OVIDIU VUIA

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

(Cu Pamfil Şeicaru în exil)

- Volumul III -

... "să rămâi aşa cum eşti, nesăţios de tot ce e frumos

într'o epocă în care mediocritatea şi vulgaritatea
ultragiază spiritele alese."
Pamfil Şeicaru

www. Editura Rita Vuia - 2008 -

4. Unde sunt manuscrisele lui Pamfil Şeicaru?

Dispariţia unor manuscrise importante ale lui Pamfil Şeicaru, după moartea sa,
constituie una din tragediile culturii româneşti contemporane. În fruntea lor stătea
lucrarea“Finlandizarea Europei” scrisă în anul 1973, tradusă după un an în germană,
după chiar mărturisirea marelui ziarist, autorul o pomenea ca pe un adevărat leitmotiv
în fiecare din scrisorile trimise în ţară lui Radu Valentin, cum se găsesc publicate în
Scrisori din emigraţie de Pamfil Şeicaru, 1992. Alături de acest manuscris, despre
care P. Şeicaru aştepta să-l scoată din strâmtoarea financiară de care suferea de multă
vreme, mai figurau “Problema naţionalităţilor în Rusia Sovietică”, manuscris ce
trebuia să fie tradus din româneşte în germană, “Conflictul ruso-chinez si Europa”
lucrarea închinată Papei Ioan Paul al doilea, la acestea se mai adaogă piesa de teatru
“Excelenţa sa Rică”, despre ea îi scria lui Radu Valentin că i-a trimis-o la Bucureşti
pentru a fi dactilografiată deoarece nu are încredere în cinstea celor ce îi are la
dispoziţie. Să reţinem că maestrul n’a primit niciun răspuns, niciun aviz de primire
ceea ce ne pare astăzi mai mult decât ciudat, nici chiar maestrul n’a mai vorbit de
piesa scrisă în zece zile şi îi entusiasmă de reuşita atât pe el cât şi pe dna Veguţa,
credincioasa lui soră.

În legatură cu cele întâmplate după moartea maestrului, sunt în posesia unor scrisori
aparţinând moştenitoarei principale fiica Viorela Şeicaru, căsătorită Vergne, sprijinită
de soţul ei Claude, şi de la René de Flers, asociatul lui V. Dumitrescu, cel din urmă
personaj misterios a refuzat orice legături cu mine, Viorelei după mărturie proprie i-a
adresat câteva rânduri jignitoare, imputându-i graba cu care a ridicat manuscrisele lui
P. Şeicaru, tot el simţindu-se cu musca pe căciulă, o învinuia de colaborare cu
Bucureştiul.

Oricum, din cercetările noastre anterioare, puteam deduce ca demonstrate două

aspecte nu lipsite de importanţa lor:

1. Existenţa manuscriselor respective nu putea fi negată de nimeni, doua, dintre ele

mai mult ca sigur erau traduse în germană: Finlandizarea Europei şi Problema
naţionalităţilor în Rusia Sovietică. Faptul că maestrul a fost oblicat să schimbe de
două ori titlul primului manuscris, e o dovadă că el a circulat pe la diferiţi editori,
inclusiv germani. Definitiv se poate stabili că ceea ce se chema Institutul de studii
politice şi istorice, era o editură a cărei misiune era să publice o lucrare revizuită nu
în Germania ci în România comunistă numai ea era în dreptul să reţină două mii de
exemplare dintr’o lucrare cum era Karl Marx şi românii. Întreaga colaborare a
maestrului cu cei din ţară, au ieşit la iveală doi dintre cei mai puţin însemnaţi ca
istoricul Valentin Radu şi Virgil Cândea acţiunea lor s’a arătat mai mult decât
desamăgitoare, i s’au publicat trei broşuri şi niciuna din marile sale lucrări, a fost o
farsă pentru a-l compromite pe marele ziarist care nu înceta să scrie decât după ce-i
dicta conştiintă de om liber, ori pe cei din ţară îi înteresa o carte de adulare a lui
Ceauşescu, ceea ce P. Şeicaru nu era de acord să o scrie, de unde divorţul iminent ce a
urmat.
2. Al doilea aspect e reprezentat de activitatea lui V. Dumitrescu, acesta pe lângă
proceauşismul său de la gazeta nouă a Curentului, s’a simţit dator să-l mintă pe
maestru, provocându-i atâtea nopţi nedormite în aşteptarea editării unor cărţi pe care
“fiul lor” ştia prea bine că nu vor apărea niciodată şi se pune întrebarea dacă a
acţionat din proprie iniţiativă sau la ordin de sus, partidul tot mai avea teamă că până
marelui ziarist, după înşelăciunea dată, se va putea întoarce împotriva “geniului
Carpaţilor” şi să-i ştirbească distincţiile din aur fals primite de la diferiţi oameni de
stat apuseni, de unde sarcina omului lor va trebui să crească în vigilenţă, profitând de
autoiluzionarea de care suferea Pamfil Şeicaru.

Din toate aceste motive, îl considerăm pe V. Dumitrescu principalul vinovat de

dispariţia manuscriselor ce, necesarmente, de la Dachau la editură şi înapoi, treceau
prin mâinile lui, inclusiv şi atunci când în loc de editură ele luau alte drumuri, cum
s’a întâmplat de altfel. S’ar putea ca V. Dumitrescu, în calitatea sa de principală rotiţă
a respectivului furt spiritual, prea puţin pedepsit şi urmărit de lege, să fi transmis între
timp manuscrisele forurilor ce vroiau să le aibe, demonstrând şi cu această ocazie, cât
de fidel a rămas, nu numai în articolele din Curentul, iubitului său şef N. Ceauşescu.

Desigur dacă ar fi considerat acuzaţiile mele ca nedrepte şi-ar fi luat oboseala să-mi
dea o replică tare, demonstrându-şi ataşamentul faţă de democraţia apuseana, şi
ridiculizându-mă prin argumente de nezdruncinat. Dar tăcerea i-a fost a doua fire,
ceea ce îl condamnă aprioric, i-a răspuns Viorelei, total neacademic fiindu-i teamă că
doamna, în drept îl va da cumva în judecată. Faptul că René de Flers a căutat să se
desvinovăţească, înseamnă că nu era chiar aghiotantul lui Vasile, avea legături de altă
natură cu maestrul, totuşi se lăsase influenţat de Pamfil Şeicaru, cel care avea o
părere mai mult decât bună despre “unicul” Vasile.

Astăzi când scriu aceste rânduri, principalii eroi ai evenimentelor descrise de mine,
fiind morti, Viorela şi Claude într’un tragic accident de maşină, pe când al treilea a
mai trăit mai bine de 12 ani, promit să le respect odihna de veci, numai că aici e
vorba de a restabili un adevăr de-acum istoric, de unde obiectiva readucere pe scenă,
discutându-i doar din acest punct de vedere şi din niciunul altul.

Iată scrisorile pe care le am din partea fiicei maestrului, Viorela pe care le redau în
ordinea primirii lor:
Viorela Şeicaru-Vergne
36, rue Hélène Andrée
78000 Versailles

Vineri, 28 Noembrie 1980

Stimate Domnule Vuia,

V’am cunoscut prin voluminoasa şi admirabila corespondenţă pe care aţi adresat-o

tatălui meu, cu o afecţiune filială, dar demnă în expresie şi păstrând în permanenţă
dreptul la controverse.

Nu pricep de ce prietenii de la München nu v’au anunţat de decesul tatii, şi sunt

convinsă că aţi fi venit la înmormântare şi aş fi putut astfel să cunosc pe
interlocutorul epistolar al tatii.

Am adus toate manuscrisele tatii la noi acasă. Voi începe să clasez acest material atât
de bogat, făcând o nomenclatură, încercând să clasez în prevederea unei publicări
ulterioare (ceea ce încă n’a fost încă publicat); am clasat deja corespondenţa,
acordând dosare speciale celor care merită interes special.

Aştept cu nerăbdare apariţia Curentului pe Octombrie, care ar trebui să conţină

articolul scris de mine despre tatăl meu. Dacă V. Dumitrescu nu îl publică voi ruga pe
prietenii Govora şi Traian să-l publice în Carpaţii. De altfel am fost tare tulburată de
textul din una din scrisorile matale: că Dumitrescu a mizat pe politica lui Ceauşescu?
(scrisoarea din 9 Mai 1979)

Eu am fost la München la 6-8 Octombrie şi am avut plăcerea (plăcerea care este

acuma o alinare a durerii mele) să-l găsesc bine plin de proecte, şi cu dorinţa să vină
de Crăciun la noi la Versailles şi să-i fac sarmale) ...

Exilul românesc (de acord cu matale, nu emigraţie) a încercat să arunce umbre şi

asupra morţii tatii; că ar fi fost otrăvit, că drul Iliescu mi-a dat telegrama numai după
3 zile de la deces, că tata ar fi fost în România să trateze cu Ceauşescu ... În această
situaţie nu rămâne decât o tăcere dispreţuitoare şi o atitudine demnă.

Vă rog să-mi permiteţi a vă mulţumi pentru cele făcute pentru tatăl meu, toate
ajutoarele trimise, toate grijile desfăşurate.

Cu cele mai bune sentimente

Viorela Şeicaru,Vergne
Scrisoarea e descurajantă pentru un om al cărui singur interes era să lupte pentru
recuperarea manuscriselor lui Pamfil Şeicaru, dispărute într’un mod atât de puţin
misterios. Dar, din păcate, Viorelei nu-i prea păsa de lucrările tatălui ei ci urmărea să
ia parte la câştigul pe care-l presupunea că-l poate avea ca şi colaboratoare a
Curentului cel nou. Să zici că nu e visătoare întocmai ca tatăl său, pe care-l contesta
tocmai pentru acest lucru? Deşi citise acuzaţia ce i-o aduceam lui V. Dumitrescu,
singurul realist din toată adunarea, îmi scrie că a rămas tulburată să citească în
scrisoarea mea din 9 Mai 1979 (mă citează exact) că Dumitrescu a mizat totul pe
politica lui Ceauşescu, ori dacă îi părea atât de nouă şi de necrezut această ştire, e o
dovadă că nu deschisese niciodată Curentul, unde respectivul avea o rubrică privind
acest subiect, al ceauşizării poporului român. Şi dacă mai adaog că pentru Viorela era
interesant dacă acelaşi Dumitrescu îi publică articolul dedicat tatălui ei, avem înainte
întreaga prezentare, după care ne putem da bine seama că pe Viorela o interesa orice
înafara manuscriselor dispărute ale tatălui său. Şi, sigur, era incomodată de bănuielile
mele ce le-am pus între ea şi prietenii săi de la München. Iată de ce mi-a răspuns atât
de târziu, parcă ar fi fost nevrozată ca şi câinii lui Pavlov, de dificilele chestiuni ce
urma să le rezolve. Dar în naivitatea ei, fără să verifice întâi ceea ce afirmă, scrie
negru pe alb, că "a adus toate manuscrisele tatii, la noi, acasă", ori asta înseamnă că
Viorela habar nu avea de preocupările tatălui său fiindcă în caz contrar, în primul
rând, ar fi căutat "Finlandizarea Europei" de care tatăl ei îi vorbise, dar stăpânită de
mânia ce i-o provoca tanti Veguţa, i se înfundară brusc urechile şi nu-l mai auzise pe
bătrânul ei tată. Iată motive întemeiate să nu mai dau nicio şansă Viorelei, străină de
zbuciumele interioare pe care le aveam în legătură cu dispariţia manuscriselor lui P.
Şeicaru. Cum s’a îndepărtat ea, mă simţea şi pe mine, mai ales că din punctul de
vedere al intereselor proprii, căuta să mă scoată din cercul prietenilor ei, care, orice ar
fi făcut şi oricât de procomunişti se arătau, rămâneau apropiaţii ei parteneri de
afaceri.

În atare împrejurări Viorela îşi dorea un intermediar între ea şi Vasile, dar cum acesta
era mai rău ca un miel turbat, încercă să-l îmblânzească scriindu-i lui René de Flers
tot în scopul de a încheia pace cu marele prieten de la München. Deşi e mai lungă cu
mult decât rândurile scrise mie parcă pe o filă de reţetar, am s’o redau în întregime
din cauză că aruncă lumină asupra multor colţuri, rămase altfel în adâncă întunecime:
V. Seicaru-Vergne
7800 Versailles
Luni, 1 Decembrie 1980

Dragă René,

primesc în această zi scrisoarea ta recomandată şi mulţumesc (sic) pentru palmele

morale administrate şi că m’ai rănit atât de elegant pe simple bănuieli şi fără să o fi
meritat de loc. Am avut un prim impuls, acela de a scoate din dulap ansamblul de
manuscrise şi de a le arde. Dar trăind în Franţa, vrând să uit că raţionez ca un ţăran de
la Dunăre, mi-am reprimat impulsul şi fără să mă disculp (neavând de ce să o fac) mă
adresez unei fiinţe raţionale, dându-i cronologia. Împreună, noi îl însărcinasem pe
unchiul meu să claseze manuscrisele, să le numeroteze şi să le dea pentru fotocopii.
După trei zile de la întoarcerea noastră în Franta, îi telefonez unchiului meu care mă
anunţă că nu-i stătea capul să o facă, manuscrisele sunt deja la unul dintre prietenii
săi (pe care eu nu-l cunoşteam în afară de a-l fi văzut 5 minute în gară de la München,
în seara sosirii unchiului meu.) Şi René era în clinică!! Am încercat să obţin clinica
pentru a te consulta, am telefonat chiar la informaţii pentru a avea prefixul pentru
Starenberg, nimic de făcut. Soţul meu e cel care a avut iniţiativa propunerii unei
reîntoarceri la München. Bine am făcut pentru că manuscrisele erau aruncate vraişte,
cu foi volante, în beciul imobilului, într’o boxă. Ori cine ar fi putut lua manuscrisele
cu îndemânare printre scândurelele de lemn care formau această boxă. Mi-am dat
cuvântul şi îl voi ţine, dar am dreptul de privire asupra acestor manuscrise, sper (atât
de preţioase pentru toată lumea după cât constat). Şi am avut dreptate să procedez
astfel (a se vedea textul scrisorii mele adresate, acum câteva zile lui Vasile
Dumitrescu). Şi dacă acest prieten al unchiului meu care nu dăduse nici măcar o
chitanţă a acestor manuscrise unchiului meu, i-ar fi invocat prietenului René că nu a
intrat nimic în depozitare. Frumoasă mutră (figură) am fi avut toţi aşa cum suntem.

Ce trebuie să cred când găsesc în textul unei scrisori primite de tatăl meu, scrisoare
de la 9 Mai 1979 (N’am dreptul să dezvălui numele acestui corespondent)...
“revenind la scrisoarea dlui Dumitrescu, desigur nu e de mirare că s’a ajuns la o aşa
situaţie, exilul nostru fiind mai mult decât meschin. Dar aici mai este încă ceva
despre aceasta măcar nouă fiindu-ne permis să discutăm deschis. Dl. Dumitrescu a
mizat totul pe politica lui Ceauşescu în aşa fel încât aproape este de necrezut că
domnia sa nu este fiinţat de marele dictator. Este absurd să crezi că dl. Dumitrescu are
37.000 DM datorie, când neforţat de nimeni a pontat pe un ins în care în ţară absolut
nimeni nu crede. Că Ceauşescu ar fi acela care ar face legătura între popor şi partid
este iar mai mult decât absurd. Nu ştiu de când e plecat dl. Dumitrescu din ţară, dar
eu nu-mi amintesc ca vreodată dl. Ceauşescu să fi reuşit să cucerească poporul şi
înscrierile în partid să se facă altfel decât de formă. Şi apoi ar fi de întrebat ce
independentă a României apără Ceauşescu? Este oare România liberă astăzi? Poporul
român vrea să fie liber cu adevărat şi dacă va reu şi vreodată, o va lua de la alegerile
furate din 1947, dl. Ceauşescu nefiind decât un profitor al acelei imposturi. Şi până la
urmă văzând exemplul Ungariei sigur că poporul român se întreabă dacă n’ar fi mai
bine cu Ruşii? Eu respect părerile fiecăruia dar când eşti atât de original şi contra
oricărei realităţi să nu te miri că te trezeşti complet părăsit ...”.

Cinstit, din toată grămadă de informaţii care îmi cad în cap din toate părţile, cum să
reuşesc să fac parte lucrurilor, să triez adevărurile, jumătăţile de adevăr,
contraadevărurile, minciunile interesate sau nu nu. Chiar unchiul meu a travestit
adevărurile, aruncând ecrane de fum. Ce trebuie să cred, unde să găsim simplul
adevăr? Unchiul meu mi-a zis la Dachau că primăria a dat 1.000 DM pentru cheltuieli
de înmormântare şi că Frau Deffner se străduia să scoată restul. Reacţia mea,
sănătoasă cred şi cinstită a fost să îl întreb dacă a dat aceşti bani lui Vasile
Dumitrescu. M’a asigurat că a făcut-o.

Deci, manuscrisele sunt la mine. Nici un rând nu a fost dat cuiva, gratuit sau oneros.
Resping orice alegaţie, dar în plus mă revolt şi înţeleg să-mi rezerv drepturile pentru a
mă apăra contra defăimării.

Situaţia tatălui meu? Atât cât am putut, noi l-am ajutat pe tatăl nostru. Din 1976
situaţia soţului meu s’a degradat teribil. În 1977 şi-a vândut casa pentru a acoperi
datoriile la bancă. A fost înşelat pentru că prea cinstit, el nu luase toate precauţiunile
necesare şi nu prevăzuse necinstea celorlalţi. Şederea tatălui meu în Germania a fost
hotărâtă fără părerea noastră. Toate propunerile noastre nu au fost ascultate, dacă nu
respinse pe faţă. Nimeni nu realizează încă reaua influenţă asupra tatălui meu a
acestei admirabile (sic) tanti Veguţa. Devotată, cu siguranţă da, dar cu o nevoie
bolnăvicioasă de a-l îmbrobodi pe tatăl meu, de a-l face să-l îngrijească, să-l
cocoloşească, să-l iubească; orice sugestii venind de la mine nu puteau fi decât rele.
În 1975 noi obţinusem de la Fourcade şi în special datorită uneia din adjunctele sale,
prietenă din copilărie a lui Claude, rezervarea foarte căutată şi dorită a unui studiou
cu chicinetă şi sală de baie în curs de construire, la 3 paşi de casa noastră de la Saint-
Cloud. Prin ce aberaţie a minţii mătuşa l-a făcut să creadă că era un azil de bătrâni.
Obţinusem de asemenea de la Foştii Combatanţi atestarea care îi permitea să fie
îngrijit 70 % la Fundaţia Foch din Suresnes şi de asemenea puteam să obţin ajutorul
lunar de la Foştii Combatanţi. Ce interese a servit ea determinându-l să nu vină în
Franţa în 1976, să trăiască aproape de noi, cu o reală independenţă, în condiţii cel
puţin tot atât de bune ca cele de pe Mittermeyerstrasse. De ce nu l-a sfătuit pe tatăl
meu să facă demersurile din 1976 pe lângă autorităţile germane? De ce toate
speranţele sale s’au năruit în ce priveşte publicarea cărţilor sale? Am primit vizita din
Germania care mă lăsau să presimt că unii aveau interesul să-l ţină pe tata în această
situaţie de dependenţă. O dată în plus ce să cred? Am toate scrisorile tatălui meu care
la toate întrebările noastre îngrijorate răspundea că nu sunt motive de îngrijorare, că
totul se aranjează, cărţile sale vor ieşi curând, că avea să primească atâta şi atâta. Ei,
Doamne! Aveam dreptul să-i spun tatălui meu că se leagănă în iluzii, să vorbim
rezonabil. Tata a trăit întotdeauna în visări, de la exilul său cu grijă întreţinute de tanti
Veguţa şi când începea să-şi dea seama de erorile comise, cum ar fi putut să
recunoască el, chiar faţă de fiica sa că se rătăcise şi că vrea să accepte sugestiile
noastre. El se menţinea pe această poziţie şi toate scrisorile sale o afirmă, mâine va fi
frumos, că eu trebuie să îi acord încredere, să cred în el, că mâine va avea bani aşa
cum o merită. Cine este criminalul în această afacere? Tot eu sunt vinovată?

Claude si-a depus bilanţul în Noiembrie 1977. La 2 Decembrie se ştia că eu trebuie să

fiu operată de cancer. Pe 15 Iunie 1978 Claude a fost concediat şi nu în cadrul
economic; deci în şomaj cu 35 %. Ni s’ar fi reproşat acum demnitatea în care am
trăit, ascunzând tristeţea noastră ... Nu am dece să mă explic, dar am dreptul să mă
revolt contra oricărei alegaţii, care ar putea să atingă onorabilitatea noastră. Alăturat
este dublul unei scrisori pe care o adresez chiar azi lui Lorin Popescu, fost
colaborator la Curentul. Iată împotriva a ce trebuie să mă lupt şi Dumnezeu ştie că am
atât de mult dezgust că nimeni n’ar putea să-mi reproşeze că închid telefonul.

În corespondenţa din această dimineaţă, ironie a soartei, noi am primit certificatul de

neimpozitare pentru 1979. Fără comentarii ...

Acum, că am încasat aceste lovituri, nemeritate, când sper că am risipit eventualele

neînţelegeri, mi-ar place ca ceilalţi să joace fără cărţi trişate. Dacă Curentul nu trebuie
să mai apară, trebuie să mi-o spui, fără să mă iei ca ţap ispăşitor. Dacă pentru a apărea
trebuiesc încă manuscrisele tatălui meu, să mi-o spui deasemenea în faţă. Înţeleg să-
mi ţin cuvântul dar ştiind adevărul adevărat. Cred în sinceritatea ta, în devotamentul
tău dezinteresat am dreptul să-mi pun întrebări, să merg cu mici paşi precauţi, fiind
atentă să nu intru cu picioarele în cuiburi de vipere. Pe 7 Octombrie după ce noi ne-
am văzut la tatăl meu, l-am auzit pe dr. Iliescu spunându-i tatălui meu: trebuie să ne
vedem, pentru că René şi eu nu suntem de acord cu anumite opţiuni ale lui Vasile.

Am scris în franţuzeşte din consideraţie faţă de soţul meu, ca să poată citi şi şti ceea
ce scriu căci momentul este grav.

Rămân în mod sincer a dtale

Viorela Şeicaru Vergne

Alături de scrisoarea Viorelei se afla şi o scurtă epistolă a lui Claude Vergne, în care îl
copleşeşte cu prietenia sa pe René de Flers, cu intenţia bineînţeles să ajungă la
prietenul şi colaboratorul său, Vasile Dumitrescu.

Soţia sa, în scrisoarea ei abordează mai multe probleme diferite ca importanţă. Din
primele rânduri aflăm că lăsat la Dachau, împreună i-au încredinţat unchiului ei
sarcina să claseze şi să numeroteze manuscrisele lui P. Şeicaru aruncate vraişte, ca foi
volante, în beciul imobilului unde locuia maestrul, într’o boxă, de unde oricine vroia,
putea să şi le însuşească.

Ştim de-acum că dna Veguţa înainte de a pleca în ţară, în Dec. 1977, după cum îmi
scrisese făcuse ordine şi clasase pe pachete, mulţimea de manuscrise ale maestrului P.
Şeicaru (sunt cu sutele după expresia ei proprie) astfel că avem dovadă clară că
fuseseră cercetate de o mână străină (fie de prietenul fratelui Costică, fie chiar de V.
Dumitrescu) şi încă în mare grabă de unde dezordinea în care au fost lăsate.

În legătură cu această problemă, “Frankfurter Allgemeine” publica la 8 Noembrie

1980, sub semnătura scriitorului ceh Ota Filip, un scurt anunţ întitulat “O ofertă”
reprodus în Curentul în limba română din Octombrie, Decembrie 1980, din care vom
reţine următorul pasaj: “Abea după moarte, Şeicaru a primit de la Bucureşti o
mărinimoasă ofertă. Guvernul român era dispus să plătească transportul cu avionul în
Patrie şi să-l înmormânteze în Capitală pe decedatul grandsenior al jurnalismului
liberal bucureştean. Răposatul avea totuşi de plătit un preţ: arhiva lui Şeicaru şi
numeroasele lui manuscrise nepublicate până în prezent, Bucureştiul vroia să le aibă.”
"Pamfil Şeicaru a fost înmormântat în Dachau, arhiva lui a rămas în München iar
“Curentul” va fi de-acum editat de alţii mai tineri."

Este curios că textul e pus de la început până la sfârşit între ghilemele deci se
presupune că scriitorul ceh citează pe cineva, noi credem că pe V. Dumitrescu, nu
avem la dispoziţie numărul ziarului german ca să lămurim problema. Dar oricum,
informaţia despre arhiva lui Şeicaru este total falsă, fiindca din ea dispăruseră cele
mai importante lucrari nepublicate de marele ziarist, şi am înţelege mânia aceluiaşi V.
Dumitrescu împotriva fiicei maestrului Viorela, că a pus mâna pe restul arhivei, ceea
ce îl lăsa complet descoperit şi posibil de a fi dat în judecată de ea, ca moştenitoare
ori după cum se observă abea la 1 Decembrie îi trimite lui de Flers o scrisoare în care
îl implora pacea cu V. Dumitrescu.

Deci, ştirea lansată de ziarul german induce lumea în eroare, cu largul concurs al
tovului V. Dumitrescu, care a avut grijă din timp să plaseze manuscrisele maestrului
de valoare, dar el era tare supărat pe Viorela fiindcă îşi dădea seama că de-acuma era
la cheremul acestei deloc cinstite doamne. Se pune întrebarea unde sunt picturile
maestrului din Av. Reina Vitoria 13, 10 A, lăsate moştenire aceleaşi Viorele, si noi
suntem siguri că au fost vândute de mult, adică înainte de 1989, autorităţilor de resort
din ţară, singurele în măsură să le plătească mai convenabil, celor doi şomeri de lux,
cum erau Viorela şi soţul ei.

Articolul fie cât de scurt conţine încă doua greşeli mai mult decât discutabile. P.
Şeicaru nu a fost niciodată un jurnalist liberal iar Vasile Dumitrescu nu a mai fost
capabil să continue apariţia Curentului după moartea lui Pamfil Şeicaru, cum se lăuda
în anunţul respectiv. Mai mult ca sigur, comuniştii nu mai aveau de ce să-l suştină
financiar când odată cu moartea lui Pamfil Şeicaru, îşi terminase şi el marea lui
misiune de gazetar în concediu!!!

Chemat la telefon unchiul Costică îi comunică despre manuscrise că o cunoştinţă de-a

lui pe care şi Viorela l-a văzut cinci minute în gară la München, a luat cu el
manuscrisele, fapt pentru care soţii Vergne se întorc la Dachau: unde găsesc în boxa
ştiută o parte din manuscris. Viorela consideră că întâmplarea cu prietenul şi
manuscrisele au fost fumuri de-ale unchiului Costică şi totul se termină aici. Deşi
întâmplarea putea să aibă şi o alta desfăşurare. Străinul din gară Muenchen anunţat de
fratele maestrului că primesc în câteva zile vizită de la Paris, s’a grăbit, după ce a luat
dintre manuscrise tot ce trebuie, să aşeze restul la loc, vina căzând pe bietul Costică,
presupus a fi pradă unei halucinaţii socotite drept fumuri, diagnostic ce o satisfăcea în
primul rând pe Viorela. E greu de admis ca străinul să nu fi ascultat de porunca lui
Vasile, supărarea lui fiind produsă de întoarcerea celor doi care i-au încurcat
socotelile, plănuit fiind să ieie mult mai multe manuscrise decât a putut, s’o realizeze
într’un timp atât de scurt. Intenţia Viorelei este vizibilă, prin René de Flers vroia să se
împace cu Vasile Dumitrescu, în acest sens mă citează pe mine considerăndu-mi
interpretarea ca una din informaţiile ce i-au căzut pe cap, deşi dacă ar fi citit Curentul
sau dacă ar fi ţinut cont de adevărurile ce îi poate aduce gazeta respectivă ar fi fost
lămurit în ce priveşte orientarea acestui domn mic de statură, gigant în ambiţii
nesprijinite cu conţinutul substanţei sale cerebrale; dar în fond ea mă trăda fără a clipi
din gene, a uitat că eu i-am dat sfatul să-l dea în judecată pe V. Dumitrescu,
principalul responsabil pentru dispariţia manuscriselor maestrului. I-am promis
sprijinul bănesc dar, din păcate, fetei nu-i păsa de manuscrisele părintelui ei, gândul îi
era numai la chiverniseala proprie, pe care însă nu o va ajunge. Nu putem trece cu
nepăsare pe lângă situaţia mizerabilă a lui Claude, ajuns şomer retribuit cu 35 la sută
şi posesorul unui certificat de neimpozitare, de unde şi atitudinea lor de a cântări o
situaţie pe toate părţile, înainte de a renunţa la ea.

Ar mai fi de adăogat faptul că Viorela e total nedreaptă cu mătuşa ei Veguţa, practic

nu a avut nicio influenţă asupra fratelui său, prin însăşi prezenţa sa îi dădea siguranţă
că face bine că se întoarce cu faţa spre poporul său român, şi până Veguţa pensionara
temniţelor comuniste şi de nenumărate ori comprimată, adică mai clar dată afară,
lăsată pe drumuri, gândeşte aşa, e sigur că se află şi el pe drumul cel bun.

În ce priveşte ajutorul ce l-ar fi putut primi de la organizaţia combatanţilor în Franţa,

de care vorbeşte Viorela, sigur, după intervenţiile lui Vasile cel bun, o primea,
probabil din foarte multe puncte de vedere, în condiţii mai avantajoase, şi din mai
multe locuri, şi la Dachau, Pamfil Şeicaru nu stătea parazit pe spinarea nimănui,
1.000 DM ajutor de înmormântare a primit de la primăria din Dachau, şi credem că
cel puţin asta era remuneraţia sa lunară şi desigur nu era singura. Viorela nu-i putea
satisface aventura vieţii de creator de care se bucura în Germania, ori aceasta îi forma
cu adevărat conţinutul destinului său, pe care l-a împlinit până la ultima bătaie a
inimii sale.

Întretimp la 16 Decembrie 1980, am primit şi eu o scrisoare de la Viorela pe care o

vedeam cocoţată pe tronul marilor critici, amintindu-şi că înainte cu multă vreme a
fost înscrisă la facultatea de jurnalistică, după voia tatei, şi la litere şi filozofie după
voia ei.

Era la München în anul şcolar 1941-1942. Eu gustam această ascensiune subită şi nu

aveam nimic împotrivă să-i slujesc ca şi un fel de secretar literar:
Versailles, 16 Decembrie 1980

Stimate Domnule Vuia,

Articolele de care îţi vorbise tata se găsesc în Almanahul aniversar de 15 ani de la

apariţia Curentului. În “essais-ul” literar despre Călinescu (căci nu se poate vorbi de
articol) şi aici regăsim pe Şeicaru din tinereţea lui, când elev în ultimii ani la liceul
din Bârlad începuse să scrie cronici literare. Însă stilul este foarte marcat de tendinţa
polemistă a gazetarului. Era încă tânăr; în 1942 nu avea decât 48 de ani, cred că
pentru geniul lui Şeicaru, anii grei ai surghiunului au fost totuşi ca o decantare, un fel
de îndepărtare de agitaţia ctitorului (ctitor de gazete, reviste, case, mănăstire,
monumente) de agitaţia omului aruncat în viaţa politică şi graţie acestei nenorociri
fizice care este exilul, tata a putut lua o dimensiune de istoric, de adevărat scriitor
(vezi ultimul articol despre Duca). Astăzi mă supără apelaţia, chiar fie şi într’un
articol de gazetă, aş vrea să găsesc o expresie nouă în care ar intra şi noţiunea de
jurnalist, de pamfletar, dar şi de istoric, de cărturar.

V’am fotocopiat şi articolul lui Cezar Petrescu, pe care-l găsesc slab; jenant în
expresie, parcă n’ar fi vrut să scrie şi pentru vechiul lui prieten Şeicaru. Dar nu
trebuia uitat că a fost o vreme când Cezar Petrescu l-a trădat pe tata; i-au cerut vechii
lui colegi să scrie?

Nu aş putea stabili. Dar pentru a cita pe tata, fraza greşită, tot în acest Almanah, sub
pana lui Hurmuz Aznavorian: "De câte ori îi aduc aminte de câte un fost prieten,
Pamfil da din umeri şi-mi spune râzând şi paradoxal: Dragă Hurmuz, îi preţuiesc mai
mult pe ei decât pe prietenii de azi, fiindcă numai datorită lor, mă menţin treaz şi
întreg pe baricadă.”

Tot în acest Almanah am fotocopiat două cronici ale tatii. Le-am găsit potrivite cu
ideaţia dtale şi integrându-se bine în optica schimburilor epistolare pe care le aveaţi
cu tata. Astfel veţi avea impresia că tata v’a scris, o dată în plus, şi cu aceste rânduri
doreşte prietenului Ovidiu Vuia“. Frumoase sărbărtori de Crăciun şi un fericit AN
NOU.
Cu multă simpatie
Viorela Şeicaru Vergne

Nu eram supărat pe Viorela, din contra încercam s’o înţeleg şi în cele dintâi-o
respectam tocmai fiindcă era fiica maestrului, asupra căreia şi-a revărsat dragostea de
tată şi calda lui tandreţe, simţită şi de oameni depărtaţi de el, cum era venerabilul
deputat V.V. Stanciu. Acesta s’a oprit, fericit inspirat în cuvântarea sa, la comparaţia
că faţă de fiica sa, Pamfil Şeicaru nutrea sentimentul tandru pe care-l avea când
vorbea de România.
Desigur, nu-i puteam împărtăşi părerile despre “eseul” scris în 1941 înainte de
aniversarea a 15 ani de la apariţia Curentului, publicat mai apoi într’un Almanah
memorabil, de către Pamfil Şeicaru despre “O falsă istorie a literaturii române de la
origini” de G. Călinescu. Suntem de acord că în el îl regăsim pe tânărul de 18 ani care
în ultimii ani, la liceul din Bârlad, începuse să se iniţieze în istoria şi critica literară,
dar ca orice început al marelui ziarist, el nu a rămas în faza de debut, simţindu-şi
chemarea chiar dacă a părăsit-o formal, a perfecţionat-o mai departe, încât la vârsta
de 47 de ani se poate spune că tatăl ei avea o pregătire solidă de critic literar, cu acel
simţ ce nu poate fi dobândit prin lectură, a catalogat Delirul lui Marin Preda ca un
simplu reportaj ceva mai desvolţat, fără să se apropie de romanul de cronică istorică
realizat de autorul preferat M. Barrès, dar şi de Tolstoi în Război şi pace. Viorela se
referea la stilul foarte marcat de tendinţa polemistă a gazetarului, de fapt mai mult
decât discutabil fiindcă orice analiză critică are şi un iz polemic, dar acesta rămâne
neobservat, deoarece adevărurile exprimate de critic, doar marginal recurg la
exagerări pentru a-şi susţine argumentaţia. Acolo unde domină pe primul plan
polemica şi atacul unui alt autor cu totul subiectiv, sentinţele ies din cadrul unei critici
obiective, şi vor fi în continuare citate pentru frumuseţea lui sau ca un bun mijloc de a
caracteriza creaţia respectivului poet, în literatura română un exemplu de-acuma
clasic rămân ideile cu totului destructive ale lui Ion Barbu la adresa lui Tudor
Arghezi, valabile pentru hermetismul său poetice.

Viorela nu preţuieşte articolul lui Pamfil Şeicaru fiindcă vrea să fie în tonul celor ce
au ajuns să declare că oricum marele istoric literar rămâne unic fiindcă la el nu
interesează ce spune, ci cum o spune. Acest mod de a judeca dadaist, este
fundamental combătut de Pamfil Şeicaru, el nu confundă pe istoricul literar cu
romancierul, fie oricât de talentat, deoarece primul urmăreşte adevărul şi nu
realizarea estetică bazată pe invenţia imaginativă în cele dintâi.

Prin gravele erori care le conţine lucrarea lui Călinescu, prezentate doar în parte,
Pamfil Şeicaru face o muncă de pionerat, deschide drumul acelora care vor defini
lucrarea aparent voluminoasă a lui Călinescu, drept ceea ce este, o falsă istorie
literară şi la această sentinţă maestrul Şeicaru a rămas până la sfârşitul vieţii, cum
reese şi din corespondenţa noastră, deci respingem ideea Viorelei, şi sigur nu e nu mai
a ei, că zisul eseu iscălit de P. Şeicaru ar fi o simplă polemică literară, născută din
tendinţa gazetarului neajuns la maturitate la vârsta ... nu de 48 ci de 47, cât avea în
1941când a publicat articolul pentru prima oară în “Curentul”. Viorela susţine un fapt
greu de admis, adoptat greşit de unii intelectuali ai exilului care nu au cunoscut atât
de bine activitatea marelui gazetar, şi dintre ei face parte şi propria lui fiică, din
păcate. O personalitate creatoare chiar genială cum a fost P. Şeicaru, are unele însuşiri
înăscute considerate de unii autori drept categorii ale conştiinţei sau de alţii ale
inconştientului, pe baza acestora ele se exteriorizează datorită educaţiei şi ale altor
influenţe obiective, dar acestea oricât de diferite ar părea la un moment dat, ele nu pot
scinda monolitul de bronz al personalităţii respective, cu alte cuvinte aşa cum am
arătat-o şi într’altă parte, până în 1944, marele gazetar avea la dispoziţie toate
instrumentele acestei meserii, slujită de prezenţa istoricului de talent şi la fel de
scriitorul iubitor de desăvârşirea în frumos, pe când în exil datorită unor noi
împrejurări, formal pe primul plan s’a remarcat istoricul având la dispoziţie
observaţia cotidianului gazetăresc şi la fel contribuţia scriitorului înzestrat cu har, aşa
dar nu avem motive să ridicăm o perioadă în detrimentul alteia, toate sunt expresia
unicităţii unei mari personalităţi care ca model de creaţie s’a desvoltat într’un fel sau
altul, caracterele primordiale rămânând neschimbate, fără să se nege posibilitatea de
evoluţie a fenotipului, el nu influenţează, în mod decisiv, codul genetic. Este raportul
dintre fond şi formă, prin aceasta din urmă iese la lumină originalitatea autorului,
stilul care dă pecetea specifică a unei epoci modificată de prezenţa geniului
(Schopenhauer). De pildă, oricât nu a mai recunoscut Suferinţele tânărului Werther,
prin capacităţile sale creatoare Goethe se manifestă în prima lui capodoperă ca
profund faustic, tânărul pe lângă înclinaţiile sale lirico-poetice e stăpânit de demonia
de a poseda pe logodnica prietenului său şi fiindcă nu reuşeşte se sinucide ceea ce
mai târziu Faust n’o va mai face ci cu ajutorul lui Mefisto îşi va putea satisface
domjuanismul, bineînţeles fără să se mai sinucidă. Însăşi clasicismul său înseamnă
setea şi dorul după un echilibru ce lipseşte fiinţei expresioniste germane, pe când noi
românii căutăm Italia în întregul ei, nu atât pentru clasicismul său cât pentru unicele
sale frumuseţi, care în ultimă analiză îl ridică pe om la cer, în mod mioritic sub forma
nunţii cosmice sau după învăţătura platonică sau neoplatonică la italian.

Din această cauză, Viorela se înşelă când caută cuvântul ca piatră filozofală, din el să
curgă magic noţiunea ce ar putea defini într’unul activitatea întreagă a maestrului, din
partea noastră e bine să le reţinem pe toate, Pamfil Şeicaru a fost mare gazetar
(inclusiv cel de pamfletar atât de propriu spiritualităţii româneşti, fie că ar fi unul de
cuvinte sau de idei după formula lui N. Iorga) istoric de mare clasă şi scriitor cu
străluciri geniale.

Viorela nu a observat că de multe ori în calitatea mea de scoliast, îi puneam într’aşa

fel întrebările maestrului pentru a-i iscodi adâncimile gândului său, nu am uitat că
prin metoda dialogului - fie şi scris în cazul nostru - Socrate punea bazele maieuticii,
adică ştiinţei de a afla adevărul.

În partea doua Viorela consideră articolul lui Cezar Petrescu, publicat în acelaş
Almanah, drept slab, jenant în expresie parcă nu ar fi vrut să scrie despre vechiul său
prieten. Vom reveni asupra acestui articol, acum dorim să subliniem noua discordanţă
dintre părerea fiicei şi a nobilului ei tată. Se ştie că Cezar Petrescu a părăsit Curentul
în 1937, când a fost solicitat de rege să conducă un ziar - el se va chema România - în
viitoarea dictatură pe care o pregătea. În 1943, maestrul menţiona că Cezar Petrescu
şi-a adus din proprie iniţiativă articolul, ceea ce pentru Pamfil Şeicaru, a însemnat o
victorie având în vedere că întretimp prietenul său nu-l vorbea chiar de bine. E
chestiune de perspectivă total diferită, când Pamfil Şeicaru şi-a arătat admiraţia
deschisă pentru marele romancier Cezar Petrescu, pe care îl considera un Balzac al
românilor, a protestat împotriva faptului că cei din ţară au aruncat asupra lui tăcerea,
promovând pe nedrept pe Camil Petrescu nu pe criterii estetice cât politice, până la
sfârşitul vieţii nu şi-a schimbat părerile asupra valorii scrisului marelui său prieten,
Cezar Petrescu. În schimb celălalt a arătat ca om micimi de caracter, nu i-a iertat lui
Pamfil că este mai mare gazetar ca el, când îşi dădea seama că fără prezenţa sa,
Curentul ar fi devenit un ziar anonim, şi ajuns la România a putut încăodată să
constate că nu-l poate concura pe P. Şeicaru, tirajul publicaţiei sale nici pe departe nu
se apropia de cel al Curentului. Nu cred că toţi ziariştii venali din romanele lui C.
Petrescu l-ar fi avut ca model pe Şeicaru cum susţine Gafiţa, dar sigur câţiva să fi
existat ca o răbufnire sublimând gelozia deloc fundamentată a romancierului că există
prin P. Şeicaru un ziarist mai mare ca el, deci în acest mod trebuiesc receptate unele
îngroşări ale personagiilor sale dar, încăodată o subliniez nu toţi corespondeau figurii
lui Şeicaru chiar dacă înfăţisarea prietenului său îl obseda pe romancier.

În lumina acestor date, revenirea lui Cezar Petrescu în paginile Almanahului

constituia pentru el un drum al Canossei, rezervat marilor învingători, care cer iertare.
Pamfil, mult mai sentimental, nu a uitat că în 1918 a intrat în Bucureşti alături de
acest Cezar Petrescu, au publicat împreună Hiena şi Pamfil a contribuit la mutarea
“Gândirii” la Bucureşti,adresa editurii de pe strada Povernei era a locuinţei sale
personale, şi la 9 August 1944, trimis de Ion Antonescu în Spania cu misiune
specială, tot de Cezar Petrescu s’a despărţit în gară de Nord, parcă presimţeau că nu
se vor mai vedea niciodată.

Maestrul a recurs la o mică răzbunare: l-a considerat mare pe Cezar Petrescu până în
1944, deci fără să mai ia în socoteală toate compromisurile făcute de prietenul său
regimului comunist, în ultimul său roman intitulat Drumul lui Vladim, de data aceasta
nu mai poate fi contestat de nimeni, eroul principal este chiar Pamfil, descris ca un
mare ziarist care se ratează în exilul său apusean.

Din scrisoarea din 19 Februarie 1981 a Viorelei Şeicaru Vergne fiindcă nu-mi permite
spaţiul am să citez doar fragmente din ea, ce ar mai înteresa pe cititorul de azi. Iată
începutul:
"Dragă prietene Vuia,

Şi pe mine m’a mirat această penibilă geneză care nu a ajuns la capăt, cu publicarea
cărţilor tatii. Ce editor se ocupa? Cine are manuscrisul? La întrebările mele precise,
mi se răspunde cu reproşuri că am ridicat documentele şi manuscrisele tatii. Când voi
veni la München pentru parastas vom vorbi deschis, deschis de multe.

În ceea ce priveşte pe Cezar Petrescu, mă voi ocupa, dar acum sunt asaltată de prea
multe probleme, cari trebuiesc rezolvate repede".

Urmează prezentarea polemicii duse cu un anume Schafferman autorul unui articol

din “Viaţa noastră” din Israel şi în parte şi cu Bire, fiţuică ce apărea la Paris. Fiindcă
problema nu ne interesează, citez doar mărturisirea Viorela care însfârşit îşi dă seama
că nu poate să-l înlocuiască pe tatăl său neavând talentul lui, crede că va trebui să
pondereze eventual violenţa, să tempereze expresiile şi forma să fie uşor ironică.
Mai interesante pentru mine sunt rândurile de încheiere: “Pentru câţiva fideli prieteni,
am tras această fotografie a tatii. Sper că vă va face plăcere să o posedaţi. Doream să
o încadrez, dar necunoscând stilul casei, gusturile, am renunţat. Iartă-mi scrisul cu
maşina, dar caligrafia mea este aproape tot atât de greu de citit ca acea a lui O. Vuia.
(sic).

Cu prietenie
Viorela Vergne

Am primit cu multă plăcere fotografia maestrului executată de Viorela cu câteva

săptămâni înainte de moartea sa. E a doua, luată din profil în mâini cu marea iubire a
vieţii sale, Cartea. O expun în volumul prim, la sfârşitul lucrării de faţă.

În ce priveşte ortografia Viorelei, îmi pun întrebarea că fiind cu câţiva ani mai mare
ca mine, făcând facultăţile de ziaristică, litere şi filozofie la Viena, când a putut să-şi
însuşească ortografia comunistă a lui Roller, respectată şi astăzi, cu sfinţenie în
România, scoţând apostroful şi înlocuindu-l cu liniuţa de unire. De pildă, maestrul în
scrisorile ce mi le scria întrebuinţa corecta ortografie a limbii române, punând
apostroful acolo unde se cere şi liniuţa la fel. Dar urmaşii lui Roller şi cei ce-i cultivă
şi astăzi cultul, au adaptat scrisorile lui Pamfil Şeicaru la noua ortografie rolleriană,
având grijă pe mai departe ca ea să fie respectată cu sfinţenie comunistă. Dar de unde
şi-a însuşit-o Viorela când mărturisea că în ultimul timp a scris foarte puţin în limba
română?

Scrisoarea din 4 Martie 1981 a Viorelei e mult prea lungă, în prima ei parte repetă
ceea ce a scris lui René de Flers la 1Decembrie 1981, deci nu o mai reproduc. Ar fi
totuşi de reţinut acuzaţia lui Vasile D. adusă soţilor Vergne că s’au grăbit să pună
mâna pe manuscrise ca ordonaţi de Bucureşti, ceea ce însemna că el se apăra
grăbindu-se să condamne pe alţii de ceea ce face el însuşi. În 18 Ianuarie Viorela îi
trimite lista tuturor textelor tatii aflate în mâinile ei, însoţită cu următoarele rânduri
din care redă un pasaj: ... “Cine ar fi găsit timp să trieze, să claseze, să facă un
repertoriu, să treacă atâta vreme? Aveţi acuma lista trimisă la 21 Decembrie a textelor
pe cari vi le pun la dispoziţie, căci n’am decât un cuvânt. Dar de aţi hotărât să opriţi
apariţia Curentului, vă rog, de a nu încerca să deplasaţi responsabilitatea pe spatele
meu. Eu vă ofer o colaborare reală, francă; cum m’am impregnat cu cele scrise de
tata, mi se întâmplă deseori, citind un text din presa franceză, să-l pun în paralela cu
un text al tatii, spunându-mi că ar fi interesant să punem pe două coloane ceea ce
scrie X astăzi cu ceea ce a scris tata acum atâta vreme. Am imboldul să vă semnalez
acest paralelism din care viziunea de viitor a lui Şeicaru este prinsă din urmă de
scrisul de astăzi a unui comentator. Dar îmi spun la ce bun ...”.

Să recunoaştem că propunerea Viorelei la o colaborare este reală şi francă, vine chiar

cu o temă care ar fi convins pe oricine de valoarea noii colaborări oferite de fiica
decedatului Pamfil Şeicaru, şi desigur ar fi primit-o cu braţele deschise. De unde ne
apare inexplicabilă reacţia duşmănoasă a lui Vasile D. în afara cazului că el ar fi
considerat misiunea lui privind pe Pamfil Şeicaru cât şi a Curentului încheiată, de
unde brutalitatea cu care respingea toate intenţiile de bună colaborare a Viorelei. Să
admitem că el vroia să conducă de unul singur Curentul, ceea ce e greu de presupus
având în vedere lipsa lui de pregătire în domeniul ziaristicei, dar şi într’un caz şi
într’altul se cerea să aibe o altă atitudine, din care să se explice chiar şi public,
pornire ce ar fi urmat-o dacă acest om era atât de cinstit, de cum se pretindea. Tăcerea
pe care o adoptase încâ îl făcea mult mai suspect şi îi punea activitatea dusă pe lângă
marele ziarist într’o lumină extrem de proastă. Îşi putea lua el superioritatea să ignore
învinuirile ce i se aduceau? Răspundem, da, în cazul când acestea exprimau adevărul,
că Vasile Dumitrescu se afla în slujba regimului din ţară, şi personal sunt convins şi
astăzi, că asta era realitatea.

Pusă în faţa unor noi calomnieri, dacă Viorelei Vasile se pregătea să îi dea o replică
nelalocul ei, femeia, deşi cu o condamnabilă întârziere răgaz în care acuzatul avusese
timpul să îndepărteze toate urmele compromiţătoare de la locul crimei, începe să
atace problema a fond şi în acest sens vom cita un pasaj din scrisoarea ei, adresată lui
Vasile Dumitrescu, pe care mi-a transmis-o în fotocopie şi mie:

Miercuri 4 Martie 1981

"Stimate Domnule Dumitrescu,

Am primit numărul din Ianuarie a Curentului, în mai multe exemplare şi vă

mulţumesc.

Mi-ar fi fost agreabil să primesc răspuns la scrisoarea mea din 16 Ianuarie, si repet
sunt încă dispusă de a pune la dispoziţia ziarului Curentul, texte inedite sau nu, ale
tatălui meu.

Luând în relectura scrisorilor şi evidenţiind frazele scrise în privinţa “Finlandizării

Europei” vă rog să-mi daţi explicaţii. Cine posedă manuscrisul tatii? Cine este
traducătorul? Care sigur posedă şi textul dactilografiat. Ştiu din scrisorile tatii că
exista editura. Tata îmi scria cu excesivul său optimism având convingerea că apariţia
cărţii era iminentă, sau cu amărăciune că traducerea întârzie, şi după acea că editura a
început doar să tragă primele probe. Pentru tata,această carte însemna deoparte ieşirea
lui din tunel şi de altă parte consacrarea lui în lumea scriitoricească germană. Astfel
realizez întreaga lui trăire (“la torture par l’esperance”). Înfiorător şi nedrept ceea ce
soarta i-a dat ca încercare ultimă.”

Oricât de târziu, Viorela pune o întrebare cât se poate de clară, i-o dictează calitatea ei
de fiică a maestrului, privitor la soarta manuscrisului “Finlandizarea Europei” de care
Pamfil Şeicaru pomenea mai în fiecare scrisoare ce ne-o trimitea. La toate nedumerile
femeii, Vasile D. omul de încredere al marelui ziarist, răspundea cu reproşuri prin
nimic motivate, în afară că evită nişte lămuriri asupra unor fapte de care trebuia să fi
luat cunoştiinţă odată ce după mărturisirile chiar ale lui P. Şeicaru el, era braţul său
întins către lumea din jur astfel că nu întreprindea nimic fără să nu se consulte cu el.

După cele relatate în Scrisori din Emigraţie de Pamfil Şeicaru, am putut constata că
maestrul întreţinea legături nu numai cu Radu Valentin ci şi cu un activist mai
puternic numit Virgil Cândea, intermediarii eminenţelor cenuşii comuniste care au
aprobat ca cei din ţară să editeze cele trei broşuri în Germnaia, două în editura de
Studii politice şi istorice, fireşte în limba germană, dacă volumele româneşti au văzut
lumina tiparului în ţară, cum mărturiseşte chiar maestrul fără să figureze ca autor pe
lucrările pe care le-a scris.

Legăturile lui V. Dumitrescu erau de la început stabilite, prin aceiaşi şefi, numai că
rolul lui Vasile a devenit principal, atunci când cei de la centru s’au hotărât să nu-l
mai susţină financiar cărţile, şi pentru a nu-l pierde cumva pe maestru, i-au dat
dreptul lui Vasile, omul lor de încredere, să-l amăgească pe bătrânul maniac, (aşa
numeau toată truda lui Pamfil Şeicaru de a înălţa cu o treaptă România şi pe români
în faţa Apusului) minţindu-l de la o zi la alta, că îi va duce manuscrisul tipărit de o
editură ce nu exista, cursă în care au căzut Pamfil Şeicaru şi sora lui Veguţa.

Să fi spus Vasile Dumitrescu atari adevăruri era de-acum exclus, mai uşor era să nu
răspundă deloc sau când totuşi o făcea, să recurgă la reproşuri, susţinând ca el s’a
sacrificat pentru Şeicaru deci nu dă socoteală nimănui.

S’ar putea ca lucrurile să se fi întâmplat şi altfel, începând cu ziua când toate

manuscrisele maestrului au fost înghesuite într’o boxă din subsolul locuinţei din
Dachau. Prietenul unchiului Costică, venit de la Bucureşti, s'ar fi putut să aibe
misiunea ca să aducă el manuscrisele maestrului, era un obicei al comuniştilor să nu
se încreadă nici în propria lor persoană dar mi te în Vasile care la München începuse
să prindă rădăcini prea burgheze. Se ştia că atunci când Viorela telefonase la Dachau,
unchiul îi spusese că prietenul său, văzut în gară München de Viorela, a dus cu el
pachetele cu manuscrise ori tocmai acest fapt i-a determinat să se întoarcă de urgenţă
la Dachau unde, ei au regăsit repuse la locul lor materialele maestrului. Dar persoana
vizată dispăruse ca prin farmec. Cofruntat cu noua situaţie Vasile şi-a dat seama că
planul său a fost dejucat deoarece un alt misit pusese mâna pe principalele
manuscrise ale lui Şeicaru, fiind în drum spre Bucureşti. Dumitrescu dându-şi seama
de valoarea lor ar fi vrut să le ţie la el, la München căci, cu timpul le-ar fi vândut la
un preţ cu care şi-ar fi achitat toate datoriile pe care avea pretenţia că le are.

Iată motivul supărării lui Vasile şi imputările facute Viorelei că ei sunt ordonanţele
Bucureştiului (bineînţeles, fără voie) prin venirea lor au grăbit furtul manuscriselor
lui Şeicaru înainte ca el să fi descoperit ce se urzeşte în jurul său. Deci, Vasile
Dumitrescu putea să jure cu mâna pe inimă că el nu ştie cine a furat manuscrisele lui
P. Şeicaru şi nici unde ar fi ele.
În aceeaşi scrisoare Viorela mai adaugă: “Am singura misiune de a degaja adevărata
statură a lui Pamfil Şeicaru şi a crea fondul Şeicaru, cu întreaga lui activitate (care se
reflectă în paginile scrise de el) cu corespondenţa schimbată.”

Iată o iniţiativă pe care o salutam din toată inimă şi aş fi dorit mult să particip şi eu la
alcătuirea unui atare fond.

În 12 Martie 1981 primesc câteva rânduri de la Viorela, în care mă încunoştiinţează

că a primit un răspuns dr la René de Flers influenţat de Vasile D. (nu cunosc
conţinutul ei) şi una de la Vasile pline de reproşuri. Şi scrie că începe să-şi facă o
părere, considerând că sunt la curent cu “metodele de lucru” ale lui V.D.

În 6 Aprilie 1981, Viorela mă cheamă să-i însoţesc într’o călătorie, pe ea şi pe

Claude, de la Paris la Madrid şi retur. Cu deosebit regret nu puteam să-i însoţesc fiind
legat de datoriile ce mi le impunea, zi de zi, serviciul meu.

Scrisoarea cuprinde referinţe la ultimele articole, ale lui Pamfil Şeicaru, citite de
Viorela în presa vremii, majoritatea de politică internaţională şi unul întitulat de la
Hegel la Lukacs. Nu insist asupra lor fiindcă nu priveşte obiectivul urmărit de noi.

Excepţie fac rândurile de la sfârşit: “Bineînţeles până astăzi nici un răspuns de la

München. Soţul meu, care este de o cinste strictă şi absolută, deoparte, de altă parte,
nu poate concepe machiavelice “combinazione” a început singur, să-şi pună întrebări
şi chiar să găsească anumite răspunsuri".

În 12 Mai 1981, soţii Vergne mă anunţă că de ziua înălţării (28 Mai) se mută la
Allogny departamentul “Cher” la 15 km nord de Bourges. Este o regiune frumoasă,
amintirile frumoase istorice abundă în orăşelul Bourges şi împrejurimi. Claude mă
roagă să consider ca pe o invitaţie permanentă vizita mea la Allogny. Vor putea instala
o cameră de musafiri şi un adevărat “bureau” ce va fi consacrat “fondului” Şeicaru.

Şi mai pomeneşte pe soţii Tutoveni de fapt eroare de frază, sunt prin fire Tutoveanu
(poetul).

La fel Val du Roy: prizonierii români erau prinşii germanilor. Să nu uit că Alsacia şi
Lorraine erau germane şi au fost până în 1918.

Va căuta să-şi găsească timp pentru fotocopii şi pentru o bună măsură va adăoga un
splendid portret scris de tatăl ei despre “Mama Zoe Tutoveanu.”

Au fost ultimele rânduri pe care mi le-a scris Viorela Şeicaru Vergne fiindcă la puţin
timp împreună cu soţul ei Claude au suferit un grav accident de maşină, prin care şi-
au pierdut viaţa amândoi.
Să spunem că asupra moştenirii lui Pamfil Şeicaru a plutit un blestem asemenea celui
al faraonilor, numai că spre deosebire de ultimul nu va cere atâtea victime până
secretul manuscriselor lui Pamfil Şeicaru va fi dezlegat.

Am regretat-o mult pe Viorela, fiindcă era atâta de plină de proecte, nu puţine, ca şi

înfiinţarea fondului Şeicaru, închinat memoriei marelui să părinte, sub lumina de
soare a operelor sale parcă inima ei s’a deschis ca o floare, gata, prin toată energia ei,
să înceapă o viaţă nouă, mai bună, mai frumoasă şi mai adevărată. Sorţii au vrut altfel
şi i-au retezat drumul, mai mult decât barbar, tocmai când ajunsă pe culmea unui
munte putea privi şi îmbrăţişa totul, cu înţelegere şi binecuvântată înţelepciune,
dobândind mult dorita pace interioară. N’a fost să fie!

Mi-a scris şi René de Flers în cele din urmă supărat de un articol de-al meu în care
protestam că nu am fost chemat la înmormântarea maestrului, şi cu această ocazie
trimiteam fulgere năpraznice împotriva lui Dumitrescu pentru mine principalul
vinovat pentru crearea unui mediu neprielnic în ce priveşte împlinirea aşteptată de
venerabilul Pamfil Şeicaru.

Pe-atunci nu ştiam de existenţa trioului din jurul maestrului format din Vasile
Dumitrescu, René de Flers şi drul Iliescu, marele ziarist dacă mi-a amintit foarte
fugitiv de de Flers, deloc de dr. Iliescu şi nu chiar des l-a pomenit pe Vasile, şi atunci
fără laudele ce i le-aducea în scrisorile trimise lui Radu Valentin, semn că sunt vechi
cunoştiinţe.

Nu mă voi referi la scrisoarea destul de lungă şi tare încâlcită a lui de Flers, dar eu
personal îl consider un naiv, era devotatul lui Vasile că aşa a învăţat-o de la maestru,
dar se vedeau atât de rar încât îl putem absolvi de vina de a fi avut aceleaşi legături cu
cei din ţară.

Un singur paragraf, de fapt ultimul m’a pus pe gânduri, cu atât mai mult, cu cât
autorul îşi dădea importanţă fără să spună absolut nimica. Acest de Flers nu ştia ce
înseamnă să spui lucrurile pe faţă adică ceea ce e numită drept sinceritate: “Adevărul,
Domnule dr. Vuia, este prea dur şi dta ca doctor ar trebui să judeci faptele la rece.
Sunt poate singurul martor al multor întâmplări ale lui Pamfil Şeicaru pe care nimeni
nu le ştie, nici Viorela şi nici Costache, fratele lui. Singura care ar putea vorbi ar fi
Veguţa, care, cred că pe data de Oct, 20, 1980 ziua în care ne-a părăsit, l-a
întâmpinat". Şi dacă mai sus mă apostrofează, în legătură cu activitatea Curentului că
motivele funcţionării lui “nu e nevoie să le cunosc şi eu,” mi-am dat seama că în acest
mod, al jocurilor de măşti, nu putem continua, m’am hotărât să schimb subiectul ca
să-l readuc la adevărata lui măsură.

Mi-am amintit că în Scrisori din emigratie, apărute în Bucureşti, în anul 1992, Pamfil
Şeicaru se ocupă de familia de Flers de la care a moştenit un document ce ar trebui să
ne fie mai drag decât lumina zilei. Iată-l, fiind vorba de reacţia a doi soldaţi români,
în timpul ocupării Budapestei din primul război mondial.
Şi anume, căpitanul Theodor Alexandru a fost ginerele lui Robert de Flers, ultimul,
autor dramatic, membru al Academiei franceze, în timpul războiului prim mondial a
făcut parte din misiunea franceză condusă de generalul Berthelot apoi ataşat militar al
Franţei iar mai târziu ataşat militar la Moscova. Dorinţa lui a fost ca singurul fiu al
fiicei sale şi nepotul lui să-i poarte numele alături de-al tatălui său Alexandru. Născut
în Oltenia, Robert Al. de Flers vorbeşte româneşte şi trăind în anturajul maestrului
Şeicaru a avut prilejul să-i relateze următoarea întâmplare despre soldaţii români pe
care o ştia de la tatăl său şi o avea notată printre hârtiile sale, marele ziarist l-a rugat
s’o bată la maşină. Cât despre autenticitatea ei, nici nu intră în discuţie, personal o am
de la Viorela, descoperită printre actele tatălui ei: “În şovinismul lor fanatic ungurii
au uitat că tocmai trupele militare ale acestor opincari i-au eliberat de teroarea
sovietică a lui Bela Kun. Ei au uitat că aceşti ţărani şi ciobani, n’aveau nici cisme şi
nici bocanci ci numai opincile luate de acasă cu care au mărşăluit împotriva bandelor
lui Bela Kun, au dovedit şi o atitudine mai mult decât demnă şi corectă faţă de
populaţia civilă ungară. Ei au uitat că aceşti ţărani şi ciobani care au intrat în ţara lor
pentru a izgoni pe Bela Kun, nu s’au gândit nicio clipă să se răzbune împotriva unui
popor care îi ura şi care i-au înjosit sute de ani. Şi totuşi îmi este imposibil să cred că
ei au uitat palma usturătoare pe care le-a dat-o un “bocskoros” zdrenţuit şi obosit
după marşul făcut întru eliberarea lor. Nu-mi pot închipui că ei au uitat opinca găurită
care îşi flutura nojiţele peste drapelul unguresc înălţat deasupra parlamentului ungur,
sau ... poate?

Într’o după amiază imediat ce trupele româneşti intraseră în Budapesta, un sergent şi

un soldat au primit ordin să coboare drapelul unguresc de pe parlament. Rezultatul a
fost ... o-pinca găurită a soldatului care a fost legată deasupra drapelului unguresc ...
Ce ar fi putut oare, fi mai dureros?

Un profesor universitar ungur care fusese martor ocular al acestui act ironic şi
dureros, declară: “Mă doare până în fundul inimii şi totuşi trebuie să recunosc
inteligenţa acestui “bocskoros” (opincar), care ne-a dovedit superioritatea şi ironia sa
faţă de caracterul nostru ...” Ce ar fi putut fi mai dureros pentru acest popor mândru,
originar de pe malurile Amurului, decât acest gest ironic al soldatului român?! În
felul său el a arătat ungurilor ce simte acest popor de opincari, fără a se gândi la o
răzbunare personală şi crudă, o răzbunare pe care sute de ani a fost dorită împotriva
asupritorilor. Şi totuşi răzbunarea n’a fost luată, dar ungurii uită mult prea repede, sau
... e posibil că nu?!!!

René Al. de Flers

Journalist
Ian, 11,1977

În ce priveşte dispariţia unor importante manuscrise ale lui Pamfil Şeicaru, după
moartea sa, noi credem, că fie prin Vasile Dumitrescu, fie prin aşazisul prieten al
unchiului Costică, indiferent prin ce intermediari, manuscrisele au ajuns în România
unde se află şi acuma, fără să putem preciza dacă ele se găsesc depozitate la Arhivele
de Stat, cum de la început s’a hotărât dar maestrul nu a fost de acord cu această
destinaţie, el ar fi preferat biblioteca Academiei române, unde ele stăteau fără
oprelişti la dispozţia cercetătorului, sau poate în posesia unui specialist greu de
identificat. Îmi amintesc un poet din ţară, trimis în misiune de către Ion Dodu Bălan,
pe urmele lui Aron Cotruş la Madrid s’a întors cu o preţioasă corespondenţă a marelui
poet purtată cu artista Doina Missir, stabilită trecător în Elveţia, Aron se afla în
Canada/Statele Unite. Înainte de a muri, trimisul lui Dodu Bălan a publicat fragmente
din această corespondenţă care este mereu citată, dar nu şi corespondenţa în totalitate,
care bine se vede nu stă la dispoziţia nici chiar a specialiştilor, fiindcă nu e citată de
niciunul. Se poate presupune că scrisorile lui Aron Cotruş se află în continuare la
Dodu Bălan care le ţine ca pe o comoară în ascunzişurile bibliotecii sale, ori cine ştie
unde. E destul să amintim că un manuscris cu Scrisoarea a V-a, împreună cu poezile:
Nu ma’nţelegi şi Renunţare au fost predate chiar de Eminescu, în 1883, lui Al.G.
Djuvara şi au rămas în posesia familiei până în 1958 când au fost încredinţate
Academiei române, după mai bine de 70 de ani, lucru ce s’ar putea întâmpla şi cu
manuscrisele lui P. Şeicaru, dar noi nutrim speranţa că ele vor apărea la lumină după
un interval de timp mult mai scurt.

Cu această ocazie ne punem întrebarea, ce s’a ales cu materialul ajuns la Viorela,

după moartea ei cu care fiica marelui ziarist intenţiona să pună bazele unui fond
Şeicaru, deci interesant de cunoscut deoarece pe lângă articolele publicate avea multe
nepublicate, de altfel şi primele destul de puţin citite într’un exil ce nu prea îndrăgea
cartea şi lectura de valoare.

În apartamentul maestrului de pe Av. Reina Victoria din Madrid, preluat de Govora,

după moartea lui “tata Şeicaru” a fost lichidat, golit de Viorela şi soţul ei, după cum
îmi scria Viorela invitându-mă să-i însoţesc la Madrid, grija ei o constituia biblioteca
tatălui de care ar fi vrut să scape, mai ales că nu poseda cărţi valoroase pe care P.
Şeicaru avusese tot timpul să le ieie cu el la München.

Dar îmi ce pun întrebarea ce s’a întâmplat cu picturile artiştilor români care
împodobeau pereţii locuinţei sale din Madrid, valoroase pentru muzeele noastre din
ţară, la toate aceste semne de întrebare ar putea să răspundă familia din Bucureşti a
maestrului, care întretimp i-a mutat rămăşiţele pământeşti de la Dachau într’un
cimitir din Bucureşti, dacă bine sunt informat. Pe baza colecţiei prezente de
manuscrise, portrete, amintiri, studii istorice şi literare, de ce nu s’ar putea trece de la
fondul Şeicaru la înfiinţarea unei case memoriale închinate marelui om de cultură
care a fost Pamfil Şeicaru şi asta, de-acum în ţară!

În continuare să ne oprim la datele biografice ale tatălui său transmise de către

Viorela dlui I. Emilian, interesat să le aibe:
 Marti 9 Decembrie 1980

Stimate Domnule Emilian,

Vă mulţumesc pentru întrebările puse, cari mi-au dat ocazia să refac, odată în plus, un
itinerar în căutarea imaginei tatălui meu.

Tata s’a născut, după hârtii, la Bucuresti la 18 Aprilie 1894. Este curios căci, familia
era din cotitura Slănicului, din regiunea Buzău. Căutând, am regăsit pentru Dta (ca şi
pentru mine) un mic arbore genealogic:

Pamfil Şeicaru
născut în 1894

Haralambie Şeicaru
născut pe la 1860-65

Constantin Şeicaru
pe la 1830 preot şi după aceea Protopop la Tăbăreşti unde s’a născut şi Haralambie

Petre Şeicaru
pe la 1800

Niculae Şeicaru
care a venit cu turme de mii de oi de la Şeica din Ardeal pe la 1785 şi s’a instalat în
preajma comunii Brădencu

Tatăl tatălui meu, Haralambie, după studii la seminar, a intrat la Căile Ferate. Familia
a fost la Buzău, Tecuci, Oneşti. O parte din familie (familia Constantinescu) era de la
Beceni unde mama naşă (naşa tatii) îl primea pe tata vara în vacanţă.

Tata s’a dus după aceea la Bârlad unde a locuit la Tutoveni, urmând cursurile liceului
Codreanu şi unde a avut norocul de a găsi şi întrebuinţa biblioteca soţilor Tutoveanu
şi inteligenţa lor îndrumare pe calea erudiţiei.

La Bârlad a început să scrie, făcând critici literare. A intervenit războiul: ştiu de la

tata că ajungând la Iaşi (în retragere) a putut să-şi dea ultimele examene de licenţă la
drept şi litere.

În 1919 a întemeiat Hiena, în 1920 (?) Ora. Cu Titus Enacovici şi cu ajutorul acestuia
a creat “Cuvântul”, de unde a plecat (din cauza lui Nae Ionescu) şi a creat “Curentul”
care a apărut la 11 Ianuarie 1928.

Pentru editicarea Dtale şi a-ţi înlesni priceperea acestui om atât de complex am făcut
o serie de fotocopii:
- inaugurarea monumentului Victoriei de la Marăşeşti ridicat doar din fonduri proprii
- un articol al lui Victor Ion Popa “Amintire din război”
- un articol al lt-Col. Sever Al. Slătinescu în care vei găsi citaţia pentru Mihai Viteazu
- fotografia momentului decorării
- articolul generalului Dabija: “Pamfil Şeicaru aparător al Oştirii”
- articolul tatii “Regina războiului nostru”
- articolul tatii “Mareşalul Averescu”

Tata a fost decorat cu:

- Croix de Guerre francaise, avec deux citaţions et que cette decoration lui a été
remise sur le front des troupes par le Général Berthelot en personne, chef de la
Mision Militaire Francaise en Roumanie (du texte d’une attestation donné par le
Général Chambe)
- Mihai Viteazu
- Steaua României
- Polonia restituta

Nu am nimica să poată confirma că ar fi primit o decoraţie rusă.

Tata a fost un “batisseur” a Mănăstirii sf. Ana de la Orşova, pe locul unde a avut
primul contact cu focul. Mănăstirea a fost construită pentru a fi Oferită armatei.
Monumentul de la Măraşeşti. Monumentul din Franţa, Val du Roy, în cimitirul român
unde dorm 687 de militari români, morţi între Ianuarie şi Decembrie 1917 (prizonieri
de război). Am intenţia să cer autorizaţia Comitetului Souvenir Francais de a căuta în
arhive şi să fac o şedere în regiunea Val du Roy ca să caut unde au locuit, care a fost
viaţa şi cauzele acestei hecatombe româneşti. Şi poate voi găsi inspiraţia pentru o
cărticică în omagiul acestor bieţi oşteni români. Cimitirul este foarte frumos, în
pădure de brazi (ca la Waldfriedhof de la Dachau), un fel de altar, străjuit de drapelul
francez şi cel român.

Viorela Şeicaru Vergne

Voi încheia capitolul de faţă cu o scrisoare adresată mie de dl. Ion Emilian dedicată
memoriei mareşalului Ion Antonescu. Având în vedere că şi Pamfil Şeicaru a fost un
mare admirator al său, nu altfel ca autorul rândurilor de faţă, am găsit potrivit ca să
cinstim respectiva întâlnire dintre cei doi prin următoarele şiruri înscrise pe inima
inimii poporului român:
 20 Ianuarie 1983

Stimate Domnule Doctor Vuia,

Aveam 20 de ani şi eram elev TR la şcoala de Cavalerie la Târgovişte. Deşi mulţi din
camarazii mei de promoţie erau mai în vârstă decât mine şi cu studiile terminate
(printre ei un doctor în litere şi filozofie) datorită aptitudinilor militare fusesem
desemnat a fi şeful clasei.

În această calitate, la începutul fiecărei ore de curs teoretic, dam respectivului

profesor raportul şi stam tot timpul în apropiere de catedră, spre a fi eventual de folos
profesorului. Pentru noi cavaleriştii, cursul cel mai important era “Tactica cavaleriei
şi tactica generală”
(o singură notă care se înmulţea cu 3 pentru media generală). Titularul catedrei era
colonelul Ion Antonescu care nu venea decât o singură oră pe săptămână fiind suplinit
de colonelui Mitică Rădulescu, om extrem de simpatic, totdeauna dispus şi glumeţ.

Colonelul Ion Antonescu care avea pe vremea aceea cca 45 de ani, era sobru, te
privea drept în ochi, fără să-ţi dea posibilitatea să deduci ce gândeşte. Vorbea frumos,
cât se poate de clar, nu făcea digresiuni şi nici glume. Nu lua loc pe scaun niciodată,
se ţinea drept în picioare, cu mâna dreaptă spre al treilea nasture al vestonului. Nu
gesticula. După ce-i dam raportul, îmi spunea “Mulţumesc” şi privind spre clasă:
“Luaţi loc, domnilor!”

I se spunea “Câinele roşu” din cauza părului roşu-ruginiu şi a severităţii, severitate pe

care noi, cei mici, n’am simţit-o. Exemplu: Antonescu era nefumător, dar ne da să
scriem o temă, o situaţie tactică pe care trebuia s’o ilustrăm şi cu un crochiu, spunea:
“Se poate fuma”. L-am văzut de-aproape de zeci de ori. Era robust, perfect sănătos,
nici o cută pe faţă, nici cel mai mic semn de nervozitate. Când spunea vreo întrebare,
aştepta cu maximum de răbdare să i se răspundă. Multi din camarazii mei îşi facură
studiile în străinătate, erau oameni umblaţi în lume şi proveneau din aristocraţia
timpului (Nicolae Illiotu, fiul mareşalului, Baronul Victor Stârcea, Paul Zănescu,
nepotul Simchii Lahovary, doamna de onoare a Reginei Maria etc.) toţi dar absolut
toţi, îl divinizau pe Colonelul Ion Antonescu.

Nu ştiu ca el să fi fost bolnav, dar ştiu că a avut un grav accident de călărie pe când
era general, prin 1935/36. Deşi general şi la vârsta de 50-54 de ani încăleca întocmai
ca un sublocotenent şi absolvea fără greşală parcursul de obstacole. La Sibiu pe
terenul de exerciţii al Centrului de instrucţie al Cavaleriei, a căzut în cap. O
săptămână întreagă nu şi-a recăpătat conştiinţa, dar şi-a revenit apoi. Căzătura aceasta
n’a n'a avut alte urmări. A încălecat şi după aceea ...

- Copilul paralitic nu era al Mareşalului ci al Doamnei Maria Antonescu, din prima

căsătorie. La 23 August 1944 acest băiat paralitic (18 până la 20 de ani) se afla la
Olăneşti. A doua zi s’a sinucis. Nu se ştie cum şi nici nu s’au făcut cercetări.
Ion Antonescu nu a fost de la început adversarul legiunii (pe Corneliu Codreanu l-a
invitat la el la Predeal, au făcut ski împreună, în iarna lui 1937).

Domnul Horia Sima l-a făcut să fie adversar. În privinţa asta, eu ştiu multe lucruri.
Până acum am tăcut, pentru a nu da apă la moară duşmanilor Gărzii de Fer şi ai
naţionalismului românesc. Dar n’am să mai tac. Josniciei şi perfidiei domnului Horia
Sima trebuie să i se răspundă.

Dacă Mareşalul Antonescu ar fi fost sifilitic, apoi sovieticii, comuniştii din anii de
cumplită teroare şi aliaţii lor din lumea întreaga nu ar fi trâmbiţat-o, de mult?
Antonescu a fost perfect sănătos, blând şi îngăduitor cu cei mici (vă pot da exemple)
dar extrem de pretenţios, neîndurător şi chiar răzbunător faţă de cei mari. De-aceea l-
au urât generalii, ofiţerii subalterni şi trupa l-au adorat pe Antonescu. Domnul M.E.
Enescu a scris în "Cuvântul românesc" că Antonescu a fost ofiţer ... de birou şi că n’a
avut contact cu "masa vie a Armatei”. Se înşeală profund, domnul. M.E. Enescu.
Antonescu a urmat treptele ierarhice militare şi de stat-major, facând stagiu la trupă:
comandant de escadron chiar de baterie, de cavalerie, comandant de divizie, de
regiment (9 Roşiori) de brigadă (a 2-a Comp) de divizie (a 3-a Infanterie) etc. A
cunoscut foarte bine mentalitatea soldatului, a reangajaţilor şi a ofiţerului de tip moş
Teacă.
Deocamdată atât!
Sperând că cele de mai sus vă vor fi de folos
rămân al Dvs. cu alese sentimente
Ion V. Emilian

În legătură cu sifilisul nervos de tipul paraliziei generale progresive, el a fost pus în

discuţie nu de adversarii mareşalului Antonescu ci de apropiaţii săi, chiar dacă teoria
a fost însuşită cu vie plăcere de cei dintâi.

Eu l-am cunoscut pe doctorul neurolog Stroescu, cel ce în tinereţe a avut ocazia să

lucreze cu celebrul H. Spatz în Germania, tema sa de studiu fiind tocmai sifilisul
nervos. În general dr. Stroescu s’a concentrat şi în continuare asupra cercetărilor sale
de laborator, în ţară neexcelând ca şi un deosebit clinician. Sub comunişti când l-am
cunoscut eu, era trimis la munca de jos a unei policlinici, ceea ce interpretată ca o
persecuţie din partea regimului comunist, până la urmă s’a degradat într’un cult al
propriei sale activităţi, vecină cu o adevarată paranoie. Nu rar, se puteau citi în
diferitele ziare ale Capitalei distincţiile primite în străinătate de dr. Stroiescu, lipsite
de o valoare anume, dar el bătea toba la toate porţiile ca să fie reabilitat pe postul de
profesor ce l-ar merita. Şi fiindcă nu a avut succesul scontat şi-a amintit că a fost în
timpul războiului antisovietic medicul lui Ion Antonescu, numit cine ştie prin ce
protecţii şi că el i-a pus dgs. de paralizie generală, pe care-l trâmbiţa peste tot.

Venise să ne viziteze la institut şi noi împreună cu şeful secţiei ne-am adunat în jurul
drului Stroescu, pentru a-i da tot respectul nostru de colegi mai tineri. Deodată a
început să se laude că el l-a tratat pe Ion Antonescu de paralizie generală şi cu cât
înainta în relatările lui stupide, noi îl părăseam pe rând, astfel că s’a trezit că vorbeşte
de unul singur. Dl. Stroiescu nu a menţionat că i-a făcut mareşaului recţia Bordet-
Wasserman pentru sifilis în timp ce acesta suferea de o stare febrilă, dată de o boală
infecţioasă. Ori dl. Stroiescu uitase că reacţia devine nespecifică în stările febrile, şi
dezvăluindu-şi insuficienţa de pregătire clinică a fost imediat înlocuit, iar medicul ce
i-a urmat l-a vindecat pe mareşal de boala lui infecţioasă fără vreo legătură cu
sifilisul, inclusiv nervos de tipul paraliziei generale progresive şi astfel medical se
încheie definitiv cazul Stroiescu şi greşala lui copilărească de diagnostic, a cărei
victimă a fost chiar, I. Antonescu.

5. Studii literare
1. Anticipatorul fascismului: Gabriele d’Annunzio

Un permanent insurect împotriva realităţii, un nesupus al existenţii, un vârtej de

idealism, de spectaculos, romantic, de fast teatral, Gabriele d’Annunzio rezuma
splendid individualismul.

Nu a acceptat viaţa, nu a acceptat ritmul potolit al unei existenţe, fiindcă a socotit şi

viaţa un material sortit marilor transfigurări ale artei, aşa cum este marmora, culoarea,
cuvântul, sunetul. Pentru Gabriele d’Annunzio nu a existat hotar între vis şi realitate,
el a incendiat realitatea cu fanteziile lui, el a sfărâmat contururile aspre, imuabile ale
existenţei, cu o smintită revărsare de imaginaţie. A avut capriciul să interpreteze un
rol, să dea existenţei lui spectaculosul unei tragedii shakespeariene şi a fost autorul,
actorul, regizorul unei reprezentaţii unice: Gabriele d’Annunzio. Dacă au aplaudat
sau din nătângie au fluerat contemporanii, spectatori uluiţi al acestui complex teatral,
lui Gabriele d’Annunzio i-a fost perfect indiferent, fiindcă nu s’a temut decât de un
singur insucces: să treacă neobservat.

Şi-a înterpretat viaţa fiindcă în concepţia d’Annunziană numai mediocrii şi-o trăesc,
şi-a înterpretat-o într’o gamă de poezie lirică urcând în cadenţe spre solemnitatea
poeziei epice.

În 1900 după ce-şi risipise toată averea pe care o câştigase cu scrisul, hărţuit de
creditori, zvârlea orgolios nerăbdătorilor lui creditori acest cuvânt: “Voi plăti cele
700.000 de lire cât datoresc dintr’o singură lovitură cu apropiatul meu volum de
versuri.” A crezut în el, a crezut cu tenacitate, cu fanatism, în el, a slujit cu tot ce i-au
dat ursitoarele un singur cult, s’a închinat cu devoţiune unui singur altar, a cântat
imnuri de preamărire unui singur zeu: Gabriele d’Annunzio: “Din creştet până la tălpi
eu sunt o muzică de stele; muzica lumii locuieşte în mine”.
Poet al vieţii, risipitor al celei mai neastâmpărate fantezii, Gabriele d’Annunzio nu-şi
află în istoria lumii decât un sigur echivalent, pe Don Quijote. Aceeaşi eliberare din
logica existenţei comune aceeaşi forţare a realităţii să se supună spiritului, aceeaşi
halucinantă trăire a unei lumi imaginare. Nu s’a mărturisit d’Annunzio în această
formulă: “Lumea este reprezentarea sensibilităţii şi a gândirii câtorva oameni
superiori cari au creat-o, cari au amplificat-o şi înobilat-o în lungul secolelor şi cari
vor amplifica-o şi înobila-o: încă în viitor. Aşa cum ne apare, lumea este un dar
măreţ, ofrandă generoasă făcută de o elită celor ce trebuie să muncească”.

Prin însăşi esenţa lui individualismul este un act de afirmare aristocrată şi ceea ce
Maurice Barrès numea “cultul eului”, a format regula de viaţă a lui Gabriele
d’Annunzio. A cântat emoţii puternice, a stors rând pe rând din tot ce-i putea pune la
dispoziţie viaţa. A iubit cu intensitate, cu cea mai capricioasă fantezie, amestec de
senzualitate şi poezie, de senzaţii istovitoare şi de delir liric, a întreţinut prospeţimea
iubirii prin nestatornicia alegerii, ca să se spovedească magnific în acele romane de
fast liric, de fast pictural: “Triumful morţii”, “Focul”. Şi când nu i-a mai putut dărui
nimic iubirea, când voluptatea vieţii nu i-a mai spus nimic, când cuvintele de
dragoste, aiurerile lirice, când imaginaţia lui nu a mai putut stoarce nimic inedit ca
emoţie, ca exaltare, ca delir emotiv iubirii, atunci s’a întors cu acelaşi nesaţ spre
acţiune.

Din toropeala neutralităţii, Gabriele d’Annunzio a smucit Italia şi din cenuşa ardoarei
lui erotice, a răsărit ardoarea lui eroică.

Dar nu o ardoare erotică capabilă să se satisfacă în cadenţa versurilor, nu un poet

războinic ci un războinic, un pasionat al riscurilor, un violent al îndrăznelilor, un
exaltat, pornit să dea Dulcineii contururile de taină, de ispititoare taină a morţii.
Gabriele d’Annunzio nu a fost un paşnic burghez care şi exilează fantezia doar în
scris, care îşi încarcerează dorul de viaţă intens imaginată spre a fi trăită delirant, doar
în cuprinsul frazelor unui roman, el a trăit lirismul întregei lui fiinţă.

Romanele lui n’au fost imaginate, literatura lui a fost doar o genială denunţare a vieţii
lui transfigurată de imaginaţie. Cum ar fi putut să-i fie altfel faza epică a existenţei lui
decât o trăire eroică, o năbădăioasă invazie în domeniul războinicilor? Gabriele
d’Annunzio nu a cântat războiul, l-a făcut, a descoperit în acest domeniu un material
de emotivitate pe care fantezia lui să-l poată modela. Ori unde au fost riscurile mai
mari, el a fost prezent, ori unde suflul morţii era mai intens, Gabriele d’Annunzio se
grăbea ca un neostenit trubadur al acestei funerare curtezane a vieţii. De altfel, acest
sens de voluptate a morţii pe care o simţi, cu care cochetezi, căreia te oferi îndrăzneţ,
netemător de farmecele ei reci, de genunele imperiului ei de mister, Gabriele
d’Annunzio i-a mărturisit: “Chiar dacă acest imens război nu ar fi făcut altceva decât
să readucă omul către familiaritatea morţii înlăturând aceasta falsă limită care pare ca
o separă de viaţă şi de lumină, noi trebuie să-l laudăm şi să binecuvântăm războiul.”
Cu exact aceeaşi intensitate cu care s’a risipit în exaltările lui lirice, Gabriele
d’Annunzio s’a risipit în exaltările sale epice, a trăit liric şi a trăit epic, a regăsit
aceeaşi voluptate în alcovul morţii, pe care o epuizase în alcovurile iubitelor. În locul
şoaptelor erotice, şoaptele morţii îi creiau o lume de emoţii nebănuite, riscurile
apăreau ca îmbrăţişări furişe, ca sărutări furate unei iubite care se refuză posesiei tale:
“Du sang, de la volupté et de la mort” au devenit pentru Gabriele d’Annunzio teme
de nouă inspiraţie, de nouă trăire în acel amestec specific al existenţelor lui, în care
imaginaţia violează realitatea, îi dă alt aspect, îi dă o profunzime, o rezonanţă de
vioară, de orgă, îi dă preţul trăirii. Şi când războiul s’a sfârşit, Gabriele d’Annunzio
incorigibil insurect al realităţii, al unei mediocre vieţuiri şi-a făcut războiul lui.

Popoarele ostenite de război, învinşi ca şi învingători încântaţi că pacea poate fi

făcută, Gabriele d’Annunzio într’o singularitate patetică a zvârlit o tiflă teribului
Clemenceau, ocupând Fiume, cu acei disperaţi ai sublimelor exaltări, cu “arditti”. A
fost rege şi dictator la Fiume, a anticipat fascismul în romantica gestului îndrăzneţ, în
fulgerarea hotărârii, în plăcerea spectacolului oferit lumii, în grandilocvenţa faptei, în
voinţa de a da Italiei o nouă concepţie de viaţă o nouă respiraţie. Constituţia dată de
Gabriele d’Annunzio Statului Fiume este în linia generală a concepţiei, în arhitectura
ei, constituţia de azi a Italiei fasciste.

Din sfărâmăturile pateticei aventuri a lui d’Annunzio la Fiume, din resturile exaltării
epice pe care o provocase poetul, Mussolini a luat primele lui elemente spre a
amplifica în realitate ceea ce Gabriele d’Annunzio a proectat în imaginaţie. Ce mai
înseamnă opera alături de viaţa acestui cavaler al individualismului care îşi aşteaptă
tălmăcitorul într’un nou Cervantes?

Idealismul brutalizând materia, visul dispreţuind realitatea, poezia biruind

mediocritatea existenţei.

A fost profet Maurice Barrès când în 1915 scria despre Gabriele d’Annunzio: “Îşi
prepară o splendidă biografie”

Cine a spus că poezia este în divorţ cu viaţa?

Martie, 1938 Pamfil Şeicaru

2. Umbra cetăţii getice

“Cet exil dans le passé c’était encore

une protestation contre les conditions
de la vie réelle.
Il souffrait trop que rien hors son
rêve ne fût aimable”
Maurice Barrès
Comoara Regelui Dromichet nu o va mai căuta nimeni; sub straturile de pământ vor
continua să doarmă netulburate mărturiile cetăţii getice ... Răzeşul care tot scotocea
pamântul, spre a inunda cu lumina soarelui ungherele de taină ale cetăţii Regelui
Dromichet, a murit.

Era atât de bătrân “Nea Ghiţă” Băescu! ...

În ultimii ani pierduse acea comunicativitate, acea isteţime, acea sprinteneală

inventivă în replică; dar pentru mine continua să existe aşa cum l-am cunoscut acum
treizeci şi cinci de ani. Auzisem că este căutător de comori; şi în naiva mea
imaginaţie îl socoteam iniţiat în tainica artă a aflării locurilor însemnate cu vâlvătaia
de foc a straniilor spovedanii ale pământului. De câte ori îl vedeam, uitam de joacă;
renunţam la toate ispitele unei ape curgătoare şi alergam în preajma lui. “Nea Ghiţă”
povestea frumos, despre lucruri care nu se întâlnesc; contura imagini din lumi
îndepărtate în spaţiu sau în timp, părea o chemare spre altundeva...

Eram un copil neastâmpărat, dar nu mai puţin simţeam vraja povestirilor lui nea
Ghiţă; prea mult nu înţelegeam, însă nu mai puţin eram cucerit de ceea ce
desprindeam vag din ce auzeam.

