ajuns şi acas ă ; trebuie s­o apuc pe ulicioara asta; de aici, mai am doi pa şi… Adio, îţ i mul ţumesc…

Dar, cum a şa?! E posibil să ?… Să nu ne mai vedem niciodat ă ? E cu

putinţă ?

Vezi, spuse fata cu un z â mbet, la î nceput spuneai c ă te­ai fi mulţ umit

numai cu dou ă vorbe, iar acum… De altfel, nu­ ţ i mai spun nimic… Poate că ne

vom mai î nt â lni…

— Mâ ine voi veni aici, negre şit, am implorat­o eu. Iart ă ­m ă , o! Iartă ­m ă că îţ i cer…

— Da, eşti ner ă bdă tor… Aproape c ă pretinzi…

— Ascultă ­m ă , rogu­te, ascult ă ­m ă! Am î ntrerupt­o eu. Poate c ă îţ i voi

spune iarăşi ceva nelalocul lui, de şi n­a ş dori­o… Dar… Nu pot s ă nu vin mâ ine

aici. Sunt un vis ă tor; tr ă iesc atâ t de pu ţ in î n realitate şi atâ t de rar clipe ca aceasta de acum, încâ t nu pot s ă nu le repet în reveriile mele. Îţ i voi purta chipul î n visă rile mele toat ă noaptea, o s ă ptă m â nă întreag ă , tot anul! De aceea spun că voi veni mâ ine aici, negre şit, chiar î n acest loc şi la aceea şi or ă , fericit de a­mi reaminti m ă car de cele ce­au fost azi. Locul acesta a şi î nceput să ­mi fie drag. Mai am eu vreo dou ă ­trei locuri asem ă nă toare la Petersburg. O dat ă m­au podidit chiar lacrimile la aceast ă aducere­aminte, exact ca pe dumneata, adineauri… Ce ştiu eu, poate c ă şi dumneata, cu zece minute î n urmă , pl â ngeai tot din pricina unei amintiri… Te rog să nu mi­o iei î n nume de ră u, dar m­am lă sat î n voia gâ ndurilor; poate c ă aici, î n acest loc chiar, ai fost c â ndva foarte, foarte fericit ă

— Bine, murmur ă fata, se prea poate s ă vin mâ ine aici, tot la ora zece.

Vă d că nu mai am cum s ă te împiedic… Uite ce este: mâ ine trebuie neap ă rat să fiu aici; să nu crezi î nsă cumva c ă îţ i fixez astfel o întâ lnire; nicidecum, s ă ştii;

trebuie să fiu aici pentru mine. Şi, la urma urmei, de ce nu ţi­a ş spune­o deschis… N­o să se î ntâ mple nimic dac ă vii şi dumneata; î n primul râ nd, ca să

nu survin ă iarăşi nepl ă ceri de felul aceleia de ast ă ­sear ă , dar să lă să m toate astea la o parte… Pe scurt: a ş dori, pur şi simplu, să te vă d… ca să ­ ţi spun… Două vorbe… Numai că … Dar nu mă vei condamna auzindu­m ă vorbind astfel? Te rog să nu­ ţ i î nchipui cumva c ă dau înt â lniri cu atâ ta u şurin ţă … Nici acum n­a ş fi admis­o, dac ă … Dar asta r ăm â ne un secret al meu! Cu o singur ă condi ţ ie, î nsă

— Primesc! Spune, spune, te rog, pentru dumneata sunt gata s ă fac

orice… Spune totul, am exclamat în culmea fericirii, po ţ i conta pe mine: voi fi

ascult ă tor, respectuos… Mă cunoşti doar…

— Tocmai de aceea, pentru c ă te cunosc, te şi invit mâ ine, zise fata

râ zâ nd. Te cunosc perfect. Dar, nu uita: vii numai cu o condi ţ ie ( şi să fim

î nţ eleşi – vei respecta întocmai rugă mintea mea; dup ă cum vezi, îţ i vorbesc

deschis) să nu te î ndr ă gosteşti de mine… Pentru c ă a şa ceva nu se poate, crede­m ă . Să fim prieteni – da, cu cea mai mare bucurie, uite m â na mea… Dar

să nu te î ndr ă gosteşti, te rog! Asta nu se poate!

Ţi­o jur! Strigai eu, str â ngâ ndu­i cu ardoare m â nuţ a î ntinsă

— Lasă jură mintele, ştiu că eşti î n stare s ă te aprinzi ca un explozibil.

Nu­mi lua în nume de r ău că îţ i vorbesc astfel. Dac ă ai şti… Nici eu n­am pe

nimeni cu care s ă pot schimba câ teva cuvinte sau de la care s ă cer un sfat. Desigur, nu pe strad ă îţ i cauţ i sfă tuitorii, dumneata î nsă eşti o excepţ ie. Te cunosc atâ t de bine, de parc ă am fi prieteni de dou ăzeci de ani… Nu­i a şa că n­ o să mă tr ă dezi…?