Când am trecut în clasa II-a de liceu, nea Ghiţă Băescu, mi-a acordat mai multă
atenţie. Într’o zi m’a întrebat ce m’a impresionat mai mult din istoria antică. Fără
ezitare am răspuns: “Alexandru Machedon”... Nea Ghiţă încă m’a iscodit: eram
bucuros că se da şi firavei mele ştiinţe atenţie. Am prins atunci să evoc figura eroului.
Găsisem într’o ladă veche a bunicului printre cărţile bisericeşti, o istorie a lui
Alexandru Machedon şi atât mă cucerise încât tot o reciteam şi mă lăsam în voia
imaginaţiei să întovărăşesc pe cuceritorul Orientului.

Fireşte, în cartea de şcoală povestea lui Alexandru Machedon devenise o înşiruire de

date, precizia istorică înăbuşise imaginaţia. Dar la întrebarea lui nea Ghiţă am răspuns
nu ca la şcoala, ci aşa cum mi-l închipuisem eu pe Macedonean, cu ajutorul cărţii
aflate în lada bunicului. M’a ascultat cu o atenţie care îmi anima curajul şi dădea
avânt imaginaţiei care scotea din fântâna memoriei. Când am terminat, nea Ghiţă m’a
privit cu un zâmbet de indulgenţă: “Este adevărat că a învins pe Darius, că a intrat
triumfător în Persepolis şi a învins pe Por împăratul; dar zadarnic a trecut Dunărea, că
pe Geţi nu i-a putut răpune!... Nu a primit nici un răspuns mai mândru decât atunci
când a întrebat pe câţiva Geţi, pe care îi aflase în lanurile de grâu aşa de înalte că se
pierdeau caii cu calăreţi cu tot: “De ce vă temeţi voi?” Răspunsul a fost: “Să nu cadă
cerul pe noi”. -”Ei”- continua răzeşul - “din neamul acesta ne tragem noi, nu din
bestiile scoase din pivniţele mamertine şi aduse de Traian pe aceste meleaguri! ...
Pleavă purtată de vânturi! ... Noi suntem geto-daci! ... Dar asta nu se spune la
şcoală! ... Tot pomenim de romani şi abia cu sfială ne mai aducem aminte că suntem
geto-daci, cum ai aminti mai mult în silă şi de un străbun sărac!”...
Tare mai era mânios nea Ghiţă! ... Şi eu nu pricepeam ce-l putuse supăra atâta faptul
că Dacia fusese cucerită de romani şi întru cât nu erau motive de mândrie
ascendenţele noastre romane. Mă simţeam clătinat în cunoştiinţele mele istorice:
pornirea înverşunată a lui nea Ghiţă împotriva romanilor mi se părea de neînţeles:
“Au hoţit lumea antică. Grecia au prădat-o. Africa au pustit-o, Egiptul l-au jefuit,
Galia au prădat-o ca şi pe Dacia. În faţa lui Caesar, ce mândru apare Vercingetorix! ...
Acelaşi eroism la Decebal.”

Cu o sforţare de curaj am îndrăznit să apăr memoria Divului Traian. Şi - minune: Nea

Ghiţă a admis o excepţie, dar numai pentru Traian ...

Din ziua aceea am devenit ucenicul lui nea Ghiţă, care m’a iniţia într’o altă înţelegere
a istoriei. Într’o zi m’a luat acasă: pe o măsuţă învelită cu un ştergar alb, stăteau
rânduite cărţile. Le priveam cu sfială, cu respect, cu o abia stăpânită curiozitate. A
continuat să-mi vorbească de Daci, de vitejia lor şi iar s’a întors neîndurat spre
Romani ...

- “N’au fost în stare să oprească năvălirea barbarilor!... Dacă Dacia nu ar fi fost

cucerită de romani, dacă sistemul militar al dacilor nu ar fi fost sfarâmat, Roma nu ar
fi fost cotropită de barbari. Era aici, - în faţa Sciţilor, a hoardelor sarmate, - zidul
dacic ... romanii au fost pedepsiţi, fiindca au distrus Dacia!”...

Cum aş fi putut cuteza să contrazic pe nea Ghiţă? Copiii au o înclinare spre tot ce
înseamnă insurecţie, iar nea Ghiţă reprezenta o seducătoare insurecţie împotriva
istoriei, aşa cum o învăţam la şcoală. Eram mândru de atenţia ce mi se da; mă
simţeam sporit ca prestigiu şi căutam să nu pierd o vorbă din ce spunea nea Ghiţă.

Când a terminat răfuiala cu “bestiile scoase din pivniţele mamertine”, nea Ghiţă a
ţinut să-mi dea un plus de atenţie: m’a lăsat să-mi aleg o carte. O ochisem mai de
mult, un roman popular, ai cărui erou era Garibaldi. Un volum gros-abia îl puteam
duce; dar căutam să par că-mi este uşor să-l duc într’o mână, deşi mai mult îl
rezemam pe şold. ÎI strângeam bine, de teama să nu-l scap, să mă fac de râs.

Trei zile mi-am făcut raiul imaginaţiei sub un vişin bătrân, de patru copii cu mâinile
întinse abia îl puteam cuprinde. Sub vişin era umbra deasă: întins pe iarba moale,
citeam cu nesaţiu isprăvile lui Garibaldi! Şi era o tăcere în grădină! ... Abia un zumzet
de albine părea ca o şoaptă nedesluşită; iar rând pe rând, sub vişin, se schimba
decorul în care se mişca neastâmpărul de faptă al lui Garibaldi.

Pe urmă au venit şi alte romane, iar eu creşteam grozav în stima lui nea Ghiţă, care
avea în mine auditorul prelegerilor lui istorice ...

Într’o zi în loc de roman mi-a dat o carte serioasă: “Teoria Ondulaţiunii universale”
de Vasile Conta ... În prealabil mi-a făcut o scurtă introducere, căutând să mă
lămurească asupra legilor ce dominau întreg universul; că nu există decât materie şi
dacă noi spunem şi forţă, este o deosebire pe care o face doar mintea noastră ...
Ascultam şi nu pricepeam nimic, dar cum aş fi putut mărturisi, atunci când nea Ghiţă
mă credea copt chiar pentru filozofie?

Nu a mai fost sub vişinul bătrân acea nesfârşită serbare a imaginaţiei; citeam în silă,
cu voce tare, ca o lecţie de geometrie. De priceput, ce putea oare să priceapă o minte
de copil?

Dar râvna de a mă face demn de aprecierea lui nea Ghiţă, prospeţimea memoriei mi-a
înlesnit să reţin pagini întregi din “Teoria Ondulaţiunii universale”. Pentru nea Ghiţă
nu era o simplă afirmare a unei excepţionale puteri de reţinere ci dovada unei dotări a
inteligenţei mele pentru filozofie. Încântat de prima experienţă mi-a dat -spre spaima
mea - “Teoria Fatalismului”. Ah! “Cauzele necesare care dau naştere la efecte tot
necesare” ce m’au chinuit o săptămână sub vişin! ... Nu pricepeam nimica, dar nu
puteam să-mi sfărâm, printr’o neghioabă mărturisire de ignoranţă, prestigiul de care
mă bucuram la nea Ghiţă. De altfel şi astăzi, sunt convins că pentru multă lume tot ce
este de nepriceput este profund şi nu-i de mirare că un neant de gândire poate fi
acoperit cu o foarte obscură terminologie ...

Voiam să termin supliciul filozofic, vroiam să scap de teoria fatalismului şi în acelaşi

timp, mă gândeam cu groază că pe masa lui nea Ghiţă se mai aflau şi “Bazele
metafizicei”. Când s’a terminat calvarul pe golgota metafizicei, am respirat uşurat: mi
s’a părut o oază răcoroasă într’un pustiu de abstracţiuni, “Cronicele istoriei
Românilor”, editată la 1872
de Mihail Kogălniceanu. Aici se mai adăoga şi plăcerea comentariilor lui nea Ghiţă.

Era în această stranie tovărăşie, o necontenită invitaţie la balul imaginaţiei. Nici mai
târziu nu mi-am putut lămuri de unde venea această pasiune de a cunoaşte, la un
simplu răteş. Fireşte, mai târziu mă încântau naivităţile lui nea Ghiţă, tot acel amestec
de date precise şi de legendă, transfigurate de o puternică imaginaţie; dar atunci în
îndepărtaţii ani ai copilăriei, nea Ghiţă reprezenta pentru mine adevărata ştiinţă
istorică.

Într’o zi am prins curaj şi l-am întrebat dacă într'adevăr caută o comoară. Când am
terminat de rostit, mi s’a părut că încercam să aflu o mare taină: îndrăzneala mea
supăra discreţia pe care o păstrase până atunci. Dar nea Ghiţă mi-a răspuns cu tot
firescul: “- Da! caut comoara Regelui Dromichet!”

Şi parcă era bucuros că-l întrebasem; fără să mai adaug un cuvânt, a prins să-mi
povestească istoricul acestei cercetări, căreia îi consacrase mai mulţi ani şi continua
să-i închine. Frânturi din Herodot potrivite tezii, consideraţii asupra aşezării cetăţilor,
geto-dacice povestea lui Lisimach - totul privind contribuţia aceleaşi imaginaţii -
proectau în faţa mea lumea pe care o căuta nea Ghiţă Băescu. Comoara va fi găsită,
dacă cetatea Regelui Dromichet a fost identificată; şi vasele de ceramică pe care le
găsise în sondajele făcute nu îngăduiau nici o îndoială asupra locului unde
presupunea el că a fost situată cetatea getică. (Zaharia Duhul din “Comoara Regelui
Dromichet” a lui Cezar Petrescu este o transpunere a lui Ghiţă Băescu).

Au trecut ani, - aveam doar unsprezece ani atunci, dar şi astăzi încă mă urmăreşte
pasionata evocare a cetăţii Regelui Dromichet. Peste copilăria mea se proectează
umbra duioasă a căutătorului cetaţii Regelui Dromichet, prima invitaţie făcută
visului, prima cunoştiinţă cu un Don Quijote, ispitit de aventura în marea taina a
legendelor geto-dacice. Zilele de vară la Beceni, tovăraşia lui nea Ghiţă Băescu pe
cărările înflorite ale imaginaţiei, amintirile înşiruite ca nişte melancolice umbre, -
toate se strâng în cadenţe de şoapte ale trecutului, pe care îl evoc întru pomenirea
răzeşului ce a trăit sub vraja unei năluciri a propriei lui imaginaţii. Comoara Regelui
Dromichet era în el, trăia ca un îndepărtat ecou ereditar al lumii getice, dar pentru
copilăria mea a fost prima realitate plăzmuită din funigeii visurilor.

J’ai revé la grotte ou nage la sirène ...

O viaţă închinată unei năluci ...

... La sfârşit, adevăratul Don Quijote îşi renega toate încântările imaginaţiei; nu a mai
crezut în realităţile create de el. Nea Ghiţă Băescu a continuat însă să creadă în
cetatea getică, în care sta ascunsă Comoara Regelui Dromichet. A fost în această
stăruinţă, ceva mai tare decât o nălucire; era o chemare ce venea din adâncurile
acestui pământ geto-dacic - gestul simbolic al unui popor ce-şi bâjbâie originile spre a
se regăsi.

Un ţăran, într’un sat din ţinutul Buzeului, care nu a însemnat nimica decât o viaţă
înflorită de o nevinovată aventură persistentă în ţara visului, - se profilează pe zările
copilăriei ...

Mă abat adesea la Beceni ca să regăsesc umbra copilului, ce se necăjea cu filozofia

lui Conta, din care nu pricepea nimica. Grădina a fost inundată de apa Slănicului,
peste pomi s’au aşternut straturi de nisip, de nu li se mai văd decât vârfurile ce
continuă să dea vlăstare. Bătrânul vişin a fost trăznit iar ochii mei nu văd decât
culoarea singurătăţii ...

Bătrânul a închis ochii lui albaştri: va fi aflat însfârşit, taina regelui Dromichet ...

L’air est plein du frisson des choses qui s’enfuient.

Şi comoara nu o va mai căuta nimeni ...

Decembrie 1940 Pamfil Seicaru

Note şi Comentarii

Ambele realizări literare le am de la regretata Viorela Şeicaru Vergne, fiica

maestrului, afirmative publicate în Almanahul Curentului în 1943 la 15 ani de la
apariţia ziarului, deşi primul este datat cu Martie 1938, luna şi anul morţii lui
d’Annunzio, pe când al doilea poartă anul 1940, mai mult ca sigur anul creaţiei.

Ca orice dar, venit din inimă, bucurându-mă, am ştiut să-l preţuiesc şi să-l păstrez
până astăzi, când prin ele, încăodată, cititorul sensibil poate să-şi dea seama că
talentul literar l-a ajutat pe Pamfil Şeicaru să ajungă un mare ziarist şi istoric de
valoare, în acelaşi timp însă literatura pierzând un exeget remarcabil.

În primul rând vom analiza studiul întitulat, Anticipatorul fascismului: Gabriele

d’Annunzio. Şi vom fi miraţi să constatăm că fără nicio întroducere prealabilă,
autorul dă una din definiţiile cele mai cuprinzătoare privind arta d’annunziană
caracterizată astfel: “Un permanent insurect împotriva realităţii, un nesupus al
existenţei, un vârtej de idealism, de spectaculos romantic, de fast teatral, Gabriele
d’Annunzio rezumă splendid individualismul”.

Desigur individualismul e una din categoriile principale ale spiritualităţii apusene, dar
el va apare într’o coloratură nouă, neoromantismul e de fapt un mod de împlinire
propriu sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, inaugurează un
stil diferit numit în fiecare ţară apuseană altfel, Jugendstil în Austria şi Germania, Art
nouveau în Franţa, dar chiar în aceeaşi ţară apar mai multe curente diferite, supuse
aceloraşi coordonate, cum ar fi neoromatismul epocii. În general, sursa principală,
teoretică al individualismului neoromantic de mijloc şi sfârşit al secolului al XIX-lea
se află în filozofia lui Nietzsche, cu prevestirea decadenţei culturii europene
împotriva căreia filozoful propăvăduia cultul eului prin voinţa la putere şi teoria
supraomului reprezentate de Zaratustra cât şi de susţinerea elitelor.

Nu e greu de stabilit deosebirea acestui neoromantism de cel de la începutul până la

mijlocul sec. XIX-lea, al doilea e unul eroic, de natură metafizică, să ne gândim la
zisul romantism al lui Leopardi, Victor Hugo sau Byron, de unde pesimismul e o
boală a timpului de cele mai multe ori de natură apocaliptică. Neoromantismul
următor este o cultivare nu numai a individualismului dar a tuturor trăirilor mai ales
de natură emotivă, dar nu numai. În acest mod există o specificitate de desvoltare, în
Germania, Şt. George vrea să pună bazele unui imperiu poetic condus de poeţi, pe
când în Franţa raţionalismul cartezian, chiar şi cultul eului îl pune sub măsură,
existenţialismul lui Hedegger le e mai potrivit sufleteşte decât cel al lui Sartre tocmai
pentru lipsa de excese ale ontologiei gânditorului german. Problema principală a
societăţii postnietzsche-niene e lupta decisivă între desvoltarea tehnicii şi tot mai
devalorizata cultură umană.

La d’Annunzio nu numai că individualismul devine excesiv dar terenul său de acţiune

este trăirea actului artistic în toată desfăsurareaei emotivă chiar şi în domeniul atât de
depărtat al războiului. Se înţelege că în cazul acestui neoromantism nu mai poate fi
vorba de pesimism sau optimism, situaţia este de ordin social, nu-i nici de sfârşit de
lume, nicide catastrofă cosmică.

Toate fenomenele descrise sunt valabile pentru a înţelege pe artistul şi omul

d’Annunzio dar nu-l privesc pe autor, cel puţin nu pe prim plan, ele îl tratează din
punctul de vedere al Fiinţei, demnă de a fi luată drept model ideal, de unde în bună
parte se identifică cu personajul său, chiar şi atunci când refuză să-i urmeze excesele,
mult prea exagerate. Ca şi parametru de referinţă, va fi necesar să ne referim la tipul
social de ratat al eroilor romanelor sale, ori Pamfil Şeicaru caută să ne schimbe
perspectiva de viaţă, ţine să ne dea reţeta reuşitei, modul de a obţine elixirul fericirii,
cel ce poate atrage pe cititori, miraj ce lipsea celorlalţi colaboratori ai săi, tot atât de
înzestraţi în ale ziaristicii.

Mai înainte de toate, recunoaşte înzestrarea lui d’Annunzio cu un simţ special artistic
aşa cum nu-l are decât un italian: “Nu a acceptat viaţa, nu a acceptat ritmul potolit al
unei existenţe, fiindcă a socotit şi viaţa un material sortit marilor transfigurări ale
artei aşa cum este marmora, culoarea, cuvântul, sunetul”. Şi mai departe, îşi descrie
propria fire aşa cum în cea mai nobilă parte a ei o cunoaştem prea bine: “Pentru
Gabriele d’Annunzio nu a existat hotar între vis şi realitate, el a incendiat cu
fanteziile lui, el a sfărâmat conturile aspre imuabile, ale existenţei sale, cu o smintită
revărsare de imaginaţie.”

În 1900, înglodat în datorii avea speranţa că va scăpa de ele dând lovitura cu

apropiatul său volum de versuri. Pe alte meleaguri şi în alte timpuri P. Şeicaru nu
spera şi el că va ieşi din strâmtoarea financiară în care se zbătea, publicând volumul
Finlandizarea Europei? Şi explică de ce trebuia să se întâmple aşa: "A crezut în el, a
crezut cu tenacitate, cu fanatism, în el, a slujit cu tot ce i-au dat ursitoarele un singur
cult, s’a închinat cu devoţiune în faţa unui singur altar, a cântat imnuri de preamărire
unui singur zeu: Gabriele d’Annunzio: Din creştet până la tălpi eu sunt o muzică de
stele: muzica lumii locuieşte în mine”. Maestrul îşi continuă caracterizările săpate în
marmora cuvintelor veşniciei, inspiraţia e atât de profundă încât dăm dreptate celor ce
susţin că în atare momente poetul crează după dicteul unui daimon ori înger.

Desigur eliberarea din logica existenţei, pentru a-şi impune halucinantele trăiri ale
unei lumi imaginare, îl apropie de Don Quijote, apropiere de multe ori discutată şi lui
Pamfil Şeicaru, că ar există, o anumită legătură între el şi eroul Tristei figuri al lui
Cervantes, dar adăoga, marele ziarist, că el nu era atras deci nu vedea morile de vânt.
Raportarea la d’Annunzio ne apare valabilă dar cu o singură condiţie fundamentală:
artistul italian urmăreşte un ideal ce ar putea să salveze o lume a cărei cultură e
ameninţată cu dispariţia, pe când la Don Quijote toate idealele sunt depăşite,
“neoromanticul” d’Annunzio mai crede în discursul marilor elite, fidele virtuţilor
umane, în general.
Drept urmare, poetul a iubit cu intensitate, cu cea mai capricioasă fantezie, amestec
de senzualitate şi poezie, de senzaţii istovitoare şi de delir liric, a întreţinut
prospeţimea iubirii prin nestatornicia ei, ca să ni se spovedească magnific în acele
romane de fast liric, pictural, “Triumful morţii”, “Focul”. Acum ar trebui amintită şi
marea actriţă Eleonora Duse, iubita poetului, şi eroina misterelor sale teatrale,
reînviind pe cele săvârşite în teatrele rotonde ale Cretei antice.

Dar din liricul exaltat de delirul entuziast al iubirii se configurează şi epicul, omul de
acţiune d’Annunzio, un alt alterego al marelui ziarist român. De-acum, existenţa
lumii transfigurate de imaginaţie se cere să fie trăită delirant şi eroic, de unde
nabădăioasa invazie în domeniul războiului, astfel că el nu numai a căutat războiul
dar l-a şi făcut, înfruntând riscurile cele mai mari, fiind prezent acolo unde suflul
morţii era mai intens.

Pentru a cunoaşte această aventură d’Annunziană va trebui să ştim că în primul

război mondial cu avionul său personal poetul nostru a executat nenumărate raiduri
asupra Vienei şi la sfârşitul războiului, pentru că vestitul Consiliu suprem al păcii a
dat Serbiei portul Fiume (azi Rieka) în fruntea unei oştiri improvizate, conduşi de
nava sa Puglia, pe care căpitanul a murit în timpul asediului respectiv, d’Annunzio a
ocupat oraşul în care a domnit ca rege şi dictator timp de 16 luni înfruntând hotărârile
nedrepte ale celor ce au încheiat pacea.

D’Annunzio binecuvântează războiul fiindcă-l familiarizează pe om cu moartea ce o

va căuta în continuare ca pe o altă voluptate trăită în alcovurile ei pe care altădată o
epuizase în alcovurile iubitelor: în locul şoaptelor erotice, şoaptele morţii îi creiau o
lume de emoţii nebănuite, riscurile apăreau ca îmbrăţişări furişe, ca sărutări furate
unei iubite care se refuză posesiei tale: "Du sang, de la volupté et de la mort", au
devenit pentru Gabriel d’Annunzio teme de nouă inspiraţie, de nouă trăire în acel
amestec specific al existenţei lui, în care imaginaţia violează realitatea, îi dă alt
aspect, îi dă o profunzime, o rezonanţă de vioară, de orgă, îi dă preţul trăirii.”

Acest cult al morţii practicat de d’Annunzio ne aminteşte de povestirea

“L’endormeuse” (cea care adoarme) în care Maupassant descrie binefacerea
euthanasiei, omul trăindu-şi sfârăşitul vieţii ca pe o plăcere nemăsurată.

Este momentul să facem o vizită scurtă la Gardone cu il Vittoriale al lui Gabriele

d’Annunzio, general de aviaţie în rezervă, mai târziu înobilat ca principe de
Montenevoso.

Cele două părţi ale destinului pământesc trăite de poetul nostru sunt reprezentate
fiecare după propriul lor specific. În curte se vede avionul cu care Gabriele D. a făcut
răidurile sale deasupra Vienei şi după încheierea păcii în direcţia oraşului Fiume.
Tot în curte se află teatrul-odeon în formă de rotondă comparate de mine, cu cele de
pe insula Creta. Mai spre lac se vede nava Puglia cu care s’a efectuat asediul Fiume-
ului.

Această navă a fost montată în complexul monumentului naţional de la Vittoriale

degli italiani într’o tribună de cipreşi, drepţi ca şi coloanele unui templu grec al cărui
altar este chiar lacul Garda.

Statul italian i-a făcut lui d’Annunzio un mausoleu de marmoră, sus pe o platformă
rotundă, ca unui principe comandante, înconjurat de capitanii săi. De acolo coboară
pădurile de chiparoşi până în golful lacului, mare de azur întreruptă de fâşii de insule
înaintând pe ape, ca nişte covoare de persian pe terase de sticlă. De la malurile verzi
pânădeparte sub orizont, trene ale aceluiaşi argint fluid, se întind cu luciri de cristal
pe faţa lacului fumuriu. Pe când Marea clocoteşte în spasmele neliniştii, Lacul este
pacea şi liniştea însăşi.

Din curte, parăsindu-l pe principele-general, eroul Italiei, vom intra în apartamentele

sale, de fapt mici săli de muzeu în care îl vom descoperi pe rafinatul şi excentricul
poet iubitul lui Eleonore Duse, debussyanul şi “decadentul” Gabriele d’Annunzio,
acasă la el în celebra sa “La prioria”.

Peste tot se văd uneori încărcate baroc diverse obiecte, multe cărţi, statuete orientale,
aşezate în cea mai sfântă neorânduială dar poate tocmai asta înseamnă ordinea
aparţinând artistului, toate sunt aranjate după logica sa interioară, alogica privitorului,
ca o caracteristică a individualismului excesiv. Dar ceva te chiamă, îi ghiceşti
rosturile ca pe o taină. Nimic nu ţine de raţiune, nici chiar de intuiţia bergsoniană,
percepţia este pur emotivă inclusiv gradaţiile şi ierarhiile dintre lucruri care apar doar
aparent mute, căci şi tăcerea lor are o semnificaţie ascunsă, ceea ce împinge spre
emulaţie şi căutare, fără să dai obiectelor vreun sens, dar tocmai nonsensul duce la
poarta labirintului spre lumină. Desigur, d’Annunzio nu e premergătorul
modernismului, ceea ce tulbură constituie atenţia ce se dă fiecărui amănunt,
frumuseţea ajunsă la capătul ei nedorit îşi cere ultimele drepturi de exprimare.

În cadrul aşazisului neoromantism idividualist sunt câţiva mari ctitori să-i numim în
muzică pe R. Wagner, în pictură pe G. Moreau, iar în poezie şi-ar avea locul genialul
nostru M. Eminescu. Aşa s’ar explica de ce muzica “decadenţă” din Tristan şi Isolda
a fost regăsita în poezia “Peste vârfuri”. Aşa ar primi un conţinut romantismul tardiv
al lui Mihai Eminescu, total diferit de primul val al romantismului.

La neoromantismul din generaţia din care făcea parte şi d’Annunzio, mai participau
în muzică un Bruckner, dar mai ales un Mahler care prin adagiourile sale simfonice
exprimă tocmai sentimentul familiarizării cu moartea din opera lui Gabriele d’A.,
posibil de a fi găsit şi în unele poezii eminesciene. Dar în Franţa, simbolismul
elevului Moreau, Odilon Redon sau expresionismul lui Rouault sau chiar fauvismul
lui Matisse şi Derain nu sunt opere autentic artistice chiar dacă l-am mai pune aici şi
pe G. Klimt sau total necunoscutul pictor elveţian Hodler şi încă nu sunt citaţi toţi
artiştii, care ne-ar obliga să ne revizuim atitudinea negativă pe care o avem faţă de
aceşti autentici creatori, printre ei desigur un loc de onoare îl deţine şi Gabriele
d’Annunzio, cu atât mai mult cu cât astăzi putem constata dezastrul provocat de
multiplele experienţe moderniste etichetate drept manifestaţiuni de antiartă, încât s’a
ajuns la decadenţa totală a culturii apusene, exact cum a prevăzut filozoful Nietzsche
şi încă mai mult.

Aproape de finalul prezentării, autorul nostru e de părere că prin ocuparea oraşului

Fiume şi prin constituţia dată, Gabriele d’Annunzio a oferit statului o concepţie de
viaţă nouă, bazată în arhitectura ei pe structura de mâine a Italiei lui Mussolini deci
prin romantica gestului îndrăzneţ, în fulgerarea hotărârii, în plăcerea spectacolului
oferit lumii, în grandilocvenţa faptei, a fost un anticipator al fascismului. Ideea este
discutabilă deoarece există o incompatibilitate de esenţă între individualismul
excesiv, adesea susţinut de o libertate anarhică, şi orânduirea fascistă, în ultimă
analiză, un regim totalitar, de aspră dictatură. Este mai mult decât hazardat să susţii
că din resturile exaltării epice provocate de poet, Mussolini şi-a luat primele elemente
spre a reda în realitate ceea ce poetul a proectat în imaginaţie. Legătura este forţată,
stabilită după consumarea actului, aşa cum încercase Hitler să-şi însuşească ideologic
marea şi eroica muzică wagneriană. Conştient că a mers prea departe, maestrul în
continuare îşi scoate eroul din istoria total tendenţioasă, şi îl proectează în lumea
valorilor perene, atunci când socoate că viaţa acestui cavaler al individualismului îşi
aşteaptă tălmăcitorul într’un nou Cervantes. Ori de-acum, contradicţia este de
neînlăturat, Cervantes l-a pus guvernator peste insula Barataria pe Sanço Panca şi nu
pe cavalerul individualismului, Don Quijote, ori asta înseamnă că simţul practic şi
sentimentul de dreptate ale omului simplu sunt mai căutate la un conducător politic,
însuşiri mult mai apropiate de un guvernământ bun, democratic decât de unul rău, de
dictatură, fie fascistă fie comunistă. Căci, d’Annunzio e omul secolului său, aşa că
Nietzsche sau St. George nu luptă pentru o eventuală reformă politică ci are în faţă
una spirituală, pe care P. Şeicaru o cunoaşte foarte bine deoarece principiile ei îi
aparţin şi lui, astfel că le enumeră cu toată claritatea: “Idealismul brutalizând materia,
visul dispreţuind realitatea, poezia biruind mediocritatea existenţei”. Şi pentru a
înlătura orice urmă de îndoială îl citează pe Maurice Barrès, scriind ca bun prieten,
despre G. d’Annunzio: “îşi prepară o splendidă biografie” şi cuvintele sale au un iz
profetic, deoarece au fost rostite în anul 1915, când marea aventură d’annunziană nu
începuse încă.

De altfel aserţiunea ne duce la filozofia existenţialistă, după Heidegger fiecare

fiinţare în drum spre lume şi de împlinirea propriei Fiinţe, este legată de ceea ce se
întâmpla între naştere şi moarte, deci de un destin anumit, irepetabil în istoria lui şi în
acest mod să recunoaştem că nu mai râmân în concepţia poetului nici resturile unor
elemente fasciste, titlul ar fi trebuit sa se termine cu un semn de întrebare, la care
autorul, până la urmă, răspunde negativ, nu, G. d'Annunzio nu poate fi socotit un
anticipator al fascismului.
Şi fiindcă aşa ca pentru orice artist italian creaţia corespunde unei transfigurări cu
adevărat ontologice, autorul nu uită ce-a declarat la început şi incheie semnificativ:
"Cine a spus că poezia este în divorţ cu viaţa?"

Prin rândurile de faţă înţelegem cu prisosinţă de ce Pamfil Şeicaru, în exil, s'a simţit
un singuratec al timpurilor sale. Nu e greu de arăta că el credea, în tot ce societatea
lui, acţiune continuată până astăzi, detestă şi caută zilnic să distrugă: în acest sens se
înţelege ca fiind consecventă singurului cult pe care-l recunoaşte, al material, va ruâ
orice fel de idealism până a-l proclama drept un defesct al firii omeneşti, ca şi visul,
în consecinţă poezia nu va mai birui mediocritatea existenţei.

De altfel, în mod profetic pentru viitorul societăţii faustice apusene, Goethe în partea
II-a a lui Faust prin prăbuşirea şi moartea lui Euphorion-Byron declară, cum s'a şi
întâmplat, moartea poeziei, valoare având doar ceea ce se poate cântări în aur sau în
acţiuni de bancă.

Încăodată maestrul îşi arată şi cu această ocazie identitatea de spirit idealist cu eroul
lui Liviu Rebreanu, Toma Pahonţu.

Şi pentru cei ce i-au pecetluit preferinţele literare, cu punct de plecare în începuturile

sale "sămănătoriste" avem răspunsul lui lipsit de orice echivoc: el preţuieşte poezia
care nu este în divorţ cu viaţa, deoarece nu mai prin ea se pot citi virtuţile şi
adevărurile autenticei arte, în schimb respinge elucubraţiile avangardiste, cum de
nenumărate ori s'a pronunţat, în acest sens.

În ceea de a doua relatare "Umbra cetăţii getice" datată cu Decembrie 1940, publicată
în acelaşi Almanah apărut în 1943 la 15 ani de la apariţia Curentului, ni se dezvăluie
o altă caracteristică a firii maestrului, iubirea trecutului pe care-l reînvie plin de
duioasă tristeţe şi melancolie, de unde odaţa mă invita la el, împreună să mai toarcem
pe fuiorul trecutului.

Caracteristice momentului sunt rândurile lui Maurice Barrès, autorul favorit al

marelui ziarist şi scriitor, puse ca un adevărat motto, în fruntea povestirii: "Acest exil
în trecut era încă un protest împotriva condiţiilor vieţii reale. El suferea mult deoarece
nimic în afara visului său nu i-a fost plăcut". Tot atât de caracteristică introducerea
autorului nostru: "Comoara regelui Dromichet nu o va mai căuta nimeni; sub
straturile de pământ vor continua să doarmă netulburate mărturiile cetăţii getice ...
Răzeşul care tot scotocea pamântul, spre a inunda cu lumina soarelui ungherele de
taină ale cetăţii Regelui Dromichet, a murit. Era atât de bătrân "Nea Ghiţă"
Băescu! ...".

Îl cunoscuse în copilărie când în imaginaţia sa naivă îl socotea iniţiat în tainica artă a

aflării locurilor însemnate de straniile spovedanii ale pământului. De câte ori îi vedea
deşi copil, renunţa la toate ispitele jocului şi alerga să fie în preajma lui, deoarece nea
Ghiţă povestea frumos despre lucruri care nu se întâlnesc decât în lumi îndepărtate în
timp şi spaţiu. Mai târziu când a trecut în clasa II de liceu la cerera lui l-a evocat pe
Alexandru Macedon, ca la urmă nea Ghiţă să adaoge ca l-a învins pe Darius, pe Por
împărat, dar când a trecut Dunărea pe Geţi nu i-a putut învinge. Şi când l-a întrebat pe
unii dintre ei de ce se tem i-au răspuns: "Să nu cadă cerul pe noi". Nea Ghiţă era
pornit împotriva romanilor adevărat prădători de neamuri, alături de Vercingetorix
lăuda eroismul lui Decebal. Cu greu l-a admis pe Traian, dar susţinea că dacă romanii
nu ar fi cucerit Dacia şi nu i-ar fi distrus sistemul militar, Roma n’ar fi fost cotropită
de barbari.

Pe urmă i-a dat o carte despre Garibaldi, urmată de “Teoria ondulaţiei universale”
“Teoria Fatalismului” şi “Bazele metafizicii” de V. Conta, terminând însfârşit cu
“Cronicele istoriei românilor” editată în 1872 de Mihail Kogălniceanu. Desigur era o
stranie tovărăşie între cei doi dar cu o necontenită invitaţie la balul imaginaţiei, totuşi
niciodată nu a putut afla de unde îi venea pasiunea de a cunoaşte la un simplu răzeş.
Mai târziu, îl încânta la nea Ghiţă amestecul de date precise cu cele de legendă dar în
anii depărtaţi ai copilăriei îl considera pe acest om însăşi adevărata ştiinţă istorică.

Într’o zi a îndrăznit să-l întrebe dacă într’adevăr caută o comoară şi i-a răspuns că da,
caută comoara regelui Dromichet. Atunci i-a povestit istoricul cercetării căreia îi
închinase mulţi ani şi continuă să o mai facă. Îi citase frânturi din Herodot potrivite
cu aşezarea cetăţilor geto-dace, povestea lui Lisimach, cu întreaga lume pe care o
căutase nea Ghiţă Băescu: comoara va fi găsita “dacă cetatea Regelui Dromichet a
fost identificată şi vasele de ceramică pe care le găsise în sondajele făcute nu
îngăduiau nicio îndoială asupra locului unde presupunea el că a fost situată cetatea
getică”.

Autorul ne dă un scurt răgaz să medităm asupra pasiunii dacice a lui Ghiţă Băescu şi
să subliniem, de-adreptul impresionaţi, că acest răzeş reprezintă un adevărat prototip
pe urmele căruia au mers şi mai merg şi astăzi unii cercetători împinşi de imaginaţia
lor fierbinte înspre căutarea stramoşilor daci, mulţi exagerănd bineînţeles, manifestă
aceeaşi antipatie faţă de cuceritorii romani, - atitudine încurajată de ideologii
marxişti, aceştia prin perspectiva luptei de clasă îi considerau pe romani imperialiştii
antichităţii - propagau purismul nostru dacic tot atât de lipsit de măsură ca cel latinist,
la vremea lui.

Să nu uităm că însuşi Petru Maior deşi latinist de forţă, a ajuns la convingerea că

limba latină vulgata, vorbită de poporul român a apărut înaintea limbii literare latine,
de unde prin false interpretări se pot ajunge la teorii absurde, publicate pe prima
pagină a organului partidului comunist român, Scânteia, că nu limba română descinde
din cea latină ci chiar din contră cea latină s’a născut din limba română, ca dialect
indoeuropean predacic???

Marea rătăcire a pornit de la lucrarea “Dacia preromană” de N. Densuşianu,

contestată de V. Pârvan ca total neţiinţifică, o colecţie de producţii fanteziste fabricate
ad-hoc de imaginaţia bogată a autorului. Cum românul e născut poet deci se conduce
de multe ori exclusiv după dicteul imaginaţiei şi visului, cartea lui N. Densuşianu a
fost popularizată de toţi amatorii în materie şi în fruntea lor l-aşi numi pe Iosif
Drăgan, care în zisele sale studii dacice a preluat în mod necritic, de altfel nu exista o
altă cale, imposibilele cogitaţii ale aceluiaşi N. Densuşianu.

Pamfil Şeicaru spirit pozitivist, iar ca ziarist obişnuit să nu creadă decât în ce vede nu
dă prea mari şanse căutătorului Comorii Regelui Dromichet şi în acest sens merită să-
i urmăm drumul, mai ales că în 1940, absolutul dacic nu era încă la modă, cum va
deveni în mod tendenţios sub comunişti, care aveau tot interesul să ne conteste
latinitatea ce ne lega de popoarele apusene, romanice şi nu cu marele vecin de la
răsărit, pentru care eram un simplu trib de slavi.

Deci, vom înţelege de ce pe autorul nostru îl preocupă întreaga întâmplare din punct
de vedere al sentimentului, de unde proza lui devine puternic lirică, va corespunde
unui poem, uneori străpuns de un ecou vag, venit de departe, din străfundul
pământului, căutătorul de comori în acest mod îşi anunţă prezenţa cea nevăzută, nu
mai mult decât un presimţământ recepţionat de undele scurte ale inimii: “Au trecut
ani - aveam doar unsprezece ani atunci - dar şi astăzi încă mă urmăreşte pasionata
evocare a cetăţii Regelui Dromichet. Peste copilăria mea se proectează umbra duioasă
a căutătorului cetăţii Regelui Dromichet, prima invitaţie făcută visului, prima
cunoştinta cu un Don Quijote, ispitit de aventură, în marea de taină a legendelor geto-
dacice”.

Să se observe ca scriitorul a adoptat în locul ritmului alert, plin de energie din

descrierea dedicată lui G. d’Annunzio, acesta se rezolvă într’unul lent adagio dureros,
cadenţele ne amintesc de sonetul eminescian cu acel “Trecut-au ani, ca nouri lungi pe
şesuri” dar ca să bată măsura potrivită reveriei triste, Eminescu a schimbat ritmul fals,
mult mai sacadat, în forma citată mai sus şi nu cum e publicat în mai toate ediţiile:
Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri, şi asta fiindcă Luceafărul poeziei româneşti
întrebuinţa în general cuvântul “nouri” iar în contextul dat “nouri” accentuiază prin
ritmul respectiv ambianţa de adâncă tristeţe melancolică.

Desigur, autorul nu urmăreşte studiul proustian al duratei ca timp al conştiinţei dorind

să demonstreze aproape ştiinţific ideile filozofului Bergson ci se lasă dus de
imboldurile legănate ale fiinţării sale, prin ele caută totuşi să stabilească unele
semnificaţii valabile numai pentru el: “Zilele de vară la Beceni, tovărăşia lui nea
Ghiţă Băescu pe cărările înflorite ale imaginaţiei, amintiri înşiruite ca nişte
melancolice umbre-toate se strâng în cadenţe de şoapte ale trecutului, pe care îl evoc
întru pomenirea răzeşului ce a trăit sub vraja unei năluciri a propriei lui imaginaţii.
Comoara Regelui Dromichet era în el, trăia ca un îndepărtat ecou ereditar al lumii
getice: dar pentru copilăria mea a fost prima realitate plăsmuită din funigeii visurilor.

J’ai revé dans la grotte òu nage la sirène ...

O viaţă închinată unei năluci ...”
Aşa dar atmosfera e pur poetică, transfigurează pe răzeşul rob al unei năluciri,
realitatea plăsmuită în funigeii visului este întreţinuta de focul simţirii încât materia
poeziei înregistrează cel mai neînsemnat recul seismic ce se poate transforma într’un
spectacol gigant manifestat prin uimirea extatică a privitorului. Dar aici orice exces
este evitat, domneşte calmul luminii mioritice întărit de armonia desenelor cromatice
ale unor mineşterguri ce-ar fi mângâiat feţele Sfinţilor, când vor fi trecut prin casa lui.

Nălucirile nasc din matca metaforelor şi cu toate că după unii poezia poate să aibă
funcţii de cunoaştere, autorul nostru nu se limitează la lumea, oricât de superioară a
poeziei, mintea şi cugetul său caută şi ele explicaţii: “... La sfârşit, adevăratul Don
Quijote îşi renega toate încântările imaginaţiei; nu a mai crezut în realităţile create de
el. Nea Ghiţă Băescu a continuat însă să creadă în Cetatea getică, în care a stat
ascunsă Comoara Regelui Dromichet. A fost în această stăruinţă, ceva mai tare decât
o nălucire; era o chemare ce venea din adâncurile acestui pămant geto-dacic, - gestul
simbolic al unui popor ce-şi bâjbâie originile spre a se regăsi. Un ţăran într’un sat din
ţinutul Buzeului, care nu a însemnat nimica decât o viaţă înflorită de o nevinovată
aventură persistentă în ţara visului-se profilează pe zările copilăriei".

Autorului şi ne defineşte fenomenul după care românii se grăbesc să depăşească aria

cunoscutului şi se aruncă în largul infinitului neschimbând decât o necunoscută cu
alta, un mister cu un alt mister. Totodată se pun în evidenţă circumstanţe atenuante
pentru cei ce mânaţi de un imbod interior caută comori pentru totdeauna pierdute.
Din grupa celor a căror aventură e o persistenţă continuă în ţara visului, face parte şi
nea Ghiţă Băescu şi mulţi alţii, bineînţeles nu şi cei de rea credinţă adepţi ai
înşelăciunii şi imposturii.

Dar cu toate aceste consideraţii ce ar putea să ajungă la memoria ereditară a lui Jung
sau la cea a aceluiaşi M. Barrès descoperind sufletului omenesc rădăcinile înfipte în
pământul său natal, maestrul nu-şi trădează visurile copilăriei sale în consecinţă nu-şi
pierde condiţia sa sufletească izbucnită ca un gheizăr de lumină dintr’un izvor cu
gura de fântână a nopţii. Legăturile sale cu trecutul au fost reînodate de iele, zâne
mute ale pământului. De-aici chemările şi misterele solemne îi întăresc fiinţa, şi pun
aripi de-azur şi apoi îl ridică la cer păstrând peste tot în lucruri, sfinţenia lor originară.
Iată ultima slujbă ţinută în amintirea bătrânului ţăran, răzeş nea Ghiţă Băescu: “Mă
abat adesea la Beceni, ca să regăsesc umbra copilului ce se necăjea, cu filozofia lui
Conta, din care nu pricepea nimica. Grădina a fost inundată de apa Slănicului; peste
pomi sau aşternut straturi de nisip, de nu li se mai văd decât vârfurile ce continuă să
dea lăstare. Bătrânul vişin a fost trăznit. Iar ochii mei nu văd decât culoarea
singurătăţii ...

Bătrânul a închis ochii lui albaştri: va fi aflat, însfârşit, taina Regelui Dromichet ...

L’air est plein du frisson des choses qui s’enfuient.

Şi comoara nu o va mai căuta nimeni ...”.
Fără îndoială această relatare e pătrunsă de sentimentul marei treceri, de unde
mărturia sacră a trecutului de câte ori ne întoarcem la el. Odată cu noi, oamenii dispar
şi pomii din curtea noastră, cum mi-am dat seama şi eu după trăirile mele. Dar P.
Şeicaru ne redă un tablou cu totul particular. Într’o fotografie primită de la un prieten
din Statele Unite, mi-a fost dat să văd o pădure acoperită de dunele de nisip ale unui
deşert, din loc în loc observându-se câteva din crengile uscate, ce au mai rămas de-
asupra. În povestirea maestrului grădina copilăriei a fost inundată de apa Slănicului şi
peste pomi s’au aşternut straturi de nisip, de nu li se mai vedeau decât vârfurile ce
continuau să dea vlăstare. “Bătrânul vişin a fost trăznit. Iar ochii mei nu văd decât
culoarea singurătăţii.”

Iată simbolul marei singuratăţi, anii care se lasă grei ca straturile de nisip peste
grădina inundată de apa Slănicului. Silueta golaşă a vişinului bătrân şi el trăznit e
însuşi simbolul destinului, corespondent în negrul carbonizat al lui Bacovia. Ar mai
însemna că dacă trecutul se desparte de noi, el nu-i lasă definitiv pe cei morţi, aceştia
continuă prin lăstarele lor să privească la noi, urmaşii. Căci, avea dreptate cel ce zicea
că noi trăim prin cei morţi.

Şi dacă am avea răbdarea ca apele Slănicului şi straturile de nisip să se retragă, am

putea descoperi, pe vechile locuri, mărturiile moarte că-şi desvăluie enigmele. Şi
atunci sigur, Comoara Regelui Dromichet visată de nea Ghiţă Băescu şi copilul de
unsprezece ani ce-l admira ca pe o întrupare a ştiinţei istorice, va ieşi întreagă la
lumină.

În “Umbra cetţăii getice” P. Şeicaru îl descrie pe nea Ghiţă Băescu transfigurat în

romanul Comoara Regelui Dromichet, în personajul Zaharia Duhul, de Cezar
Petrescu. Într’o scrisoare maestrul povesteşte cum i-a relatat prietenului său Cezar
Petrescu, istoria ţăranului răzeş, Ghiţă Băescu din satul Beceni, regiunea Buzeului.
Pornind de la această descriere romancierul a scris Comoara Regelui Dromichet şi în
bună parte Aurul negru, demonstrându-se o caracteristică a inspiraţiei creatoare a
marelui romancier, Cezar Petrescu, Balzacul românilor, după cum îl considera
maestrul.

Romanul lui Cezar Petrescu (1892-1961) Comoara Regelui Dromichet a apărut în

1931. Eroul principal este Zaharia Duhul, fiul unui răzeş bogat. Tatăl îl trimite la
gimnaziu pe care însă din cauza unei îmbolnăviri grave l-a întrerupt-o. După mulţi
ani de resemnare, destinul său se va schimba prin vizita a doi colegi de şcoală, unul e
arheologul Opriş, acesta vrea să caute, după cum spune legenda că pe acele locuri ar
fi Comoara Regelui Dromichet, celălalt inginerul Grinţescu informat că în regiune ar
exista petrol, deci urmează să facă săpături în acest sens.

Zaharia îl ajută pe arheolog, convins fiind că vor găsi comoara chiar şi după ce Oprişi
şi-a pierdut orice nădejde de a o afla. În curând lucrările se sistează şi - nu peste mult
izbucneşte şi primul război mondial. Opriş moare iar Grinţescu ulteriori îşi reîncepe
iar acţiunea de căutare a petrolului. Zaharia pierzându-şi pasiunea săpăturilor devine
băutor, astfel că numai copiii îi mai ascultă povestea despre comoara legendarului
rege dac. În cele din urmă Duhul, de dragul copiilor, îşi reia săpăturile refuzând să
vândă terenul lui Grinţescu deci să-l sprijine. Satul trece printr’o mare catastrofă,
biserica de lemn ia foc şi toţi copiii adunaţi la slujba religioasă îşi pierd viaţa.

Nu peste mult o societate petroliferă schimbă total aspectul satului devenit un loc
industrial plin de muncitori străini care urmăreau cât mai repede sa se îmbogăţească
Zaharia observă cu tristeţe respectiva schimbare şi îşi continuă săpăturile descoperind
însfârşit comoara. Totuşi, cum copiii, prietenii sai, nu mai erau să se bucure de ea, se
hotărăşte să reîngroape comoara, visul său rămâne astfel fără niciun rost. Mai mult,
îşi vinde pamântul societăţii petrolifere dar cu toate că devine un om bogat, viaţa lui
nu mai are nicio bucurie.

După cum se constată Cezar Petrescu a făcut din ţăranul răzeş din Beceni, Ghiţă
Băescu, un adevărat erou de roman, în care el descoperind comoara Regelui
Dromichet o reîngroapă deoarece nu mai are cui s’o arate, oamenii din jurul său nu
erau interesaţi decât de a câştiga bani, s’ajungă cât mai repede bogaţi, din această
cauză îşi vinde până la urmă pământul societăţii petrolifere, devine bogat dar
nefericit. Există un conflict între el şi arheologul Opriş de o parte şi lumea inginerului
Grinţescu pe de alta, incompatibile între ele.

Satul patriarhal devine un loc industrial, progresul material ucide pe cel spiritual,
sigur pe acesta din urmă îl reprezintă Zaharia Duhul şi copiii care-l înconjoară şi au
încredere în el. Totuşi devine până la capăt el însuşi un îmbogăţit al petrolului.
Întreaga poveste nu se mărgineşte la acest final fiindcă, de fapt acţiunea continuă în
romanul Aurul negru, apărut în 1934 de unde se poate deduce că însuşi autorul şi-a
dat seama că a lăsat în suspensie adevăratul final al evenimentelor.

Satul Piscul Voevodesei e stăpânit de aurul negru descoperit în pământul ţării, de

unde romanul descrie drama, uneori tragedia oamenilor transformaţi de prezenţa
petrolului.

Îl regăsim pe Zaharia Duhul, cel ce în tinereţile lui a căutat comoara lui Dromichet,
om bogat dar nefericit. El regretă frumuseţea şi liniştea satului de odinioară, din
această cauză el caută să ajute acolo unde el poate, vindecarea rănilor produse
oamenilor de zisul Aur negru. Nu mai insistăm asupra altor descrieri bine realizate de
Cezar Petrescu, ca şi acţiune şi personagii, numit pe drept de P. Şeicaru, un Balzac al
românilor.

Ceea ce ne interesează pe noi este epilogul romanului în care Zaharia Duhul

plimbându-se pe străzile satului părăsit din cauza epuizării izvoarelor de petrol se
bucură când poate găsi un cuib de rândunele pe poarta închisă a barului american.
Poate însfârşit să-şi viziteze împăcat cu sine, morţii şi e fericit când din primele fire
de iarbă ieşite între pietre îşi dă seama că se apropie primăvara.
De-abea acum se poate spune că povestea lui nea Ghiţă Băescu s’a terminat,
imaginaţia şi spiritul vizionar al scriitorului a făcut din acest personaj real, prin
Zaharia Duhul o temă de prim ordin desvoltată în două romane, ridicându-se
conflictul între satul autohton, păzitor al tradiţiilor sale şi industrializarea ce distruge
totul în calea ei pervertind sufletul oamenilor, transformându-i din punct de vedere
ontologic în nişte anonimi, das Manul heideggerian.

Zaharia Duhul, fără îndoială reprezintă concepţia ţăranului liber, răzeş, pe care şi-o
însuşeşte şi Cezar Petrescu, dreptate are Pamfil Şeicaru regimul comunist l-a
marginalizat pe acest mare romancier din cauză că în scrisul său reprezenta concepţia
ţaranului român, răzeş, cât şi intelectualii ce descindeau din această clasă ţărănească,
marea duşmană a regimului comunist împreună cu “micii burghezi” care încă o
reprezentau.

Desigur, se poate susţine pe drept că propriuzis între nea Ghiţă Băescu şi Zaharia
Duhul se pot stabili mari deosebiri, esenţial ramâne că din descrierea puternic
sentimentală a maestrului, Cezar Petrescu a construit o problemă vastă, cum este cea
a conflictului dintre satul autohton, cu veche tradiţie la noi românii, şi progresul tot
mai accentuat al societăţii apusene, care sunt mult mai apropiate ca şi concepţie de
viaţă de societatea comunistă industrializată barbar decât de lumea satului românesc
pe care generaţia părinţilor noştri, una de mare valoare i-au dedicat elogiul lor
(Lucian Blaga) au lăudat-o (Liviu Rebreanu) sau i-au creat un sistem filozofic (M.
Vulcănescu) care se arăta a fi şi al lui Eminescu, de unde se adevereşte că ne tragem
nu atât de la Râm cât din Fiinţa sacră a satului românesc.

Se mai poate adăoga faptul că romanele lui Cezar Petrescu, prezentate mai sus, prin
problematica lor se apropie de unica filozofie heideggeriană, care consideră că marele
rău al societaţilor apusene e desvoltarea planetară a tehnicii înlăturând tot mai mult
cultura din domeniile ce au fost de totdeauna ale ei.

Noi românii nu putem să ne ascundem după deget şi să nu dezbatem problemele care

tulbură liniştea ţarilor apusene şi chiar le dezbină de propriul lor popor.

Iată cât de importante şi actuale sunt problemele tratate de Cezar Petrescu, având ca
erou principal pe nea Ghiţă Băescu răzeş, adică ţăran liber.

În aceste condiţii să considerăm că intrarea noastră în Europa aduce automat

rezolvarea grelelor deziderate ale României, înseamnă să minţi poporul român, să-l
amăgeşti!

De unde se vede că prietenia dintre P. Şeicaru şi Cezar Petrescu a avut rădăcini de

totului profunde, pe care nu o pot atinge vajnicii calomniatori ai celui dintâi bazată pe
credinţă de nezdruncinat, mai tare ca bronzul, în ţăranul român, răzeş liber, Ghiţă
Băescu şi Zaharia Duhul ea va trebui luată în seamă de cei ce vor voi cu adevărat să
construiască Româniile albe de mâine.
6. Schiţă de portret: Nicolae Iorga de Pamfil Şeicaru

Cartea a apărut în editura “Carpaţii” Madrid, 1957, şi are 111pagini.

Pamfil Şeicaru: Nicolae Iorga, Colecţia "Carpaţii", Madrid 1957, însoţită de o
fotografie a marelui istoric
Pamfil Şeicaru: Nicolae Iorga, Colecţia "Carpaţii", Madrid 1957, însoţită de o
fotografie a marelui istoric
După umila noastră părere este unul din cel, mai realizat portret scris de Pamfil
Şeicaru, facând parte dintr’o strălucită galerie ce cuprinde, după mărturisirea
autorului, prezentarea a numai puţin de 60 de figuri reprezentative ale culturii
româneşti.

Cauza o găsim nu numai în faptul că marele ziarist s’a simţit atras de personalitatea
fascinantă a lui Nicolae Iorga, dar l-a cunoscut personal, nu i-a fost prieten, dar a stat
mereu în preajma sa, trăind pe viu ambianţa culturală şi politică în care şi-a desfăşurat
activitatea marele istoric. Pornind de la atare premize, ele totodată i-au slujit ca
autentice izvoare pentru a-şi descrie subiectul încadrat între cele două mottouri puse
în fruntea lucrării, două poluri caracteristice firii lui N. Iorga, pe de o parte versul lui
Baudelaire, “Ses ailes de géant l’empechent de marcher”, şi de cealaltă cuvintele lui
Fr. Gundolf, “Istoricul este, înainte de toate, paznicul culturii. El nu poate face o buna
politică.”

Introducerea recurge la o figură de stil făurită pe măsura marelui profesor, o

adevărată uzină creatoare tot timpul în plină acţiune: “Departe în largul mării de mult
timp furtuna s’a sfârşit, de pe ţărm priveşti seninul cerului, dar valurile mării care au
fost răscolite de furtună continuă să izbească mânioase în maluri. De mult timp a
încetat furtuna să biciuiască în depărtări întinsul mării, dar în neastâmpărul valurilor,
care se sfarmă înspumate de ţărm, vin ecouri târzii ale furtunii potolite. De mult - în
Noembrie anul acesta se împlinesc 17 ani - moartea a stins viaţa lui N. Iorga şi totuşi
se simte în judecăţile pasionate ce se emit asupra operii acestui răscolitor de gânduri,
de sentimente, ecoul furtunii spirituale care a încetat".

Din 1899 când a publicat în “l’Independance roumaine”, “Opinions sinccrès. La vie

intelectuelle des Roumains”, până în ziua morţii sale N. Iorga a menţinut viaţa
intelectuală şi politică într’o continuă tensiune. El a creat în cultura românească un
climat, afirmând patetic sau infirmând cu vehemenţă: “O impetuoasă energie în
perpetuă afirmare contra ceva, adesea contra propriilor lui idei şi atitudini, o
nestăvilită voinţă s’a manifestat în toate domeniile, sprijinită pe o mare putere de
muncă, pe un ascetism intelectual fără egal, N. Iorga ne ulueşte, zădarniceşte orice
încercare de a-l clasa. Prin chiar amploarea şi
diversitatea activitaţii lui, posteritatea îi va da contur de mit”.

Iată o prezentare condusă cu mare măestrie, în câteva trăsături, îngroşate ca şi culorile

pe vitraliu, P. Şeicaru reuşeşte să ne redea o schiţă de portret memorabilă şi să
reţinem de pe acum fără să-l idealizeze, ori tocmai simţul păstrat al realităţii îl ridică
pe cel vizat pe
culmi nebănuite, căci ele înşile aparţin, în cele dintâi, adevărului şi doar în mod
secundar frumosului.

Dacă în 1894, Iorga îşi deschide cursul universitar şi mai apoi continuă să publice
nenumărate lucrări de istorie, în 1899 odată cu “Opinions sinccres” harnicul
cercetător de manuscrise şi documente, omul de ştiinţă cedează pana teribilului
polemist N. Iorga.

În continuare ne vom opri în deosebi la părţile inedite ale lucrării, trecând repede
peste activităţile mai cunoscute, oricât de importante ar fi fost ele.

Un capitol impresionant, de bună seamă îl constituie cel dedicat paralelei dintre N.

Iorga şi Titu Maiorescu căruia primul i-a urmat ca profesor de unice proporţii,
maestrul în 1914 când era student nu l-a mai prins pe Maiorescu la catedră dar tradiţia
maioresciană era dusă mai departe de P.P. Negulescu, copie fidelă a marelui critic, în
timp ce N. Iorga îi stătea ca model viu, de la catedră.

Deosebirea dintre Titu Maiorescu şi N. Iorga era acela dintre eternul contrast între
spiritul apolinic şi dionisiac. Titu Maiorescu şi şcoala sa reprezenta elocvenţa clasică
“cu dicţiunea studiată, cu gestul care prelungea material sensul cuvântului. Titu
Maiorescu sculpta cuvântul prin felul de a-l contura prin gest. În antichitate, oratorii
români se duceau să studieze elocvenţa la faimoşii profesori de retorică din centrele
de cultură ale Greciei ... Nu ştiu ce profesor de retorică a avut Maiorescu şi mă
îndoiesc să fi avut vreunul, elocvenţa sa era desigur, un dar, temperamentul lui
stăpânit; măsurat, aflase în chip natural stilul elocvenţei clasice. Desfăşurarea
frazelor, relieful cuvintelor, gestul mâinii mişcarea corpului, ţinuta capului, păreau
studiate”.

Autorul redă întocmai atitudinea clasică a lui Titu Maiorescu, dar nu uită să adaoge că
ea era studiată, probabil de la studenţii care: au avut fericirea să-l audieze, ne-a rămas
imaginea unui Maiorescu olimpian, dând impresia că se confundă cu obiectivitatea
judecăţilor impersonale în literatură şi artă, ori asta era doar o faţă a marelui critic sub
a cărui mască se ascundea un om cât se poate de obişnuit, cu pasiunile, ambiţiile şi
chiar micimile sale. De unde neconcordanţa dintre cei ce-l descriau pe Maiorescu
profesorul şi şeful de şcoală, altruist cu marele Eminescu, faţă de alţii care ni-l
zugrăvesc ros de ambiţia de a fi superior lui Eminescu, încât în timpul bolii sale se va
grăbi să-l eticheteze drept pierdut intelectual, purtările sale faţă de marele poet fiind
mai mult decât criticabile. Pătrunzând caracterul criticului, şi maestrul ne ajută să
mergem pe acest drum, vom putea să ne explicăm contradicţiile firii acestui mare om,
au dreptate în parte şi cei ce nu văd decât firea sa studiată, olimpiană, cât şi cei ce-l
descriu ca om cu multe păcate personale, ceea ce nu înseamnă că admitem
exagerările adică să vedem în el pe potenţialul "criminal" al lui Eminescu şi în
consecinţă să cerem scoaterea lui din cadrul culturii româneşti, aşa cum au făcut-o, în
mod condamnabil politrucii comunişti.

Desigur, P. Şeicaru are dreptate “N. Iorga aducea în aceasta atmosferă de seninătate,
de armonie clasică, disarmonia, contrastele, culoarea, neprevăzutul accentului: după
un concert de Mozart, preludiul dintr’o operă de Wagner. Dacă la Maiorescu
predomina linia, la N. Iorga abunda culoarea; logicei impecabile a primului, creaţia
arbitrară a unui romantic care subordonează raţionamentul imaginaţiei constructive”.

În continuare P. Şeicaru îi descrie anumite trăsături de caracter care nu au darul să

întunece portretul lui N. Iorga cum ar crede unii obişnuiţi să vadă omul doar absolut
bun sau absolut rău, panegirişti de meserie, ci prin cunoaşterea acestora se va putea
ajunge la cunoaşterea marelui N. Iorga, aşa cum a fost şi nu cum am voi noi să fi fost:
“Dărâmător şi crainic al unei noi spiritualităţi, N. Iorga a fost între 1902 şi 1914
succesorul lui Titu Maiorescu. Evident, a fost contestată de unii dominaţia lui N.
Iorga pentru că nu şi-a limitat activitatea la un domeniu de cercetare ci s’a revărsat
tumultuos în alte domenii, ca o apă neastâmparată care îşi schimbă mereu albia.” Din
această cauză obiectivitatea sa a fost contestată “iar irascibilitatea lui, incapacitatea,
de a suporta cea mai timită critică, l-a împiedecat să preia, aşa cum a dorit-o,
succesiunea magistraturii intelectuale pe care, necontestat, a exercitat-o Titu
Maiorescu, cu mai reduse însuşiri”.

Ca istoric, mai apropiat de Jules Michelet, ca scriitor are toate însuşirile lui Victor
Hugo, N. Iorga văzut de P. Şeicaru era un romantic “ca temperament, ca stil, un
romantic în acţiune”.

Aşa dar pentru a-l înţelege cu adevărat pe N. Iorga va trebui să se ţină seama că
originalitatea stilului şi personalitaţii erau în Eul lui: “avea cultura şi chiar gustul
ideilor generale formate din contactul frecvent cu clasicii, dar temperamentul lui era
romantic, excesiv de personal şi iremediabil impresionist, desenul fiind în felul lui de
a se exprima subordonat culorii. Nimeni nu a insistat ca Iorga în a se făli cu pasiunea
lui pentru adevărul obiectiv, dar sentinţele lui, criticele lui aveau dogoarea unui
adevăr subiectiv căruia vroia să-i dea autoritatea unui adevăr de o valoare universală.
Ca şi profeţii biblici, N. Iorga nu a cunoscut scepticismul şi - straniu - ca istoric nu a
cunoscut sentimentul relativităţii”.

Fără îndoială prin analiza sa, mai mult decât sinceră, considerând că atât calităţile cât
şi eventualele defecte, fac parte din structura Eului său, determinante pentru
manifestările sale creatoare care nu pot fi altfel în obiectivitatea lor, P. Şeicaru ne
pune în mâini cheile de acces, pentru a deschide larg porţile spre altarul templului
care se cheamă Nicolae Iorga, orice altă încercare va îndepărta de fapt de cunoaşterea
acestui titan al Spiritualităţii româneşti, fenomen unic al ei.

Nu vom insista asupra capitolului N. Iorga şi Semănătorul, atât că vom aminti că între
Mai 1903 şi Aprilie 1906, istoricul a fost mentorul respectivei publicaţii, căreia i-a
imprimat o idelogie pasională cu o direcţie morală, subordonată în toate manifestările
literare intereselor patriei. Concepţia sa asupra societaţii româneşti a derivat direct
din naţionalismul eminescian, primatul ideii naţionale domina ideia estetică, astfel că
mişcarea iniţială literară avea să devieze spre una politică, N. Iorga fiind predestinat
să creeze mistica naţionalistă.

În legătură cu poporanismul reţinem părerea lui Iorga despre acest curent:

“Poporanismul n'are niciun sens în acest domeniu. Dacă e ceva, nu poate fi decât
“nationalism” fiindcă un neam are un suflet, dar un vulg internaţional “popor” prin
muncă, sărăcie şi suferinţă, nici unul”.

În Martie 1906 prin Semănătorul, Iorga pregătise “lupta pentru limba românească”,
declanşată de un spectacol în limba franceză susţinut de comitetul de conducere al
societăţii "Obolul" invitată fiind toată protipendada Bucureştiului în frunte cu
moştenitorul tronului, principele Ferdinand şi principesa Maria. Iorga publicase un
articol în Epoca lui Nicu Filipescu în care cerea publicului să boicoteze
reprezentaţiile respective, exprimând un vibrant îndemn de revoltă.
Articol a fost urmat de o întrunire în sala Amiciţia unde în discursul său Iorga
ameninţă clasa conducătoare, totuşi cere auditorului să se mulţumească în a cânta, pe
toată durata spectacolului Deşteaptă-te române.

Totuşi spiritele s’au încins şi prinţul Ferdinand dă ordin regimentelor de cavalerie să

elibereze piaţa Teatrului Naţional cât şi străzile dimprejur. Apariţia militarilor a
înverşunat şi mai mult poporul, încăerarea luând proporţii, protestul contra societăţii
“Obolul” s’a transformat într’un început de insurecţie contra claselor conducătoare.
Dar Iorga era lipsit de curaj politic, sensibilitatea sa aproape feminină îi paralizase
orice voinţă de luptă, aştepta plin de teamă dintr’un moment într’altul să fie arestat.
Maestru adaogă maliţios: “această perspectivă îl făcea să tremure ca "ucenicul
vrăjitor" din balada lui Goethe.”

Şi mai adaogă: “Dacă în acele momente el, (Iorga n.n.) şi-ar fi făcut apariţia în piaţa
Teatrului Naţional, ar fi stăpânit capitala şi ar fi putut instaura dictatura. Orator
revoluţionar cu sensiblitate conservator, N. Iorga a fost fericit că nici un comisar nu a
venit să-l interogheze.”

Urmează două capitole având ca subiect pregătirea ideologică şi politică a istoricului,

tratând despre criticismul junimist şi tradiţionalist al lui N. Iorga, despre ţărănismul
conservator al aceluiaşi, probleme de care nu ne mai ocupăm fiind destul de
cunoscute.

Totuşi amintim că în 1906 apare Neamul românesc iar în 1909, împreună cu A. Cuza
pun bazele partidului naţionalist democrat.

Răscoalele ţăraneşti din 1907 au repus din nou în actualitate pe Nicolae Iorga. Când
s’a tras în ţaranii din Botoşani Iorga a scris un articol de o cutremurătoare emoţie:
“Fiecare rând, fiecare cuvânt, ritmul frazelor exprimau o durere şi o revoltă de abia
stăpânită acel sentiment sfâşietor pe care îl încercăm în faţa unei mostruoase crime,
neputând pedepsi pe făptaşi. "Erte-i Dumnezeu pe cei şapte ţărani" ... Aşa şi-a început
articolul. L-am citit în 1914 la seminarul de sociologie al lui Rădulescu-Pogoneanu, o
lucrare privitoare la istoria presei române”.

Astfel a început seria de articole consacrate de N. Iorga răscoalelor ţărăneşti din

1907. Comparate cele publicate de către Iorga în Neamul românesc cu ale lui C. Mille
din Adevărul asupra aceluiaşi subiect, fără îndoială prin nobleţa inspiraţiei, prin
tonalitatea lirică şi formă literară sunt superioare dar nu au dârzenia, curajul politic al
lui C. Mille din “Ororile inutile”, N. Iorga nu le-a avut. Şi totuşi pe N. Iorga îl temeau
reprezentanţii oligarhiei latifundiare.

În Camera din 1907, Dimitrie Sturza îl apostrofează pe Iorga: “taci moară

hodorogită”, şi acesta intimidat şi de prezenţa lui P.P. Carp, care spunea că Iorga
creşte strâmb, tot plimbându-se prin faţa tribunii, arunca din când în când câte-o
privire prin monocul său vorbitorului, dar nu-i dă replica meritată. Dar nu uită. Şi
astfel în 1909 cu ocazia inaugurării cursurilor de la Vălenii de Munte, Iorga ţine
prelegerea: "Cuza Vodă şi duşmanii săi, a doua zi după detronare" arată că "între cei
cari au participat la complot, fiind factor decisiv, a fost Dimitrie Sturza, care era
secretarul domnitorului. Viitorul şef al partidului liberal a deţinut rolul cel mai infam.
N. Iorga se răzbună", adaogă P. Şeicaru.

Trecem peste capitolele, “N. Iorga începe să se afirme în viaţa politică” şi “N. Iorga
om politic” pentru a ne opri la cel întitulat “N. Iorga în anii războiului”.

Când în Noembrie 1916 sub presiunea forţelor germane românii au început să se

retragă în Moldova, N. Iorga a sprijinit necondiţionat guvernul Brătianu, iar în
Decembie 1916 Iorga a ţinut un discurs care urma să cotropească sensibilitatea
ascultătorilor prin emoţia ce-şi găsise o potrivită expresie literară. Astfel în faţa
înfrângerilor, a durerii unui neam, care asistă la rostogolirea de pe crestele Carpaţilor,
a regimentelor noastre opunând o zadarnică rezistenţă armatelor coalizate germano-
austro-bulgaro-turcă, Nicolae Iorga a rostit un adevărat imn de credinţă în victoria
finală. Pamfil Şeicaru aflat pe front, citi împreună cu camarazii săi, discursul lui Iorga
publicat în Monitorul oficial: “Încerc şi azi, scriind aceste evocări, emoţia de atunci
şi-mi amintesc de finalul în care evoca pe Petru Rares, îmbărbătând, după o
înfrângere pe ostaşi cu vorbele: “Vom fi ce am fost şi mai mult decât am fost”. Acolo,
într’un cotlon al tranşeelor, un camarad citea, cu glasul înecat de plâns îndemnul pe
care ni-l trimitea N. Iorga, de a nu ne lăsa cotropiţi de îndoială, de a crede cu tărie în
biruinţa finală, a dreptăţii naţiei noastre. După patruzeci de ani, atunci când rătăcesc
pribeag şi în fiecare zi caut în ziare semnele prevestitoare ale întoarcerii acasă, repet
ca o întremare a credinţei mele, “Vom fi ce am fost şi mai mult decât am fost”.

În Septembrie 1917, interpret al stării de spirit a camarazilor săi, Pamfil Şeicaru s’a
dus la Iorga acasă la Iaşi pe strada Catargi. I-a adus la cunoştiinţa profesorului
prăpastia săpată între cei de pe front şi cei din spatele frontului. I-a înşiruit ticăloşia
intendenţei care îi tratează ca pe nişte oropsiţi, când spre ei ar trebui să se îndrepte
atenţia guvernului. I-a dat de exemplu un camarad care a renunţat la concediul său de
odihnă şi s’a întors pe front, n’a mai putut rămâne la Iaşi. Este o altă lume pentru care
războiul nu există, sufleteşte nu-l trăiesc, o lume străină de idealurile celor de pe
front. Cu uşurinţa tinereţii ei identificau răul într’o singură persoană şi îl considerau
responsabil pe Ionel Brătianu. Întreaga scenă ne pare că am citit-o cândva în romanul
Întunecare de Cezar Petrescu, de unde putem stabili şi identificarea cu o epocă
hotărâtoare pentru desvoltarea spirituală a neamului nostru, această carte corespunde
unei capodopere, chiar dacă ar fi fost autorul acestei singure lucrări Cezar Petrescu şi-
ar fi meritat un loc de cinste printre marii creatori ai literaturii române. În multe
privinţe marginalizarea lui de către culturalnicii români, ar însemna ca ruşii să aibe o
atare atitudine faţă de autorul romanului Război şi pace Lev Tolstoi, sau să fim
solidari cu marele ziarist ca francezi să se despartă de Balzac.

Revenind la întâlnirea tânărului militar Şeicaru cu N. Iorga, am spune că tot ce i-a

spus l-a impresionat în mod vizibil pe profesor, explicând-i că primeşte zilnic un
teanc de scrisori din partea ofiţerilor de pe front, ele nu-i vin prin poştă ci ca să evite
cenzura sunt lăsate de ofiţerii aflaţi în trecere prin Iaşi. Dar consideră că în momentul
de faţă e nevoie de o mare sforţare de disciplină, având în vedere că Rusia deschide
porţile anarhiei de care vor profita cu prisosinţă nemţii. Desigur, numai mucenicia
ostaşilor va decide soarta războiului şi viitorul neamului. Recunoaşte slăbiciunea
guvernului Brătianu, dar glasul îi devenise deodată vibrant, parcă s’ar fi adresat
soldaţilor din tranşee: “Eu nu mă uit cine ţine în mână steagul ţării, eu steagul ţării îl
văd, eu steagul ţării îl apăr”.

În clipa aceea uşa se deschise şi intră pe uşă o fetiţă care se apropie şi se lipi de el:
“Este fata mea cea mai mică. Vezi, are chipul blond al Bogdanilor”.

La Iaşi, Iorga continua să publice în Neamul românesc, şi alături de gazetar istoricul

îşi ducea mai departe opera sa prodigioasă, în cei doi ani de refugiu, 1917 şi 1918, a
avut o activitate grandioasă, maestrul îi citează o parte bună din lucrările respectivei
perioade.

Trecem de capitolul “N. Iorga preşedinte al primei Camere a României Mari” pentru
a ne opri la cel privind pe “N. Iorga şi C. Stere” şi pentru că maestrul nostru avea o
admiraţie deosebită pentru C. Stere, pe care în ultimii săi ani de izolare impusă, l-a
vizitat de nenumărate ori, la reşedinţa sa de la Bucov dedicându-i unul din portretele
sale scrise nu numai cu talent dar şi cu adâncă iubire.

N. Iorga, scrie P. Şeicaru, şi-a subordonat ca întotdeauna linia sa politică pornirilor lui
de ură. Era nestatornic în prietenie ca şi în vrăjmăşie, astfel că în viaţă a avut două
prietenii reale, pe marele actor Petre Liciu şi pe Vasile Bogrea. Faţă de C. Stere a
păstrat o ură, până la sfârşit inexplicabilă.

Politic, în Martie 1920, N. Iorga a ratat definitiv acţiunea sa politică de viitor. Ca să

ceară invalidarea lui C. Stere la alegerile de la Soroca se aliase cu Take Ionescu,
adversarul său de până atunci. Îi imputa lui Stere atitudinea din epoca neutralităţii şi
faptul de a fi scos ziarul “Lumina” în teritoriul ocupat. Dar Iorga uita să o spună că
ziarul apăruse după ce se făcuseră cunoscute arhivele secrete ale Rusiei ţariste,
reeşind negocierile dintre Sturmer-von Jagow privind o pace separată cu împărţirea
României. Un alt motiv invocat pentru invalidarea lui Stere era acela de a fi luptat
contra dinastiei şi de a fi consimţit de o schimbare a ei, uitând să menţioneze că
regele l-a decorat pe Stere după votul dat de Sfatul ţării în urma căruia Basarabia se
unea cu patria mamă.

Toate acuzaţiile aduse, Iorga le compara cu articolele lui Stere din Lumina: “Şuiera la
fiecare frază, ceva de năpârcă iritată, demonstrarea “vinovăţiei” lui Stere alterna cu
ironia, cu pateticul; N. Iorga dădea valoarea acestui atac în care se simţea respiraţia
urii, primei catilinare, rostite de Cicero. Cu mare greutate i-a smuls un răspuns, pe
care nu vroia să-l dea, Maniu fiind convins că prin rechizitoriul său absurd distruge
guvernul Federaţiei. Şi când Maniu a fost să recunoască şi a dat un da chinuit în
legătură cu activitatea antidinastică a lui Stere, parcă scos de un om sugrumat, Iorga a
exclamat un însfârşit” cu o diabolică satisfacţie, Pamfil Şeicaru comentează. “Dar
politic această satisfacţie a însemnat distrugerea morală a Federaţiei. Scump plătită:
N. Iorga subordona totul vanitaţii lui rănite, resentimentelor, toanelor lui şi în acel
moment în care putea să se năpustească asupra unui adversar vinovat că nu-i
recunoscuse infaibilitatea, nu s’a gândit la consecinţele politice ale actului lui.”

În aceste momente maestrul nostru nu poate fi de partea lui N. Iorga, totuşi evită să ne
spună, din respect pentru marele profesor, să ne divulge adevăratele motive pentru
care savantul istoric l-a urât atât de inexplicabil pe basarabeanul C. Stere.

Din titlul capitolului următor "N. Iorga om politic instabil" ne dăm seama că intrarea
sa în politică i-a adus numai neajunsuri şi poate mai mult decât doar atât.

Scriitorul N. Iorga, cel mai fecund scriitor român, nu era citit. Se spune că un scriitor
clasic este acela ale cărui opere complete se află în bibliotecă, dar nu le citeşte
nimeni. În acest sens, N. Iorga a devenit clasic încă din 1910, cu deosebirea că foarte
puţini aveau cărţile lui în bibliotecă. S’a susţinut că Iorga scrie încâlcit, dar această
scuză nu corespunde realităţii. De fapt, avea o ideaţie bogată şi asociaţiile de idei atât
de surprinzătoare se îngrămădeau îngreunând desfăşurarea ideii principale, pe care
Iorga, nu o pierdea niciodată din vedere. Aşa dar o singură frază a cărei lungime îţi
taie respiraţia ca suişul pieptiş pe o înălţime ori atare extinderi ostenesc pe cititor şi
explică de ce Iorga se plângea că suferă de lipsă de cititori.

Cea mai mare parte din cărţile lui nu aveau un tiraj mai mare de 500 de exemplare ori
câtă nedreptate subsistă în judecata că N. Iorga are un stil imposibil: “multe cărţi au
fost condamnate să rămână necunoscute, dincolo de un foarte restrâns cerc de cititori.
Mă gândesc la cele patru volume “Cărţi reprezentative din viaţa omenirii” cărţi care
n’ar fi trebuit să lipsească din biblioteca nici unui intelectual”.

Primul volum a apărut în 1916, maestrul a citit-o ca sublocotenent în reg. 17

Mehedinţi - ca celelalte volume să apară succesiv în 1928, 1929 şi 1930 în satul
Simian un sat pe malul Dunării.

Defecţiunea era chiar la Iorga în persoană, care având propria editură nu îşi anunţa
apariţia noilor cărţi, cum se obişnuia în diferitele ziare mai de circulaţie. Nu a putut
să-l convingă pe profesor să-şi însuşească normele elementare de difuzare a unei
cărţi, din contră răspunsul său venea stereotip: “Nu vor sa mă citească, asta e; nimeni
nu mă citeşte” se jeluia Iorga continuând să scrie cu o juvenilă ardoare, comenta
Pamfil Şeicaru.

Odată într’o excursie i-a spus în glumă că peste secole se va spune că Iorga a fost
editor, nimeni nu va crede că un singur om a fost capabil să scrie aşa de multe cărţi.
Tot el a râs dar a adăogat cu oarecare tristeţă: “deci, voi fi condamnat pentru
eternitate să nu fiu citit. Posteritatea ca şi contemporanii mei vor ignora activitatea
mea de scriitor.”

"Şi totuşi, scrie Pamfil Şeicaru, din vasta sa operă se pot alege 40 de volume care să
redee figura acestui mare scriitor, paradoxal, ignorat, chiar de cei îndrăgiţi de o
pagină frumoasă. Reproduc din “România cum era în 1918” carte aparută în două
volume în 1939 şi 1940 cu ilustraţii de Liliana Iorga: “În sfârşit un zâmbet sfios
pătrunde prin norii pe care vântul i-a supţiat pe încetul. Soarele însuşi se iveşte întâi
ca un şters de lună, apoi stăpân pe întreaga lui strălucire. O mângâiere caldă atinge
obrazul şi în aceeaşi clipă câmpul şi zările s’au preschimbat. Porumbul zdrenţos pare
înfăşurat în scutece de aur, focuri roşi-galbene, albastre săgetează din roua luminoasă,
depărtările se vădesc ca la ridicarea unei perdele şi tocmai în fund apar înălţimile
albastre pe care călătoresc o seamă de nori desţesuţi. Câte un cioban tânăr stă rezimat
în bâtă şi se închină puterii de lumină, căldura şi viaţă care a biruit şi-şi urmăreşte
duşmanii pentru a-l nimici”."

Sau această evocare a Gorjenilor: “Şesul oltean pe care străbate acceleratul nu

seamănă cu şesul revărsat ca o apă a ţării româneşti. Simţi că mergi pe o înălţime mai
mare şi necontenit de amândouă părţile pământul se înalţă încă. Lăicerele, scoarţele
arăturilor proaspete ale fâneţelor verzi, ale puţinelor lanuri de porumb chircit şi uscat
se cufundă şi se ridică în linii blânde. Privirea prinde astfel mai bine satele mari,
strâns alcătuite.”

Peisajul Gorjului, oamenii acestui ţinut crescuţi într’un mediu de sărăcie mândră sunt
redaţi printr’o figură rezumativă şi reprezentativă: Tudor din Vladimireşti. Bogăţia de
culoare, lirismul discret, măiastra folosire a unui vocabular ce are o prospeţime rar
întâlnită, dau măsura talentului lui N. Iorga, conchide Pamfil Şeicaru subliniind
existenţa unui alt Iorga decum este cunoscut şi mai precis rămas necunoscut până
astăzi. S’a plecat de la premiza greşită că un om al timpurilor noastre este legat de o
anumită specialitate, tot ce nu ţine de ea nu poate aparţine decât unui amator şi astfel
s’a trecut pe lângă marele scriitor N. Iorga şi încă nu e spus ultimul cuvânt asupra
tuturor activităţilor sale, în domeniul cărora, cum spunea chiar N. Iorga el este un
autor, din păcate necitit. Va trebui să ne revedem falsa interpretare şi să vedem în N.
Iorga pe omul universal şi multilateral, realizând tipul omului din Renaştere în plin
secol al XX-lea. Prin schiţa lui de portret Pamfil Şeicaru ne deschide o cale nouă la
capătul căreia, după studii aprofundate, îl vom descoperi, pe omul total, revelat
neamului său şi nu numai lui, în proporţiile sale gigante, Nicolae Iorga.

Să vorbeşti de Iorga istoricul în nici trei pagini înseamnă să săvârşeşti o impietate şi

pentru a nu fi învinuit de aşaceva, Pamfil Şeicaru recurge la următoarea introducere
pe care o redăm după cum urmează: “Istoricul, predomină în activitatea lui N. Iorga.
Când mai târziu se va putea face inventarul fără patimă a activităţii lui, totalizând
studiile şi documentele strânse cu o hărnicie fără seamăn, ne vom da seama de marea
iubire de neam care a însufleţit această operă de gigant. Şi mulţi dintre noi,
scrutându-şi conştiinţa vor recunoaşte că au fost nedrepţi, adesea, cu acest pasionat
strângător de mărturii privind istoria neamului românesc şi smeriţi ne vom pleca
fruntea în faţa operei lui”.

Sunt citate în primul rând lucrările publicate, la începutul secolului, între care Istoria
imperiului otoman are şi astăzi autoritate printre specialişti. A mai publicat o Istorie a
poporului român în cadrul formării lui ca Stat, în două volume, primul de 402 pagini
al doilea de 541pagini, în 1909 în volumul închinat lui Iorga, apare un studiu de Karl
Lamprecht, el însuşi publicând doi ani mai devreme, la Londra “Istoria imperiului
bizantin”. Şt. Mateş a publicat în 1931o bibliografie a operelor lui N. Iorga, articolele
depăşeau cifra zece mii, iar volumele erau de 800. Între 1931şi 1940 activitatea sa a
fost şi mai intensă, parc’ar fi avut presentimentul morţii.

Se mai citează cele patru volume (1919-1922) “Istoria Românilor prin călători”,
“Istoria literaturilor romanice în desvoltarea şi şi legăturile lor” (3 Vol., 1176 pg.) şi
altele prin care vasta erudiţie folosea cu siguranţă toate datele reţinute de prodigioasa
lui memorie.

În 1919, la cererea comunităţii armene din Bucureşti în numai trei săptămâni

termină“Istoria poporului armean” de 400 de pag. spre uimirea şi admiraţia
intelectualilor armeni.

Metoda lui de lucru consta din a-şi dicta ideile plimbându-se, din când în când răsfoia
câte o carte pentru a-şi controla datele şi apoi continua fără întrerupere. “Era cel mai
organizat creer care ştia să urmărească desfăşurarea unei idei în învălmăşeala
faptelor”, afirmă autorul, ceea ce ne face să revedem criticile aspre aduse de Mircea
Eliade idolului său, N. Iorga, surprins de greşelile de date pe care le conţineau unele
opere de-ale sale. Să nu uităm că tot ceea ce dicta sau expunea în prelegerile sale
universitate, era stenografiat de anumiţi specialişti în domeniu cum e citat H. Stahl
(1877-1942) stenograf, parlamentar şi scriitor, autorul romanului “Un român în lună”
şi al volumului “Bucureştii ce se duc” tipărit la Vălenii-de-Munte, în anul 1910, în “O
viaţă de om (Orizonturile mele)” confirmând întocmai metoda de lucru a
profesorului, căruia i s’a adus învinuirea că scrie neînţeles: “Dar, cum până atunci
astfel de acuzaţii nu mi se strigaseră în faţă, direct, chiar şi de ultimul invalid lipsit de
creştere, am ostenit încă odată pe d. Stahl primblându-mă de dimineaţa până seara, de
mi se rupeau genunchii, ca să-i dictez o istorie a românilor pentru şcoli, pe care o
înţelegeam - o ediţie deosebită a şi purtat acest titlu-şi pentru “Poporul românesc”.
Poporul românesc nu şi-a bătut capul cu dânsa decât în Ardeal, unde voi spune cum o
treceam, ca marfă oprită de cenzura maghiară, iar în învăţamânt câte un fost elev al
meu tolera acest manual de credinţă şi căldură doar în cursul superior unde elevi
mai dezvoltaţi ar putea să înţeleagă şi “fraza mai încâlcită a lui Iorga”.

Am insistat asupra acestui aspect, fiindcă greşelile strecurate în text puteau, de cele
mai multe ori, să aparţină, stenografului şi asta fiindcă, şi aici a greşit, îşi corecta
manuscrisul în timpul unei şedinţe la cameră unde mai lua şi cuvântul şi răspundea la
problemele ridicate, desigur marele istoric, şi-a citit lucrarea, urmârindu-şi ideile în
timp ce trecea cu uşurinţă peste datele greşite, mai precis spus nu le băga în seamă,
deci defecţiunea nu provenea din cine ştie ce slăbiciune a memoriei autorului ci din
neglijenta colaborare dintre istoric şi stenograful său, vulnerabil în scrisul său mai
ales când îl executa plimbându-se şi era omenesc să nu perceapă exact denumirile
întrebuinţate de N. Iorga, mai ales dacă le mai exprima şi cu unele modulaţii ale
glasului de tot voalate. Ca om de ştiintă am avut ocazia să-mi corectez spalturile
lucrărilor mele trimise de editura respectivă, şi de multe ori rămâneam uimit de
mulţimea greşelilor rămase în text, şi nu mi-a fost greu să observ că asta mi se
întâmpla ori de câte ori citeam urmându-mi ideile, manoperă prin care nu băgam în
seamă cuvintele greşite, conştiinţa mea le înlocuia de la sine încât pur şi simplu nu le
vedeam. Ori în cazul lui Iorga un om cu totul excepţional, genial fără doar şi poate,
domina încrederea în memoria sa neobişnuită pe care se baza şi entuziasmul lecturii
aplicate, neluându-se la socoteală intervenţia destul de decisivă a stenografului, cum
de altfel era cazul, nimeni nu putea să egaleze erudiţia lui N. Iorga ori el fără să-şi dea
seama s’a lăsat cenzurat şi astfel multe din operele sale poartă greşeli ce propriu zis
nu-i aparţin lui. De pildă, nu putem sa-i atribuim lui Iorga faptul că nu ar fi ştiut că
Iuliu al II-lea a fost papă înaintea lui Leon al X-lea şi nu după cum se scrie în două
rânduri în “Istoria literaturilor romanice” şi alte erori de acest fel, minore dar pot
compromite o lucrare mai ales dacă adversarul în persoana lui Mircea Eliade este un
om de ştiinţă acrib, în primul rând cu datele ce-i stau la dispoziţie. Ori Iorga, deloc
iritat, se vede că i-a dat dreptate tânărului său coleg, căruia i-a explicat că el
urmăreşte dezvoltarea ideilor şi nu greşelile de date care oricum sunt inevitabile, şi
probabil ca se referea nu atât la formidabila sa memorie cât la stenograful său şi dacă
ne gândim la Eul său creator, veşnic pregătit să scrie o nouă carte, vom admite că nu
a putut proceda altfel, de unde graba pe care i-o găseşte P. Şeicaru la una din operele
sale cele mai slabe, dar dacă le vom cerceta cu atenţie nu balastul greşelilor de date
va fi esenţial ci rostul: ideilor insuficient sesizate în învălmăşeala evenimentelor ce
alcătuiesc istoria ca pe o memorie a omenirii.

Pamfil Şeicaru consideră ca istoricul N. Iorga s’a realizat într’o formă superioară în
monumentala sa Istorie a Românilor, la care a lucrat mai bine de o jumătate de secol:
“A fost ultimul şi cel mai frumos dar pe care l-a făcut Iorga neamului său”.

Ni se redă pasajul scris de N. Iorga după ce Miron Costin a fost smuls de gâzii lui
Constantin Cantemir din mijlocul familiei: “Ar fi putut în 1691, să nu-i îngăduiască
timpul de rugăciune slujitorii lui Cantemir, căci asupra bătrâneţilor sale el îşi
mântuise sufletul ridicând către Dumnezeu rugăciunea faţă de neamul său.”
Letopiseţul Moldovei.

Şi P. Şeicaru se întreabă: Scriind aceste rânduri închinate străbunului istoriografiei

româneşti, se gândea, oare, N. Iorga că destinul îi rezerva o moarte similară?

Autorul cărţii de faţă ne aminteşte că de la 1906 până în preziua morţii sale, N. Iorga
a fost timp de 34 de ani gazetar, marele succesor al lui Eminescu în presa
românească. Poseda arta de a caracteriza în câteva linii precise, viguroase, portretul
unui scriitor, să contureze trasăturile esenţiale ale unui curent de idei, să redea
atmosfera unei epoci sau ambianţa spirituală a unei opere. În culegerea “Oameni cari
au fost” prin scurte creionări, înfăţişează, cu putere de viaţă un om, realizând o
sinteză plină de expresivitate. Toate aceste calităţi înzestra pe gazetarul N. Iorga cu un
har de publicist, rar întâlnit, în prea noastră, în sânul ei savantul îşi păstra unicitatea
sa de caracter.

Când Iorga a împlinit 60 de ani, P. Şeicaru a vorbit la Teatrul Naţional din Bucureşti
despre gazetarul N. Iorga. Pentru pregătirea conferinţei recitise articolele scrise
înainte cu 16-17 ani adunate în volumul “Războiul nostru în note zilnice”, multe din
articole erau adevărate poeme în proză. Din toate, maestrul ar reproduce articolul
“Căluţii noştri” în care evoca acei cai ţărăneşti rechiziţionaţi de armată, rezistenţi la
frig şi foame, cădeau în ham la marginea drumului unde mureau privind la soldaţii
care se îndepărtează. Emoţia trecuse în rândurile articolului de unde subsista ca
parfumul în interiorul unui flacon. "La Iorga emoţia are spontaneitatea unui plâns, a
unui ţipăt de durere, bătaile inimii dau ritmul frazei ... Războiul nostru în note zilnice
palpită de emoţie sinceră, directă făcând inutilă alambicarea savantă a frazelor
desăvârşit compuse. Această lipsă de artificialitate literară şi redarea exactă a
impresiilor fac valoarea articolelor lui Iorga".

În Martie 1924 P. Şeicaru şi-a luat răspunderea să reformeze Neamul românesc astfel
a adus în redacţie pe cunoscuţii Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Victor Ion Popa,
secretariatul de redacţie l-a încredinţat lui Ion Dragu deci exact cu echipa cu care în
Nov. 1924 a scos Cuvântul cu Titus Enacovici.

După o săptămână “Neamul românesc” încetase să mai fie un ziar confidenţial, în

capitală de la 90 de exemplare s’a ajuns la 2.400. În Iulie, de necrezut, N. Iorga a
cerut să plece din redacţie N. Crainic, Cezar Petrescu şi Victor Ion Popa. Nefericitul
caracter al omului uşor infiuenţabil se răzbunase fiindcă izgonise un om de casă,
Vlădescu-Răcoasa: “Superior înzestrat găsindu-se în împrejurări prielnice N. Iorga nu
a reuşit totuşi, să fie ceea ce se putea aştepta de la el, numai datorită
temperamentului, firei lui nestatornice şi imensei-aproape copilăroase, ca sa nu zicem
bolnavicioase-vanităţi. Ne-am putea servi de o imagine: în preajma unui nuc bătrân, a
cărui coroană lasă o umbră, amplă nu poate prinde rădăcini nici cel puţin un arbust. În
preajma lui N. Iorga nu a rămas nici un om de valoare şi nu din pricina firei
schimbătoare a oamenilor cari nu se vroiau umbriţi de uriaşa personalitate, ci pur şi
simplu datorită faptului că orice om de autentică valoare îl incomoda.”

Unul din primii devotaţi ai profesorului a fost Vasile Pârvan, atât în anii de studenţie
cât şi în timpul studiilor din Germania, el se considera un elev al lui Iorga. Relaţiile
s’au răcit, profesorul fiind înfuriat de spiritul independent al fostului său elev. La
“Semănătorul” a fost Ilarie Chendi a cărui admiraţie sinceră pentru N. Iorga nu a
putut-o coborâ la vulgară adulare. Vioiciunea spiritului critic şi independenţa
caracterului nu i-a fost pe placul profesorului care se simţea mai bine în societatea
mediocrului Ion Scurtu astfel că într’o zi Ilarie Chendi a părăsit Semănătorul,
arătându-şi necazul într’o serie de articole publicate în Viaţa literară, articole
îndrăcite ca vervă.

După experienţa lui de la Neamul românesc Pamfil Şeicaru ajunge la următoarele

concluzii. “Colaborarea cu N. Iorga era aproape imposibilă, deoarece era de-ajuns ca
unul dintre oamenii lui de casă, din diverse motive să nu-i convină anumite persoane,
ca insinuările mincinoase să-şi producă efectul. N. Iorga evita explicaţiile clare, se
limita îm a bombăni, evita privirea, răspundea pe jumătate, cu aerul unui copil care
este îmbufnat. Veşnic era victima unui lingău care îi şoptea o minciună. Dintr’o
experienţă proprie am putut cunoaşte toate fazele prin care trecea profesorul atunci
când cădea victima unei intrigi.”

Şi conclude oarecum nedumerit: “Nici azi nu-mi pot explica de ce i s’a năzărit lui N.
Iorga, că redacţia era o cafenea literară cu pălării calabreze, când niciunul dintre cei
vizaţi nu purta pălarie cu borul larg. Forfoteala intrigantă a unui anturaj de nulităţi,
găsea în credulitatea lui N. Iorga teren prielnic spre a obţine îndepărtarea oricărui om
de valoare”.

După cum se vede maestrul nu idealizează, nici nu face din el un mit, din contră
consideră că nu mai spunând adevărul despre un om, fie oricât de genial poţi să
ajungi să-i pătrunzi esenţa veşnică a spiritului, neuitând că şi soarele îşi are petele lui
dar atunci un biet om muritor. Pe acest material, şi numai pe el, se pot dura treptele ce
înalţă spre unica şi adevărata cunoaştere.

Cu siguranţă Pamfil Şeicaru se afla, şi o ştia şi el, în preajma a ceea ce are omul în el
mai de preţ, mai înălţător. De-aceea, nu întâmplător, chiar după caracterizarea firii lui
N. Iorga deloc încurajatoare, mai realizează un pas în direcţia acelui glas interior
numit Excelsior. Cum se spune numai din lacuri pe fund cu noroi cresc nuferii albi, ai
luminii. O scădere a naturii umane legate de un pumn de ţărână iscă azurul ce creşte
numai în cer. Maestrul ca autor îşi explică personajul, dând Cezarului ce e al
Cezarului şi sfinţeniei din om ce ţine de sfinţenie. Şi aici se evidenţiază acea dualitate
a sufletului, una ce-l trage indiferent cu ce mijloace spre voluptăţile pământului şi
cealaltă ce-l poartă pe aripile Pegasului la cei nemuritori de pe câmpiile Elizee ale
raiului păgân. (Faust de Goethe)

Atare structură duală îi descrie autorul în fiinţa cea de toate zilele şi în cea nu de toate
zilele: “Se mişca înafară de viaţa cotidiană, de viata reală, aşa cum cineva deşteptat
brusc din somn, amestecă, în primele momente, într’o învălmăşeală a conştiinţii
rezidurile somnului cu realitatea cu care începe sa ia contact. N. Iorga, apare
participând cu toată intensitatea la tot ce formează neastâmpărul actualităţii, vedea
toate aspectele acestei actualităţi ca deşteptat din visarea documentelor pe care le
cercetase. S'ar parea să şi-a cheltuit cea mai mare parte din energie într’o intensă
activitate politică, începută în ziua de 13 Martie 1906 şi sfârşind brusc prin tragica lui
moarte; - de fapt, inventariind cărţile pe care le-a publicat, evaluând timpul cerut să le
scrie, ajungi la concluzia că accentul vieţii lui a fost pus pe studiu, nu pe agitaţia
politică. Chiar faptul că nu a dat nicio atenţie partidului şi nici nu s’a trudit să-i dee o
consistenţă, deşi avea toate mijloacele, s'o facă este o indicaţie al redusului interes pe
care îl acorda vieţii politice. A fost toată viaţa un om de bibliotecă, un pasionat
cercetător de documente; în această adâncire în trecut firea lui romantică a găsit
climatul prielnic exaltării imaginaţiei care predomina la Iorga.”

E şi o introducere pentru a ne relata unele întâmplări din viaţa savantului, prin care ni
se relevă pitorescul N. Iorga, tocmai fiindcă îi lipseşte orice interes pentru viaţa
politică, o desconsideră.

În 1935 când Societatea Naţiunilor au votat sancţiuni economice împotriva Italiei, N.

Iorga se afla la Haga invitat de Universitate ca să ţie o serie de conferinţe. Unul din
susţinătorii sancţiunilor, alături de Beneş era şi N. Titulescu, astfel că legaţia intrase
în panică auzindu-l pe Iorga că vrea să dea unele declaraţii presei pentru a condamna
decizia luată şi să arate că opinia publică românească nu-l susţine pe Titulescu.

Pentru a-l îndepărta pe Iorga de presă, cei de la legaţie au obţinut permisul ca N.

Iorga sa cerceteze arhiva familiei Orange, altfel greu accesibilă. În acel moment Iorga
uitase de sancţiunile date de Societatea Naţiunilor şi câteva zile a fost cufundat în
cercetarea documentelor familiei Orange. Profesorul părăsea Olanda în culmea
fericirii şi numai în tren şi-a amintit de misiunea sa politică, neîndeplinită. Iată un
exemplu din care reese că istoricul Iorga sacrifica, permanent, pe omul politic.

În timpul războiului la Iaşi, N. Iorga a scris “Îstoria relaţiilor ruso-române” şi cu toate

că Ionel Brătianu îl îndemna la prudenţa, omul de ştiinţă Iorga a scris tot ce-i puneau
la dispoziţie documentele referitoare la politica perfidă rusă privind principatele
române, aşa dar istoricul sacrifica omul politic scriind cu toată obiectivitatea ceea ce i
se cerea să mai îndulcească p'ici pe colo în părţile mai importante. În 1937, Iorga i-a
spus maestrului Şeicaru, despre această lucrare publicată în 1917: “Brătianu s’a
supărat, dar evenimentele au dat dreptate istoricului, nu omului politic tributar
imediatului”.

În Decembrie 1920, când Take Ionescu forma guvernul, sortit să dureze numai 40 de
zile, i-a cerut lui Iorga să-i recomande un ministru dintre membrii partidului său şi el
a designat pe un oarecare Ştefan Băluţă. Dar cum individul a fost un funcţionar
inferior la Poştă dat afară pentru nişte nereguli, Take Ionescu i-a cerut lui Iorga un
inginer pentru ministerul de comunicaţii şi profesorul şi-a amintit că cu câteva zile
mai înainte s’a întâlnit cu un coleg de la liceul din Botoşani, inginer care locuia la
Bucureşti, un om tare cumsecade. Take Ionescu a acceptat bucuros propunerea
considerând cazul Ştefan Băluţă definitiv încheiat.

A urmat o aventură ca în filme până l-au găsit pe fostul coleg al lui N. Iorga; însfârşit
a fost trimis generalul Nicoleanu la domiciliul său pentru a-l anunţa pe inginerul
Cihodariu că la recomandarea dlui profesor Iorga a fost numit ministru de
Comnunicaţii. După ce omul s’a mai liniştit susţinând ca n’a fost niciodată partizanul
politic al colegului său N. Iorga, totuşi ordinul trebuia executat, s’a spart dulapul în
care i se afla fracul şi generalul i-a pus pe piept una din decoraţiile sale, pentru ca
astfel să arate ca un ministru.

Întâmplarea e o comedie ce ar fi putut-o scrie Gogol, atâta e însă plină totodată şi de

durerea celui ce îşi zice cu multă amărăciune că astfel se face politica la nivelul cel
mai înalt în România.

Pamfil Şeicaru mai insistă în continuare: “El nu impunea prin atitudinea lui trufaşă
nimănui ceea ce am putea numi pateticul distanţei; numai prestigiul lui, acel
magnetism al privirii conştiinţa fiecăruia de covârşitoarea lui superioritate determinau
pateticul distanţei. Nu am fost niciodată un om din anturajul lui N. Iorga;
independenţa firii mele, spiritul meu “frondeur” făcea imposibilă o frecventare
cotidiană a profesorului. Raporturile noastre au rămas cordiale şi excepţional m’am
bucurat chiar de un privilegiu: accepta să menţin legături de prietenie cu oameni pe
care el îi vrăjmăşea. Ştia că am raporturi cu C. Stere şi nu i-a condiţionat raporturile
cu el de ruperea relaţiilor cu C. Stere. Când C. Stere a împlinit 70 de ani am scris un
articol în “Curentul”, în care subliniam marea nedreptate ce se făcuse acestei mari
personalităţi a vieţei publice româneşti. Nu mi-a vorbit de articol şi nici nu a făcut
vreo remarcă răutăcioasă”.

Ajungem la unul din cele mai interesante capitole ale cărţii, intitulat “Necunoscutul
N. Iorga”, de fapt ne este descris aşa cum a avut ocazia să-l cunoască numai Pamfil
Şeicaru în cea mai tainică intimitate sufletească, atunci când poţi privi în lăuntrul său,
ca pe o gură de fântână, în fundul căreia se deschide nemărginit cerul.

De la început aflăm că lui N. Iorga îi plăcea să-l aibe tovarăş pe P. Şeicaru în

călatoriile pe care le făcea în Iungul şi latul Olteniei: „Deobiceiu ne punea C. Făgeţel
de la Craiova, maşina lui la dispoziţie. Erau singurele prilejuri când N. Iorga, departe
de bibliotecă, se deschidea sufleteşte.”

Odată l-a întrebat dacă şi-a pus prolema morţii, problemă deloc cutremurătoare
pentru cineva care făcuse războiul. L-a impresionat privirea dureroasă a profesorului,
căci el avea o îngrozitoare teamă să mediteze asupra morţii şi a sensului vieţii. Din ce
a spus atunci, reeşea ca în conştiinţa sa se definea ca un leitmotiv de o infinită tristeţe,
sentimentul neantului, părea că-i impregnase sufletul versurile lui Lucreţiu din “De
natura rerum”.

Încă şi după atâţia ani îl urmăreşte infinita tristeţe surprinsă în privirile lui N. Iorga şi
îşi punea aceeaşi întrebare ca şi atunci: oare nu cumva în febra activităţii se găseşte la
origine nemilosul stimulent de a nu se concentra în taina sufletului, unde ar putea să
întâlnească neliniştitoarea problemă a morţii? La intensitatea vieţii lui intelectuale,
problemele fundamentale ale existenţei dacă ar fi devenit teme ale vieţii sale
interioare, am fi avut în literatura românească un nou Blaise Pascal. Poate că aceeaşi
teamă de interiorizare ar explica faptul că Iorga nu a iubit muzica, sau dacă termenul
de a iubi era prea exagerat ar fi de spus că Iorga nu avea nici sensibilitate nici interes
pentru muzică: “Predomina la el plasticul - ca la toţi romanticii - şi din spectacolul
naturii îşi umplea sufletul cu culoarea, cu desenul, avea din acest punct de vedere, o
factură elină a sensibilităţii”.

Muzica este prin natura ei, abstractă, de aceea ne sensibilizează sentimentul

infinitului al neantului, este metafizica sonoră. Muzica ne strânge gândurile ce
hoinăresc în freamătul lumii externe, ne interiorizează gestul reflex a închide ochii
când ascultăm o muzică aleasă, se află sensul pe care ea îl are, închide porţile spre ce
este afară din noi şi ne deschide propriul nostru suflet, genunea pe care o avem
fiecare în noi. N. Iorga se vroia mereu în afară, se risipea într’o cascadă de cuvinte
scrise sau rostite, ca şi când s’ar fi temut de dialogul interior şi aceasta s’a resimţit în
ceea ce a format neastâmpărul contradicţiilor vieţii lui.”

Maestrul nostru, autorul acestei excepţionale cărţi despre Nicolae Iorga, nu numai că
posedă sensibilitatea de a trăi în profunzime opera de artă, în general, şi muzica în
special dar posedă harul de a-şi defini extazele în cuvinte, ceea ce încăodată îi
certifică talentul poetic pe care-l are, cu prisosinţă. Gestul de a închide ochii
izolându-te mai bine de cele de afară, în tainele interioare ale sufletului tău, îmi
aminteşte de dirijorul Karajan, cu obiceiul său de a dirija cu ochii închişi, dar nu mai
dupa ce a atins o măestrie inegalabilă. Odată ce dirijoratul este o artă externă a fost
nevoie de o muncă - îndelungată pentru a învinge toate obstacolele, sufletul său astfel
să cadă în domeniul specific al muzicii pure aflat în interiorul fiinţei, spiritualizând
fiecare gest, omul se confruntă cu problemele existenţei şi sensul destinului raportat
la dimensiunile neantului şi ale morţii.

Pe drept, maestrul îl consideră pe N. Iorga un tip cu înclinări exterioare, plastice, nu

gustă metafizica indiferent de ce natură, dar nu aş fi de părere că le are orice
romantic, când se ştie prea bine că cei mai de seamă compozitori sunt romantici. Mai
mult aş crede că predispoziţia spre plasticitatea şi culorile de origine exterioară la N.
Iorga corespundunei facturi eline a sensibilităţii sale, deci de esenţă, predominant
clasică.

În calătoriile făcute cu profesorul în Oltenia nu se găseau arhive dar întâlnea biserici

vechi. Cum vedea o biserică, întreba în ce sat era şi atunci ştia dacă biserica are vreo
valoare istorică. Trecând printr’un sat din Dolj, Braloştiţa, N. Iorga ceru şoferului să
oprească. Era ctitorită de Argetoieni, zicea el, de un bătrân ban al Craiovei, preciza
anul şi împrejurările zidirii ei. Intrând în biserică s’a dus în altar, unde a descoperit o
veche Evanghelie, pe care a răsfoit-o până a dat de o însemnare a preotului de pe
vremea unei vizite turceşti prin ţară. Apoi a căutat o lumânare pe care a înfipt-o în
vârful unei mucăriţe rugându-l să i-o ţie în josul unei inscripţii pe care o transcrisese
cu un interes deosebit. Totul a durat cam un sfert de oră şi e de menţionat că atare
scene se repetau cu zecile în cursul călătoriilor prin Oltenia.
Într’o vară şi-a arătat dorinţa ca P. Şeicaru să-l însoşească într’o lungă excursie de la
Turnu-Severin, Orşova, Baia de Aramă, Tg. Jiu, Bumbeşti şi apoi pe valea Jiului. Îl
interesa spaţiul unde a activat comandamentul generalului Dragalina în primul război
mondial, ori cum ştia că maestrul a luptat în regimentul de Infanterie 17 Mehedinţi,
găsea că era cea mai bună călăuză. Călatoria-pelerinaj a fost descrisă de N. Iorga în
"România cum era până în 1918" (două volume, 1939 şi 1940), vom cita pasajul din
cartea maestrului P. Şeicaru:

“Trecând prin regiunile de supt munte, a căror tragedie mi-o descrie, emoţionat, un
ofiţer al marelor lupte, scriitorul Pamfil Şeicaru, revăd Tismana, care-mi rezervă
descoperiri: candele de argint date în amintirea boerului Vlăduţ, de la sfârşitul
veacului al XVII-a şi, mai ales în uşa paraclisului, prefăcut din grajd de vite în capelă
absolut nouă, având duioasa notă a vitraliilor dăruite în amintirea fiului mort în
accident al lui Coşbuc, vechiul privaz de piatră a lui Nicodim ctitorul ... Sunt uşoare
desemne înflorite de o linie dură, fără nimic din pompa celuilalt cadru de piatră, din
secolul al XVII, care duce la biserica cea mare” (vol. I, pag. 44-45).

Iată şi fragmentul ce aparţine de mărturia din războiul prim al marelui ziarist: “Cu ce
încordată atenţie m’a ascultat când reconstituiam bătălia de la Raşoviţa. Trecuseră
aproape 20 de ani, dar impresia luptelor la care am luat parte rămăseseră neşterse,
proaspete ca şi când pe acele locuri poposise sufletul nostru şi nu se mai putea
deslipi. Eram cum este firesc, emoţionat când povesteam, simţeam parcă prezenţa
camarazilor cu cari atacasem satul Raşoviţa. Şi profesorul se contaminase şi el de
emoţia mea, îi erau ochii aprinşi ca şi cum gândurile lui s’ar fi împărtăşit din elanul
atacului dat de soldaţii români contra inamicului”.

N. Iorga şi-a amintit că din satul Raşoviţa era generalul Raşoviceanu, i-a vizitat casa
părintească, o casă mică de lemn, în curte se zbenguiau nepoţii generalului îmbrăcaţi
în pitoreşti costume tărăneşti. El i-a povestit că la Iaşi, când sovietul de soldaţi al unui
corp de armată rusesc, au vroit să aresteze familia regală şi să proclame republica,
generalul Raşoviceanu în fruntea unui pluton de soldaţi a pătruns în sediul lor şi a
arestat 300 de delegaţi care n’au îndrăznit să se opună generalului român, scund de
statură cu mustaţa blondă, amintind pe Taras Bulba de Gogol.

În acele momente, aflat atât de aproape de N. Iorga, maestrul îşi dă seama de anumite
realităţi care în alte împrejurări nu-i apăreau atât de evidente: “Numai întovărăşind pe
N. Iorga pe aceste drumuri, am putut cunoaşte profunzimea iubirii lui de neam,
intensitatea cu care participa la istoria poporului român, profesorul animator al unui
adevăr sentimental, dar nu mai puţin, vital pentru existenţa neamului. Permanent
verificam că imaginaţia lui era în serviciul patriei”.

Ar fi interesant, comentează P. Şeicaru, ca un specialist să studieze vocabularul lui N.

Iorga, el îşi exprimă nuanţele prin substantiv şi verb, nu prin adjectiv şi foseşte foarte
puţine neologisme şi repune în circulaţie cuvinte uitate descoperite de el în cronici, în
documente, în inscripţii sau însemnări pe marginea unor cărţi bisericeşti. Forma de
frazare ca şi prospeţimea vocabularului sunt în limbajul lui Iorga tipic ţarăneşti. A
auzit pe mulţi politicieni vorbind ţăranilor, printre ei chiar pe Ion Mihalache, la
alegerile din 1920 dar niciunul nu poseda vocabularul, argumentaţia pur ţarănească,
aşa ca Iorga în cuvântările sale. Şi autorul mai adaugă un gând privitor la
esenţialitatea firii lui N. Iorga: “Dar, spre deosebire de ţărani, cari sunt sceptici şi
bănuitori dintr’o lungă şi dureroasă experienţă, N. Iorga era de o naivitate care îl
facea victima facilă a oricui. Era de bună credintă şi se mânia grozav atunci când i se
punea buna-credinţă la îndoială”.

De o rară corectidine, N. Iorga nu acorda banului nicio importanţă, idealismul lui era
autentic şi la baza acţiunilor sale nu a stat niciodată interesul material. Era cumpătat
la mâncare, rareori bea câte un pahar de vin sau din vremea studenţiei în Germania a
prins gustul să bea un pahar de bere rece. Într’o zi l-a invitat pe marele ziarist să bea
cu el o bere la Berăria Azuga, de lângă Teatrul Naţional. La plată căutându-se în
buzunar a constatat că nu are bani destui în buzunar să achite consumaţia. L-a salvat
coana Catinca, soţia lui şi ea de faţă, profesorul trăgând concluzia că în ultimul timp
toate s’au scumpit, din această cauză are întotdeauna bani mai puţini decât costă un
lucru.

Una din pasiunile acestui ascet al spiritului erau anticarii, în drum spre ei ades putea
fi văzut cu servieta sub braţ, plină doldora de cărţi. Anticarii îl iubeau şi de cele mai
multe ori îi acceptau trocul stabilit de domnul profesor, în loc de bani pe alte cărţi, îşi
dădea cărţile proprii. Scotocea prin rafturi până dădea de o carte ce-l interesa. Odată
i-a arătat autorului nostru o primă ediţie din Rivarol şi una din Paul Louis Courier
tipărită în 1828 la Bruxelles, se trudea să descifreze semnăturile pe cărţi pentru a şti
cui aparţinuseră. (Două ediţii rare: Rivarol Antoine zis conte de Rivarol (1757-1801)
literat şi jurnalist francez, celebru pentru polemica sa viguroasă şi cuvintele sale pline
de spirit.

P.L. Courière de Meré (1772-1825) polemist temut, cu înclinaţii helenistice, a tradus

într’o limba elegantă pe Daphmis şi Cloe. Asasinat de proprii săi paznici de
vânătoare. A rămas cunoscut şi prin corespondenţa sa de un aticism remarcabil).

Merită să redăm ultimul paragraf scris pe măsura aleasă a întregii cărţi, inclusiv al
capitolului pe care tocmai l-am dezbătut. Iată-l: “După ce profesorul termina de
cotrobăit, anticarul, scotea o carte veche românească, o ediţie rară, consultându-l
asupra valorii. Ochii lui N. Iorga se iluminau de fericire, întorcea foile cu grijă plină
de delicateţă parcă era eroul lui Anatole France din “Le crime de Silvestre Bonard”.
Aprecia exact valoarea cărţii şi apoi adăuga o rugăminte, aceea de a o vinde
Academiei Române. Acolo în cuprinsul strâmt al prăvăliei anticarului, se simţea
fericit, ca un beţiv într’o pivniţă bine asortată. I se vedea bucuria în priviri, în
agilitatea mâinii scotocind prin rafturi; nu-l interesa nimic din tot ce era în preajma
lui: cărţile îl vrăjeau”.
Ne mai rămâne, pentru a ne încheia scurta analiză să ne ocupăm de ultimul capitol al
cărţii intitulat “N. Iorga exemplar unic al culturii românesti”.

În 1939 P. Şeicaru intenţiona să scrie o antologie a pamfletului românesc şi l-a rugat

pe Iorga să-i scrie prefaţa. Desigur ideea l-a entuziasmat, găsea că spiritul pamfletar
al românilor era moştenit de la ascendenţa noastră latină. Cu acea ocazie, i-a vorbit
despre pamfletele care abundau la romani şi i-a schiţat planul prefeţei care urma să
fie un adevărat studiu introductiv la pamflet. Deci a strâns un bogat material şi în
primăvara anului 1940 s’a prezentat profesorului să îl prezinte. Î-a expus planul
cronologic al lucrării şi când l-a întrebat cu cine începe i-a răspuns că se înţelege cu
“Arhondologia Moldovei”, de paharnicul Sion: un admirabil pamfletar cu vervă şi
venin în călimară.

Iorga l-a întrebat dacă a citit Arhondologia Moldovei, şi primind un răspuns afirmativ,
îl întrebă cum de îndrăzneşte să-i ceară să scrie o prefaţă la o carte care la o antologie
a pamfletului românesc îl menţionează pe porcul de Sion care îşi bate joc de
Arghiropol, bunicul mamei lui?

P. Şeicaru încearcă să-l apere pe Sion dar profesorul e de părere că Gheorghe Sion
minte ca un porc, calomniază pe Arghiropol. Să admitem că Iorga în calitatea sa de
ascet al spiritualităţii româneşti, de a cărui onestitate nimeni nu o pune în discuţie
face deosebirea dintre pamflet şi calomnie ceea ce mulţi nu ştiu, trec aceste graniţe
ale bunului simţ la care obligă cea mai elementară moralitate a scrisului.

Orice argumentaţie se arată de prisos, chiar dacă Gheorghe paharnicul nu ar fi depăşit

legile pamfletului, hotărârea lui N. Iorga e definitivă, nu va scrie o prefaţă dacă va
menţiona pe Sion cu mincinoasa lui Arhondologie şi când autorul admite că nimeni
nu-l va obliga să menţioneze portretul pe care i-l face Sion lui Arghiropol, replica nu
întârzie să vină din partea lui N. Iorga: “Da, dar 'Arhondologia Moldovei' este o carte
uitată şi menţionând pe Sion, reproducând din el, vei ispiti un editor să retipărească
cartea, ca să-mi necinstească strămoşul, om de treabă şi învăţat”.

Confruntat cu o logică de fer, lui P. Şeicaru nu i-a mai rămas decât posibilitatea de a
renunţa la reproducerea din Sion pentru a avea prefaţa profesorului. Când i-a adus
acest lucru la cunoştiinţă s’a bucurat din tot sufletul. Din păcate evenimentele ce-au
urmat ne-a lipsit de un studiu scris de Iorga asupra pamfletului, el însuşi fiind un
pamfletar de
temut.

Rămân gândurile maestrului în legătură cu atitudinea lui N. Iorga privind răfuiala sa

cu un personaj istoric, de unde îl scoate cu totul subiectiv: “În toate manifestările lui
regăseam acelaşi amestec de capriciu, naivitate, bosumflări de copil răsfăţat şi de
curat autentic idealism. Prin forma personală excesiv de impresionistă, prin mişcarea
frazei şi prin culoarea ei, prin incapacitatea lui de a lua contact cu realitatea, N. Iorga
se definea ca un romantic. Şi chiar pasiunea de a scormoni cenuşa secolelor şi a
însufleţi texte din care viaţa de mult s’a stins, sunt trăsaturi romantice.
Individualismul nepotolit al romanticilor, îndepărtat prin rigiditatea lui morală şi
pasiunea senzuală a acestora. Iorga a schimbat-o în voluptatea curiozităţii
intelectuale. Stilul, omul au fost tipici romantici. Spontaneitatea, mişcarea ideaţiei se
simt la el strânse, mutilate de un stil exact scrupulos de factură clasică, exact ca la toţi
romanticii”.

Şi, în continuare ni-l descrie pe N. Iorga, dincolo de instabilitatea manifestărilor

exterioare, după felul cum se simţea în tovăraşia copiilor. Astfel la Veneţia în drumul
pe care-l parcurgea de la Casa română până la Bibliotecă era însoţit de copii, acestora
le spunea poveşti, le dădea bomboane, iar neastâmpăraţii ştrengari îl ascultau pe
"bunul bărbos" care cunoştea atât de bine trecutul Veneţiei: “Era îndrăgit de acest
oraş în care nu se auzia sunetul claxoanelor şi care da iluzia că timpul a trecut pe
alăturea, lăsând pe fiecare să mediteze melancolic asupra trecutului bogat în fapte
măreţe”.

Autorului îi trec prin minte atâţia care au îndrăgit Veneţia, le-a plăcut să trăiască
potolit şi să viseze, ca John Ruskin, în oraşul lagunelor a scris “Pietrele Veneţiei” şi
“Repausul sfântului Marcu”. Nietzsche scria prietenului său Gast ca să-şi odihnească
ideaţia lui mereu agitată, că iubea Veneţia cu limpiditatea chemărilor gondolierilor,
iar noaptea cântecele pline de pasiune şi melancolie. Îi mai mărturisea lui Gast că are
impresia că se află sub porticile cetăţii Efes unde Heraclit cel obscur dialoga cu
discipolii săi, uitând agitaţia Grecilor şi neliniştile ameninţătoare ale Asiei.

Ori dacă Nietzche visa în Veneţia la meditaţiile filozofilor greci, N. Iorga căuta în
Veneţia arhivele republicii unde era sigur că va găsi mărturii privitoare la istoria
naţiei sale: “Nici frumuseţea plină de vrajă a Veneţiei, nici muzeele nu-l ispiteau, era
dominat de o singură pasiune: să afle documente cât mai multe, pe baza cărora să
facă cunoscută istoria neamului românesc. El cerea istoriei nu numai o precizare a
fizionomiei poporului român ci şi un îndreptar al prezentului ... N. Iorga şi-a
mărturisit disciplina vieţii lui în aceste rânduri dintr’un discurs rostit în Decembrie
1937 la Braşov: “Atunci când vii cu o idee, trebuie ca această idee să fi ieşit din
sufletul tău, trebuie să fi închis viaţa ta întrânsa şi trebuie ca munca ta să fie împletită
cu ideile pe care le reprezinţi. Întreaga lui viaţă s’a împletit cu o singură ideea, de a
servi istoria neamului românesc.”

Totuşi am da o interpretare ontologică, legată de destinul profesorului, reîntorcându-

ne la scena cu copiii Veneţiei în care găsesc o semnificaţie mult mai adâncă. Legătura
savantului cu copiii este una de structură sufletească, profesorul se simte mai bine în
societatea lor ca a adulţilor, are o naivitate de copil, în ce-l priveşte nu e o metaforă
că geniul rămâne de-a lungul întregii sale vieţi un copil. Iar să ne gândim la prinţul
Miuşkin din Idiotul de Dostoievschi, tocmai această nepotrivire cu realitatea vieţii i-a
adus şi lui pierzania, recade pentru totdeauna în tenebrele bolii, pe când neînţeles de
confraţii lui adulţi, sufletul de copil al lui N. Iorga i-a provocat moartea fiind asasinat,
de nişte feţe negre ale istoriei neamului nostru.
Se cuvine să dăm ultimul cuvânt autorului, Pamfil Şeicaru, omagiindu-l pe cel ce i-a
fost şi lui un nobil model de luptă şi ideal în viaţă: “Un fenomen al vieţii intelectuale
româneşti, un exemplar unic de energie spirituală închinată neamului românesc.
Şovăielile caracterului nu scad din valoarea operii ... N. Iorga anahoret al unui cult,
istoria României, rămâne în amintirea generaţiilor viitoare grandios şi neverosimil.”

P.S. Cum bine se poate observa relaţiile lui Pamfil Şeicaru cu N. Iorga au fost mereu
excelente, n’a existat între ei nici cel mai mic seism de neînţelegere, primul
împărtăşea pentru profesor o neţărmurită admiraţie şi un respect deosebit, cartea de
faţa dedicată lui N. Iorga este o demonstraţie clară ce nu mai cere nicio discuţie. La
rândul său N. Iorga îl preţuia pe Pamfil Şeicaru mai mult decât pe oricine din jurul
său, permiţându-i să aibe legături cu oameni pe care el nu-i agrea (de pildă C. Stere)
şi îi acorda cinstea de a-i fi călăuză în călătoriile din Oltenia.

Nicolae Iorga nu şi-a ascuns sentimentele adică le-a manifestat în scris lăudând
activitatea lui Pamfil Şeicaru imediat după război, în cartea “O viaţă de om”, despre
pelerinajul lor la Rasoviţa a amintit în “România înainte de 1918” lucrare apărută în
două volume în 1938-1939, pe când în 1940 urma să-i scrie prefaţa la o carte pe care
Şeicaru o scria despre pamflet; deci N. Iorga nu avea nici un motiv să recurgă ori
neloial nu se poate să se presupună că ar fi fost-ia acea butadă privind un şantaj, un
etaj prin care Pamfil Şeicaru ar fi construit în 1938 Palatul Curentului. Deci avem de-
aface cu o grosolană calomnie!!! Exact ca toate celelalte ce i s’au adresat, dar numai
pe la spate.

7. O falsă istorie literară

Colegul nostru, Aurel Tita a înfraţişat câteva pagini mai înainte, activitatea de critic
literar a lui Pamfil Şeicaru, îndreptăţită de cele trei predominante ale personalităţii
sale: o vastă şi mereu împrospătată cultură; un ascuţit simţ de discernământ al
frumosului în arta scrisului şi o sinceritate ce, exclude complezenţa. Publicăm spre
exemplificare, articolul în care a prezentat cititorului “Curentului”, Istoria literaturii
române a dlui G. Călinescu.

7.1 Gh. Călinescu: Istoria literaturii române

În toată aceasta perioadă vulcanică a istoriei, atenţia este confiscată de succesiunea

evenimentelor militare, de înlănţuirea politică a acestor gigantice ciocniri de forţe,
fără să mai rămână timp pentru observarea fenomenelor literare şi artistice. Cine mai
are disponibilităţi pasionale să le cheltuiască într’o desbatere literară? Şi cei vechi
observaseră că muzele tac cât timp durează larma bătăliei; cum ar mai putea să aibă
glas, în această epocă de încleştare apocaliptică a unor forţe a căror opoziţie nu-şi află
eşire decât în exterminarea învinsului? Fiecare caută să înţeleagă ceva şi nu izbuteşte,
iar spaima îi sporeşte necontenit, evocând, ne imaginăm groaza vietăţilor
contemporane unei treceri de la o eră geologică la alta. Experienţele trecutului
alimentează judecăţile noastre. Confruntăm totdeauna ce se întâmplă azi cu ce s’a mai
întâmplat cândva. De aci, starea noastră sufletească în faţa unor fenomene pe care nu
le mai putem înţelege cu datele unei experienţe recente. Vrem să judecăm războiul
actual cu învăţămintele culese din războiul trecut şi nu izbutim, ne încurcăm, suntem
şi mai dezorientaţi.

Într’o asemenea atmosferă de tragică îngrijorare, cine se mai poate smulge spre a se
refugia într’o desbatere literară? Cine afla liniştea necesară pentru atenta cercetare a
unui eveniment literar?

Chiar dl. G. Călinescu, atât de excentric în manifestările sale, nu a izbutit să

scandalizeze suficient pentru a întreţine în jurul volumului său, “Istoria literaturii
române”, acea învălmăşeală de pasiuni pe care a urmărit-o. Câteva articole şi în
câteva săptămâni “scandalul” a fost dat uitării.

Orice atitudine excentrică este un artificiu de originalitate, voinţa de a provoca atenţia

cu orice preţ, turburând monotonia judecăţilor acceptate, formând noui lozinci, un
nou stil, respingând valorile admise, spre a aşeza pe soclurile gloriilor consacrate
noui idoli.

Maurice Barrès, evocând începuturile literare mărturisea, cu o indulgentă ironie

bucuria de a fi izbutit să “scandalizeze”, adică să smulgă fie şi sub forma unei
furioase reacţiuni, atenţia pontifilor literaturii, ca să se ridice din anonimat. Dl. G.
Călinescu păstrează o psihologie de debutant în metodele pe care le întrebuinţează,
abuzul artificiului de originalitate. Maurice Barrès se declara - fireşte la 20 de ani -
gata de a proclama geniu pe cine-i recunoaşte talentul; dl. G. Călinescu, la 40 de ani,
este gata să-ţi acorde un loc în “istoria literaturii române” dacă îi recunoşti geniul.
Această ambiţie oarecum naivă de adolescent ne surprinde, fiindcă anii dau acele
corective ale scepticismului tuturor entuziasmelor, ne coboară de pe înălţimile trufaşe
ale absolutului, pe văile relativului. Or, dl. G. a rămas tânăr, de o surprinzătoare
tinereţe în graba cu care lucrează, în suficienţa afirmaţiilor în siguranţa agresivă a
formulărilor şi chiar în uşurătatea cu care poate falsifica o istorie literară. Dacă am
socoti lucrarea dlui G. Călinescu doar ca un simplu fenomen literar, ca un roman, ca o
piesă de teatru, un volum de versuri, sau chiar unul de studii critice, fără îndoială că
nu ne-ar fi oprit atenţia. Dar o “Istorie a literaturii române” depăşeşte cadrul literar.

Dl. G. Călinescu şi-a luat unele măsuri de precauţie în prefaţă, insistând asupra
caracterului lucrării “întâia istorie a literaturii române propiu zise”: “Nu intră în
cadrul literaturii decât scrierile exprimând complexe intelectuale şi emotive, având ca
scop (ori cel puţin ca rezultat) sentimentul artistic. Ca că proclame: “Niciodată Petru
Maior nu va interesa pe literat. S’a făcut, deci, o pioasă confuzie între cultură şi
literatură. Nu intră în cadrul disciplinei sale, “contribuţia adusă redeşteptării literare”.
“Noi ne ocupăm numai de conştiinţa estetică.” Adică autorul îşi ia libertatea să
izoleze creaţia literară de mediu, de moment, de rasă. Adică o istorie literară
concepută ca un catalog de valori estetice, pe care le garantează cu semnătura sa dl.
G. Călinescu.

Vom căuta să examinăm dacă o istorie literară aşa cum o concepe dl. G. Călinescu
este posibilă sau dacă nu cumva această metodă de izolare a fenomenului literar
ascunde tendinţe cu totul străine de preocupările estetice, dacă nu cumva dl. G.
Călinescu este un strateg al deghizărilor estetizante. Nefiind cu nimic atins de
ierarhizările literare cuprinse în această “istorie a literaturii române”, pot judeca fără
nicio pornire de adversitate, cu cea mai calmă obiectivitate. Şi voiu căuta să utilizez
autorităţi critice, care prin ideile pe care le-au militat sunt foarte preţuite de dl. G.
Călinescu.

Vom cita din prefaţa scrisă de Victor Basch, la ediţia franceză a volumului “L’Ecole
romantique en France” (din ciclul “Marile curente literare ale secolului al XIX-lea”)
de G. Brandes. Cum concepe istoria literară Victor Basch, autorul faimoasei cărţi
“Estetica lui Kant?” Istoria literară este în ultimă analiză, o operă psihologică, un
studiu al sufletelor, un roman, o dramă, o operă istorică este o galerie de figuri, un
“magazin de cugetări şi sentimente revelatoare a personalităţii autorului şi a mediului
istoric în care a trăit. Cu cât sentimentele exprimate în opera de artă sunt mai
importante, cu atât cugetările sunt mai mari şi comprehensive; cu cât caracterele sunt
mai individuale şi mai reprezentative, cu atât valoarea operei este mai considerabilă,
cu atât ne arată mai reliefat ceea ce, la un moment dat al istoriei, agită sufletele”.

După această concepţie, istoricul literar va trebui să analizeze, cu toată

scrupulozitatea, caracterele dramei şi ale romanului, melodiile şi armoniile poemelor
lirice, ideile operei istorice şi filozofice. Apoi de la operă va trebui să meargă la autor
şi să-l urmărească, plin de rabdăre, de la naştere până la moarte, de-alungul dramei
sau comediei care i-a fost viaţa. Însfârşit va trebui să ducă ancheta mai departe, să
situeze autorul în mediul său istoric, să-şi dea seama de pasiunile politice, de
tendinţele sociale, de doctrinele estetice predominatoare, să măsoare acţiunea
exercitată de mediu asupra autorului şi reacţiunea exercitată de autor asupra acestui
mediu. Este, cum se vede, teoria lui Taine nuanţată de aceea a lui Sainte-Beuve. Între
această concepţie istorică şi psihologică a criticei şi concepţia estetică sunt deosebiri
profunde, de care Brandes îşi dă şi ne dă m limpede seama. “Estetic, o operă de artă
este totul, valorând prin ea însăşi, fără contact cu mediul: ea are centrul în ea însăşi.
Istoric, o operă chiar perfectă, este totdeauna un fragment desprins dintr’o urzeală cu
reţeaua de nedesfăcut.”

Fără îndoială, distincţia dintre punctul de vedere istoric şi punctul de vedere estetic
nu poate să fie absolută. Vine un moment în care istoricul este obligat să stabilească
răspântiile dintre diferitele manifestări artistice ale unei epoci, să se întrebe pentru ce
una o depăşeşte pe alta în admiraţia contimporanilor şi a posterităţii şi să hotărască
dacă acest triumf este legitim. Cu alte cuvinte, criticul psihologic este şi el obligat să
se preocupe de criteriul frumuseţii.
Dar să-l părăsim pe G. Brandes, socotit ca maestrul literaturii comparate în Europa, şi
să examinăm punctul de vedere al lui Remy de Gourmont, pe care criticul englez T.S.
Eliot îl definea “Conştiinţa critică a unei generaţii”. Rémy de Gourmont a fost
preocupat, în judecarea unei opere literare, exclusiv de valoarea ei estetică, aşa cum
era firesc pentru un discipol al lui Mallarmé, pentru cea mai complexă sensibilitate
contemporană, căreia i s’a dat în semn de omagiu numele de “Sainte-Beuve al
simbolismului”.

Or, Rémy de Gourmont, atât de sceptic în ceea ce priveşte durata unei judecăţi critice,
socotind că rostul criticei este să împrospăteze pentru fiecare generaţie temele
emotive ale operelor literare, scria: “fiecare secol este obligat să refacă cele mai
frumoase şi mai venerate poeme, pentru a le putea citi, pentru a le simţi sau a le
înţelege. Şi mai departe: “Sainte-Beuve ... luând tocmai sarcina, pe care secolul lui o
aştepta, s’a apucat să refacă literatura franceză. Metodele lui sau mai bine zis metoda,
căci nu există decât una singură, este împrospătarea motivelor.

Cum se pot realiza aceste împrospătări ale însuşirilor emotive cuprinse într’o operă
literară? Cum pot fi adaptate sensibilităţii contemporane vechile, uitatele arii?
Printr’o familiarizare cu momentul în care a fost produsă o operă literară, refăcând
atmosfera, sugerând climatul moral al acelei epoci. Pentru aceasta i se cere istoricului
literar un foarte subtil regizorat, o vastă erudiţie, un gust sigur (ca să distingă nuanţele
sensibilităţii). Evident că o asemenea operă implică şi o mare iubire pentru trecut,
căci această iubire înlesneşte înţelegerea, aruncă o lumină nouă asupra valorii literare
socotite perimate, repune în circulaţie scriitori uitaţi, modificând chiar criteriile
estetice ale contimporanilor. De bună seamă că volumele de critică ale lui Rémy de
Gourmont nu pot fi socotite o istorie a literaturii franceze, ci mai degrabă un fel de
ziar al preferinţelor lui literare, o confruntare a sensibilităţii lui cu operele studiate,
confruntare care se arată învăluitoare în actualizarea unui scriitor. Pasiunea pe care o
am pentru Rivarol, o datorez lui Rémy de Gourmont. Dar ce nobilă grijă are acest
critic în precizia documentării, câtă pasiune pune în revelarea frumuseţilor ori în
tălmăcirea armoniilor misterioase ale unei opere literare! Ai sentimentul unor priviri
ce-au stăruit pe paginile unei cărţi, ce-au căutat cu iubire urma scriitorului în
vălmăşeala vieţii sociale.

De altfel, în “Epilogues” găsim acest strigăt pe care îl recomandăm insistent dlui G.

Călinescu: “Trebue să spunem, chiar dacă am fi obligaţi s’o spunem de o sută de ori:
critica trebue sa fie pozitivă şi explicativă. Numai cei care iubesc să vorbească, nu cei
care urăsc; căci ea este numai pentru cei ce înţeleg, nu pentru cei ce nu înţeleg”.

Am insistat asupra lui Rémy de Gourmont fiindcă dl. G. Călinescu a avut intenţia de
a împrumuta ceva din criteriile estetice ale acestui critic şi din metoda lui Sainte-
Beuve.

Să vedem cum a alcătuit dl. G. Călinescu “Istoria literaturii române” cu o scară de

valori cu o hartă precisă a acestor valori, care să înlesnească orientarea oricui.
Mărturisirile făcute în prefaţă, discutabile în parte, dar în total de o perfectă ţinută
critică, G. Călinescu le reneagă cu metodă, încercând o uluitoare operă de
contrafacere a literaturii noastre. Este o istorie literară cu tendinţe, dar fireşte
tendinţele încearcă să le acopere cu fardul criteriilor strict estetice. În definitiv, şi
Taine în Istoria literaturii engleze, a avut tendinţa să-şi verifice teoria asupra creaţiei
operei de artă “determinată de un ansamblu format de starea generală de spirit şi
moravurile mediului”. Şi Brunetière a marcat unele tendinţe în încercările lui de
istorie literară. Deci, nu este o aşa de gravă scădere manifestarea unei tendinţe, când
tendinţa determină o idee, o concepţie, o formă cu totul personală a sensibilităţii. Sunt
tendinţe care pot fi discutate, care pot provoca o controversă, dar nu o suspiciune. Din
nefericire, dl. G. Călinescu provoacă, prin tendinţele care străbat opera sa “istoria
literaturii române” bănuieli, am fi îndreptăţiţi să spunem chiar mai mult decât
bănuieli.

Nu putem cenzura interpretatea personală a istoriei literaturii noastre, am putea spune

chiar că această contribuţie face farmecul unei opere de critică, valoarea ei. Dar în
lucrarea dlui G. Călinescu se strâng prea multe şi stranii interpretări personale, toate
orchestrate de aceeaşi tendinţă: minimalizarea scriitorilor a căror operă ar putea fi
socotită străbătută de unele convingeri naţionaliste sau ignorarea lor. Pentru un
intransigent al artei pentru artă, prezenţa unei tendinţe într’o operă literară este o
gravă scădere. Ar fi, deci, logic ca în judecarea scriitorilor, dl. G. Călinescu să
păstreze constant aceleaşi criterii. Dar, pe cât este de sever cu tendinţele naţionaliste,
pe atât este de însufleţit faţă de tendinţele protrivnice. Iată ce a provocat legitima
pornire împotriva operei sale.

Un exemplu: monografia lui Nicolae Bălcescu “Românii sub Mihai Viteazul”, această
operă în care regăsim cadenţe inspirate demne de un Carlyle sau suflul epic al lui
Michelet, istoricul literaturii române, o prezinţă astfel: “Scriitorul nu are talentul
portretistic a lui Voltaire din “Histoire de Charles XII”, capacitatea de proecţie a
evenimentelor. Totul e meticulos, înfocat, aglomerat, înghesuit ca în hronografiile
occidentale, cu momente patetice şi portretistice convenţionale”. O operă literară
învechită chiar la data târzie când apăruse.

În schimb, cum dispar toate aceste încruntări estetice când este vorba de C.A.
Rosetti?
Reproducând unele fraze ridicole, dl. G. Călinescu nu se sfieşte să scrie: “Cu toate
acestea, îndreptând ortografia, rămânem în faţa unor fraze, desigur umflate, dar bine
închegate, iar în corespondenţă chiar fine, elegante”.

Dar se pare că dl. G. Călinescu îşi aminteşte de declaraţia de principii şi metodă

cuprinsă în prefaţă când afirma: “Niciodată un Petru Maior nu va interesa pe literat.
S’a făcut o pioasă confuzie între cultură şi literatură”. De aceea, a simţit nevoia unei
justificări a prezenţei, cu atâta somptuoasă atenţie, a lui C.A. Rosetti care a jucat un
mare rol politic în promovarea ideilor liberale, dar nu avea nici o calitate literară. Şi
atunci inventează un C.A. Rosetti valoare estetică: “Nutrit cu bune lecturi din
tinereţe, C.A. Rosetti nu are în poezie nimic de tehnician al artei. Metafora, cuvântul
colorat nu-i sunt la îndemână. E un amator, dotat însă cu o mare uşurinţă de
versificaţie, de o originalitate stranie a frazei chiar când imită (şi de obicei imită ori
traduce). Nota lui esenţială este o încordare sentimentală atât de intensă, încât proza
cea mai plată dă un efect liric surprinzător”... Vreţi o probă de proză cu “un efect liric
surprinzător” la C.A. Rosetti? Iat-o: “Unei naţiuni enervate, experienţa ne spune,
trebue să i se sustragă sânge”... şi cam de aceeaşi calitate literară este toată proza lui
C.A. Rosetti.

Printre traducerile făcute de C.A. Rosetti se află şi poemul “Manfred” al lui Byron.
Istoricul nostru literar face o descoperire într’adevăr senzaţională: “S’ar părea că
Eminescu a luat ceva din acest Manfred al lui C.A. Rosetti ...”. Şi în elanul
admiraţiei, află chiar capodopere în nişte uitate romanţe ale tribunului liberal:

Tu-mi ziceai odată cum că pân’la moarte

Dragostea ta toată mie îmi vei păstra,
M’ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate
Astfel merge lumea, nu e vina ta!

Şi în comentar dl. G. Călinescu, cumplitul critic, scrie: “Ca produs literar al

hazardului această romanţă, este pentru poezia română ceea ce sunt "La liberta" a lui
Metastasio şi Sonetul lui Arvers în literatura italiană şi franceză ori Menuetul lui
Boccherini în muzică...” Nu inventez nimic, aflaţi la pagina 165 această neaşteptată
emisiune de valori estetice. Totul e relativ: fiecare naţie cu Sainte-Beuve-ul ei.

Dar să mai descoperim şi alte ciudăţenii în valorificările estetice şi - prin derogare de

la declaraţia de principii şi metodă din prefaţă în valorificările culturale.

Vasile Conta? Iată-l prezentat de dl. G. Călinescu: “Băiatul unui popă trece drept
întâiul filozof român, ceea ce nu-i just decât dacă înţelegem că e primul care simte
ispita de a construi un sistem. Conta spunea cu entuziasm şi prolixităţi de autodidact
lucruri curente”. “Conta a fost un naţionalist şi e regretabil că n’a încercat mai
degrabă să găseasca o temelie metafizică (?) politicei lui. Totuşi, limba sa de idei e
mai imaginativă decât a didactului Maiorescu şi conţine acea doză de haotic necesară
construcţiilor ideologice”. Sumar, expeditiv, concludent, în 25 de rânduri dl. G.
Călinescu fixează valoarea filozofică a lui V. Conta. Este adevărat că “prolixităţilor
de autodidact ale lui Vasile Conta, istoricul nostru literar le preferă pe Cilibi Moisi
care” a fost un Anton Pann, evreu. Vânzător de mărunţişuri prin iarmaroace, geniu
oral fără ştiinţă de carte, el îşi dicta aforismele direct zetarului. Maximele lui sunt
pline de un umor bătrânesc”. Şi evident, ne dă câteva maxime ale acestui genial
filozof popular. “Cilibi Moisi mai bine preţuieşte pe un cinstit mort, decât pe un hoţ
viu”. “Ce deosebire este între o roată de car şi un avocat? Roata strigă ca s’o ungi, pe
avocat trebue să-l ungi ca să strige”.
Ca un semn de aleasă preţuire, dl. G. Călinescu dă şi o fotografie (ocupă un sfert de
pagină) a filozofului său favorit Cilibi Moisi. Fireşte, o chestie de valorificare
personală şi dacă l-ar socoti chiar egalul lui Marc Aureliu, cine l-ar putea împiedica
să-şi formulaze aprecierea?

Am luat la întâmplare câteva prezentări din “Istoria literaturii române” a dlui

Călinescu, pentru a vedea ierarhizarea valorilor stabilite de acest critic. Şi s’ar putea
continua urmărind cum şerpuieşte, imprudenţă, o tendinţă de ostilitate împotriva
oricărei afirmări naţionaliste. Uneori această adversitate utilizează chiar mijloace
jignitoare. Vorbind despre volumul Geniu Pustiu al lui Eminescu, se dă fotografia lui
Avram Iancu: “un erou din Geniu pustiu”. Nobila, tragica figură a celui mai patetic
erou al ideii naţionale turbură în chip ciudat pe dl. G. Călinescu şi în afară de
fotografia decentă a lui Avram Iancu, se simte obligat să publice încă patru fotografii
ale bietului învins al revoluţiei naţionale, fotografii ce-l reprezintă în faza când
ratăcea, cu minţile pierdute, prin munţi. Căror necesităţi de valorificări estetice îi
răspunde dureroasa repetare a unor fotografii menite să ne evoce timpuri de umilinţă
şi calvarul celui mai neprihănit erou al ideii naţionale?

“Istoria literară este o istorie de valori” scrie în prefaţă dl. G. Călinescu, dar nu
pricepem ce rost are prezenţa fotografiilor lui Avram Iancu din epoca nebuniei, într’o
succesiune de valori literare? Lăsăm întrebarea să cadă grea, ca o cumplită bănuială.

Şi mai imprudent se prezintă încercările de deghizare ale aceleaşi tendinţe în

literatura prezentată de la 1900 până în zilele noastre.

În prealabil, amintim o foarte oportună recomandaţie a lui Sainte-Beuve: “Prima

datorie a unui critic, primul adevăr de care se ţine seama în astfel de studii (studiul
contimporanilor) este măsura şi nuanţa de ton, discreţia amănuntelor, sentimentul
totdeauna atent care domină totdeauna în raporturile dintre critici cu contimporanii pe
care îi onorează şi îi admiră. Înainte de a fi oameni mari, pe care vrea să-i facă
cunoscuţi, sunt pentru el, oameni pe care îi iubeşte.”

Sunt foarte legitime aceste recomandări, dat fiind că o judecată definitivă suferă mai
totdeauna o revizuire, oricât ar fi de sigur gustul literar al criticului; putând prinde în
rezonanţa sensibilităţii lui toate formele de prezentare ale unei emoţii concentrate
într’o operă, riscă să exagereze într’un sens, fie într’altul. “Criticul de meserie cu tot
talentul pe care l-ar avea, este dominat de două virtuţi - sau două defecte dacă vreţi -
prudenţa şi scapticismul. El se teme de entuziasm ca de o boală.” (Rémy de
Gourmont: - Proménades litteraires).

Or, tocmai în rândurile contimporanilor, dl. G. Călinescu îşi dă curs liber de

manifestare tendinţelor sale de ostilitate faţă de orice scriitor de gândire şi
sensibilitate naţionalistă. E cuprins de un fel de frenezia, nu mai păstrează nici o
măsură, uneori îngemănând naivitatea cu ridicolul.
Că-l acceptăm sau îl respingem, N. Iorga domină, aţâţă mişcarea literară de la 1902
până la 1914, şi chiar viaţa spirituală a ţării, până în ziua tragicei lui morţi din
Noembrie 1940. Acest neastâmpăr de viaţă intelectuală, acest genial provocator de
curente este redus în “Istoria literaturii române” a dlui G. Călinescu, la trei pagini.
Veţi spune o chestie de spaţiu şi de simetrie. Dar în aceeaşi “Istorie a literaturii
române” dl. G. Călinescu află cinci pagini libere pentru a vorbi despre G. Călinescu
(838- 842) îi prezintă coperta de la volumul său de poezii, precum şi un desen care ne
dă genialul său profil. Iată simetria acestui critic, iată, dacă vreţi, bufona sa inovaţie.
În definitiv, ce să mai aştepte bietul om să-i rezerve alţii un loc în marea frescă a
valorilor estetice? Se aşează în propria-i istorie literară. Este mai sigur şi mai
confortabil. Marii pictori nu-şi făceau portretul într’un tablou printre zecile de
personagii zugrăvite? Este adevărat că se retrăgeau pe planul al treilea, sfioşi dintr’un
exces de modestie. Dar dl. G. Călinescu nu suferă de asemenea forme ale lipsei de
curaj, este sigur de propria sa genialitate şi până să i-o situeze alţii, în istoria
literaturii şi-o situiază singur.

Acum o judecată literară asupra lui N. Iorga: “A citit mult din toate literaturile, a
tradus şi a compus chiar schiţe de istorii literare şi cu toate acestea ai impresia că
după Villani şi Commines, în literaturile italiană şi franceză, istoricul nu pricepe
nimic, n’are măcar orientarea în "locurile comune a unui elev de liceu".”

Sau: “E un om structural bătrân (ca şi Voltaire, de altfel, veşnic senil teribil) care n’a
avut niciodată tinereţe şi care a îngrozit la 19 ani tocmai prin tonul de fantomă
vindicativă.” Am putea continua citatele, dar dintr’o firească decenţă ne oprim.

Mai generos sau mai hapsân, dl. G. Călinescu trece în revistă, rând pe rând toţi
scriitorii contimporani, consultând în prealabil fişa ideilor politice militate, zelos să
afle dacă nu cumva a manifestat cândva o atitudine protivnică evreilor - şi rezultatul
acestei consultări hotărăşte valorificarea estetică. Mărturisim că este de o impecabilă
fidelitate faţă de aceste criterii cu totul străine de “principiile de estetică”, dar
confirmând existenţa unor tendinţe necontenit, prezente la fiecare pagină.

Cu sprinteneală de condeiu, plin de culoare pe cât de rea credinţă, dl. G. Călinescu îşi
potriveşte, după cum i-a fost comandat, mai ales prezentarea literaturii moderne. Are
o cursivitate pretenţioasă care nu poate acoperi lipsa de adâncire a temelor pe care le
studiază; are o uşurină de foiletonist ce-şi satisface micile răzbunări de cafenea. Dacă
nu căutăm o arhitectură serioasă a literaturii române, dacă ne este indiferent ce spune,
ci ne preocupă cum spune, atunci cartea dlui G. Călinescu se poate citi ca un
divertisment.

Să nu căutăm însă obiectivitatea, metoda, urmărirea filiaţilor literare formarea unui

curent literar şi evoluţia lui, şcolile care au dat varietatea creaţiilor literare, fiindcă dl.
G. Călinescu este un grăbit şi ca orice om grăbit, ocoleşte greutăţile, nu stă să înfrunte
obstacolele.
Evident este mai uşor să schiţezi un portret caricatural al unui scriitor, deformându-i
opera prin câteva citate prezentate perfid, decât să studiezi cu grijă cum poţi situa un
scriitor în evoluţia literaturii şi cum îi poţi cumpăni mai exact valoarea. Mai în toate
istoriile literare spaţiul este din ce în ce mai restrâns cu cât te apropii de scriitorii
moderni semn de prudenţă, de discretă mărturisire a relativităţilor noastre asupra
valorii literare a operelor contimporane. Or, la dl. G. Călinescu este exact invers: a
trecut grăbit peste tot restul istoriei noastre literare, ca să se răsfeţe spaţial, comentând
şi valorificând ultimii douăzeci de ani. Zadarnic vei căuta să urmăreşti în istoria
literară alcătuită de dl. G. Călinescu, revistele ce-au determinat fie anumite aspecte
literare, fie şcoli şi curente. Nu-l interesează cum nu-l înteresează nici variatele faze
ale curentelor dominante din literatura noastră. Un exemplu: Junimea şi
“Convorbirile literare” urmărite în faza ascendentă, până la dominaţiamabsolută
asupra literaturii noastre şi apoi reducerea treptată a înfluenţei pe la 1890 când
urmează o epocă puţin cam confuză în ceea ce priveşte plastica tendinţelor. Este
interesant de ştiut că la 1904, într’un volum “Junimea şi roadele ei” Al. Antimireanu
face un sever bilanţ al Junimii, marcând în acelaşi timp şi roadele şi primele semne
ale unei reacţiuni literare împotriva unui estetism sterp.

Aceeaşi metodă s’ar fi impus pentru “Semănătorul”, pentru “Viaţa Nouă” de sub
conducerea lui Ovid Densuşianu şi pentru “Viaţa românească”. Era un mijloc de a se
explica evoluţia noastră literară, curentele ce-au străbătut diversele momente ale
acestei evoluţii.

Dl. G. Călinescu dă dovadă de o completă lipsă de disciplină în clasarea materialului

şi de o foarte slabă conştiinciozitate în ceea ce priveşte culegerea informaţiei. Un
istoric literar este obligat să epuizeze subiectul, adică să nu-i scape nici un amănunt
din producţia literară a fiecărei epoci. Găseşti în cartea dlui G. Călinescu un
dilentantism surprinzător la un profesor de literatură, o uşutinţă, o lipsă de răspundere
pe care nu o acoperă măcar sprinteneala, inventivitatea talentului. Un critic poate să
fie subiectiv dar să arate o pornire dezinteresată, o concentrată pasiune ce se
deslănţuie într’o vehementă negaţie. Este cazul lui Barbey d’Aurevilly care în
“Goethe şi Diderot”, îşi propune să demonstreze că Goethe este un scriitor mediocru.
Dar ce vervă, ce inventivitate în avalanşa paradoxelor, ce splendid spectacol al unei
porniri pasionale care dă fiecărei pagini noutate, interes, ţinându-te, în tot timpul
lecturii, fascinat. La sfârşit te simţi clătinat în convingeri şi cauţi să-ţi refaci
certitudinile printr’o nouă şi mai atentă lectură a lui Goethe.

Din nefericire, dl. G. Călinescu nu are nici porniri dezinteresate, nici puterea de
fascinaţie a unui genial mânuitor de paradoxe. Portretizările sale cu tendinţe
pamfletare au o vervă care nu depăşeşte obişnuitul decât cel mult, printr’o mare
îngrijire literară.

Nu credem dar este posibil ca “critica să fie cel mai subiectiv dintre toate genurile
literare” fireşte în înţeles de tresărire a sensibilităţii în contact cu o operă, dar nu în
sensul unui pretext de a falsifica prezentarea unui scriitor, de a contraface sensul
organic al unei opere.

O istorie literară subiectivă este, însă, un non sens.

Acest non sens l-a ispitit pe dl. G. Călinescu, i-a animat scrisul, i-a străjuit la fiecare
pagină rânduirea valorilor istoriei noastre literare. Calitatea subiectivităţii dlui
Călinescu? O definesc tendinţele ce străbat această istorie literară.

Evident că fiecare este liber măcar în sfera artei să afirme o opinie independentă, să
emită necenzurat judecăţi estetice. Nimeni nu-i contestă acest drept dlui G. Călinescu.
Atunci de ce a izbucnit furtuna adversităţilor?

E simplu: din faptul că această “istorie a literaturii române” a apărut la Fundaţia

regală pentru literatură şi artă, s’a tipărit la “Monitorul Oficial” în condiţii tehnice
excepţionale - deci nu mai poate fi socotită ca o operă în afară de orice obligaţii de
obiectivitate, fiind o lucrare comandată de o instituţie oficială. Datele problemei sunt
în acest caz, complet schimbate. Dl .G. Călinescu nu mai era liber să-şi manifeste
subiectivitatea, sentimentele, resentimentele. Tainicele sale obligaţii trebuiau filtrate
printr’o severă obiectivitate. “Fundaţia regală pentru literatură” impune un anumit
stil, o anumită ţinută diametral opusă subiectivismului cu tendinţă al dlui G.
Călinescu. A uitat cu o stranie lipsă a oricărui simţ de răspundere, cele mai
elementare obligaţii, a abuzat de încrederea acordată, îngăduindu-şi toate falsificările
cărora editura “Fundaţia regală pentru literatură şi artă” le dădea implicit, o
consacrare oficială.

Dar “Fundatia regală pentru literatură şi artă” are un director, pe dl. D. Caracostea.
Cum a supravegheat această “Istorie literară” cu atât mai mult cu cât intra şi în
specialitatea sa? De ce nu s’a simţit împins de curiozitate, dacă nu din obligaţie, să
revadă textul coalelor ce se tipăreau? Suntem siguri că partea care-l privea, fiindcă dl.
G. Călinescu vorbeşte şi de directorul general al “Fundaţiei regale pentru literatură şi
artă”, dl. D. Caracostea a citit-o şi s’a declarat mulţumit că autorul îi fixează în istoria
literaturii ca un critic “urmăritor de adâncime”, având ca preocupare de bază ...
descoperirea nucleului explicativ al operei, pe care îl găseşte în “personalitate”, în
“individualitate”. Precum vedem, tot originalităţi menite să revoluţioneze critica
literară. Or, când dl. G. Călinescu a găsit că dl. D. Caracostea are o metodă “capabilă
să desăvârşească procesul de adâncire în sens genetic” plus ştiinţa cu care tot dl. D.
Caracostea ştie să stabilească precis ca un mamoş literar “momentul genetic”, cum să
nu găsească “Istoria literaturii române” mai presus de orice critică?

La absenţa simţului de răspudere a lui G. Călinescu se adaugă complezenţa vinovată

a dlui D. Caracostea. Noi întrebăm cine răspunde de actul oficializării unei “"false"
istorii a literaturii române”, în care se manifestă o tendinţă antinaţională, o încercare
de a falsifica ierarhizarea valorilor literare, prin optica interesată a dlui G. Călinescu.
Dl. G. Călinescu a impresionat prin uşurinţa cu care formulează, prin acea siguranţă
agresivă a dilentanţilor utilizând un moment de mare criză a spiritului critic; de
absenţa oricărui control intelectual. Câţi au avut răbdarea să citească “Istoria
literaturii române” un volum de format mare, cu atâtea sute de pagini, tipărit cu literă
mică?

Este nevoie de o mare cheltuială de timp, de o migăloasă curiozitate, susţinută de o

ageră atenţie. A lipsit şi curiozitatea, a lipsit şi acea serioasă disciplină de cercetare pe
care o impunea lucrarea dlui G. Călinescu. Criticile formulate nu au avut nicio
seriozitate, fiindcă nu oglindeau rezultatele unei cercetări, ci o grăbita răsfoire, de
aceea au trecut neobservate toate fanteziile oarecum bufone ale acestui critic. Şi când
rostim cuvântul fantezie o facem fireşte în sensul lui pejorativ. Cunoaştem în
literatura mondială şi pe acei critici aşazişi fantezişti ori impresionişti cari fugeau de
documentare sau se făceau că o dispreţuiesc şi pentru cari o carte nu era decât un
punct de plecare, un pretext pentru a-şi desfăşura verva lor strălucită. E poate aceasta,
critica cea mai dificilă, tocmai pentru că nu e adevărată critică, aceea care cere mai
multă muncă, seriozitate şi conştiinţă, dar mai puţine daruri de la Dumnezeu. Pe dl.
G. Călinescu l-a ispitit însă şi acest gen din care a prins numai procedeele,
apucăturile, stilul exterior, măimuţărindul, pastişându-l, cu o comică şi penibilă
vanitate. Şi din acest amestec de tendinţe contradictorii, în care a năzuit să
contopească pe Sainte-Beuve şi pe Taine, cu Jules Lemaître şi Anatole France, a ieşit
acel hibrid ce se numeşte critica G. Călinescu. Nimic nu e mai grotesc, ca efect, decât
efortul de a fi spiritual, graţios şi fantezist, când natura ingrată ţi-a refuzat aceste
daruri. Nicio scuză nu e valabilă când trebue să acopere glume forţate şi neisbutite
sau un humor de proastă calitate. Şi nu fără un sentiment de regret am parcurs
paginile de portretistică şi de “badinaj” pur ale acestui critic care se căznia cu atâta
stângăcie să evoce, să persifleze ori să amuze. Aveam impresia dureroasă că asistăm
la schimonoselile unei bătrâne cochete, sulemenite, împlanglicate şi strânse în toate
chingile arsenalelor de frumuseţe, pentru a parodia frăgezimea, gingăşia şi svelteţea
epocilor ei de tinereţă. Exercitându-şi modestele lui mijloace intelectuale asupra
atâtor oameni de talent, dl. G. Călinescu a avut slăbiciunea să încerce pe alocuri să ne
facă dovada că domnia-sa însuşi este un om de talent. Dar mostrele furnizate n’au
reuşit decât să ne convingă de precaritatea stockurilor dumisale interioare.

Am citit cu o rabdătoare atenţie “Istoria literaturii române” a dlui G. Călinescu,

apărută în editura “Fundaţiei regale pentru literatură şi artă”. La sfârşit am admirat
ceva, fără nicio reticenţă: îndrăzneala.

Câte odată, îndrăzneala se mai cheamă şi neruşinare.

Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii

Este un articol scris de Pamfil Şeicaru, după apariţia voluminosului tom al lui G.
Călinescu (1941), probabil după ce provocase scandalul în urma căruia cartea a fost
pentru scurt timp retrasă din librării. Maestrul mărturiseşte că a citit “Istoria literaturii
române” de G. Călinescu, astfel că terminând lectura s’a hotărât să se adreseze
autorului cu o dare de seamă întitulată “O falsă istorie literară”.

De ce a făcut-o? În primul rând fiindcă pretindea un răspuns din partea unui

intelectual aflat pe cealaltă barieră a vieţii.

Dar, în general, atât o Istorie a literaturii române cât şi o Istorie a românilor fac parte
din existenţa de fiecare zi a oricărui român autentic, de unde prin reacaţia dată
constatăm, un lucru pe care nu-l pot înţelege specialiştii, când cred că cele două
domenii le aparţin în mod exclusiv.

Totuşi în cazul lui P. Şeicaru era vorba de un om care a debutat ca şi critic literar,
nepărăsind acest domeniu nici după ce public preocupările lui, în aparenţă, au luat
alte dicecţii. Aşa cum a scris, ziaristul Aurel Tita, activitatea de critic literar la P.
Şeicaru a continuat, bazată fiind pe trei predominante caractere ale personalităţii sale:
o vastă, mereu împrospătată cultură, un ascuţit discernământ al frumosului în arta
scrisului şi o sinceritate ce exclude complezenţa. Se poate deduce că articolul de faţă
e reprodus după unul apărut mai înainte în coloanele “Curentului” din păcate nu avem
indicată data aparţiei sale.

Subliniez, această lapidară şi bine fundamentată caracterizare a lui Pamfil Şeicaru,

am demonstrat-o şi eu în cartea de faţă, calitatea sa de mare ziarist, de istoric şi de
scriitor se datorează vastei sale culturi, simţului său de discernământ pentru frumos în
cele dintâi în arta scrisului, dar e prezent şi în muzică şi pictură, şi sincerităţii cu care
ştie să slujească, fără compromisuri, un ideal.

Referinţa pe care P. Şeicaru o face la prefaţa scrisă de G. Călinescu la Istoria

literaturii române, numită pompos de la origini, ne arată în câteva cuvinte că este una
pur ideală nu corespunde prin nimic modului cum prezintă autorul practic, la obiect,
istoria literaturii române. Afirmă că în cadrul literaturii nu intră decât scrierile ce
exprimă complexe intelectuale şi emotive, având ca scop sentimentul artistic deci
criteriul este în primul rând estetic. Istoricul literar stabileşte o scară de valori deci
trebuie să fie critic şi obiectiv, din partea lui nu va neîndreptăţi pe nimeni. Da
importanţă documentării, a consultat operele complete ale autorilor, şi unde a existat
a aprofundat studiul lor monografic. Nici tradiţia, nici criteriul istoric nu vor fi
neglijate. Ce va rămâne din atâtea pompoase promisiuni ne-o va arăta autorul “Unei
false istorii literare”, cum o numeşte P. Şeicaru.

La prima impresie, ultimul remarcă excentricităţile lui G. Călinescu întrebuinţate ca

artificii de originalitate, amintindu-i de M. Barrès care la 20 de ani vroia să
scandalizeze, numai să iasă din anonimat. Fără îndoială la 40 de ani G. Călinescu are
psihologia unui debutant, îşi asigură originalitatea prin agresivitatea formulărilor şi
uşurătatea cu care poate falsifica o istorie literară.

Ca şi istoricii literari cu mentalităţi asemănătoare, pe care Călinescu nu-i citează, P.

Şeicaru se referă la francezul Victor Basch, adeptul concepţiei istorice a lui Taine
nuanţată de Sainte-Beuve şi la concepţia estetică a lui Brandes, după care estetic, o
operă de artă este totul, valorând prin ea însăşi, fără contact cu mediul”.

Se mai referă la Rémy de Gourmont, cunoscut ca şi teoreticianul simbolismului dar

care cere istoricului literar, iubire de trecut o vastă erudiţie, un gust sigur şi puterea de
a sugera atmosfera şi climatul specific ale unei epoci. Rémy de Gourmont este de
părerea că nu mai cei ce iubesc pot să şi înţeleagă, idee ce am propagat-o şi eu,
susţinut fiind de platonismul şi neoplatonismul florentin reprezentat de M. Ficino.

Pentru P. Şeicaru, la G. Călinescu scara de valori e alcătuită cu evidentă tendinţă,

negându-şi propria metodă: “Este o istorie literară cu tendinţe, dar, fireşte tendinţele
încearcă să le acopere cu fardul criteriilor strict estetice. Prin stranii interpretări
personale se manifestă aceeaşi tendinţă de a minimaliza convingeri naţionaliste sau
ignorarea lor.

În susţinerea acestei teze aduce ca exemple pe N. Bălcescu, pe ridicatul în slăvi C.A.

Rosetti, pe desfiinţatul, ca filozof Vasile Conta înlocuit cu Cilibi Moisi negustor de
mărunţişuri, analfabet, şi aceasta tendinţă de ostilitate împotriva oricărei afirmări
naţionaliste continuă cu publicarea fotografiilor lui Avram Iancu în perioada nebuniei
sale şi denigrarea jignitoare neadevărată a lui Nicolae Iorga. Toate acestea sunt
discutate în articolul respectiv nu mai insistăm asupra lor. Personal aş adăoga la cele
selectate de P. Şeicaru, ceea ce scrie G. Călinescu în legătură cu o părere a lui
Nichifor Crainic, publicată pe prima pagină dedicată lui şi ortodoxiştilor (p. 789): “...
gânditorul (N. Crainic) decretează marxismul ca un izvor de ură titanică împotriva
creştinismului. Judecând faptele senin, constatarea nu se verifică. Marxismul ca şi
toate doctrinele de mentalitate evreiască, în unanimitate universaliste, păcătuiesc
printr’o exagerare a ideilor de caritate şi de umanitate slăbind demnitatea şi
instituţiile statule. Marxistul înţelege să refacă comunitatea primitivă creştina până la
anularea firescului egoism individual şi naţional şi să aplice principiul milei şi al păcii
până la abandonarea oricărei rezistenţe.”

Prin rândurile de mai sus, G. Călinescu îşi compromite titlul de profesor universitar şi
am spune că nu mai e vorba de o rea voinţă ci de prostie pur şi simplu. El ne prezintă
marxismul ca o doctrină de mentalitate evreiască ceea ce e fals. Marx a fost evreu dar
teoria sa era una revoluţionară, adoptată de statul bolşevic rus, a cărui ideologie
devine. Dovadă că ea nu e o doctrină evreiască, o avem în faptul că evreii au fost
persecutaţi de Stalin întocmai ca neevreii, fiind victimele persecuţiilor din anii '30, de
care se pare că emeritul critic nu a auzit. Marxismul e o învăţătură bazată pe ura de
clasă şi pe o teroare dictatorială cum poate numai regimul lui Hitler l-a mai atins. Şi
chiar în problema dată marxismul a fost ateu deci N. Crainic avea dreptate, nutrea o
ură titanică împotriva creştinismului.

Pe cine vroia să înşele G. Călinescu nu e greu de constatat când cartea lui a apărut în
anul 1941, anul declanşării războiului contra Rusiei sovietice, (Iunie 1941)
reprezentată de extravagantul Călinescu, drept un rai al milei şi al păcii pe pământ.

Deci, Pamfil Şeicaru avea dreptate în ce priveşte ierarhizarea scriitorilor moderni pe

criterii ce nu aveau nicio legătură cu valoarea în sine a artistului: Mai generos sau mai
hapsân, dl. G. Călinescu trece în revistă, rând pe rând, toţi scriitorii contimporani,
consultând în prealabil fişa ideilor politice militate, zelos să afle dacă nu cumva a
manifestat cândva o atitudine potrivnică evreilor - şi rezultatul acestei consultări
hotătrăşte valorificarea estetica! Să reţinem, maestrul nu amestecă în această afacere
niciun evreu, şi nici nu ar putea s’o facă, deoarece lucrarea a fost tipărită de editura
Fundaţiei regale pentru artă şi literatură, condusă de cei mai neaoşi dintre români. Aşa
dar, de vină erau excentricităţile autorului, de la început suntem avertizaţi de
dilentantismul său juvenil recurgând la orice, chiar şi la problema evreiască, numai să
ajungă să fie recunoscut ca geniu. Desigur vinovaţi erau şi cei ce l-au sprijinit,
indiferent, chiar şi prin necitirea manuscrisului, cum ar fi fost directorul general al
editurii D. Caracostea luat în focul criticii. Deşi nu a avut o participare directă la toată
afacerea, editorul cărţii fiind amicul bun al autorului, Al. Rosetti, recompensat cu
pagini nemeritate în “"obiectiva" sa Istorie a literaturii române de la origini”, el însuşi
n’a scris mai mult de două pagini, în lunga sa carieră. Deci atitudinea lui P. Şeicaru
nu poate fi considerată drept antisemită, deoarece un intelectual român se plângea
altor intelectuali români că spiritul naţionalist e persecutat în propria lui ţară, unde a
fi naţionalist nu însemna să urăşti străinii, cum e interpretat astăzi, ci în primul rând
să-ţi iubeşti ţara şi să-i aperi interesele. Este asta un păcat aşa de mare, permis marilor
naţiuni, dar interzis, ca extrem de periculos naţiunilor mici cărora nu li se cuvine
decât jugul noilor stîpâni după dictonul sănătos latin, Quod licet Iovis, non licet
bovis!

Şi mai trebuie discutată o problemă foarte importantă. Când românilor li s’a impus
unele măsuri de către nemţi împotriva evreilor, ca darea afară din şcoli şi alte
“epurări” de acest fel, poporul român, de la opincă la rege s’a simţit ofensat că aliatul
neamţ îl tratează ca pe o slugă care trebuie să execute ordinul. Pe lângă toate acestea
relaţia dintre români şi ovreimea din România, nu era deloc de natură de a-i prigoni,
din această cauză mareşalul Antonescu a refuzat predarea evreilor din România
nemţilor şi astfel a salvat zeci de mii de evrei de la moarte sigură.

Deci, de această nemulţumire a profitat şi G. Călinescu şi după cum bine se vede a

primit un sprijin de sus, pentru a demonstra că noi românii nu avem şi nu am avut
sentimente de duşmănie faţă de poporul evreu. Unde să mai punem, multele prietenii
ce existau între scriitorii români şi evrei, astfel de raporturi nu sunt excluse de a-l fi
ajutat pe G. Călinescu, dar sigur nu sunt esenţiale. Dar ar mai trebui să reţinem că
atare manifestaţii făcute cu nemţii prezenţi în ţara noastră, puteau să dăuneze în
primul rând populaţiei evreeşti, aflând de pildă absurditatea susţinută de G.
Călinescu, că marxismul este una din doctrinele de mentalitate evreiască. Deci în
timp ce noi ne aflam angajaţi în războiul antisovietic, G. Călinescu făcea propagandă
marxistă şi încă în editura Fundaţiilor regale pentru literatură şi artă.

Dar în acest context se mai poate pune întrebarea dacă nu şi la G. Călinescu ar juca
un rol faptul că era copil din flori ceea ce nu ar exclude originea sa, eventual
evreiască? Lucrul e demonstrat la marele Mihail Sadoveanu. Cu ocazia căsătoriei
sale, cam în jur de 60 de ani, s’a constatat că numele lui este cel de Ursachi, aşa ca al
mamei sale Profira, deci pe el ca şi copil mai mare, avocatul Alexandru Sadoveanu nu
l-a recunoscut, presupunând că paternitatea lui nu era deloc sigură. Cu toate ca
asemănarea cu fratele mai mic era izbitoare, fără îndoială aparţinea de viţa
Sadovenilor, în sufletul scriitorului pâlpăia posibilitatea că tatăl său anonim să fi fost
evreu, ceea ce explică de-acum exageratul său filosemitism, deşi acesta putea să fi
fost dat de omenia pe care o avea atât scriitorul cât - şi bună parte din eroii săi
moldoveni.

Deci marea eroare a criticii lui Călinescu a fost acea de a fi introdus în istoria
literaturii române criteriul de judecată politic, după el poţi să-l admiri pe Mihail
Sebastian, dar dacă nu admiţi elucubraţiile lui Tristan Tzara, de care e plin opusul
călinescian, chiar dacă nu eşti declarat antisemit, scazi cu ceva în gradul de
valorificare estetică. După umila noastră constatare Călinescu nu a cunoscut
sentimentul iubirii nici ca istoric literar, nici ca romancier, de unde a putut să lucreze
planificat despărţind aprioric pe cei ce-i sunt buni de cei răi. Totuşi a avut iubire
pentru propriul său eu, până a se ocupa de activitatea lui în propria sa istorie literară,
demonstrând o îndrăgire de sine, în general cunoscută ca un act de narcisism.

Şi ar mai fi să adăogăm că aşa cum se întâmplă omului care se află pe drumul

adevărului, Pamfil Şeicaru a avut câteva intuiţii profetice în ce priveşte anumite
evoluţii literare postcălinesciene. Astfel la un moment dat scrie: “Dacă nu căutăm o
arhitectură serioasă - dacă ne este indiferent de ce spune, ci ne preocupă numai cum
spune, atunci cartea dlui G. Călinescu se poate citi ca un divertisment”.

Iată că dl. Nicolae Manolescu, politician în literatură şi literat în politică, după ce a

mutilat în mod grav literatura noastră veche, intrând în ea cu toptanul dilentantului
amator, declară, împreună cu câţiva ciraci de-ai săi, pentru a stăvili odată pentru
totdeauna criticile aduse dascălului lor G. Călinescu, că au ajuns la concluzia, pentru
ei este important nu ce spune Călinescu ci cum o spune, dând ca de la sine noua
definiţie a literaturii, după dânsii, lipsită de orice arhitectură serioasă nu e decât un
simplu divertisment, exact aşa cum o prevedea Pamfil Şeicaru în caz că
dilentantismul excentric al lui Călinescu va face şcoală şi elevi, la noi.

Într’un alt loc, aproape de final li se aduce reproşul exegeţilor literaţi că au comentat
cartea în grabă, “de aceia au trecut neobservate toate fanteziile oarecum bufone ale
acestui critic”. Ne uimeşte că numai din scrisul său, directorul Curentului a sesizat
înclinaţia lui G. Călinescu spre bufonerie, una din stările cele mai agreate de el era
acea de a fi bufon, mai precis de a face pe bufonul.

Oricine a avut ocazia să-l audă pe “marele critic şi scriitor” citind din ultima lui piesă,
Ludovic, nu ştiu al câtelea, şi îi va fi rămas şocat de arpegiile false ale vocii sale
urcând de la un bas frivol la o voce cantabilă, legănată de o gondolă găurită pe o
parte, sare la un pizzicato scos de o pisică mieunând a foame apoi tremoloul se
prelungeşte ca de vioară dezacordată ca s’o ia de jos iar, în acelaşi ritm de fond behăit
al unui berbec a cărui voce e pe cale să se schimbe şi aşa o dă pe tot parcursul citirii
textului cântec de ţârcovnic ieşit la pensie. Dar cea mai nostimă întâmplare ne-o
povesteşte tot amicul său Al. Rosetti. G. Călinescu se internase în spitalul de nebuni
din Sibiu, vestit pentru cazurile sale potrivite gabaritului ce-l are. Vizitându-l,
prietenul său îl scoate la plimbare pe aleile spitalului, intrigat că nu constată nicio
tulburare mintală, colegului său. La un moment dat acesta se opreşte, îşi duce batista
albă la gură şi tuşind i-o prezintă anxios: “Nu vezi, scuip sânge?” E de prisos să mai
adaug că batista era la fel de albă ca înainte. Dar bufonul Călinescu şi-a făcut datoria
întrând în rol atunci când credea el că era nevoie.

Cu un simţ critic deosebit, P. Şeicaru îl încadrează pe G. Călinescu între criticii

fantezişti sau impresionişti, adoptând un stil exterior, iar din amestecul de tendinţe
contradictorii a năzuit să contopească pe Sainte-Beuve şi pe Taine cu impresioniştii
Lemaître şi Anatole France, ieşind acel hibrid numit critica G. Călinescu.

Şi încheie astfel: “La sfârşit am admirat ceva, fără nicio reticienţă: îndrăzneala. Câte
odată îndrăzneală se mai cheamă şi neruşinare”.

Pamfil Şeicaru nu l-a uitat pe G. Călinescu până la moarte, scriindu-mi în penultima

sa scrisoare despre “O falsă istorie literară”, şi îmi declara că neruşinatul critic nici nu
i-a răspuns. Cu memoria sa impecabilă îşi aducea aminte destul de bine de conţinutul
articolului său, în care nu a scris decât adevărul prea puţin luat în seamă astăzi în
literatura română.

Nu a regretat nimic, nu avea ce retracta, de altfel tot ce a pus pe hârtie cu acea ocazie,
a scris-o cu o seninătate deosebită aşa cum nu o posedă decât acel ce este în
stăpânirea unei obiectivităţi incontestabile.

Trebuie să recunoaştem că din toate punctele de vedere Pamfil Şeicaru îi este superior
lui G. Călinescu şi sigur într’o zi i se va da dreptatea meritată.
8. G. Călinescu: Istoria literaturii române de la origini
Ed. Nagard, Milano, 1981

Încă de la începutul exilului meu în Germania, la scurt timp după instalarea mea la
Giessen, l-am rugat pe tata să-mi trimită Istoria literaturii române de la origini de G.
Călinescu, pe care o avea în vasta lui bibliotecă şi împreună cu o serie de alte cărţi
erau sortite să mi le lase moştenire. Printre acestea ea îmi stătea la dispoziţie s’o
citesc de la vârsta de 14-15 ani şi nu mi-e ruşine să recunosc pe-atunci şi ceva mai
târziu, pur şi simplu autorul mă fascina. Nu mai că eu nu vroiam să rămân la
entuziasmul necontrolat al copilului şi adolescentului - aşa ca Ovidiu Cotruş care la
50 de ani se recunoştea acelaşi fidel admirator al lui Călinescu, ca la 15 ani - din
această cauză aveam nevoie să recitescmasiva lucrare, pentru a-mi verifica părerile
după atâta timp de despărţire. Dar tata nu a putut să-mi satisfacă dorinţa fiindcă după
legile comuniste nu se puteau expedia în străinătate pachete cu greutatea peste 10 kg
cât cântărea respectabila lucrare.

Se va înţelege deci, că atunci când am aflat de intenţia editurii Nagard din Milano că
are intenţia să reediteze cartea lui G. Călinescu m’am înscris printre abonaţii din
străinătate pe lista acelora ce vroiau să o aibe. La termenul dat, cred în 1981, am
primit cartea în fascicole motivându-se că alături de cartea din 1941 se vor adăoga tot
în fascicole o serie de pagini redactate ulterior de autor.

Cartea costa 50 de dolari, ceea ce în 1980 nu a fost tocmai ieftin avându-se în vedere
că era vorba de o simplă recopiere a textelor şi fotografiilor dar aşa era dl. Drăgan nu
vroia să piardă în nicio afacere, ori legatul cărţilor l-ar fi costat o avere, şi în forma
actuală intra la socoteală şi distribuirea gratuită a unor cărţi, ori nici la acest capitol,
capitalistul nu vroia să înregistreze nicio pierdere.

În continuare, voi insista asupra paginilor răzleţe ale cărţii, prin care oricine îşi va
putea da seama cam cum s’a realizat această reeditare a Istoriei literaturii române de
G. Călinescu, bineînţeles pe noi nu ne interesează partea economică, materială ci
modul de comportare a intelectualilor literaţi sau nu, participanţi la acest eveniment
socotit în primul rând de ei, de-a dreptul epocal.

Ne atrage atenţia prima pagină intitulată “Călinescu Mit şi realitate”, cu un articol

semnat de Iosif Constantin Drăgan, intitulat Ediţia princeps.

De la început consider că nimic nu e mai potrivit pentru “genialitatea” călinesciană

decât mascarada oferită de Iosif C. Drăgan şi ciracii săi, inclusiv publicarea
fotografiilor celor doi editori ai primelor două ediţii ale cărţii lui G. Călinescu, Istoria
litetaturii române de la origini, deci Al. Rosetti şi personajul nostru milanezo-lugojan,
I. Drăgan.

Ar fi ca o răzbunare a sorţii că Al. Rosetti, filolog cam neproductiv în lingvistică,

asumându-şi răspunderea să publice cartea lui Călinescu în Fundaţia regală pentru
literatură şi artă în 1941, deci ca un act mai mult decât discutabil, să stea alături cu un
anonim absolut în literatură, de altfel noi credem că e tot ce merită acest sforar de zile
mari, Al. Rosetti.

Dar dacă pe ultimul de bine de rău, îl putem identifica printre specialiştii vremurilor
sale, ne punem întrebarea în ce calitate vorbeşte acest Drăgan, în ce disciplină e
profesor şi dacă nu cumva şi-a procurat acest titlu adhoc, prin banii pe care îi posedă,
devenind totodată, căci fără aprobarea lor nimic nu mişca în România, prietenul şi al
familiei Ceauşescu.