— Niciodat ă ! Ai să te convingi… Nu ştiu î nsă dacă nu mor p â nă m â ine…

de emoţ ia a ştept ării.

Î ncearcă să dormi mai adâ nc. Noapte bun ă ! Şi ţ ine minte c ă eu am şi

dat dovadă de î ncredere î n dumneata. Doar ai exclamat adineauri at ât de

frumos: „S ă fi să vâ r şit oare, într­adevă r, un pă cat at ât de mare, numai pentru că un sentiment fr ăţ esc de compă timire m­a î ndemnat s ă vin lâ ngă dumneata?” Ai spus­o cu at âta sinceritate, î ncâ t mi­ai sugerat ideea c ă a ş putea să m ă dest ă inui dumitale…

— Pentru Dumnezeu, dar cum? Î n ce fel?

— A şadar, pe mâ ine! Să r ă mâ nă deocamdat ă o tain ă . E şi î n avantajul

dumitale oarecum; m ă car de departe se va asem ă na cu un roman. Poate c ă îţ i spun chiar m â ine, deşi tot pe at ât e posibil şi să nu­ ţ i spun… Va trebui să mai stă m de vorbă , să ne cunoa ştem şi mai bine…

— O, în ce mă priveşte, o s ă ­ ţi povestesc chiar m â ine totul despre mine!

Dar ce minune se petrece cu mine, Dumnezeule? Visez? Pe ce lume m ă aflu? Te rog, te implor, mai spune­mi o dat ă : e chiar adev ă rat că nu eşti nemul ţumită ,

că , spre deosebire de cum ar fi f ă cut oricare alta, nu te­ai sup ărat pe mine şi că nu m­ai î ndepă rtat de la bun î nceput? Numai dou ă clipe şi m­ai fă cut fericit pentru totdeauna. Da! Fericit! Cine ştie, poate c ă m­ai împă cat cu mine î nsumi, că mi­ai spulberat î ndoielile… Că ci am uneori ni şte momente… Ei, bine, î n sfâ r şit, mâ ine îţ i povestesc totul, vei cunoa şte totul, totul.

— Bine, ne­am î nţ eles; a şadar, î ncepi dumneata…

— De abia a ştept.

— La revedere!

— La revedere!

Ne despă r ţ ir ăm. Transportat î n lumea visurilor mele, am r ă tă cit prin ora ş

toată noaptea. Nu m ă sim ţ eam î n stare s ă m ă î ntorc î n bâ rlogul meu. Şi am fost at ât de fericit… Pâ nă a doua zi! A DOUA NOAPTE

— Ei, iată că ai ajuns teaf ă r! Mă î nt â mpină ea sur â ză toare, str â ng â ndu­

mi

amâ ndou ă m â inile.

— Sunt aici de dou ă ore. Nici nu­ ţi î nchipui ce­a fost cu mine toat ă ziua!

Ştiu, î mi închipui… Dar s ă ne î ntoarcem la ale noastre. Vrei s ă ­ ţ i spun

de

ce am venit? Doar nu pentru a flecari am â ndoi, ca ieri. De­acum î ncolo

trebuie să fim mai înţ elepţ i. Aseară m­am g â ndit mult la toate acestea.

— Dar î n ce fel, în ce fel crezi că am putea fi mai î nţ elepţ i? Î n ce mă

priveşte, sunt gata s ă fac tot ce­mi spui; crede­m ă , î nsă , că î n via ţ a mea nu m­ am simţ it mai î nţ elept ca acum.

— Adevă rat? Mai î nt â i, te rog să nu­mi str â ngi a şa de tare m â inile, î n al doilea râ nd, îţ i mă rturisesc sincer c ă toat ă ziua m­am gâ ndit numai la dumneata.

Şi la ce concluzie ai ajuns?

— Am ajuns la concluzia c ă totul trebuie luat de la î nceput, fiindc ă ,

medit â nd bine după despă r ţ irea noastr ă de asear ă , mi­am dat seama c ă nu te

cunosc î ncă , ba nu te cunosc chiar de loc şi că m­am purtat ieri ca un copil, ca o feti şcană fă r ă minte, iar singura vinovat ă de tot ce a urmat este inima mea

bună , cu alte cuvinte, mi­am f ă cut din asta şi un titlu de merit, cum se

î ntâ mpl ă mai întotdeauna c â nd î ncepem a ne judeca pe noi î nşine. Şi, de aceea,

ca să ­mi î ndrept oarecum gre şeala, am hot ă r ât să cunosc cât mai amă nun ţ it

totul despre dumneata. Şi cum n­am de la cine culege am ă nunte, nu­mi

ră m â ne decâ t să te rog s ă ­mi istoriseşti singur, dar f ă ră să ­ ţi scape nimic, nimic. Ei, vorbeşte­mi, dar, ce fel de om e şti? Î ncepe mai repede, hai, spune­mi istoria vie ţ ii dumitale.