Unii susţin sus şi tare, eu nu pot să mă pronunţ în această problemă, nu posed date
precise dar ceva pare să fie adevărat şi anume că celebrele sale lucrări de tracologie
sunt concepute de un grup de negrii, specialişti din ţară.

Din foarte multe puncte de vedere această a doua reeditare prin fotocopiere a Istoriei
literaturii române de G. Călinescu, definită ca mit şi realitate, ameninţă să devie o
unică farsă românească, de proporţii pe care nici marele Caragiale nu şi le-ar fi putut
imagina. Pentru a-i gusta comicul tragic, fie şi de bâlci, să redăm lăcrămaţia lui Geo
Bogza, publicată în România literară nr. 22/28 Mai, 1981: “Abia săptămâna trecută -
toate s’au îngrămădit săptămâna trecuta - am avut privilegiul, să mă conving cu
proprii ochi de o faptă incredibilă ce-mi fusese semnalată mai de mult, înlocuirea
unei fotografii care înfăţişa un scriitor ce nu era pe placul editorului şi al consilierilor
săi, cu un desen batjocoritor în “Istoria literaturii române” de G. Călinescu,
reprodusă, prin procedee xerografice, în străinătate, de către editura Nagard ai
fundaţiei Europene Drăgan. De la moartea autorului n’am contenit să pledez, pentru o
asemenea reeditare a monumentalei lucrări, singura măsură să-i păstreze flagranta
originalitate, dar nu mi-am închipuit vreodată că imaginea pe care i-a fixat-o
Călinescu - cu atâta pasiune a detaliilor - poate fi cu atâta patimă falsificată. Istoricii
literari ai timpului de faţă, vor avea despre ce să vorbească.”

Nu e greu de constatat în ediţia fotocopiată al lui Iosif C. Drăgan, poza lui Geo Bogza
(p. 806), îi arată chipul împodobit cu lungi urechi de măgar. Dacă ne reamintim că
poseda o statură înaltă i-am găsi expresia într’un măgar ce se distingea de oile sale, în
acest caz, maestrul între ciracii săi de la România literară, pe aceştia din urmă nu-i
mai numesc. Academician ajuns printr’o singură carte îngustă, Cartea Oltului că altfel
nu ne-am închipui că ar fi contribuit la această săltare, volumul său întitulat Jurnal de
sex, ceea ce-l face înainte mergătorul poeziei scabroase, pornografice de azi. Mai
mult a contribuit cu ataşamentul său la curentul avangardist în care s’a născut şi tot
aşa îi spune, supravieţuindu-l. A contribuit şi faptul că în războiul civil din Spania a
fost reporter de partea republicanilor, dar şi-a exercitat funcţia în Franţa dincoace de
Pirinei, aşa că nu l-a putut cunoaşte pe Hemingway, alt reporter dar american,
republican (citeşte comunist) participant la războiul civil din Spania ca şi Malraux de
altfel. În ce priveşte poza cu pricina, noi am crede că este un artefact de fotocopiere
cum nu rar pot să rezulte, forme încă mult mai curioase.
În ce priveşte articolul “Editia pribceps” I.C. Drăgan se arată străin de subiectul dat,
abea acuma citeşte cartea lui G. Călinescu, până atunci doar a auzit vorbindu-se de
autor deci îşi dă cu părerea fiind propriuzis în totală necunoştiinţă de cauză.

Subliniază că a fost invitat la Institutul de Istorie şi Teorie literară, unde directoarea

dna Zoe Dumitrescu Buşulenga l-a onorat cu titlul de membru onorific al
respectivului Institut, atrăgându-i-se atenţia că titlul îi dă drepturi dar şi datorii. Aici
dna Buşulenga se înşală asupra mărinimiei dlui Drăgan, cunoscut în exil ca foarte
precaut cu cheltuielile sale zilnice. La Madrid trăia o bună cunoştinţă a lui, Georgel
Demetrescu, odinioară bun economist, în ultimii ani a dat în patima beţiei. El i-a dat
sfatul prietenului său mai tânăr, Drăgan, să între în exploatarea petrolului (din aceasta
cauză exilaţii îi spun şi găzaru) în care a avut succes şi în curând a ajuns omul cu
bani, ştiut, în primul rând de români. La moartea lui Georgel D. cei din jurul lui, în
numele prietenului lor decedat i-au cerut lui Drăgan să-i ajute fiindcă răposatul nu a
lăsat nimic în urma sa. Pe lângă toate pe cei doi îi lega apartenenţa la mişcarea
legionară şi întradevăr Drăgan le letrimise, ... câţiva dolari.

Prigoana lui Călinescu sub comunişti era inventată de dl. Drăgan în persoană,
inclusiv faptul că trebuia să intervină până la Şeful Statului ca să îi fie lucrările
publicate. Se vede că dl. profesor nu citise romanele, cel puţin cele de sub comunişti,
Bietul Ioanide şi Scrinul negru.

În primul rând Călinescu ni-l descrie pe Ioanide ca pe un tată monstruos când nu arată
niciun regret că fiica lui Pica moare împuşcată lângă un şef legionar, iubitul ei
Grigorcea, iar Tudorel, fiul său e condamnat la moarte tot ca legionar şi în timp ce
acesta îşi trăieşte ultimele zile ale vieţii, Ioanide îi citeşte jurnalul, pe care-l
subliniază cu creion roşu de parcă ar fi avut în faţă o teză oarecare. Acest Ioanide
sigur nu are sentimente umane, nu ştie iubi. Am pomenit despre acest aspect şi în altă
parte.

Pe când, în Scrinul negru ataşamentul său faţă de orânduirea comunistă este totală,
astfel că în ultimii săi ani de viaţă, din toate punctele de vedere, G. Călinescu devine
una din statuile intangibile ale regimului comunist.

Şi aceste romane ar fi trebuit să-l mişte pe fostul legionar Drăgan, când în “bietul
Ioanide” se omoară camarazi de-ai lui, ca pe bandă rulantă. Dar I.C. Drăgan trecut în
tabăra comuniştilor şi-a renegat nu numai pe fostul său sfătuitor Georgel D., dar şi
întregul său trecut legionar. Se ştie că dl. Drăgan a ajuns să se simtă atât de puternic
încât l-a dat în judecată pe un exilat care l-a făcut legionar, când el a fost get-beget
legionar. Desigur a pierdut procesul în faţa evidenţei şi a mărturiilor depuse de unii
din foştii săi camarazi.

Condus de interesul propriu şi de puterea ce i-o dădeau banii, ce nu-i exclus că ar fi

putut fi şi româneşti, după dictonul că banii nu au miros. La un moment dat bogătaşul
Drăgan şi-a dat seama că nu are copil să-l moştenească deci a început să găsescă un
prilej de a-şi împlini şi acest vis. Treburile s’au aranjat cu o doamnă - am cunoscut-o
personal, ea mi-a povestit cele ce relatez acuma - care i-a pus la dispoziţie propria
fiică, nu greu de convins după viaţa liberă pe care-o ducea. Deci, s’a aranjat o
întâlnire, poate şi mai multe, în cursul cărora cei doi s’au împerechiat, ca pe urmă
după ce-au dat rod să nu se mai cunoască. Astfel, dlui Iosif C. Drăgan i s’a născut un
băiat, mama lui duce o viaţă alături de el, de vis iar găzarul, mai ales în lunile de vară
îşi poate vedea odorul şi să călătorească împreună pe mare, cu jahtul.

Reîntorcându-ne la cogitaţiile lui Iosif Drăgan nu numai din Ediţia princeps, uşor se
poate constata că ideile şi preferinţele sale nu au nimic comun cu cele ale istoricului
literar, G. Călinescu. Pentru acesta din urmă în prefaţa sa ideală, pe care nu o respectă
în cuprinsul lucrării, tradiţie înseamnă, clar definită “adevărata critică ce îşi stabileşte
scara de valori în cuprinsul literaturii sale” sau “oricât de spontane ar fi actele de
creaţie, ele profită de experienţele trecutului şi se produc mai bine în mediul
tradiţional” nu au nicio legătură cu tradiţionalismul lui Iosif Drăgan “pornit de la
rădăcinile naţionale, pentru a arăta că arborele ce se numeşte Europa are fructe, dar se
hrăneşte din solul tuturor ţărilor din cuprinsul continentului, să recunoaştem, cei doi,
ca perechea din Cântăreaţa cheală a lui E. Ionescu, vorbesc două limbaje total
diferite, prin paralelismul lor, menite să nu se întâlnească niciodată. G. Călinescu se
referă la teoria organicistă a lui Spengler pe care desigur nu-l citează, totuşi, tradiţie
în concepţia lui Călinescu, foarte de departe joacă rolul specific al spiritualităţii unui
popor, acestea trebuiesc sesizate de un critic şi nu tradiţia propriuzisă cum o vede
Iosif Drăgan bazată pe idei naţionale, diminuate cum am văzut de celebrul critic.
Teoria lui, practic însă e falimentară când pune înaintea lui Bălcescu, V. Conta şi N.
Iorga pe poetul C.A. Rosetti sau pe filozoful Cilibi Moise. În acest sens afirmaţia lui
Drăgan e total gratuită, când susţine că G. Călinescu este un om modern, anticipând
multe din ideile care au făcut carieră în Apus, în vremea din urmă, fapt care explică
de ce n’a fost înţeles în epocă, de ce a atras asupra sa atâtea vrăjmăşii, de ce azi până
şi inamicii de odinioară recunosc adevărurile pe care le-a slujit.

Aşa grăieşte un nou Zarathustra care nu-i familiarizat cu problemele de cultură,

oarecum încurajat de atitudinea lui Călinescu, care refuză în celebra sa prefaţă să dea
un nume de critic apusean, lăsând impresia că expune o teză nouă, originală. Dar
pentru cei cu pregătire în materie, cum a arătat P. Şeicaru în mod evident,
primordialitatea factorului estetic în artă a fost susţinut mult înainte de Călinescu de
un Brandes sau Rémy de Gourmont, plecând de la acest criteriu Călinescu încearcă
să-şi fundamenteze impresionismul prin tot felul de formule fanteziste, totuşi până la
urmă nu devine un critic modernist adică oricât l-a publicat pe Tristan Tzara şi
partizanii săi, evident a făcut-o din excentricitate şi originalitate cu orice preţ, el nu
trece Rubiconul, rămâne despărţit de cei ce-au realizat aşazisa marea revoluţie de la
începutul secolului al XX-lea din care s’a născut arta modernistă a cărei funcţie după
Heidegger, este de a distruge şi nimic mai mult.

Cât de acceptate sunt ideile de odinioară ale lui Călinescu, ne-o arată discuţiile
încinse dintre specialiştii puşi în faţă cu problema reeditării istoriei literare a lui
Călinescu, în ţară, în paralel cu cea pe care de a fi realizată de Iosif Drăgan la Milano,
deci în străinătate. Majoritatea istoricilor literaţi au ajuns la concluzia că respectiva
carte poate să apară doar dacă ar fi omise anumite părţi, şi nu puţine, ceea ce pentru
partizanii lui Călinescu a apărut ca o adevărată catastrofă. Şi cum relatează I.D. Bălan
pe-atunci omul de casă al lui Ceauşescu, cei interesaţi au intervenit la marele dictator
care a dat dispoziţii ca respectiva lucrare să apară aşa cum a scris-o autorul. Iată-l pe
unicul G. Călinescu la cheremul unor străini de literatură, cum erau, fără să fie
denigraţi, atât Nicolae Ceauşescu cât şi Iosif C. Drăgan. Mă întreb, de ce nu le-a venit
ideea sănătoasă dlor literaţi să publice textul călinescian fără nicio modificare, dar să
fie însoţit de nişte note în care să se evidenţieze, cu toată rigoarea ştiinţifică,
aberaţiile nenumărate ce le conţine “Istoria literaturii române de la origini până în
prezent” de G. Călinescu; doar pe această muncă se va putea declara această lucrare,
frumoasă, dar reprezentând idei impresioniste, de cele mai multe ori fanteziste, ale
autorului, bun romancier dar total ratat (expresia e des întrebuinţată chiar de
Călinescu) ca istoric literar. Nu mai în acest mod se va spune însfârşit adevărul despre
o carte ce nu se cere să fie scoasă din analele literaturii dar aşezată acolo unde îi este
locul, printre producţiile subiective ale unui spirit nu lipsit de talent dar care şi-a
greşit menirea, rătăcindu-se printre oamenii ce caută a deie o bază, aşa numitei,
ştiinţe a literaturii. Atunci vor fi satisfâcuţi atât profesorul D. Popovici, profesor de
literatură modernă română la Cluj, care i-a făcut lui G. Călinescu un portret just,
preţuindu-i calităţile de romancier, deloc pe cele de istoric literar, şi tot atâta şi Pamfil
Şeicaru cel care a dat cea mai potrivită calificare istoriei literare a lui G. Călinescu
numind-o, fără a greşi, O falsă istorie a literaturii române.

Dar în continuare, Iosif C. Drăgan nu se dă la o parte să-i atribuie lui Călinescu, idei
proprii, punte pentru el de a propune unirea valorilor (comuniste se înţelege, din ţară)
cu cele din străinătate care în ultimele decenii s’au impus pe plan european şi nu pot
fi ignorate în România de astăzi şi citează pe: Mircea Eliade, Vintilă Horia, Emil
Cioran, Eugen Ionescu, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, Silviu Crăciunaş, C. Michael-
Titus, Petru Dumitriu şi atâţia alţii.

Dar referinţa făcută ne demonstrează că Iosif Drăgan amestecă intenţionat negrul cu

albul, adică alături de personalităţi incontestabile ale exilului, citează pe G.
Uscătescu, Petru Dumitriu, C. Michael-Titus, cunoscuţi colaboratori ai regimului din
Bucureşti. Pe cel din urmă, l-am cunoscut cu revista Convergenţe sub braţ, încercând
să racoleze pe intelectualii din exil conform principiilor lui I. Drăgan, să se unească
cu cei din ţară, în fruntea lor stând marele admirator al lui Călinescu şi al lui Iosif C.
Drăgan, Eugen Barbu, dându-ni-se încăodată dovada că poate fi cumpărată cu bani,
conştiinţa atât a unor exilaţi cât şi a unora din ţară.

Să-l lăsăm pe dl. Drăgan să se regăsească şi să se amplifice alături de cel ce a avut

sentimentul participării la istorie şi a trăit cu conştiinta misiunii ce o avea de
îndeplinit, şi să ne oprim la al doilea articol semnat tot de acest domn, întitulat
Precuvântare, datat cu Roma, 14 Noiembrie 1979. În câteva rânduri autorul se
exprimă pe acelaşi ton paranoic,
bine cunoscut din lucrările sale privind Tracismul poporului român, de data aceasta
consideră că prezintă Lumii o istorie a literaturii române scrisă cu competenţă şi
strălucire, pe care la sfârşit o caracterizează astfel: “În felul acesta punând în
circulaţie o sinteză a culturii româneşti, suntem convinşi că vom satisface via dorinţă
a cititorilor de pretutindeni de a avea la îndemână unul din principalele monumente
ale spiritualităţii "Latinilor de la Dunăre" ” reamintindu-ne că ne-a vorbit preşedintele
Fundaţiei Europene Drăgan.

Dacă în primul articol, puneam la îndoială că eminentul conferenţiar ar fi citit cartea

lui G. Călinescu pe care o lăudă cu atâta patos, de data aceasta prezenţa negrului nu
mai poate fi negată, ea se manifestă prin citarea unor oameni de cultură europeană din
amestecarea cărora face un ghiveci, mai mult decât discutabil, dar noi suntem siguri
că dl. Drăgan nu a auzit până atunci de ei încât a le pronunţa corect numele a fost
nevoie să le repete înaintea oglinzii. Desigur este dezavantajul celui ce iscăleşte
pagini scrise de un negru, deoarece acesta ades poate să nu se autocenzureze, cum se
cuvine, şi să facă afirmaţii necontrolate de tipul celor ce încarcă studiile despre traci
ale onorabilului domn Drăgan.

Comparaţia “prin fineţe, putere de sinteză şi evocare cu marii teoreticieni şi istorici

literari ai Occidentului de la Sainte-Beuve la Benedetto Croce, de la Ortega y Gasset
la Gaetan Picon” este total străină activităţii lui Călinescu, dar ea ţine să demonstreze
pragul de pregătire a celui ce scrie şi poate să pună pe hârtie tot ce-i trece prin minte.
De totului riscantă este ideea şi tot odată compromiţătoare privind pe Călinescu în
calitatea sa de creator de şcoală în literele româneşti ca şi Titu Maiorescu, ceea ce
înseamnă că îţi permiţi să alături de junimiştii Alexandri, Eminescu, Slavici, Creangă
pe călinescienii rătaciţi de astăzi, care de mult au devenit cioclii culturii româneşti.

Până la urmă autorul adevărat face o tumbă şi scoate limba celui ce se chiamă unul
din dacologii noştri, vorbind de principalul monument al spiritualităţii latinilor de la
Dunăre, ceea ce ar constitui în mediul respectiv cel puţin o defecţiune, de altfel şi
Călinescu ne aduce aminte că pe Columna lui Traian suntem daci în lanţuri, ceea ce
nu rimează cu spiritualitatea “latinilor de la Dunăre”.

Dar cum se revine iar la înlăturarea lui G. Călinescu de la catedră va trebui să

lămuresc acest aspect ce se cere bine analizat. Să începem cu enumerarea posturilor
ocupate de Călinescu sub regimul comunist încă de la intrarea ruşilor în România
când se susţine că la Naţiunea istoricul literar a făcut o politică democrată. Deci, să
reţinem că în timp ce majoritatea intelectualilor români erau daţi afară din slujbele
lor, în 1945 G. Călinescu era numit şef al catedrei de literatură română modernă din
Bucureşti iar din 1949 devine academician, director al Institutului de istorie literară şi
folclor al Academiei. Deci e copleşit de titluri iar din 1946 de la primele alegeri a fost
deputat funcţie păstrată până la moarte, ori nu se va spune că distincţia i-a fost oferită
datorită activităţii sale democrat-liberale. Pentru a înţelege respectiva înlăturare de la
catedră, va trebui să ne reamintim că regimul comunist cu oamenii săi erau foarte
sensibili la funcţionarea bună a învăţământului, în primul rând profesorul să-şi ţină
cursul la orele indicate, atât ei cât şi studenţii erau ţinuţi sub tutela unei discipline mai
mult decât severe. În acest cadru orice abatere de la programa analitică punea pe
profesor într’o lumină extrem de proastă, era prima condiţie de punere pe liber, mai
ales dacă nu erai omul regimului, cu aceştia se ducea o muncă de lămurire ce nu
permitea niciun compromis. Ori în această perioadă de riguros stalinism, G.
Călinescu nu venea regulat la cursuri sub diferite pretexe bine întemeiate, şi în
condiţiile date cursurile universitare nu se deosebeau de cele liceale, prin prezenţa
pretinsă la cursuri atât a profesorilor cât şi a studenţilor. Sub comunişti în acea
perioadă, atribuţiile unui profesor universitar nu se deosebeau formal de ale celui de
liceu, din această cauză nu mai făcea plăcerea de altădată în care un şef de catedră îşi
anunţa cursul pe care vroia el, să-l ţină. Toate aceste momente deşi profesorul ar fi
vroit să-şi menţină catedra şi ca un mijloc de acumulare de salarii, s’au dus discuţii cu
G. Călinescu, sigur li s’a pus la dizpoziţie şi o mărire de salariu, în orice caz nu a fost
dat afară de la catedră cum sugerează dl. Drăgan ci de comun acord s’a ajuns la
concluzia că în interesul tuturora, G. Călinescu va părăsi catedra, urmând să-şi dedice
munca Institului de istorie literară şi folclor al Academiei, în 1952 scoate periodicul
“Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, în 1955 publică în Contemporanul
Cronica oprimismului după ce înainte de război publicase în Adevărul şi Jurnalul
literar Cronica mizantropului iscălind cu Al sau Aristarc. Face călătorii în Uniunea
sovietică şi în China, în ultimi ani ai vieţii revine la Facultatea de filologie ca
profesor onorific, ţinând câte o prelegere în fiecare Sâmbăţă despre Eminescu şi Ion
Creangă.

Unde vede dl. Drăgan o înlăturare de la catedră, când Călinescu poate să-şi continue
activitatea mai cu succes ca înainte, sub tutela aceluiaşi regim comunist pe care
academicianul îl slujeşte cu aceeaşi fidelitate. Că prin părăsirea catedrei,
învăţământul universitar a răsuflat uşurat asta e o altă problemă, dar cu atât mai mult
va suferi Academia înştiinţată de spectacolele organizate în Institutul ei, cu recuzite şi
costume împrumutate de la teatrul naţional. Subiectele aparţineau lui Călinescu şi
fiecare îşi juca rolul după comanda lui, cel mai oropsit era bietul Papadima care în
costumul său de epocă luase înfăţişarea cavalerului tristei figuri numit încă de
Cervantes, Don Quijote, ingeniosul. Ieşit din temniţele comuniste era bucuros că
maestrul îl angajase, încât înghiţea tot ce i se cerea, inclusiv umilinţa de a juca un rol
în piesa inventată ad-hoc de marele lui şef. Desigur, responsabilii de la Academie,
vroiau să afle ce altceva se mai întâmplă în Institutul de istorie literară şi folclor, şi de
câte ori venea Călinescu la Academie, urma acelaşi circ: întrebat dacă-şi împlineşte
planul ce îi este impus pe linie de cercetare, în loc de orice răspuns “marele istoric
literar” dădea replici anapoda, începea pur şi simplu să confabuleze, apelând la
talentele sale de bufon, încât ceilalţi erau bucuroşi, în cele din urmă, să scape de el.
Cum bine se ştie, Călinescu era sprijinit de cei ce se aflau sus de tot, de unde se
explică faptul că el nu avea timp să se împiedece de un plan de muncă al Institului, îşi
făcea, pur şi simplu, în văzul tuturor, de cap. Din păcate, cel ce ar fi putut să mai
spună câteceva despre viaţa dusă alături de bufonul literaturii române, G. Călinescu,
Ovidiu Papadima, deşi a trăit mulţi ani după moartea profesorului, a ajuns chiar şi în
anii de libertate, de după Dec. 1989, să cânte în corul acelora care se lăudau că sunt
elevii acestui G. Călinescu, probabil pe lângă mândria sa personală, vedea în
Călinescu pe binefăcătorul său, când nimeni nu-i întindea o mână de ajutor, Călinescu
a făcut-o, deci ultimul martor a preferat să tacă pentru totdeauna.

Iată faţa adevărată a zisei înlăturări de la catedră a lui G. Călinescu.

De altfel, seriozitatea cu care conducea marele istoric secţia folclorică ce-i sta sub
directă juridicţie ne-o relatează Şerban Cioculescu proaspăt ieşit din temniţele
comuniste. Lipsit de orice mijloace de existenţă, îl caută pe acelaşi Călinescu
rugându-l să-l angajeze în institutul său. După un scurt răgaz îi spune că o să-i dea un
post la secţia de folclor. Dar când Cioculescu îi declară că n’a lucrat niciodată în acest
domeniu, marele critic îl asigură că tocmai asta va fi interesant şi va constitui
valoarea studiilor sale, o să-i asigure marea originalitate. Convins că îşi bate joc de el,
Ş. Cioculescu, însfârşit, părăseşte Institul aşa cum a venit, dar noi suntem siguri că
aceasta era metoda de lucru a marelui nostru“erudit”.

Pentru a termina acest capitol, nu ne miră că după Istoria literaturi române de la

origini până în prezent de G. Călinescu, editura Nagard împreună cu Iosif Drăgan
preşedintele Fundaţiei Europene Drăgan, se pregăteau să publice Dacia preromană de
N. Densuşianu, combătută ca neştiinţifiică, bogată în descrieri născute din pură
imaginaţie, chiar de V. Pârvan.

De altfel publicarea în engleză a Istoriei literare a lui G. Călinescu nu s’a realizat, de

unde chiar şi dna Buşulenga, ortaca dlui Drăgan, şi-a putut da seama că respectivul
nu se avântă într’o afacere, din care nu e sigur că nu va scoate profituri rentabile.

Merită să ne oprim la prezentarea laudativă intitulată “O ctitorie culturală” semnată

de Dan Zamfirescu, cu o introducere, cu adevărat, trombonistă: “Reluând în ediţie
anastatică monumentala Istorie a literaturii române, de la origini până în prezent,
Fundaţia Europeană Drăgan îşi afirmă într’un mod spectaculos prezenţa în climatul
spiritual al continentului, căreia cultura română şi cunoştiinţele despre istoria
poporului român şi locul ei în istoria europeană îi datoresc în ultimii ani foarte mult”.

O frază lungă cât cursul Dunării albastre din Valsul lui J. Strauss, dar fără nicio
acoperire, totul sună a gol, chiar omagiile corespund unor falsete scoase cu gura larg
deschisă de un Guliver gata să înghită pe piticii din jurul lui, adică e vorba de acest
Dan Zamfirescu către muritorii nu cei de rând, ci hrăniţi cu ambrozie cerească, dată
însă pe cartela ce o eliberează numai bogătaşul de la Milano. Şi continuă în acelaşi
ritm de coadă de mătură dansantă, copiind monotonia unor laude mereu aceleaşi,
adică mitologizante: “Acest român european care exprimă în tot ce face o anumită
etapă nouă din afirmarea universală a “românescului”, a înţeles tocmai ca european în
ce măsură neamul căruia aparţine şi cultura ce l-a plămadit sufleteşte pot fi adevărate
liante ale acelei Europe unitare, dar nu uniforme, ce şi-a găsit recent o afirmare de
rezonanţă mondială în politica României.”
Raportarea politică e transparentă de ea aparţine şi unul şi celălalt, afirmarea cu o
rezonanţă mondială, şi-a descoperit-o în serviciile duse neamului său, o parte, din
inalienabilă misiunea ce şi-a asumat-o în cartea pe care o pune “În serviciul Europei”,
plină de profetism scrisă de Iosif Drăgan, cu măsura minţii sale de excepţie şi a
energiei ctitoriceşti ce-l animă. Să se observe că patriotismul europeanului român
izvorăşte din misiunea lui de a-şi servi ţara condusă politic atât de înţelept. Apel ce
autorul îl repetă tuturor românilor, să urmeze exemplul lui Iosif C. Drăgan, care le
pune la dispoziţie o operă ce nu se consultă la bibliotecă ci se trăieşte cu ea zi, de zi.

Aluziile se fac de totului mascat, dar ele există mai ales pentru cei ce se pricepe să le
descifreze. Oricum imaginea acelui român european ţine de rădăcinile unei lumi noi
ce nu poate fi decât comunistă: “Editorul acestei mari cărţi o înfăşişează în
"predoslovia" sa ctitoricească ca un act conştient de europeism cultural, cu mândria
românului european ce ştie că oferă lumii un “dar”, darul prin care se vor putea
cunoaşte frumuseţile unei literaturi şi sufletul unui popor care începe să se afirme ca
unul din făuritorii unei umanităţi noi. Cu faţa către ai săi Iosif Constantin Drăgan
scrie în acelaşi timp privind în zare spre univers, spre conştient că prin fapta sa abia,
Călinescu intră într’o zodie nouă şi literatura română capătă aripi.”

Autorul aiurează pur şi simplu numai că atare rătăciri au început să otrăvească

sufletul intelectualui român, ne aflăm în plin protocronism, noi cei ce descindem din
Tracii pe care, Drăgan şi negrii lui, au pus acest neam deasupra Grecilor, întreaga
cultură elenă nu e decât un caz de furt între popoare, ori cu astfel de pretenţii ajungi
să crezi în cel mai cras protocronism al cărui propovăduitor Edgar Papu se află şi el
printre cei ce-l preaslăveau pe unicul lugojean. Desigur unui atare trecut strălucit,
protocronismul prin politica României, fapta lui Drăgan, ridică pe G. Călinescu într’o
zodie nouă şi literatura română capătă aripi. Deschis recunosc, rar mi-a fost dat să
citesc atâtea nemernicii adunate pe nici o jumătate de pagină. Cu ce rost minţea acest
literat, lipsit, de cel mai elementar bun simţ?

Acum după ce a fost elogiat Iosif Drăgan, aş zice peste orice limite, autorul îşi
aminteşte că trebuie să se ocupe şi de obiectul marei sărbătorire şi de pe acum o scriu
aproape cu fiecare rând mai adaugă o gogomănie, încântat că a mai săvârşit o
înfloritură, pe care el o consideră o figură de stil genială, de fapt bună să hrăneşti
ploşniţele hămesite cu ea, dacă
n’ar simţi că otrava din rânza ei, le omoară.

La întrebarea de unde-i vine magia, farmecul cărţii din tot ce a scris Călinescu, el
răspunde: “Este, înainte de toate cea mai fantastică antologie a literaturii române,
vehiculează cele mai frumoase mostre, cele mai bine alese texte prin care se poate
pătrunde dintr’o dată în universul literar românesc. Şi pentru că este o colecţie de
destine, de creatori, un veritabil Plutarh literar, unic în literatura genului, fiindcă nici
Sainte-Beuve şi nici de Sanctis, cu atât mai puţin Lanson nu au făurit asemenea
“lumi” de creatori ... . Abia în al treilea rând vin judecăţile şi analizele marelui erudit,
fantasticul cunoscător al literaturii universale cum nu a fost niciunul din predecesorii
săi, fiindcă niciunul din istoria
literaturilor naţionale admirate şi date ca exemplu, nu a cunoscut toate literaturile
europene principale şi câteva dintre marile extraeuropene, ca românul G. Călinescu.”

În paragraful de mai sus, înclinaţia de a hiperboliza până la exagerare excesivă, ca din

întâmplare literatul Dan Zamfirescu defineşte câteva caracteristici adevărate ale
exegezei literare călinesciene, în primul rând prezente în istoria literaturii române, şi
anume când vorbeşte de fantastica antologie a literaturii române, se înţelege, a lui G.
Călinescu, căci aşa cum arată P. Şeicaru acest lucru e adevărat dar nu mai dacă luăm
în sens pejorativ cuvântul fantastic. Mai departe, susţine că nici Sainte-Beuve şi nici
de Sanctis nu au creat ca un veritabil Plutarh “lumi” de creatori cum a făcut-o G.
Călinescu. Lucrul, este în bună parte adevărat, dar sarcina istoricului de literatură este
să explice calităţile unei opere artistice nu să creeze “lumi” de creatori, în schimb un
veritabil Plutarh care inventează lumi noi prin imaginaţia sa nu este un critic literar ci
prezinţă înclinaţii de romancier, gen în care poate fi încadrat şi Plutarhul elen, în
versiunea românească Călinescu. Cum am spus înclinaţia spre grandios, l-a
determinat pe Dan Zamfirescu, să recunoască darul de a da viaţă unor “lumi” de
creatori, ceea ce este specific, aşa cum a arătat D. Popovici romancierului şi nu
istoricului literar. Deci fără să vreie panegiristul lui Iosif Drăgan a exprimat două
adevăruri despre Călinescu dar care îl depărtează flagrant de destinul istoricului
literar, ele aparţin romancierului. În rest, toate sunt lucruri contestate de mult. În
zadar Călinescu a recurs la un tom atât de urieşesc, adevăraţii cunoscători nu s’au
lăsat înşelaţi şi au arătat că aşazisa erudiţie călinesciană de la prima probă,
demonstrează că majoritatea informaţiilor sale nu sunt luate din surse directe, deci
erudiţia sa e propriuzis o pseudo-erudiţie. Acelaşi lucru se poate spune şi de
cunoştinţele sale din literaturile principale europene şi ale încă a câtorva
extraeuropene, şi ne pare rău că dl. Dan Zamfirescu ne dă impresia că l-a citit, exact
ca Iosif Drăgan, destul de recent pe G. Călinescu de unde arată atâtea lacune,
ruşinoase pentru el, referitoare de pildă la cea despre unica erudiţie a lui G.
Călinescu.

Încheierea este hilară şi ne întrebăm dacă înghiţitorul de săbii care e Dan Zamfirescu
înţelegându-se că lama ascuţită de Toledo ar fi cuvintele lui hazardate, lipsite de sens,
nu şi-a astupat urechile pentru a nu auzi râsetele celor mai lucizi şi mai modeşti în
împărţirea epitetelor, ar fi al căror obiect chiar domnia sa. De altfel acest procedeu e
jocul de-a baba oarba, nu costă nimica şi ca un perpetum mobile se învârte la infinit şi
nu ne mai miră dacă întreg textul nu-i decât o flaşnetă şi aceea stricată. Totuşi sunetul
hodorogit, doare fiindcă metalul clopotelor cele nevăzute îşi lovesc inima care
lăcrămează. Întreg caruselul minciunii, liber inventate, a atins un apogeu nebănuit.
Să-l ascultăm, rostindu-se:“Această carte, chintesenţă a frumuseţilor literare şi
oglindă a sufletului unui popor azi de interes universal este pusă în mâna
cunoscătorilor limbii române de pretutindeni de către Fundaţia Europeană Drăgan.
Este un serviciu făcut nu numai Europei, aş zice este un serviciu făcut lumii.
Consecinţele în timp ale acestei apariţii sunt incalculabile. Iar pentru noi, care ştim ce
a însemnat lupta pentru reeditarea lui Călinescu, alături de o Biblie a lui Şerban “de la
1688, va exista această "Biblie a lui Drăgan".”

Culmea e dură, mai ales pentru cei ce privesc la ea şi repetă unele frânturi de gânduri:
“Editarea Istoriei literare a lui Călinescu este un serviciu făcut lumii ... reeditatea lui
Călinescu alături de o Biblie a lui Şerban de la 1688, de-acum ştim că va exista şi
această "Biblie a lui Drăgan".”

De ce oare românului îi place să exagereze de îngheaţă şi pietrele în tăuri, iar unui

individ ca Iosif Constantin Drăgan îi plac laudele şi cu cât ele sunt mai mari şi
minciunile mai gogonate, le gustă cu şi mai mare voluptate.

Am mai poposi la articolul “Minuni în vremea noastră”, şi asta fiindcă e semnat de

venerebilul Şerban Cioculescu şi aşi sublinia, mai mult decât o curiozitate, că cel ce
elogia în acei ani, n’a avut întotdeauna aceleaşi păreri excelente despre
“monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”.

Pe vremuri, îmi poveşte tata, cei doi, Vladimir Streinu (pseud. lui Nicolae Iordache)
şi Şerban Cioculescu erau nelipsiţi la seminariile lui Mihalache Dragomirescu unde
se distrau punându-i întrebări încuietoare profesorului atât de naiv şi bun la suflet
încât nu-şi putea închipui că un student ar putea să-şi râdă de magistrul său, din
această cauză depunea mari eforturi să-i lămurească pe cei doi, în probleme ce ei
refuzau să le considere accesibile minţii omeneşti.

Au rămas prieteni de-o viaţă, oarecum temperamental deosebiti: Vladimir era înclinat
spre exegeza clară literară, cu tentă clasică, îndemnând la echilibru şi împăcare
ideativă, poseda un stil de o eleganţă deosebită, influenţă directă a limbii franceze pe
care fiind profesor o cunoştea foarte bine şi ca atitudine literară mai ales de fiinţare
specifică, vorbele lui erau pronunţate cu modulaţii de totului pline, parcă pregătite
pentru un discurs festiv, aveau armoniile celor cioplite în marmura de Carrara din
care ieşea la lumină Venera din Milo.

Preferinţele lui Şerban mergeau spre studiul legilor criticii literare pe care vroia să o
transforme într’o adevarată ştiinţă a literaturii, transmitere inconştientă din
fundamentalele preocupări ale fostului său profesor de literatură. Eu citind cândva că
pe el nu-l putea mişca versul lui Al. Vlahuţă: “Nu de moarte mă cutremur, ci de
veşnicia ei” l-am declarat lipsit de sensibilitate poetică şi se pare că aveam dreptate,
nu l-am văzut ocupându-se de lirica unui poet tânăr, o viaţă întreagă pasiunea lui a
fost Caragiale de care nu mai sensibil nu se poate susţine că a fost, cel puţin în
operele sale, dar chiar în viaţa lui de toate zilele, avea accese de sentimentalism ieftin,
ceea ce nu se poate confunda cu o sensibilitate poetică, de pildă. Ş. Cioculescu a fost
şi un temut critic, fără să se remarce nici în acest domeniu în mod deosebit.

Au făcut amândoi un stagiu prin temutele închisori comuniste, şi mai târziu, după
zeci de ani au putut vizita însfârşit Parisul, care nu mai era cel de odinioară, totuşi au
avut satisfacţia revederii cu poezia lui G. Apollinaire, atunci când au trecut Sena şi-au
reamintit legat de tinereţea lor, poemul “Sous le pont Mirabeau” pe care l-au recitat
cu multă participaţie descoperind un colţ de Paris, numai al lor, cel de altădată.

Desigur primul a dispărut, Vladimir Streinu, clasicul, nu numai în forma cuvintelor

pe care le recita cu rafinamentul unui senior al literelor franceze, dar şi în trăsăturile
impecabile ale chipului său, fără vreun cusur, acelaşi în toate, parcă ar fi fost realizat
de pictorul David, fie că era întrebat de poezie fie de proză, îi împărtăşea ceva din
nobleţea firii sale.

Şerban rămas singur, poate şi din cauză că se simţea înlăturat de noua generaţie,
încercă să se acomodeze noului curent, chiar şi atunci când nu arăta prea încântat de
ceea ce face. Într’un astfel de moment de slăbiciune impardonabilă, probabil, a scris
schiţa, “Minuni în vremea noastră”, în care e vorba de un dialog între Eudoxiu şi
învăţăcelul său, amândoi se declară satisfâcuţi că la sfârşitul anului 1980 a apărut a 2-
a ediţie a monumentalei Istorii a literaturii române de la origini până în prezent de G.
Călinescu, în condiţii tehnice deosebite în Fundaţia Europeană Drăgan, editura
Nagard, Madrid, Roma, Pelham NY., 1980.

Se aminteşte Precuvântarea de la pagina 3, semnată de prof. I .C. Drăgan şi omagiul

conceput de Alice Vera Călinescu. Întrebat de învaţăcel cum a obţinut cartea înainte
de a apărea în librării, Eudoxiu îi răspunde că a primit-o prin bunăvoinţa confratelui
Traian Filip, cunoscutul romancier, concetăţean cu editorul adică lugojan, grijuliu
aşezată în “etui-ul” ei de carton. La fel a primit o serie de splendide cărţi din partea
lui Iosif Constantin Drăgan, din care am reţinut: “Noi, Tracii. Istoria multimilionară a
neamului românesc, ediţia II-a revăzută şi adăogită, Roma 1980, splendid tipărită şi
ilustrată.

Alături de această lucrare se mai găseşte “Omagiu lui Iosif Constantin Drăgan” vol.3,
Editrice Nagard 1980, în care semnează: Eugen Barbu, Luminiţa Beiu-Paladi,
Neculai Chirică, Florica Dumitrescu, Mircea Filip, Caius Frânţescu, Mihail C.
Gheorghiu, Valeriu Gorunescu, Victor Isac, Ion Isaiu, M. Maliţa şi A.M. Sandi,
Felicia Marinca, Marin Mincu, Emanoil Munteanu, Manole Neagoe, Petre Pascu,
Dan Popescu, Ecaterina Săndulescu, Horia Stancu, Ghizela Suliţeanu, Dan Tărchilă,
Gabriel Ţepelea, Vasile Vetişanu şi Romulus Vulcănescu.

Din cele anterioare aflăm că şi cei din ţară, cum ne informează chiar Cioculescu, au
primit în fascicole Istoria literaturii române de G. Călinescu, ne-o aduce la cunoştinţă
atunci când îi cere să se comporte civilizat cu ea: “Cartea are coperţile ei de pânză,
dar restul e încă nebroşat, deoarece se va completa cu adaosele lui G. Călinescu,
apărute în Revista Institului său de istorie literară şi folclor. Învăţăcelul: Am învăţat
de la dv. cum trebuie mânuită o carte de preţ. Şi asta e una - fără doar şi poate, cum
spunea Perpessicius. Îmi daţi voie să mă uit? Eudoxius: - Încet, încet, fără grabă şi în
bună ordine, să nu încurci colile detaşate care-şi aşteaptă legătorul ...”.
Aflam deci, că dl. Drăgan a lăsat paginile cărţii nelegate, a împărţit-o tuturora în
fascicole, pe motiv că ar urma să le fie adăogate unele completări făcute de istoric
ulterior ceea ce pentru noi este de neacceptat. Editura Nagard era datoare să reediteze
Istoria literaturii române de G. Călinescu în forma ei princeps, urmând să se adaoge
completările ce puteau rămâne sub forma de fascicole. Adevărul gol-goluţ e numai
unul: s’a refuzat legarea cărţii fiindcă respectivul cost l-ar fi obligat pe capitalistul
nostru să pună bani din propriul buzunar, ceea ce el nu vroia, patriotismul dlui
Drăgan se rezumă la vorbe goale, oprindu-se la eventualele sacrificii băneşti, de unde
devin ştirbe toate laudele fără sens ce i s’au adus. Dl. Drăgan a lăsat pe umerii
cititorilor sarcina să lege o carte atât de voluminoasă, deci s’a eschivat de la
elementare atribuţii ce le are un editor cât de cât cinstit.

După atâtea aghioase ce i s’au adus, intelectualii români, partizanii lui Iosif Drăgan,
au înghiţit în sec amintindu-şi zicala din bătrâni care spune, calul primit în dar nu se
caută în gură. Dar eu, cumpărând această carte după recomandările editurii Nagard
din Milano, ca stabilit în Germania, mă pot plânge că am fost înşelat de dl. Drăgan
punându-mi-se la dispoziţie o ediţie numai pe jumătate încheiată căci broşarea cărţii
ţine de tipărirea integrală a unei lucrări. Nu ar fi fost cazul să mi se aducă la
cunoştinţă că voi primi acest tom în fascicole şi să nu fiu pus în faţă unui fapt împlinit
cu care poate nu aş fi fost de acord, dacă o ştiam din timp. Iată de ce fapta dlui I .C.
Drăgan nu merită nici cea mai elementară recunoştiinţă din partea noastră. El, marele
milionar, regele yachturilor de pe Mediterană şi-a bătut joc de sărăcia neamului său.

În continuare, Eudoxiu-Şerban Cioculescu recunoaşte că nu e de acord în toate cu

acest personaj (alias Iosif Drăgan) mai ales atunci când trâmbiţează Urbi et Orbi
tracismul nostru dar nu poate să nu-i admire activitatea, cheltuiala de energie şi de
bani puse în serviciul culturii naţionale.

Mai aminteşte că în volumul omagial dedicat lui Drăgan, Petre Pascu a publicat trei
poezii din ele citează Rondelul largurilor, şi menţionează că probabil, i-ar fi plăcut şi
lui Macedonski. Cioculescu greşeşte când îl consideră tot lugojan, fiind dintr’un sat
de lângă Arad, despre care localnicii susţin că nu are nicio contigenţă cu Banatul deci
nici cu Lugojul, unul din cele mai specifice aşezări bănăţene.

La sfârşit are cuvântul tot Eudoxiu, maestrul înţelept, cuprins de nebunia

momentului: “Chiar aşa! Şi acum să strâng la un loc preţioasa carte primită, în
aşteptarea ultimelor coli. Nu pune mâna! Asta-i treaba mea.”

Ne întoarcem la începutul dialogului când Învăţăcelul îl surprinde în flagrant delict de

inspiraţie, privindu-l la birou, peste umăr: “Atacaţi aşadar problema miracolelor sau
vă întoarceţi la Grigore Alexandrescu.” Nici una nici alta, stau cu cotul pe o carte
mare legată în maro: noua ediţie a istoriei literare a lui G. Călinescu.”

Sfârşitul ni-l prezintă îndrăgostit de cartea pe care o are în faţă, şi faptul că îi strânge
fascicolele ne aminteşte de crima lui Silvestre Bonnard, eroul lui Anatole France care
şi-a însuşit un manuscris preţios, de care nu se putea despărţi, din zestrea hotărâtă s’o
lase fiicei sale adoptive. Arătând o dragoste atât de ideală faţă de cartea-manuscris a
lui G. Călinescu fără să-şi dea seama, mai mult ca toţi cei prezenţi, Ş. Cioculescu l-a
elogiat cu inima, pe fostul său coleg şi rival într’ale scrisului: G. Călinescu.

Comentarul meu se termină aici, mărturisind că pentru mine tot ce s’a întâmplat cu
ocazia celei de a doua reeditari a Istoriei literaturii române de la origini până în
prezent de G. Călinescu, aducându-se nemeritate laude atât istoricului literar cât şi
editorului în aceeaşi măsură, mai mult decât exagerate, a constituit o lamentabilă
farsă, dureroasă mascaradă a culturii româneşti, poate atunci s’au înregistrat cele mai
negre zile din viaţa noastră spirituală, când s’a vândut adevărul pe arginţii celor mai
ieftine minciuni, frumuseţea a luat înfăţişarea urâtului din oglinda nopţii veşnice, iar
binele nu s’a mai putut desluşi datorită înmulţirii faptelor rele, când “marii patrioţi”
au început să joace la comanda celor mai străluciţi impostori. Ne punem legitim
întrebarea dacă nu în acel an blestemat, 1980, a început să se manifeste pregnant
decăderea literaturii româneşti, aşa cum îl vedem continuându-se şi astăzi, acest jalnic
fenomen.

Recunoaştem, că am descris de aproape evenimentele fără să fim în stare să dăm un

răspuns decisiv în această problemă atât de spinoasă sigur, cartea fantezistă “Istoria
literaturii române de la origini până în prezent” de G. Călinescu a fost cinstită, aşa
cum îi impunea măsura ei intelectuală, de editorul său Iosif Constantin Drăgan,
preşedintele aşazisei Fundaţii europene Drăgan, un tracolog de proporţii, ele înşile,
mai mult decât fanteziste. Deci cum s’ar apune întâlnirea dintre ultimul şi cartea lui
G. Călinescu n’a fost chiar întâmplătoare.

Am mai menţiona că autorul a refuzat să răspundă articolului “O falsă istorie literară”

semnat în 1941de Pamfil Şeicaru, un om de vastă culturăinclusiv literară, pentru a fi
elogiat peste ani de un om străin de literatură şi cultură românească, în persoana lui
I.C. Drăgan, pe care l-au lăudat în mod slugarnic.

De unde îi dăm dreptate marelui ziarist, scriitor şi istoric, Pamfil Şeicaru, atunci când
susţinea, bazat pe cele scrise de G. Călinescu în Pseudo-istoria lui literară că acesta
prin respectiva lui lucrare îşi asigurase un loc în viitorul regim al lui Ana Pauker şi
Vasile Luca, şi i-am neîndreptăţi pe urmaşii lor la domnie, Gh. Gheorghiu-Dej şi mai
ales N. Ceauşescu, nu mai după aprobarea acestuia a fost posibilă reeditarea Istoriei
literaturii românesti de G. Călinescu, de către prietenul său bun, I.C. Drăgan.

Auspiciile sub care a avut loc apariţia în fascicole a respectivei cărţi la Milano
vorbesc de la sine fără să fie nevoie de vreun comentar, în orice caz leagă şi pe mai
departe destinul cărţii lui Călinescu de soarta regimului comunist! Aşa cum s’a
întâmplat şi cu unele romane călinesciene.

Iar semnalăm că Pamfil Şeicaru a avut dreptate atunci când a subliniat tendinţa
Istoriei lui Călinescu antinaţionalistă, ierarhia sa valorică se făcea după meritele
politice ale autorilor, în orice caz cei ce-şi arătau dragostea pentru ţară erau sau evitaţi
sau în evidentă scădere a valorii lor estetice. La asta se reduceau judecăţile estetice
ale “marelui critic”, pretractările sale estetice constituiau măşti sub care se ascundeau
preferinţe politice, antinaţionaliste, ori păreri personale prin care literatul îşi ducea
până la capăt unele răfuieli, de unde subiectivismul impresionist şi fantezist al întregii
sale critici.

9. Dedicaţii
Memoriei lui Pamfil Şeicaru, câteva scrieri de-ale mele, pe care le-a apreciat în mod
deosebit

Maria de Mangop

Cu Maria din Mangop, Ştefan nu a avut copii şi poate o fi fost şi aceasta una din
cauzele pentru care i se înstreinase inima de ea. (C. Gane: Trecute vieţi de doamne şi
domniţe)

Să ne lăsăm purtaţi pe patul de flori al visului, ca şi tânărul Zefir pe aripile undelor şi

să cădem adânc, în prăpăstii fără fund, cu ani şi ani înapoi, pe ţărmii depărtaţi ai
Bosforului.

Suntem în capitala Bizanţului, cetatea lui Constantin cel mare, Constantinopole,

răsfrântă în apele albastre ale mării, curate şi transparente, cu toate cupolele ei bătute
în aur şi argint peste zidurile crenelate, înalte şi albe. Crucile turlelor, cu luciuri roşii,
sub reflexele crepusculului topindu-se ca fluvii de orhidee în Marea Marmara, par
toate puse unele lângă altele, un imens cimitir suspendat, sub arhitrava cerului. Florile
crescute de pe margini în grădini sau la ferestre sunt singurele prezenţe aici. Trăim în
1453, când cetatea sfântă a încetat să mai existe, iar clopotele ei au tăcut sugrumate,
pentru totdeauna.

Pe una din porţile ascunse ale oraşului, într’un miez de noapte, fără lună, ultimul
dintre Comneni, cu toată familia sa, a luat drumul pribegiei. A plecat cu tot ce a putut,
încărcat pe o navă uşoară, purtată apoi lin de vânt, până la capătul celălalt al Mării
Negre, în peninsula Crâmului unde a primit casă în cetatea veche a Mangopului. (Este
locul să o semnalăm, că poetul nostru, sigur fără voie, greşeşte, Comnenii
descendenţi din neam vechi de regi bizantini, în 1453 stăpâneau doar regatul cetăţii
Trapezunt, cucerită şi ea câţiva ani mai târziu (1461) de către Turci, de unde
Comnenii au luat drumul aprig al exilului stabilindu-se în Mangopul din Crimeia.
Constantinopole, în tot timpul cuceririi sale de către sultanul Mohammed al II-lea, era
condus de dinastia Paleologilor, regele Constantin al XI-lea moare, de altfel, în luptă.
Dar în aceeaşi măsură, prin marii Comneni se încheie şirul regilor bizantini, părăsind
pentru totdeauna ţara lor natală, a cărei inimă originară a fost şi pentru ei,
Constantinopole. Deşi omisiunea respectivă nu stânjeneşte cu nimic descrierea de
faţă, căci oricum visul Comnenilor, pe mai departe, rămâne recucerirea
Constantinopolului la împlinirea căruia îl vedeau, pe domnitorul Moldovei Ştefan cel
Mare, capabil s’o realizeze. În acest sens, deşi reşedinţa de la Trapezunt a durat mai
bine de două secole, ea n’a încetat să constituie un provizorat, niciodată Comnenii nu
s’au obişnuit cu gândul renunţării la tronul de la Constantinopol, la care aveau tot
dreptul să aspire.)

Erau acele locuri scăldate în primăvară veşnică, Marea fiind aceeaşi ca la

Constantinopol, dar cetatea era tristă şi cenuşie, aruncată pe un vârf de deal, unde se
ajungea pe un drum păzit de un şir de salcâmi şi ulmi albi, părea mai mult o
mănăstire. Nimic ce să amintească de strălucirea şi bogăţiile Bizanţului.

Dintre toţi copii lui, Maria, lumina ochilor săi, singură suporta cu cea mai multă
mândrie, amarnicul exil. Nu prea înalta dar dreaptă, purta în mersul ei nobleţa de
prinţesă.

Tatăl o asemăna cu icoana Fecioarei Maria, văzută înainte cu câţiva ani buni când a
însoţit prin 1439, ca nobil al Trapezuntului, convoiul trimişilor la Florenţa, cu gând să
salveze de la robie veşnică, cetatea imperiului de rasărit. Având lângă Florenţa, la o
mănăstire pe bătrânul Chiriakos, fostul lui dascăl şi iubindu-l ca pe un tată a dat o
raită până la el să-l vadă şi să-i sărute credincios, dreapta.

Şi fiind seară, ora vecerniei, Chiriakos l-a dus să se închine în biserica Mănăstirii, în
faţa altarului cu smalţuri verzi de lapis-lazuli păzit de îngeri de bronz. După slujbă i-a
arătat un tablou al Fecioarei Maria, femeie al cărei chip gingaş, întrecea frumuseţea
însăşi, fiind imperial, majestuos: stăpână a Paradisului.

Autorul acestei minuni se chema Beato Angelico şi el calugăr (dominican). Atunci în

liniştea rece a bisericii pe lespezi de piatră auzi el tăvălindu-se în jurul Maicii
Domnului, copiii bălai ai cerului pe aşternuturi de lumină: Armonii, culori, irizări
spre dincolo de lume.

Cu cât Maria creştea de lângă trupul fraged al narciselor, împreună cu lugerele

trandafirilor şi oleandrilor, se asemăna tot mai mult cu Fecioara Maria, Majestă de
Fra Angelico. Avea în ochi purităţile albastre ale orizonturilor de ocean azur, în Mai,
curgâng ca perdele de ploi peste livezile proaspete, crude. Zâmbetul ei împrăştia
strălucire albă, de cristal, din poenele de crini îmbăiate în soare. Cu pletele castanii
căzute prelung pe umeri, în robă de muselin roză, azalee muiată în umbre lunare,
trecea printre semenii ei ca un cântec de sirinx risipind miresme şi pulbere viorie de
auroră.

Dar împăratul avea griji privind spre cerul întunecat al Bizanţului, de unde nu-i
veneau veşti deloc bune, simţind ameninţarea directă a Cetăţii sale celei noi. Sultanul
nu-şi găsea mulţumirea, până mai ştia în viaţă ultimele vlăstare ale Comnenilor.
De-aceea tare s’a bucurat când a primit solie de la Ştefan Voevod al Moldovei şi i-au
bătut în poartă peţitorii lui. A dat-o bucuros pe Maria, doamnă de Mangop,
îmbrăcând-o şi înzestrând-o cu tot ce avea mai de preţ adus de la Trapezunt şi Bizanţ:
rochii de damasc, pelerine de atlaz, horbote, paftale, inele, cercei şi brăţări scumpe,
iar pe frunte i-a pus coroana ultimei împărătese a Bizanţului.

Aşa a avut loc căsătoria lui Ştefan al Moldovei cu cea de a doua soţie a sa, Maria de
Mangop, prinţesă de Bizanţ, în luna lui Septembrie al anului 1472.

Dar legătura aceasta era urgisită de blestem, fiindcă doamna Maria de Mangop n’a
fost sortită cu darul fructului, pântecul ei de fecioară era sterp, lipsit de
binecuvântarea dospită a maternităţii.

Maria de Mangop era ca o floare de seră, şi se vede ca i-a fost scris ca odată cu ea să
se stingă lunga dinastie a Comnenilor.

Şi îi plăcea mult Moldova, ţară dintre râuri şi lunci, întinsă la poalele munţilor ce
păreau stâpi uriaşi sprijinind bolţile înălţimilor, ţară dăruită cu locuitori viteji, largi la
inimă. Oamenii ştiau să ducă război dar să şi petreacă în timp de pace. Doinele lor
erau neîntrecute şi vorba purta dulceaţă de grâu cu miere şi azimă a Poeziei.

Şi mai erau supuşii Mariei de Mangop, iubitori de Dumnezeu, pământul lor fiind plin
de lăcaşuri de închinăciune, ceea ce ei îi amintea de locurile de-acasă, întâlnite şi pe
coastele salbatece ale Muntelui Sfânt, Athos.

Dar aici bisericile erau mai mici, cu portaluri deschise la intrare, unele se arătau
zugrăvite pe dinafară, parcă l-ar aştepta pe Dumnezeu coborât printre lucruri, astfel
că poţi să-l întâlneşti în lumea de aici, pe drumuri, în fântâni, în pomi, pe câmpuri,
peste tot, sfinţindu-le. Bisericile Moldovei închideau ceva de mirese în ele: zestrea şi
podoaba lor erau rugăciunile spuse cucernic sub icoane. Înăuntru, în strana din naos,
Doamna îşi păstra locul ei în scaunul din lemn brodat, luminat de o cădelniţa ascunsă
într’o firidă.

Nu după mult timp Doamna Maria, pe acest pământ moldovenesc, a început să se

simtă bine, ca la ea acasă. Şi toate acestea le avea puse la suflet din pricina Domnului
Ştefan, iubit de ea, din toată inima. Stăpânea acest om mic de statură, o vrajă a
persoanei ce-l făcea să apară pe lângă ceilalţi ca un uriaş. Ochii vii, vorba şi gesturile
cumpătate de patriarh, dogorâte pe dinnăuntru de un foc pătimaş, parcă făcut să
pustiiască tot ce i-ar sta în cale. Maria s’a îndrăgostit de Ştefan al Moldovei când l-a
simţit lângă ea îmbrăţişând-o cu o putere ce nu mai permitea despărţenia, făcând - o
să priceapă că iubirea adevărată este o încleştare fără sfârşit, o contopire veşnică.

Ştefan era un vulcan, o acvilă, un Făt-Frumos din poveste.

Şi fiindu-i deci bărbatul tare drag, Maria a căutat să-i facă pe voie, umplându-i tinda
vieţii numai cu poamele cele luminoase ale bucuriei. Ultima împărăteasă a Bizanţului
era fericită de a-şi fi găsit un soţ pe măsura ei, în Ştefan, domnul Moldovei.

Şi numai încetul cu încetul în grădinile fericirii lor au năvălit lăcustele desnădejdîi şi

ale tristeţilor. Exiată o lege a pământului, nu numai în Moldova, ci ţinând de cinul
crăesc de pretutindeni că femeia să dea naştere moştenitorului tronului. Şi fiindcă
Doamna nu putea să-şi împlinească acest rost al pământului, Jalea şi Doliul au intrat
într’un cămin până atunci atât de fericit.

Maria de Mangop simţindu-l pe domnul ei tot mai străin faţă de sufletul şi trupul ei, a
început să sufere tare. Şi suferinţa era doar a ei şi a florilor, iubite de ea, cărora
îndrăznea să li se destăinuie, când nu o vedea nimeni. A auzit de vraci, făcător de
minuni, l-a consultat şi pe el şi pe doctorul italian venit din depărtata Padua la curţile
Sucevei, dar niciunul n’a putut s’o ajute.

La aceste necazuri se mai adăogase şi vestea pieirii cetăţii Mangopului şi a morţii

fratelui ei Ion şi a vărului Alexandru, ultimii dintre Comneni. S’a închinat icoanelor,
arzând smirnă sub aroma busuiocilor tăiaţi proaspeţi, mărturisind lui Dumnezeu că-şi
va dedica fiinţa Lui, retrăgându-se la Mănăstire, dezlegând de taina nunţii pe domnul
Ştefan şi de păcatul de a avea ca soţie fără lege pe tânăra Domniţă MariaVoichiţa,
fiica domnului muntean Radu cel cel Frumos.

O mare durere o ardea, ca un jar aprins pe Doamna Maria.

Dar nu mai avu timp să-şi ducă promisiunea până la capăt, fiindcă după câteva zile
căzu la pat cu mari fierbinţeli şi pierdere de sine, în aşa fel că a treia zi, Domnul o
luase la El, arătând oamenilor că Mila Lui pentru copiii săi este una fără margini.

Maria de Mangop s’a stins din viaţă în Decembrie 1477, în Pragul cel Sfânt al
Crăciunului.

Domnul Ştefan al Moldovei i-a făcut o înmormântare cu mare alai, aşa cum i se
cuvine unei împărătese. Erau de faţă trei mitropoliţi şi un sobor de episcopi, armata
toată şi un rând de ambasadori, printre ei distingându-se trimisul catolic al Papei şi
cel al regelui Franciei.

Doamna Maria a fost pusă în coşciug de argint printre crizanteme de iarnă, îmbrăcată
în straiele ei împărăteşti cu coroana Bizanţului pe cap.

Chipul mort, pudrat şi îngrijit, cu sprâncenele încondeiate ca cele ale unei păpuşi, era
de o frumuseţe vie. Pe ultimul drum doamna Maria vroia să lase în urma ei toată
strălucirea ultimei domniţe a Bizanţului.
Domnul Ştefan a stat priveghi o noapte întreagă lângă ea, fără arme, fără zorzoane
doar în cămaşă şi desculţ, în umbra umilinţei. Îngenunchiat cu faţa înmormântată în
palme, Ştefan a plâns toată noaptea. S’o fi gândit la prima lor întâlnire, în cetatea
Tighinei, unde îi ieşise înainte aşteptând să i se aducă pe pusta cea întinsă a Ucrainei,
doamna cea nouă, prinţesă de Bizanţ. La început prezenţa Mariei îl intimida, văzând
în ea, pe toţi stramoşii ei, vestiţi împăraţi ai imperiului de răsărit.

Numai bunătatea şi blândeţea femeii, ciută a munţilor, l-a apropiat, trăind sărbătoarea
cuceririi patului dânsei, de regină, uns cu mirodenii orientale şi presărat cu miruri
stelare.

Maria era toată o gingăşie având în ea arome ascunse ca foile de nuc. La vânătoare de
zimbru călareau alături, în păduri, lângă pomii printre care cădeau razele de soare
prăfuind arginturi, ei regăsindu-se ca într’un mister al codrului: El şi Ea pereche cu
adevărat de regi ai Moldovei.

În noaptea aceea trecând peste păcatele lutului şi datoriile lui, lăsând la o parte toate
făţărniciile vieţii, Ştefan socotindu-se cu propria lui inimă, trebuia să recunoască
sincer că Maria de Mangop era singura femeie, iubită de el. Şi atunci când descoperea
acest adevăr era prea târziu pentru amândoi.

Maria de Mangop fusese înmormântată în biserica de la Putna, acolo unde peste ani
va veni şi soţul ei, Ştefan, domnul Moldovei să-şi găsească somnul de veci ...

Reîntorcându-ne pe aceleaşi aripi ale visului, în vremea de lângă noi, vom fi ispitiţi să
credem că am trăit o poveste sau o legendă.

Şi-atunci va trebui s’o luăm în real, pe-un alt drum, într’unul al ţării bucovinene şi să
intrăm pe-o alee ce pare fără sfârşit, străjuită de rânduri de pomi svelţi. Interesant
cum oamenii ţin să definească toate intrările triumfale sub forma unui templu antic,
pomii ţinând loc de coloane iar coroana lor cu frunze, de capitele corintice.

La capăt ajungem într’o livadă deschisă, plai verde pe care se oferă albă, această
Mioriţă a arhitecturii româneşti: biserica Mănăstirii Putna. De o simplitate măreaţă,
îmbie parcă la îngenunchiere, acesta fiind singurul mod de a te apropia de ea. Şi la fel
cum nu te poţi uita în ochii bunului Dumnezeu, nu arunci decât cu sfială o privire
spre această biserică, purtând împietrit un veac şa cum l-a trăit cel mai mare domn al
Moldovei, Ştefan Vodă. Cutremuraţi vom privi la călugărul bărbos, cu comanac şi
straie cenuşii, şi ne întrebăm dacă nu este chiar Daniil Sihastru acel ce l-a împărtăşit
pe domnul Ştefan cu sfânta Cuminecătura înainte de lupta de la Vaslui cu turcii?
Atâta sunt toate de autentice.

Biserica Mănăstirii Putna este de fapt un altar şi Panteon sfânt al neamului românesc,
loc de procesiune în fruntea căreia s’a aşezat, pe vecie, cel mai mare poet al nostru:
Mihai Eminescu.
Mănăstirea Putna este un loc de reculegere şi meditaţie al sufletului nostru de valah
precum o exprimă tot Eminescu în celebra sa Doină: “Ştefane Măria Ta,/ Tu la Putna
nu mai sta/ Las’Arhimandritului/ Toată grija schitului/ Lasă grija Sfinţilor/ În seama
părinţilor”.

La intrarea în incinta Mănăstirii sculptorul O. Han i-a înalţat o statuie tânărului Mihai
Eminescu, prezent ca organizator al Serbării din 1871, prin care cu ocazia împlinirii a
400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, tinerii studenţi români din Viena, în frunte
cu Eminescu vroiau să adune elita intelectualitaţii române pentru a demonstra
unitatea lor de gândire cât şi marele lor patriotism. Ceea ce le-a reuşit cu prisosinţă,
printre participanţi înscriindu-se printre alţii Mihail Kogalniceanu şi Titu Maiorescu.

Nu departe de statuia sa, se gaseşte şi poarta Mănăstirii de-asupra căruia în turn,

Eminescu a descoperit un loc bun de dormit, fiind fân din abundenţă. Cum se
întâmplă de obiceiu, tocmai organizatorii au rămas fără posibilităţi de cazare, totul era
ocupat până la refuz.

Este de amintit că tinerii nu s’au prea odihnit, au discutat cu patimă ceea ce îi dezbina
în două tabere, şi fiindcă nu s’au putut înţelege, pâna la urmă au hotărât să continuie
discuţiile, în contradictoriu, la întâlnirea de peste un an.

Se ştie ca datorita dispariţiei casierului cu banii strânşi pentru Serbarea de la Putna, la

care s’a mai adăogat şi războiul franco-german, întâlnirea nu s’a ţinut în 1870 data
împlinirii celor patru secole de la sfinţirea Mănăstirii Putna ci a avut loc cu un an mai
târziu.

Sunt de reţinut legăturile marelui poet Mihai Eminescu, sufleteşti se înţelege, cu

Mănăstirea Putna şi prin ea cu marele domn moldovean Ştefan cel Mare, în afară de
cele semnalate, M. Eminescu revine de mai multe ori la figura acestui mare domnitor,
pomenindu-l în articolele sale ziaristice, fără îndoială Ştefan cel Mare a fost domnul
român cel mai aproape de inima Luceafărului poeziei româneşti, Mihai Eminescu.

E cea mai sacră chemare, exprimată vreodată în graiul românesc, inspiratiă marelui
poet având loc la Putna, lângă mormântul lui Ştefan-Vodă cunoscut şi sub numele de
cel Mare.

Copleşiţi de emoţie vom intra în biserică, unde vom găsi mormântul lui Ştefan Vodă
într’o nişă luminată de o candelă a Eternităţii şi pe peretele din faţa lui se află cel al
Mariei de Mangop, ca şi buna soaţă a domnitorului. Pierzându-şi de mult
dimensiunile umane, aici cei doi sunt regăsiţi doar ca personagii istorice. Mituri sau
mai degrabă Sfinţi.

Legătura lor este cea dintre Bizanţul învins şi matricea creatoare a poporului nostru,
regăsită şi revelată prin credinţa lui strămoşească, ortodoxă, plecată de la porţile
Ţarigradului, cum e cântată în colindele de Crăciun, ca apoi să fie continuată în
Grădina Maicii Domnului cum e cunoscut pe limbaj arhieresc, Athosul.

Lângă Ştefan cel Mare, Maria de Mangop împărăteasa Bizanţului şi-a găsit soţ şi
împărat ales pentru veşnicie.

Lespezile de pe morminte ţin şi ele de-acum de istorie, în piatră fiind sculptate râuri,
steme, păuni şi ţara întreagă simbolizată în linii şi curbe, cu inscripţie slavonească pe
margini, în chenarele de piatră, totul pus pe trupul domnitorului ca un covor persan.
(Un model dintr’acesta şi-a dorit pe mormântul său istoricul-poet Nicolae Iorga).

Şi totuşi Maria de Mangop a ţinut să ne mai lase o destăinuire a sufletului ei, în acel
acoperământ de mormânt păstrat ca un testament până în zilele noastre. (Astăzi aflat
în muzeul Mănăstirii Putna este mândria acestuia. A fost realizat după moartea
Mariei, nu numai la dispoziţiile lui Ştefan-Voevod, dar el a supravegheat atât de atent
mersul lucrărilor încât poate fi considerat autorul spiritual al acestei minunate creaţii
artistice, un superb şi nobil omagiu.)

Acolo o regăsim pe Doamna Maria aşa cum ar fi fost în ceasul ei de taină, pe tron cu
coroană şi podoabe împărăteşti pe ea, guler de brocart şi mantie de atlaz înflorită cu
cercei grei, jos purtând armele Bizanţului, cel de răsărit, peste care Maria nu a mai
ajuns să domnească.

Este reprezentată aici acea Maria de Mangop lângă catafalcul căreia Ştefan Vodă a
plâns şi s’a tânguit o noapte întreagă, ca după o iubire pe veci pierdută.

Şi dacă-i privim mai bine chipul, vom rămâne impresionaţi de maiestatea sa

dominantă, suprapământească.

Şi va trebui să acceptăm până la urmă că tatăl Mariei a avut dreptate când a găsit atâtă
asemănare între înfăţişarea fiicei sale Doamna de Mangop şi Fecioara Maria, pictată
de Beato Angelico.

9.1 Mesajul unei generaţii întârziate

M’am hotărât să scriu aceste rânduri citind cartea Botticelli - Divina Comedie
(desene) comentată de A.E. Baconsky, apărută în Editura Meridiane, 1977, şi cu
subtitulatura de la Cabinetul de stampe.

Semnificaţia pe care o are pentru mine această carte, mă duce cu gândul la destinul
generaţiei mele, căci sunt unul din fratele de generaţie al acestui autor, de care am
mai vorbit în cursul acestei lucrări.

Deci trebuie să încep cu mărturisirile propriului meu drum.

Terminând liceul după cel de al doilea război mondial, n’am mai făcut parte din
sfânta generaţie de sacrificiu, care alături de Radu Gyr şi-a petrecut cea mai mare
parte din viaţă în închisorile comuniste sau ca Aron Cotruş a luat drumul amar al
exilului.

Adolescenţa mi-am petrecut-o, în biblioteca tatalui meu, între cărţi, una din lucrările
mele de căpatâi fiind Istoria Artelor în 4 volume de George Oprescu. În ea m’am
întâlnit pentru prima oară cu pictura veneţiană a lui G. Bellini, Tiţian, Tintoretto,
Veronese, cu pictura lui Leonardo da Vinci, Rafael şi cu arta divinului Michelangelo.
Fermecat de arta Renaşterii, visam că într’o zi voi vedea pe viu aceste tablouri, atunci
mulţumindu-mă cu reproducerea lor în alb şi negru, ele încălzindu-mi cu totul
fierbinte imaginaţia.

În anul 1946 m’am înscris la Facultatea de litere şi drept a Universităţii din Cluj, cu
gândul de a-mi urma destinul căruia mă consideram hărăzit. Dar în acei ani, în şcoala
clujană se dădea o luptă de exterminare spirituală şi tot atât fizică, încât, în cele din
urmă, a trebuit să cedez. Poate că astăzi mi se va spune c’a fost o slăbiciune din
partea mea, o abdicare de la datorie şi că ar fi trebuit să înfrunt vijelia acelui groaznic
cataclism istoric. Dar ce plăcere mi-ar fi făcut studiul literaturii române, când vedeam
pe Eminescu pe cale de a fi epurat, şi în locul lui ridicat la rangul de poet al poporului
român pe homunculul A. Toma. Un Lucian Blaga, din vina de a fi creat o filozofie
originală oricât de criticabilă, a fost îndepărtat de la catedră, pe când noi studenţii
eram duşi ca turmele la cursurile de îndoctrinare marxist-leniniste, teorie străină de
inima şi viaţa noastră. Tot în acel an (1947) un grup de colegi de la Drept erau arestaţi
şi condamnaţi la ani grei de închisoare pe motiv de complot împotriva statului
comunist. Da fapt, acel complot, se rezuma la câteva adunări colegiale în care unii au
îndrăznit să se pronunţe nu prea favorabil la adresa partidului la putere. Dar în afară
de cuţitele cu care îşi tăiau pâinea primită cu pachetul de acasă (ceea ce era o
adevărată binefacere pe acea vreme de criză materială) nu au avut arme, totuşi
partidul comunist, susţinut la conducerea tării de trupele invadatoare sovietice, se
temea şi de propria lui umbră.

Eu am scăpat numai datorită faptului că fiind înscris şi la facultatea de litere nu

frecventam cursurile facultăţii de drept, dar cei condamnaţi mi-au fost colegi foarte
apropiaţi. După ani, când au părăsit închisorile, le-a descris atât de realist regretatul
Ion Cârja, puţini din ei şi-au mai regăsit drumul în viaţă.

Am trecut atunci la facultatea de medicină, care consideram eu, îmi va da ceva mai
multă libertate spirituală nefiind obligat să propun de la catedră idei ce erau contra
conştiinţei mele. Erau ani grei de teroare, derută şi dureroasă umilinţă.

Dorinţa de a vedea însă Italia a rămas nestrămutată în inima mea, dar îndeplinirea ei
se arăta, deocamdată, fără nicio şansă de realizare. Trebuiau să mai treacă mai bine de
20 de ani până când am putut să primesc mult visatul paşaport şi să-mi văd împlinit
visul cu ochii.

În astfel de condiţii plecam din ţară (o, biată tară românească) împinşi ca de un resort
lăuntric de a cuprinde totul în suflet, de a ne astâmpăra o sete care ne-a ars inimile
atâţia ani în şir. Cât de ridicolă ne apărea mai apoi activitatea unor organe de
securitate, care după întoarcerea noastră în ţară, nemai şi suspecta, constatând că am
întârziat câteva zile în ţara lui Dante.

Nu voi uita niciodată acea noapte când luasem trenul de la Roma la Florenţa. Era
după miezul nopţii când am părăsit Roma, deci foarte obosit am adormit curând.
Când m’am trezit, era noapte în compartiment, numai uruitul monoton al roţilor de
tren spinteca vălurile de nepătruns ale întunerecului. Şi deodată o emoţie puternică
puse stăpânire pe mine. Simţeam că mă apropiu de oraşul lui Dante şi Michelangelo,
oraş pe care l-am visat de atâtea ori în viaţa mea. O emoţie caldă cu gust sărat de
lacrimi, mi-a năpădit sufletul, fericit că mi-a fost dat să trăiesc această clipă. Şi apoi
numai după câteva clipe intram în gara Florenţa.

M’am lăsat dus de străzile pustii, numai de duhul vrăjit al bucuriei mele, ca nu mai
după câtiva paşi să ajuns în piaţa catedralei Santa Maria del Fiore, a campanilei lui
Giotto, a cupolei lui Brunelleschi şi a Baptisterului cu porţile paradisului, cum le
numea Michelangelo, de Lorenzo Ghiberti.

Deodată în acel loc, umbrele lui Dante şi Michelangelo nu mai erau umbre, ci fiinţe
vii, acestea trăiau lângă mine, în acel început de zi lumina creştea tot mai puternic, o
rază pătrunzând, ca dintr’o ambrozie cerească, şi în sufletul fericit al unui muritor.

O scriu deschis aici, m’am hotărât să-mi părăsesc ţara gândul chinuitor şi plin de
otrava neliniştii: pentru a vizita încă odată Italia şi toate frumuseţile ei artistice iubite
atât de mult, va trebui mereu să trec prin aceleaşi furci caudine ale incertitudinii, până
mi se va da sau mai degrabă mi se va refuza paşaportul.

Rămânând de partea cealaltă a emisferei, am vizitat de-atunci de nenumărate ori

Italia, pe care am încercat s’o descopăr eu cu inima mea, neînterpunând între noi,
umbrele reci ale cunoştiinţelor livreşti şi în acest fel să nu ma las influenţat de
părerile criticilor în judecarea unor artişti sau opere de artă. Nu numai astăzi dar şi în
trecut exegeţii de artă, se lăsau şi se lasă, nu rar, conduşi de nişte principii conform
cărora atribuie unui artist o valoare mult prea mare, în acelaşi timp coborând pe alţii
mult superiori. Să-l dau de exemplu pe John Ruskin mentorul teoretic al
prerafaelitismului englez în pictură, pentru el cel mai frumos tablou din lume era
Curtezanele lui V. Carpaccio, pe când refuza să acorde orice valoare marelui
Rembrandt.

Prin urmare, era vorba nu numai de o cerinţă superioară a unui suflet pus pe o
autentică explorare spirituală, dar eram amarnic avertizat de subiectivismele, de cele
mai multe ori hilare lansate de aşa zişii specialişti în artă, de ultimă oră, modernistă.
Aşa de exemplu criticii, de pe vremea când apărea Istoria artelor de G. Oprescu îl
considerau pe Tintoretto ca pe unul din cei mai mari pictori ai lumii iar realizările lui
din şcoala San Rocco, drept o a doua Capelă Sixtină, ca azi acest mare artist să fie
pus în rândurile manieriştilor, termen pejorativ întrebuinţat, în vremurile noastre, ca
un leitmotiv de modă snobă. Până nici Michelangelo nu scapă neatins de aripa
malefică a manierismului, pe când Veronese e calificat, mai precis descalificat, ca
simplu zugrav. Totodată să ne amintim că celebrul R. Hamann, în a sa istorie a
artelor, consecvent protestantismului său, nu întrebuinţează termenul de renaştere
italiană, fiindcă pentru el această mişcare nu a existat.

Din toate aceste motive m’am hotărât să descopăr Italia, cu inima pentru inima mea.

Am trăit multe ceasuri de reverie sub cupola lui Brunelleschi, al catedralei Santa
Maria del Fiore din Florenţa, pe care o consider ca pe cel mai frumos lucru dintre
toate cele pământeşti. O simţi lângă tine, parcă o poţi oricând mângăia cu ochii
degetelor tale. Se înalţă din pământ ca o rugă săpată în marmură policromă, având la
poarta Mandorlei, magnifica Assunta sculptură în relief de Nani di Banco, pentru
lauda cea mai aleasă a muritorilor. Pe când altfel este sora ei, cupola lui Michelangelo
a Catedralei Sf. Petru, metropolitana Romei.

Văzând-o din curtea muzeului Vaticanului îţi pare că ea pluteşte în văzduh, ridicându-
se dint’un cadru vegetal ce parcă ar fi paradisul lui Fra Angelico, oferindu-se ca cel
mai frumos dar al cerului, căruia îi aparţine. Când mă apropiam de ea pe Via
Concilliazione, simţindu-i braţele realizate de Cavalerul Bernini, deschise spre
oameni, această înălţare a cupolei trezea în conştiinţa mea armonii simfonice, care nu
puteau să aibă altă cadenţă, decât cea a imnului Bucuriei din Simfonia a IX-a de
Beethoven, fidelă expresie a visului arhitectural realizat de divinul Michelangelo.

Trăiri, trăiri

Capela Sixtină, Stanţele lui Rafael, Veneţia cu bisericile San Marco, S. Maria
Gloriosa dei Frari şi S. Giovanni e Paolo sunt izbânzi artistice, minuni ale Omenirii,
pe care odată în viaţă orice muritor trebue să le vadă.

Am descoperit pentru mine artiştii din Quattrocento: pe G. Bellini în aceeaşi Veneţia,

pe Piero della Francesca în biserica San Francesco din Arezzo, pe Luca Signorelli în
domul din Orvieto unde a realizat în Capela San Brizio o soră mai mică a Judecăţii de
apoi din Capela Sixtină sau la Mantua Camera degli Sposi, de clasicul şi unicul
Mantegna. La Rimini, templul malatestian neterminat construit după, planurile lui
Leon Battista Alberti, lângă un mare sculptor, Agostino di Duccio; într’una din nişele
exterioare se află monumentul funerar al lui Gemistos Phleton, învăţat bizantin,
resturile sale pământeşti au fost aduse din Mistra, cetate greacă din Peloponez, la
Rimini, de către un Malatesta, admirator al platonismului său.
Verona Scaligerilor cu San Zeno şi cu dealurile împodobite de şiruri de cipreşi
melancolici, decor unic ce numai el a putut să cuprinsă iubirea tragică a lui Romeo şi
Julieta. Revenna bizantină cu San Vitale, mozaicurile sale, şi mormântul lui Dante,
Ferrara familiei lui d’Este, a lui Savonarola şi a poetului Ariosto cu marii pictori ca şi
Cosimè Tura, Padua lui Donatello, Veneţia cu Giorgione, Tiţian, Tintoretto, Veronese
şi Tiepolo, Bergamo cu oraşul vechi al lui Colleoni şi Donizetti.

De la Roma eternă la Napoli cu Pompeiul şi Herculaneum până la Pestum, apoi, în

mirabila Sicilia cu Palermo şi bizantinul Monreale, Cefalu, la Segesta, Selinunte,
Agrigento unde este înmormântat, Pirandello sub un pin la marginea mării,
Agrigento, Siracuza, Taormina, Messina pe drumul lui Ulise dintre Sicila şi Caribda
pe drumul vulcanelor şi azi active Etna şi celebrul Stromboli, ca pe urmă să ne
întoarcem în Grecia magna, să ne oprim la Velia, Elea de ieri al lui Parmenide unde se
mai păstrează câteva ruine din vechea cetate. Apulia cu minunile catedralelor
romanice de la Bari şi Trani, apoi în inima provinciei Marche la Ancona cu catedrala
San Chiriaco aşezată pe vârf de deal, ca o erupţie de piatră, oglindită în apa mării.
Ascoli-Piceno, Recanati lui Leopardi, Loreto apoi Siena, San Giminiano cu multele
turnuri medievale, Pienza oraşul de renaştere, fiecare în sine, închide, ca o carte de
nestemate, o istorie de aur.

M’a impresionat întâlnirea cu Verdi în satul natal Roncole, în Busseto şi-apoi în

gradinile de rai ale vilei sale de la Santa Agata. Nici unde nu reuşeşti să-l ţii mai
aproape de inima ta, pe acel ce a dat o strălucire nouă Italiei: pe marele, modestul şi
prea bunul prieten Giuseppe Verdi, frate bun cu eroii operelor sale. Parma lui
Correggio, Pisa cu piaţa zisă a miracolelor, Milano cu S. Ambroggio şi Cina cea de
taină a lui Leonardo da Vinci, aflată în Sta Maria delle Grazie opera lui Bramante.
Certosa di Pavia, Monte-Oliveto, Luca cea nobilă şi să ne oprim şi pe coasta ligurică
la Portofino, locul preferat şi de filozoful Fr. Nietzsche.

Şi dacă ar fi să termin pe acest drum aş ajunge de la Perugia lui Perugino la Assisi, la

biserica San Francesco în care trecento-ul reprezentat de Cimabue şi Giotto (în
biserica de sus) pe când în biserica de jos li se mai, adaogă Simone Martini, fraţii
Ambrozetti şi pictorul zis al vălurilor, anonim egalându-l pe Giotto, au închinat un
imn pictural celui mai sfânt dintre sfinţi, celui ce-a fost Sfântul Francisc, “il
Poverello”. Din biserică poţi să pătrunzi într’unul din cel mai tainic colţ al acestei
lumi atât de întinse, în acel chiostro numit “Antico Cimitero dei Fratri”. Mănăstirea
care închide în zidurile ei un cimitir, este de fapt un altar al liniştilor, liturghii mute pe
tărâmuri fără de cuprins. Este o nemişcare atât de adâncă, încât sufletul tău este
invadat de o pace nemărginită: aici, percepi ca un fapt real că “il Poverello” a putut
vorbi cu păsările şi că pe acest loc s’ar putea săvârăşi oricând o minune; în orice clipă
poţi să auzi paşii Domnului apropiindu-se de tine. În acest chiostro cimitero ai ajuns
la capătul pământului, de aici încolo începe împărăţia lui Dumnezeu. Neliniştile
metafizice care te pătrund pot să fie date de foşnirile cipreşilor şi ale mirţilor, fine
aripi de îngeri. Că nu mai ştii ce e a vieţii, cum ai cunoscut-o până acuma şi ce va fi a
celei ce va veni. În această taină profundă ca un ocean, se răsfrânge tot nesfârăşitul de
sus, adunat deodată într’un havuz de grădină, cu miroase de cimitir, de busuioc uscat
şi de litanii pentru mort: Chiostro-cimitero.

In general, se vorbeşte puţin de relaţiilor românilor cu această Italie a renaşterii, asta

fiindcă ele se confundă cu raporturile politice, prin care, având în vedere două destine
istorice paralele, numai rareori ne-am întâlnit.
Cronică înregistrează două momente cu adevărat principale: formarea Şcolii ardelene
la Propaganda Fide din Roma şi drumul de neuitat al lui Badea Cârţan la Columna lui
Traian, acest act de naştere al poporului român. Dar, de fapt, legăturile românilor cu
Italia au fost întotdeauna prezente, nu mai că se trece prea uşor pe lângă ele. Se
amintesc, deşi în esenţa lor cu totul ignorate, relaţiile italiene ale lui Gh. Asachi,
Eliade Rădulescu, Duiliu Zamfirescu, (ani de-arândul secretar de legaţie pe lângă
ambasada română de la Roma, cu un volum de poezii clasicizante, apreciat de criticii
vremii) şi nu ştim nimica aproape despre şederile lui Gh. Coşbuc în Italia unde a
făcut două călătorii, dintre care una la Florenţa dedicându-se unor profunde studii
danteşti. Eminescu, plângea într’un sonet stingerea vieţii falnicei Veneţii şi îşi
compara chipul iubitei cu cel al Madonelor lui Rafael ori Palma Vecchio, dar când a
ajuns la Florenţa cu prietenul său Chibici-Râvneanu nu a mai putut să se bucure de
această întâlnire, şi asta nu fiindcă era nebun, ci chiar din contra prin luciditatea
creerului său, era îngrijorat de nesiguranţa viitorului, îl stăpânea o nelinişte care nu
era deloc potrivită cu momentul călătoriei ce i se oferea. Să recunoaştem că este
reacţia cea mai comună a oricărui om normal.

În schimb Nicolae Iorga a considerat Italia ca pe a doua sa patrie, luând parte activă
la înfiinţarea şcolii române de la Roma, a cărui prim director a fost distinsul Vasile
Pârvan. Tot Nicolae Iorga a pus bazele şcolii române din Veneţia, în funcţie şi astăzi,
cât şi pe cea de la Fontenay-aux-Roses, din Franţa, de lângă Paris, desfiinţată de
comuniştii de la Bucureşti.

Se poate spune că generaţia noastră datorită unor împrejurări atât de vitrege ale
destinului ei istoric, după multă întârziere, a redescoperit pentru ea, mândra ţară a
Italiei!

În acest context apare şi cartea lui A.E. Baconski cu comentariul său la desenele lui
Botticelli, ilustrând Divina Comedie a lui Dante.

Dar imediat va trebui să mă corectez, odată ce autorul nostru face legătura dintre
poetul Dante din Trecento şi pictorul Sandro Botticelli (1445-1510), ultimul încheie
şi chiar depăşeşte perioada Quattrocento-ului, şi anume trece în revistă modul cum a
fost reprezentată artistic Divina Comedie de la apariţie până la data când în 1495 (ori
în preajma ei) Botticelli îşi inaugurează opera definitivă de ilustrator al lucrarii lui
Dante. Prin 1471 executase desenele pentru gravurile lui Baccio Baldini cu tema
Infernului.
Documentarea mai mult decât acribă a autorului ne umple de o sinceră admiraţie şi
mai mult, pasiunea pe care o arată diferitelor manuscrise, cărţi vechi şi mai noi şi
însfârşit studiind codicele miniate ale vremii începând cu secolul al patru sprezecerea,
ne confirmă o părere ce ne-am exteriorizat-o în această carte, într’altă parte, că E.
Baconski este fascinat de temele ce şi le propune să le rezolve, pentru acest scop are
pasiunea de a afla adevărul consultând tot ce are la dispoziţie, bine pregătit nu se dă
în lături să polemizeze cu alţi specialişti, într’un cuvânt îşi defineşte calităţile sale
pozitive de om originar din Basarabia, tocmai aceste virtuţi i-au izolat pe Haşdeu şi
Stere de societatea românească şi nu ştiu dacă lui Baconsky i-a mers mai bine. Fără
îndoială cartea limitată la subiect, constituie o mândrie a culturii româneşti, şi ni-l
prezintă pe regretatul eseist şi poet demn de toată cinstirea. Prin înclinările sale,
cenzurându-şi el însuşi producţiile imaginaţiei, le reţine doar pe cele care subliniază
valoarea lucrării fie şi printr’o metaforă sau figură de stil mai reuşită, dar cuprinzând
subiectul în esenţa lui. Dragostea sa pentru informaţie merge - se simte - până la
sacrificiul de sine, ne determină să-l comparăm cu Nicolae Iorga cel puţin ca strălucit
exemplu de a fi urmat.

Desigur că vom recurge la câteva citate, credem noi cele mai importante în economia
expunerii şi regretăm că vom trece pe lângă “surâsul pergamentelor” (“ridon le carte”
zice Dante) sau nu vom discuta portretele lui Dante aparţinând artiştilor italieni de
trececento sau quattrocento, dar ne vom opri la următorul tot aşa de important: “Cert
este că, începând încă din trecento, opera dantescă devine un fel de catehism al
pictorilor infernului, de la fraţii Orcagna (după toate probabilităţile, îndeosebi Nardo)
cu fresca din capela Strozzi, Santa Maria Novella şi fabulosul Infern de la cimitirul
pisan atribuit de Vasari lui Andrea Orcagna, dar recunoscut azi ca opera a lui
Ambrogio Lorenzetti sau a ucenicilor lui, la maestrul infernului din capela Bolognini
de la San Petronio, Bologna şi la infernul lui Taddeo di Bartolo zugrăvit la San
Giminiano şi la picturile sienezului Giovanni di Paolo."

Prestigiul său în continuă ascensiune se consacră însă la modul absolut odată cu

apariţia ediţiei lui Cristoforo Landino. E suficient să ne dăm seama că în lumina
comentariilor landiniene îl va cunoaşte pe Dante o întreagă elită a artiştilor italieni
din Renaştere, pentru a realiza importanţa acestei ediţii în spaţiul istoriei artelor; aşa
îl va cunoaşte şi Sandro Botticelli care va şi colabora la ilustrarea ei ... Fără a se
depărta prea mult de litera acelui Ottimo contemporan poetului, Landini deviază
substanţial de la spiritul lui. Nu atât în sensul că, după expresia unor exegeţi, el îşi
propune să platonicizeze aristotelismul scolastic al lui Dante, cât mai ales luminând
substratul neoplatonic al scolasticii marelui poet, fapt ce avea să atragă atenţia
comentatorilor contemporani, care, după secole de exegeză dantescă foarte fidelă
vechilor imagini ale unui poet ataşat întru totul tomismului aristotelic, au izbutit să
dezvăluie caracterul neoplatonic şi augustinian al metafizicii lui Dante ... Platonism,
desigur aproximat de Landini prin prisma teologiei acelui mentor al epocii numit de
el, “il nostro platonico” Marsilio Phicino. “.... Poetul lui Cristoforo Landino e mai
ales un Dante al Paradisului; oripilat de orice corelaţie mecanică şi sumară totuşi nu
voi evita apropierea firească de ilustraţiile contemporanului şi colaboratorului său
Botticelli ...”.

Importanta Divinei Comedii editată de Cristoforo Landino pentru receptarea

poemului dantesc, datorată şi comentarului său este evidenţă.

În ce priveşte platonismul şi neoplatonismul lui Dante nu a început nici cu el nici cu

antecesorii lui cum era Guinizelli, şi nu s’a definit prin Academia florentină condusă
de Marsilio Ficino sub tutela lui Lorenzo Magnifică, aşa cum am arătat într’o altă
lucrare “în grădinile lui Apolo”, aşa zisul platonism şi neoplatonism cu idealul donei
angelicata, fac parte din caracterele specifice ale spiritualităţii italiene, cum se poate
urmări de la stilnuovismul de dinaintea lui Dante, prezent apoi în timpul Renaşterii
italiene şi se manifestă şi după, la ateul Leopardi sau în pictura lui Tiepolo şi o
exprimă şi futuriştii italieni.

De altfel, dominarea acestor idei în decursul a şase secole, socotind şi tre şi

quatrocentto-ul, ar trebui să ne pună pe gânduri atunci când vorbim de un aşa
îndelungat platonism, însăşi durata fenomenelor pledează pentru o permanenţă
creatoare spirituală specifică.

Următorul pasaj îl vom lua din capitolul Revelatio (VI) cu unele referinţele la cel de
al cincilea întitulat: Interpretatio.

Infernul este în concepţia botticelliană o aglomerare de oameni, acestea propriu zis

constituiesc o masă, o aglomerare a tuturor elementelor din împărăţia durerii: “Aici
dispare, arată Baconski, armonioasa spaţialitate a desenului botticelian, arta lui
magică de a distribui valorile compoziţionale, menajându-le întotdeauna un spaţiu de
rezonanţă.” Această neputinţă de a reprezenta Infernul în toate formele lui nu-l pune
pe Botticelli în flagrantă inferioritate faţă de divinul Michelangelo şi chiar a lui Luca
Signorelli?

În ce priveşte Purgatoriul Sandro are unele abateri de la textul dantesc, dintre ele de
pildă, Botticelli nu-i poate reprezenta pe lacomii la mâncare ce-şi ispăşesc păcatul
unei foame ce-i desfigurează, pictorul nostru îi prezintă fără flagelul ce-a pus
stăpânire pe el. Un alt exemplu: In timpul asediului Ierusalimului de către Titus o
femeie, Maria lui Eliazar şi-a
devorat ca o fiară propriul copil, ajuns numai piele şi oase, Botticelli nu poate să-i
înfăţişeze în locul acestei scene tragice reprezintă trei nuduri perfecte şi armonioase.

Şi mai adaogă poetul nostru următoarele: “Un element al Purgatoriului este profund
diferit: Focul. L-am întâlnit şi în infern unde ardea posomorât, torturând sufletele
damnaţilor ... Ce deosebit e focul, Purgatoriului botticellian ... Acele flăcări înalte şi
impetuoase, de o ardere rituală, împrumutând mişcarea de dans a fiinţelor stranii ce
populează pictura lui alegorică ... nici un desenator n’a izbutit vreodată să figureze
cu atâta pregnanţă însăşi ideea de ardere şi să realizaze flăcări în sine care nu au drept
unică materie decât simbolul. Privind aceste flăcări ai sentimentul că motivul lor
stilistic se implică imperceptibil în întreg Purgatoriul lui Sandro: faldurii, penele,
aripile, crengile, pletele par a deriva dintr’o imprevizibilă metamorfoză a acestei
flăcări imateriale, după cum din cealaltă, a Infernului se va fi alcătuit Lucifer”.

O importanţă deosebită, după A. Bakonsky, o are reprezentarea Focului cu vâlvătaiele

sale, în Purgatoriul lui Sandro, spre deosebire de infern unde el corespunde unei mase
de oameni, “o aglomerare de oameni în împărăţia durerii”, în Purgatoriu Botticelli
descrie elementele Focului ca lucruri în sine, materia lor unică fiind simbolul. Mai
mult, are loc o imprevizibilă metamorfoză a flăcarilor imateriale, pe când Infernul va
fi alcătuit de Lucifer.

Toate aceste aspecte ne amintesc de stilistica lui G. d’Annunzio şi ne referim, în cele

dintâi,chiar la romanul “Focul” ale cărui eroine - pe lângă Stelio Effrena - sunt
Veneţia şi celebra actriţă Eleonora Duse. Dar să citam un mic fragment din
respectivul roman d’Annunzian: “Nenumarate plăsmuiri ale focului jucăuş şi
multicolor se rostogoleau pe firmament, alunecau deasupra apei, se învârteau în jurul
catargelor corăbiilor, împresurau cupolele şi turnurile, împodobeau arhitravele, se
roteau în jurul statuilor, băteau în nestemate capitelurile, îmbogaţeau fiece linie,
transfigurau orice apect al arhitecturii lor sacre şi profane, în incinta carora bazinul
adânc era ca o oglindă fermecată care multiplica minunile. (Traducere de Adriana şi
George Lăzărescu)

Totuşi diferenţele dintre cei doi creatori se arată a fi esenţiale. Botticelli în calitatea sa
de mare artist al Quattrocentoului, ajuns în stadiul său final, tratează transfigurările
flacărilor imateriale după un orar armonic, subordonat unei teme anume, oricât ar fi
ea de originală faţă de textul dantesc; la d’Annunzio, metamorfozele Focului şi
elementelor sale se desfăşoara după criterii absolut subiective, e vorba de o dezordine
ideativă, fruct al unei imaginaţii fierbinţi, comparabilă cu un telegar scăpat din
frânele stăpânului, de unde logica semnificaţiilor e înţeleasă, cu precadere de autor,
aşa cum se prezintă aranjarea muzeală a obiectelor din Prioria de la Vittoriale.

Din multe puncte de vedere l-am contrazice pe maestrul nostru, alături de Salvador
Dali în pictură, d’Annunzio ar fi mai mult premergătorul individualismului, fără
graniţe, ale literaturii suprarealiste şi nu a fascismului, totuşi menţinându-şi scânteia
de raţionalism, chiar dacă el are un caracter adânc autist, nu devine adeptul
dadaismului şi nici al scrisului automat propagat de psihiatrul André Breton.

La “divina foresta”, Sandro o schiţează prin câteva linii, pentru Paradisul terestru
“desenează tulpini svelte de arbori aproape fără frunze, dar de o remarcabilă forţă
sugestivă, având ceva de flaute verticale sau de tuburi vegetale de orgă. Se simte în
structura acestei păduri simbolice nu numai indiferenţa lui de totdeauna faţă de peisaj
ca atare, aşa cum o vădeşte întreaga operă de pictor a lui Botticelli ci şi oroarea la fel
de caracteristică, faţă de tot ce e prea concret, prea circumscris la materie, tot ceea ce
avea să triumfe deplin în arta secolului următor la Roma, la Florenţă şi mai ales la
Veneţia.”

Adică, autorul profită de oroarea lui Botticelli pentru peisage, ori asta încă poate fi
atribuită unei slăbiciuni a talentului său fie şi genial, de la el până astăzi au existat
nenumăraţi mari peisagişti care-l infirmă nu atât pe Botticelli cât pe autorul nostru
devenit iconoclastul marei arte din cinquecento, realizatoare în toate ramurile în care
Sandro nu a reuşit, fiindcă nu-l ajuta matricea sa creatoare. Voi reveni asupra acestei
chestiuni.
Odată cu Paradisul Sandro renunţă la ilustrarea poemei ca tema narativă dantescă
adică nu-l mai preocupă litera ei. Chiar din primul desen Dante şi Beatrice plutesc
deasupra grădinii paradisului terestru, despărţindu-se de ultimul hotar al materiei, se
distanţează şi de materia povestirii lui Dante, începând aventura petrecută în zarea
luminii eterne. De data aceasta îşi execută compoziţia proprie, dantescă, a cărei temă
fundamentală este revelaţia, se înţelege divină, artistul continuă să urmărească
înălţarea la cer reprezentată exclusiv de două personaje: Beatrice, mai înaltă, e un
înger fără aripi, donna angelicata din spiritul stilul nou vismului, simbolizează iubirea
cerească şi Dante umilul ei însoţitor urca prin nimbul sferelor cereşti, spre Empireu,
casa unde locuieşte Dumnezeu: “Aici frumuseţea şi chiar expresia da sunt de
ansamblu, chipurile sunt transparente, cu trăsături aproape insensibile, materia e
aeriană şi chiar formele trăiesc în perspectiva unei continue transfigurări.”

În Paradis cei doi se simt sub acţiunea supremă a revelaţiei divine - “cu gesturi şi
mişcări străine de orice retorică, lăsând să evolueze pe figura lui iluminată întregul
spectru al minunii. Aici poetul lui Botticelli îşi predă până şi contingenţa lui de
sacerdot fician al muzelor, devine subiectul simbolic al unei hipnoze sublime,
expresia lui trădează convertirea miraculoasă a inspiraţiei în extaz mistic. Va trebui să
lamurim că Botticelli sub influenţa predicilor lui Savonarola şi puternic impresionat
de moartea lui, prin arderea pe rug, el şi doi fraţi ai săi dominicani, la ordinul papei
Alexandru al VI-lea, Borgia, a suferit o convertire mistică, în cuprinsul căreia extazul
e numai un fenomen oricât de important dar nu principal. În urma acestor noi trairi,
Botticelli se întoarce de la capodoperele sale din tinereţe, şi se ocupă exclusiv de
subiecte profund mistice, în cursul cărora abundenţa îngerilor se apropie de cifrul
stilistic al barocului, care însă nu poate fi definit ca o complexitate gongorică. Ori
limitând aproape întreaga artă italiană, de renaştere, la apogeul lui Sandro, autorul
nostru prezinta pericolul să se alăture gusturilor cam exagerate ale lui John Ruskin
care vedea pe V. Carpaccio ca autorul celui mai frumos tablou din lume,
contrazicându-l violent pe Canova care-i atribuia acest privilegiu lui Tiăţian cu a lui
Assuntà din dei Frari.

De fapt, Botticelli devine cu adevărat mare doar comparat cu alţi artişti fie din secolul
lui fie în cel următor, a-l opune pe Botticelli însă cu violenţă, cum o face Baconski,
lui Signorelli sau Michelangelo înseamnă să-l diminuezi în mod considerabil pe
artistul tău propriu, scăzându-l prin absolutul ce cauţi să i-l conferi.
În schimb, autorul nostru are dreptate atunci când scrie: “Faptul că, în conştiinţa
generală a cititorilor, Divina Comedie se reduce adeseori la prima ei parte, Infernul -
infinit mai popular, mai frecvent invocat, citat dacă nu citit şi oricum prezent în
această conştiinţă - în timp ce Purgatoriul şi Paradisul rămân eclipsate, a dus la o
deplasare de opinii care s’a resimţit chiar în judecăţile de valoare; în realitate nu
numai adresa mistică şi iniţiatică a poetului ci şi punctul suprem al poemei lui este
Paradisul.

Şi însfârşit, ajuns în pragul bătrâneţii, obsedat de rezonanţa apocaliptică a predicilor

să vonaroliene, constată autorul că “Sandro va fi simţit că dintre toate singurătăţile
cea din urmă este moartea” poate, nu altfel ca poetul mai tânar, român, care va pieri
în cursul cutremurului din 4 Martie 1977, fără şansa oferită celui pe care-l iubea în
mod neoplatonic şi îi spunea ca unui prieten bun, Sandro: Ultima parte a vieţii sale
fusese, în anume sens, ea însăşi un purgatoriu cu accente de supralicitare a penitenţeă,
traduse şi în ilustraţiile lui, unde uneori sub somptuosul vestmânt virgilian, ai
sentimentul se ascunde sufletul ireductibilului călugăr de la San Marco: “Şi acum
conştiinţa lui umbrită de incertitudini căuta cu înfrigurare hotarul speranţei în a cărei
împărăţie, fără timp, se întemeiază Paradisul lui Dante ... Ascensiunea lui stă sub
semnul luminii; întreaga viziune a Paradisului botticellian nu e decât expansiunea
enormă - ridicată la proporţii danteşti - a ideii ficiene despre sufletul contopit cu
lumina primordială într’o deplină şi ireversibilă fuziune. O sublimă combustie a
spiritului întru divinitate.”

În cadrul iconografiei danteşti, încheie autorul nostru “Sandro e singur. E în afară de

constelaţie. Ilustraţia lui e fără precedent şi fără posteritate.”

Fără îndoială, introducerea plină de esenţe a lui A.E. Baconsky la desenele lui S.
Botticelli este ea însăşi scăldată în lumina Paradisului dantesc şi botticellian. Tot ceea
ce exprimă ca valoare ne determină să trecem peste unele exagerări, ce se datorează
faptului că personalitatea poetului, stă nedecis între două albii spirituale, pe care, deşi
strict paralele, doreşte să le unească ceea ce aprioric se declară imposibil.

Întorcându-ne la problema de la început, în volumul său Remember, Baconski

mărturiseşte că n’a putut părăsi ţara decât, cam în jurul vârstei de 40 de ani, ceea ce
poate ar explica starea sa de spirit şi ne-ar determina să fim mai indulgenţi cu erorile
sale, cele mai multe însuşite de la “somităţile” zilei, care urmăresc să desăvârşească
ceea ce Heidegger a numit tendinţa destructivă a artei zise moderniste.

De dincolo de mormânt regretatul Baconsky ne lasă parcă un mesaj, pe care eu îl aud

şi îl repet aicia: Viaţa noastră ar fi fost alta dacă am fi putut face aceste călătorii nu
aproape de 40 de ani ci cu două zeci de ani mai tineri, atunci să fi venit în contact cu
frumuseţile Italiei, printre acestea atât Dante cu Divina Comedie cât şi genialul său
ilustrator, Sandro Botticelli, desigur, ocupă un loc de frunte.
În consecintă, din multe puncte de vedere viaţa noastră ca intelectuali, cu tot ce am
făcut este a unei generaţii întârziate, cu începutul de mult ratat.

Este o sarcină a celor ce conduc azi România să se gândească mai de aproape şi cu

mai multă băgare de seamă la soarta copiilor şi tinerilor noştri. Să nu li se poată spune
că au strivit cu ştiinţă, pradă unor principii de învăţătură falsă, desvoltarea unei
generaţii şi dreptul ei la liberă creaţie. Nu burse, nu delegaţii, ambele dirijate pe bază
de relaţii ci toţi acei care vor să viziteze Apusul să fie lăsaţi să o facă. Se vor întoarce
alţi oameni, cu alte perspective, găsindu-şi propriul lor destin care nu ar fi acela de a
măimuţări - ci um, au început-o de-acum - un Apus decăzut ce nu mai are nimica de
spus. Poporul nostru posedă încă potenţialităţi inepuizabile de viaţă creatoare, pe
acestea totuşi nu le poate valorifica decât venind în contact cu adevăratele creaţii ale
Omenirii, printre acestea Renaşterea Italiană ocupă fără îndoială un loc mai mult
decât reprezentativ.

Acesta este mesajul nostru al unei generaţii întârziate, nu din vina noastră, şi undeva
pentru totdeauna pierdută.

9.2 George Murnu şi neohumanismul românesc

Ianuarie 1978

Humanismul în înţelesul cel mai general, euritmie a studiului atotcuprinzător al

antichităţii cu valenţe creatoare nemărginite precum îi caracterizează filozoful P.P.
Negulescu, a corespuns din totdeauna spiritului românesc de ar fi să ne gândim la
cronicarii Miron Costin şi Şerban Cantacuzino, la corifeii şcolii ardelene cât şi la Titu
Maiorescu şi Eminescu făuritorii cu adevărat ai culturii noastre, numită de Bazil
Munteanu drept epoca Renaşterii româneşti.

Neohumanismul, preferat dar nu întotdeauna termenului de neoclasicism, ultimul se

defineşte, istoric şi conceptual în limite mai precise, ţinând strâns de un anumit timp
şi epocă. Părinţii lui sunt fără îndoială Winckelmann şi Goethe, această împerechere
spirituală înseamnă o reîntoarcere la cultura greco-romană nu numai cu raţiunea dar
şi cu inima determinând o cu totul altă dezvoltare decât cea a renaşterii italiene,
încetăţenită ca neoclasicismul german, deşi nu se pot tăgădui tendinţele humaniste ale
lui Goethe, de pildă. De altfel termenul de neoclasicism a existat aproape continu în
cultura germană ca o tendinţă spirituală specifică pentru a contrabalansa neliniştile şi
dezechilibrul produse de expresionismul propriu sufletului german. De pildă,
clasicismul epocii lui Goethe şi Schiller a fost în acelaşi timp şi romantic, în Faust
chiar baroc, sau să-l dăm pildă pe Hoelderlin un romantic cu înclinări clasicizante,
reamintindu-ne poezia sa Patmos ori romanul "Un eremit în Grecia". Fără îndoială,
nu e întâmplătoare desvoltarea arheologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea în care
Schliemann descoperă Troia datorită faptului că ştia pe dinafară Iliada şi prin Odiseea
localizează cetatea lui Ulise, Itaca. Deci putem spune că de data aceasta Elada a fost
readusă la lumină, erupând ca pasărea Phoenix din proprie cenusă. În artă,
neoclasicismul - termenul în acest domeniu nu mai poate fi înlocuit - preponderent în
arhitectură unde modelele de construcţie corespundeau vechilor temple elene, curent
la noi reprezentat cu strălucire de G.M. Cantacuzino, dar nici sculptura dusă la
apogeul ei de Canova şi danezul Thorvaldsen sau mai târziu pictura şcolii lui Ingres
nu va rămâne straină de el. Să menţionăm între timp, datorat simţului de ordine
german, organizarea învăţământului clasic, despărţit de cel real, adoptat până mai ieri
şi la noi.

Dominând cultura omenirii până la sfârşitul secolului, are loc un fenomen interesant,
ducând la început la o scziune între drumul artei şi al gândirii filozofice, fiindcă pe
când impresioniştii dar mai ales moderniştii de la Picasso citire vor declara că arta lor
nu se mai supune canoanelor clasice, aparţinând rigidului academism, filozofia prin
Nietzsche semnalează decadenţa culturii europene, şi desigur îl va avea lângă el pe
Burckhardt, istoric al artelor, la catedra căruia a funcţionat şi filozoful, ei apărau
dreptul de existenţă a clasicismului, care refuza să moară de o moarte artificială. Pe
această direcţie se înscrie şi filozoful Heidegger cu teoria lui privind desvoltarea
planetară a tehnicei în detrimentul culturii, dar clasicismul lui se manifesta atunci
când pentru a-i înţelege gândirea, pretindea elevilor săi să cunoască limba greacă
veche, de altfel în tratatele sale de filozofie se găsesc dese citate în limba lui Platon.

Pe scurt, asaltul împotriva clasicismului european se realizează pe nesimţite, îmi

amintesc cât de fericiţi am fost ca elevi, total inconştienţi, când ni s’a scos limba
greacă din materiile de învăţământ, ca tovarăşii să o facă în continuare, şi cu limba
latină, uitând că peste noapte ne trezim lipsiţi de armele prin care puteam apăra
drepturile noastre clasicizante.

Dar se cuvine să amintesc în câteva vorbe că în secolul al XX-lea s’a introdus

noţiunea de humanism deci avându-şi rostul în el însuşi, tradiţia antichităţii era pur şi
simplu înlăturată, deci cade particula de neo. Primul humanism e cel comunist care
s’a demascat a fi un antihumanism, nu merită să mai vorbim de el. Dar Th. Mann,
într’o conferinţă ţinută în 1933 la Berlin, este de părerea că idealul societăţilor de
astăzi nu mai este individualismul şi humanismului burghez, ci el se cere să fie unul
colectiv în care individul să se supună comandamentelor lui, deci ajungem tot la
comunism. Ci, orientarea burgheziei capitaliste trebue să aibă forţa să învingă
proletariatul şi să preia dânsa conducerea mondială, colectivistă. Se poate constata, că
destinul statelor europene după ce au învins, de fapt comuniştii au ajuns la faliment
datorită slăbiciunilor economico-sociale proprii, prin Europa Unită şi globalizarea
propusă nu urmează ea însăşi idealul colectiv al societăţilor euro-americane,
instaurând colectivismul de stat egal cu unul comunist? Deocamdata politicienii se
miră când văd manifestarile ostile ce li se fac, odată ce ei vreau numai binele
omenirii, doar aşa să fie. Stalin şi ceilalţi nu credeau în aceeaşi lucruri? Viitorul ne va
arăta spre unde se îndreaptă societăţile de astăzi, în orice caz fără intervenţia
clasicismului inclusiv creştin în destinul oamenilor, el devine tot mai incert, rătăceşte
pe drumuri tot mai periculoase.
După această scurtă dar necesară introducere, revenind la cultura noastră, amintim că
precursorul cu adevărat a ceea ce se poate denumi la noi un neohumanism este Al.
Odobescu, poet, scriitor şi arheolog, paradoxal şi-a încheiat viaţa prin sinucidere,
datorită intervenţiei unor cauze momentane, pur emotive, acţionând prin excesul
disperării. Printr’o parte a operei sale poetice, prea puţin luată în seamă, poate fi
orânduit lângă el şi Duiliu Zamfirescu.

De bună seama însă, cel ce se va integra total neohumanismului a fost George Murnu,
dedicat acestei meniri parcă prin însăşi fatum-ul său pământesc. Este născut în 1868
în Veria, ţara Pindului, cunoscând deci de copil româna, aromâna, elena veche şi
modernă, pe cele din urmă, având ocazia să le perfecţioneze la liceul grecesc, cât şi
alături de tatăl său, preot şi învăţat filolog. Cum se vede studiul limbii şi mai ales
transformarea gândului dintr’una într’alta, deci traducerea s’a desvoltat ca un
exerciţiu cu care învăţatul a venit, cum s’ar spune, pe lume.

Este impresionant să aflăm că cel ce ne-a fost contemporan - moare în 1957- a avut
ocazia să trimită versuri lui Alecsandri şi Eminescu, în viaţă, pe vremea când eroul
nostru era elev.

Înzestrat cu un simţ deosebit al limbilor dar şi cu talent propriu de poet, simţirea l-a
ajutat să perceapă intuitiv ca pe un cântec, imn al lui Pindar, peanul murmurat sub
măslinii şi cerul albastru al Mediteranei, cultura cea veche a Eladei, percepută în
unica ei sinteză şi în primul rând, la marele ei aed, Homer.

Împrejurătile prin care a ajuns să publice traducerea Iliadei, ne va ajuta să percepem

mai bine naşterea neohumanismului în ţara noastră.

Suntem obişnuiţi să trecem sub tăcere activitatea Convorbirilor literare de la

începutul secolului XX, trimiţându-l pe Maiorescu la bara Senatului sau la biroul
avocaţial iar revista ajunsă pe mâna unor savanţi scientizanţi, străini de arta
propriuzisă. Şi facem astfel o mare greşală, fiindcă pe acea vreme, Maiorescu îşi ţinea
cursurile la universitate cu sala plină până şi pe coridoare, redactorul Convorbirilor,
Ioan Bogdan întrecea prin pregătirea sa, de la distanţă, pe un Iacob Negruzzi, de
pildă. Din acest cerc al lui Maiorescu au pornit filozofii raţionalişti Rădulescu-Motru,
Ioan Petrovici, P.P. Negulescu cât şi criticii şi istoricii literari, Mihalache
Dragomirescu, Al. Rădulescu-Pogoneanu şi D. Caracostea.

Şi lângă aceştia se vor ridica cei mai de seamă reprezentanţi ai neohumanismului, G.

Murnu şi V. Pârvan.

Iliada în traducerea lui G. Murnu a fost publicată pe rând în numerele, Convorbirilor

de la începutul secolului nostru, în jurul autorului, adunându-se cu o solidaritate
uimitoare tot ce era mai ales în viaţa noastră culturală. Este de amintit, în cele dintâi,
Ioan Bogdan cu maestrul lui, Titu Maiorescu, primul deschizându-i larg paginile
revistei, din 1902 îl trece în colegiul ei de conducere. Vlahuţă, Coşbuc, acesta
recunoaşte superioritatea Iliadei lui Murnu asupra Eneidei tradusă de el, Haşdeu, toţi
au uitat de inimiciţiile şi interesele de clan, efortul depus la baza traducerii Iliadei lui
Murnu a dus la consolidarea unui adevărat fenomen cultural, entuziasmul
participanţilor la el, amintea de elita intelectuală, numai spirit, de la curtea papei
Leon al X-lea sau al lui Sixtus al IV-lea.

Oficialităţile reprezentate de Spiru Haret, ministru şi Ioan Bianu de la Academie, i-au

împărtăşit aceeaşi preţuire şi participaţie. G. Murnu va fi trimis la studii în Germania
unde i se va decerna titlul de doctor cu magna cum laude, pe acelaşi drum luând-o şi
Vasile Pârvan, cei doi s’au completat în mod mai mult decât armonios, Pârvan îi va
edita mai târziu Iliada şi Odiseia, într’o ediţie impecabilă, de lux, în cadrul editurii
“Cultura naţională”!

Elevi ai celebrului Doerfeld, rivalul lui Schliemann, ca şi descoperitorul Troiei lui

Priam şi ai altor mari somităţi ai vremii, se vor întoarce amândoi în ţară arheologi,
punând temeliile acestei ştiinţe în România. Pârvan se va îndrepta spre elementul
autohton dacic şi va fi dublat de filozoful supus tragismului lui Unamuno al
existenţei, strecurat prin vitalismul dionisiac al lui Nietzsche, este fără îndoială,
primul mare filozof modern al nostru.

G. Murnu va urma destinul burckardtian al poetului îndrăgostit de frumuseţea

lucrurilor “c’est la beauté qui sauvera le monde”, se va dedica artei şi poeziei elene,
fiind în aceeaşi măsură şi comentatorul ei. Nimeni în literatura românească nu a scris
pagini mai alese, revelaţii ale unei inimi încălzite de dragoste şi entuziasm, despre
Atena, Eleusina, Olimpia, Creta, Troia şi Delfi precum a făcut-o Murnu,
corespondenţele scrisului său nu au echivalenţe decât în impresiile, despre aceleaşi
locuri, ale lui Lord Byron.

Aşa îşi va clădi un ideal, sinteză unică şi perenă ca o statuie de Scopas sau Praxiteles:
“Inconştientul din noi trebuie să se rezolve dionisiac dar în ajutorul lui trebue
chemată claritatea şi unitatea zeului solar să-l ordone”.

Sau exprimat în vers marmorean:

Visez viaţă, în vers marmorean

Apolon sunt şi Dionis,
Nu osebit ci laolaltă!

În lumina acestor versuri murniene să ne oprim, nu mult, la “Naşterea tragediei din

spiritul muzicii” de Fr. Nietzsche. După acest filozof tragedia începe cu corul
Satirilor cu o muzică alternantă de la armonie la disonanţă şi se trece la o stare de
beţie care anulează individuaţia şi omul e stăpânit de senzaţia unei plăceri veşnice,
baza oricărei vieţi. Dar ascultând muzica viziunea omului se schimbă într’una
apolinică ce duce la contopirea individului cu fiinţa originară. Până acuma, prezenţa
fenomenului de inviduaţiei care urmează să dispară în unul originar, consituie o
influenţă evidentă a lui Schopenhauer. Când mai târziu, Nietzsche se va distanţa de
Wagner, căruia îi era dedicată lucrarea, şide Schopenhauer, nu va înceta totuşi să
citeze ca fundamentală Naşterea tragediei.

Mai departe dacă se cunoaşte intervenţia celor două elemente, dionisiac şi apolinic
parcă se uită efectul principal ducând la pierderea individuaţiei de către spectatorul
tragediei, totuşi e cazul să adăogăm Schopenhauer a arătat că fenomenul se petrece
prin contemplaţia ideii, element ce posedă un caracter veşnic.

Dar ceea ce se trece, obişnuit sub tăcere, priveşte critica dusă lui Euripide care a
distrus tragedia, dar mai departe se dă avânt raţionalismului socratic acela ce până în
zilele noastre a întronat ca principiu al vieţii, Raţiunea, şi prin ea l-a distins pe omul
dedicat ştiinţei şi muncii teoretice ca pe cel mai înţelept conducător al societăţii. Pe
această cale viaţa sărăceşte, numai printr’o reîntoarcere a dionisiacului se va putea
restabili calitatea vieţii. Prin redescoperirea dionisiacului omul va putea să-şi
recâştige o concepţie adevărata asupra artei cât şi a destinului său.

Deci, G. Murnu atât în ideea exprimată cât şi în cele trei versuri ale sale ne arată că a
cunoscut filozofia respectivă, după care salvarea omului şi a decăderii sufletului său
creator o află doar prin redescoperirea dionisiacului, adică prin artăşi filozofie, şi sa
recunoaştem că din această parte a filozofiei lui Nietzsche şi-a însuşit Heidegger
multe din ideile sale, în legatură cu tehnica şi raportul ei cu cultura (dionisiacul) din
această cauză Kant a avut şi are dreptate, un filozof nu poate fi declarat geniu,
deoarece nu poate fi total original, mereu împrumută idei de la alţi gânditori.

Armonia florentină din quattrocento, de exemplu, e convins profesorul nostru, că este

respectivul aliaj dintre apolinic şi dionisiac, lansat înspre zenit sub formă de rotondă
de dom.

Pentru evul modern în care studiul antichităţii greco-romane este împins la periferie,
preconizându-se doar învăţătura bazată pe talonul aurului, aplecat pe un vers din
poetica lui Horaţiu, G. Murnu ne trimite, de acolo unde este, mesajul să nu lăsâm din
mână cartea înţelepciunii şi a artei eline.

G. Murnu este unanim recunoscut ca un traducător genial, reuşind să-l răstălmăcească

pe Homer în limba noastră dându-i o nouă viaţă, homeriană, deci să-l recreeze în
limba română. În Iliada adaptează hexametrul antic şi astfel realizează un lucru cu loc
de cinste în literatura universală. Primeşte titlul titlurilor de poet homerid, râvnit mult
şi de neoclasicul Goethe, acordat însă lui J.H. Voss traducătorul în germană a Iliadei
şi Odiseei. Nu mai pentru această calitate de homerid, G. Murnu ar trebui să
primească mai multă cinstire din partea poporului român, care uitându-şi atât de
repede fiii săi de mare valoare, ne determină să-l credem pe poetul T. Arghezi când
vorbea de memoria prea scurtă a românului.
G. Murnu a mai tradus Odiseia (în endecasilab), Orestia, cât şi din mulţi alţi autori de
la Pindar şi Horaţiu la Rilke şi Baudelaire. Dar a limita valoarea lui Murnu nu mai la
traducerile sale este un fapt nedrept, opera lui ca şi cea a lui V. Băncilă şiI. Vinea se
află în cea mai bună parte împrăştiată prin reviste şi cursuri universitare, deci pentru
adevărata apreciere ea ar trebui republicată şi mai atent reanalizată.

În lumina celor ce cunoaştem până azi despre G. Murnu, suntem obligaţi să ţinem
seama şi de producţia lui originală fiind un poet de un real talent practicând versuri cu
un iz aparent savant, aşa cum le săvârşea şi Duiliu Zamfirescu, afinitatea celor doi
ducându-i în viaţă de multeori pe acelaşi drum, nu numai atunci când Murnu i-a
urmat lui D. Zamfirescu pe scaunul de academician.

Cu G. Murnu, poet, filozof, arheolog, istoric de artă mânuind atât de des cuvintele şi
cântărindu-le pe balanţa fină a unităţilor lumină s’a întâmplat un lucru deosebit, demn
de relevat. Întâi se lasă copleşit de muzicalitatea versului descoperind în poezie
înţelesul ei magic, simbolist, ritmul intrinsec perceptibil cu organele de simţ ale
lăuntricelor cadente ce nu pot fi măsurate decât cu metronoamele nevăzute ale
sufletului: “Esenţa poeziei fiind inefabilă, toată strădania artistului va fi de a-l sesiza
până la ultimul sunet de silabe în expresia ritmată, cea mai evocatoare şi expresivă,
ritmul fiind miracol generator al lirismului.” Lovind cuvintele cu pana, descoperă în
sunete noi, alte semnificaţii de cât cele obţinute, servind nu înţelesul ce trebuie
comunicat tuturora ci acea de notă vibrândă în simfonia inefabilului; G. Murnu este
cu adevărat maestru al vrăjilor pe din cuvinte. De altfel, aceasta este caracteristica
oricărui mare poet, fiecare pricepând în felul său cântecul vrăjitoarelor din el. Aici stă
şi secretul reuşitei capodoperei vieţii sale, traducerea Iliadei. În acţiunea respectivă nu
a fost preocupat să redea atât povestirea homeriană cât mai ales poezia din ea, deci o
esenţă a esenţelor. De-aceea atunci când nu va găsi cuvântul potrivit va recurge la
vocabularul popular sau la cel al neologismelor şi dacă acesta e epuizat, nu se dă în
lături să inventeze el, un cuvânt, procedeu ce-l vom găsi nu tocmai rar şi la marele
Eminescu.

Şi astfel va face şi în poezia sa originală:

Am semănat alin,
Tipar ca din pristornic,
De-asupra vremii, fin
Scumpet luceferin
Din care’n suflet mă’ngrădin (mă’ngrădin)
Spre cer crescând nămornic.

(alin = binefăcător; pristornic = inscripţie pe prescură; luceferin = de natura

luceafărului; nămornic = uriaş)

Deci traduse în cuvintele obişnuite ale limbii româneşti, textul ar suna astfel:
 Am semănat binefăcător,
Tipar ca dintr’o inscripţie pe prescură,
De-asupra vremii, fin
Scumpet luceferin
Din care’n suflet mă’ngrădin
Spre cer crescând nămornic (ca un uriaş)
Încăodată constatăm ca în fiinţa românului există tendinţa de a creşte (uriaş
nămornic) spre cer şi, ajunge pe acest drum de înălţare la un spaţiu sacru, determinat
printr’o gradină care nu-i alta decât plaiul sufletului străbun, locul de închinare al
păstorului din Mioriţa numit spaţiul mioritic, ridicat din materialul nemuritor al
luceafărului.

Prin versurile introductive, semănând de-asupra vremii, binefăcător şi lin, cu tiparul

inscripţiei de pe prescură, scumpet luceferin, poemul îşi defineşte originea sa
creştină, prin ultimul vers se face legatura participării universal cosmice a naturii, la
un ritual, prin care sufletul îngrădit cu lumina cerului (scumpet luceferin) creşte uriaş
spre cer şi astfel minunea eonului e închisă, hermetic, aşa ca o monadă gata să-şi
reînceapă periplul fără sfârşit în perspectiva infinităţii sale.

Prin acel “scumpet luceferin” deci, semănat de-asupra vremii, se relevă originea
actului sofianic, “al transcendentului care coboara” izvorul de-acum al oricărei
creşteri uriaşe spre cer căci, cum a spus-o poetul V. Voiculescu, “şi căderile se petrec
tot în Dumnezeu ...”.

G. Murnu clasicizantul, din secretele oferite de laboratorul lui Homer, corul lui
Eschil, ditirambele lui Pindar sau incantaţiunile fântânilor delfice, fântâni ale
fântânilor cum le-a numit G. Murnu, a învăţat să desluşească perceptele poeziei
moderne, hermetice. Nu numai că-l are demiurg pe Mallarmé dar drumul său poetic
este paralel cu cel helenistic şi formal al lui Paul Valery, şi ajunge să dea cea mai pură
definiţie hermetismului: “Orice adevărată poezie este hermetică, adică iraţională cu
neputinţă de redus la schemă, un proces deschis la infinit.”

Perfecţiunea formei învatăţatea de la vechii greci îl va duce la descifrarea

hermetismului aşezându-l printre semenii lui Ion Barbu, dar determinându-ne să
pătrundem mai bine armonia sculpturală a versului barbilian cu o muzică proprie
meduzelor verzi de pe ţărmul insulei lui Nausika şi nu şoaptelor umane. Şi mai
construit se arată hermetismul bătut pe marmoră de Naxos şi Paros, a poetului D.
Botta. Şi nici poezia tradiţionalistă a lui Ion Pillat nu poate fi scoasă de sub influenţa
vechii Elade, stilul clasicului Odobescu fiind luminos ca cerul Greciei antice.

După cum vedem suntem siliţi să ne lepădăm de erezia că arta adevărată se poate
îndepărta vreodată de canoanele celei eline, neohumanismul închide în el
potenţialităţi unice de înnoire, constituie dionisiacul cel etern dătător de veşnică viaţă,
mereu în creştere şi înălţare supus însa armoniei solare, apolinice.
George Murnu ne mai învaţă înca ceva. Şi anume dacă ani de-arândul am fost lângă
cei refuzaţi sau independenţi, azi ajunşi ei înşişi în rândurile academismului
consacrat, este timpul să privim mai obiectiv pe cei uitaţi de noi, nu mai fiindcă am
fost robii unor prejudecăţi sau optici, de cele mai multe ori descrisă, cu toată intenţia,
falsă.

Şi asta dacă vrem să înţelegem idealul eleat al Atenei lui Pericle, fântână a fântânilor,
muzică ce stârneşte apolinicul-dionisiac şi ureşte prin artă, individul cu Fiinţa lui
unică, originară (Nietzsche).

9.3 Imagini italiene

Liguria. Într’o amiază la Sta. Margherita Ligure, cerul, marea şi soarele s’au
transformat într’un gheizăr de argint, contopindu-se. Şi parcă se făcea atunci că se
deschide un drum de magmă celestă eruptă din craterele nadirului. În acel peisaj
luminos, apoteotic, mi s’a dus vestea că papa Giovanni Paolo I s’a stins din viaţă.
Liniştit cu zâmbetul pe buze, citind o Imitatio Christi din 1500. Şi dacă domnia unui
papa, nu s’ar socoti în zile ci în caratul puterii sale spirituale, atunci Giovanni Paolo I
a avut sigur una din cele mai lungi domnii din istoria papalităţii. Tot atunci am înţeles
că de fapt argintul acela ridicat spre cer eraustolurile de îngeri, heruvi şi serafi, cu c
andelabre în loc de aripi, suind, cântând, trepţi de cleştar din pădurile de pini,
oleandrii şi de chiparoşi.

Aleea din Portofino era strajuitade rânduri de palmieri, ce-şi împrăştiau coroanele
prelungi ca pe nişte pene de ştruţ, violete. Portul însuşi apărea adunat într’un golf
strâmt ale cărui ape, oglinzi albastre, purtau ca pe nişte fluturi albi, bărcile cu pânze:
sau erau albatroşi lipiţi de tăbliile de peruzea ale infinitului.

Şi mirezme se aflau aici de ape şi flori, cum ale sânilor proaspeţi înecaţi printre
orhideele din pânza lui Gauguin. Culori de oleandrii, robe roze, transparente, păduri
verzi, covoare groase de damasc şi lumini ţâşnind ca fântâni arteziene din inima
grădinilor aruncate pe culmi: marea lovind rocile cenuşii cu stofele ei de sare
pregătea ritmul în care se desfăşura liric, această necuprinsă simfonie a naturii.

Aşa trebuie să credem c’am intrat în pronaosul raiului.

Genova, capitala Liguriei, cetatea lui Cristofor Columb, a fost stăpânită de oameni
avuţi, ca cei din familia Doria de pildă, aceştia ca regii Angliei preferau artiştilor
italieni pe cei flamanzi. De-aceea în vestitele palate, roşu şi alb, din oraşul vechi al
Genovei, se pot găsi mai mulţi pictori flamanzi decât cei autohtoni.

Oraşul se ridică de lângă mare, până pe vârfurile dealurilor care-l închid ca’ntr’o
enormă căldare, aşezarea fiind pitorească şi strălucitoare. Şi multicoloră ca evantaiul
deschis al unui mers de păun.
La Pisa pentru a înţelege miracolul Domului, al Baptiserului şi al turnului înclinat,
trebuie să începi cu San Michele din Borgo şi cu toţi acei care au pregătit capodopera.
Citind în cartea Pisei, vei înţelege de câtă trudă a fost nevoie pentru a se înălţa pe
vârfuri de zenit o atare unică realizare. Camposanto al Pisei este cel mai artistic
cimitir, requiem cântat în piatră, fresce care laudă Triumful morţii. Liniştea drumului,
fără de sfârşit, săpat în marmoră albă, pregăteşte, înaintea noastră, ultimul ritual al
trecerii vămilor lumii spre lumea cealaltă.

Florenţa invadată de lume şi maşini, murdară şi încărcată de colb, pare o mireasă a

cărei nuntă mistică e tulburată de neofiţii, curioşi şi gălăgioşi. De ce nu respectaţi
liniştea şi viaţa marilor voştri morţi, zarafi ai prezentului, nicicând osteniţi de
strălucirea banului?

Un colţ unde se proectează pe cer turnurile de poezie ale Barghello-uluişi Badiei

florentine, amintesc de clopotele care băteau în Florenţa medievală a lui Dante. O
piatră, pe care trebuie să ai grijă să nu calci, printr’o inscripţie pomeneşte că în acel
loc a fost ars pe rug priorul dominican de la San Marco, Savonarola împreună cu doi
fraţi de-ai lui. Asta s’a întâmplat la picioarele Signoriei, în piaţă, pe atunci nefiind la
locul lor de azi nici David al lui Michelangelo (astăzi în copie, originalul se găseşte
expus în Galeria Academiei), nici Perseu al lui B. Cellini şi nici Răpirea Sabinelor de
Giambologna. Florenţa, cetatea exilatului Dante, caută în van să-şi ascundă crima ca
fecioarele ruşinate, obrazul.

Filippo Lippi, Mantegna, Leonardo da Vinci, Rafael, artişti de Quattro- şi

Cinquecento de renaştere italiană, au coborât Absolutul lângă noi oamenii, dăruindu-
ne posibilitatea să-l pipăim cu ochii. Iar titanul Michelangelo i-a dat acestui Absolut
forme sculpturale, Luca della Robbia, Donatello şi Verocchio sunt părinţii lui de
inimă.

Botticelli demonstrează prin arta sa că pictura poate fi în acelaşi timp şi poezie şi

muzică şi danţ.

Frescele lui Domenico Ghirlandaio din Sta. Trinitrà şi Sta. Maria Novella - văluri
sinelii cu pacea imaculată a fecioarelor adunate în horă - ne vorbesc ca’ntr’un
cotidian al vremii despre moravurile florentinilor lui Lorenzo magnificul,
contemporani cu Michelangelo adolescentul.

Ghiberti a creat porţi pentru Templul perfecţiunii (porţile paradisului considerate de

divinul Michelangelo) pe când Brunelleschi a fost maestrul pietrei serene insuflând
viaţă nouă artei clasice. Fiicele sale Santo Spirito, San Lorenzo şi Capela Pazzi sunt
Biblii, Testament nou al Arhitecturii.

În cele două cantorii, Luca della Robbia reprezentând cântecul, Donatello danţul,
artiştii s’au definit pe ei înşişi.
În biblioteca laurenţiană, suiş ridicat de acelaşi Michelangelo, se păstrează în rafturi
mărturiile luminii, cărţile: ferecate în odăjdii de piele şi marochinuri florentine,
împodobite cu vignete şi miniaturi colorate, ele împlinesc o Missa solemnis, osana şi
laudă, spiritului scris al Omului.

În curtea Bargello-ului un secol îşi scoate la aer toate stemele şi însemnele heraldice,
procesiune pregătită pentru sărbătorirea unor stafii ale trecutului ce şi-au lăsat
palmele şi ochii impregnate în piatră. Sub crenelurile înalte, la picioarele unor scări
senioriale în jurul unei fântâni octogonale, au venit în zale şi coifuri metalice, toţi
cavalerii de odinioară la un turnir al unei epoci în care anii au început să curgă de-
a’ndărătelea. La acest praznic nu e primit decât acela ce ştie să coboare în labirintul
visului, fără să aibe nevoie la întoarcere de firul de mătasă împrumutat lui Tezeu de
Ariadna.

În cabinetul lui Niccolo Machiavelli din palatul Signoriei - învăţatul cu buze subţiri şi
priviri sfredelitoare - intri pe o poartă de lemn, pe feţele căreia sunt gravate în intarsie
siluetele a doi mari poeţi, părinţi ai Renaşterii: Dante şi Petrarca.

Pe un fond de azur închis crinii Florenţei, par stele de mare, aliniate pe suprafaţa
apelor ca o cohortă de lăncieri, pornită la luptă.

Dacă-ţi pui urechea pe zidurile Loggiei Signoriei auzi un murmur discret - asemenea
celui închis în trupul unei scoici - de fapt ecoul plânsului tuturora care au fost şi nu
mai sunt ai acestei cetăţi.

În capela Brancacci, Masaccio a descris drumurile picturii renaşterii, alături de

Brunelleschi în arhitectură şi Donatello în sculptură.

San Marco, chilii înşirate în jurul unui cedru de Liban, cu ramurile larg deschise
parcă pentru a le strânge la pieptul său de patriarh bătrân, înalţă deasupra lor sveltul
turn al bisericii, unul din iubiţii lui Buonarroti: dacă ar fi fost posibil, ar fi dorit ca
după moarte să ia formele acelui turn al bisericii San Marco din Florenţa.

În mănăstirea San Marco se află celulele monahilor, unele împodobite de Fra

Angelico altele de fraţii săi întru Domnul. Se remarcă primele chilii, numite
apartamentul lui Savonarola cu un portret extraordinar al priorului de Fra
Bartolomeo, chilia lui Cosimo Medici zis Pater Patriae, unde se retrăgea din timp în
timp şi însfârşit a lui Fra Angelico, monah dominican locatar al acestei mănăstiri.
Există o bibliotecă ridicată de Michelozzo, elevul lui Brunelleschi, iar în micul
Refletor o Ultimă Cină de D. Ghirlandaio.

Artistul mănăstirii a fost şi este Fra Giovanni da Fiesole (1400-1451) supranumit

pentru stilul său de a picta, Fra sau Beato Angelico. Şi astfel pentru a-l caracteriza ca
pictor este destul să spunem că atunci când vorbim de aurul, de azurul şi sângele
tablourilor sale, ne referim la culori ce nu există pe pământ, artistul îşi aminteşte de
ele, dintr’o altă viaţă când le-a văzut în rai. La fel şi peisajele lui corespond unui colţ
de paradis cu pădurile de cipreşi, argintate de lumina venită de la un cer de un
albastru cu adevărat transparent, iar roşul său e o pulbere-balsam ce nu are nimic de-
aface cu sângele oamenilor, ci cu o tainică licoare a trandafirilor şi aceştia crescuţi
numai în cer. Refrenul bacovian “de sineală, de aur, de sânge” din Havuz antic ar fi
întreg pământesc, în toată puritatea sa, precum aceleaşi culori ale lui Fra Angelico au
origini, imaculat cereşti.

Moare la Roma, în timp ce picta capela San Nicola din Vatican, şi este înmormântat
înaintea altarului bisericii Sta. Maria sopra Minerva, aşa cum şi-a dorit, în rând cu
Sfinţii.

Sus, pe deal, San Miniato, tron de marmură şi mozaicuri policroma, apare între poeni
de cipreşti (aceşti cipreşi, adevărat leitmotiv al peisajului florentin) într’o perspectivă
cu totului ireală, un fel de coroană încărcată cu nestemate pusă pe fruntea Florenţei,
în ce are mai autentic în veşnicia spiritului său. Departe de galăgia lumii, îi
descoperim contemplând această biserică San Miniato, adevăratele valori, cântărite,
nu se cumpăra cu bani ci cu omagiul adus prin inima ta, frumuseţilor ei nepieritoare.

În contrast, lângă această atât de superbă realizare, parcă cineva urmăreste să ne

distrugă şi ultima picătură de idealism, ne iese în cale un cimitir format din morminte
de beton, cel puţin aşa le-am considerat prin necruţătoarea răceală pe care o emană,
stăpânindu-ne ca o pasăre prada ei, inimile. Într’un atare mormânt doarme, mai bine
spus e închis părăsit de oamenii pe care i-a iubit, cel ce-a fost în viaţă creştinul
catolic, Giovanni Papini.

Se poate spune, că am rostit pentru el o rugăciune, şi-apoi am urmat vorbele

profetului pentru a ne descărca sufletele prea grele, astfel că: “Acolo şezum şi
plânsem”.

Înşiruită în jurul Arno-ului şi a Pontelui Vecchio, cetatea Florenţei rămâne ca un drum

pământesc pentru cei ce ar vroi să se apropie de bunul Dumnezeu.

Căci turnurile şi bolţile ei sunt umbrele răsfrânte pentru noi ale marelui Creator.
Florenţa, aşa cum este de la începutul începuturilor construită, întrupează o mărturie
nestrămutată a existenţei ordinei divine lucrătoare şi ziditoare în om, prin harul pe
care i l-a dat. Nichifor Crainic are dreptate când susţine că actul creator la om
urmează modelul prim al facerii divine.

La Cerveteri şi Tarquinia - ca şi la Altamira - mormintele etrusce arată că pentru om

arta nu este, cum cred unii, un simplu joc, ci limbajul unui ritual prin care ei încearcă
să-şi apropie din necunoscut marea Taină.
Roma. Oraşul cu biserici fără număr, cu Forum-ul roman şi Columna lui Traian, cu
piaţa Capitoliului, cu cetatea de aur a Vaticanului este în fond o cronică artistică a
Omenirii de la naşterea ei.

Azi însa ne vom opri doar la câteva taine ale acestui oraş sacru.

Urcând spre Galeria Borghese, într’un sfârşit de primavară, când pe aleile grădinii au
înflorit magnoliile cu petale de borangic şi porţelan, magnolii albe proectate pe
pamântul roşu, ca pe un covor de catifea, vei simţi cu mare emoţie că pe aici, în
apropiere trebuie să fi fost casa locuitoare, vila lui Rafael, căci natura aceasta de vis o
găseşti doar în edenul picturilor sale. De atunci toate au dispărut numai natura deşi
s’a primenit în fiecare an, a mai păstrat ca formă aristotelică permanenţele unor
colţuri de grădina, inclusiv cele din tablourile lui Rafael, dar totul e o înşelătorie caci
procesul se petrece în noi analogiile aparţin psihicului nostru, Jung o defineşte drept
memorie ereditară.

Dar cine ar îndrăzni să-i spună omului că realitate are numai prezentul, în timp ce
trecutul e o simplă închipuire a noastră, refacerea este arbitrară fiind subiectivă?

În galeria Borghese, în San Luigi dei Francesi, în Sta. Maria del Popolo îl vei
descoperi pe Caravaggio, pictor care a ridicat ţăranii de la plug, bătuţi de vânt şi de
soare, cu mâinile noduroase brăzdate de vene groase şi i-a transformat în sfinţii
pânzelor sale. A introdus în arta sa un joc al luminii şi al umbrelor, clar obscur ce-l
apropie de marele Rembrandt, totuşi cu evidente deosebiri între cei doi, prin această
inovaţie şi prin alte procedee a inaugurat un curent caravaggesc, cu perspective noi
pentru viitorul artei italiene, ceea ce nu le-a fost dat să realizaze, cu toate cinstitele lor
eforturi, cei trei artişti bolonezi, Carracci.

Caravaggio a murit tânăr, ostracizat din Roma de-aceea lucrările sale nu sunt prezente
în catedrala St. Petru, (dar este în Pinacoteca Vaticanului, o Punere în mormânt a
acestui mare artist) în schimb are una în Valleta, capitala Maltei, unde a fost exilat. În
sfârşit se ştie că era tocmai în drum spre casă, există mărturii în acest sens în Sicilia,
când Michelangelo Merisi zis Caravaggio, la 37 de ani (1573-1610) moare în
Port’Ercole, la Civitavecchia.

Fiindcă am ajuns la San Luigi dei Francesi (aici se află un grup de lucrări de-ale lui
Caravaggio dintre care aş cita Martiriul sf. Matei, dar şi celelalte sunt la fel de
excepţionale) trebuie să amintim de dragostea acestora din urmă pentru Roma, arta
franceză luându-şi zborul direct din cea italiană. Astfel Poussin şi-a trăit cea mai mare
parte a vieţii sale la Roma iar Cl. Gelée zis le Lorrain este înmormântat în biserica
Sta. Trinità dei Monti, aşezată la capătul de sus al treptelor ce urcă de la piazza di
Spagna. Fără îndoială, Cl. Lorrain, un pictor de seamă francez, a locuit mai mult la
Roma. Să menţionăm că premiul Romei era o mândrie să fie primit chiar şi de Ingres,
deci la începutul secolului al XIX-lea.
Nu departe de Stà Trinitr dei Monti, se află vila Medici, sediul Academiei franceze,
loc unde şi-au petrecut zilele premiaţii Romei, printre care s’au înscris compozitorii
Bizet şi Massenet.

Cel ce vrea să se întâlnească cu cetatea paleocreştina a Romei, cu toată simplitatea ei

cucernică de început de veac, va trebui să urce pe Aventin la Santa Sabina.
Biserica, în stil de basilică romană, cu covoare de mozaicuri cosmateşti, are o poartă
de lemn prelucrată de meşteri din secolul al V-lea. Şi-apoi în altar, în vechea Schola
Cantorum auzi ca în surdină cântate de coruri de copii, în licărul lumânărilor de seu,
psalmi şi imnuri acompaniate de tube şi ţitere, aşa cum şi le-a închipuit într’unul din
visele sale de piatră, Luca della Robbia.

Pinii de pe Aventin. Rotirile poenilor de pini fumegă arome crude şi verzi, sub
coviltirul azurului infinit. Aceste parfumuri le-am simţit în cea dintâi primăvară a
copilăriei mele, pe când descopeream cerul căzut în fântâni. Eu îl căutam jos iar el era
atât de departe, sus.

Ca horbote de vise, se înşiră pe coline aceşti pini, caravane vegetale, crescute ca nişte
arbori de mărgean pe ţarmii unei mări ce se’ntinde atâta fără de sfârşit de-asupra
creştetelor noastre. Aceşti pini. Aceşti pini, sunt trimişii oamenilor înaintea
necunoscutului.

Foşniri ca ale talazurilor pe nisipul plăjilor, mângăiate de baletul alb al unor

pescăruşi, rătăciţi în vânt. Arome de păduri ale raiului, împrăştie aceşti pini, aprinşi ca
nişte torţe pe tăvile unui Octombre bogat în forme, lumini şi culori.

Privită de aproape, desfoliată pe creştetul trunchiurilor svelte şi sprintene, asemenea

unor ciute fixate în pământ, coroana pinilor apare ca o enormă tiară, bogată în fire şi
nestemate, ca acelea pictate pe fruntea Mariei, în tabloul său de la Gent, de van Eyck.

Frunzişul lor are ceva din păienjenismul mătăsos şi uşor al zaimfurilor orientale,
făcute pentru curăţirea treptelor celeste, pe când cineva o să vrea să le urce.

Fructele, născute ca perlele din rână, sunt mici pagode transhumate în trene negre.

Şi parcul tot, aduce la o întrunire de magi în jurul unui altar dintr’un templu descris
de ei înşişi cu propriile lor arhitrave şi coloane. Un sfat ce nu-l înţeleg decât îngerii
care ca să nu-şi atingă paşii de ceaţa din iarbă, umblă, să se ferească de smoala
întunerecului, doar pe catalige lungi de safir.

De fapt, siluetele de pini reprezintă bocetul iubirii neîmplinite a lui Paulo şi

Francesca. Melancolie adolescentă a cărei durere este cântec. Căci din trupul lor
fragil nu se pot face sicrie ci numai culcuşuri moi de logodnă.
Pinii oglindiţi în ochii tăi, par prelungi şi ovali ca ogivele de catedrale. De sub
umbrele lor, telegarii de aur înhămaţi la berlinele viselor se pregătesc pentru cursa
celor însetaţi de eden.

Lângă lămâii scunzi, încărcaţi de roadele cu parfumuri coapte, ne-am pregătit să

întrăm în slujbă. Tăcerile sub chipul unor păsări mov s’au strâns lângă faţa izvorului,
curat. Soarele într’un cazan de smoală roşie, dispare după creasta dealului.
Acuş vom pleca şi noi, ca două stihii negre, pe-aleea ce coboară în cetate. În noapte
pinii nu mai rămân decât miresme şi adieri.

Miresme şi adieri...

Sta. Maria în Cosmedin cu turnul ei romanic şi cu pridvorul sprijinit pe coloane

elene, pare o fecioară biblică, expresie a păcii eterne şi a rugaciunilor care n’au putut
fi cuprinse în cuvinte, haina lor e prea strâmtă: Nici când solia credinţei n’a luat o
formă mai veridică decât aceasta.

Şi dacă vrei să parăseşti Roma, trebuie s’o iei pe jos ca pelerin pe urmele Sfântului
Apostol Petru. Să fii desculţ şi dacă setea te chinuie, să-ţi răcoreşti fruntea şi gura în
apele cu miroase de cetini, ale căror izvoare se oferă generos călătorului. Şi ca şi Sf.
Petru să ieşi pe o noapte fără lună din Roma luând-o pe Via Appia antica, până ţi se
va arăta şi ţie lumina de lângă biserica Quo Vadis. Şi câmpiile tăcute ale Romagnei cu
urnele înşirate de-alungul drumului bătut cu pietre, vor părea nu numai fără glas dar
şi nesfârşite imperii ale tenebrelor.

Acolo la Roma pe Via Appia antica lângă catacombele primilor creştini, desculţ şi
obosit, ca orică rui pelerin, ţi se poate revela marea taină a luminii care nu cunoaşte
nicicând stingerea.

Napoli. Oraşul se desfăşoara de-alungul unui golf uriaş, străjuit de Vezuviul stins ca
un ochi de mort. Suntem pe meleagurile unde romanii îşi aveau locul lor de baie,
nelipsind nici crimele lui Nero sau ale Agripinei. La Pozzuoli unde pământul naşte
fumuri sulfuroase considera poetul Virgil că se găsesc porţile de intrare ale infernului.

Este aici un amestec violent de viaţă şi moarte, de lumină şi întunerec poate tocmai
fiindca niciunde vraja luminii nu este mai obsedantă, mai plină de magie, mai
absolută.

În jurul Napoli-ului în anul 79 d. Chr. au dispărut de pe suprafaţa pământului Pompei,

Herculaneum şi Stabia. Aici mai mult ca oriunde Iubirea şi cu Moartea sunt surori. Pe
aceste meleaguri acoperite cu poeni de portocali şi măslini.

La Capri pe drumuri ce duc printre vii, arse de soare, am urcat până la vila
împăratului Tiberiu. Lângă ruinele palatului privind în adâncimile întunecate deschise
sub ţărmii stâncoşi şi abrupţi, până în funduri de prapastie în care apele mării se
zbăteau ca nişte demoni înfuriaţi, am ghicit că de fapt aşa au fost şi abisurile
conştiinţei împăratului roman Tiberiu, retras de lume în acest coclaur al solitudinii.

În capătul celălalt al insulei, la Anacapri, este casa de la San-Michele, pe care a

ridicat-o medicul Axel Munthe, îndrăgostit, bolnav, de cer şi lumini.

Aici şi-a petrecut medicul suedez, ultimele sale zile de viaţă, în imperiul luminii, el
ajungând orb, lipsit deci de puterea de a o mai vedea. Dar la Anacapri lumina este
mai bogată ca în altă parte, ea poate fi simţită prin pipăit sau prin miros, având forme
şi arome ascunse.

Pe platforma casei de la San Michele, la picioarele tale ai o vedere infinită, putându-

te întâlni cu albastrul cel mai pur din viaţa ta, cristalizat în întinderile fără capăt, de
cer, de ape şi de pamânturi, pretutindeni albastru, fumuri străvezii de alabastru.

Acolo şi moartea este tot albastră.

Perugia. Drumul care trece prin inima Umbriei îl poţi face’n Perugia coborând de la
biserica San Severo, împodobită cu frescele tânărului Rafael şi a “bătrânului”
Perugino, pe sub ceasul palatului Priorilor în jos pe via dei Priori până la oratoriul
San Bernardino, ce poartă una din cele mai frumoase faţade ale quattrocento-ului
semnată de Agustino di Duccio.

Cu porţile sale etrusco-romane, Perugia e Toledo-ul Italiei.

La Borgo San Sepolcro, Pierro della Francesca şi-a lăsat urmele de meteor, uriaşe,
printre muritori, şi astfel satul său natal a devenit un loc de pelerinaj pentru toţi cei
care se’nchină Zeiţei Frumuseţii.

Ferrara: Jocurile mâinilor, pot să fie turnuri de catedrală, potire de agată ale unor
euharistii albastre, linii frânte sau infinite din pânzele de păianjen atârnate în colţurile
cămărilor cerului şi însfârşit mişcarea hulubilor, albă, ce-şi strâng aripile sub firida
geamurilor udate de ploile unui amurg de seara.

Cosmè Tura, maestrul pictor din Ferrara, a fost fascinat de acest cântec misterios al
mâinilor.

Cividale. Oratorul său longobard este o mărturie rămasă până astăzi, a unor vremuri
când Sfântul Graal umbla printre oameni. În acea capelă, sub statuile fecioarelor şi
ale martirilor, simţi lângă sufletul tău foind reverberaţii sfinte.

Înaintea porţii oratorului, având ca maluri zidurile înalte ale cetăţii, râul Natisone iese
din pluşurile bogatelor păduri, care se înalţă spre vârfurile munţilor ca nişte covoare
de smarald. Căderi de ape, cascade cu fire cristaline şi râul adunat ca într’un lac, pe
faţa acestuia, limpezi, transparente se răsfrâng sub forma unor diamante, siluetele
bisericii San Biagio şi ale caselor galbene din jur. Luminile şi tenebrele se
întrepătrund în tonuri fumurii şi de n’ar fi murmurul surd venind din vai ai crede că ai
în faţă un tablou imens.

La Cividale del Friuli, timpul interior e încă mit şi religie.

Castelfranco. În pala sa de la Castelfranco, Giorgione, maestrul culorii veneţiene,

revoluţionează compoziţiile de acest fel introducând ca fundal, peisajul orăşelului său
natal, din care recunoaştem castelul şi munţii din zările depărtate.

Mort nici la 33 de ani de ciumă, Giorgione rămâne fratele mai mare al senatorului
Tiţian operele celor doi confundându-se, lucru săvârsit şi de Vasari, în celebrele sale
Vieţi şi o fac şi criticii de astăzi atribuind lui Tiţian capodopera lui Giorgione,
Concert campestru, tablou aflat la Luvru.

Deosebirea dintre cei doi o arată acea Venus culcată goală, motiv tratat de ambii
artişti: la Giorgione este reprezentată o femeie dormind, având puritatea visului
continuat cu peisajul himeric din spatele ei (lucrarea este una din minunăţiile galeriei
din Dresda), pe când la Tiţian aceeaşi Venus este întinsă pe o sofa într’un interior de
alcoov cu miroase carnale (premergând pe Olimpia de Manet), în ochii ei lascivi
luminează dorinţa amorului profan.

Giorgione este puritatea şi inocenţa însăşi, pe când Tiţian închină un imn senzualităţii
şi beţiei iubirii fizice. Stiindu-se că Tiţian a sfârşit pe Venus a lui Giorgione, făcându-i
şi unele adaosuri, nu însă la nud care era terminat, se poate admite cu certitidine că de
fapt Tiţian a dorit cu a sa Venus să dea o replică idealului de frumuseţe giorgionesc.
Plecând de la aceste adevăruri, Concertul bucolic de la Luvru nu poate fi decât al lui
Giorgione şi nu cum este atribuit, în ultimul timp ca fiind creaţia lui Tiţian. Studiind
această extraordinară pictură nu e greu să se evidenţieze o unitate desăvârşită între
grupul celor trei ce stau şezând, cu neuitatul peisagiu din spatele lor, cu adevărat
veneţian, mai apropiat de cel din Castelfranco al lui Giorgione decât de cel din Pieve
di Cadore al lui Tiţian, dar totodată această cea mai importantă parte a tabloului se
diferenţiază de femeia goală din stângă, în picioare, lânga un havuz varsă apă în el,
motivul ne aminteşte de lucrarea lui Tiţian, Amorul divin şi profan, aflat astăzi în
Galeria Borghese din Roma. La examinarea cu raze x s’a putut pune în evidenţă o
remaniere a respectivei femei goale din stânga ceea duce la următoarele concluzii:
tabloul Concert bucolic, operă a lui Giorgione, prin moartea sa prematura, a rămas
neterminat şi astfel se explică remanierea personajului femenin de către Tiţian sau
Palma, acţiune ce nu tulbură imaginea tabloului al cărui autor rămâne Giorgione. De
alftel cei doi muzicanţi şi femeia goală din faţa lor se află în plin ritual muzical, de
unde putem deduce că personajul feminin cu sirinxul în mână ar putea fi o zeiţă care
dirijează melodia propriuzisă. Prezent este Giorgione, cu al său curat idealism,
exprimat prin puritatea sentimentelor concretizate în tonurile cele mai suave, total în
desacord cu senzualitatea lui Tiţian, cu al său corespondent în culoarea roşu aprins ca
sângele, mult estompat la celălalt artist.
Se ştie că motivul a fost reluat mai târziu de Manet, în Dejunul în aer liber, în care
blazarea personajelor, caracteristică epocii moderne, nu mai are nicio legătură nici cu
remanierea senzuală a lui Tiţian, nici cu idealismul curat al lui Giorgione.

În concluzie Concentrul câmpenesc este al lui Giorgione, remanierea adusă fie de

Tiţian sau de Palma nu are nimic original, tipul expus este al femeii la modă, oricum
plin în forme dar nu de proporţiile eroinelor lui Rubens sau Jordaens, pictori
flamanzi.

Adunându-se în reproduceri fotografice, într’o sală din Castelfranco, toate operele lui
Giorgione, anul 1978 fiind cel de al 500-lea de la naşterea lui s’a putut cu uşurinţă
constata că Giorgione este unul din cei mai mari pictori ai lumii, aşa cât şi cum a fost.

Giorgione, acest Rafael al Veneţiei, ne învaţă că tăria unei vieţi nu se masoară în ani
ci în calitatea pe care te-ai priceput să i-o dai.

Lorenzo Lotto elevul lui Giorgione, Giovanni Bellini maestrul lui Giorgione, iată încă
o succesiune de demiurgi: Bellini, Giorgione şi Lotto.

Bassano del Grapa, nu numai că este locul de baştină al unei celebre familii de
pictori, dar aşezat la poalele munţilor are o desfăşurare cât se poate de pitorească.

De pe podul de lemn, acoperit, cel vechi, de peste râul Brenta poţi sa admiri un
peisaj, al negurilor, care se ridică pe ape, pudrând livezile şi crestele golaşe cu un
polen incandenscent de rocă selenară. Pare o primăvara proaspătă, aprinzându-şi
luminile pe cărările unei toamne târzii ce nu vrea să mai moară.

Venetia. Stând într’un anumit punct pe riva degli Schiavoni, în spate cu imaginea San
Marco-ului, cu palatul dogilor si libreria de Renaştere a lui Sansovino, în faţă cu San
Giorgio Maggiore şi Giudecca pe care se ridică il Redentore al lui Palladio iar mai la
dreapta originea Canalului Grande - acel magnific bulevard de apa - cu dogana,
biserica Sta. Maria della Salute, operă de arhitectul Baldasare Longhena, muritorul
poate să se declare mulţumit că i-a fost dat să admire unul din cel mai frumos decor al
lumii.

Dar adevărata Veneţie rămâne ascunsă, ea trebuind să fie descoperită de cel care este
în căutare de comori spirituale.

La dei Frari (Sta. Maria Gloriosa dei Frari) lângă monumentul funerar al lui Tiţian se
află pe altarul principal, Assuntà lui: roşu aprins înălţându-se la cer, din avântul
mâinilor ridicate ale Apostolilor ce parcă vor s’o opreasca lângă ei, pe pământ;
Fecioara Maria e purtată pe un covor de îngeri spre cel mai nesfârşit înalt, unde
scăldat într’o lumină aurie o
aşteaptă Dumnezeu, cu braţele întinse către ea, închizând parca cele trei părţi suinde
ale unei simfonii cereşti. Despre Assuntà (înălţarea la cer a Fecioarei Maria) de Tiţian
susţinea marele sculptor Canova că este cel mai frumos tablou din lume.

Giambellini - Giovanni Bellini - în dei Frari ca şi în San Zaccaria, dă altarelor sale

atâta serenitate încât ele depăşesc pamântescul, fiind de origine divină. Melodia sacră
ce iluminează sfinţii şi fecioarele sale, aparţine, de fapt, îngerilor lui cântăreşi care şi-
au făcut alăută din lemnul uşure al pădurilor paradisului. Fiecare gest al personajelor
lui Bellini este săpat în armonia luminii şi culorii, chipurile fiind mângăiate de razele
aurorelor care nu apun niciodată. G. Bellini este încă un artist fericit de soarta, să
atingă Perfecţiunea.

În quattrocento, pe lângă îngerii cântăreţi ai lui Bellini se cuvine să fie amintiţi cei ai
lui Melozzo da Forli din Pinacoteca Vaticanului (alături de lucrarea “Sixtus al IV-lea
şi humanistul Platina - între mai multi favoriţi ai papei”) şi cei ai lui Agostino di
Duccio executaţi în basoreliefuri din marmură în templul malatestian din Rimini.

Acest minunat terţet, dacă ar fi putut să fie adunat într’un loc ar fi reuşit să întreacă
prin cântecele lor, imnuri de preaslăvire închinate lui Dumnezeu, până şi armoniile
sferelor cereşti.

La San Giovanni e Paolo se află mausoleul dogilor cu morminte şi statui suspendate

pe zidurile bisericii. În faţa acesteia, în piaţă un condotier înmormântat ca un principe
în Bergamo, Bartolomeo Colleoni, profitând de faptul că un doge nu se putea bucura
cât trăia să i se dedice o statuie, se lasă el, un aventurier la urma urmelor, să fie
reprezentat de Verrocchio, călare, într’una din cele şapte minuni ale sculpturii. Geniul
artistului a respectat limitele materiei, a scos tot ce se putea scoate din ea, dând
măreţie atât calului cât şi călareţului surprins în plin mers de paradă, calul are piciorul
stâng ridicat deci se află în poziţia de a-şi etala toate calităţile pe când Coileoni îl ţine
în frâu, dând onorul împreună cu animalul său, mulţimii care îl aclamă. Piedestalul
înalt creat după moartea maestrului de Alessandro Leopardi, scoate şi mai superb în
evidenţă însuşirile excepţionale ale respectivului cuplu statuar.

Fără îndoială Verrocchio l-a depăşit pe Donatello, acesta din urmă a dat în statuia
eqvestră a lui Gatamelata, expusă în piaţa bisericii dadicată Sf. Antoniu din Padua, o
atutudine statică, până acolo încât atât calul cât şi călăreţul dau astăzi impresia că
pozează, ceea ce nu scade din celelalte însuşiri pozitive ale lucrării aparţinând celui
mai mare sculptor al vremii sale. În schimb, Leonardo da Vinci vroind să-şi întreacă
maestrul, - ceea ce îi reuşise pe când era ucenicul lui Verrocchio, în pictura Botezului
lui Isus, cei doi îngeri realizaţi de Leonardo au umbrit prin strălucirea lor, creaţia în
sine - şi-a luat în plan să creeze statuia eqvestră a lui Ludovico Sforza, în dimensiuni
uriaşe, calul cabrând adică ridicându-şi ambele picioare dinainte, ceea ce nu i-a reuşit
să realizeze, e drept că putea pune vina pe evenimentele survenite prin intrarea
francezilor în Milano, în urma căreia stăpânul său Ludovico il Moro e făcut prizonier
şi închis în temuta temniţă subterană de la
Loches. Dar faptul că nu a mai revenit la acest proect e o dovadă că şi-a dat seama că
nu-l poate împlini de unde a renunţat la el şi astfel Verrocchio rămâne ca sculptor
neînvins de Leonardo da Vinci.

În interiorul bisericii San Giovanni e Paolo ori simplu San Zanipolo, există multe
lucrări de unică valoare dintre acestea mă refer la un Lorenzo Lotto cel ce a mai găsit
o nouă definiţie - a câtea oară - a culorii veneţiene, amintesc şi o frescă în brun de
Piazetta şi la loc cuvenit se remarcă din nou un altar de neobositul G. Bellini. Mai
există un Alvise Vivarini, iar în sălile capitulare plafoane cu pânze de Veronese şi
Tintoretto.

Biserica este un adevărat muzeu al Veneţiei, în ea, fiind vorba de mausoleul dogilor, li
se puteau reprezenta monumentele funerare, de unde existenţa lor în număr
respectabil.

Oricum se vede că înafară de piaţa San Marc cu toate minunăţiile sale, Veneţia mai
are multe colţuri vrednice de a fi vizitate de cei ce iubesc frumosul şi frumuseţile
înfăptuite de umila mână omenească. Mai mult, merită să fie văzute şi insulele din
jur, Murano, Cimitirul marin San Michele şi în deosebi Torcello cu bisericile sale din
sec. XI-lea de unde îşi trage originile ceea ce se chiamă stilul arhitectonic veneţian,
de la cel mai primitiv la baroc şi clasic, dacă noi zicem că în sine culorile au fost
găsite în mediul înconjurător, ele nasc din confluenţa miraculoasă a mării, cerului şi
pământului, din această întâlnire fiecare element colorat arată altfel ca oriunde în altă
parte, credinţa generală este şi eu o împărtăşesc, cu siguranţă, culorile Veneţiei nu pot
fi întâlnite decât în lagunele ei, de unde au fost pe rând definite de marii ei pictori
care niciunul nu s’a putut despărţi de mirajul cromatic al acestor ţinuturi şi chiar când
fizic au trebuit să plece aiurea, ca Lorenzo Lotto în Marche de unde era, a învăţat arta
de a picta la Veneţia dar pot da un exemplu autentic, e vorba de Tiepolo sau de
Guardi şi Canaletto, aceştia oricât au lucrat departe de ţara lor Veneţia, au purtat-o în
sufletul lor mai puternic decât cei rămaşi acasă.

Pesimiştii vorbesc de o apropiată moarte a Veneţiei dar eu cred că aceştia greşesc,

puterea cetăţii de pe lagune o dau morţii ei nemuritori, aceştia îşi vor oferi umerii de
cariatide şi o vor susţine în lumină, cel puţin atâta timp cât vor exista oameni pe acest
pământ, Veneţia nu poate să moară.

Madonna dell’Orto, unde îşi doarme somnul de veci Tintoretto, este aşezată la unul
din capetele Veneţiei, acolo unde cetatea se înfruntă cu infinitul cerului şi al mării.
Apele frământate poartă ceva din neliniştile vieţii artistului, neputând să-şi învingă
niciunde şi nicicând coşmarele.

Aici la Madonna dell’Orto, biserică gotică veneţiană lângă lespedea simplă sub care
se hodineşte pe veci artistul, înţelegi mai bine ca oriunde tot conţinutul artei sale,
însemnând nu lupta lui Iacob cu îngerul, ci al Sfântului Gheoghe cu demonul. Geniul
acestui artist n’a putut să uite nici o clipă creaţia marilor săi înaintaşi, Michelangelo şi
Tiţian pe care
vroia cu orice preţ să-i întreacă. Dacă până la urmă n’a reuşit desigur a lăsat totuşi o
operă monumentală ce atinge mari înălţimi.

Şcoala lui San Rocco este o mărturie a acestei depline împliniri a pictorului
Tintoretto. Fiind artistul acţiunii şi a mişcării, el reprezintă Răstignirea lui Isus
Cristos în desfăşurarea ei pe când vulgul era preocupat încă, de punerea pe cruce a
celor doi tâlhari iar Isus cu buzele arse de sete cere apă. În acest tablou Tintoretto este
furtunos, beethovenian. Parcă pentru a contrazice regula, apare scena cu Hristos în
faţa lui Pilat, moment ales când acesta din urmă îşi spală mâinile, astfel să-şi uşureze
conştiinta. Este în respectivul tablou un joc de culori atât de proporţionat şi muzical,
încât devenim mai îngăduitori cu cei care au considerat şcoala de la San Rocco drept
a doua Capelă Sixtină a artei.

Adânc stăpân al formei, al mişcărilor de mase, al clar-obscurului şi al scenelor

petrecute în lumina lunii, Tintoretto şi un valoros portretist, poate fi socotit ca primul
mare artist al barocului.

De la Bellini la Tintoretto e tot aşa de lung drumul, ca de la Ingres la Picasso.

La Madonna dell’Orto parcă în cinstea lui Tintoretto aproape de căpătâiul său se află
un Ioan Botezătorul în extaz, înconjurat de sfinţi şi apostoli, opera aparţine lui Cima
de Conegliano.

La cealaltă margine a Veneţiei, aşezat pe un canal deschis zărilor, este biserica San
Sebastian cu mormântul lui Veronese, împrumutând ceva din mătăsurile cu lacuri
aprinse din tablourile veronesiene. Locurile primindu-l la sân, pe veci, ia rândul lor
au vrut să fie potrivite artistului, muiate în culori marine, cu verdele algelor scăldate
în purpuriul apusurilor de soare veneţiene.

Galbenul de aur al aerului îl găseşti în frescele pline de mişcări şi zboruri ale lui
Tiepolo. În rezidenţa de la Würzburg pe plafoanele împodobite cu fresce, artistul îşi
certifică originea sa veneţiană chiar şi atunci când imaginaţia sa ajunge în depărtarea
unor Asii imaginare, nu altfel ca înaintea sa Marco Polo, sau mai aproape de el
celebrul Casanova.

Şî apoi alte altare semnate de Palma il Vecchio, Sebastiano de Piombo şi Carpaccio.

Primul, poate este cel mai veneţian, ca expresie a feminităţii, aşa cum îl aminteşte şi
Mihai Eminescu într’una din povestirile sale. Avem toate motivele să credem că a
fost mult mai apreciat de contemporanii săi decât de cei de astăzi, odinioară îl
concura pe marele Tiţian, cum astăzi nu mai îndrăzneşte.

Cel de al doilea, Sebastiano del Piombo, de fapt Luciani Sebastiano (1485-1547)

parcă pentru a mă contrazice se naşte în Veneţia şi îşi trăieşte o bună parte din viaţă la
Roma, unde şi moare. Totuşi până în cele din urmă îmi sare în ajutor iscălindu-şi
pânzele cu Sebastianus Venetus deci nicio clipă nu-şi desminte originea şi ţara natală,
Veneţia.

Numele del Piombo nu-i vine din cine ştie ce caracter al picturii sale ci de la funcţia
de păstrător al sigiului papal, sinecură primită de la Papă, în anul 1531.

Din 1500 învaţă meserie de la G. Bellini apoi de la Giorgione, acesta până la moarte
i-a fost foarte apropiat. Primind sarcina de la bancherul Agostino Chigi să picteze una
din sălile Farnesinei cu subiecte mitilogice, Sebastiano se mută la Roma unde execută
lucrarea ce i s’a cerut. În Montorio, execută o “Trădare a lui Isus”, în curtea bisericii
ridicându-se aşazisul Timpietto al lui Bramante, pe locul unde a fost sacrificat
Apostolul Petru.

A fost prietenul lui Rafael, după ce s’au certat s’a apropiat de Michelangelo. A mai
stat un timp în Veneţia unde a căutat să aibe relaţii bune cu triumviratul ce stăpânea
Veneţia: Tiţian, P.Aretino şi Sansovino, dar în curând se întoarce la Roma.

Trecându-i în revistă unele opere, nu i-am tăgăduit marele talent, poate că măsura
geniului său va fi stabilită numai după ce se vor aduna la un loc toate lucrările sale,
inclusiv cele ce sunt împrăştiate pe la colecţionari, în toate colţurile lumii. A fost un
fin colorist şi un foarte bun portretist, înzestrat şi cu un deosebit simt compoziţional.
S’ar putea ca şi în cazul său ca al lui Tintoretto, să-l fi apăsat prezenţa unui Rafael
mult prea mult, mereu era comparat cu el şi reţinut că n’a putut să-l depăşească. Poate
că viitorul îşi va mai spune un ultim cuvânt, cum s’a întâmplat cu Luca Giordano,
desconsiderat ca un maestru al lui “fa presto”, totuşi recent prin strângerea lucrărilor
sale să se constate că acest pictor, desconsiderat decenii de-arândul deşi a împodobit
cu fresce Biserica mănăstirii Escorial de lânga Madrid, să apară la lumina ca un
autentic artist titulatură ce i s’a refuzat să i se acorde mulţi ani în sir. Poate şi acest
Sebastian del Piombo, Sebastianus Venetus, să cunoască o reconsiderare meritată,
judecat pentru el însuşi, să se uite în sfârşit, supremaţia semenului său, Rafael.

Vittore Carpaccio s’a născut şi a murit în Veneţia. Spre deosebire de contemporanii

săi Jacopo Bellini şi Gentile, el a ştiut să dea viaţă scenelor reprezentate, mai mult le-
a adaptat unei arhitecturi imaginate şi le-a dat un colorit atât de plăcut încât a reuşit să
reconstituie o ambianţă magică, convingând pe veneţieni că aşa trebuie sa fi fost
trecutul lor. În acest sens rămâne memorabil Martiriul sf. Ursula, un adevărat imn
adus oraşului natal al pictorului, pe care veneţienii l-au receptat cu mult entuziasm,
astfel că V. Carpaccio devine unul din cei mai iubiti artişti ai veneţienilor, şi cum am
văzut până şi John Ruskin, iniţiatorul teoretic al prerafaelitismului, era încântat de
arta acestui V. Carpaccio, considera tabloul Curtezanele de acelaşi pictor, drept unul
din cel mai frumos din lume.

Oare noi oamenii secolului al XX şi XXI-lea să nu fim în stare să gustăm o atare

activitate, şi am zice că asta ar fi aşa dacă am confunda teoriile şi gusturile criticilor
de artă cu sentimentele iubitorului sincer de frumuseţi artistice, cum sigur a fost
citatul mai sus, John Ruskin? Se poate lămuri şi cititorul acestor rânduri că pe lângă
marele capodopere ale artei veneţiene, un loc anumit îl ocupă şi V. Carpaccio, nu
poate fi înţeleasă vechea Veneţie fără să nu fi văzut colecţia sa de pictură, unde este la
fel de proaspătă Veneţia vestitului quattrocento, de care nici nu vroia să se despartă
vreodată, pentru el se înţelege n’a existat o trecere spre Cinquecento, secolul în care
el şi-a creat marile lucrări a însemat, veşnicia însăşi.
Deci, sună fals observaţia şi reproşul unui critic de artă, care sublinia că deşi a intrat
în secolul al XVI-lea Carpaccio nu a vrut să cunoască inovaţia introdusă de
Giorgione, şi artistul avea dreptate, după cum bine se poate deduce şi din prezentarea
noastră.

Opera lui V. Carpaccio (1455-1526) rămâne cea mai obiectivă călăuză pentru un
suflet dornic să retrăiască ambianţa magică a secolului al XV-lea, numit şi
quattrocento. Oare nu este unul din rosturile fundamentale atribuite artei să ne facă să
cunoaştem şi să înţelegem ceea ce ţine de un trecut de la care putem învăta câte ceva
dar şi trăirea gratuită constituie o înălţare. Aristotel o numea sublimare, şi noi credem
că a vedea în actul creator numai progresul înseamnă să ajungi să-l desfiinţezi pur şi
simplu, cum are loc în acest început de secol al XXI-lea.

Ori esenţele artei sunt neschimbate, mereu aceleaşi, nu mai prin ele putem să ne
facem punţi spre ceea ne salvează şi ne mântuie. În acest sens, plecând de la V.
Carpaccio a venit vremea să ne preocupe ceea ce-i uneşte pe artişti, în numele acelui
Unu neschimbat, restul este multiplicitatea trecătoare, şi în domeniul artei.

Piranesi, marele grafician italian, care a trăit acum mai bine de 200 de ani a reprodus
cu o deosebită fidelitate scenele columnei lui Traian. Privind de aproape la filmul
naşterii poporului român, cu durere se constată că dacii au fost trataţi de romani ca
nişte sclavi căzuţi în mâna unei mari puteri, numită de noi imperialistă. Întreaga
istorie a românilor de până astăzi, a fost aceea a dacilor, cotropitorii neamului nostru
schimbându-şi în timp doar numele.

Aş dori să aduc un mare amendament decisiv acestei idei nu tocmai adevărate. E

drept că romanii au cucerit pe daci, dar asta nu înseamnă că relaţia dintre poporul
roman şi cel dac a fost unul de duşmănie sau că odată cu trupele din 271 d. Chr. s’au
retras toţi romanii lăsând singuri pe daci, din care s’a născut poporul român. Limba
pe care o vorbim este cea latină, ea dovedeşte în mod categoric, că indiferent de
situaţia politică, poporul român a apărut în urma contopirii a două popoare, deci
originea lui este daco-romană, nu au dreptate nici puriştii latinişti ai şcoalei ardelene,
dar nici teoriile dacismului pur în ce priveşte naşterea poporului român, încă odată o
subliniez, originea sa daco-romană.

Urmărind un crepuscul la Veneţia, când soarele îşi împrăştie reverberele însângerate

peste cetate, sau o noapte cu lună când luminile curg ca din stele de aur topit pe Canal
Grande, vom înţelege iar, că aici trăiesc culori pe care nu le aflăm într’altă parte pe
acest pământ. Roşul din pânzele lui Tiţian nu s’a putut naşte decât aici - la Veneţia.

Relaţia dintre acest Tiţian şi Giorgione este ca şi cea de mai târziu dintre Delacroix şi
Ingres.

Assisi, oraăşul cenuşiu din piatra muntelui Subasio, urcând pe el până la Rocca
Maggiore, pare o cetate înălţată pe lângă drumurile Sfântului, cel ce-a ştiut să
vorbească şi cu păsările. Biserica Sta. Clara, mireasă mistică, Domul San Rufino,
baptiser al sfintei Concepţiuni şi biserica San Francesco, marchează calea de triumf
pământesc al unui împărat al spiritului. Viaţa Sfântului Francisc a avut ceva de poet al
Bibliei în ea, de-aceea a fost modelul drag al atâtor artişti. La noi, Nicolae Iorga a
scris o piesă de teatru, Francisc de Assisi, pe care tare aşi vrea s’o citesc.

Plimbându-te singur pe cărarea ce duce suind la biserica San Damiano apoi la schitul
Eremo de Carceri, liniştile din jur sunt atât de adânci şi dese, încât aştepţi sub fiecare
umbră să-ţi apară în faţă El, cel mai umil dintre sfinţi, în rasă de călugăr, strânsă la
brâu, desculţ cu doi porumbei pe umeri, coborând spre orăşelul unde i s’a revelat
cerul. Paşii lui sunt clopotele bătând sub zări la Santa Maria degli Angeli, catedrală
zidită în jurul lăcaşului scund şi modest Capela Portiuncula, unde a fondat ordinul
franciscan în 1208. Tot în această Biserică se gâseşte Capela del Transito, unde
Sfântul Francisc a luat ultimul maslul şi a murit pe pamântul gol.

Nici unde nu te simţi mai aproape de faţa Sfintelor Scripturi, ca aici în Assisi-ul prea
fericitului Sfânt Francisc zis şi il Poverello.

Tăcerile sacre ale acestor locuri aparţin unei Mater dolorosa, suferind transfigurea
înălţărilor la cer.

Capăt de drum.

Como, poarta de sus a Italiei, cu lacul şi vilele lui crescute pe malurile împădurite nu
mă lasă să plec. Şi când totuşi o săvârşesc şi mă despart de locuri, o fac cu gustul
amar în suflet, al celor care au pierdut paradisul.

Florenţa. Octombrie. 1978.

9.4 Un mister semnat Michelangelo

Ceea ce a realizat Michelangelo în capela Sixtină depăşeşte atât de mult limita

umanului, aparţine de-acum pe de-a întregul Titanului, divinului maestru, încât aici şi
cei mai aprigi denigratori ai artistului, se văd obligaţi să îngenunchieze, semn de
recunoaştere. De ar fi să amintesc în acest loc pe Goethe, care ajuns în Capela
Sixtină, rămâne uimit de “ce a fost în stare să creeze un om” şi o spune asta clasicul
Goethe, cel ce în prima sa călătorie italiană n’a dat Florenţei nici măcar cinstea unui
popas de o zi, şi îl prefera lui Raffael Sanzio pe Rafael ... Mengs.

Vizitatorul Capelei Sixtine rămâne atât de copleşit de creaţia supraumană a lui

Michelangelo încât aproape uită să arunce o privire şi celorlaţi artişti prezenţi în
aceeaşi sală, şi desigur savârşeşte o mare greşală şi totodată un act de unică
nedreptate. Din această cauză dacă ar fi posibil, ar trebui să se înceapă nu cu Geneza
biblică de pe plafon, nici cu Judecata de pe urmă, opere de Michelangelo ci cu
prezentarea lucrărilor existente pe ambii pereţi laterali, unde este adunat la un loc
aproape tot ceea ce a avut secolul cunoscut sub denumirea de Quattrocento, mai bun
şi valoros. Sunt de faţă Botticelli, Ghirlandaio, Perugino, Luca Signorelli, Cosimo
Rosseli, Piero Cosimo, fiecare dând în capela Sfântului Scaun tot ce avea artistic mai
ales. De fapt ei reprezentau nu numai vestitul Quattrocento dar şi în bună parte
generaţia premergătoare celei a artistului florentin Buonarroti. La Domenico
Ghirlandaio şi-a făcut ucenicia, iar Perugino a stat alături de cei care au hotarât
printr’o comisie, amplasarea lui David de Michelangelo în piaţa Signoriei din
Florenţa în faţa palatului cu acelaşi nume. Comparând arta lui Michelangelo cu cea
făurită de apropiaţii sai înaintaşi sau contemporani, vom constata ca s’a realizat un
salt din Renaştere: spre o artă cu totul nouă, aceea a lui Michelangelo, depăşind
trecerea timpului se aşează în spaţiul nemuririi, aparţine atât Renaşterii cât şi epocii
noastre, şi mai mult decât atâta, reprezintă permanenţele ontologice ale sufletului
uman. Iată una din cele mai impresionante învăţături pe care o poţi trage din vizitarea
Capelei Sixtine, dar câte n’ar fi de comentat, din lectura acestei Biblii a Artei, care
este Capela Sixtina.