— Istoria vieţ ii mele? Strigai eu speriat. Istoria vie ţ ii?… Dar cine ţ i­a spus că via ţa mea ar avea o istorie… Eu n­am nici o istorie…

— Atunci, cum ai putut s ă tră ieşti, dacă n­ai şi dumneata o istorie a

dumitale? Î ntrebă ea sur âz â nd.

— Uite a şa, absolut f ă ră nici un fel de istorie! Am tr ă it, adică , a şa, cum s­

ar spune la noi, de unul singur, absolut singur – singur cuc – î nţ elegi cum vine asta, s ă tră ieşti singur?

— Cum a şa, singur? F ă ră să vezi chip de om, absolut pe nimeni,

niciodat ă ?

— Ba da, de v ă zut, vă d eu, cu toate acestea, sunt un î nsingurat.

— Cum? Dumneata nu stai de vorb ă niciodat ă cu nimeni?

Î ntr­un anumit fel, cu nimeni, a ş putea spune.

— Dar ce soi de f ă ptur ă eşti? Lă mureşte­m ă , te rog! Dar ia stai, mi se

pare că î ncep să înţ eleg! Cred că ai, ca şi mine, o bunic ă . A mea este oarb ă şi, de câ nd m ă ştiu, nu m ă lasă să ies nică ieri, î ncâ t aproape c ă m­am dezobi şnuit să vorbesc. Iar c â nd cu vreo doi ani în urm ă , am fă cut o ştreng ă rie, vă zâ nd că

nu mă poate ţ ine î n frâ u, m­a chemat l â ngă ea şi mi­a prins cu un bold rochia de­a ei, a şa că de atunci st ă m astfel ag ăţate una de alta zile întregi; bunica,

deşi oarbă , î mpleteşte la ciorap; iar eu, a şezat ă lâ ng ă dâ nsa, ori cos ceva, ori î i citesc vreo carte cu glas tare; ţi se va p ărea foarte ciudat, poate, dar uite! A şa

î mi petrec viaţ a de doi ani de zile, ag ăţ at ă de poala bunicii…

— O, Dumnezeule, ce nenorocire! Dar eu, eu n­am o astfel de bunic ă .

— Pă i, dacă nu ai o bunic ă , atunci cum po ţ i sta tot timpul acas ă …?

— Va să zică , vrei cu tot dinadinsul s ă ştii ce fel de om sunt eu?

— Exact! Asta vreau s ă ştiu!

Î n sensul cel mai strict al cuv â ntului?

Î n sensul cel mai strict al cuv â ntului!

— Fie, dacă ­i a şa! Poftim: eu sunt un tip.

— Tip, tip! Ce fel de tip? Strig ă fata, izbucnind apoi î ntr­un hohot de r â s,

de parcă un an î ntreg nu mai avusese prilejul s ă râ dă . Ştii că ai haz, mă amuzi

grozav! Ia s ă ne a şeză m pe banca asta. Pe aici nu prea umbl ă lumea şi n­arc cine să ne audă , a şa că nu mai sta pe g â nduri şi începe odat ă a­mi spune

povestea vieţ ii dumitale, pentru c ă n­ai să m ă convingi niciodată că via ţa dumitale nu are o istorie; nu ştiu de ce vrei s ă mi­o t ă inuieşti. Î n primul r â nd, ce­i aia tip?

— Tip? Tip î nseamn ă un ins original, un om cam… Ridicol! I­am r ă spuns

izbucnind î ntr­o explozie de hohote, molipsit de r â sul ei copil ă resc. O fire de o anumită structur ă … Spune­mi, ştii ce este un vis ă tor?

— Un visă tor? Ei asta­i acum, cum s ă nu ştiu, c â nd eu î nsă mi sunt o

visă toare. Uneori, st â nd l â ngă bunica, c âte şi mai câte nu­ ţ i vin î n minte, te şi

miri de unde! Şi, pe nesim ţ ite, te la şi furat ă de gâ nduri, î ncepi să visezi şi pluteşti a şa, pe aripile î nchipuirii, ca s ă ajungi uneori s ă te mă ri ţ i cu un prin ţ chinez… C âteodat ă e şi bine să visezi! Deşi… Poate că greşesc, cine ştie! Mai ales câ nd ai şi fă r ă asta la ce s ă