De data aceasta mă voi opri asupra unui motiv prezent în cadrul Judecăţii celei de pe
urmă a lui Michelangelo. Şi anume, e vorba de înfăţişarea la picioarele lui Crist al
Sfântului Bartolomeu, care într’o mână oferă un cuţit Mântuitorului, instrumentul
martiriul său, acesta ar putea fi şi daltă sculptorului, în cealaltă, stângă îşi ţine pielea
jupuita, pe ea artistul şi-a permis să-şi picteze propriul său chip, apropiat de o schiţă
de autoportret redat schematic, impregnat însă de o durere amestecată cu o spaimă
provocată de marea cădere din jur, moment apocaliptic trăit cu tot zbuciumul şi de
artist. Sentimentul terifiant se explică şi prin faptul că pielea Sfântului, începuse să
alunece în genunea deschisă sub ei, prin crăparea coajei pământului.

Interesant de remarcat că semnificaţia respectivului motiv n’a preocupat pe

cercetători decât abea de la începutul secolului nostru. Vasari îl descrie pe
Bartolomeu dar trece în cartea sa cu totul pe lângă chipul artistului, schiţat pe pielea
Sfântului, îl lasă necomentat, parcă nici nu l-ar fi văzut.

Aproape contemporan cu noi, savantul Tolnay, este printre primii cercetători ai

acestui motiv, nu lipsit de importanţa. După acest autor, Bartolomeu încearcă să-l
salveze pe artist de marea cădere, în care de altfel putusem constata, că era deja
angajat, cu ajutorul spiritual al celor doi prieteni ai artistului: Vittoria Colonna şi
Tomaso Cavalieri, prezenţi şi ei printre cei aflaţi în jurul lui Isus, deci aşezaţi în
Paradis. Nu numai prin protestantismul său privind absolvirea păcatelor, teoria lui
Tolnay are meritul de a fi adus în lumina desbaterii acest motiv michelangelesc şi
caută să-i dea o interpretare conformă subiectului
tratat, deci plecând de la concretul faptelor, clar expuse pe limbajul formelor picturale
de către genialul nostru Michelangelo.

Opus acestei geneze sa-i zicem spiritualiste, cu partea ei bună de dreptate, se

conturează comentarul recent al lui Marcel Marnat, care consideră că în motivul
discutat de noi, Michelangelo a vrut să ne transmită mesajul noii sale religii. Autorul
se bazează pe faptul că Sfântul Bartolomeu poartă chipul lui Pietro Aretino, şi după
cum se ştie celebrul pamfletar veneţian i-a scris supărat marelui pictor că e în stare
“să-l jupoaie de viu pentru profanarea savârşită, deci făcea aluzie tocmai la motivul
ce ne interesează şi M. Marnat se grăbeşte să dea nişte explicaţii după care noua
religie a lui Michelangelo, cu“automasochismul” ce-l are la bază prin autoportretul de
pe pielea lui Bartolomeu, ar profesa libertatea totală sexuală şi cu acea ocazie dedică
un ditiramb dionisiac gândirii contemporane, deci lui însuşi, că prin progresul ei
uluitor, a putut să înţeleagă mesajul marei învăţături michelangeleşti privind modul
de manifestare totală a plăcerilor sexuale, lipsite de orice morală.”

Nu e greu sa demonstrăm ca teoria lui M. Marnat se sprijină pe argumente mai mult

decât discutabile, niciunul măcar, nu posedă un teren viabil sub picioarele ideilor sale
şi ele mai mult decât fragil.

În primul rând pentru a admite valabilitatea absurdităţilor autorului francez vom fi

nevoiţi sa reconsiderăm relaţiile lui Michelangelo cu Vittoria Colonna şi Tomaso
Cavalieri. În ce priveşte pe prima, s’au întâlnit destul de frecvent dar de fiecare dată
citeau Biblia, mai ales pe Sf. Apostol Pavel, în prezenţa unui călugar, nu exista, decât
în imaginaţia bolnavă a lui M. Marnat, o mărturie cât de cât acceptabilă, că între cei
doi ar fi existat raporturi de natură sexuală.

În ce priveşte pe Tomaso Cavalieri, tânăr efeb ce frecventa atelierul maestrului şi îi

arăta o deosebită admiraţie, a apărut în viaţa sa la o vârstă destul de înaintată ca sa
înceapă relaţii homosexuale cu subiectul dat. Mai ales, astăzi, unii critici, aduc în
discuţie homosexualitatea lui Michelangelo, dar nici ei nu au nicio mărturie
contemporană vietii artistului să-i ateste acest viciu trupesc, care cum arată cazul lui
Leonardo da Vinci, deşi cunoscut nu era atât de compromiţător ca aproape de zilele
noastre. Mai mult, Sodoma, unul din elevii acestuia îşi însuşise şi amorul cu
animalele, precum o demonstra prezenţa acestora, în număr mare în curtea casei
pictorului, cu toate acestea, fiind unul din cei mai talentaţi pictori sienezi i s’a
încredinţat, alături de Luca Signorelli, lucrarea de a împodobi cu fresce, celebra
mănăstire Monte Oliveto, ori într’o atare atmosferă era greu de înţeles că se putea
ţine în secret homosexualitatea marelui Michelangelo. Deci dacă nu s’a vorbit de
aceasă meteahnă a fiinţei sale înseamnă că n’o avea.
În ce priveşte pe Pietro Aretino se ştie că acesta era revoltat pentru faptul că a ridicat-
o pe Vittoria Colonna în Paradis şi că sub influenţa ei a pus la baza lucrării sale, e
vorba de Judecata de apoi, o concepţie protestantă individualistă, am văzut că ea a
fost sesizată şi de Tholnay. Se cunoşteau bine înclinarile Vittoriei spre reformarea
bisericii, în sensul principiilor protestante. Iată din ce motive Aretino îl condamna
pentru profanarea savârşită, mai ales că sub chipul său împrumutat sfântului
Bartolomeu, putea reeşi că Aretino aproba orientările respectivei doamne, de unde i-a
scris lui Michelangelo ca ar fi în stare, sa-l “jupoaie de viu” ceea ce nu s’a întâmplat,
probabil cei doi s’au reconciliat, pamfletarul dându-şi seama că a exagerat în
pretractările sale lumeşti.

Deci, teoria religiei noi a marelui artist privind revoluţia sexuală, ce urma sa se
înfaptuiască prin mesajul său, nu se sprijină pe nimic concret, înafara unor produse
ale imaginaţiei propăi, lipsite de orice legături cu existenţa marelui artist
Michelangelo şi tot atâta nici cu titanicele sale creaţii.

În continuare, m’am trudit sa combat teoria pernicioasă a lui M. Marnat, luând un ton
ştiinţific, personal cred că pentru înţelegerea şi mai ales percepţia adecvată a
respectivului motiv michelangelesc va trebui să facem referinţă mai multă la viaţa
artistului. În epoca în care a început sa picteze Judecata de pe urmă, marele artist
statea, nu atât sub influenţa predicilor lui Savonarola, cât mai ales - P. Aretino avea
dreptate - sub acţiunea ideilor Vittoriei Colonna, prietena sa de inimă. Marchiza de
Pescara, trecută prin avatarurile unei reforme religioase în care credea, dar a fost,
până la urmă, nevoită să-şi renege convingerile, l-a înrâurit pe artist, în mod decisiv.
În întâlnirile lor, avute loc în prezenţa unui calugăr, citeau Biblia, cu precădere
scrierile apostolului Pavel, comentate mai apoi, în cel mai adânc spirit ecumenic. În
această atmosferă de profundă pietate, artistul nu putea să picteze fără participaţie
sufletească subiectul Judecăţii de pe urmă, pe care o reprezenta ca pe un cataclism
universal, pamântul crapând ca o coaja de ou, desfacându-şi hăurile şi abisele, pentru
a primi, marea cădere, chinuitoarea cădere. (Mai târziu, Nostradamus, medicul -
profet a prezis sfârşitul lumii tot sub forma unui cataclism universal, asemanător cu
cel imaginat de Michelangelo în Capela Sixtină, dar primul mai specifica faptul că
marele prăpăd va fi datorat focului.)

Cât de departe suntem de alte Judecăţi de apoi - chiar dacă acestea aparţin lui Giotto,
toate au caracterul narativ, livresc, ilustrând un fapt ce se va petrece, probabil într’un
viitor îndepărtat, procesul hieratic descrie despărţirea obiectivă, pe taler de balanţa, a
celor buni de cei răi. (În unele Judecaţi de pe urmă cum este acea a lui Luca
Signorelli din catedrala din Orvieto, pe lângă scene cutremurătoare cum ar fi învierea
morţilor, artistul găseşte momentul să-şi pedepsească nevasta pentru purtarea ei nu
prea laudabilă, o pune sa călărească pe spinarea unui diavol, deloc încântat de
prezenţa tovaraşei sale de zbor. Sau în catedrala din San Giminiano, probabil nişte
calugări chinuiţi de vise spurcate, erotice, s’au reprezentat bicuind cu furier organul
reproductiv al femeii, în loc să-şi însuşească metoda mai veche, să-şi biciuiască
propriul scârbavnic madular.)
Judecata de apoi a lui Michelangelo se petrece în actual, în prezent, ea având înţelesul
unei confesiuni lirice, desfăşurate sub ochii noştri, de unde marele, inexprimabilul ei
chin. Sigur, artistul trebuie să-şi fi pus întrebarea, cum susţine şi Tolnay, unde este
locul său în această groaznică, inevitabilă cădere? Fiind gata sa raspundă sincer la
această întrebare, este de presupus ca în acele momente şi-a trecut în revistă întregul
său destin pamântesc. Uitându-se spre plafonul Capelei Sixtine, îi va fi venit în minte
disputele cu Iuliu al doilea, papa soldat, cât şi poate durerile trupeşti îndurate până a
reuşi să termine această lucrare. Cu un junghi în inimă îşi va fi amintit de domnia
papei Leon al X-lea, fiul iubit al lui Lorenzo magnificul. La curtea lui nu a avut loc,
fiind trimis într’un fel de exil la Florenţa, unde oamenii aceluiaşi papă l-au
împiedecat să-şi împlinească planul de a realiza faţada bisericii San Lorenzo. La acest
papă nu aveau căutare decât Raffael, sau cardinalul Bibiena, ultimul l-a angajat pe
Raffael să-i împodobească cu fresce camera de baie. Era celebru pe acea vreme
bancherul Chiggi, cât palatul său ridicat de Baldasare Peruzzi, ilustrat de acelaşi
Raffael cu frumosul Triumf al Galateei în 1512. În acest palat se organizau nişte
bacanale de pomină, încheiate de multe ori cu aruncarea în Tibru a tacâmurilor de
argint întrebuinţate, pe care slugile aveau grija sa le pescuiască în plasele dinainte
întinse.

Neavând nimic în comun cu această lume ce-şi ducea traiul în lux şi petreceri, el se
plimba seara de unul singur în Roma pe via Giulia meditând la subiectele şi la
problemele artei sale. Pe Raffael îl întâlnea întotdeauna înconjurat de prieteni şi
admiratoare, în timp ce el era mereu singur, necunoscând decât grija lucrului său,
aceasta îi lua întreg timpul, încât de multe ori se culca îmbrăcat nopţi de-arândul.
N’avea oare dreptate Raffael când îi zicea în bataie de joc că el e tot singur ca un
hingher? La celalalt pol al ţării, la Veneţia, Tiţian domnea ca un prinţ al Artei,
împăraţii duceau razboaie pentru a-l avea în serviciul lor. Pe când pe el Arta l-a
stăpânit ca o boală, nedându-i răgazul să traiască şi pentru el, pentru viaţa lui.

Prezentându-se în Judecata de apoi în faţa Domnului cu arta sa de-o viaţă, oare îl va

salva aceasta, de la unica şi ireparabila cădere? Arta care nu i-a dat nicio clipă de
linişte, i-a fost şi regină dar şi propriul călău! Hotarât, aşa precum pentru credinţa sa
Sfântul Bartolomeu a fost jupuit de viu, aşa şi el a fost pâna la urmă pentru credinţa
sa în Artă, jupuit de tot ce se chiamă Bucuria vieţii. Soarta lui se aseămăna cu cea a
lui Bartolomeu de-aceea va trebui ca pielea lui jupuită prin martiriul lui, să serveasca
drept pânza - propriului sau chip. Chipul cum îl ştim al artistului, răsfrânt deformat de
cămaşa trupeasca a lui Bartolomeu, parcă de oglinda de jos a neantului, îşi va silui
toate formele anume pentru a-şi potrivi meandrele întunecate ale genunii, tuturor
suferinţelor şi framântarilor acelui suflet care îşi mărturiseşte viaţa în tot tragismul ei,
direct şi sincer - dureros de sincer - ca orice moment de adâncă revelaţie.

Îl va salva arta sa, îi va reda fericirea paradisului pierdut? Iată marea dilemă
michelangelească prezentată, inclusiv în motivul analizat de noi, terifiantă întrebare!
Din păcate marea personalitate a lui Buonarroti, aparţinând omului mai mult decât
artistului exegeţii de astăzi nu o mai înţeleg, fiindcă au pierdut înţelesul noţiunii de
geniu, definit odinioară de Kant, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche ca şi la noi de
Eminescu.

Ei nu-l mai recunosc deoarece această ilustră figură a dispărut din rândurile
muritorilor, îl reduc şi pe cel mai înzestrat la micimea lor, obsesia proprie sexuală le
explică şi natura deosebită, căci altfel nu se poate. Personal, noi nu credem că grecii
din antichitate au fost în masă homosexuali, datorita unor împrejurări sociale şi
viziunii lor privind forma sculpturală au putut admira trupul adolescentului efeb fără
să fi existat neapărat şi necesitatea satisfacerii unui libido sexual.

La fel a fost şi cazul marelui şi divinului Michelangelo, de altfel nu odată ne-a

marturist cum îşi vede eroii ieşind la lumină, din mamrora amorfă, primeau forme
albe tot mai desluşite, de unde puteă să privească, într’un alt mod, a materiei care se
spiritualizează, pe tânarul Tomaso Cavalieri, pe lângă faptul că putea să aibe
afecţiunea tatălui pentru copilul ce nu l-a avut, sacrificat tot pe altarul unicei sale arte.

De ce să-l considerăm pe divinul artist ca pe un impostor mincinos, prefăcându-se în

iubirea sa după cum o defineşte în minunătul sonet, comentat în 1550 de Benedetto
Varchi la Academia din Florenţa, din el cităm urmatorul fragment:

Dorinţă neînfrânată e plăcerea, ea omoară inima

Nu şi dragostea; a noastră desavârseşte pe îndragostiţi
Şi mai mult încă, dincolo de moarte, în cer.

Acesta a fost marele artist inclusiv în iubirea sa cea de toate zilele, el nu aştepta de la
Vittoria Colonna sau Tomaso Cavalieri să-l ajute să fie salvat la ora marei Judecaţi,
căci dacă îi descoperim lângă Isus, deoarece acolo i-a înălţat sentimentul iubirii
artistului, adică se aflau, în cer.

Asta este credinţa unui ascet al spiritului cum a fost şi încă ne vorbeşte prin operele
sale: Michelangelo Buonarroti.

Şi fiindcă a rămas în suspensie întrebarea pusă în misterul său din Capela Sixtină, va
primi răspunsul aşteptat ceva mai târziu, când află că arta sa este nu mai un mod de
exprimare a ceea ce el simte că este nemuritor în inima sa: Iubirea, marea iubire
divină. Şi astfel, ca pe un testament spiritual ni-o spune artistul, într’un alt sonet scris
în anul 1554:

Nici pictura, nici sculptura nu pot să îngreuneze

Inima mea înclinată spre acest amor divin
Care pentru a ne primi la el, îşi deschide braţele în cruce.
O astfel de Arta pusă în slujba marei Iubiri, a iubirii divine, îl va salva pe artist de la
marea cădere.

Ar fi să reţinem că în ambele sonete, poetul Michelangelo se exprimă pe graiul

interior al lui Dante, şi pe el iubirea cerească reprezentată de Beatrice l-a ridicat la
cer, prin intermediul ei, să se ajungă la cunoaşterea divinitaţii revelate până la urmă şi
marelui florentin. Făă îndoială firul ce-i leagă pe marii creatori italieni este
platonismul şi neoplatonismul, ieşit din limitele filozofiei, constituie, cum am arătat-o
cu altă ocazie, unul din caracterul cel mai specific al spiritualităţii italiene.
Şi drept, încheiere, am mai scrie că mai sus am descris singura religie pe care un
artist ca Michelangelo, o poate propovădui şi în care poate crede: Nu numai prin
exemplul vieţii dar mai ales prin operele sale, fărâme de Paradis ale unei Scripturi
profane, coborâte, unice reverberaţii, printre oameni.

E o iluzie sa crezi că atare spirite alese ar putea să înveţe ceva de la noi, de unde ni se
impune să ne apropiem de ele ca de un izvor veşnic din binefacerile căruia putem
deveni mai buni, mai puri, mai cereşti. Unul dintre aceste faruri nestinse este de bună
seama Michelangelo Buonarroti, dacă ştim sa-l abordăm desprinşi de toate păcatele
noastre, adica sincer spus, cu inima curată.

10. Medalion: N.Şt. Govora

Sunt sigur, dacă maestrul ar fi trăit, ar fi fost de acord să dedic aceste pagini lui N.Şt.
Govora, fiind cel mai apropiat şi valoros colaborator al lui din exil, pe care-l
pomeneşte cu numele de Beldie.

În prefaţa la volumul “Poeme fără ţară” Aron Cotruş prin condeiul său de poet
binecuvântat, i-a săpat în stâncile Patriei, pietre de sub cer ale Carpaţilor, izbânzile
vieţii sale, după cum urmează: “Nicolae Ştefânescu-Govora, căpitan activ în armata
care a făcut să răsune de cântece româneşti stepele şi să le albească cu oase, este fiu
al Moldovei, care ni l-a dăruit pe Mihai Eminescu, voevodul întru duh al neamului
nostru obidit şi înşelat, jefuit şi vândut de toţi aduşii de-vânturi. Poezia lui
Ştefănescu-Govora ne aduce ţara, cu toate suferinţele şi virtuţile ei.”

Talentatul artist Eugen Drăguţescu i-a executat portretul într'un desen în care sub
fruntea înaltă şi sub streşinile sprâncenelor, toată expresia fizionomiei sale se
concentrează în privirile lui, pătrunse de un regret trist, parcă se uită la o lume care se
depărtează tot mai mult, ireversibil, de el. Şi totodată pictorul îşi dă seama, intuitiv, că
cea mai importantă parte o posedă culoarea verde a ochilor, prin ea durerea se
accentuiază, uşurându-se în acelaşi timp, joacă rolul unui mordant străveziu, aducător
al unui balsam magic prin el negurile, de fapt, ale vieţii pe cât se risipesc pe atât se
adună mai multe în clipa următoare, schimbări ce nu pot fi decât trăite sentimental,
deci uzitând arpegiile poeziei. E înteresant cum desenatorul deşi execută un portret în
alb negru, a reuşit să împrumute ochilor lui o distantă şi blândă culoare verzuie, fără
de aceasta Govora nu ar fi putut să fie, ceea ce a fost.
Mai departe, la părul capului şi sprâncenele răvăşite uşor, li se adaogă lavaliera
împinsă spre dreapta, toate acestea definesc pe un idealist care fie că scrie fie că
numai trăieşte în poezie, nu dă prea multă importanţă exteriorului, el preţuieşte pe om
după comoara ce-o poartă în inima lui.

În orice caz, sentimente atât de puternice trebuiau să se rezolve într'un anumit fel, şi
Govora o realizează întorcându-se la viaţă, neuitând însă că prin suferinţele sale a
trecut printr'un iad, al cărui rug în flăcări i-a fost poezia, deci o va socoti şi pe aceasta
drept o parte din marea sa aventură interioară, în consecinţă va refuza să mai scrie
poezie, oricât simţea că urmele lăsate de infernul trăit n'o să i, se mai vindece
niciodată. Aşadar arta cuvintelor pentru Govora a constituit un act de pedepsire
neurmat de sublimarea şi mântuirea cuvenită.

Deci, când l-am cunoscut pe Govora nu mai avea păstrată curăţenia sentimentelor
înscrisă pe faţa lui, de o puteai citi ca dintr'o carte deschisă, din contră o ţinea ascunsă
sub o cuirasă înspinată, înterpusă între el şi partnerul său de dialog. In asamenea
condiţii, doar în ocazii excepţionale puteai să ajungi cu adevărat la sufletul său,
dându-ţi seama că nu este ce pare a fi, în esenţă arăta foarte fragil, de unde măsurile
luate pentru a nu fi strivit.
În aceea perioadă, era prin 1976, Govora ducea pe umerii săi revista Carpaţii, ceea ce
nu-i displăcea, mai ales că-şi putea manifesta spiritul critic fără să fie cenzurat decât
arareori de către Traian Popescu, total nepregătit în ziaristică.

Articolele polemice ale Lui Govora nu erau, în formă, atât de dure, dar scriind de cele
mai multe ori, clare adevăruri, adversarii simţindu-se total dezarmaţi, se plângeau pe
căi lăturalnice împotriva lui, căci încăodată se demonstra că nimic nu supără pe
român mai mult decât să-i spui un adevăr în faţă, mai ales când în faci public să-l ştie
fiecare om.

Din experienţa mea personală, ştiu că în exil, mulţi scriind la foaie total nepregătiţi în
subiectul dat, în cazul erorilor mai mari dacă îţi luai libertatea să restabileşti un
adevăr cu neruşinare călcat, cel vizat se considera “înjurat” astfel că s'a ajuns în exil
să nu mai fie agreată polemica, etichetată ca un atac la persoană. Ori eu nu am depăşit
niciodată limitele polemicii cu caracter ştiinţific, am considerat-o drept o discuţie în
contradictoriu făcută în scopul de a ajunge la un adevăr cu totul obiectiv. Aveam
însuşit modul de a polemiza asupra unei probleme din lunga mea carieră ştiinţifică, şi
deşi îi respectam cu stricteţe legile, tot eram învinuit că înjur omul. Mai mult, nu
odată mi s'a spus că prin articolul meu mi-am făcut praf, mi-am distrus adversarul, ori
eu nu aveam această intenţie căci criticam ceea ce a scris un individ şi nu mă înteresa
cu nimic omul, puteam să fac abstracţie de el.

Revenind la ziaristica lui N.Şt. Govora, se poate susţine că în general articolele sale,
aveau un caracter preponderent polemic, deşi în ultimă analiză, căutau să restabiliască
un adevăr. Decă rezervăm pamfletului calitatea de gen literar, atunci, mai ales în exil,
nici Pamfil Şeicaru nici Govora nu au fost ceea ce se cheamă pamfletari, fiindcă un
gen literar nu urmăreşte adevărul ci realizarea meşteşugului poetic, în acest context T.
Arghezi e, sigur, unul din marii noştri pamfletari, se menţionează în deosebi în acest
sens, pamfletele schimbate între N.D. Cocea şi acelaşi Arghezi, în timpul neutralităţii
(1914-1916) primul fiind adeptul francezilor, al doilea era de partea nemţilor.

Pamfil Şeicaru menţionează că orice polemică are şi unele elemente de exagerare

proprii pamfletului, şi noi acceptăm că aşa se prezentau unele articole de-ale sale în
ţară, numai că eu nu aş trece de unele limite bine stabilite. Orice exagerare, fie şi
hiperbolă literară, poate fi întrebuinţată în cadrul unei polemici fără să fie un pamflet,
odată ce figura de stil contribuie la elucidarea adevărului, îl face mai bine înţeles, pe
când în pamflet exagerarea poate privi de pildă unele defecte fizice, descrise nu
pentru a lămuri un adevăr ci prin ca personajul respectiv să fie degradat, ceea ce nu
mai are nicio legătură cu aflarea adevărului care de la început era dat, tot restul e
înflorire literară ajunsă până la invectivă.

Am dat importanţă acestui subiect pentru a demonstra că N.Şt. Govora a abordat în

mod principal polemica, fie şi cu elemente pamfletare şi nu pamfletul pripriuzis ceea
ce este foarte împortant. Într'un pamflet e posibil ca una din părţi pe lângă erori, să
introducă minciuni ceea ce este foarte grav, şi aspectul trebuie discutat în lumina
adevărului pus în discuţie. În perspectiva datelor de mai sus, Pamfil Şeicaru nu a
putut face pamflete ca istoric, deci în exil a evitat cu totul acest gen, la fel şi în cazul
lui N.Şt. Govora, ni se cere să analizăm articolele celui din urmă drept pur polemic
deci ar trebui, să fie luat în considerare criteriul adevărului.

De altfel retras de lume, ziaristul Govora începuse să-şi câştige renumele unui
Golem, mereu în posesia unor adevăruri ce îi scăpau printre degete, de multe ori voit,
după opinia altora. Din toate aceste cauze era o plăcere să-l citeşti, era întoteauna
original, fără să caute cu lumânarea originalitatea. Comparat cu "tata Pamfil" de care
putea fi apropiat, între ei exista o diferenţă temperamentală decisivă. Spre deosebire
de maestru, la care execuţia urma să fie făcută în mers odată cu prezentarea mobilului
principal, nu mai era nevoie de nicio altă demonstraţie, la Govora adversarul se
impinea să fie învins, treptat, cu ajutorul unor picături chinezeşti, deci insista asupra
fiecărui amănunt şi-şi pregătea cu grijă asalturile, astfel că în momentul când se putea
trage concluzia finală, cel vizat era nu numai învins dar se asemăna cu un boxer făcut
knokout. De atfel, asta era una din marile satisfacţii ale polemistului, să desfacă
printr'o migală deosebită argumentele false ale oponentului, şi marea sa operaţie
urmărea să nu deie niciun drept de replică celui criticat. De unde toate aspectele
caracteristice polemicii lui Govora se repetau matematic, mai ales când cei atacaţi
erau favoriţii săi de gală, parisianul Virgil Untaru zis leruncă şi alăturea de el,
admiratorea lui Paul Goma, Monica Lovinescu, iubita lui soţie. Se distra susţinând că
numele de Untaru e mult mai nobil decât cel de Ieruncă, o pasăre leneşă, bună de
nimic, deci aspirantul noului nume a căzut din lac în puţ.
Poate într'o zi se va găsi un spirit luminat, din rândurile neamului românesc, să se
ocupe de virtuţile acestui deosebit polemist, uitat cu bună ştiinţă de cei ce s'au simţit
jigniţi de adevărurile scrise de el.

Între Govora şi "tata Pamfil" mai exista o esenţială deosebire: pe când marele ziarist
era din firea lui un iremediabil optimist, Govora, lovit de viaţă, dacă nu se considera
chiar un pesimist, era frate bun cu Radu Comşa, eroul romanului Întunecare de Cezar
Petrescu, oricum dat la o parte din tabăra celor reuşiţi, şi întâmplările destinului pare
că i-au dat până la urmă, totală dreptate.

Şi pentru ca să înlăture orice suspiciuni ce l-ar defini ca pamfletar, Govora a înfiinţat

în cadrul ziarului Carpaţii, noua rubrică întitulată semnificativ "Note cu lexic potolit"
ceea ce arată intenţia polemistului să poarte discuţii asupra singurului subiect
înteresant pentru el: Adevărul.

Dar, mi-am propus să nu insist asupra lui Govora ca ziarist, destul a fost, de bine de
rău, numai astfel cunoscut în cursul vieţii sale, ceea ce de-altfel nu era greşit să se
spună, dar acuma vreau să mă opresc asupra unor activităţi de-ale lui, tot atât de
caracteristice, din păcate prea puţin luate în seamă, dacă nu chiar, cu voia sau fără, în
întregime negligate.

În primul rând aş vrea să arăt cum am ajuns totuşi să cunosc fondul sufletesc al
acestui om, posibil să fie descoperit în momentul când îşi lepăda armura dintre el şi
cel din jur, atunci deodată ieşea la lumină spiritul său ales, fără retuşuri, întocmai cum
l-a redat în portretul său - desen, E. Drăguţescu.

Ceea ce nu însemna că renunţa la ideile lui, ci le contrazicea tocmai când credeam că

am ajuns la înţelegerea lor, dar odată ce ţi s'a deschis, Govora nu mai avea nimic din
toate cusurile atribuite lui de duşmanii săi, de fapt suferea, exact ca scriitorul francez
Guy de Maupassant, de limitele condiţiei umane, pe care el le-ar fi vrut să nu existe.

Cine era injuratul, din toate părţile, Govora, şi cu cât erau mai multe şi mai
vehemente, se simţea mai fericit, stare repetabilă şi în alte împrejurări, cum o voi
arăta în paginile următoare, scrise de mine, cam prin 1980, purtând titlul:

Cu Govora la Toledo

Deşi ziua începuse destul de mohorâtă, plecasem totuşi, eu, Govora şi doamna lui
Eugenia, Andromacă şi Laura în aceeaşi persoană. Şi până la urmă vremea s'a arătat
cu noi mărinimoasă, ne-a dăruit la Toledo un cer senin, ca o boltă de cristal şi un
soare se lăsa să curgă pe umerii noştri, mantii de argint.

Şi socotesc că nu se va mira nimeni că în faţa stâncilor spintecate de râul Tajo, cu

podurile arabe peste el, noi ne noi ne aduceam aminte de Bistriţa cu toancele ucise şi
de Moldova, ţara lui Ştefan Vodă, cel Mare. Urcând drumul pitoresc, mi-am amintit
de marele nostru pictor G. Petraşcu şi el cu mulţi ani înainte, s'a lăsat inspirat şi a
lăsat această vale a râului Tajo nemuritoare într'una din pânzele sale şi mai multe
desene.

Am parcus străzile înguste ale cetăţii de acum trei sute de ani, căutându-l de la Santa
Cruz la biserica Santo Tomé, până la casa lui, niciunde mai apropiat, mai revelat, pe
artistul El Greco. Domenikos Theotokopoulos numit El Greco, s'a născut în 1541 pe
insula Creta, aproape de localitatea Iraklion, unde de mic copil a învăţat să picteze, de
la călugării greci, icoane bizantine. De timpuriu îl găsim în Veneţia, unde trebuie să
înlăturăm legenda că nu ar fi fost acceptat de pictorii veneţieni, în frunte cu Tiţian.
Din contră, a învăţat arta de a picta mai ales de la Tintoretto şi Bassano, mai puţin de
la Veronese şi Tiţian. Şi-a dat singur seama că arta bizantină nu mai avea căutare în
Italia, în orice caz de la Veneţia a petrecut un timp la Parma apoi la Roma unde a
intrat în legătură cu un nobil spaniol Don Luis de Castilla, frate cu decanul domului
din Toledo. Fără îndoială, El Greco era sigur că în Spania arta lui va avea mai multă
căutare având în vedere misticismul acestui neam, mult mai accesibil bizantinismului
său însuşit în copilăria şi prima sa tinereţe. Iată, prin ce împrejurări El Greco, cu litere
greceşti îşi semna de-acum toate tablourile spaniole, a ajuns unul din cel mai mare
pictor nu numai spaniol. E uşor de constatat că extazul mistic al personagiilor sale
deşi de origine răsăriteană devenise pur spaniol, din aceeaşi substanţă ca cel al lui San
Juan de la Cruz sau al sf. Tereza d'Avila dar şi al spiritului spaniol, o întâlnire de-a
dreptul misterioasă şi nu ar fi fost posibilă dacă nu s'ar fi bazat pe spiritualităţi cu
totul apropiate, numai prin concursul acestora grecul Theotokopoulos a putut ajunge
un autentic artist spaniol, tot din aceste cauze nu ar fi reuşit în Italia, despărţită cum
zicea Vasari de arta greacă doar cu câteva secole mai devreme.

Unii exgeţi conduşi de parametrii orbi ai materiei au susţinut că personagiile sale sunt
atât de alungite şi deformate fiindcă pictorul ar fi suferit de o malformaţie oculară,
fără să-şi dea seama că lovesc din plin într'unul din aspectele cele mai proprii artei lui
El Greco, născut din corespondenţele dintre austeritatea misticismului grec, răsăritean
şi cel spaniol exagerat în toate manifestările sale: din această combinaţie sacră au
apărut personagiile deja alungite bizantine, dar în formă mult mai accentuate după
cum le vedea acel spirit şi se potrivea viziunii artistice a grecului, trecut şi prin arta
italiană, la Roma, s'a recomandat familiei Farnese şi spaniolului său prieten ca elev al
lui Tintoretto.

Desigur aserţiunea privind malformaţia oculară a lui El Greco însoţită de o deformare

a imaginii, e condamnată să fie orânduită printre consideraţiile burleşti ale lui Sanço
Panca, eventual aparţinea ideaţiei viticole ale batjocoritului de doamnbele viclene,
bătrânul Falstaff. Eroii din pânzele lui El Greco, Înmormântarea contelui de Orgaz şi
Martiriul Stântului Mauriciu şi a legiunii tebane, reprezintă, sufletul omului care prin
extaz mistic se înalţă la cer, culorile de verde-albăstrui şi galbenul-roşietic îi sunt
proprii, aşa cum altele aparţin, maeştrilor şi rivalilor săi Tiţian şi Tintoretto. Şi-apoi
încercarea de a le defini apare tot atât de dificilă, să nu zic imposibilă ca şi acea a
unui muritor căruia arătându-i-se paradisul, el ar căuta să-l descrie făcând uz de
cuvintele date numai pentru a-i servi să numească pe cele pământeşti. Adică, doresc
să spun culorile lui El Greco nu pot să fie decât simţite, demonstrându-se încăodată
că această facultate a omului face parte din transcendenţa lui, îi oferă posibilitatea de-
a ieşi din mărginire, îndreptat săgeată către cele divine, aşa cum sunt şi lucrările
născutului în depărtata Candia a Creţei, şi căruia spaniolii în loc de Domenico
Theotokopoulos îi spuneau simplu, El Greco - Grecul, înmormântându-l în 1614, la
ei, în Toledo.

Şi cazul lui El Greco ne demonstrează că maniera este o însuşire aleasă a genialităţii,

şi nu o degradare a ei, cum susţin unii modernişti, rătăciti de astăzi.

Ne-au minunat şi sinagigele-moschei purtând pe ziduri covoare de arabescuri ce

exprimă monotonia sacră şi superbă a cântecului maur, melopee murmurată peste
evantaiele palmierilor sub umbra cărora lângă fântână se împlineşte o pace lină şi
albă. La fel catedrala gotică împodobită ca o procesiune pornită spre Domnul, în
stihare şi patrafire de purpură şi nestemate. Flamboyantul şi barocul chiar şi
ciurugurescul completează goticul spaniol, într'o unitate perfectă delimitând o
spiritualitate ţâşnită ca un gheizăr spre înalturi.

Privirile noastre au poposit şi la câte un patio, curte arabă, cu multă verdeaţă, flori,
ghirlande şi trepte tapiţate cu brâuri de majolică de safir sau galbenă de olmaz, gândul
toledanului fiind acela de a-şi face până una alta, un colţ de rai chiar la el în casă.

Toledo este o răspântie unde se întâlnesc toate drumurile istoriei spaniole.

Ne-am terminat itinerarul la biserica San Juan de los Reyes unde arhitectura este în
acelaşi timp sculptură, dantelă, horbotă, dalii ale cerului, toate în forme de piatră.
Mănăstirea cu stâlpii orânduiţi într'o euritmie de poem dantesc şi portocalii grei de
rod, au ceva din grădina raiului pictată de Fra Angelico în cucernica lui Buna Vestire,
întregul armonizează muzici de îngeri pe corzi de viori şi liră, asemenea unei simfonii
de Mozart.

De los Reyes este o sinteză majoră în marmură a tuturor artelor.

Dar Govora nu-şi putea încheia excursia fără să nu ne ducă la monumentul ce-i era
mai drag, Alcazarul. După ce am făcut înconjurul măreţului edificiu de Renaştere, ne-
am recules în gând lângă mormintele generalului Moscardo şi ale soldaţilor săi,
Govora povestindu-ne, ca într'o rugăciune, despre fiul generalului prins de roşii, pus
în legătură telefonică cu tatăl lui pentru a-l convinge să predea Alcazarul. Preferând
moartea, trădării, în loc de altăceva fiul i-a spus generalului: "Tată nu te lăsa, dă-i aşa
mai departe".

Trebuie să mărturisesc că am scris despre poezia lui Govora cu toată preţuirea, având
certitudinea că i-am ghicit adevărate personalitate. M'am înşelat, căci doar acum la
Toledo în faţa Alcazarului, l-am pătruns în esenţa lui pe autenticul om Govora.
El ca şi Carlyle este un romantic, manifestă admiraţie pentru erou şi eroism, într'o
epocă în care suntem învăţaţi că omul nu este înzestrat cu o astfel de calitate. Mai
mult, omul este rion un animal corupribil, de el ne apără legea, nimic altceva, pe
idealist îl consideră o fiinţă curioasă, incitat de interese meschine indiferent în ce
domenii de viaţă îi întâlneşti.

Pe această cale atrag atenţia tuturor acelor criticaţi de Govora să mediteze profund
asupra cuvintelor sale, doar ele vin dintr'un izvor curat, ca un glas al timpurilor răsărit
chiar din sângele strămoşilor noştri, din evii când ei au mai crezut în măreţia absolută
a omului.

Scriu toate acestea ca unul ce numai erou nu sunt şi de mult am căzut pradă profeţilor
ce consideră arta fără nicio legătură cu morala sau vreo altă virtute omenească. Dar
aşa precum unul învăţat cu drogul - al literaturii în cazul de faţă - poate să-şi
recunoască să-şi enumere toate viciile, îmi este şi mie permis să ridic statuie omului
reprezentând nu ceea ce sunt dar ce ar fi trebuit să fiu.

M'am despărţit de Govora într'o gară plină de oameni, îmbulzeală şi gălăgie, aşa că
am rămas cu marele regret că nu am putut să-i dau decât mâna, nu am avut vreme să-l
îmbrăţişez, să-l strâng piept la piept, aşa cum se cuvine între fraţi. O fac acuma: pe
această cale inima mea sărută pe amândoi obrajii, inima omului Govora, mulţumindu-
i pentru clipa furată Eternităţii, în acea zi însorită de început de Octombrie, pe unul
din drumurile marei Cunoaşteri.

Scrisă în Catedrala din Burgos, mausoleul Cidului, toamna anului 1980.

***

Bine se constată, el participă la toate minuăţiile cetăţii Toledo, cum e catedrala,

picturile lui El Greco, sinagogile-moschei, biserica San Juan de los Reyes, dar nainte
de toate pe Govora îl atrage, fiindu-i cel mai drag, Alcazarul unde naţionaliştii au
opus o resistenţă eroică republicanilor comunişti, soldată, cum am văzut, printre
altele şi cu executarea fiului generalului Moscardo.

Prin urmare idealismul lui Govora are ca şi conţinut eroul şi fapta sa eroică pe acestea
le preţuieşte, dispreţuind laşitatea, minciuna, egosimul pus în slujba câştigurilor
personale, trădarea, defecte pe care a avut ocazia să le întâlnească, şi încă cu
prisosinîţă, în lungul său exil. La urma urmelor dacă "tata Pamfil" face istorie în
primul rând şi o descrie, obiectiv, aşă cum s'a desfăşurat, în deplinul ei curs, Govora e
mânat de legea morală din noi, gândită de Kant ca un imperativ etic, dependentă de
voinţa personală a fiecăruia de a se realiza.
În nenumăratele sale polemici descrie viciile umane pe care le ura, de unde analizarea
lor amănuniţă, iar cei vizaţi sufereau o demascare dureroasă şi ruşinoasă parcă s'ar fi
văzut expuşi, înaintea unei mulţimi în pielea goală.

Pamfil Şeicaru urmărea legile moralităţii şi călcarea lor, dar nu renunţa să ne prezinte
întocmai, cu aceleaşi măsuri echivalente şi domnia răului, arătându-le consecinţele
dezastruoase. Aşa se procedează, bineînţeles, în istorie.

Pe când Govora zugrăveşte tipuri, caractere omeneşti, modelul său e La Bruyère,

disecţia duce la crearea, după caz, a virtuosului erou, sau a viciosului antierou,
deoarece polemica lui nu se opreşte la simpă abatere posibil a fi remaniată ci coboară
până la ireversibilul unui caracter negativ, de unde critica a fost considerată atât de
dură, uneori chiar perversă. Condus în această reprezentare de o viziune ortodoxă,
pentru Govora nu existau decât buni de-o parte, răi de ceilaltă; poate uneori gândirea
maniheistă a lui Govora, refuzând să dea o şansă penitenţei individului, s'a arătat, cu
toată dreptatea pe care o avea, prea rigidă în judecăţile sale, uita că şi iertarea e scrisă
printre legile omeneşti, nu însă, ni s'a răspunde, când e vorba de un păcat capital cum
ar fi trădarea.

Va trebuie să acceptăm că în educaţia caracterului său, un rol important l-a jucat

meseria sa de ofiţer, pus la cele mai grele încercări întâi prin viaţă în zonă în
Basarabia urmată de retragerea fără a opune vreo rezistenţă ruşilor, în 1939 din aceaşi
Basarabia, apoi declanşarea războiului contra Rusiei sovietice. Trâind alături de
soldaţii şi ofiţerii români care nu rar îşi dădeau viaţa sau şi-o puneau în pericol cu tot
eroismul, Govora a ajuns să preţuiască acest mod de a fi, total opus celui scăldat în
păcatele unui destin întunecat, de toate viciile posibile.

Înteresant, că nu este un caz izolat, în exil am vorbit în cartea de faţă despre Ion
Emilian, - nepotul Corneliei şi Ştefan Emilian - protectorii lui Eminescu bolnav dar
mai ales părăsit între anii 1887-1889 - dea până la moartea sa, Ion Emilian a trăit la
Muenchen editând ziarul Stindardul pus sub emblema "Vivere militare est" şi a trait
conform acestui principiu, deşi avocat a rămas ataşat gradului de căpitan, purtat în
armată pe frontul făcut de la Prut până la Stalingrad şi inapoi, apoi în Cehoslovacia
s'a predat nemţilor, cuvântul trădare fiind străin de crezul destinului său pus în slujba
neamului şi Patriei sale.

În publicaţia sa, multe articole erau dedicate eroilor morţi în războiul nostru sfânt, pe
niciunul nu i-a uitat până la sfţârşitul vieţii, testamentar a cerut să se scrie pe crucea
sa numele şi distincţia de căpitan.

Să ne amintim ce înfluenţă a avut primul război mondial asupra lui Pamfil Şeicaru, pe
care l-a făcut de la Orşova până la Iaşi în 1918, fără îndoială cum chiar el
mărtuiriseşte i-a format idealurile de viaţă puse în slujba celor de un neam cu el, şi în
primul rând al ţărănimii. I-a creat dragostea, pentru libertatea şi independenţă de
gândire, vom putea evidenţia la români o atitudine pozitivă faţă de război, în cursul
căruia se disting prin caracterele lor tari, eroice. Poate să fi rămas în sângele
oamenilor noştri o moştenire de la străbuni, credinţa că prin fiecare război,
elementele autohtone mai precis băştinaşe îşi cuceresc drepturile la viaţă şi libertate.

În orice caz, românii n'au adaptat ideea antirăzboinică din ultimele două războaie
mondiale, cum au făcut-o dadaiştii (Tr. Tzara a întemeiat în 1918 într'un bar
"Voltaire" din Zuerich, mişcarea pacifistă Dada) sau majoritatea expresioniştilor
germani, în majoritatea lor comunişti. Iată o dovadă că toţi aceştia aveau o altă bază
existenţialistă, pentru noi românii a fi om fără ţară constituia un blestem, ori tocmai
după această stare jinduiau europenii mai sus citaţi.

Se susţine de cei ce nu-i cunosc evoluţia poetică deci îi tratează în mod superficial,
cum a făcut-o şi nepotul său Ovidiu Cotruş, dar mai sunt şi alţii, că Aron Cotruş ar fi
expresionist deşi n'a urât războilui care a dus la împlinirea întregirii României mari.
La început a luptat în rândurile armatei austro-ungare ca pe urmă să cadă prizonier pe
frontul italian unde a continuat războiul de cealaltă parte, cu adevărat pus în slujba
idealurilor poporului român. Iată un motiv fundamental care-l deosebeşte pe Aron
Cotruş, pe lângă celelate de interes naţional, de curentul expresionist german, de fapt
nu are nimic în comun cu el, spre deosebire de L. Blaga, acesta şi l-a însuşit ca pe un
fenomen real de pseudomorfoză. Din păcate, chiar Ovidiu Cotruş, în Meditaţii critice
a inversat tendenţios raportul respectiv, susţinând că influenţa expresionistă la Aron
Cotruş e mai mult decât evidentă pe când la L. Blaga ea abea dacă poate fi pusă în
discuţie, ar fi deci ca inexistentă. Ori se ştie că a existat un denunţ de plagiat în
legătură cu Lucian Blaga, (publicat după consultarea lui Sângiorgiu în Curentul de
dinainte de cel de al doilea război mondial) de către profesorul I.U. Soricu, după un
autor ceh scriind poezii în limba germană. Sub comunişti o critică literară s'a ocupat
cu problema respectivă şi a ajuns la concluzia că Blaga nu a plagiat pe autorul pus în
discuţie dar sursa comună de inspiraţie fiind comună, în expresionismul german,
explică unele asemănări dintre textele poeziilor. Se recunoşteam masiva influenţă
asupra lui Lucian Blaga, bagatelizată de Ovidiu Cotruş, dar pe această cale să
admitem încăodată că însăşi chestiunea plagiatul nu ne apare deloc rezolvată.

Aş mai adăoga faptul că primul autor care a pus problema influenţei asupra lui Aron
Cotruş a expresionismului german a fost Ion Dodu Bălan, explicabil prin orientarea
sa de partid, comunişti fiind mai toţi poeţii germani expresionişti. Din păcate, prin
virtutea fenomenului de imitaţie foarte puternic nu numai la literaţii români, această
idee total nefondată a fost adaptată de mai fiecare exeget din România la marele poet
Aron Cotruş, acesta rămâne însă bardul anticomunist pe care-l are exilul de unde
şarja de a-l comuniza cu forţa în ţară punându-i eticheta de expresionist.

Dar, mai mărinimos îşi deschide Govora sufletul în cele două romane ale sale, unul
publicat în limba franceză, "Quelque part sur Dniestre-Lealea Mazilou", şi al doilea
în manuscris, posed şi eu un exemplar ce mi l-a dat autorul, Întitulat "Undeva pe
Nistru, Tamara Cornaiev" editura "Rigmor" Madrid 1981. Cred, că este scris ca
replică la cel dintâi, despre acesta Govora zicea că a fost un roman lipsit de noroc,
fără să mai adaoge alte comentarii.

Iată recenzia mea din 4 Iunie 1981, redactată după lectura respectivului manuscris:

Când l-am vizitat pe Govora la Madrid în apartamentul său preluat de la maestrul

Pamfil Şeicaru, mi-a fost dat să trăiesc unice momente de cultură românească. Parcă
aflat într'un mic muzeu, ca de la sine înţeles, i-am văzut adunaţi pe pereţii camerei de
primire, unul lângă altul, fiecare cu opere mai mult decât reprezentative, pe Tonitza,
Şirato, Şt. Dimitrescu, Dărăscu şi alţii.

Nu lipsea nici biblioteca înzestrată cu multe volume, unele mai vechi altele mai noi,
printre ele se afla, pus la loc de cinste romanul în 2 Vol. Gorila de Liviu Rebreanu.
Mărturisesc, aproape nu am avut timp să mă ocup de ele, odată ce orele îmi erau
dedicate citirii articolelor lui Pamfil Şeicaru din Carpaţii cel vechi şi publicaţia de
luptă din exil, a lui Govora, Chemarea, apărută la Paris.

Recunosc cu toată sinceritatea nenumăratele şi nobilele satisfacţii pe care mi le-a

adus drumul ce-l călcam pe urmele unei atât de strălucite personalităţi, cu geniu ales
şi elevată înspiraţie, precum a fost Pamfil Şeicaru.
Într'una din zile luănd-mi totuşi timpul necesar, printre atâtea lucrări înteresante ale
bibliotecii îmi atrage atenţia romanul publicat în limba franceză, "Quelque part sur
Dniestre-Lealea Mazilou", al lui Govora. După multe insistenţe am ajuns să am cartea
dar nu mai după ce îi promit autorului că nu am să scriu despre ea. Trec peste faptul
că de-obiceiu mi se cere contrariul, dar în cazul de faţă era vorba evident de o rană
veche ce nu se mai vroia deschisă, romanul fiind considerat definitiv lipsit de noroc.

Îmi ţin şi astăzi promisiunea, deci nu am să-l comentez în deaproape, dar recunosc că
lectura lui m'a captivat, reuşita-i fiind de necontestat. În atmosfera unui orăşel de pe
Nistru, de provincie uitată şi inutilă, se remarcă izolându-se de cei din jur, în
contururi din pastă groasă, un mare caracter de femeie, Lealea Mazilu, un fel de Nora
lui Ibsen, părăsindu-şi, când constată că nu sunt pe măsura ei, şi bărbatul şi amantul,
tocmai atunci când ca viitoare mamă, avea nevoie, cel puţin, de unul dintre ei.

Nenorocul romanului se datorează nu atât faptelor raportate în cele dintâi la

psihologia sufletului autohton, basarabean, dar mai ales, cred eu, neizbutitei
prezentări de-adreptul un fiasco. Govora nu poate sta la aceeaşi masă a creaţiei cu
Panait Istrati, el nu observator şi analist prin excelenţă, celălalt lipsit de aceste
calităţi, este un fel de povestitor-rapsod al ţării dunărene continuator prin excelenţă al
lui Anton Pann şi al Izarlâcului descris de Ion Barbu. Pe străin îl va atrage, chiar dacă
va purta numele lui Romain Rolland, în primul rând, cu totul fals, exotismul ţării
aşezate la poarta Orientului, pe când romanul lui Govora nu poate fi pătruns decât de
cei cunoscători cu adevărat, - fără recuzita şalvarilor şi a giubelei, ai pământului
respectiv. Şi-apoi dintre scriitorii ruşi se poate compara tocmai cu cei neamintiţi,
Anton Cehov cu precădere şi prin unele rezonanţe, Turgheniev.
Ştiind că are în manuscris volumul II al romanului, am insistat să mi-l dea să-l citesc,
ceea ce, mai pe urmă, am făcut-o parcurgând cu interes deosebit paginile a două caete
umplute cu un scris, de caligraf, îngrijit. Faptul că nu m'am despărţit de ele până nu
am ajuns la ultima lor filă, vorbeşte de la sine pentru înfăptuirea lucrului artistic,
într'o formă bine închegată. Am rămas convins precum sunt şi astăzi, că mă aflu în
faţa unei opere de certă valoare şi frumuseţe, prima ei cinstire impunând scoaterea
din temniţa caetelor, în spre lumina tiparului.

Când le-am avut bătute la maşină, am reluat cu o mai mare plăcere lectura romanului,
întâlnirea cu personagiile lui constituia o revedere cu prieteni dragi şi buni, unii ce
făceau parte de mult din fiinţa mea.

Prima ne întâmpină miraculoasa Tamara Cornaiev. Fata blonă, cu ochii albaştrii, este
fiică rusului alb Cornaiev, colonel în armata lui Denikin. Pierzându-şi în revoluţie tata
şi fraţii, Tamara trăieşte mai mult decât modest cu mama ei, care nici nu vorbeşte
româneşte. Datorită greutăţilor materiale este obligată să se retragă din liceu,
întrerupându-şi studiile începute. De timpuriu confruntată cu problemele vieţii cele
aspre, pare mai matură cu mult decât anii ce-i are: Tamara corespunde tipului de
adolescentă serioasă, rusoaica, dar orice altceva decât eroina lui Gib Mihăescu,
aceasta din urmă mai mult o statuie onirică, un fel de sărut senzual al lui Rodin,
născut din dorinţele, pofte neîmplinite, ale trupului. Pentru Tamara pasiunea
înseamnă cu totul altăceva decât un delir al cărnii, ea întrupează temeinicia adevăratei
legături "noi când iubim sacrificăm totul, familia, onoarea, viaţa", deci nu departe de
perceptele biblice ale nunţii ca taină mistică, săvârşită pe textul unei Cântări a
Cântărilor.

O scrisoare primită de la viitorul ei iubit, o tulbură, precum nufărul căzut în ape, la fel
şi nuvela a cărei eroină se ghiceşte. De-aici până la vizita lui în barcă, pe Nistrul
revărsat în jurul casei sale, deschide un drum urcând spre vatra-altar a marei iubiri.
Sunt motive multe de a cădea într'o romanţiozitate ieftină şi dulceagă dar aşa ceva
este cu tot dinandinsul înconjurată. Felul cum creşte luminată, ca o floare a soarelui,
dragoste în sufletul femeii tinere, ne este zugrăvit cu darul unei introspecţii exacte,
sentimentul fiind cercetat prin oglinda inimii, ceea ce permite autorului să exclame ca
şi Flaubert: "Mme Bovary adică Tamara sunt eu".

Nu ne vine în minte o adolescentă asemănătoare, personaj al literaturii române.

Tinerele lui Ionel Teodoreanu de exemplu nu sunt fiinţe umane ci mai mult metafore,
iar cele ale Hortensiei Papadat-Bengescu radiografii pur şi simplu ale psihicului, fişe
sau foi de observaţi, întocmite cu teste mecanizate.

Tamara Cornaiev nu-şi găseşte locul decât lângă unele eroine ale lui Lev Tolstoi, de
altfel aşa cum îi stă bine oricărei rusoaice autentice.
Mihai Livadă, în rolul de iubit, este locotenent în armata română şi încă unul pătruns
de simţul datorei, mutat din Maramureş după un proces de spionaj, în orăşelul de pe
Nistru, unde se zicea că iubirea pluteşte ca o otravă în aer. După aventurile cu Ida
Goldenberg şi Lealea Mazilu, Tamara apare în viaţa lui cu un vis de primăvară,
frumoasă şi pură, icoană a Fecioriei. În fond, fata deşi răspunde sentimentelor sale, îi
cere respect şi seriozitate, ceea ce duce în cele din urmă la o idilă, fără nimic idilic în
ea, iubiţi ajung să se sărute doar atunci când se vor despărţi după presimţămintele
întemeiate ale, ei, pentru totdeauna. Deci dragostea se păstrează până la urmă
virginală şi nepătată ceea ce îi împrumută şi mai multă tensiune.

Finalul fără să fie căutat este sublim ca al lui Tristan şi Isolda. Trimiţând pe agentul U
513 să i-o aducă pe Tamara din Basarabia ocupată de ruşi, el aşteptând-o pe celălalt
mal al Prutului, femeia se prăpădeşte în faţa ochilor neputincioşi ai iubitului, fiind
târâtă de câinele grănicerilor ruşi în apele murdare ale râului.

Oare nu mai prezenţă comandantului său, Popescu îl va împiedeca pe Livadă să nu

sară în ajutorul iubitei sale? Am fi dorit ca să-şi fi unit pentru ultima oară mâinile, în
moarte, dar aceasta poate nu ar fi corespuns adevărului urmărit până la suferinţă
disperată, la rece însă, de un autor prosector.

Sfârşitul Tamarei în tragismul său, poate fi comparat cu scufundarea în beznă a lui

Radu Comşa din romanul Intunecare de Cezar Petrescu. Romanul prin
desnodământul respectiv atinge, de bună seamă, un apogeu simfonic, terminat într'un
adagio mai mult decât sfâşietor, încăodată leitmotivul sună sub foşnirea aceluiaş
tremolo de vioară, exprimând pe acel "Ci moartea şi iubirea sunt surori" adică două
feţe ale Eternităţii.

Paralel cu destinul eroilor principali se desfăşoară o serie de întâmplări aparţinând

altor personagii.

Aşa este cazul loconentului Dafin, iubitul Verei, ajuns în faţă comisiei de reformă
fiindcă l-a acuzat pe locotenent-colonelul Marotin de hoţie. Deşi apărat de Livadă,
cauza lui de la început se arată pierdută. De reţinut, cu această ocazie, descrierea
vechiului târg al Ieşului asupra căreia vom reveni ceva mai încolo. Sinuciderea lui
Dafin chiar în primele pagini ale romanului, demonstrează că autorul nu este dispus
să respecte neapărat canonele clasice ale povestirii, fortissimo-ul se declanşează chiar
de la început, cum se poate întâmpla numai la un autor neortodox faţă de dogmele
construirii unui roman.

Pavel Mucenicu judecătorul iubeşte pe Olea Smântână, dar nu ajunge la ea fiindcă

nu-i înţelege pasiunea; pe această cale deşi într'un rol episodic, Olea rusoaica, este o
copie matură a Tamarei, iubirea ei fiind definită între aceleaşi limite ale tăriei sale.

Dintre ofiţeri se remarcă în cele dintâi căpitanul Băltăreţu, cu toate rondurile şi

trimiterile de spioni dincolo pe malul celălalt al Nistrului, la ruşi; trăieşte departe de
oraş în sânul naturii şi al singurătăţii, cu tristul regret al unei iubiri, cu conştiinţă mai
mult imaginară. Va cădea în mâna ruşilor unde va fi anchetat pentru activitatea sa de
spionaj, mai apoi reformat din armată din cauză de "laşitate". Îşi va duce civilia cu
demnitate fără să protesteze, ştiind că totul este inutil. În înţelepciunea lui consideră
că toate relele abătute peste capul oamenilor se datoresc păcatelor din ei, şi simte
simpatie pentru atitudinea eroică, deşi nu era mai mult decât un provincial bonom,
lipsit de pretenţii. Figura lui Băltăreţu nu se va şterge uşor din memoria cititoriului,
amintindu-i iar de unii eroi anonimi dar sublimi în felul lor, ai lui Anton Pavlovici
Cehov.

Pe undele altor file smulse din caetul de scriitor al lui Mihai Livadă suntem purtaţi la
familia de răzeşi din Modova de jos, a cărei descriere pentru pitorescul ei o vom reda
prin citate scoase direct din textul romanului. Aici am reţine reîntâlnirea cu
mormântul lui Corinel, avută pe aripile timpului mort, stropită cu polenul de miere al
reverberaţiei mult mai spontane decât analiza proustiană condusă de filozofia lui
Bergson, din această cauză suvenirul poate fi în aceeaşi măsură şi un vals cântat la
pian. Şi se ajunge la concluzia că neăndoios Corinel reprezintă şi cadra de aur a
adolescenţei pe veci pierdute.

Dintre toţi ca un alt adevărat erou al romanului se împune sublocotenentul Adrian

Vrajă tânăr sfios ca o fată mare. Pe furiş spus să nu audă numeni îi destăinuieşte că ar
fi legionar ceea ce de-acuma ne-ar determina să-i urmărim mai cu atenţie discuţiile
aprinse cu maiorul Popescu. Ultimul cinstit în credinţele sale, posedă o mentalitate
comună, cu mari speranţe în ajutorul Franţei, Angliei cât şi în domnia lui Carol al
doilea.

Vrajă pleacă de la premiza că Rusia şi bolşevismul sunt cel mai mari duşmani ai
Românilor, prin urmare alianţa cu Germania ar fi inevitabilă, dacă vroim să ne
salvăm viitorul ca neam. Rând pe rând pe rând, realităţile din jur i-au dat dreptate
deplină lui Vrajă, astfel că la un moment dat maiorul Popescu se trezi comentând
părerile lui Vrajă combătute de el mai devreme.

Una din descrierile zguduitoare ale romanului o formează moartea lui Vrajă. Mişcat
de cedarea fără rezistenţă a Basarabiei, el nu înţelege să se retragă dar nici să calce
ordinul şi să deschidă focul împotriva invadatorilor. Încercuit de o bandă de bolşevici,
paraşutaţi este împuşcat, nu înainte de a constata că roboţii ruşi cu automate în mâini
sunt femei, urmaşele degradate ale rusoaicelor lui Tolstoi, Dostoievski şi a celei
visate de câtre Gib Mihăescu.

Jertfa lui Adrian Vrajă are proporţii homerice, aparţine eroului şi eroismului aşa cum
îl teoretiza bunul Băltăreţu, şi în care credea, cum ştim de acum şi Govora.

Ca personaje negative dintre toţi se distinge colonelul Marotin şi subalternii săi. După
procesul cu Dafin, învinuitul de fraudă, Marotin, nu mumai că scapă basma curată dar
superiorii de la Bucureşti îi răsplătesc venalitatea numindu-l prefect al oraşului de pe
Nistru, punându-i pe umeri şi a treia tresă de colonel. În funcţia sa administrativă,
Marotin se arată mare meşter în prelucrarea statisticelor şi diagramelor raportate la
centru, fapte ce îi vor aduce premii pe ţară, nemulţumirea lui fiind mare, pe cât de
impertinentă, că s'a găsit altul mai şmecher în mânuirea creionului de i-a suflat
meritatul loc întăi. Când va vrea să înfiinţeze o cantină adună pe bogătaşii evrei
storcându-le sumele necesare, jumătate din ele poposesa în buzunarele lui şi ale
colaboratorilor săi. Inspecţia Ministerului, în faţa căruia sunt adhoc sechestrate de pe
la negustori principalele alimente de aprovizionare, iese excelentă, felul cum propune
Marotin pe oamenii săi la decoraţia meritului sanitar este de un comic amar, satria
priveşte un întreg aparat birocratic.

Evenimentele în continuare se precipită, Ruşii ocupă ţara dintre Prut şi Nistru în vara
anului 1939. Surprinşi de inamicul care nu respecta nici zilele prevăzute pentru
retragere, soldaţii şi ofiţerii români sunt batjocoriţi pe de o parte de armata de
ocupaţie rusă, pe de altă parte de populaţia civilă evreiască în primul rând. N.
Govora ca martor ocular are curajul să descrie o realitate aşa cum s'a întâmplat de-
aceea s'ar face o mare nedreptate dacă ar fi învinuit de antisemitism. Populaţia
românească din Moldova revoltată de respectiva comportare din partea celora ajutaţi
de curând cu expulzarea lor din Polonia de câtre nemţi, au recurs în compensaţie la
anumite progromuri cu caracter local, stinse în curând din proprie iniţiativă. Vina
principală pentru învrăjbirea celor două popoare, a revenit elementelor comuniste
evreeşti din Basarabia pe-atunci fascinate încă de spectrul victorios al comunismului
internaţional.

Cazul ofiţerului Epure sinucis şi al multora alţii, scuipaţi şi huliţi, după ce li s'au rupt
gradele de pe umeri, iar ei aveau ordin să nu reacţioneze în niciun fel, sunt prea
cunoscute şi povestite de toţi ce până mai ieri le-au trăit, pentru a mai putea fi puse în
discuţie.

Dar autorul nu se opreşte aici, la acest unic aspect, când nu pregetă să arate cât de
departe s'a postat administraţia românească de ţăranul basarabean şi interesele sale.
De-aceea sub umilinţa batjocorii suferite, reprezentanţii români rămaşi în locul lui
Marotin pentru a preda prefectura bolşevicilor, ei înşişi recunosc că pe undeva îşi
plătesc păcatele şi greşelile trecutului. Desigur cea mai strălucită pildă era chiar
Marotin, cel ce a avut grija să se retragă la timp, grăbindu-se să-şi găsească rosturi pe
alte meleaguri, mai grase.

Chiar Livadă confruntat cu ţăranii destul de îndiferenţi la ceea ce se petrecea în jurul

lor, îşi impută cu regret că a trăit străin de sat şi oamenii lui, adevăraţi băştinaşi ai
sfântului pământ românesc al Basarabiei. De altfel pentru a-i consola pe Livadă i-aşi
aminti că întocmai a păţit, şi Lev Tolstoi, prin eroul său Petru Bezukov, doar între
zidurile arzânde ale Moscovei, l-a descoperit pe marele Platon Karataev,
întruchiparea ţăranului rus.
Este drept că Govora face rechizitoriul dur al clasei conducătoare politice, principala
vinovată pentru dezastrul armatei române, căreia i-a impus umilitoarea retragere fără
nicio minimă rezistenţă, dar spre cinstea lui, nu cruţă pe nimeni, deci nu aplică
nedreapta luptă de clasă, baza învăţăturii bolşevice.

Ca şi mulţi intelectuali români, printre ei am văzut că se înscrie şi Pamfil Şeicaru,

Govora a iubit ţăranul român din care şi el se trăgea, a făcut politică ţărănistă fără să
fie angajat în niciun partid, inclusiv nici în cel condus de I. Mihalache, şi asta fiindcă
precursorii lui care de mult i-au slujit drept modele, au fost să-i cităm, pe domnitorul
Al.I. Cuza numit de el "domnul ţăranilor" şi în cele dintâi pe Mihai Eminescu, fiindcă
împărtăşea că ofiţerul nostru ideea că ţărănimea reprezintă "talpa ţării" româneşti.

În ansamblu romanul deşi condus pe atâtea planuri, constituie un întreg arhitectural,

în structura sa unitară cu greu ar putea cineva să evidenţieze vreo fisură cât de mică.
Tablourile fidel redate, aproape cinematografic, evită cu ştiinţă orice poetizare,
referinţa făcându-se direct la actul vital în sine, îl înteresează doar dezbaterea
experienţei trăite, de unde obiectivarea rigidă şi neîmblânzită de niciun compromis
sentimental.

Se practică un realism rebrenian, cu iz existenţialist cultivând cu pasiune şi

monotonia trenantă a unui eveniment diurn, cu întoarcerea lui pe o faţă şi alta cum
fac negustorii de blănuri, cu intenţia finală de a scoate pe masă şi cea mai intimă cută,
adică esenţialui şi particularul, ceea ce ne determină să-l apropiem de americanul
Faulkner şi metoda sa de creaţie. Dar dacă subliniem tendinţele moderniste din scrisul
lui Govora înţelegem că ele sunt produse ale înconştientului său, adică vin din intuiţie
şi nu dintr'o înclinare raţională. Adică, lui nu i-ar fi trecut prin minte să împlinească
dorinţa lui Flaubert "să scrie despre nimic", gând pus în aplicare de un Joyce, de
pildă, chiar dacă până şi scrisul automat suprarealist, s'a demonstrat a fi o
schimonoseală fabricată tot cu mintea, numai că totul se răstoarnă şi se schimbă după
voinţa tot conştientă a scriitorului. Astfel, deoarece nu există scris şi vorbire în afara
conştiinţei, ne referim la domeniul creaţiei, opera oricât de aiurită tot autorul e de
vină.

Deci ar fi să ne corectăm, una din sursele scrisului de romancier a lui Govora, nu e

arta modernistă, nici chiar Faulkner pe care sigur nici nu l-a citit, este harul de
povestitor cu care a înzestrat bunul Dumezeu poporul român, în deosebi cel
moldovean. Aşa cum marele Sadoveanu a învăţat arta de a scrie de la mamă-sa
analfabeta Porfira Ursachi, din poveştile pe care i le relata ca dintr'un sac fără fund,
ori Vasile Posteucă din cele auzite de la mama lui ţăranca Ilenuţa lui Maftei, şi
Govora originar din Moldova de jos, de la Galbeni, a putut să afle de la maică-sa
toate basmele, minuni ale lumii, ori de la Unchieşii din tabloul lui Şt. Dimitrescu,
surprinzându-i pe când se aflau toţi trei, îmbrăcaţi de sărbătoare, dumineca sau la alt
praznic, în biserică. Nu mai că în Moldova de jos poveştile nu erau atât de luminoase
ca în Moldova de sus şi Bucovina, adeseori eroii erau prigoniţi de iele sau de balauri,
pricină din care Făt-Frumos ori Cosânzeana nu se mai întorceau acasă, le rămânea
mormântul printre străini. Atmosfera acestui pământ o vedem răsfrântă în romanul lui
Govora şi cu atât mai mult în poezia lui de care încă vom vorbi. Destinul oamenilor
nu e atât de norocos şi adeseori moartea îşi lasă urmele, acolo unde ar trebui să
domnească florile luminii. Ar mai fi de menţionat că cel mai caracteristic poet al
Moldovei de jos - astfel am spus totul - este Bacovia.

În orice caz, mijloacele manevrate de romancierul nostru, cu deosebit simţ şi

pricepere, asigură baza edificiului de marmură scumpă, unei cărţi cum este şi cea
prezentă, scrisă în veghea lucrului inspirat.

Cel ce va analiza într'o zi opera lui N. Govora, va putea constata ceva uimitor: fără să
se considere poet a scris poezii de care ar fi mândru cel mai ales poet sau romane cum
numai cei din primele fotolii de orchestră ale artei sunt în stare să realizeze. Şi totuşi
el, Govora, este mai bine cunoscut ca şi comentator de istorie politică şi critic al ei,
sarcina primordială a ziaristului inclusiv polemist, nu neapărat pamfletar. Oare nu aşa
i s'a întâmplat şi lui Machiavelli, om de stat, creatorul Principelui, reevaluat mai
târziu ca autor al capodoperei, Mandragola?

Romanul "Undeva pe Nistru, Tamara Cornaiev" rămâne cu paginile sale de pace, de

război şi de iubire, în dublul Panteon al literaturii şi istoriei române, povestind
veacurilor unele din epopeile robitei ţări, Basarabia. Oct. 1980

Prezentarea cărţii destul de rezumativă, cuprinde iubirea dintre Mihai Livadă şi

rusoaica Tamara Cornaiev, terminată în mod tragic. La fel se descriu încă multe alte
personaje, cartea recomandându-se ca un întreg, bine cizelat are o indiscutabilă
valoare artistică.

Mai jos voi reda câteva fragmente, citate mai întinse din carte, făcute cu scopul ca ele
să-l apropie pe cititor de un text încă nepublicat, nu in cele din urmă să-şi dea seama
de stilul autorului şi de reuşitele sale literare. In acest scop vom selecta descrierile şi
amintirile autorului în legătură chiar de la început cu dulcele târg al Ieşului, şi apoi cu
oamenii şi locurile sale natale din sudul Moldovei. Vom încheia cu o parte ceva mai
lungă privind finalul romanului, în acelaşi timp şi apogeul acţiunii, din toate punctele
de vedere un vârf al creaţiei date.

Chiar din capitol I, Mihai Livadă călătoreşte la Iaşi unde locotenentului Dafin i s'a
intentat un proces din cauză că l-a invinuit pe locotenent-colonelul Marotin de hoţie.
Deşi venit cu treburi importante, el îl apăra pe locotenentul Dafin, totuşi mai găsise
timp să arunce câteva priviri spre Iaşul cel de altădată: "La Iaşi sosise la ora trei şi
când coborî pe peron lui Livadă începuse să-i bată inima ca şi când ar merge la o
întâlnire de dragoste. Nu mai fusese la Iaşi de multă vreme şi oraşul acesta e pentru
dânsul leagănul adolescenţei, oraşul visărilor nebunatice, legate de vârsta dintre
copilărie şi bărbăţie. Fiecare loc din acest oraş, e legat de o amintire.
Oraşul e tăcut, trecătorii sunt rari, se reduc la câţiva cheflii întârziaţi, la câteva
localuri răbufnesc rar acorduri de instrumente. Lui Livadă, Iaşi i se pare un oraş
adormit, încremenit, întors cu faţa către trecut. Străzile sunt murdare, neîngrijite, dar
pe ele în orele acestea târzii, rătăcesc umbrele domnitorilor, ale domniţelor şi ale
boerilor iubitori de glie. Pe aceste străzi, ratăcesc umbre evocate cândva de bunicui
lui. Are impresia că păşeşte pe urmele paşilor voievodali ai lui Ştefan cel mare, pe
urmele paşilor însângeraţi ai lăpuşneanului şi Ducăi Vodă sau pe urmele paşilor
nefericiţi ai lui Vodă Cuza. Pe strada Carol amintirile se grămădesc sfioase. Au trecut
atâţia ani de când nu a mai fost în Iaşi, dar nimic nu s'a schimbat aici. Castanii sunt
tot aşa de stufoşi, casele boiereşti tot aşa de înveşmântate in taină.

Bătrânul liceu e şi el cufundat în tăcere, dormitoarele sunt goale, elevii sunt plecaţi în
vacanţă. Livadă îşi sprijină capul de zăbrele. Din stradă descoperă ferestrele claselor
sau dormitoarelor prin care a trecut. Într'acele de sus era în clasa a şasea. Când era de
planton se gândea la Antonia, becul din stradă era clătinat de vânt, când se ridica,
dormitorul era inundat de o lumină galbenă înghetaţă de frig, iar când revenea,
dormitorul era din nou confundat în întuneric."

O impresionantă descriere a Iaşului, în acelaşi timp străzile pe care mai calcă domnii
şi domniţele vremilor trecute dar şi liceul unde fostul elev îşi recunoaşte fostele clase
şi dormitoare şi îi venea în minte becul luminat galben bătut de vânt, când se ridica
dormitorul era inundat de lumină, când cobora era cufundat din nou în întunerec. Se
pare că în Iaşi toate au rămas neschimbate.

Drept urmare, va explica lui Dafin ce-i aia Trei Sarmale, şi o face cu aerul că
stăpâneşte ca un mag multele taine ale oraşului: "Cine n'a văzut Trei Sarmale, nu
poate spune că a văzut Iaşul. Vedeţi oraşul acesta are specificul lui. Nimic din ce este
în Iaşi, nu are corespondent în alte oraşe ale ţării. Poate că ar putea fi asemănat cu
Heidelbergul, ceea ce este Heidelbergul pentru Germania, este Iaşul pentru Ţara
noastră. Atâtea biserici străvechi, ai căror ctitori îşi au locul lor în zbuciumata istorie
a Ţarii noastre, atâtea muzee, şcoli, facultăţi, spitale, biblioteci, toate legate de un
nume care a reprezentat ceva în trecutul neamului. Din nefericire timpul nu ne va
permite să vedem nimic. Şi fiindcă numai diseară vom fi liberi, vom vedea atunci o
altă faţetă a Iaşului; vom merge la Trei Sarmale. Şi fiindcă Dafin e curios să ştie ce-i
cu aceste sarmale, Livadă se grăbeşte să-l lămurească. - Domnule locotenent, Trei
Sarmale, e un restaurant sau mai degrabă o grădină de vară. Se află la marginea
oraşului, spre Socola. O grădină ca toate grădinile, veţi putea spune şi totuşi nu este
aşa. Grădina aceasta e sălbatecă. Mâna omului nu a intervenit să facă nicio alee, să
pună nicio lopată de nisip, să netezească terenul, sau să tundă iarba. Totul este aşa
cum a lăsat natură. Mesele sunt aşezate pe sub pomi, în mod neregulat, cu florile şi
ierburile în preajmă, crescute în dezordine cu crengile aplecate până în pahare. In
seara aceasta cred că va fi şi mai frumos, căci mirosul florilor de tei trebuie să fie o
poezie. Printre aceste mese se strecoară muzicanţi, care vin să-ţi cânte la ureche,
cântece de inimă albastră. În seara aceasta vom bea un cotnar, dar nu unul ajuns poate
botezat pe malul Nistrului, ci aici la Iaşi, aproape de izvorul lui. Şi fără îndoială ne
vom distra de minune, mai ales când vom ieşi învingători, căci nu putem ieşi decât
învingători, nu-i aşa domnule locotenent?"

Nu poate fi uitat nici drumul pelerinului, cel de inimă: “Paşi le rătăcesc acuma pe
aleele Copoului, pe sub teii în floare şi ajung la teiul lui Eminescu, tei sub care-i
plăcea poetului mort nebun, să viseze. Eminescu a iubit mult teiul şi parfumul florilor
lui. În mai multe poezii, el numeşte teiul "sfânt": De-asupră-mi teiul sfânt / Să-şi
scuture floarea, spune el în poezia / Mai am un singur dor.”

Mihai Livadă subliniază faptul că marele poet român numeşte teiul "sfânt" ceea ce
aduce lămuriri şi asupra versurilor "Reverse dulci scântei / Atotştiutoarea" atribuit de
I. Dodu Bălan lunii de pe cer, ori noi nu-i dăm dreptate, scopul său era să înlăture
orice efect mistic din versurilor respective. Şi în cazul că teiul este sfânt, ca în
versiunea I-a şi mai ales a doua De-oi adormi, teiul sfânt îşi scutură floarea de-asupra
poetului, săvârşeşte un ritual fără rost dacă am considera acel "Reverse dulci scântei /
Atotştiutoarea / " ca o simplă proprietate a lunii, ca element astral, printre stele. Ori
pentru a percepe cu adevărat, în toată profunzimea pe acel "tei sfânt" va trebui să-l
depăşim prin "Atotştiutoarea" şi să-i dăm al doilea înţeles metaforic aşa cum o face
chiar poetul în Luceafărul când spune că fata de împărat e mândra în toate cele "Cum
e Fecioara între sfinţi, / Şi luna între stele". Într'o altă versiune a Lucefărului poetul
scrie "Cum e Maria printre sfinţi", de unde putem deduce că Atotştiutoarea se referă
în cazul dat la Fecioara Maria, simbolul transcendent al lunii, depăşind-o ca simplu
astru ceresc, respectivele scântei izvorăsc din nestematele ce-i împodobesc coroana
de pe creştet. De altfel în varianta a treia din care versurile respective sunt puse pe
mormântul poetului, cuvântul "sfânt" e scos, lăsând deschis misterul izvorului ce
reversă dulcile scântei. Din contră în versiunea 2-a, strofa e cât se poate de clară:

Să treacă lin prin vânt

Atotştiutoarea,
De-asupră-mi teiul sfânt
Să-şi scurure floarea.

De-altfel, marele poet ştiind că în poezie totul e sugestie nu cunoaştere pură, restul de
mister constituie de cele mai multe ori esenţa unei plăsmuiri lirice, astfel că şi în Mai
am un singur dor nu-şi duce explicarea până la capăt, îl lasă pe cititor s'o simtă, ori în
acest sens nici un iubitor al versurilor eminesciene, citind fragmentul din Mai am un
singur dor de pe crucea sa, nu a pus la îndoială că prin Atotştiutoarea autorul s'a
gândit la Fecioara Maria, prin lumina ei s'a preasfinţit şi "teiul sfânt" scuturându-şi
deasupră lui floarea. Deci, Dodo Bălan căuta să demitizeze şi chiar să profaneze
viziunea ce-o transmite Mihai Eminescu prin limbajul simţirii sale celor ce-l citesc,
cu inima.

Prin Mai am un singur dor de Eminescu şi prin cântecul popular Mioriţa, ni se descrie
dragostea românului faţă de natură, de unde se şi spune "codrul, frate cu românul" în
ea îşi duc viaţa şi îşi are trăirile cele mai autentice, dar nu numai atât, elementele
naturii îi asigură chiar şi moartea ca pe un ritual de nunţă cosmică, Dumnezeu
revelându-se în sânul el sofianic, sub forma transcendentului care coboară.

Acest sentiment atât de autohton îi aflăm exteriorizat şi în romanul lui Govora, îl vom
reda întocmai în paginile următoare: "Livadă e obosit, Băltăreţu observă şi de-aceea
se grăbeşte să termine Cotnarul". Bidiviule, observ că eşti obosit. Ţi-aşi face o
propunere. N'ai fi dispus să mergi mâine seara pe frontieră? Acuma e frumos prin
hăţişurile de la malul Nistrului. Eu m'am obişnuit cu el. Te simţi acolo singur, sub cer
şi sub stele, în mijlocul naturii fermecătoare, pe malul unei ape leneşe obosite, o apă
de unde începe o lume necunoscută, o taină. Ai de multe ori împresia că eşti izolat de
lume, că te pândeşte o primejdie, că o barcă va spinteca apele Nistrului, şi că mâni
vrăjmaşe te vo răpi, ca să te ducă în necunoscut. Vino, dacă nu ai altceva mai bun de
făcut ...".

"E o seară liniştită, călduţă, molcomă, de sfârşit de Iunie. Nu au început căldurile cele
mari, dar în curând ele se vor deslănţui sufocante nemiloase, venind dinspre stepele
ruseşti, ca şi crivăţul aprig din timpul iernii. Deocamdată însă, e încă o vreme
minunată, o seară în care e bine să stai sub un copac, cu faţa către cer, cu mâinile sub
cap şi să auzi aproape, şuşoşitul apelor Nistrului, cântând o melodie molatică,
melodie pe care bătrânul fluviu o şopteşte de veacuri. Livadă simte cum alături,
Serghei şi cu ajutoarele lui pregătesc mâncarea, borşul de crap, cega prăjită, şi somnul
cu mujdei de usturoiu şi cu mămăliguţă, iar un altul sub supravegherea lui Băltăreţu,
pune vinul la ghiaţă, căci bătrânul s'a îngrijit de toate.

Serghei a făcut din crengi tăiate cu cuţitul un prepeleac din care atârnă ceaunul în
care a aruncat un pumn de făină şi unul de sare, iar alături peştele sfârâie pe jar, un
miros care-i gâdilă nările lui Livadă. Toţi sunt ocupaţi, aleargă încoace şi încolo ca şi
soldaţii, şi toţi o fac cu dragoste, căci ştiu că bătrânul va avea grijă de ei, şi le va uda
şi lor peştele prăjit cu un pahar de ţuică, şi unul sau chiar mai multe de vin şi vor avea
şi ei ocazia în seara aceasta să fumeze o ţigară bună, parfumată .... .

S'a înserat şi pescarii au făcut un foc mare, care îşi înalţă flăcările galbene,
pâlpâitoare către cer, proectând umbrele celor din jurul lui, pe hăţişurile negre.
Privighetorile şi-au început concertul, un concert neverosimil, aşa de multe sunt
păsările acestea pe aici şi aşa de fermecătoare sunt trilurile lor ... .

Odată cu saramura de somn cu mămăliguţă, începe vinul să aibă căutare. - Hei

prietene, nu am cotnar, dar am câteva sticle de Şaba, care cred că vor fi apreciate cum
trebuie. Adevărată doctorie, doctorie pentru durerile sufletului, pentru bolile inimii,
pentru dragoste.

Băltăreţu priveşte cu coada ochiului la Livadă, ca să vadă cum reacţionează, dar când
vede că acesta îşi bea paharul în linişte, că nu tresare măcar, se bucură şi-şi spune că
desigur convalascenţa este pe sfârşite. După ce au mâncat şi peştele prăjit, soldaţii şi
ceilalţi pescari pleacă la culcare, şi lângă dânşii rămâne numai Serghei, care să aibă
grijă de foc, pentru ca să fugă ţânţarii. S'au întins amândoi pe iarbă, sătui, bine
dispuşi şi fumează. Livadă îl priveşte pe furiş pe Băltăreţu şi se întreabă ce fel de om
e acesta, care trăieşte de 20 de ani numai prin hăţişuri de frontieră, numai pe maluri
de ape, printre soldaţi şi pescari, fără să simtă nevoia ca să deschidă un ziar, sa
citească o carte, o poezie.

Ce s'o fi petrecând în capul acestui om, ce gânduri îl frământă, şi ce dramă i-a

răsturnat viaţa de demult, de s'a resemnat s'o trăiască, să ducă o viaţă stranie,
înfăşurată în taină?

Tăcerea s'a întins peste fire ca un linţoliu, numai greerii şi privighetorile, cântă, cântă
mereu. Şi din când în când, câte un foc de puşcă sfâşie pânza grea a tăcerii, dincolo,
peste Nistru ...".

Povestea lui Băltăreţu, de dragoste, nu e prea înteresantă, dar o reproduc pentru a

risipi orice curiozitate din partea celor ce ar fi găsit vreo taină în comportarea acestui
domn:"Povestea căpitanului Băltăreţu se înfiripează, începe să se depene, molcomă la
lumina tremurătoare a focului păzit de Serghei, şi întovărăşit de trilurile
privighetorilor, care se pare că în noaptea asta au înebunit".

"Eu n'am iubit decât odată în viaţă, amice, Ştiu că n'am făcut bine, dar ce pot face,
fiecare îşi poartă paşii, după cum îi este destinul şi firea. Firea mea a fost cam
păcătoasă. Mi s'a legat inima de o femeie, aceea m'a înşelat, pe alta n'am mai putut
iubi. Eram sublocotenent de grăniceri la Turtucaia. Pe atunci eram şi eu svelt, aveam
şi eu o chică de haiduc, nu bulevard de la frunte până la ceafă ca acuma, şi călăream
ca un smeu. Inima mi s'a legat de fata unui notar, dintr'un sat de pe frontieră. Fata era
bulgăroaică şi era frumoasă, sau cel puţin aşa mi se părea mie. E destul că o iubeam,
şi hotărâsem să ne căsătorim. Pentru ca s'o văd făceam noaptea 30 de kilometri călare
de la reşedinţa plutonului până la satul ei. Într'o iarnă am fost detaşat la regiment
pentru o luna de zile. Luna aceea a fost un chin pentru mine. Când s'a terminat, am
plecat cu primul tren, m'a apucat un viscol, trenul s'a înzăpezit şi însfârşit, tocmai
după trei zile am ajuns acasă. Era un ger şi un întunerec ca smoala. Am dat ordin să
mi se pregătească calul. Toţi m'au sfătuit să mă liniştesc, să aştept până a doua zi, dar
ţi-ai găsit să te înţeleagă sublocotenentul Băltăreţu. Mi-am luat o puşcă în spate şi am
plecat. Am rătăcit drumul, am orbecăit prin întuneric, calul se înfunda în zăpadă până
la burtă şi la satul iubitei nu am ajuns decât a doua zi la prânz. Am sărit repede din
şea şi am intrat în curte, tremurând de emoţie. Dar nu a mai ieşit ea, cum se întâmpla
înainte, să mă întâmpine. A ieşit tatăl ei, jenat, încurcat, bâlbâindu-se. Nu pricepeam
ce-mi spune. Când am priceput, am crezut că se cufundă pământul cu mine. Iubita
mea se logodise chiar în noaptea aceea cu un tânăr din neamul ei ...".

„ - Iată, dragul meu, în ce constă taina mea, taină care le-a dat mult de lucru
cucoanelor prin târgurile de margine prin care am umblat. E simplă, cum simplă a
fost şi viaţa mea. De atunci nu mai pot avea încredere în nicio femeie, şi de-aceea nu
am mai stat de vorbă cu nici una. Femeile sunt nişte păpuşi fără suflet."
Mihai Livadă avea închise într'un scrin multe caete cu încercări literare mai vechi,
printre acestea unul de poezii şi unul mai gros pe care îl deschide şi citeşte "Ape
tulburi" roman de Mihai Livadă în care s'a ocupat cu locurile sale natale şi cu oamenii
familiei lui, în câteva episoade scrise, mai mult decât interesante: "Locurile acelea din
ţinutul Moldovei de jos, nu pot primi decât o caracterizare: banale, dezolant de
banale. Ochiul întâlneşte dealuri moi, acoperite de vii, pomi şi cereale toate lucrate în
mod superficial, de nişte ţărani înapoiaţi şi nepricepuţi. Nimic nu poate să constituie o
atracţie pentru vizitatori streini şi nimeni nu şi-a pierdut de altfel timpul, prin aceste
ţinuturi."

În apropierea satului Polocin se află un deal cu numele Cetăţuia, în legătură cu el

circulă legenda că numele i-ar veni de la o cetate dacă sau romană, s'au făcut cercetări
în vederea descoperirii în pântecele dealului a unor obiecte care ar putea înteresa pe
istorici dar totul s'a rezumat la nişte zvonuri vagi ca şi legendele mai vechi despre
existenţa unei cetăţi dace sau romane. După această scurtă digresiune să ne întoarcem
la textul propriu zis al romanului: "Pământul este neproductiv şi în anii secetoşi sau
cu ploaie puţină, semănăturile se chircesc, izlazurile rămân pe ele numai cu mărăcini
şi roadele culese la sfârşit, nu scot nici sămânţa învestită. Malurile râpoase se găsesc
pretutindeni, ceea ce face aspectul şi mai trist. Totuşi, satele care se întind pe aceste
dealuri sunt destul de mari şi bogate. Cel mai mare şi mai bogat e Polocinul, despre
care s'a mai pomenit, vin apoi, Brăhăseştii, Galbenii şi Nărteştii. Înaintea războiului
mondial toate aceste sate erau sărace, dar locuitorii erau mândri şi colţoşi, deoarece
satele erau răzeşeşti, păstrătoare a unor tradiţii de libertate, care tot după legende, s'ar
fi întins până în timpurile lui Ştefan cel mare ... Se spunea anume că în taşca de piele
de bou a lui Nicolae Lazăr din Polocin, s'ar găşi un act scris în slavoneşte şi că în acel
act se vorbeşte de un domnitor cu numele Ştefan, care ar fi dat Polocinenilor o sfoară
de moşie ca urmare a unei comportăti vitejeşti, în vremuri de izbelişte. Tot în acel act
s'ar spune că numele satului se trage de la primul om care şi -a stabilit aşezarea pe
aceste locuri şi care s'ar fi numit Poloacă sau Poleacă, ceea ce-i face pe unii să creadă
că ar fi fost de origine poloneză. Dar nimeni n'ar putea spune ceva precis, deoarece
singurul om din sat care desluşeşte buchile slavoneşti scrise de mână, este posesorul
acelui act, bătrânul Nicolae Lazăr, dar acesta păstrează actele ca un avar, şi nu le-ar
încredinţa cu nici un preţ unor cercetători străini, chiar dacă s'ar găsi cineva ca să-şi
piardă timpul cu asemenea nimicuri ... După războiul mondial, lucrurile s'au
schimbat. Latifundiarii care-şi aveau proprietăţile pe acele locuri, ca Tufan, Plagino
sau Crisoveloni, şi-au scos moşiile în vânzare, înainte de a fi expropriaţi. Crisoveloni
şi Plagino şi-au mai păstrat o parte din moşii şi conacurile, dar Tufan şi-a vândut
totul. Ţăranii nepricepuţi au dărâmat conacul şi-au secat iazul, aşa că singurele locuri
care pe acele vremuri prezentau o oază de frumuseţe şi interes, astăzi sunt doar
dărâmături de ziduri înverzite de muşchi, printre care şi-au făcut cuiburi cucuvelele.
Dacă ar trece pe acolo un străin iubitor de trecut, s'ar opri desigur înfiorat văzând
acele ziduri, şi s'ar gândi poate că între ele s'au desfăşurat drame sau s'au consumat
fericiri, că au visat sau suferit, femei şi bărbaţi că au fost botezuri şi nunţi, că au
cântat muzici şi că veselia şi tristeţea s'au alternat, ca în toate locurile şi în toate
timpurile, dar probabil că până acuma, pe nici un om cu asemenea idealuri, nu l-au
purtat paşii pe aici ... ..

Imediat după războiu, în Polocin se găseau ţărani care aveau 55 de hectare, mulţi
între 30-40 hectare, cea mai mare parte între 10-20 şi nici într'un caz nu se găsea
nimeni care să aibe sub 5 hectare de pământ ... Ca urmare a acestei îmbogăţiri, casele
Polocinenilor s'au mai înălţat şi înfrumuseţat, fetele vin la horă cu ciorapi de mătase,
pantofi de lac şi paltoane de blană, dar toate sunt numai stări de suprafaţă. Ţăranii
mănâncă tot mămăligă şi borş de fasole la o masă cu trei picioare, nu ştiu să
întrebuinţeze cuţitul şi furculiţa, iar moda fetelor care vor să imite pe orăşence este
cel puţin cu câteva sezoane dacă nu cu câţiva ani în urmă.

Apele care străbat aceste ţinuturi sunt mici şi neînsemnate, şi Zeletinul şi Berheciul,
în timpul verilor secetoase, seacă complet, ceea ce face ca aspectul ţinutului să fie şi
mai jalnic, în loc să fie înfrumuseţat. Bârladul, destul de nenorocit şi el, curge mai
departe spre Est, aşa că singurele ape de pe aici sunt aceste pâraie, Zeletinul şi
Berheciul. Zeletinul izvorăşte din nordul judeţului, are un curs mai lung şi aproape
rectiliniu, după toate legile geografice, Berheciul care este mai scurt şi-şi îndreaptă
albia pentru a-şi vărsa apele puţine în Zeletin, este un afluent, totuşi sătenii de prin
partea locului îl condideră afluent pe Zeletin şi apa după unirea lor, poartă numele de
Berheciu ...".

"După Polocin care îşi are blazonul culturii, urmează Galbenii care deşi este mai mic
e însemnat prin numărul boerinaşilor care se găsesc în cel. Cel mai bogat nu este
Plagino, deşi i-a păstrat o parte din pământuri şi conacul, ci un altui căruia toţi îi zic
căpitanul Vanghele. Acesta a fost pe vremuri căpitan de jandarmi iar în timpurile mai
apropiate, de mai multe ori prefectul judeţului. Despre el se spune că ar avea averea
ca urmare a unei lovituri serioase la jocul de cărţi şi că ar fi cam certat cu morala, căci
după ce şi-a părăsit soţia, a trăit cu cumnată-sa. Dar aceste chestiuni le colportează
ţăranii cu mare fereală, deoarece Vanghele îşi are renumele de aprig la mânie, şi
fiecare socoate că mai bine să fugi de nebun decât să-i ieşi în cale.

Un altul, care deşi mai mic, prezibtă pentru toţi cei din partea locului o importanţă
mai mare, e Culai Livadă. Importanţa lui decurge din faptul că trăieşte în mijlocul
ţăranilor, că e bun cu ei şi că-i ajută în toate imprejurările, nu numai cu sfatul, ci şi cu
fapta.

Culai Livadă originar din Polocin, tatăl lui a fost un om chiabur care şi-a dat copiii la
şcoli şi şi-a măritat toate fetele la oraş, iar pe una a măritat-o cu un preot dintr'un sat
din apropierea Siretului, lucru care îşi are importanţa lui, dacă ne gândim că acesta
s'au întâmplat înainte de 1900. Bătrânul Livadă nu prea a avut noroc la băieţi ... Cel
mai mare Simion după doi ani s'a îndrăgosit de o fată din sat, şi nici un argument,
blajin sau condondent, n'a fost în stare să-l înapoieze la oraş, iar Culai a făcut acelaşi
lucru, după ce învăţase 5 clase de liceu la Bârlad. Culai Livadă s'a însurat cu o fată
din Galbeni, care dacă nu era o frumuseţe era de viţă boerească, avea 600 de hectare
de pământ, un suflet pâinea lui Dumnezeu şi o pricepere neîntrecută în conducerea
gospodăriei. Culai Livadă însă în tinereţea lui a fost o frumuseţe masculină demnă de
invidiat.

Amândoi au trăit o viaţă frumoasă, o viaţă de belşug, şi deşi Culai a călcat pe alături
de multe ori, nevastă-sa lui, Smărăndiţa a ştiut să tacă şi să se prefacă a nu şti nimica,
lucru care s'a dovedit a fi foarte înţelept ...".

Soţii Livadă au avut cinci copii, trei băeţi şi 2 fete, îl vom urma pe autor, numai în
pasagiile, în care se ocupă cu cele două fete, în mod principal cu cea mică, numită
Corinel-Corina: Dacă băieţii şi-au luat sarcina de a-i produce numai nemulţumiri,
fetele au fost cum le-a dorit inima lui de părinte. Cea mai mare, Suzeta, e licenţiată în
litere şi filozofie, nu e o frumuseţe deosebită, dar are nu aer de distincţie rar întâlnită,
ca şi cum ar fi moştenitoarea unui sânge nobiliar, iar inteligenţa îi este de-adreptul
neliniştitoare. Despre Suzeta Livadă se poate spune, cu drept cuvânt că a făcut epocă
la liceul de fete din Bârlad.

Cea mai mică, Corina-Corinel cum le place tuturor să-i spună - se deosebeşte
fundamental de sora ei. Dacă Suzeta e o fire voluntară, făcută parcă nu mai să
comande şi să aştepte devotamente, Corinel e o fire cu totul opusă, ea e făcută să fie
devotată, să fie ocrotită. E de o gingăşie rar întâlnită, e ca o floare sortită parcă numai
să se ataşeze, ca iedera care simte nevoia să se agaţe de cineva mai puternic. Pentru
aceste motive poate, sufletul de părinte al lui Culai Livadă, e mai aplecat cu duioşie,
câtre fata mai mică, deci către Corinel.

"Ne aflam în luna Iulie a anului 1930.

Vara la Galbeni, şi mai ales în gospodăria lui Culai Livadă, este cum nu se poate mai
frumos. Totul în casa şi curtea lui, respiră seninătate, voie bună, calm. Casa deşi e
veche, are un aspect plăcut şi odihnitor, de jur împrejur e o prispă largă, cu stâlpi, pe
care viţa de vie se urcă până sus pe acoperiş, iar în faţă este un cerdac în care se
găsesc întotdeauna câteva fotolii vechi de răchită şi un chaise-longue. Acesta e locul
preferat al Corinei, care s'a nimerit a fi o fire aplecată spre visare. Interiorul e şi el
împodobit cu mobilă veche, divanuri largi şi moi, scaune şi fotolii grele, oglinzi mari
şi tablouri, care dacă nu prezintă o valoare, touşi sunt cu grijă şi cu gust alese.

În faţa casei sunt doi cireşi care îşi întind crengile până la ferestre. Tot acolo e şi
grădina cu flori, în mijlocul căreia este un chioşc, împodobit şi el în verdele viţei de
vie. Grădina cu flori e ocupaţia şi pasiunea zilelor de vacanţă a lui Corinel, după cum
grădina de pomi care este în spatele casei, e pasiunea lui Culai Livadă. In faţă dincolo
de grădina de flori e curtea, o curte largă cât un teren de footbal şi în fund de tot încep
dependinţele, hambare, grajduri pentru vite, remize pentru trăsuri, căruţe şi unelte
agricole, pivniţe de vinuri şi celalalte, toate acestea ţinute într'o perfect stare de
ordine şi curăţenie.
De-obicei vacanţale la Galbeni, se petrec după un tipic, care rar sufere modificări.
Jean şi fetele, căci Şerban şi Iacob sunt fiecare la casele lor, se scoală obişnuit la ora
9, după care trec în cerdac unde li se serveşte gustarea de dimineaţă. Gustarea e
bogată şi de la ea nu poate lipsi nimeni, nici chiar Culai Livadă care s'a sculat de la 4
dimineaţa şi a alergat călare pe câmp pentru a supraveghea lucrul ... După gustare
pleacă din nou la câmp, coana Smărăndiţa la bucătărie pentru ca împreună cu lelea
Mariţa să pregătească masa de prânz, iar copiii fiecare cu îndeletnicirile lui; Jean la
revistele lui matematice pentru a rezolva nişte probleme, Suzeta în iatacul ei pentru a
scrie sau a citi, iar Corinel în chaise-longue, cu o carte sau un lucru de mână ... Masa
de prânz are loc cu acelaşi ceremonial, după care copiii se culcă pentru ca la 5 să ia o
gustare. Pe la 6 când vremea începe să se răcorească, câte trei pleacă la plimbare.
Plimbarea are loc la vie, dar mai cu seamă la şosea, până la han la Tănăsoaie, după ce
trec peste podul Zeletinului.

După masa de seară stau cu toţii în ceardac, unde Culai Livadă şi cu Jean citesc
ziarele sau discută politică, Suzeta lucrează sau citeşte o carte, iar Corinel în serile
clare, admiră luna care răsare roşie după dealul Călimănesei. Dar de obiceiu casele lui
Culai Livadă sunt în toate vacanţele pline de musafiri.

Livadă se opreşte şi închide ochii. În mijlocul familiei Culai Livadă care e unichul
lui, şi mai ales în tovărăşia lui Corinel, şi-a petrecut toate vacanţele. Amintirea lui
Corinel îi face să-i sângereze inima. Corinel, prietena lui şi fata către care inima de
părinte a lui Culai Livadă se simţea mai aplecat, doarme de câţiva ani în cimitirul
satului. In clasa 6-a de liceu s'a îndrăgositit de Florin Diaconu din Polocin, legionar,
şeful gărzii de fier din judeţ. Culai Livadă a întrebuinţat toate mijloacele pentru a
scoate din inima fetiţei lui această dragoste neprotrivită, dar se vede că în contra
dragostei nu te poţi pune. Corinel a purtat dragostea aceasta nepersmisă în inima ei,
până când s'a dus la universitate. Atunci, nu numai că a continuat-o, dar a devenit şi
ea legionară. Iar când a fost ucis I.G. Duca primul ministru, Corinel a fost şi ea
arestată şi patru luni de regim de închisoare i-au fost fatale. Acolo a contractat o
tuberculoză, care după un an a răpus-o. Moartea lui Corinel a fost primul doliu care a
închis casa patriarhală a lui Culai Livadă şi va rămâne un ghimpe în inima bătrânului,
până când va închide ochii. Moartea lui Corinel a fost pentru Mihai Livadă o lovitură
grea. Totuşi constată cu regret că a uitat-o de mult pe fetiţa acea blândă şi visătoare,
cu care stătea ceasuri întregi ca să-şi povestească reciproc în ceardacul de la Galbeni,
iubirile care le încercau inimile de adolescenţi."

Numele pe care şi-l dase în manuscris de Valeriu, îl arătase un copil cu o fire extrem
de voluntară, astfel că primea adeseori corecţii din partea părinţilor dar mai ales a lui
Neculai Lazăr, bunicul său cel ce ţinea tăinuit actul slavonesc prin care Ştefan cel
Mare i-ar împroprietărit ca ţărani liberi (răzeşi) pe locuitorii ţinutului respectiv.

Bun la învăţătură, Valeriu câştigase dragostea bătrânului, gata să-şi dea nepotul la
liceu apoi şi la universitate, cu condiţia să se întoarcă iar la brazdă, "să nu te faci
surtucar să sugi la vaca statului, ci să te faci plugar ca şi mine, şi tatăl tău ca întreaga
generaţie de robitori ai pământului din care ne tragem.

Am zice că ura pentru surtucarii, sugători la vaca statului, a reuşit s'o transmită şi
nepotului său, chiar dacă nu s'a întors decât cu sufletul la brazdă, a luptat pentru
drepturile ţăranilor ca "talpă a Ţării", şi cu această ocazie aflăm cine a fost
îndrumătorul în viaţă a copilului Valeriu alias N.Şt. Govora: Neculai Lazăr făcuse
şcoala în jurul anului 1850, aşa cum se făcea în acele vremuri, în tinda bisericii, şi cu
varga de gutui în cui. Aceasta era singura metodă pedagogică a vremii. Dar după
terminarea şcolii, citise mereu, Biblia o ştia aproape pe dinafară, Vieţile Sfinţilor
aşişderea, precum şi Alexandria şi alte cărţi, care apăreau atunci. Fusese un însetat de
dreptate. Acolo unde afla că s'a comis o nedreptate, se găsea prezent şi Neculai Lazăr
şi ca un procuror cerea să se facă justiţie. Dar Neculai avusese şi o altă patimă:
femeile. Cu Biblia într'o mână şi cu pravilele în alta, Neculai Lazăr care în tinereţile
lui fusese un bărbat frumos, trecuse din braţele unei femei în ale alteia."

De la acest Neculai Lazăr, bunicul său, Govora a moştenit dragostea sa pentru Istoria
românilor în general şi faţă de Vodă Cuza în special: "Dar Vodă Cuza a trebuit să ia
calea pribegiei. Cei răi, ajutaţi de trădarea de la curte, l-au urcat într'o caleaşcă şi l-au
trecut graniţa. Uzurpatorii au ţesut apoi o legendă care avea de scop să le acopere
mârşăvia spunând că Ţara are nevoie de un domnitor străin, pentru a înlătura certurile
pentru domnie. Parcă un străin ar putea să-şi plece mai înţelegătoare urechea la
durerile Ţării, decât sângele din sângelele nostru, şi os din osul nostru, verde, de
român. În Ţară nu i-au revenit decât oasele. A fost înmormântat la Ruginoasa şi mult
popor a alergat atunci pentru a-şi pleca genunchii şi inima în faţa sfintelor lui
oseminte. Dragul bunicului, printre ei am fost şi eu. Să ştii măi băiete de la mine că
atunci când se naşte un om cinstit în Ţara românească, sar hoţii să-l omoare. În istoria
zbuciumată a Ţării noastre, mulţi oameni au pătimit, mulţi au murit şi mulţi au luat
calea plină de amar a pribegiei. Nu au fost primii şi nici ultimii, dreptatea cere
întotdeauna sânge şi lacrimi."

Livadâ obţinu de la colonel permisia ca de sărbătorile Crăciunului să-şi vadă părinţii

de care însă s'a înstrăinat complet: "Când era adolescent, toate vacanţele şi le petrecea
acasă la Galbeni şi la Corinel. Şi pe acele vremi, era convins că niciodată nu-i va
putea nimeni smulge din inimă aceste locuri, în care i-au îmbobocit primele visuri, în
care a scris primele versuri pentru ochii negri ai Antoniei, după cum era convins că
nu va exista nici o vacanţă care să şi-o petreacă în altă parte ... iar acum au trecut doi
ani de când n-am mai fost acasă."

Părinţii l-au primit cu lacrimi de bucurie dar el şi dă seama că se simte străin între ai
lui, că nu mai are nimic să le spună bătrânilor: "Intrat în camera lui, camera în care
mamă-sa nu a schimbat nimic, îşi găseşte fotografiile şi tablourile de liceu, cu colegii
şi profesorii de-atunci, cărţile şi caietele şi încercările de versificare de când era în
primele clase ale liceului, toate păstrate cu sfinţenie într'un cufăr. Livadă le priveşte,
dar nici acestea nu-i mai pot spune nimic. - M'am înstrăinat completamente, îşi spune
el, pe când se desbrăcă să se culce.

Camera e plină de parfumul gutuilor care atârnă legate de plafon, aşa cum obişnuiesc
să facă ţăranii de pe partea locului. Mihai întinde mână şi ia una şi carnea gustoasă şi
parfumată a gutuiei îl întoarce cu anii înapoi, când le culegea coapte din pomi sau
când mamă sa păstra cu străşnicie fructele cireşului din grădină, până când venea el în
vacanţă. Sentimentul acesta de înstrăinare, de desrădăcinare stăruie în suflet ca o
leşie."

A doua zi Mihai se hotărăşte să meargă la Galbeni unde şi-a trăit adolescenţa, unde a
murit Corinel şi a fost îndrăgostit de Antonia. La Galbeni nu găseşte decât pe lelea
Mariţa, ceilalţi era plecaţi la Podu Turcului să se plimbe cu sania şi cum îşi aminteşte
de Corinel se hotărăşte să se ducă la cimitir: "Cimitirul satului e îngropat în zăpadă,
în ziua aceasta de sărbătoare, în cetatea morţilor tăcerea e mai grea ca niciodată.
Cruci negre şi strâmbe, putrezite de ploi şi zăpezi, ies din zăpadă ca nişte braţe
descărnate. In mijlocul lor se ridica o cruse albâ de marimoră, crucea care-i străjuieşte
somnul fetiţei, cu ochi blânzi şi destin tragic. Livadă se opreşte înaintea ei copleşit.
Din fotografia de pe marmură, Corinel îi zâmbeşte şi ochii lui se umplu de lacrimii ...
- Ce stupidă e viaţa aceasta îşi spune el, nici nu am intrat bine în ea şi drumul începe
să fie presărat cu cruci. Şi crucile se vor înmulţi mereu, până când la capătul acestui
drum, va fi împlântată şi crucea mea.

Şi genunchii se pleacă încetişor şi ating pământul. Îşi scoate şapca şi cu capul gol, în
tăcerea morţilor, Mihai îşi simte inima caldă, scăldată într'o apă curată, cristalină. Şi
de data aceasta nu se mai simte străin, s'a regăsit, şi-a regăsit adolescenţă şi visurile,
lângă marmura albă a unei cruci. Intr'un târziu se scoală, îşi pune şapca pe cap, mai
priveşte odată lung la fotografia lui Corinel, şi în drumul câtre casă se simte împăct,
mulţumit, ca în urma împlinirii unei datorii.
Se lasă înserarea, zările încep să se înece în cenuşa apusului."

În sfârşit se aud la poartă zurgălăii săniilor celor sosiţi de la plimbare, numai că apar
patru sănii, în a patra se afla Antonia cu copilul, părinţii ei şi bătrânul Văleanu,
întâlnit la Podu Turcului în drum spre Galbeni. Masa întinsă în casa lui Culai Livadă
e ca'n fiecare Crăciun îmbelşugată, în maniera unui autor englez, Govora numeşte
felurile de mâncare, aceleaşi ca la Crăciunuile de altădată, de demult: Cârnaţi, şuncă,
cartaboşi, fripturi şi nelipsitele sărmăluţe, "vinul este totaşa de bun, paharele pline
mereu, ceva lipseşte. Lipseşte Corinel şi elanurile de atunsi."

Atmosfera ne este descrisă cu totul plastic: "Masa e liniştită, pe feţele tuturor e o

veselie forţată. Zâmbetele înfloresc numai pe buze, nu şi în inimă."

În acelaşi timp, Mihai Livadă privind la Antonia se întreabă: "De ce o fi divorţat? Şi

ce suferinţe au trecut peste inima fetei cu ochii negri, de au îmbătrânit-o atât?".
De fapt împreună cu fata de altădată, a îmbătrânit chiar trecutul adolescenţei sale
petrecută la Galbeni. Se impune să redăm finalul acestei inevitabile despărţiri, simţită
de fiecare om, dar numai unii au privilegiul de a-şi exterioriza sentimentul nostalgic,
dar amar ca fierea: "Pe acele vremuri nimeni nu stătea locului, perechile se învârteau
în ritmul tangourilor molatece sau a valsurilor visătoare. Lui Livadă îi plăcea să
danseze toate valsurile cu Antonia, care era o dansatoare minunată. Îi examinează
talia îngroşată, sânii măriţi şi nu-şi mai poate închipui că femeia din faţa lui, ar mai
putea să danseze un vals, aşa cum îl dansa adolescenta sprintenă, cu sânii ca două
mere coapte. S'au schimbat vremurile, ne-am schimbat noi? Se întreabă Mihai. -
Probabil şi una şi alta, îşi dă el răspunsul.

Şi la ora 12 toţi dau semne de oboseală şi în curând cu toţii se îndreaptă către

camerile lor. De camera Antoniei îl desparte numai un perete. Şi totuşi, lui Livadă i se
pare că îl despart şiraguri de munţi şi văi, de păduri sau stepe nesfârşite. Între ei nu
este numai un perete, ci o viaţă care s'a consumat, care nu se mai poate întoarce.

A doua zi revine la Polocin, iar seara motivează că îi expiră concediul, şi revine în

oraşul de pe malul Nistrului, mai nemulţumit şi mai stingher ca în momentul plecării.

- Era mai bine dacă nu mă duceam, îşi spuse el, privind pe fereastra acceleratului,
care îl trece Prutul în Basarabia."

Antonia, fosta lui iubită, pe lângă fiinţa ei fizică, reprezenta simbolul a tot ce Mihai
urma să părăsească pentru totdeauna: vremuri, oameni, cu o parte din tinereţile sale,
depărtată de inima lui, întretimp schimbată şi ea.

Iată scena cutremurătoare a morţii subloconentului Adrian Vrajă:

" - E o oroare războiul aceasta! suspină el.

Şi privirile aleargă de-alungul tarlalelor de grâu, care se leagănă ca nişte valuri, la

suflarea unui vântişor, care s'a stârnit în faptul înserării. Şi iar îi vine în minte
pierderea Basarabiei şi inima i se strânge iarăşi ca străpunsă de un pumnal.

- Ce de gânduri contradictorii, îmi răscolesc creerul, gândeşte Vrajă.

Şi îşi spune atunci, că pentru lanurile acestea de grâu, pentru dealurile cu morile de
vânt pe creste, pentru Basarabia, nu este decât o singură cale, aceeda de a muri. A luat
un fir de iarbă pe car e îl striveşte între dinţi şi îşi lipeşte urechea de pământ, pentru a-
i simţi răsuflarea, pământul acesta al Basarabiei, care mâine va fi cotropit. Îşi scoate
porţigaretul şi-şi aprinde o ţigară. Soarele a trecut jumătate după orizont. Înainte de a
se duce la culcare, mai aruncă o privire roşie, obosită. Greerii încep să-şi acordeze
instrumentele. Un popândău a ieşit din grău, s'a oprit pe marginea drumului, se ridică
în picioare, le aruncă o privire mirată, şi apoi trece de partea cealaltă în fugă. Vrejă îi
priveşte absent.
Dar tăcerea e rănită de un zgomot surd de motoare. Privirile tuturor se ridică
neliniştite spre cer.
- Avioane, domnule sublocotenent, strigă sergentul Udrea.

Vrajă le priveşte şi el cu interes. Soldaţii încep să le numere ... 1, 2, 3, .... 9, 10.

- O escadrilă, spune Vrajă. Unde vor fi mergând?

Dar din pântecele lor au început să se desprindă nişte umbre mari, albe care lucesc în
lumina bolnavă a apusului.
- Paraşutişti, spune Vrajă înfricoşat.

Sergentul Udrea şi cu ceilalţi se uită întrebători spre el. Umbrele albe se leagănă în
văzduh, plutesc graţioase şi apoi se depun pe pământ. Din ele se desprind umbre, care
se grupează şi apoi se depun în drum. Câţiva au căzut la vreo 300 de metri de ei.
Vrajă ar fi putut să deschidă focul, dar se gândeşte că sacrificiul ar fi inutil. Câmpul
în dreapta şi în stânga e plin de paraşutişti. Sunt înconjuraţi. Nu mai e nimic de făcut.
Şi imaginea fugară a Duniei, îşi flutură iarăşi privirile întrebătoare pe dinaintea
ochilor lui. Vrajă e liniştit, de o linişte neverosimilă. Nu se întreabă ce se întâmplă şi
ce va urma. Ca şi ceilalţi priveşte la umbrele cenuşii, care se îndreaptă spre ei,
precum şi la umbrelele care se mai leagănă în văzduh. Prin grâu înaintează vreo zece
paraşutişti, cu pistoalele mitralieră întinse. Au fost descoperiţi. Înapoi la 300 de metri
o puşcă mitralieră e pusă în bătaie.

- Ce facem domnule sublo-otenent? Întreabă sergentul Udrea, cu degetul pe trăgaci şi

tâmplele zvâcnind. Tragem?

- Nu Udrea, e zadarnic. Suntem înconjuraţi. Şi apoi, ordinul guvernului nostru ne

interzice de a trage.

Vrajă îşi simte gura uscată. Paraşutiştii au ajuns la 100 de metri.

- Predaiti, ţipă unul.
Vrajă tresare. Vovea care a strigat, e a unei femei.
Rusoaice! mutmură el.

Şi privirile lui caută lacome să descopere pe rusoaicele lui Dostoievski şi Tolstoi sau
pe rusoaica lui Gib Mihăescu. Dar Vrajă rămâne dezamăgit. Rusoaicele din faţa lui,
cu pistoalele mitralieră întinse, cu privirile aspre, sălbăticite, cu părul încâlcit, cu
obrajii murdăriţi de praf, cu haine cazone nu au nimic din rusoaicele pe care le
descoperisem în romane, în nopţile lungi de lectură, pe patul tare al internatului de la
Iaşi.
- Predaiti, mai strigă una când ajunge la cinci metri.

Adrian Vrajă nu face nici o mişcare, o priveşte ca hipnotizat, pe ea şi pistolul

mitralieră îndreptat spre el. Când ajunge la doi metri, rusoaica se repede la epoleţii
lui. Vrajă se simte cutremurat de un fior. Mâna i se îndreptă cu iuţeala fulgerului spre
tocul pistolului. Dar nu face mişcarea, decât până la jumătate. La gura pistolului
mitralieră, în apusul înserării s'a aprins o lumină. un răpăit scurt şi Adrian Vrajă se
prăbuşeşte în grâu. Sângele începe să gâlgâie, se înroşeşte covorul galben al grâului.
Privirile i se împăinjenesc.

- Oare a ajuns pianul la Prut? îi străbate moale un gând creerul, se mai strânge odată
ca un ghem şi apoi rămâne înţepenit."

Urmează finalul cu moartea tragică a Tamarei, fiica generalului alb Kornaiev omul lui
Denikin şi tânăra iubită a lui Mihai Livadă. Desigur acest sfârşitul e imaginat de
scriitorul nostru, dar el ne defineşte puternica lui sensibilitate, manifestată atunci când
constată că ţăranii neştiutori au distrus după război conacurile boereşti, poate
singurele frumuseţi ale regiunii ce ar fi putut interesa pe un om îndrăgostit de trecutul
locurilor, dar ei le-au transformat în dărâmături de ziduri înverzite de muşchi printre
care şi-au făcut cuiburi cucuvelele.

Tamara este tipul rusoaicelor de altădată descrise de Tolstoi şi Dostoievski şi mai

mult de imaginaţia lui Gib Mihăescu, şi autorul prin eroul lui sublocotenentul Adrian
Vrajă suferă când le descoperă abrutizate în paraşutiste sovietice, lipsite de cea mai
elementară feminitate. Este o aluzie clară la noua femeie sovietică şi probabil la acest
tip vor ajunge şi societăţile apusene, după ce vor face drumul lung şi "democratic" al
idealului feminist care pretinde egalitate cu bărbatul, deci distrugerea acelui farmec
propriu sexului slab definit de Goethe, bine se ştie, ca "etern femeninul".

Fără îndoială Govora este idealistul ce respectă valorile trecutului respingând pe

nietzschenianul "Umwertung aller Werte" (reevaluarea tuturor valorilor) şi nu e
niciun secret i se alătură în această acţiune şi Marin Preda când prin filozoful V.
Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni recomanda întoarcerea la marile valori, se
înţelege, ale trecutului. Este de adăogat că prin ideea sa filozoful german propune o
schimbare a tuturor valorilor ca de pildă distanţarea de morala creştină, dar în acelaşi
timp bazat pe fenomenul eternei reîntoarceri consideră că revenirea la practica
dionisiacului sub forma sa apolinică, s'ar putea regenera spiritul decăzut al culturii
apusene, deci printr'o întoarcere tot la unele principii ale trecutului descoperite de el
în "Naşterea tragediei din spiritul muzicii."

E o dramă a lui Govora că cei ce i-au fost contemporani nu au înţeles că sub atacurile
sale îşi ascundea marea sensibilitate, îi era teamă că odată descoperită să nu fie lovit
în ea ca într'un alt călcât al lui Achile, din această cauză se manifestă pe căi ocolite, în
mod principal într'un roman, nepublicat până astăzi, şi parcă nici n'ar fi vrut să se
realizeze vreodată. Aşa se face că după ce mi-a dat manuscrisul romanului de faţă nu
m'a întrebat odată de soarta lui, parcă ar fi fost mulţumit că stă la secret în fundul
unui sertar.

Dar, după ce ne-am convins că aşa ca bunicului său, Niculae Lazăr, i-au plăcut şi
nepotului mult prea mult femeile, vine să ne arate că totul n'a fost mai mult decât o
mască, iar să-şi ascundă vulnerabilitatea, şi aici ne aminteşte de Maupassant, acesta în
Bel Ami se descrie ca un don-juan pentru a-şi tăinui sentimentul absolut pentru o
mare iubire mortală cum ne-o înfăţişează în "Fort comme la mort" (tare ca moartea)
subiectul fiind tot dragostea.

În acelaşi fel, după ce a avut parte de amorul nenumărator femei, Mihai Livadă se
îndrăgosteşte de o adolescentă, elevă încă, şi este de adăogat că ritualul urmează pe
cel al Primei iubiri, întâi se recunosc de la distanţă, apoi urmează scrisorile iar
revederile, inclusiv cele întâmplate după trecerea Nistrului cu barca, au avut, loc în
prezenţa mamei, care nu vorbea româneşte, soţia generalului Kornaiev -, şi a
căpitanului Băltăreţu, încât au ajuns să se sărute şi atuncia cu patimă, doar după ce
anexarea Basarabiei de bolşevici, îi despărţea, credea Tamara pentru veşnicie.

Neîndoios, Mihai Livadă personajul principal din romanul "Undeva pe Nistru,

Tamara Kornaiev" ca şi Toma Pahonţu din Gorila de Liviu Rebreanu, erau adepţii
ideali ai iubirii cereşti, ca şi reprezentanţii lor din viaţa reală, N.Şt. Govora şi Pamfil
Şeicaru, din acest motiv primul mă asigura referitor la romanul Gorila că întocmai
aşa ar fi procedat "Tata Pamfil" ca şi Toma Pahonţu ceea ce mai mult ca sigur că a
aflat-o chiar din gura celui discutat.

Iată însuşiri comune şi paralele la cei doi, Govora şi Pamfil Şeicaru, baza prieteniei şi
colaborării dintre ei, amândoi cultivau un idealism practic, totuşi cu excepţia iubirii
pe care o vroiau de natură cerească, nu altfel ca Dante ridicând-o pe Beatrice în
paradisul divin, sau Petrarca cel ce după moarte o confundă pe Laura cu Fecioara
Maria.

În lumina acestor idei, considerând că am câştigat mai multe inimi care să stea în
cultul desinteresat al romanului lui Govora, a cărui valoare ar merita să vadă lumina
tiparului, închei prezentarea sa cu finalul de care de la început am vorbit:

"Şi clipele încep să se scurgă dureroase. Aşteptarea aceasta i se pare insuportabilă,

simte nevoia să-şi ducă mâna la frunte şi să şi-o ude cu apă. Limba îi este uscată,
ochii îi ard. Şi-aminteşte că Tamara îi spuse că-l va săruta când va avea presimţirea că
nu are să-l mai vadă niciodată în viaţă. Şi l-a sărutat la plecare, atunci când
regimentul se pusese în mişcare, când mulţimea i-a petrecut pe soldaţi până la
marginea oraşului."

Să recunoaştem, încordarea nervilor stă sub o tensiune maximă, parcă ar fi gata să se

rupă, de unde nu mai ajută decât credinţa în ajutorul lui Dumnezeu:

"Nu cumva aceasta a fost o presimţire? Nu cumva presimţirile se îndeplinesc în

noaptea aceasta? Şi gândul i se îndreptă către singura forţă care-l poate ajuta în
asemenea momente groaznice, la Dumnezeu. In asemenea clipe când între cer şi
pământ constaţi că eşti singur şi neputincios, sufletul aleargă la Dumnezeu, la
Dumnezeul acela pe care în momentele de fericire îl uiţi cu totul.
- Doamne Dumnezeule al îndurării, ajută-mă, şoptesc buzele lui uscate.

Şi aminteşte că avusese o copilărie credincioasă, că bunicul lui, revoluţionarul

cărturar îi crescuse în credinţa creştină, că atunci crezuse fierbinte, dar că pe urmă
viaţa tumultuoasă pe care o trăise, îi îndepărtase de la izvoarele credinţei veşnice. Şi
cu aceste clipe de aşteptare sufletul i se moaie şi se întoarce umilit de unde a plecat,
la Dumnezeul bunicului, al părinţilor şi al copilăriei.
- Doamne Dumnezeule al îndurărilor, ajută-mă."

Candoarea cu care se adresează bunului Dumnezeu îi este şi Lui dragă doar în aceste
clipe tare grele pentru el său Livadă s'a întors la nevinovăţia copilului nutrit de
Dumnezeul naiv al bunicului, al părinţilor ţărani şi al copilăriei trăită lângă ei.

De-acum orice dialog, înclusiv interior al lui Mihai Livadă încetează, atenţia
autorului se îndreaptă spre scenâ cea mai importantă, reamintindu-ne că marile
tragedii se petrec în tăceri absolute, totul e regizat de minune, parcă asistăror la
ultimele secvenţe din Ion de Rebreanu. Să recunoaştem şi măiestria autorului nostru:
"Dinspre Coştulenii basarabeni nu mai vine nici un semnal, luminos, nici un zgomot,
ci numai tăcere şi întunerec.

Livadă îşi aude bătăile inimii. Se apropie ziua, s'a lăsat frig aspru "picioarele i-au
amorţit, nu şi le mai simte, parcă ar fi două bucăţi de lemn. Maiorul se ridică în
picioare îşi freacă mâinile, îşi bate pulpele, iar locotenentul sta nemişcat, cu ochii
ficşi, măriţi. Intunerecul a început să se destrame în făşii, crestele de de-asupra
Coştiulenilor au început să se desemneze ca o linie neagră de cărbune. Lui Livadă îi
este frică să mai gândească, să se mai întrebe ceva. A început să se deseneze şi linia
tufişurilor, crengile copacilor se zăresc câte puţin, înecate într'o ceaţă cenuşie,
lăptoasă.

De pe malul Prutului şi până la linia tufişurilor sunt vreo 200 de metri de teren liber,
acoperit de ochiuri de apă murdară. Şi apele Prutului se învolburează mâloase la
picioarele lor. Şi din tufişuri apar două umbre.

- Vin, domnule locotenent, spune alături caporalul Lincu, aşezându-se pe burtă lângă
puşca mitralieră.

Lui Livadă i s'au împăienjenit privirile de lacrimi. Inima a început să-i bată accelerat,
mâna care duce binoclul la ochi tremură. Nu mai este nici o îndoială, e ea, e Tamara,
o cunoaşte după paltonul, căciuliţa şi manşonul gri, haine pe care le avusee şi în
toamna trecută, când îi pândea trecerea pe sub ferestrele liceului de fete din oraşul de
pe malul Nistrului.
Iar lângă ea, e el, U 513.
- Noi când iubim, ne sacrificăm totul, familia, viaţa, îi spusese Tamara.
Şi iată că a venit.
Livadă face semn barcagiului, care se ridică şi ajutat de soldaţi, începe să împingă
barca în spre apă. Maiorul Popescu priveşte fără să priceapă nimic. Intreabă pe
Livadă dar acesta tremură ca o frunză bătută de vânt, şi chiar dacă ar vrea, nu mai e
capabil să răspundă.

Dar în faţa celor care vin, dintr'o groapă se ridică două umbre cenuşii. E un soldat şi
un ofiţer bolşevic. Ochii lui Livadă se închid. Soldatul are puşca îndreptată către cei
doi, ofiţerul ţine mâinile în buzunare. Nu e nimic de făcut, a trage înseamnează a
împuşca şi pe Tamara. Probabil îi s'a ordonat să ridice mâinile în sus, căci U 513 stă
cu mâinile ridicate.

Dar Tamara nu scoate mâna goală din manson. Odată cu dânsa scoate şi un pistol.
Şase bufnituri scurte rănesc tăcerea. Tamara a tras câte trei gloanţe în fiecare, întâiu în
soldatul care ţinea puşca întinsă spre ea, şi apoi în ofiţerul care nu a mai avut timpul
să scoată mâna din buzunar. Toate acestea s'au petrecut cu iuţeala fulgerului, căci U
513 nu a avut timpul să se desmeticească şi a rămas încă cu mâinile ridicate în sus,
Tamara a aruncat manşonul şi aleargă cu pistolul în mână, către Prut. Livadă s'a
ridicat în picioare şi rusoaica l-a văzut.

Mişa! Mişa! strigă ea alergând prin băltoace, cu picioarele înfundându-se în pământul

moale umflat de apă ca un burete.

- Tamara! murmură buzele mirate ale maiorului Mitică Popescu.

Tamara a lunecat, a căzut în genunchi, dar s'a ridicat şi a început din nou să alerge.
- Mişa! Mişa!
Dar în urma ei a zvâcnit un câine lup. A ajuns-o şi o apucă de şold dar Tamara se
degajează isbindu-l cu tocul pistolului în cap. Nu mai are gloanţe, toate le-a tras în
grănicerii roşii. Şi iar începe pă alerge.
- Mişa! Mişa! strigă ea disperată.
Câinele zăpăcit pentru o clipă, se repede iar în urmărirea ei. Nici acuma nu poate fi
întrebuinţată puşca mitralieră.

Pe malul Prutului, Tamara se apropie o clipă gâfâind şi strigă din nou, un strigăt de
biruinţă.
- Mişa! Mişa.

Dar câinele a ajuns-o, şi o luptă teribilă începe. Câinele i se repede la piept, Tamara îi
izbeşte iar cu tocul pistolului, acesta o slăbeşte o clipă, dar malul slăbit de ape se
prăbuşeşte cu amândoi.

Tamara mai ridică odată mâinile spre malul românesc, mai vrea să strige dar valorile
învolburate o atrag către mijloc, o răstoarnă şi o înghit.
Barcagiul nu mai poate să-i aducă lui Livadă decât căciuliţa cenuşie care plutea pe
valurile mâloase, ca o jucărie stricată."

Studiind de-aproape organizarea trecerii Tamarei peste graniţa rusească de pe Prut la

români unde o aştepta Livadă, ar fi o mare eroare să-i atribuim acestuia vreo vină,
să-i imputăm o pasivitate din care în împrejurările date nu era cazul să iasă. Pentru
mulţi, locotenentul ar fi trebuit să uite de condiţia sa de soldat şi să treacă Prutul înot
pentru a-şi salva iubita, aflată în pericol şi dacă asta nu ar fi fost posibil, să moară
îmbrăţişaţi ca doi mari îndrăgostiţi, ciuruiţi de gloanţele ruşilor.

Urmărind încăodată derularea evenimentelor vom avea şi răspunsurile potrivite. Totul

a pornit de la prinderea unui spion pe Prut, care vorbea perfect româneşte şi pe care
Livadă îl cunoştea din timpul când se afla în oraşul de pe Nistru, şi i-a trecut râul
împreună cu Bălţăreţu în vizită la Tamara şi mama ei. Cum după cedarea Basarabiei
mulţi au schimbat de direcţie nu s'a mulţumit că vorbea perfect româneşte şi se
prezenta cu numele de spionul român U 513, dar i-a telefonat căpitanului Andrei de la
Iaşi care i-a confirmat că-l are sub comanda sa ca spion.

Primind această siguranţă lui Livadă îi veni ideea de a aranja cu respectivul spion
român, trecerea Tamarei peste graniţa sovietică, răstimp în care acesta i-a dat cele mai
înteresante informaţii, numai cu scopul de a-l convinge pe ofiţer de curajul şi dibăcia
lui. Deci, ajung la înteţelegerea că în 30 de zile sau niciodată va pune la cale evadarea
Tamarei, şi subliniază că fiind iarnă zăpada şi viscolul sunt cei mai buni aliaţi ai
trecerii peste Prut. Dacă mai reţinem că spionul lucra în schimbul unei sume
respectabile de bani, era la urma urmelor samsar, fără nicio morală propriuzisă, dacă
ruşii puteau să plătească mai mult sau eventual aveau mijloace evidente să-l forţeze
să intre şi în serviciul lor. Fără să mai lungesc discuţia, pentru mine spionul U 513
făcea jocul bolşevicilor deci a reprezentat motivul principal în defecţiunea planului
pus la cale cu Livadă. În primul rând a întârziat până la 20 Februarie, când au trecut
25 zile şi vremea s'a schimbat, începând o moină cu ceaţă groasă care a mâncat
zăpada. Ghiaţa Prutului a început să se topească, de pe creste plecau şuvoaie de apă
iar şesul Jijiei şi Prutului au fost masiv invadate, oricât malul rus era mai înalt nu era
scutit de băltoacele de apă, care-l transformau într'o masă slinoasă de noroi.

Deci trecerea se organizase într'o vreme când cunoscătorii susţineau că traversarea

Prutului nu se putea realiza. Livadă a comandat o barcă şi la punctul de trecere
stabilit a pus câţiva soldaţi cu o puşcă mitralieră.

Însfârşit în ziua operaţiei, spionul U 513 şi Tamara au trecut peste posturile de control
sovietice şi au fost văzuţi de români ieşind din linia hăţişurilor, pe un teren deschis
aflat la o distanţă de 200 metri de malul Prutului. La scurt timp au fost întâmpinaţi de
un ofiţer şi soldat, ruşi, pe care Tamara cu pistolul ce-l avea în manşonul ei îi
împuşcă. Din acest moment spionul U 513 dispare, dar nu fără urme, ci pune pe
urmele Tamarei un câine lup, dintre cei dresaţi formidabil de grănicerii ruşi. Oare nu
era de datoria lui să o conducă pe femeie până la malul Prutului unde îl aştepta o
barcă? Ori aşaceva nu avea rost s-o facă deoarece ştia că trecerea în condiţiile date nu
mai poate avea loc. Deci, credem că defecţiunea spionului "român" e mai mult decât
evidentă, probabil nici comandantul său de la Iaşi nu ştia prea bine cu ce se ocupa
subalternul său în Basarabia.

Cât priveşte pasivitatea lui Livadă trebuie să ţinem seama că între el şi Tamara
existau peste 500 de metri şi mai mult, ce nu puteau fi străbătuţi în mai puţin de
treisferturi de oră, având în vedere şi pământurile inundate. Mai mult, ajunsă la mal,
Tamara scoate un ţipăt de izbândă, când iar e atacată de câinele lup, şi intervine
accidentul surpării malului în care cad amândoi în Prut, apele îrivolburate ale râului o
poartă pe iubita lui Livadă spre mijlocul vadului, o răstoarnă şi o înghit. Când ar mai
fi avut timp Livadă să-i sară în ajutor?

Faptul că N.Şt. Govora n'a mai recurs la un epilog se explică de la sine: Şi Livadă şi
Tamara erau atât de îndrăgostiţi încât nu şi-au dat seama de pericolul care-i ameninţa.
Şi aşa cum îi era felul, cum îi stă bine unui om de onoare şi-a asumat întreaga
răspundere faţă de pierderea Tamarei, chiar dacă defecţiunea era a spionului U 513, el
ca autorul principal al planului de a o trece pe Tamara peste Prut, împarte şi neiertata
greşală de a de fi încrezut într'un simplu telefon şi să nu se fi înteresat mai aproape de
activitatea acestui om. În fond şi el s'a grăbit mânat de dorinţa arzătoare de a o avea
pe Tamara lângă el, n'a vrut să vadă că ceea ce urmează să întreprindă depinde de
voinţa şi mai ales cinstea unui al treilea semen, total neverificat şi această nemotivată
încredere îl va duce la dezastrul ce a costat viaţa unei fiinţe nevinovate.

E drept că de multe ori îşi spunea: "E o crimă ceea ce fac, conchidea el, şi liniştea nu
şi-o putea găsi decât în băutură. Bea într'una până când se ameţea, ca să poată adormi.

Acolo şezum şi plânsem poezii de N.Şt. Govora

Ed. Carpaţii, Madrid, 1954

Volumul face parte dintr'o trilogie, alături de Acolo şezum şi plânsem, mai semnează
tot cu poezii originale, V. Posteucă sub titlul Icoane de dor şi Nicolae Novac prin
Catapetesme - poeme -. Cartea e întitulată "Poema fără ţară" şi cum am scris-o, la
începutul acestui medalion, e prefaţată de Aron Cotruş cu trei desene, portrete ale
autorilor de Eugen Drăguţescu.

În "Câteva cuvinte către cetitor", Aron Cotruş mai adaogă câteva impresionante
rânduri, valabile pentru poeţii prezentaţi: "Toţi trei au sângerat pentru patrie şi rănile
sunt, poate, singurele medalii, pe care le ţin ascunse ca pe nişte comori, spre a nu
aţâţa pizma altora. Toţi trei au fost aruncaţi de furtună peste ţări şi mări, şi-şi poartă
astăzi cântecul printre străini, fără surle şi fără grabă pe linia mare şi dreaptă a poeziei
noastre celei mai vii şi mai autentice. Sbuciumul neamului este întradevăr năvalnic în
strofele lor. Literaturile străine n'au reuşit să le desechilibreze şi întunece felul
românesc de a scrie.
Le-ar fi, desigur, ruşine de părinţi şi de neamuri să se întoarcă într'o zi acasă în
vestminte de paiaţe, măimuţărind pe cei întâlniţi la întâmplare pe drumurile
străinătăţii pe unde i-a purtat volbura destinului.

Astâmpărându-şi setea la limpezile izvoare ale tradiţiei, ei nu s'au închis în turnul de

fildeş al propriei lor desfătări şi zădărnicii. Iată, cetitorule, pe aceşti trei doinaşi ai
neamului nostru care îţi bat la poartă împreună cu mine. Ei vin, bucuroşi de vorbă, şi-
ţi treacă pragul, când te întorci de la lucru, de la birou, din păduri, din fabrici ori de la
muncile câmpului. Vei găsi în cântecul lor: mângăiere, încredere în Dumnezeu şi în
ziua de mâine; răbdare de neclintit şi poate, îndemnul de a pune din nou mâna pe
armă, când vor răsuna iarăşi, ca din fund de pământ, goarnele româneşti ale
răfuielilor celor mari, cu cei care ne calcă astăzi neamul în picioare şi-i smulg pita de
la gură. Ei îţi aduc la vremelnica ta vatră, în depărtările cele mai nebănuite, pământul
nostru românesc în rotunjimea lui dacică, aşa cum este el scris în inimile şi în
gândurile noastre cele mai curate. Primeşte-i cu toată inima, pe aceşti soli de bine,
cari îţi bat la poartă cu traista lor de jucării şi de comori cu oripi. Cuvintele lor vor
adia ca de dincolo de lume, peste bruşul de pâine al îndelungatei şi amarei tale
desţărări, şi roua lacrimilor, care alină durerile omului, te va face să vezi tot mai des
în visuri, Ţara, aşa precum ne-a scris-o soartea în neînţeleasa carte a vieţii; de la
Nistru pân' la Tisa, ca în cântecul de foc al lui Mihai Eminescu."

Deoarece Aron Cotruş a scris foarte puţin în proză, graiul său predilect era poezia,
prefaţa respectivă o putem considera propriul său program de creaţie, din această
cauză subliniază faptul că va veni la poarta cititorului, împreună cu cei trei doinaşi ai
neamului, şi el. Adică, aşa ca cei trei, a căutat o viaţă întreagă să păstreze echilibrul şi
lumina felului românesc de a scrie, astâmpărându-şi setea la limpezile izvoare ale
tradiţiei, în fruntea căreia e citat Mihai Eminescu cu un gând din cântecul său de foc,
Doina.

Dacă mai adăogăm faptul că în relaţia dată poetul Aron Cotruş a slujit drept model
fiecăruia dintre cei trei, avem o dreaptă şi clară mărturisire a Poetului, că nu s'a lăsat
influenţat niciodată de glasul literaturilor străine, aşadar nici de expresionimul
german sub tutela căruia, ca într'un pat al lui Procrust, l-au aşezat cu forţa, criticii
comunişti români în fruntea cărora se afla chiar nepotul său, Ovidiu Cotruş.

Bazaţi chiar pe cuvintele lui Aron Cotruş, publicate în paginile de faţă, putem
difinitiv înlătura surogatul expresionismului german prin care comuniştii au căutat să
înlocuiască tradiţionalismul şi dorul nestrămutat al lui Aron Cotruş de a cultiva felul
românesc de a scrie, nelăsându-se corupt de influenţele literaturilor străine. Pe această
cale, să mai amintim că având în vedere că majoritatea poeţilor şi scriitorilor germani
expresionişti nutreau idei comuniste, dacă nu erau membrii acestui partid, în mod
indirect marele poet al exilului nostru anticomunist era introdus în curtea
comuniştilor, sugerându-se o atare simpatie, ceea ce însemna o adevărată infamie.
De altfel, din rândurile de faţă se poate deduce că dorinţa poetului de a se întoarce în
România era una platonică, atâta timp cât exista robia comunistă ea ne se putea
realiza aşa cum ne-o prezintă recent, cu multă perseverenţă Al. Ruja, prin urmare s'ar
putea ajunge la absurda concluzie că marele Aron Cotruş ar fi putut sta la masa
tratativelor cu cei ce smulgeau pita de la gure românului, ori de o asemena trădare
poetul Aron Cotruş nu ar fi fost capabil s'o înfăptuiască nici chiar noaptea în somn.

Iată şi finalul respectivei prefeţe scrise de Aron Cotruş: "Cântă şi tu cetitorule, cântă
cu ei laolaltă, pentruca să poţi înfrunta cu mai multă putere această lungă şi amarnică
străinie!

Că nu-i pe pământ mângăiere mare decât aceea de a tresări auzind pe meleaguri

străine cântece în graiul pe care ai început să-l înveţi încă din leagăn şi în strofele
cărora desluşeşti parcă toate freamătele şi sufletul ţării în care ai copilărit."
Madrid la 1 Octombrie 1953 Aron Cotruş

Govora în persoană mi-a dat următoarele informaţii în legătură cu volumul de poezii

"Acolo şezum şi plânsem", scurte dar mai mult decât lămuritoare: "Să revin asupra
recenziei tale asupra "poeziilor" mele. Eu uitasem că am scris "versuri". Când ţi-am
trimis cartea şi nu mi-ai scris nimic sau aproape nimic despre aceste poezii, am crezut
că nu ţi-au plăcut. Dar nu numai că nu m'am supărat, dar nici nu m'am întristat.
Crede-mă. Pentru mine poeziile erau considerate un păcat, nu de tinereţe ci de
desnădejde. Închipueşte-ţi, au fost scrise imediat după prăbuşire, când îmi găseam
refugiul numai în nostalgia celor ce au fost şi nu vedeam nici o posibilitate de a
reîncepe lupta." Semnată N.Şt. Govora şi Eugenia Beldie, Madrid, 14 Decembrie
1979.

Respectând părerile autorului exprimate după publicarea recenziei mele, considerând

că ele în parte le cuprinde, nici nu se putea altfel, am să reproduc articolul meu despre
poeziile din volumul "Acolo şezum şi plânsem" căruia i-am pus drept Motto câteva
versuri din excepţionala poemă Crăciun 1951, dedicată viorelei, fiica maestrului
Pamfil Şeicaru:

N.Şt. Govora

Acolo şezum şi plânsem

Mie Moş Crăciun îţi cer,

Să-mi aduci un colţ de cer ...

Moş Crăciun şi de-ai putea

Încă aşi mai vrea ceva.
Şi te rog, te rog în şoapte
Cel puţin pentru o noapte,
Pentru noaptea de Crăciun
 Moşule cu zâmbet bun,
Ca'n poveşti, pe-un nor de pară,
Adă-ne, întreaga Ţară.
(Crăciun 1951)

Ajungându-mi ca din întâmplare aceste versuri sub priviri, scântei de stele căzătoare
foşnind sub cratere lunare, mi-am amintit că pentru autorul lor am câteva pagini
ascunse într'unul din credenţele conştiinţei mele; scrin cioplit în lemn de nuc cu
figurine de Venere şi Adonişi file feracate între coperte de argint şi copcii de olmaz
bătute în rame de eben furate din grădinile cu crini ale frumoasei regine Saba.

Se va înţelege că nu am putut evita să nu îcalţ pantofii cei cu tocuri înalţi, lugere de

nuferi pătate cu mărgele de perle, coturnii Visului, atunci când eram gata să
demonstrez una din cele mai statornice convingeri ale vieţii mele şi anume că poezia
este drumul suind cel mai direct la inima omului, ar fi un fel de oglindă a ei, arătând-
o în copie inversă, dar aceeaşi, deci poezia este un fel de răşină chihlimbarie, scursă
printre noi, din scoarţele crestate ale arborlilor nevăzuţi din Suflet.

Şi când se va constata că reflecţiile mele se referă la N.Şt. Govora, cunoscut prin

spiritul său de temut polemic, sunt sigur, voi atrage de la început atenţia, basmul celor
una mie şi une de nopţi devine subit o scenă de păpuşi-feţe fard şi mască, trupuri
furate de costumuei - înterprete ale Realităţii.

Dacă vom urmări scrisul său de astăzi, vom descoperi că N.Şt. govora mânuitor al
hiperbolei, deci al exegerării şi caricaturii specifice genului, nu împlineşte crezul lui
Titu Maiorescu, descălecat din dascălii ardeleni, deci pus în primul rând să facă
ordine didactică şi să înveţe, cât nici pe cel de pe Bărăganul muntenesc urmârind să-şi
desfiinţeze adversarul cum se întâmplă cu articolele unui Tudor Arghezi şi uneori ale
lui Pamfil Şeicaru. Ci dacă lăsăm la o parte exemplul lui N. Iorga pentru unii încă
dureros, polemica lui Govora se apropie de cea a lui Eminescu, pornit şi el nu rar,
spre invectivă dar are pana muiată depotrivă în otravă şi în sânge, deci dospită de
suferinţa bănuită în durerea de fiecare zi a omului. Înteresant, dacă e adevărat că
pamfletul este un gen literar, nimeni nici chiar Govora nu şi-a dat seama că ar fi
trebuit să fie analizat şi din acest punt de vedere.

Dar trecând pe lângă toate acestea, sufletul adevărat al semenului nostru Govora, îl
vom găsi autentic axprimat în volumul de versuri "Acolo şezum şi plânsem".

Născut în ţinutul Tecuciului, va fi cântăreţul unei provincii uitate, mâncată de rugină

şi tristeţe, deci una corespunzând matricei creatorare a Moldovei de Jos al cărali spirit
îl găsim materialisat în arta marelui Bacovia. Înrudirea cu versul bacovian ne este
direct sugerată atunci când ni se povesteşte de parcuri sau lumini mâncate de ftizie,
de cerul de plumb moldav sau chiar de vraja versului bacovian.
Numai că N.Şt. Govora este bacovian doar ca temperament, evită de la distanţă ca pe
un tuşit de ofticos, nevroza acestuia, dată de altfel de o sensibilitate morbidă vibrând
la oricare atingere ce exteriorul, ca şi corzile unei lire ţinute în vănt, versul lui
Bacovia frecvent devine în acest mod o crispare, nu mai mult decât un monocord sau
mai simpflicat, un monosilab.

N.Şt. Govora rămâne în domeniul portativelor amare dar nu bolnave, se simte

întrupând pe un erou din Întunecarea lui Cezar Petrescu şi îl inspiră acel Acolo şezum
şi plânsem. Apoi îl mai vedem oprindu-se lângă vechea caterincă a lui Demostene
Botez, în umbra unor motete de Cincinat Pavlescu sau mai des pe mediterana
porturilor şi piramidelor minulesciene, chiar în titluri enunţate ca: Acord minor,
Cântec din port, Ora regretelor şi altele.

Practicând o poezie simbolistă şi voit vetustă dar nicidecum demodată, s'ar putea ca
N.Şt. Govora să fi recurs la un truvc literar, urmărind să evoce cât mai potrivit nu
numai o epocă dar şi poezia ei cea mai fidelă, să-i zicem a unei belle epoque.
Nimeni nu va putea contesta de-acum reuşita şi frumuseţea acestor versuri rămase de-
atunci în suspensie, autorul declarându-se ulterior inapt să mai practice ritualurile
sfinţite pe altarele de ambră ale lui Apolo, aparţinând Poeziei.

Şi dacă vom accepta aserţiunea lui Rilke din rândurile adresate unui tânăr confrate că
poet este acela ce nu-şi poate întoarce nicicând faţa de la darul său de a scrie poezie,
atunci Govora nu este poet ci numai un autor de versuri de o remarcabilă frumuseţe.
Ştiindu-se că în această categorie întră şi Rimbaud, până la 21 de ani mare poet, apoi
având orice altă preocupare, Govora poate fi tare mulţumit, de ceea ce a dat şi cât,
până acuma.

După aşa o lungă introducere să ne oprim o leacă şi asupra poeziilor lui, să le facem o
scurtă prezentare.

Volumuol este împărţit în 6 părţi: Lacrimi pe zidurile Ierusalimului, Avânturi,

Blazare, Acorduri minore, Febre şi Finish, ultima formată dintr'o singură poezie -
Melancolie.

Desigur, părţile sunt ale unei simfonii, dar una de Bruckner, unde predomină adagio-
ul, cu un scurt scherzo nelipsind nici rondoul sau carola cea antică.

În Lacrimi pe zidurile Ierusalimului, încă din prima poezie adresată Mamei intrăm în
melopeia cu litaniile dorului, tânguiri după ceva iremediabil pierdut, gândul fiind la o
fată din satul moldav, în timp se el simte "că o rugină roade vremea din trup":

Să nu mă aştepte, aşteptările dor,

Ca frunzele toamna, iubirile mor.
Nu mai tu cu credinţă, aşteaptă-mă, mamă,
Cireşul din grădina copilăriei, mă cheamă.
Curând aflăm că "fata de departe" este blondă, o vedenie între părcălabii lui Ştefan,
de pe vremuri de bejenie, astfel că se reconstituie un tablou de istorie românească,
având un nobil iz academic, parc'ar fi o baladă de Alecsandri sau o lucrare de Aman.

În fond lacrimile, fiecare e o amintire, noaptea parfumată de April, readucându-l la

copilui de odinioară, când merge spre biserica străbună "cu bunicul de mână":
Clopotele băteau de denie întroducând deodată cadenţe poeşti: "O, clopotele acestea
sonore, clopotele. / Care fac să-şi înteţească în mine durerile, ropotele / Clopotele pe
care furat de al vieţii tumult / M'am desvătat să le mai înţeleg, să le mai ascult.

Mişcătoare, lăsându-ne deschise cu ea şi ultimele taine ale inimii sale, ne apare

Scrisoare tatălui meu, de astă dată strănepotul rătăcitor al răzeşilor din Făget, nu e
dacât simţire şi nostalgie, vibraţie în eterul distilat al sentimentelor:

O, de-ai şti tată bun ce bine, ce bine e-aşa

Şi ce caldă şi-odihnitoare e această mână a ta.

Mi-ai plimba-o pe fruntea fiebinte şi m'ai mângăia

Tată bun, tată bun, de-ai şti de cât timp nu m'a mângăiat cineva.

M'ai strânge la piept şi m'ai legăna pe genunchi, ca în copilăria

îndepărtată,
M'ai ierta şi privirea nu ţi-ar mai fi aşa de întunecată.

Prezentul aparţine exilaţilor cu zilele petrecute într'o tavernă din port, cu o ultimă
strofă, plină de albă nostalgie:

Exilaţii vin în taverna din port în fiecare seară,

Anii îşi vântură peste ei anotimpurile calde sau îngheţate.
În fumul acru şi apăsător de ţigară,
Coboară peste ei, cerul şi stelele Patriei îndepărtate.

Sau alteori, tot ca exilat, se adresează fetiţei Ioana, care sigur va ajunge să vadă
Canaanul căci es s'a născut departe de Ţara după care oftează el şi bunicul său ca
după un alt pământ al Făgă duinţei unde cresc livezile de caişi, cireşi şi gutui, şi cad
iarna zăpezile:

Tu, Ioana vei ajunge să vezi Canaanul şi pentru noi.

Să vezi cireşii şi caişii, să vezi colinele şi livezile.
Şi mai ales, da Ioana, mai ales pentru noi,
Vei ajunge să vezi nesfârşite şi albe, zăpezile.
Solemnă şi hieratică, înălţată pe podiumurile luminii îi apare Patria în care dârzi stau
ţăranii încovouaţi pe coarnele plugurilor, cum au făcut-o părinţii, bunicii şi strămoşii
lor, Dacii şi Romanii; astfel începe imnul dedicat muncitorilor pământului, pe care
Govora i-a iubit din toată inima nu altfel decât alţi mari fii de aleasă obârşi ai
neamului, îi ştie şi îi cinsteşte fiecare adevărat român, în fruntea lor să-i pun pe Mihai
Eminescu şi Nicolae Iorga. De bună seama, poezia întitulată Glia, constituie una din
capodoperele poetice ale lui N.Şt. Govora. Voi cita ultimele două versuri, pentru o
bună cunoaştere şi nobilă preţuire:

Patrie, Patrie, cât este de scumpă această glie a ta,

N'o pot înţelege decât cei cari, ca şi mine, azi nu o pot săruta.

Notele în continuare nu devin alămuri răsunătoare aşa cum multe poezii patriotice pot
să ajungă şi cum ne-am aştepta poate, ci din contră Patria ne este evocată din lanţuri,
amintindu-ne de starea noastră de robi sau exilaţi, deci Patria este preamărită cu
lacrimile vărsate pe zidurile distruse ale Ierusalimului, cum se întâmplă în corul
Nabuco de Verdi, aşa dar executat de oameni doborâţi sub greutatea vieţii şi a
pustiului (Rătăcim):

Aşteptăm, aşteptăm, o scrisoare, un rând

Ce nu vine şi n'are să vină curând.
Ne-au uitat toţi, şi mamă şi soră şi frate,
Şi ne-au uitat, iubirile toate.

Sufletul poetului în "Noapte de Crăciun" esta un beduin rătăcit în deşert, pradă Fetei
Morgane, visează, la sărbatoarea de altadată:

De gâtul fierbinte-al cămilei, îmi lipesc obrazul livid.

În Ţara mea îndepărtată, în nopţile - acestea albastre,
Copiii colindă la geamuri ... Şi pleoapele grele se'nchid.
O, Doamne! Unde-s zăpezile albe, zăpezile noastre?

Ducăndu-l aleanul din primăvara veşnică a Sudului cu lămâi şi portocali, poetul fără
să-şi dea seama retrăieşte acel etern "Mais ou sont les neiges d'autan" al lui Fr. Villon
din celebra sa Ballade des dames du temps jadis sau jocurile nostalgice ale lui P.
Gauguin din Tahiti, reînviind pe pânză, din ochii suvenirilor, irarna normandă.

Şi mai trebuie să mărturisim aici că poetul este un imagist înzestrat cu forţa

contrapunctului reuşind să conducă elementele unui repertoriu, ce păreau cele mai
multe piese de muzeu, reînvie actele de pe avantscenă, fără să ni se poată şterge
impresia că artistul principal îşi ascunde sub iruri şi sulimanuri adevăratul său chip,
ferindu-se să se privească în oglindă pentru a nu se vedea schimbat, se înţelege fizic
faţă de ce-a fost când lumea îl considera tânăr:

Iar în clipele când nostalgia ne transformă patul în muşuroi de furnici

 Şi ne doare gândul că îmbătrânim, putrezim pe aici,
Înţelegem cât de mărunte neînsemnate ne erau tristeţile,
Când soarele adolescenţei ne încălzea dimineţile.

Dar îmbătrânirea poetului e de altă natură decât cea obişnuită, fiindcă el poartă în
suflet o tristeţe bolnavă şi această stare se datorează vieţii sale de exilat, pentru care
nu se face, pentru simţirea lui, niciodată primăvară:

Spre Răsărit, au plecat încărcate, două vapoare

Am privit lung după ele, cum erau înghiţite de ape.
Apoi am plecat capul. Mă dureau ochii de soare
Şi imagini moarte de mult, au înviat sub pleoape.

În portul mediteranian, îmi port tristeţea bolnavă,

Sub cerul aceste de sticlă, inima vibrează ca o vioară.
O, nu iubito, fără florile însângerate de vişin din grădina moldavă
Şi fata cu ochii încărcaţi de vis, pentru mine nu poate fi primăvară.

Lirismul lui Govora ca şi a lui Octavian Goga posedă un inefabil din care percepem o
armonie cu un efect de legănare, posibil a fi de natură mioritică deci izvorăşte din
apele limpezi ale spiritualităţii specific româneşti.

De fapt, poetul este un chinuit, luptă cu marea trecere numită Uitare ca Iorgovan cu
balaurul din valea Cernei: (Înţelepciune)

Ea îmi spune că uitarea cerne petale însângerate de cais

Peste amintirea prietenilor de luptă şi de vis.
Şi mă învaţă să-ţi cer să mă înfăşuri şi pe mine'n uitare
De ce oare iubito, înţelepciunea aceasta aşa de aprig mă doare?

Ca un adevărat leitmotiv berliozian, de data aceasta senin de tot, se arată împăcat că

va muri printre străini, mângâindu-l gândul că o va face alăturide bunicul Ioanei şi
aceasta nu va uita că departe florile se vor scutura peste mormintele lor uitate:

Voiu rămâne cu bunicul în insula aceasta, să tăifăsium despre Ţară,

Şi să plângem că am pierit ca Iudeii, înainte de a ajunge în Canaan.
Niciodată nu vom mai mai vedea cum se leagănă un lan de secară,
Şi nici cum tremură toamna sub ploi cenuşii, uscat, un hlujan ...

Şi când îintr;o înserare vei privi cu fruntea lipită de geam,

Cum leneş, cerul Pariei îşi cerne albe, ninsorile.
Să te gândeşti că într'o insulă cu lămâi şi migdali, se desprind de pe ram,
Şi peste morminte uitate, se scutură, florile.
(Înserare la Palma de Mallorca)
Interesant cum dorul poetului este al unui ţăran sau al unui om trăit o viaţă la ţară,
regretul său este acela de a nu mai vedea niciodată cum se leagănă un lan de secară,
sau cum tremură în ploi cenuşii un hlujan uscat. Autorul se pricepe să-şi determine
cosmosul său propriu în mediul rural, cum Teocrit şi-l fixa în cel păstoresc, fără nicio
exepţie.

În ce priveşte strofa ultimă a poemului exepţional "înserare la Palma de Mallorca"

dedicat Ioanei, nepoata maestrului Pamfil Şeicaru, ideea este că în timp ce ea privi în
Patrie ninsorile albe să se gândească la faptul că cei doi se află pe o insulă cu lămâi şi
migdali ale căror flori se vor scutura şi peste mormintele lor, uitate, de fapt o amăgire
fiindcă ele vor fi tot mai părăsite.

Partea doua, Avânturi ar constitui fortissimoul simfonic al volumului, cu versuri

dedicate unui erou căzut la Nalcik cât şi altor camarazi, morţi în "dreptul, sfânt
război" "Pentru istorie, pentru gloria Neamului nepieritoare / Peste veac pentru
generaţiile viitoare/". Nu lipseşte nici sufletul altui prieten, unul ce s'a bătut vitejeşte
în Rusia, nici spiritul domnului Tudor, alături de Chineaţă şi fraţii săi, ţăranii, "Răvaş
fratelui Chineaţă" a fost dedicat dlui Pamfil Şeicaru.

Numai că trebuie iar să relevăm că şi aici spiritul de fond al actului nu aparţine unui
ins cu împărtăşire luminioasă în casă ci aceluiaşi posedat de nelinişti şi de fantome:
"mă doare, mă sfârtecă, mă macină nostalgia".

Cercetat de Erinii ca un personaj de tragedie antică, nu poate scăpa de obsesia marei

călătorii, de singurătatea ei:

O! Nu mi-e frică de moarte, de gloanţe, de sânge,

Dar mi-e teamă că nimeni în urmă - mi n'o plânge.
Şi mi-e teamă că fata cu gura ca macii, din ţara aceea'n Apus,
Mă va uita chiar din clipa în care, în marea călătorie-oi fi dus.

În teama că nimeni în urma lui n'o plânge, nu e vorba de a-l contrazice pe marele
nostru Eminescu, de altfel urmărit de aceeaşi temere pe care o depăşeşte, numai că şi
de data aceasta, el ar vrea să fie înmormântat ca la el acasă, să-l plângă tot satul, aşa
cum se cuvine unui om de omenie, după obiceiul pomenit într'o minunată poezie a lui
Octavian Goga. Sentimentul e de teamă, mult mai apropiat de grija lui Heidegger
decât de angoasa lui Sartre, de altfel în acelaşi sens atitudinea fetei cu gura de maci
din Apus, nu e deloc surprinzătoare, de unde nostalgia după fata blondă, moldovă
apare mai mult decât întemeiată. E drept că teama, fie şi numai ca grijă, dacă persistă,
poate fi ea însăşi supărătoare.

Referinţa la Eminescu, prin acel "Dar mi-e teamă că nimeni în urmă-mi n'o plânge"
ne duce la constaterea că de multe ori fie şi prin opoziţie, ceea ce am semnalat încă de
la început, N.Şt. Govora practică un fel de colaj artistic, punând una lângă altele,
expresii de-acum consacrate, încearcă apoi să dea o nouă sinteză, ceea ce după
părerea noastră umiliă, formează chiar originalitatea talentului său, demnă de a fi
scoasă în evidenţă, în faţa acelora care la o analiză superficială ar susţine tocmai
contrariul.

Nu ne va mira că după un fortissimo oarecum înăbuşit vom trece la "Blazare" poate

cel mai autentic ca expresie şi formă.

Dintre multe necunoscute rasună una pusă unui oracol al destinului: Gânduri la
mormântul lui Crişu Axente, pe care merită să o redăm în întregime:

Moartea şi-a fâlfâit aripa neagră peste noi,

Copii blestemaţi ai acestui secol smintit.
Te-ai scuturat fără să fi avut timpul să fi rodit,
Ca florile peste care au căzut neguri şi ploi.

Nici o femeie nu te urmează acum când urci ultima treaptă,

Femeile care te-au iubit, te-au uitat demult sau au murit.
Numai acolo departe în oraşul între zarzări pitit,
O mamă se roagă pentru tine în fiecare zi şi aşteaptă.

Prietenii ţi-au îmbrăcat coşciugul în cele trei culori

La piept ţi-au pus o şuvţă de păr pe care au decolorat-o anii.
Imaginea Ţării în care înfloresc magheranii,
Îţi înfăşoară trupul trudit de lagăre şi de închisori.

De-acuma cobori cu voluptate în marile linişti,

Nu-ţi va fi nici foame, nici dor şi nici sete de dreptate.
Anii îşi vor purta nepăsarea peste morminte uitate,
Cum îşi poartă toamna norii, peste umbrele groase pe mirişti.

În toate minţile o întrebare otrăvită se toarce,

Când peste cosciug încep să cadă bulgării de pământ.
E întrebarea ce în primăvara iberică vine pe aripi de vânt:
Câţi oare, câţi dintre noi s'or întoarce?

Şi când peste câteva ore, peste oraşul străin se vântură sara,

Copiii secolului smintit îşi lasă capul pe mâni.
Peste câteva zile, peste câteva săptămâni,
Moartea va avea o recoltă bogată: pribegii mor primăvara.
(Blazare)

Din această pavană pentru un tânăr mort să reţinem elementele de repertoriu sătesc:
comparaţia cu florile peste care au căzut neguri şi ploi, sau cum îşi poarta norii,
umbrele groase pe mirişti. Să recunoaştem autorul se pricepe să dea viaţă bocetului
cu ritm de dans lent pe care compozitorul Ravel l-a dedicat unei tinere moarte.

Este inspirat şi înflorit imnul pribegilor acei ce mor primăvara, la cei vii "sub tâmple
carii desnădejdii ne sapă", deoarece amintirile sunt hulubi obosiţi "vai de acela ce nu
are Ţară" totul precipitat într'o strofă memorabilă scrisă pe marmura inimii:

Speranţele nu deschid către noi nici o fereastră

Trăim doar cu trecutul şi cu amintirile
Străine ni-s toate aici, străine strălucirile
Stelelor, cerul şi marea albastră.
(Desnădejde)
Poetul nostru, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, şi-a luat zborul spre culmile
marilor înălţimi unde-i Parnasul, nu numai al celor aleşi dar şi izvorul Hypokrene din
care bea jăratecul albelor înspiraţii, Pegasul, cel înaripat, solul zeilor din Olimp.

Crăciunul anului 1951 dedicat Viorelei, fiica mastrului, se termină cu o rugă a omului
matur rostită pentru o simţire de copil, o repetăm:

Pentru noaptea de Crăciun,

Moşule cu zâmbet bun,
Ca'n poveşti, pe-un nor de pară,
Adă-ne întreaga Ţară.

Chinuit de nostalgie motivul revine aproape ca o obsesie a unei finnţe damnate:

Dar sufletul ca un hulub se roteşte,

Prin spaţii cu stele încremenite de ger.
În căutarea copilăriei şi adolescenţei, sub al Patriei cer,
Cu-al meu rătăcind obosit, se'ntâlneşte.
(Reverie)

Acorduri minore sunt versurile de Iubire pornite de la arpegii bacoviene precum:

Coboară înserarea pe oraş,

Şi plânge'n mine dorul pătimaş.
Un vag parfum uitat de lacrimioară,
M'apasă ca o piatră funerară.

Şi totu-i putred, veşted şi pustiu

Odaia seamănă cu un sicriu.
Iubita a plecat şi nu mai vine
Şi troieneşte noaptea peste mine.
(Împăcare)
Şi de la cele de romanţă:

Nu ştiu sub care cer, nu ştiu sub care stele,

Îmi voi purta de-acuma, visurile mele.
Ce ştiu e că sub orice cer, sub orice stea,
Va fi mereu cu mine, amintirea ta.

O să foşnească'n mine amintirea, Doamnă,

Cum frunzele foşnesc în serile de toamnă.
Parfumul ei de floare ce încet ce stinge,
M'o'nvălui în vrajă, când la fereastr'o ninge.
(Plecare)
Până la cantilena minulesciană:

Dar primavara trece şi vara va trece şi ea,

Surâsul gurii de mac s'a stins cum se stinge o stea.
Floare de mac, floare de mac, e plin de poeme, caietul,
Floare de mac, floare de mac, ce triste e şi singur, poetul!

Norii poartă în înalturi pachete albe de scamă,

Frunzele castanilor îi cad pe umeri, ca nişte bănuţi ruginiţi de aramă.
Surâsul fetei a înflorit pentru altul, ca o floare de mac într'o sară.
Şi de atunci pentru poet, niciodată, n'a mai fost primavară.
(Floare de mac)

În "Toreadorul", cu darul de imagist ce-l caracterizează, ni-l poartă pe dinainte pe

Gonzales, toreadorul, cu iubita lui senora Conchita, după ce el moare în arenă, iese la
plimbare la braţ cu Don Pedro, adversarul lui, eroi de dramă mută şi perenă
preocupând şi pe Minulescu de pildă în Ultima oră:

Apele ochilor i se tulbură, în colţul buzelor a înflorit o corolă de mac,

Totul în jurul lui a'nceput să se legene, ca'ntr'un imens, ca într'un straniu
hamac.
În nisipul arenei o mână pioasă a aprins o albă lumănare.
La braţul lui Don Pedro senora Conchita a ieşit la plimbare.

Fiecare Poezie se citeşte cu multă participaţie, reuşita fiind una de necontestat. Să mai
cităm versurile finale a poemului intitulat Auto-satiră:

Vom ieşi amândoi seara târziu

Voiu ridica gulerul la pardesiu.
Şi-am să ridic obrjii la cer,
Să mi-i biciuie ploaia cu ace de fier ...
vom rătăci aşa ore întregi în ceaţă şi ploaie.
Şi când ne vom întoarce în sărăcăcioasa noastră odaie,
 Voiu sorbi voluptatea amară din paharul singurătăţii.
Şi ca şi altădată voiu fericit,
De a fi urât, înjurat şi lovit.

"Scrisoare iubitei", Lui Ş., "anunţă începutul ciclului Febre: de data asta suntem puşi
în faţa unei trăiri atât de aparte încât aceasta nu mai poate fi normală ci aparţine
halucinaţiilor date de o stare febrilă, delir, coşmare:

Sub ploaia cenuşie, sub cerul de plumb,

Tremurăm ca un lan de hlujani de porumb,
Pe străzi întortochiate, pe bulevarde străine,
Ca un câine fără stăpân, după noi, trecutul se ţine.
Dacă am fi amândoi, am sta la fereastră
Am sfâşia pânza norilor şi am vedea Dunărea noastră.
În ochii tăi adânci şi rotunzi ca un ban.
Aşi vedea cum se coc şi putrezesc miriştile pe Bărăgan.

Mai accentuate, ca scrise cu majuscule, meduze şi trupuri de coral aruncate pe ţărmii

stacojii, apar unele versuri ca:

Destinele noastre se aseamănă

Suntem două frunze îngălbenite care se leagănă ...

De când eram doi copii cu şuviţele blonde

Ne-au însemnat ursitele, să fim două firi vagabonde.
Să nu prindem neci într'un loc rădăcini.
Cărările să ne fie semănate cu spini.
Şi la vârsta la care fiecare se strânge în bârlogul lui,
Să mâncăm pâinea amară a exilului ...

Nu, nu nimica în lume să ne despartă nu poate,

Zilele ce ne-au rămas, le vom trăi împreună pe toate.
La o margine de oraş, într'un cimitir străin,
Ni se vor sparge vieţile, cum se sparge o cupă de vin.
Şi peste destinele ce şi atunci au să se asemene,
În toamne târzii, frunzele au să se legene.
(Frunze de toamnă)

Şi continuă în Cântec din port:

Ţi-aminteşti? În oraşul medieval mergeai cu paşi mărunţei pe bulevardul acela

imaculatul,
 Ca să nu luneci pe zăpada îngheţată îmi strângeai nervoasă, încheieturile
mânilor.
Cine oare la ora aceasta solitară îţi sparge cupele sânilor,
Şi-ţi culege sărutul gemut, de pe gura caldă şi roşie ca păcatul?

Când tărziu, portul va răspândi miresme putrede de budoar de curtezană,

Obosită amintirea va flutura sfâşiată ca o flamură.
Luna se va odihni în palmier pe o ramură,
Şi imaginea trupului tău mângăiat de altul, mă va durea ascuţit ca o rană.

Şi în "Agonie", febrele îl vor vorbi de ziua în care iubirea lui bolnavă va muri,
purtând cu ea consecinţe grave de tot, ce nu vor mai vindeca pierderile substanţei
sufleteşti:

Şi când vânturi de toamnă vor bate prin zarzări, prin nuci

În inimă ca'ntr'un cimitir s'or înşirui alte, mereu alte cruci.
O, crucile acestea putrede ale visurilor, de-ai şti cum apasă, cum dor!
Niciodată nu te-a durut agonia trandafirilor, ce'n vază se usucă şi mor?

De altfel agonia florilor va fi şi a viselor, încât nu se va mai scrie nici un poem mai
mult, foile caetelor vor rămâne albe, pentru ca în cimitirul inimii să domnească
liniştea, sigur cel ce a fost poet nu mai putea duce greutăţile tuturor desnădejdilor şi
suferinţelor de unde a preferat să se oprească acolo unde limitele sale umane i-o
cereau:

Din ziua în care iubirea aceasta bolnav'o muri.

Foile caietului vor rămâne albe, niciun poem nu s'o scri.
Nici un vis n'are să-şi mai desfacă aripile, să mă atingă pe pleoape.
Şi'n Cimitirul înimii va stăpâni liniştea, ca un pescăruş pe nesfârşite întinsuri de
ape.

Se înţelege că Iubirea lui bolnavă nu era alta decât Poezia şi rămâne să se vadă dacă
odată ce o va lăsa să moară îşi va fi vindecat şi rănile sufletului pricinuite de amarul
exilului.

Ori pote pescăruşul de pe întinsuri de ape nu era decât peştele de aur al lui Paul Klee,
aşa dar un vis înlocuitor al altuia.

Încet se înfiripă la "ora regretelor" viziunea despărţirii văzută cu ochelari

expresionişti, deci prin geamuri aburite, cum stă bine unor ferestre ale Himerei,
ţintuită ca Prometeu de coloanele pământului:

Apoi,
Ca o lespede grea,
 Noaptea va cădea peste pustiul din noi.
Într'un turn undeva,
Un orologiu va bate orele, rar,
Şi în tăcerea ce ne va îngropa ca o nea,
Ca prin vis îţi voiu auzi paşii îndepărtându-se pe trotuar.

Şi eu am rămas mai departe,

Singur pe banca de sub castan,
În urechi ca un cântec de moarte,
Îmi va suna poemul bacovian ...

În clipele acelea solemne şi grave,

Vom simţi cum se accelerează bătăile bietelor,
Inimi bolnave.
Şi-am înţeles atunci amândoi,
Că orologiul a bătut pentru noi,
Ora regretelor.

Urmând şerpuitor un fum al amăgirilor sub orizontul toamnei se aud cum, "Sub paşii
bolnavi troznesc visurile moarte" pe când "Plânge cerul, pentru toate iubirile
neîmplinite, pentru toate iubirile defuncte", cadrul de la început devine pictural ca în
tabloul Anemonelor lui Şt. Luchian "Crizantemele albe îşi dau sufletul în vaza
albastră".

Ceea ce încă este necesar de reţinut e faptul că poetul trezit parcă din Febre, începe să
se caute pe sine însuşi, să se depărteze de ceea ce a fost, deci să se auto-nege,
conesiderându-se într'al doilea exil.

Aşa vom fi pregătiţi de Finish, în poezia Melancolie singura, autorul îşi ucide în mod
hamletian pe poetul din el, demonstrând că nu i-a adus nicio mângăiere, din contră e
mai confuz decât în ziua când a început să scrie pentru volumul de faţă. Deci jocul
de-a rimele nu i-a tămăduit nici una din rănile cele mai uşoare.

Nimic nu poate defini starea poetului mai bine decât acele câteva cuvinte scrise de
traducătorul Psalmistului în limba românească Dosoftei, ele definind durerea
sufletească, în sine ea , îl copleşeşte pe om, îl apleacă asupra fântânii care e inima lui
chinuită: "Acolo şezum şi plânsem", rugându-ne:

Melancolie

Melancolie, melancolie,
Viaţă, pribeagă, pustie!
Gândurile nu se mai leagă,
Versurile nu se mai încheagă,
Elanurile s'au frânt, au murit,
 Telegarii visului au obosit.

Nu mai ştiu, nu mai ştiu,

Mai trăiesc, mai sunt viu?
Mai sunt pe lume viori,
Păduri şi privighetori?
Sau poate acestea nu au existat, nu au fost,
Sunt cuvinte fără conţinut, fără rost.

Cine, cine,
Îmi aleargă prin sânge, prin vine
Şi-mi spune ca m'a iubit o fată,
Acolo în Patria îndepărtată.
Că m'am zbuciumat, că am scris,
Pentru mine, pentru lume şi pentru vis?

Ce minciuni, ce minciuni!
Nu sunt oare la casa de smintiţi, de nebuni?
Dacă au fost, unde sunt,
Când melancolia plouă pe suflet mărunt?
De ce nu vine fata cu obraz de mărgean,
Să-mi fie îndemn, să-mi fie alean?

Nu vine, nu vine,
Câinii tristeţei muşcă din mine.
Gândurile-s confuze, nu se mai leagă,
Viaţă pustie, pribeagă!
Tăcerea în juru-mi creşte, enorm
O, cum aşi vrea, cum aşi vrea, să adorm!

Este o despărţire de trecutul său, atunci când se asigură că "fata blondă, mlădioasă ca
lujerul crinului, cu gura parfumată şi roşie ca o muşcată" n'a fost o fiinţă anumită ci
mai, mult o statuie a ei, Tinereţea lui. Acesteia, mai bine spus pe mormântul ei, a pus
N.Şt. Govora, ca pe o cunună cu crizanteme albe, volumul său de versuri, Acolo
şezum şi plânsem. La plecare după cum se spovedeşte, a încuiat poarta de fier a
cavoului, aruncând apoi, cheia în hăurile nopţii, pentru totdeauna.

Rămâne de văzut dacă într'o zi, cuprins de dorul celor ce nu mai sunt, nu va încerca,
la masa spiritului ocult, un nou dialog cu ei pe calea de fum şi mireazmă de cer, a
Poeziei.

Vor înflori atunci pe colinele din eul său creator iarăşi livezile de cireşi, caişi şi gutui,
acompaniate de acelaşi refren vilonian, cântat pe viorile inimilor: mais ou sont les
neiges d'autan?
Nov. 1979
Recitind volumul de poezii "Acolo şezum şi plânsem" de N.Şt. Govora

Fără îndoială, un volum de poezii scris de un poet autentic nu poate fi tratat ca un

obiect de consum şi după prima lectură să fie aruncat la coş. Ci, cu fiecare întâlnire,
fiindcă ne poate oferi frumuseţi şi preţuri noi, de multe ori unui exget nu-i ajunge o
viaţă chiar lungă pentru a spune că însfârşit cunoaşte marea poezie, de pildă, a lui
Mihai Eminescu.

Desigur prin poemele sale, ziditoare de suflet, Govora incită mereu pe cititor să revie
la excepţionalele sale creaţii, cu scopul de a descoperi ceva inedit şi aşezat cu o
treaptă mai sus pe drumul absolutului ideal.

Astăzi, cum poetul Govora nu mai e printre noi, având contact numai cu spiritul său
creator, îmi dau seama că a avut dreptate când şi-a definit poeziile drept un păcat,
produse de trăirile a tot ceea ce a fost, cu precădere în copilăria, adolescentă şi prima
sa maturitate ca ofiţer, locotenent al armatei române.

Mai precis spus, exilul îndepărtâdu-l de Patria şi oamenii de lângă inima sa, a
însemnat pentru el o nouă experienţă existenţială, pe care a fost obligat să o urmeze
deci cu multe suferinţe proprii, astfel că a fost forţat să-şi răscoleasc toate problemele
fundamentale privitoare la destinul său pământesc şi deodată acesta să-i apară în altă
lumină cu un alt sens axiologic al vieţii.

Autorul american Thornton Wilder, în piesa sa Micul nostru oraş, reprezentată în

1938 tratează o problemă ce ar putea tocmai să ne întereseze. În primele două acte, e
vorba de o familie onorabilă şi se poate spune chiar fericită, eroina principală dna
Emily nu se simte prea satisfăcută de traiul dus în micul ei orăşel, oamenii
indispunând-o prin mediocritatea lor. Se întâmplă ca la sfârşitul actului al doilea să
moară în urma unei naşteri. De aici şi conflictul piesei. Lui Emmily ajunsă în lumea
morţilor, i se permite să se întoarcâ pe pământ şi să-şi retrăiescă cea de-a 21-a
aniversare a naşterii sale. Cu această ocazie reia toate scenele de odinioară dar dând o
deosebită atenţie fiecărui amănunt care lua o altă demnitate, judecat fiind din puntul
de vedere că viaţa este un dat care nu se mai repetă deci trăitea fiecăruia îi provoca o
bucurie şi dădea un nou sens existenţei sale. La sfârşitul zilei când se întoarce în
lumea morţilor e contrariată că oamenii nu dau importanţa cuveniţa fiecărei clipe
trăite deci le scapă adevăratul scop al vieţii. Poate nu mai sfinţii şi poeţii trăiesc din
acest punct de vedere, cu adevărat.

Personal, cred că de fapt poeţii şi scriitorii revin atât de des la trecutul lor tocmai
fiindcă l-au trăit în fugă şi chiar inconştient, puţin atenţi la fenomenul trecerii sale,
astfel că prin opera lor caută să îi dea un rost şi o importanţă pe care nu i-au dat-o la
timpul său.
Cel puţin aşa poate fi considerată acţiunea poetică a lui Govora, prin suferinţele şi
singurăţile sale din exil, el descoperă adevăratul sens al trecutului său, legat de o
Patrie şi un popor, toate raportate la un mediu şi o ambianţă ce îi este străină. Cu
siguranţă au dreptate autorii care susţin că omul îşi are rădăcinile înfipte într'un
pământ anumit numai că situaţia este acuma schimbată deoarece exilul nu permite o
întâlnire normală între om şi ţara sa natală. Prin această prăpasite, ce-l desparte de
Ţara unde a văzut lumina zilei, lucrurile se complică, deoarece prin conştiinţa celui
exilat evenimentele trecutului îşi recâştigă demnitatea ce nu li s'a conferit niciodată,
şi exact ca eroina autorului american, devin importante şi cele mai mici amănunte,
cum s'ar spune trecutul şi-a dobândit o memorie a lui pe care cel înteresant o
consideră noua lui existenţă, cel puţin cum o demonstrează şi cazul lui Govora după
un timp mai lung de acomodare, care a durat aproape zece ani. Cu această ocazie,
trăind mai mult în ţară, visul şi transfigurarea realităţii înlocuiese cu adevărat
prezentul care nu-i decât al unui amarnic exil. Desigur, dacă exilatul are talent face uz
de harul său, în proză sau în poezie, cum se pot da nenumărate exemple, în această
privinţă Govora nu-i o exepţie. Dar dacă am compara de pildă exilul lui V. Hugo cu al
său, ne-am da seama că al ultimului este din cale afară de neomenos, barbar, aşa cum
era şi comunismul instalat la putere în România, cu ajutorul armatelor sovietice. Dar
chiar dacă nu era în intenţia sa, cum îi numea Aron Cotruş prin poeziile sale
reprezenta un doinaş al poporului român, în primul rând, exilul şi adevărurile lui erau
şi ale celorlalţi români, fraţii lui desţăraţi. Dar lucrurile nu se opresc aici. Deşi ideile
poetului nostru sunt exprimate deschis şi sunt uşor de înţeles, ele parcă tocmai din
această cauză ne impresionează, nu rar ne cutremură şi acest efect se datorează
faptului că prin poeziile sale ne aproprie, citindu-le, de origini adică de esenţele
sufleteşti ale poporului român, întruchipate, cum o susţine de strămoşii noştrii Daci şi
romani apoi de părinţii părinţilor noştri, urmaşii lor direcţi fiind lucrătorii pământului
Patriei, ţăranii. Aşa cum com mai arăta şi am arăta şi am arătat-o, Govora este un
ţărănist, nu numai prin tradiţionalismul său, subliniat şi de Aron Cotruş, dar prin
însăşi arta sa poetică se referă constant la concepţia şi modul de a fi al ţăranului, în el
trăieşte fiul sătenilor din Moldova de jos, tot restul suprapus de educaţia primită, e
subordonat singurului efect pozitiv, cel se stă în suljba ridicării nivelului de trai şi de
cultură a ţăranului român, fără să fie înscris în vreun partid politic.

Pe aceeşi linie s'a desvoltat şi acţiunea romanului undeva pe Nistru, Tamara Cornaiev,
unde totodată a trebuit să dea şi câteva date mai personale despre el, ceea ce în poezie
putea fi evitat.

Rezumând ideile noastre, putem arăta că ceea ce Govora a realizat prin poezia sa din
exil, ca limbaj se înţelege specific artei poetice, i-a reuşit lui M. Vulcănescu în
filozofie. Se ştie că Dimensiunea existenţei româneşti, ca studiu fenomenologic, adică
bazele spiritualităţii specifice româneşti le-a descris din testele aplicate de echipele
studenţeşti conduse de M. Vulcănescu la iniţiativa prof. Gusti, la sate, deci indirect s'a
demonstrat că noi simţim şi gândim aşa ca ţăranul român, ori altfel spus concepţia
ţărănească determină spiritualitatea poporului nostru.
Desigur poetul Govora recurge la preferinţele sentimentului, şi la metodele lui de
abordare fie şi a ideii, se simte atras de natură la fel ca Ciobanul din Mioriţa şi Mihai
Eminescu din Mai am un singur dor, dar la acesta din urmă dragostea mare rămâne
pentru natură, ea l-a dus la credinţă că în sânul ei se află paradisul ceresc pe pământ,
în contrast considera oraşul ca distrugător al sufletului uman, prima corespondea
naturii eterne pe când al doilea trecătorului impersonal.

Pe Govora îl înteresează nu partea de ritual şi de ideal, ci caută să descrie natura cu

ochii omului de la ţară, observând legănarea holdelor de secară, galbenul cămpului cu
grîu, florile din grădina moldavă şi încă multe alte aspecte, impresionante pentru
ţăran în primul rând.

Ceea ce am numit în studiui meu anterior, tendinţa lui Govora spre "collage", de fapt
nu aparţine intenţiei neapărate a autorului, o dau noţiunile, în sine vechi cât lumea
cărora Govora le-a o conferit o profundă originalitate.

Referinţele mai des la Bacovia şi uneori la cântecele sale funerare, trebiuesc

înterpretate ca un semn de admiraţie adus celui mai mare poet al Moldivei de jos, şi
totodată printre cei ai literaturii române, în orice caz nu deranjează atâta timp cât
autorul nostru brodează pe firul de aur, sau cum o scrie chiar Bacovia de "sineală, de
aur, de sânge" o bogăţie de idei şi metafore sau alte figuri de stil care-i garantează
originalitea, fără să aibe cumva în întenţie să-l concureze pe colosul coloşilor,
Bacovia.

Se ştie câţi imitatori a avut marele Eminescu, dar nici unul nu şi-a fâcut un nume, pe
când Govora îi învită la Bacovia în atelierul său de lucru, dându-i cinstea pe care o
merită un maestru inegalabil în arta sa, fără ca acest lucru să împiedece pe un alt
confrate al lui să nu exerseze major pe corzile albe ale lirei lui Apolo.

În consecinţă, în primul studiu publicat aici în legătură cu poezia lui Govora, consider
că am prins nenumărate instantanee valabile în sine, dar care nu au reuşit să atingă
superbia ansamblului, poate şi din cauză că nu am avut un spaţiu prea mult la
dispoziţie, a trebuit să mă acomodez cerinţelor altora.

Din acest motiv am să încerc să împlinesc acest deziderat în capitolul întitulat

"Recitind volumul de poezii "Acolo şezum şi plânsem" de N.Şt. Govora. În acest
studiu voi reproduce mai multe poezii de Govora în întregime tocmai pentru ca astfel
să se ajungă mult mai uşor la ceea ce noi numim unitatea operei sale poetice, pe care
o considerăm un model de poezie românească ce nu poate să fie ignorată, astăzi în
ţară.

Primele revizuiri conferite trecutului din partea exilului, privesc pe părinţii poetului
de care în romanul său Mihai Livadă, la un moment dat, se considera total înstrăinat.

Iată prima poezie din ciclul "Lacrimi pe zidurile Ierusalimului":

Mamei

Mamă, zadarnic numeri zilele şi săptămânile

Şi tremurând, îţi pui la ochi streaşină mânile.
Se vor coace, se vor trece cireşele din grădină,
Fără ca feciorul de departe să vină.

Să nu te înşeli de ţi-o cânta cocoşul în prag,

Nici anul acesta nu vine feciorul pribeag.
Un sbucium lăuntric îl răsuceşte, îl poartă,
Pe'ntinsuri de apă stătută şi moartă.
O! De n'ar fi dorul, de n'ar fi depărtările
N'ar fi aşa de apasătoare tăcerile.
De n'ar fi o fată în satul moldav,
Nu mi-aşi simţi sufletul stingher şi bolnav.

Nădejdile toate, se destramă, se rup,

Ci o rugină roade vremea din trup.
În părul din tâmple şi-a înfipt vrăjmăşia,
Şi mi-a ucis adolescenţa, copilăria.

Fetei cu ochii albaştri, mamă să-şi spui

Să-şi lege destinul de altul, sunt tineri destui',
Cuminţi care nu s'au înfrăţit cu depărtările
Şi nu vântură zănateci, ţările, zările.

Să nu mă aştepte, aşteptările dor,

Ca frunzele toamna, iubirile mor.
Numai tu cu credinţă aşteapta-mă mamă,
Cireşul din grădina copilăriei, mă cheamă.

Tema poeziei este cât se poate de simplă, se adresează mamei sale căreia îi dă sfatul
să nu-l mai aştepte numărând zilele şi săptămănile, zadarnic îşi pune mâinile streaşină
la ochi tremurând, feciorul de departe n'are să vină.

Să ne se amăgească nici când cocoşul o să-i cânte în prag, semn din bătrâni, că va
primi oaspeţi, acesta nu va fi feciorul pe care un sbucium lăuntric îi poartă "pe
întinsuri de apă, stătuţă şi moartă", de fapt însuşirile amarnicului exil prin care îi este
scris să treacă.

Urmează o frumoasă definiţie a dorului, deoarece dacă n'ar fi el nu ar exista nici

depărtările şi n'ar fi atât de apăsătoare tăcerile, şi nu l-ar duce gândul la o fată din
satul moldav şi nu şi-ar simţi sufletul atât de stingher şi bolnav. Işi descrie starea prin
care toate nădejdile se destramă, în timp ce în părul de la tâmple vremea roade ca o
rugină din trup şi vrajmăşiile i-au ucis copilăria şi adolescenţa. Deci, să-i spună fetei
cu ochii albaştri să-şi lege destinul de altul căci sunt tineri destui cuminţi, care nu s'au
înfrăţit cu depărtările şi nu vântură zănateci, ţările, zările. Fata să nu-l aştepte,
aşteptările dor pe când ca frunzele toamnei, iubirile ajung să moară.

Domneşte sentimentul de desnădejde al tânărului desrădăcinat de ai săi, de un exil

fără vreo perspectivă de a se încheia, în timp ce dorul şi depărtările fac mai
apasătoare tăcerile. O roagă pe iubită să renunţe la dragostea lui, oricum iubirile mor.
Atmosfera este mai mult decât dureroasă, lacrimile vărsate pe zidurile Ierusalimului
simbolizează locurile sale natale, locurile unde locuieşte mama lui, ele se transformă
într'un plâns jalnic, cu atât mai mult cu cât nu există nicio şansă de ieşire din
respectivul cerc infernal. Nu mai cine a mâncat din pita muiată în fiere a exilului
poate cu adevărat să perceapă notele profunde ale unei atari jelanii, în cursul căreia
sufletul se transformă în instrumentul recitării monotone, împrumutând ritmul
doliului perpetu, fără termen de rezolvare finală.

Şi totuşi un licăr de lumină ne aduc ultimele două versuri, care bine se observă
contrazic versurile de la început de data aceasta îndemnând pe mama lui la aşteptare,
după cum urmează: "Numai tu cu credinţă aşteaptă-mă mamă / Cireşul din grădina
copilăriei, mă cheamă". Ar corespunde aceste cuvinte unei speranţe ascunse a fiinţei
sale, e posibil, dar credem că autorul în primul rând se referă la un vis, şi susţinem
asta deoarece ştim din romanul său că mama lui Livadă avea grijă să păstreze cireşul
din grădină plin de roade pentru fiul ei, ori acum poetul ne mărturiseşte că aşa făcea
de fapt buna lui, mamă. Ceea ce înseamnă că în amintirile sale, măcar în ele, o vede
pe mama lui aşteptindu-l în timp ce cireşul din grădină îl cheamă, în ce împrejurări,
nu mai e nevoie s'o comentăm.

În ce priveşte forma poeziei, care în general se va repeta, ca batăile unui metronom,

se renunţă, la orice ritm cunoscut, s'a încetaţenit noţiunea de ritm interior, în schimb
rimele două câte două sunt respectate, nu rar ultimele cadenţe corespund unui dactil
ca depărtările, zările, saptamânile / mânile, alternând fie cu o rimă iambică, să-i spui /
destui, sau troheică, mamă / cheamă, ele prin tăria lor accentuată relevă importanţa
ultimelor două versuri, prin ele visul din grădina copilăriei îndulceşte disperarea
autorului, în cazul dat cel puţin, opreşte plănsul, inflorind în ochi un surâs,
momentan, vindecător.

În cele anterioare am reprodus un fragment din "Scrisoare tatălui meu" în continuare

o să-l ducem până la capăt:

Ştiu, la Făget, printre pruni, printre nuci şi printre cireşi,

Au robotit cu sudoare, generaţii de aşpri, de aprigi răzeşi.
Şi'n nopţi înstelate albastre, umbrele lor
Îşi caută neîmpăcate nepotul, strănepotul rătăcitor.
 Sub nucul cel mare, văratec ţin sfat,
Pufăiesc din lulele şi-şi blestemă urmaşul înstrăinat.
Din lanţul acesta senin, de negru pământ scormonitori
Ce chemări otrăvite l-au smuls şi ţi l-au aruncat în vâltori?

Şi atuncia abia, inima începe să înţeleagă,

Ce blestem neîmpăcat, destinul mi-l leagă.
Şi fruntea grea ca o lespede, se lasă pe mână,
La ora cand pacea pluteşte ca un abur, peste fire, stăpână.

Poezia "Denie" este dedicată de copilul de odinioară bunicului său, ţăranul Naculai
Lazăr, în romanul său Undeva pe Nistru, adevăratul său tutore spiritual:

În noaptea parfumată de April,

Mi-e sufletul moale, cuvios de copil.
Şi cu paşi mărunţei, cu bunicul de mână
Mă'ndrept către biserica noastră străbună.

Tămâia îşi înalţă fumul la cer,

In atmosfera grea de credinţă şi de mister.
Şi inimile se simt pătrunse de sfinţenie,
Când bat clopotele, clopotele de denie.

O, clopotele acestea sonore, clopotele,

Care fac să-şi înteţească în mine durerile, ropotele.
Clopotele pe care, furat de al vieţii tumult,
M'am desvăţat sa le mai înţeleg, să le mai ascult.

Ele bat în noaptea aceasta şi pe aici,

Când către biserici se îndreaptă cu paşi mărunţei, alţi copii, alţi bunici.
Şi când pe mine mă roade ca un burghiu primăvara,
Căci mi-am pierdut şi bunicul şi credinţa şi Ţara.

Cu siguranţă, reîntors pe drumul amintirilor, cu adevărat dintr'un fel de ţară a

morţilor, poetul nostru primind un alt cântar interior al faptelor şi clipitelor, dă
masura supremei demnităţi atât celor doi părinţi cât şi bunicului, căci ei reprezintă
pentru el Ţara şi tot ce-l leagă de pământul roditor inclusiv în suflete, altarul
străbunilor părinţilor şi fraţilor săi de neam.

Să reţinem faptul că formal fiecare strofă e ruptă în două prin punerea exactă a
punctului după al doilea vers, şi această ordine e păstrată la toate poeziile alcătuite
din câte patru versuri. Poetul parcă ar împrumuta acest semn ortografic adâncimile
luminioase ale eului său creator, jucând rolul coarnelor puse de Michelangelo pe
fruntea lui Moise, acestea arătau sfinţenia personajului biblic, întocmai cum poetul
nostru a ţinut să ne aducă la cunoştiinţă faptul că el le-a luat din locurile cele mai
sfinte ale conştiinţei sale, acolo unde omul poate ajunge doar odată în viaţă, când e
supus unei majore inspiraţii de origine sacră.

În "Marea călătorie" Govora îşi scrie propriul său "Mai am un singur dor" fără să
abordeze ritualul acestei unice creaţii înrudite cu Mioriţa populară, el îşi scrie
testamentul într'o formă personală cum a făcut-o şi Tudor Arghezi in neuitata lui
poezie. De-a v'aţi ascuns:

Marea călătorie

Ştiu într'o noapte de vără, fulgerat voi cădea.

Pe cerul de sineală va tremura ca o lumânare o stea.
Mâinile vor scormoni înfiorate în lut,
Ca o apă va gâlgăi sângele, din trupul căzut.

Vântul îmi va aduc pe aripi, miresme de acasă,

Şi grâul va fi moale ca un covor de mătasă.
În juru-mi macii vor fi roşii, ca o gură de fată,
Ce mia-a zâmbit undeva, într'o ţara îndepărtată.

Când peste pleoape, moartea se va lăsa ca o ceaţă,

Spicele verzi ale grâului, îmi vor luneca peste faţă,
Şi'n pragul marei calătorii, în fulgerarea clipitei,
Am să zâmbesc căci voi crede, că e mâna iubitei.

O! Nu mi-e frică de moarte, de gloanţe, de sânge

Dar mi-e teamă că nimeni în urmă-mi n'o plânge.
Şi mi-e teamă că fata cu gura ca macii din ţara aceia din Apus,
Mă va uita chiar din clipa în care, în marea călătorie-oi fi dus.

Din prima strofă aflăm că va cădea într'o noapte de vară fulgerat, pe cerul de sineală
va tremura ca o lumânare, o stea, ştiindu-se că la noi e obiceiul să se pună o lumânare
în mâna celui ce se pregăteşte de ultimul său drum. După sângele ce-i gâlgăie din
trupul căzut am crede că lovit în luptă se pregăteşte să treacă printr'o moarte aşa cum
se cuvine unui ofiţer de carieră, convins de menirea lui pe acest pământ. Evenimentul
se petrece printre străini, de-oarece vântul îi aduce pe aripile lui miresme e de acasă şi
ce înseamnă acest lucru ni-l explică mai departe chiar poetul: va simţi grâul moale ca
un covor de mătasă şi în juru-i macii vor fi roşii, amintindu-i de gura unei fete ce i-a
zâmbit într'o ţară în depărtată. Iar când moartea i se va lăsa peste pleoapele lui ca o
ceaţă, spice verzi îi vor aluneca pe faţă, astfel că în pragul marei călătorii o să
zâmbească şi va crede că e mâna iubitei.

Deşi nu o spune direct, poetul nostru îşi doreşte să moară acasă la el în sat, fiindcă
între străini nimeni nu-i va pune, în ceasul său din urmă, în mâni o lumânare după
obiceiul nostru din bătrâni. Îi vor lipsi miresmele de-acasă, grâul moale ca un covor
de mătasă şi macii roşii din jurul său, co o gură de fată ce i-a zâmbit odată şi alte
spice verzi de grâu în pragul marei că torii îi vor aluneca peste faţă şi el le va
considera drept mâna iubitei. Descrierea se referă la moartea eroului printre străini,
de unde dorul său după mediul său ţărănesc alcătuit din grâul moale şi de macii roşi,
care lipsind, insclusiv mâna iubitei alunecând mangaietor pe faţa lui, se va desfaşura
într'un rit ce-i va peoetlui veşnica lui singurătate.

Şi ultima strofă lămureşte lucrurile, am mai comentat-o în cele anterioare: Nu-i este
frică de moarte, de gloanţe, de sânge, dar îi este teamă că nimeni în urmă nu-l va
plânge iar fata cu gura ca macii din ţara aceia'n Apus îl va uita din clipa în care în
marea călatorie va fi dus. Cu siguranţă, luând in considerare toate aspectele
prezentate, poetul nostru suferă la gândul că ar putea să moară şi să nu i se facă slujba
şi toate ceremoniile, aşa ca acasă în satul lui, cum sunt cunoscute şi aplicate din moşi-
strămoşi. Nu e chiar o coincidenţă că poporul român este tradiţionalist nu numai în
pozie şi artă dar şi în religia lui ortodoxă, în care adevărurile divine se transmit în
scris prin Biblie şi prin viu grai, cu ajutorul Tradţiei patristice, de unde şi caracterul
oral, transmis de la autor la cititor, mult mai practicat în culturile răsăritene, ortodoxe
decât într'alta parte. La catolici există o atitudine ambiguă, reprezentată în primul
rând de Papi, faţă de Tradiţie pe când protestanţii îi contestă orice valabilitate.

Ar mai fi de adăogat că sentimentele exprimate de Govora în poezia sa Marea

călătorie nu constituie o exceţie, la mulţi exilaţi teama dde a muri şi a fi înmormântaţi
nu după obiceiurile noastre strămoşeşti, am auzit-o clar formulată, fără ca ei să fi avut
ocazia să citească poeziile lui N.Şt. Govora. În legătură că acest autor mai putem
stabili două adevăruri. Se ştie că spiritialitatea unui român e determinată de memoria
sa genetică (Jung) deci se manifestă în mod înconştient fără să justifice cumva
existenţa inconştientului ca teritoriu anatomic îndependent, totuşi chiar şi cei fără
credintă procedează după modelul de gândire ortodox. Îl putem da de exemplu chiar
pe poetul nostru care deşi mărturiseşte că şi-a pierdut credinţă odată cu Ţara, cu toate
acestea ţine să fie îngropat după cele mai autentice cutume ortodoxe, ceea ce ne
aminteşte de Misa unui ateu de H. de Balzac.

În al doilea rând se poate demonstra că deşi poeziile lui sunt profund lirice, prin
sunceritatea sentimentelor sale reuşeşte să le exprime şi pe ale fraţilor din exil cu
condiţia ca aceştia să-şi iubească Ţara şi să simtă ca pe o nemarginită durere
despărţirea de pământului lor natal. Adică li se pretinde să cinsteasca noţiunea sfântă
de "exilat".
Şi ceea ce aş mai vrea să spun o las în sarcina poetului nostru cu al său cuvânt adresat
unui prieten exilat, în poezia "Adună-ţi sufletul, camarade", cu un mişcător motto cu
versuri semnate de G. Tutoveanu. (Acest poet omagiat la moartea sa de T. Arghezi şi
printre manuscrisele lui Pamfil Şeicaru se află portretul său a căutat să dea Bârladului
o strălucire aparte, culturală, se înţelege, obligându-ne să nu uităm că că prin acest
oraş, au trecut un Vlahuţă, un Emil Gârleanu, dar el însuşi Tutoveanu era o chezăşie
că ar putea reuşi în misiunea pe care şi-o asumase. Dar primul, dintre cei cunoscuţi,
emeritul G. Călinescu i-a desfiinţat pur şi simplu poezia, dreptate avea Pamfil Şeicaru
era mult prea "naţionalistă". T. Arghezi îi mustră pe intelectualii români, tocmai în
legătură cu G. Tutoveanu că au memoria prea scurtă. Dar realitatea e mult mai tristă:
marele păcat al poetului bârlădean a fost acela că nu a locuit în Bucureşti căci în ţara
românească nu mai acestor fericiţi aleşi au muzelor le este deschis mult visatul
Parnas. Părerea ne este întărită de faptul că Marian Popa, om supus partiduleţului, că
altfel nu ar fi ajuns autor de Dicţionare de literatura română contemporană, nu-l trece
în cărţulia lui, deci nu a auzit de el. Dar dl. Marian Popa posedă criterii de selecţie
valabile nu mai pentru unii bucureşteni, ori având în vedere câtor nulităţi le-a acordat
atenţie şi i-a trecut în Dicţionarul său, credem că l-a apucat un exces de respect subit
şi a hotărât să-l excludă pe marele poet Ion Pillat ca să facă loc protejaţilor săi.

Adună-ţi sufletul, camarade

Copiii mei, copiii mei,
când mergeţi seara la culcare,
Şi candelele'n tremurare
Vă ning pe creştete văpaia,
Rugaţi-va şi pentru cei
Care-au căzut la Turtucaia.
(G. Tutoveanu)

Când exilul devine apăsător cenuşiu

Gândiţi-vă la morţii fără cruce, fără sicriu.
Şi când îţi infige cuţitul în voi nostalgia,
Gândiţi-vă la cei care-au căzut în Rusia.

Ştiu, în camerele în care fereastra se deschide ca o rugăciune spre cer,

Sunt momente în care şi amintirile se estompează şi pier.
Şi chiar pe Icoana Patriei se aşează o ceaţă, un fum,
În ore târzii, în care nădejdile toate, sunt doar zdrenţe şi scrum.

Te văd camarade; pumnul ţi-a devenit dur, ca o cremene, ca un ciocan,

Te-a otrăvit o imagine: soţia culcată cu altul, în salonaş, pe divan.
Trupul ţi s'a strâns ca un arc şi viaţa devine-o povară.
O, în asemenea clipe, de-ai avea cel puţin o ţigară!

Ninge! Pe geamul de la mansardă zăpada creşte mereu,

Începi să te îndoieşti că mai există undeva, Dumnezeu.
 Şi eşti sătul de viaţă, de toate c'ai vrea,
Să dispari, cum de pe firmament dispare în goluri, o stea.

Ştiu camarade, sunt clipe în care pribegia te frânge,

Speranţa, ca o candelă în care s'a terminat uleiul, se stânge.
Gândeşte-te atuncia cum urlă crivăţul pe coline, pe văi
Şi cum troieneşte pe mormintele camarazilor tăi.

Adună-ţi sufletul risipit şi inima ca pasăre învinsă, rănită.

Sufletul acesta al tău, e explosiv, dinamită.
În tine e nădejdea celor căzuţi şi a celor din Patria în care bântuieşte urgia,
În tine şi în cei care s'au bătut vitejeşte'n Rusia.

Poate condus şi de versurile lui G. Tutoveanu poetul devine vraciul propriilor sale
răni dar şi a camarazilor aflaţi cu el, în exil, cărora le aminteşte că atunci când traiul
lor devine apasător şi cenuşiu şi când le infige cuţitul nostalgia, să se gândească la
morţii fără cruce, fără sicriu, la cei căzuţi în Rusia. El înţelege că de multe ori
pribegia îi frânge şi speranţa se stinge ca şi în candele când se termină uleiul dar să se
gândească arunci cum urlă crivăţul în văi şi cum troieneşte mormintele camarazilor
săi.

Deşi se ocupă şi de grijile de fiecare zi până la urmă ajunge la concluzia că morţii

trăiesc prin noi, aşa cum şi inversul e adevărat, că noi în cea mai bună parte trăim prin
morţi.
Îndemnul poetului e acela că nădejdea celor căzuţi şi a celor din Patria unde
bântuieşte urgie, este în ei, cei ce-au luptat viteşeşte în Rusia.

Numai astfel se pot învinge momentele în care şi amintirile se estompează, iar pe

Icoana Patriei, se aşează ceaţă şi fum cât nădejdile toate sunt zdrenţe şi scrum.

Poate să ajungă să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu, chiar să fie sătul de viaţă
încât ar dori să dispară cum de pe firmament, în goluri o stea, totuşi ceva trebuie să
fie mai presus de toate acestea şi anume speranţele acelora ce au căzut ca şi ale celor
ce suferă în patria unde bântuie urgia, în ei ca şi în toţi care s'au luptat vitejeşte in
Rusia.

Credem, că N.Şt. Govora nu şi-a trădat niciodată idealul de luptă şi nici toate
credinţele strâns legate de el.

Ravaş fratelui Chineaţă

Dlui Pamfil Şeicaru

Era plină de grâu şi de secară, Ţara,

Şi tu frate Chineaţă, adesea te culcai flămând, sara.
Din făina de grâu, doară de sărbători îţi făcea nevasta o burcă.
 Totuşi, foarte rar, te-ai încruntat, ai tras o sudalmă şi au pus mâna pe furcă.

Te sculai de cu noapte, când holdele erau pline de rouă,

Dar din rodul muncii tale, tu nu luai nici una din două.
Sau alţii, totdeauna alţii, care trăgeau foloasele,
Şi tu bietul de tine, te alegeai cu ponoasele.

Ca ţiganul cu scânteia, te învăţaseşi cu răul,

Treceau anii şi dacă se schimba ceva, era doar călăul.
Numai când la hotare năvaleau ca lăcustele, duşmanii,
Şi-aminteau boierii că cei mulţi şi bravi, erau fraţii tăi Chineaţă: ţăranii.

Un timp ale tale au fost toate, pământul, plugul, boruna,

Şi erai fericit, căci în totdeauna, tu şi pământul ai fost una.
Dar liniştea nu avea să fie lungă,
S'a răsturnat, lumea şi într'o noapte iar a bătut clopotu'n dungă.

Tu ţi-ai făcut cruce, te-ai încruntat şi ai sărutat pe Ilinca,

Şi apoi până departe la Volga ţi-ai purtat raniţa şi opinca.
Te-ai bătut ca un brav, cum ştii să te baţi, frate Chineaţă,
Dar ca şi altadată, boerii te-au vândut într'o dimineaţă.

Şi'n batătură la tine, ca la el acasă, venit-a duşmanul

Ţi-au batjucorit nevasta şi fata, ţi-au luat plugul, boii, sumanul.
Dar tu ai răbdat, ai strâns pumnii şi ţi-ai înghiţit de obidă, scuipatul,
Şi de data aceasta ne tu, ci altul era vinovatul.

Dar oricum, stăpânii dinainte îţi dijmuiau grâul, mălaiul.

Păgânii de azi vor ca să-ţi ia sufletul, graiul.
Şi-au hotărât să-ţi fure pamântul, iar tu să rămâi bou de povară,
Iar Ţara, biata noastră Ţară nu mai e Ţară.

Nu mai e timp de aşteptat, nădejdea-i la tine: departe s'aude zgomot de armă,

Se hâţână lumea asta nedreaptă, în curând ai să vezi că se darmă.
Ia seama frate Chineaţă, socotelile pagânilor se încurcă.
Încruntă-te, trage-i o sudalmă şi pune mâna pe furcă.

Poezia "Răvaş fratelui Chineaţă" e dedicată lui Pamfil Şeicaru nu numai deoarece,
cum spunea în poezia "Înserare la Palma de Mallorca" împreună tăifăsuiau despre
Ţară şi plângeau că vor pieri ca Iudeii, înainte de a ajunge în Canaan, dar în acei ani
duceau o luptă dreaptă împotriva trădătorilor de ţară de la 23 August 1944, apărând
interesele singurei clase ce merită consideraţia neamului, ţărănimea, talpa ţării numită
de Mihai Eminescu. Ţăranismul amândorura, după cum de nenumărate ori am arătat-
o, era unul bazat pe rădăcinile proprii ţăraneşti din care-şi trăgeau seva vieţii şi tot ce
aveau mai bun într'a lor fiinţă.

În poezia prezentă autorul face un istoric al cărui personaj principal era fratele
Chineaţă. Deşi Ţara era plină de grâu şi secară, adesea el se culca flămând, din rodul
muncii sale alţii trăgeau folosale pe când el se alegea numai cu ponoasele. De câte ori
navăleau la hotare duşmanii ca lăcustele, boerii îşi aminteau că cei mulţi şi bravi erau
fraţii lui Chineaţă: ţăranii. Însfârşit a ajuns să fie mai fericit căci întotdeauna el şi
pământul a fost una, numai că liniştea nu a durat, lumea s'a răsturnat, astfel că ţăranul
şi-a luat raniţa şi opinca şi după ce-a sărutat-o pe Ilinca a ajuns până la Volga, unde
s'a bătut cum numai el ştia sa se bată. După ce, ca şi altădată boierii l-au trădat iar,
duşmanul după ce i-au batjocorit nevasta şi fata, i-a luat boii şi plugul şi sumanul. Dar
oricum stăpânii de dinainte îi dijmuiau grâul şi mălaiul, pagânii de azi vor să-i ieie
sufletul şi graiul: "Şi-au hotărât să-ţi fure pământul, iar tu să rămâi bou de povară / Iar
Ţară, biata noastră Ţară, nu mai e Ţară".

În ultima strofă îl avertizează pe Chineaţă că nu mai e timp de aşteptat, departe se

aude zgomot de armă, lumea nedreaptă curând se va dărâma încât şi lui nu-i rămâne
decât să se încrunte, să injure şi să pună mâna pe furcă, deci să participe la apropiata
încleştare.

Desigur tonul şi mai ales îndemnul la luptă ne apar nepotrivite şi pentru a-l inţelege
va trebui să recurgem la unele date istorice. Volumul de poezii, a apărut în anul 1954,
deci răvaşul a fost scris mai înainte, într'o epocă ce coincidea cu războiul rece,
declanşat cu precădere între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, rezolvareanu era
decât declanşarea celui de al treilea război mondial. În această conjunctură exilul
românesc e zguduit de un eveniment cu totul senzaţional şi anume o mână de români
exilaţi, propun americanilor să-i paraşuteze în România comunistă, fenomen ce
întărea atmosfera încordată a vremii. Aşa dar nu au fost trimişi de nimeni a fost libera
lor alegere, deci singuri responsabili de ce erau gata să facă. Fără îndoială având în
vedere situaţia din ţară total dominată de o terorare, incredibilă, era un act sinucigaş,
mai ales că cei din ţară se pare că au fost anunţaţi de venirea paraşutiştilor de cineva
aflat chiar la sediul comandamentului american. Cei paraşutaţi, în două echipe
nutreau speranţa că vor putea mobiliza masele, primind totodată şi ajutorul cuvenit
american. Rezultatul a fost dezastruos: majoritatea au fost prinşi de comunişti chiar la
aterizare, fratele lui Golea, Ion, student în medicină a ajuns să împartă manifeste
participanţilor la Congresul mondial al tineretului ţinut la Bucureşti, dar a fost arestat
chiar în timp ce împărţea manifestele respective. Toţi au fost executaţi după o
judecată sumară, scăpând doar Filon Verca, probabil fiindcă fiind paraşutat în ţara lui
de baştină Banatul, oamenii au fost mai solidari şi în loc să se grăbească să-l denunţe
l-au ajutat să treacă graniţa, de unde a ajuns la Paris unde mai trăieşte şi azi, întretimp
a scris pe larg despre evenimentul respectiv, acolo sunt daţi nominal toţi componenţii
celor două echipe, paraşutate în 1953 în ţară.
De-acum vom înţelege tonul amar din Ruga lui Govora din care reproducem trei
strofe:

Dar acuma nu mai putem ne-a ajuns cuţitul la os

Peste noi a venit un popor care nu mai vrea să plece, nu mai poate fi scos.
Ne fură holdele, ne ridică vitele, ne seacă petrolul, bogăţiile toate,
Şi toate acestea le face în numele cuvântului sfânt: Libertate ...

Iar dacă la Tine nu mai poate găsi milă poporul acesta, zămislit din legende şi din
minuni,
Sfârşeşte cu noi, trimite Tu cete, trimite Tu legiuni
De îngeri. Şi ce n'au putut face duşmanii cu arcul, cu puşca şi cu tunul,
S'o facă îngerii Tăi, să ne ucidă, să ne stârpească până la unul.

Sau Doamne, mută-ne în altă parte a pământului

Să nu mai fim la răscrucea furtunilor, să nu mai fim în drumurile vântului.
Şi odată măcar fii îndurător cu noi, mută-ne cu totul cu părinţi, cu iubite, cu
fraţi,
Şi mută-ne şi leagănul zămislirii, mută-ne şi Dunărea, şi împăduriţii Carpaţi.

***

Atunci când ulterior mi s'a vorbit, în exil, de paraşutarea celor două echipe,
cunoscând prea bine situaţia din ţară, nu am rămas deloc entuziasmat de această
acţiune, dezastrul expediţiei putea fi prevăzut matematic.

Totuşi nu se poate constesta faptul că deşi componenţii celor două echipe, numai
fiindcă au fost legionari, nu şi-au iubit din toată inima Ţara, dându-şi pentru ea, darul
cel mai scump căpătat numai odată de la Dumnezeu, Viaţa.

În ce-l priveşte pe maestrul Pamfil Şeicaru în anii lui 1950, cum scria în lucrările sale,
era pentru o insurecţie armată în România, nu exista nicio deosebire între ideile lui şi
cele ale lui Govora exprimate în "Răvaş fratelui Chineaţă". Cu anii, îmbătrânind,
marele ziarist şi-a schimbat atitudinea devenind mai înţelept, era de părere că pentru
poporul rimân insurecţia, după modelul ungar sau ceh, ar aduce după sine, jertfe de
vieţi inutile, prin urmare îi recomandă să aştepte liniştit căderea imperiului sovietic,
ajunsă la scadenţă ca în in 1918 imperiul habsburgic austro-ungar, şi nu se poate
spune că nu a avut dreptate, chiar dacă fenomenul a avut loc la aproape zece ani după
moartea sa.

Nu mai că la sfărşitul vieţii marele ziarist a trecut prin nişte contradicţii greu de
înţeles. Ca naţionalist îl admira la superlativ pe E. Lovinescu cel ce-a contestat
valorile fundamentale ale poporului român, şi se arăta adeptul catolicismului, văzând
în Papa polonez pe adevăratul salvator al omenirii din robia comunistă. Şi toate
acestea le făcea, în timp ce din inconştientul său creator, Pamfil Şeicaru recomanda
ca românii să aştepte cu răbdare prâbuşirea puterii sovietice, atitudine specific
ortodoxă, opusă activismului apusean fie catolic, fie protestant.

Pentru a încheia ciclul poeziilor prezentate, voi reda poezia Desrădăcinare, încă o
realizare ce poate fi considerată o bijuterie exprimată în nestematele cuvintelor,
demnă de a figura în orice antologie închinată marei şi unicei Poezii româneşti unde
îşi au locul cele mai multe creaţii din volumul "Acolo şezum şi plânsem" de N.Şt.
Govora:

Motto:
Fr. Nietzsche

Bald wird es schneien,

Weh dem, der keine Heimat hat

(Curând o să ningă,
Vai, de acela, ce nu are ţară.)

Dezrădăcinare

Ca planta la care i-ai smuls rădăcina

Ne doare lumina, ne doare rugina.
Şi ploaia îngână un cântec de moarte
Departe ni-i gândul, departe.

Suntem ca nisipuri etern mişcătoare

Mânate de vânturi, bătute de soare.
Ca renii în turme, sub a Nordului stea,
Nu ne putem fixa, nu ne putem aşeza.

Abia'nfiripate, iubirile mor

Căci moartea stă'n ele ca viermele 'n măr.
Ca ancora vasul trecutul ne ţine,
Mai trece o toamnă, o iarnă mai vine.

Ne doare, de doare, căci frântă ni-i spada,

În curând are sa cadă zăpada.
Încetul se stinge a dorului pară,
Şi vai de acela ce nu are Ţară.

***
După lectura volumului de poezii "Acolo şezum şi plânsem" al lui Govoara îmi
exprimam ideea că poate într'o zi, poetul îşi va relua din nou dialogul cu "fiinţa de
fum şi mireasmă" a Poeziei. Şi la urmă puneam sub semnul întrebării, dacă nu cumva
atunci vor reînflori pe amintirile lui, iarăşi, livezile de cireşi, caişi, gutui din tinereţea
sa, acompaniate de acelaşi refren villonian, cântat pe flautele inimilor: "Mais ou sont
les neiges d'autan".

Astăzi pot să dau un răspuns precis: Govora nu s'a mai întors la Poezia şi amntirile ei,
ci a înţeles să-şi dea un desnodământ existenţial nu mai prin el considera că va pune
capăt dorului ce îi ardea în inimă, de-atâtea timp. Astfel într'o zi, după Dec. 1989 îi
spune soţiei sale Eugenia şi puţinilor prieteni ci-i mai avea, că a hotărât să se întoarcă
în Ţara copilăriei, adolescenţei şi tinereţilor sale, din satul Galbeni de lângă Tecuci.
Nevasta lui care a suferit sub comunişti o aşteptare de 33 de ani până a primit
paşaportul prin care putea să-şi vadă soţul ce locuia la Madrid, auzindu-l pe Govora
cu ideia de a se reîntoarce în România desigur şi-a amintit de neumăratele chinuri
suferite până a părăsit infernul comunist, ori cum era informată că în ţară nu s'a prea
schimbat nimic, a considerat intenţia soţului ei de a se întoarce în ţară drept o
nebunie, pe care, în niciun caz, ea nu vroia s'o mai trăiască. Să mai adăogăm faptul că
în ultimul timp, au ajuns ambii soţi să primească un ajutor social prin care, însfârşit
îşi aveau asigurate bătrâneţile, care le-au bătut deja la poarta casei, nu chiar de ieri. În
acest fel Govora a plecat singur, fără să mai privească la cei lăsaţi în urma sa. Cu
mult înainte îmi scrisese de intenţia sa vagă de a se întoarce acasă şi eu care vizitasem
ţara după "eliberare" l-am asigurat că tot comuniştii sunt la putere nu mai că ei se
numesc oamenii lui Iliescu, în loc de Ceauşescu, dar mare deosebire nu prea este. Se
înţelege că eu am încercat să-i scot din cap atare gânduri şi se vede că Govora nu a
fost prea sincer cu mine, în sensul că lui deja ideea îi era mult prea avansată de cum
îmi scrisese, de unde nu mi-a mai răspuns, de-altfel cunoscându-i tăria de caracter, nu
mai mă expuneam să-mi bat gura degeaba, nimeni nu-l mai putea întoarce din drumul
său.

Aşa se face că numai peste ani buni am aflat de la o cunoştiinţă comună că Govora
plecase în ţară şi că nimeni nu ştie unde se găseşte, probabil să fi murit. Trebuie să
adaog că Govora suferise cu ani înainte, pe când maestrul trăia, deci cam prin 1980
un mic atac cerebral după care rămăsese cu modificări afazice, avea tulburări
accentuate, mai probabil de scris (alexie) fiind total lucid cu memorie perfectă, dar
înafară de iscălitura lui, îmi scria soţia lui la maşină de unde îşi adăoga şi numele de
Eugenia Beldie, numele adevărat al soţului ei. Scriu toate acestea, că plecând în
România la neamurile lui, Govora nu mai avea posibilitatea să scrie, cum probabil
nici nu ar fi făcut-o. Odată plecat, era bun plecat, a trecut prin atâtea în viaţă încât
nimic nu-l mai inspăimânta.

Este deci inutil să ne punem întrebarea, în fond plină de preţiozitate, dacă prietenul
nostru a găsit în ţară ceea ce visa, ori a trecut prin ultima mare desamăgire a vieţii
lui? Dar ar fi nedrept şi greşit să judecăm lucrurile în acest mod. Personal cred că
trebuie să ţinem seama de romancierul şi poetul Govora, opere în care şi-a exprimat
sufletul cu totală sinceritate, nu-l mai înteresa succesul lor, scriindu-le şi-a făcut
datoria faţă de el însuşi, a contribuit la cunoaşterea sinelui său, fără niciun efect în
reconstruirea ce-a desăvârşit-o prin scrisul său. Desigur, mi-a arătat o deosebită
încredere încredinţându-mi manuscrisului, dar pe de altă parte ştia că nu pot să mi-l
însuşesc, atât poartă pecetea personalităţii sale şi în acest sens avea mai mult decât
dreptate.

Numai plecând de la romanul său şi poeziile lui îl putem înţelege destinul şi

credinţele, şi îi putem descoperi unitatea întregii sale creaţii, dar recitind pe "Acolo
şezum şi plânsem" cu principalele pagini din "Undeva pe Nistru, Tamara Cornaiev",
nu ni le valorificăm pe deplin decât dacă ţinem seama până la capăt de aventura sa
existenţială; numai prin ea se completează în întregul el ceea ce urma să se
împlinească, dreptul său de mărturisire literară depăşea conţinutul unei simple opere
beletristice , căci es nu distrează, mai degrabă descrie hiperbola unui extaz tragic în
esenţa lui profundă. Govora pe ultimul său drum vroia să-şi caute un loc în cimitir
lângă ai lui, şi mai ales îl atrăgea peste vreme mormântul lui Corinel, moartă atât de
tânără, pe care continua să o iubească ca pe fetiţa romantică de la Galbeni căreia îi
plăcea să viseze şi să admire în tovărăşia lui, in serile de vară, luna care înroşea
însângerată dealurile Călimănesei.

Şi deodată, în tăcerea morţilor, Govora îşi simte şi pe mai departe inima caldă,
scăldată într'o apă curată, cristalină. Şi nu se mai simte străin, şi-a regăsit adolescenţa
şi vatra visurilor sub marmura albă a unei cruci. După unele zvonuri se spune că
însfârşit Govora a murit, ca sfinţii, inconjurat de nimbul păcii eterne, astăzi de
odihneşte între ai săi în cimitirul satului Galbeni. Pronia cerească i-a satisfăcut toate
dorinţele, la înmormântarea lui s'au săvârşit toate obiceiurile ştiute din bătrâni, în
urma lui a plâns tot satul cum se cuvine când e petrecut la groapă un om de omenie.

Acesta a fost poetul, romancierul, ziaristul, polemistul şi pamfletarul N.Şt. Govora

dar înainte de toate, eroul unei existenţe nu de fiecare zi. Dacă poporul român ar
poseda astăzi astfel de oameni, lângă ei i-aşi orândui pe Pamfil Şeicaru şi Ion
Emilian, co toţi cei ce s'au bătut vitejeşte în Rusia, Ţara noastră ar avea o cu totul altă
soartă, mai înălţată, mai lângă Dumnezeu.

Unitatea operei lui Govora e dată de spiritul romanului său, incununat de laurii
poeziei simţite ca pe un cântec de înger, exilat din paradisul condiţiei sale umane,
remarcabilă şi prin fiinţarea existenţei lui, prin care tot ce a fost imaginat pe carările
visurilor s'a transfigurat şi s'a împlinit aevea: rădăcinile din Fiinţa sa înfipte în
pământul lui natal l-au readus, ca prin minune, acasă, simţind miresmele cerului
aburind din huma veşniciei, pe când cu moartea, spicele verzi ale grâului îi vor
aluneca peste faţă şi el va crede că este mâna iubitei, toate aceste vedenii nasc din
inima inimii pământului, vatră şi altar cu tainele fraţilor tăi, Glia Patriei, giulgiul
luminii, unde înfloresc chiar şi spinii: "Mai albi decât sunt numai crinii".
Să ne despărţim de poeziile lui Govora rostindu-i mirabila creaţie întitulată Glia, una
din podoabele tradiţionalismului nostru poetic, posibil să fie alăturată poeziilor,
Cântecul Potirului de N. Crainic sau Intoarcerea lui Ulise de Radu Gyr:

Patrie, Patrie, în glia scumpă a ta,

Plugurile rastoarnă brazdă adâncă şi grea.
Dârzi, stau încovoiaţi pe coarnele lor, ţăranii,
Cum au făcut-o părinţii, bunicii şi strămoşii lor, Dacii şi Romanii.

Întotdeauna au stat neclintiţi în faţa furtunii,

Ca şi fraţii lor din codri, gorunii.
Duşmanii au venit, au plecat sau şi-au găsit aicea mormântul.
Dar ţăranii au rămas, căci îi legau plăvanii, plugurile şi pământul.
Dar ţăranii au rămas, căci îi legau plăvanii, plugurile şi pământul.

Unii dintre năvălitori au fost aşa de negri la suflet, aşa de câinoşi.

Veneau din Răsărit şi Miazănoapte, din codri întunecoşi -
Că luau tot ce găseau, treceau totul prin flacări şi sânge,
Şi nu lăsau ţăranilor decât ochii pentru a plânge.

Dar au plecat şi aceştia, iar pe urmele lor,

În glia ta Patrie, plugul a pornit harnic, răscolitor.
O, de-aş putea de-aşi putea,
În urma plugurilor aşi îngenunchia!

Şi-un bulgăre aşi lua din brazda neagră şi udă,

Brazdă grea, rasturnată, cu sudoare şi trudă.
Şi l-aşi săruta ca pe o moaşte, ca pe-o icoană.
Apoi l-aşi pune pe inimă, cum pui leacul pe rană.

Patrie, Patrie, cât este de scumpă această gle a ta,

N'o pot înţelege decât cei cari, ca şi mine, nu o pot săruta.

***

[In volumul III lipsește de 140 de pagini de corecție, de acum înainte numai
după manuscrisul original, de Ovidiu Vuia - Editura ALMAROM nu a întors-o -
mai ales din cauza Capitolului 13 – D-l. Schenk? Gez. Rita Vuia]

11. Restituiri
Fără îndoială Pamfil Şeicaru a fost unul din cei mai nedreptăţiţi oameni ai culturii
româneşti şi continuă încă să fie. Ceea ce spune Hamlet lui Horaţiu despre firea
danezului că dacă are un călcâi al lui Ahile semenii tot în el lovesc, se potriveşte şi
românilor numai că de cele mai multe ori, respectivul călcâi al lui Ahile se arată a fi
inventat, susţinut de simple zvonuri, neverificate se înţelege.

Credem că în cultura nici unui popor nu există atâtea denunţuri de plagiat ca la noi şi
în acelaşi timp sunt oamenii de valoare înlăturaţi, pe nedrept din cadrul ei pentru
totdeauna, mai ales datorită unor greşeli ce nu le-au făcut, dar li se atribuie fără şanse
de a fi confirmate.

L-aş da exemplu pe Anghel Demetriescu, un om de o pregătire intelectuală

superioară, care a suferit o viaţă întreagă din cauza unei confuzii a lui N. Iorga cel ce
l-a considerat autorul articolului "Poeziile lui Eminescu", apărut în 1875 în Revista
contimporană, scrise nu de el ci de o persoană înveninată şi slab pregătită iscălind cu
pseudonimul Gr. Gellianu.

Mai mult decât curioasă e reacţia criticilor secolului al XX-lea românesc, în legătură
cu activitatea lui Anghel Demetriescu: G. Călinescu îi consideră scrisul ca fiind al
unui prost, pe când Tudor Vianu în cartea sa "Arta prozatorilor români" îl aşează pe
acelaşi A. Demetriescu alături de N. Iorga şi Al. Odobescu deci printre întemeietorii
scrisului savant.

Şi ar mai putea fi dat ca exemplu chiar Macedonski, ori Al. Davila. Acesta din urmă
căsătorit cu Saşa, văduva lui Odobescu, a fost învinuit că şi-ar fi însuşit din
manuscrisele acestuia, piesa Vlaicu-Vodă ceea ce s'a demonstrat a fi nefondat. Mai
târziu când Al. Davila a căzut paralizat la pat, rănit de propriul său valet, constatându-
se că e homosexual, raporturile sale au fost diagnosticate, de către G. Călinescu, drept
scârnave.

Personal, cred că Pamfil Şeicaru stă în fruntea tuturor, ţinta unor atacuri formulate în
acelaşi mod suburan, şi dacă a trecut peste ele se datorează firii sale tari, energiei ce-l
mâna mereu înainte spre împlinirea idealului propus. Ori dacă atacurile, până în 1944,
erau date pe la spate, politicienii burghezi şi partizianii lor ştiindu-i de frică, acestea
s'au oficializat în timpul exilului său, când atacurile se dirijau de la centru, în parte le-
am discutat, pomenind pe Fanny Rebreanu, privitor la romanul Golrile era pur şi
simplu manevrată de alţii, şi la fel se prezentau Agatha Grigorescu-Bacovia sau D.
Micu, ultimul discutabilul autor al lucrării Despre Gândirea şi Gândirism.

Dintre toţi ne vom ocupa de M. Gafiţa deoarece acesta ajunge să falsifice

personalitatea lui Pamfil Şeicaru cât şi relaţia de prietenie dintre P. Şeicaru şi Cezar
Petrescu. Doar pornind da-aici vom ajunge treptat la un început de reabilitare a
masestrului, prin Delirul lui Marin Preda şi ulterior prin mărturiile chiar ale lui Cezar
Petrescu.
Este de reţinut că de acest capitol al restituirilor, mult material îl am răspândit de-a
lungul acestei cărţi, nu mă voi mai ocupa de el doar mă mărginesc să-l citez, după
cum urmează. Am analizat portretul făcut de P. Şeicaru lui N. Iorga din paginile
respective se pot deduce relaţiile cordiale ce existau între cei doi, şi ele, în timp au
fost continue, din 1918 când ofiţerul Şeicaru l-a cunoscut la Iaşi până în anii 1939-
1940 când N. Iorga i-a promis că-i va scrie prefaţa la cartea "Despre Pamfelt" pe care
marele ziarist tocmai o scrie. Din păcate împrejurările tragice prin care marele istoric
şi-a pierdut viaţa, nu i-a mai permis să scrie interesanta prefaţă, al cărei plan îl
schiţase deja.

Dacă mai adăogăm la toate aceasta rândurile scrise de N. Iorga despre Pamfil Şeicaru,
ne vom da seama că marele savant nu putea să fie autorul butadei, "un şantaj / un
etaj", doar dacă ar fi putut lua locul unui stâlp de cafenea ori aşaceva nu era posibil.

O să mai cităm aici discursul lui V.V. Stanciu şi mai ales, excepţionalui articol semnat
de Ion Vinea: "Geneza unei gazete", redat în întregime într'altă parte. Cu această
ocazie se va împrospăta memoria literaţilor partinici, care nu uită să se refere la
activitatea lui Ion Vinea ca ziarist la nenumărate publicaţii moderniste de avangardă,
dar uită, ceea ce-i de condamnat că şi-a făcut mai mult decât ucenicia la Cuvântul şi
Curentul ambele conduse de Pamfil Şeicaru, deci i-a fost mentorul şi dascălul cel mai
de valoare de la care a învăţat, arta de a scrie la ziar.

De ce îl urau comuniştii pe Pamfil Şeicaru e uşor de explicat, el era campionul

antirusismului românesc, în viaţă, şi dacă cei din ţară nu şi-au schimbat atitudinea lor
duşmănoasă, e o dovadă mai mult că însuşi Ceauşescu practica un joc dublu, era în
solda Rusiei sovietice, fidel ei, după cum susţineau unii destul de ştiinţific.

S'a creat un adevărat clişeu Pamfil Şeicaru, circulând de la unul la altul, încât până la
urmă minciunile s'au încetăţenit, mai ales într'un regim de dictatură, unde orice
iniţiativă critică este jugulată încă înainte de a se naşte. Iată o notă la "O viaţă de om"
de N. Iorga prin care persnajul nostru cunoaşte aceeaşi definiţie de rutină deşi autorul
îl citează pe marele ziarist de două ori şi în ambele cazuri laudativ: "Pamfil Şeicaru
(n. 1894) ziarist, fondator împreună cu Cezar Petrescu al revistei de polemică
politico-literară Hiena (1919-1924) la care au colaborat Al.O. Teodoreanu,
Demostene Botez, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Perpessicius, Lucian Blaga, Gala
Galaction, N. Iogra, Ion Minulescu etc. În 1923 face parte din comitelul de conducere
al revistei Gândirea. Numele lui se leagă de ziarul Curentul al cărui director a fost
până la 23 August 1944. Unul din pamfletarii temuţi ai perioadei, cunoscut pentru
cinismul şi venalitatea lui. Şi-a pus condeiul în slujba ideilor de dreapta, fiind unul
din susţinătorii dictaturii antonesciene".

Desigur, datele biografice sunt incomplete, trecându-se peste activitatea marelui

ziarist, la Cuvântul, şi ar mai trebui să adăogăm faptul că ziarul Curentul nu a
funcţionat până la 23 August 1944 ci şi-a sistat apariţia odată cu plecarea lui P.
Şeicaru în străinătate pe data de 9 August 1944. Dar ce contează toate aceste
regretabile omisiuni, când ţi se dă satisfacţia să minţi, adică să vorbeşti de cinismul şi
venalitatea unui om pus în situaţia de-a nu se putea apăra. În ce priveşte ultima frază
e de fapt un omagia, adresat celui ce a rămas până la capăt un om de dreapta,
susţinând regimul antonescian mult mai românesc şi mai uman decât cel comunist,
sovietic.

Totuşi unul din cel mai mare denigrator al lui Pamfil Şeicaru a fost M. Gafiţa care nu
s'a dat în lături să falsifice adevărul, otrăvind de la sine putere, aşa cum am mai scris-
o, reporturile prieteneşti dintre maestru şi Cezar Petrescu.

Cezar Petrescu a fost un autor mult preţuit şi de marele public, prin urmare avea
câştiguri grase, mai ales că era de o productivitate rar întâlnită, ceea ce explică unele
inegalităţi ale operei sale dar nu atât de multe ca să fie scos din literatura română cum
au încercat într'un timp comuniştii.

Camil Petrescu nu se poate compara cu Cezar, fiindcă a ratat în toate domeniile

abordate, ce cele câteva puţine reuşite nu-l putea concura pe Cezar P. de proporţiile,
dreptate avea Pamfil Şeicaru, unui Balzac al românilor. Şi dreptate mai are maestrul
atunci când susţinea că partidul unic muncitoresc era împotriva caracterelor de răzeşi,
ţărani liberi din romanele lui C. Petrescu ştiindu-se că sunt adversasarii neîmpăcaţi ai
hoţilor de pământuri, comuişti.

Săltarea lui Camil Petrescu este tendiţioasă, politică, pe când apărarea lui Cezar e
făcută din circumstanţă, pentru a-l diminua continu pe celălalt. M. Gafiţa uită că in
timp ce Şeicaru trăia modest, Cezar Petrescu şi-a luat o vilă la Buşteni unde astăzi se
află instalat un muzeu dedicat memoriei sale de mare scriitor. Când l-am vizitat, am
căutat intenţionat ceva, cât de mic care să amintească de prietenia lui Cezar cu
Pamfil, dar n'am găsit absolut nimic deşi eram la un an şi mai bine de la revoluţie.

După M. Gafiţa, la Hiena cei doi şi-au împărţit sectoarele, Cezar Petrescu se ocupa cu
literatura pe când Şeicaru cu sectorul de ideologie politico-economică şi socială de
unde el l-a folosit ca primă trambulină în vederea atingerii obiectivelor urmărite, de
fapt un nou prilej de a calomnia în modul cel mai josnic: "el decade curând la nivelul
cel mai de jos al oficinelor burgheze, vestind pe autorul şantajelor organizate în
Curentul, al polemicii aşa-zisei independente, contra bani peşin".

Să se oserve zisul literat, posedă limbajul activistului de partid, conştient că hârtia ce-
i stă la dispoziţie îi dă dreptul să afirme tot ce-i trece prin minte, ajunge chiar hilar
când descrie scena cumpărării polemicii obiective cu bani peşin, dându-nu siguranţa
că acest tovarăş nu a citit un rând din articolele maestrului, pur şi simplu bate câmpii.
Iată unde duce lipsa de libertate, la umbra dictaturii cresc doar buruienile şi plantele
otrăvitoare, cum este cazul şi acestui fidel servitor al partidului comunist.

Şi cine îşi va închipui că odată cu stupizeniile respective, M. Gafiţa a încheiat

repertoriul insultelor se înşeală, abea acum urmează grosul Tor, din ele, mă voi
conforma, şi voi cita ceea ce-mi pare mai important: "Pamfil Şeicaru a devenit una
din cele mai odioare figuri ale ziaristicii româneşti dintre cele două războiae, poate
cea mai odioasă întruchipare a gazetarului necinstit, versatil, afacerist, adevărat
rechin al presei. Posedând un condei ager, ei l-a pus cu voluptate în slujba căpătuielii,
a dobândirii de putere personală, a minciunii şi şantajului".

Consideră, Cezar Petrescu îl va lua de model pentru figura ziaristului venal din
romanele sale, ceea ce înseamnă că îngustează în mod nepermis orizontul lui de
inspiraţie, nu-l poate înţelege, pur şi simplu. Dar să redăm lungul pomelnic al
ziariştilor venali, întruparea multiplă a maestrului transformat în arhetip, fals
bineînţeles: "Mirel Alcaz din Calea Victoriei, Iorgu Hortolomeu din Cheia visurilor,
Filip Filipovici în ciclul Miss România, Horia Ţincoca din Aurul negru, toate apărute
chiar în timp ce era redactor la ziarul lui Şeicaru, Curentul. După Eliberare (care
eliberare?), in Hartular Hristodorescu (poreclit Şperţular Şperţulărescu) din episodul
"Ai noştri ca brazii" şi mai cu seamă în Vladimir Străvolniceanu-Vladim din romanul
care-i poartă numele."

Cu siguranţă, nici unul din aceste personaje nu au nici cea mai mică legătură cu
Pamfil Şeicaru, pe când Vladim, neterminat, poate fi realizat literar, dar numai cu
condiţia ca autorul să specifice de la început că orice asemănare între ei e pur
întâmplătoare.

M. Gafiţa scoate dintr-un sertar cică o scrisoare adresară de Cezar P. lui Pamfil,
prietenul său bun. Nu ni se dau decât fragmente disparate, astfel că nu înţelegem prea
multe, s'ar putea ca obiectul discuţiei să fie cu totul altul, de cel bănuit. Arătând că a
ajuns la capătul răbdării lui, "depăşind cu mult limitele unei capacităţi normale de
îndurare", se adresează revoltat, Cezar: “"Am plecat la drum împreună" Quantum
mutatos ilio: Erai altfel. Altul. Hotărât că erai altfel şi altul. Altminteri cum ne-ar fi
legat ceva? ... Am plecat la drum împreună. Te-ai îndreptat spre o lume şi ţeluri ce nu
erau de fel ale mele. Nu odată potrivnice mie ... Succesele şi biruinţele tale ... In orice
caz nu erau şi ale mele, ba dimpotrivă, mă împuţinau în ochii altora, fiindcă alţii mă
credeau complice şi beneficiar.”

Prin această scrisoare scrisă la 23 Ianuarie 1936, exclamă exegetul satisfăcut s'a
produs ruptura dintre cei doi, după o colaborare de 17 ani, mai precis din 1919 când
au plecat împreună din Iaşi să cucerească Bucureştului.
Dar eu sunt in stare s'o dovedesc prin scripte că autorul nu are dreptate încât dacă cei
doi nu s'au despărţit definitiv pot avea două explicaţii: ori scrisoarea respectivă nu a
existat niciodată ori dacă da, citind-o maestrul şi-a dat seama ca e iar vorba de cine
ştie ce bârfe de redacţie, ori fiindcă din cauza lor ar fi fost păcat să se supere cu un
prieten atât de bun, l-a căutat pe Cezar imediat, explicându-i că el se înşală amarnic
dacă poate crede că a devenit un altul faţă de cel cu care a plecat la drum, odinioară.

Şi că lucrurile n'au stat atât de critic, cum le bănuia M. Gafiţa, din mărturia
maestrului ştiu că Cezar Petrescu a părăsit Curentul în 1937 pe la sfârşit la
propunerea regelui de a înfiinţa România, ziar finanţat de el ca să-i sprijine dictatura
personală instalată în 1938. Tot P. Şeicaru îmi scria că în timp ce România, Cezar, nu
reuşea să vândă mai mult de 3.000 de exemplare, Curentul se ridica la 70.000.

După alungarea regelui, odată cu instalarea legionarilor la putere, România, titlul

ziarului lui Cezar Petrescu a apărut în culoare verde, fără prea mult succes, ca apoi să
fie de partea lui Antonescu. După 1944, sub comunişti Cezar Petrescu a scris câteva
scenarii slabe de film, şocant de tendenţioase, regimul comunist nu i-a prea priit, din
această cauză Şeicaru îl socotea un Balzac al românilor dar nu mai până în 1944.

Să ne amintim de discuţia dusă de Jani Popa la Viena cu Cezar Petrescu, păzit de

Zaharia Stancu, i se plângea de tirania comunistă din ţară, care nu-l lasă să-şi caute de
sănătate la Paris. Convorbirea i-a fost relatată maestrului.

M. Gafiţa (1923-1977) mort, în timpul cutremurului din 4 Martie, 1977 a ratat ocazia
să scrie o carte ce să înfrunte timpurile şi asta fiindcă s'a lăsat dus de valurile vremii
pe cât de trecătoare pe atât de mincinoase.

În cele scrise, uşor vom admite că M. Gafiţa nu are dreptate în caracteritarea dată lui
Pamfil Şeicaru, cu fiecare rând se demască tot mai mult tendenţiozitatea cărţii sale.

Cum nu se gândesc oamenii că ce pun pe hârtie le supravieţuieşte şi îi pot

compromite pe vecii vecilor.

Se vorbeşte de şantajele maestrului dar nici unul din detractorii săi nu este în stare să
puie în discuţie măcar un şantaj din cele mai multe. Dacă vom analiza punerea
plagiatului poeziei lui L. Blaga în discuţie publică de către I. Ursu Soricu drept un
atare şantaj, atunci ele nu sunt decât modalităţi de cunoaştere a adevărului, deoarece
maestrul nu era nici necinstit, nici versatil, nici un mare rechin al presei, M. Gafiţa a
făcut afirmaţii în vânt, dreptate avea maestrul, ca să câştige în schimb elogiile şefului
său comunist.

Este o calomniere josnică a unei mari personalităţi, cum sigur a fost Pamfil Şeicaru,
independent în activitatea sa, neîncadrat nimânui, liber în gândirea lui, idealul său
fiind acela, că indiferent de poziţiie socială, fiecare om trebuie să afle adevărul, de
unde pe drept a simţit marele ziarist că n-a fost comod deloc, din această cauză i-a
fost dat să sufere multe lovituri nedrepte.

Cum am mai spus-o, aşteptăm de la cei ce pot să consulte Curentul lui Şeicaru şi alte
documente, să scoată la lumină asemenea şantaje dacă ele există, în schimbul cărora
marele ziarist să fi încasat bani peşin, ori dacă nu, să se recunoască deschis acest
lucru ca o datorie fată de spiritul rănit al unei mari personalităţi, ultragiate în mod
ordinar.
De altfel, cum s'ar putea explica schimbarea maestrului, în 1944 de 50 de ani, când
era pe deplin format, să devie în exil un altfel de om, doar se ştie că la respectiva
vârstă o lichea şi un rechin ai presei nu-şi poate lepăda vechile deprinderi. Răspunsul
este numai unul: dacă Pamfil Şeicaru la 50 de ani în exil s'a dedicat cărţii şi studiului
intens e dovadă că aşa a fost şi în ţară, numai că meseria de ziarist pe care o iubea nu-
i lăsa atâta timp la dispoziţie. Dacă rosturile sale ar fi fost spre căpătuială nu ar fi
suferit atâta sarăcie pentru slujirea unul ideal ce nu-i aducea atâţia bani peşini, ci ar fi
început să-şi caute modalităţile de îmbogăţire mai mult ca oriunde, uşor de găsit, într-
o societate capitalistă.

De altfel, pe cel ce-şi ia libertatea să studieze viaţa maestrului, în ţară ca şi in exil, o

să-l surprindă faptul că în nici o parte a albiei şi hotarelor, n'o să-l întâlnească pe
omul descris de calomniatorii lui, în culori mai mult decât negre.

Dar să dau două exemple. Primul este Ion Caraion, venit în exil după 50 de ani: nici
chiar pentru un semen nu atât de apropiat nu o să fie greu să remarce la el i
efervescenţă interioară, îndreptată contra celor din jurul său, totdeauna cu tendinţa de-
a ieşi în evidenţă sau să-şi manifeste o anumită apartenenţă, de obicei extravagantă.

Acest om deşi suferind, în loc să-şi îndrepte atenţia spre o eventuală operă a sa, era
preocupat de modul cum ar putea să-şi înmormânteze talentul dar împreună cu el să
fie sub pământ şi duşmanul său de moarte Eugen Barbu. Acest om a reuşit să
mobilizeze Europa liberă şi s'o pună pe cel mai fals drum posibil, fiindcă nu posedau
nici un argument care să susţie plagiatul de către E. Barbu al romanului Groapa după
N. Crevedia.

Cred şi astăzi cu câteva ore înainte de a muri, Ion Caraion mai pregătea un model de
ţeapă pe care să o mai bage odată, otravită în inima adversarului său. După cum se
vede Ion Caraion a rămas acelaşi de pe vremea când Marin Preda îşi scria "Viaţa ca o
pradă".

Al doilea ales de mine este Petru Dumitriu, pe care-l cunosc mai ales după scrisul său
şi acesta citit parţial. După mine el face parte dintre scriitorii ce până la un punct pot
fi înţeleşi, deoarece trăiesc din ce scriu, dacă nu ar sări mult peste bord. De pildă, sa-l
amintesc pe Titus Popovici coleg cu mine de liceu, la Arad, în timpul refugiului, sub
comunişti cu Mercedes la scară, apartement întâia la Mogoşoaia, care totuşi fiindcă
nu câştiga prea mult cu romanele sale mincinoase ca de pildă Străinul, s'a hotărât să
scrie scenarii de filme că sunt mai bine plătite. Cam aşa mi-l închipui şi pe Petru
Dumitriu. Sigur nu pe nimic şi-a terfelit familia de boierinaşi, şi nici atât primul
roman în franceză unde povestea viaţa unui securist nu a scris-o chiar pe gratis.

Desigur, Balzac m'a învăţat să fiu mai atent cu mizeriile băneşti ale scriitorilor, şi
lucrurile s'au înăsprit în ultimul secol, când pe faţă se susţine că tehnica e totul,
cultura un cuvânt ruginit. Totuşi să fim drepţi nici un mare autentic artist nu şi-a
planificat o mare lucrare, în funcţie după câţi bani peşini i se pun în palmă.
Numai că Petru Dumitriu e băiat practic şi atunci şi-a zis, dacă afacerile cu cartea nu
mai merg să fac, afaceri pur şi simplu, din ele va cădea sigur şi câştigul. S'a mutat la
Frankfurt unde i-au mers atât de bine afacerile că a fost prins, nu ştiu eu cu ce, adică
cu mâţa in sac, de a trebuit să păraseacă Germania şi stă de-atunci la Metz oricum nu
prea departe de Meca Europei, Frankfurtul. Despre acest caz au scris ziarele germane,
la timpul lor.

Am vrut să spun că nici Petre Dumitriu nu s'a schimbat în exil, face tot ce-a făcut şi
odinioară, afaceri, când cu oamenii partidului comunist, când cu cei mai noi, social-
democraţi, important este că tot şeful vechi a rămas pe loc. E acelaşi.

Şi în lumina acestor date să nu-l admirăm pe Pamfil Şeicaru cel ce s'a sacfrificat
pentru idealul său ramânând omul de totdeauna cu inima închinată cărţii şi neamului
său românes, cu toate greutăţile şi mizeriile inerente exilului, şi-a continuat activitatea
din ţară perfecţionându-şi cunoştinţele istorice şi cele de cultură generală, fără să
renunţe total la ziaristică.

Acesta este defăimatul Pamfil Şeicaru, împărtăşind vina de a fi altfel decât societatea
sa coruptă împotriva căreia a luptat, pentru drepturile ţărănimii, de când s'a întors de
pe frontul primului război mondial decorat cu ordinul Mihai Viteazul.

Orice altăceva înseamnă minciună şi defăimare comunistă în alianţă cu politicienii

de veche orientare, înfăptuitoarea actului de la 23 August, un salt în neant pe care
Pamfil Şeicaru il consideră ca unul de mare trădare, şi fiindcă nu putea merge
alăturea de ei în exil, au urmat alte defăimări, cu care a fost murdărit cel ce-a stat
mereu în slujba adevărului caracterizându-i activitatea de ziarist, istoric şi scriitor,
Patriei credincios până la ultima bătaie a inimii sale.

A nu accepta acest martiraj al unui om, înseamnă să nu înţelegi realitatea că semenii

hulpavi i-au muşcat inima, aşa ca vulturul trimis de Zeus, ficatul lui Prometeu.

Supus atâtor defăimări de-alungul vieţii sale, acum înţeleg de ce maestrul nu le dădea
importanţa cuvenită, mai ales în ultima parte a vieţii sale, spunea că nu are timp s'o
facă, el se luptă cu conducătorii ţării şi nu cu slugile lor. Poseda era un de fel de forţă
spirituală care îi întreţinea veşnica tinereţe şi era sigur că odată adevărul va ieşi la
lumină, dacă acei ce se vor ocupa cu activitatea sa vor fi stăpâniţi de obiectivitatea
necesară. Vedea în mine omul ce poate să scrie despre unele momente cruciale dacă
el nu va avea timp să se ocupe de ele.

Romanul Delirul de Marin Preda poate fi numit al marilor reabilitări, alături de Ion
Antonescu va figura în respectiva galerie eroică şi Pamfil Şeicaru, sub nume de
împrumut, se înţelege. Ca timp, prin faptul că Ştefan Paul zis parizianul a intrat la
Ziua în cel de al zecilea an de existenţă, ne aflăm în anul 1939.
Dar să dăm cuvântul scriitorului: "Grigore Patriciu (era un pseudonim, îl chema Ilie
Dobre) construise cu banii săi înalta cladire în care se află acum, e drept, nu dintr'o
dată, ci cum se spunea în lumea duşmanilor lui, de fiecare dată când săvârşea un gros
şantaj. "Etajul şi şantajul", formulase cineva această manieră de a parveni in lumea
presei şi publicul îl acceptă pe marele ziarist, pe care îl citea totdeauna cu interes, cu
şantajele lui cu tot, fiindca era un îndrumător de opinie bun. Numai la început o
pornise sub tutela unui om politic care îl subvenţionase pentru interesele lui."

De la început trebuia să-i dăm dreptate maestrului când susţinea că deşi Marin Preda
îi descria ca o figură pozitivă, nici el nu se emancipase de zicala "etajul şi şantajul"
ceea însemna că vede în el pe omul venal dar simpatic, ori asta - cum îi cunoaştem,
viaţa - Pamfil Şeicaru n'a fost. Desigur un romancier poate inventa dar în caz că scrie
un roman istoric se cuvine, pentru realizara operei, să respecte anumite evenimente
privind veridicitatea unor eroi, nu numai principali. Dar pe această cale, poate să
recurgă şi la imaginaţie dar numai după principali. Dar pe această cale, poate să
recurgă şi la imaginaţie dar numai după ce a redat întocmai atmosfera epocii
respective.

Să ne reamintim de rândurile scrise lui Radu Valentin, în legătură cu "Delirul"

întrebându-l dacă îl cunoaşte pe scriitorul Marin Preda, pentru a-i comunica unele
opere, romane istorice reuşite ca din ele să-şi însuşească metoda de a combina realul
cu produsul pur al imaginaţiei. În acest cadru, maestrul citează romanul lui M. Barrès,
Salut au soldat, dedicat generalului Béranger, figură principală a istoriei Franţei,
ratată până la urmă.

De unde se vede că pa marele ziarist nu-l mulţumea romanul Delirul, după el departe
de a corespunde unui roman cu adevărat istoric, nu depăşeşte condiţiile unui reportaj
ceva mai lung. Ori cei mai mulţi, inclusiv criticii şi exegeţii literari duşi de valul cel
nou, în care rediscutarea faptelor în mod pozitiv ale lui Ion Antonescu sau Pamfil
Şeicaru, le părea, şi aveau dreptate, în sine un eveniment istoric deosebit, de unde
cuprinşi de un entuziasm să-i zicem neliterar, au trecut, cu uşurinţă peste unele
slăbiciuni ale operei literare scrisă de Marin Preda, Delirul. Astăzi, emancipându-mă
de influenţa fantastică a respectivului moment politic, tot mai mult trebuie să mă
alătur părerii maestrului, pe care de altfel o aveam înainte de a o cunoaşte pe a
dânsului, aşa dar în cele următoare o voi şi demonstra. Se susţine că intervenţia
ambasasorului sovietic la Bucureşti a împiedicat apariţia volumului al doilea a cărţii,
în care urma să se descrie comportarea eroică a mareşalului, opusă laşităţii celor ce,
în frunte cu regele Mihai, s'au grăbit să-l trădeze.

Fără să neg importanţa formală a intervenţiei diplomatului rus, consider că Marin

Preda a renunţat la continuarea Delirului, nesimţindu-se în stare să descrie nişte
evenimente ce ţineau de un război considerat de el ca orice război un dezastru, deci
cu această concepţie nu putea pătrunde în caracterul nici al lui Antonescu nici al lui
Pamfil Şeicaru, amândoi cu o altă mentalitate privind existenţa unui război "sfânt"
antibolşevic sau unul de întregirea neamului cum era primul război mondial pentru
marele nostru ziarist.

Dacă Marin Preda nu ar fi renunţat de bună voie la Delirul, nimeni nu l-ar fi

împiedecat să-l scrie pentru sertare, prevăzând timpuri mai bune pentru publicarea
lui, dar faptul că nu a făcut-o înseamnă că nu s'a simţit în stare să descrie fapte eroice
pentru o epocă, profund dispreţuită chiar de el, în cele dintâi. Nu e lipsită de
semnificaţie scene cu tinerii care încep să se masturbeze, atunci când află că România
a intrat în război. Pe această cale Marin Preda, împreună cu tinerii lui îşi arată tot
dispreţul faţă de războiul început şi se va afla lângă cei ce în "Viaţa ca o pradă", vor fi
sabotorii lui. Putea un atare scriitor să ducă până la capăt destinul eroic al
mareşalului? Din consideraţie pentru Marin Preda, pe care-l respectăm şi chiar îi
preţuim ca autor al romanului existenţialist, de mare valoare, Cel mai iubit dintre
pământeni, postum îl felicităm că a renunţat să scrie un roman cu o temă pentru care
marele lui talent nu se arăta potrivit să o realizeze. Ceva asemănător i s'a întâmplat şi
poetului american Ezra Pound care avea în plan ca după terminarea războiului al
doilea mondial, în semn de închinare lui Dante, să-şi completeze cântecele pisane cu
descrierea Paradisului, în versiune modernă. Dar, după se a trecut prin cuştile de la
Pisa a renunţat definitiv la acest proect, din cauză că pentru el a încetat să mai existe,
pe pământ paradisul, cântat de poetul florentin, şi numit terestru. Se poate spune că
Marin Preda nu a mai continuat Delirul după se şi-a dat seama şi el că pe pământ nu
mai există Edenul visat de poeţi, nu e loc decât de marele infern, şi astfel în
continuarea Delirului a scris pur şi simplu, romanul noii existenţe româneşti aflată în
robia comunistă: Cel mai iubit dintre pământeni, unde şi-a dat preaplinul talentului
său.

Întorcându-ne la Grigore Patriciu, cu numele lui N. Crainic, Ion Dobre, autorul ţese o
intrigă politică în cursul căreia un mare poet care îl îndrumă spiritual pe Patriciu,
primeşte de la un puternic al zilei: o sută de mii de lei ca să scoată o foaie politică.
Dar abea publică primul număr şi un adversar politic îi propune suma de patru sute de
mii dar să editeze o revista literară în loc de una politică. Să reţinem răspunsul
poetului: "Adu banii încoa şi dă-i în p ... mă-sii de lichele" iar autorul adaogă, plin de
înţeles: "Aşa se născuse o revista literară şi murise un ziar politic". Rămâne
descoperit N. Crainic.

Într-o fază atât de importantă, autorul inventează fiindcă la Hiena, maestrul aflat la
începuturile sale nu avea nici un îndrumător spiritual, Cezar Petrescu îi era prieten,
iar Tudor Arghezi se mulţumea să-şi publice poeziile şi articolele, nu-l putem socoti
în niciun caz, chiar din contră, indrumătorul lui P. Şeicaru, se ştie că acesta l-a
sprijinit publicându-i în Hiena, poeziile din volumul Flori de mucigai.

Ori în continuare pune sub acelaşi stigmat, al banului câştigat necinstit şi pe Grigore
Patriciu, autorul nu admite că de fapt o publicaţie putea să se întreţină prin resurse
proprii: "Patronul Zilei care pe atunci era un om foarte tânăr procedase într'un chip
asemănător, (ca marele poet n.n.) dar devenise repede independent şi temut, în timp
ce îşi cucerea cu hotărâre publicul său. Scopul nu scuză mijloacele, dacă avem altele
la îndemână. Dar ce putea să facă un mare poet, pe care îl frigeau degetele să scrie?
Ca şi un ziarist care îşi simţea vocaţia, dar banii erau la alţii? Îndată se clădirea se
înălţă la opt etaje, marele ziarist renunţă la sursele de caştig care i-ar fi ştirbit
reputaţia şi se dedică în întregime informării opiniei publice. Pătrunse la sate şi tirajul
crescuse considerabil. Avea o cultură politică şi sociologică temeinică şi cu toate
acestea stilul său rămăsese simplu şi direct şi de aceea dilemele şi interogările lui erau
atât de dramatice şi în forma lor, accesibilă, nu numai în fondul lor, pe care îl
exprimau şi nenumăraţi alţi ziarişti (unii ciar în ziarul lui) dar cu un stil mai pretenţios
şi mai sofisticat."

Este de neacceptat că atunci când un personaj, cum era Pamfil Şeicaru trăieşte, să nu
depui efortul să-l cunoşti, ceea ce înseamnă că reprezentanţii partidului îi interziceau
ca scriitorul să ia legătura cu el, adică nu urmăreau să-l reabiliteze pe marele ziarist ci
să-l prezinte ca pe unom al unui sistem politic putred după cum considerau ei, cel
puţin teoretic regimurile burghezo-capitaliste la noi adăogând şi particula de
moşieresc. Şi totuşi exemplul vieţii lui P. Şeicaru demonstra altceva, un ziarist avea
posibilitatea să se dezvoltea după cum îi dicta conştiinţa deci în mod liber fără sa aibe
la spatele său un cenzor politruc, cel ce dădea propriuzis banii şi dicta ca un roman să
fie de talia unui reportaj şi nu unul istoric.

Când Şeicaru a venit la Bucureşti şi a editat Hiena nu avea nevoie să primească bani
de la un politician sau altul cum ni se da de exemplu marele poet şi aici doresc să
subliniez că Pamfil Şeicaru nu avea nevoie de un îndrumător spiritual deoarece el îl
avea dobândit prin experienţa războiului, ea i-a cizelat sufletul, i-a susţinut idealele
până în ultima clipă a vieţii sale. Adică ceea ce nu scrie Marin Preda, manipulat
probabil şi el, într-un regim democrat nu e valabil doar modelul marelui poet închinat
politicienilor zilei ci şi prezenţa unor aşa zişi sprijinitori, ce nu-şi impuneau ideile, se
mulţumeau cu postul de director, lăsând totală mână liberă ziaristului Şeicaru să scrie
ce vrea la ziar, şi acesta, îl pot numi a fost Titus Enacovici, membru al partidului lui
Iorga democrat-naţionalist, total neagreat de marele istoric. Acest aspect e foarte
important fiindcă la Cuvântul având pe T. Enacovici drept director P. Şeicaru putea
din 1925 să se bucure de totală independenţă, şi e drept reuşea ca foarte tânăr să nu se
abată de la principiile căştigate ca ziarist a nu sluji nimănui, încă de la începuturile
sale nu i-a fost dat să facă tranzacţii cu cine ştie ce oameni politici ori T. Enacovici nu
era o exepţie în lumea publicisticii româneşti, deci nu putem să-i comparăm pe
ziariştii vremii cu slugile ignobile cum-au ajuns sub regimul de dictatură comunistă.
Nu putem accepta că Şeicaru era la fel de tânăr când a început să ridice palatul
Curentului astfel că printr'o imposibilă şi prin nimic justificată sentinţă solomonică
până a ajuns la etajul al optulea a recurs la şantajele sale ca pe urmă: să se dedice la
căştigurile primite din vânzarea ziarelor sale; fiindcă în 1937/1938, când s'a realizat
respectiva unică lucrare pentru ţara noastră, veniturile sale după zece ani de apariţie a
Curentului (din Ianuarie 1928) însoţite de alte două ziare Rapid şi Evenimentul,
uneori cu un Curentul familiar, şi cu împrumuturile la bancă garantate tocmai de
ziarele respective, îi permireau să finanţeze ridicarea Palatului ce se va numi a
Curentului. Cu deosebit regret scriu că de fapt Marin Preda s'a depărtat de
personalitatea lui Pamfil Şeicaru în mod condamnabil, sprijinind în acelaşi timp pe
toţi calomniatorii acestui mare român. Maestrul zicea cu mult dreptate că prin
întreprinderea lui, coresponzând unei adevărate citadele ziaristice a stârnit invidia
multor oameni, acompaniată de ura capitalului nomad ce se considera înfruntat de
faptul că se realiza o atare lucrare fără ajutorul său, autorul fiind un simplu român
bazat pe resursele lui proprii. Fără îndoială ostilitatea regimului comunist se
manifesta şi prin scrisul lui Marin Preda, care il punea în discuţie pe Pamfil Şeicaru
în aparenţă ca pe un erou pozitiv, dar căruia îi răpeşte şi ultima picatură de cinste,
confirmând toate calomniile ce au circulat pe seama lui, considerând că asta ţinea de
putreziciunea regimului democrat, aşa dar el era vinovat pentru oamenii corupţi pe
care îi are. Minciuni peste minciuni constituiau esenţa unei atare orânduiri!

Dar Marin Preda îşi continuă descrierile lipsite de orice temei, desigur nu uităm că e
vorba de un roman dar cum se referă la un personaj, uşor de identificat, artistul e
dator să contribuie la cunoaşterea sa adevărată nu să-l surpe, sub consideraţii lipsite
de orice temei nu se ridică deasupra slabei pregătiria unui reporter total desinformat,
spune şi el ce aude că-i şoptesc colegii din jurul său. De data aceasta nici nu se pune
în discuţie că romanul Delirul ar fi unul istoric, autorul nu s'a obosit măcar să
studieze la faţa locului subiectul ce-l tratează, ar fi fost cazul să deschidă măcar un
număr din Curentul anului 1944, dar aşa ceva nu i-ar fi permis cerberii de pe margine,
că ar fi aflat lumea ce păreri rele avea criticul actului de la 23 August 1944.

Dar iată încă patru rânduri prin care autorul săvârşeşte la fiecare din ele cel puţin câte
o greşeală ... istorică: "Prin 1929 actualul patron al zilei era redactor la un ziar
procarlist (înaintea lui Carol) cu orientare naţionalistă, de dreapta, înfiinţat de un
bogătaş şi condus de Nae Ionescu, cel cu ruperea istoriei şi saltul în absolut."

Totala lipsă de pregătire, demonstrată cu ostentaţie ni-i prezintă pe Marin Preda de o

neseriozitate strigătoare la cer, parcă ar vrea să-şi bată joc de noi, dându-ne cu tifla. În
primul rând P. Şeicaru în 1929 nu mai putea fi redactor la un ziar procarlist, de
orientare naţionalistă, din simplul motiv că marele ziarist nu mai era in comitelul de
conducere a ziarului Cuvântul, de pe la sfârşitul anului (1927, din cauza reformelor ce
le-a introdus la ziar, acelaşi Nae Ionescu adus în sumarul revistei de Pamfil Şeicaru
pentru a scrie coloanele religioase, rămase vacante prin plecarea lui N. Crainic, numit
într-un post mai înalt deci mai bine retribuit.

Aşa dar pe când Şeicaru era redactor al Cuvântului ziarul nu era nici prea naţionalist,
şi nici atât procarlist, dar e locul să mai sublinien că ziarul a fost înfiinţat de Pamfil
Şeicaru împreună cu bogataşul Titus Enacovivi căruia i-a dat o deosebită atenţie Nae
Ionescu numindu-l cel mai valoros director de ziar din toată România. Ceea ce-i
drept, în 1929 Nae Ionescu şi T. Enacovici conduceau Cuvântul ziar procarlist, numai
că Şeicaru nu mai activa la acest ziar aproape de doi ani conducea Curentul ca
adversar neîmpăcat al Cuvântului. Clar şi simplu.
Toată această rocadă de neadevăruri urmăreşte demonstrarea că marele ziarist a fost
un oportunist politic, om al regelui Carol al II. Ori într'o dictatură fie şi regală un
director de zuar trebuie sa fie mai atent în activitatea lui dar de-aici până la colaborare
e o cale lângă de tot, nu atât de greu să treci de ea, cu cât Carol al II-lea avea la
dispoziţie România lui Cezar Petrescu un bun ziarist, dar lipsit în acest domeniu de
geniul lui Pamfil Şeicaru.

Iată-l, intrând în acţiune şi pe liberalul I.G. Duca, îl cheamă într'o zi pe Patriciu, cum
îl chemase şi pe marele poet şi îi dădu dispoziţii să înfiinţeze un ziar anticarlist. Aşa a
apărut Ziua ceea ce este nefondat deoarece Curentul a apărut în 1927, când oamenii
încă nici nu se gândeau la întoarcerea lui Carol II în ţară.

E drept că se afla in relaţii foarte cordiale cu I.G. Duca, l-a vizitat de nenumărate ori
la cula sa de la Mărdăreşti şi i-a dedicat un memorabil articol, după moartea sa "Un
necunoscut I.G. Duca", în care îi face un portret ce nu poate fi uitat, de pana unui
autentic artist, un Tiţian al cuvântului.

Dar toate acestea nu înseamnă ca era subordonat politicii liberale, in acelaşi timp îi
publica in Hiena pe N.D. Cocea adversarul şobolanilor (emblema purtată după el de
liberali) demonstrându-ne că Pamfil Şeicaru nu asculta de ordinele nimănui.

Nu a existat nicio duplicitate a maestrului, în acea grea perioadă pentru ţară, cum a
fost dictatura regală, nici atuncia, scrie Liviu Rebreanu, Pamfil Şeicaru n'a trecut de
partea regelui, spre deosebire de N. Crainic, acesta din oportunism, a parăsit
"Curentul" pentru a scrie la ziarele procarliste. Cât de amator şi totodată prin
nepregătirea lui dăunător prestigiului maestrului, cu multă îndrăzneală Marin Preda
scrie: "În 1930 Carol al II-lea se întorcea pe tron şi întreabă: Cine e contra mea? -
Majestatei se răspunse, toată lumea e procarlistă, in afară de banditul-ăla de Grigore
Patriciu. - Să vie la mine, a zis regele. Marele ziarist se prezintă la palat unde nu se
ştie ce s'a petrecut dar redactorii Zilei au simţit. Patronul devenise favoritul regelui."

În atare momente Marin Preda, ne pare foarte rău s'o scriem, ne apare ca un Ponson
de Terrail, redivivus, care şi-a agătat personagiile istorice, reprezentate ca păpuşi
asemănătoare de-a lungul unui fir de sarmă, de pe care, odată ieşite din acţiunea
romanului, mai ales definitiv prin moarte, le scotea de pe fir şi le arunca în colţul
camerei sale. Până într'o zi o servantă nou angajată, observând două păpuşi aruncate
pe jos, le-a ridicat şi le-a pus la locul lor de pe sârmă ceea ce a produs un efect, vorba
autorului român, catastrofic două din cele mai importante personagii moarte au
reintrat pe scena vieţii, ceea ce a provocat protestul violent al cititorilor.

Felul cum îşi manevrează eroii Marin Preda ne aminteşte de acel du-te vino al
celebrului scriitor francez, oricând prezentând pericolul de a reveni şi morţii în
acţinuea închipuită a romanului.
Ne întrebăm, cum scriitorul stăpânit de o rară nonşalanţă nu avea teamă de a fi
surprins spunând lucrurilor chiar pe dos, ca spre pildă când cu forţă caută să-l facă pe
marele ziarist procarlist sau să-l rezume pe Nae Ionescu la filozoful "cel cu ruperea
istoriei şi saltul în absolut", ceea ce i-ar duce pe unii la concluzia că e cam semidoct.

Cât priveşte campania dusă împotriva unuia din membrii marcanţi ai partidului
liberal, ministrul domeniilor Constantinescu pe care marele ziarist l-a numit Porcu -
Constantinescu Porcu - nu pot să-i dau dreptate nici în această chestiune lui Marin
Preda, când crede că, într'adevăr, aşa era el cam porc ...

Plecând din Madrid, ultima oară, maestrul, întreţinându-se la aeroport cu Traian

Popescu nu se ştie de ce a adus vorba despre acest personaj, făcut de el celebru,
Constantinescu-Porcu. Cu o evidentă tristeţe în ochi, marele ziarist îşi manifesta
dorinţa să mai revie asupra acestui Constantinescu-Porcu deoarece a fost prea aspru
cu el, a greşit desigur, căci n'a fost chiar porc. (Parcele nu i-au mai îngăduit sa revină
asupra subiectului, aşa cum şi-a dorit.)

E drept că a fost omul lui Ion Antonescu, căruia i-a rămas credincios memoriei sale
până la moarte, cinstindu-l aşa cum a făcut-o numai cu puţini oameni în viaţa sa. Fără
să fie liberal l-a admirat pe Ionel Bratianu pentru politica dusă în primul război
mondial, vedea în el pe marele făuritor al României Mari. Pe Carol al II-lea considera
cel mai mare blestem căzut pe capul României şi în Ion Antonescu unul din martirii
neamului, erou al Sfintei lui Istorii.

Marea tragedie a lui marin Preda în "Deliriul" este aceea de a nu fi putut să-şi scoată
eroul, pe Grigore Patriciu personificând pe marele ziarist Pamfil Şeicaru, nu l-a putut
îndepărta de calomniile şi defăimările adversarilor mai des duşmanii săi şi în loc de a
săvârşi ceea ce se cerea împlinit, şi-a îmbrăcat eroul într'o mantie de purpura
ponosită, mâncată de şobolani în cea mai bună parte, astfel că i se poate obiecta că nu
şi-a studiat personajul căci nu mai prin iubirea lui, putea să-i descopere şi valorile
sufletului său in interior, oglindă a veşniciei.

În loc de orice ce exploatare a sublimului, cel mai adesea a scris din auzite la colţ de
stradă, asemînandu-se înstrumentismului ca nu nu ştie citi o partitură, o execută după
ureche.

Mai ne rămâne să insistăm asupra scenei împuşcării legionarilor care i-au intrat în
casă, de către marele ziarist posesor a două rezolvere: "Culcat pe burtă şi pitit în
unghiul zidului, unde se termina spirala scării interioare, cu pistolul în mână, marele
ziarist aştepta. Ştia ca n'o să poată opri el singur cinzeci de legionari să intre în casă
dar dacă îi oprea măcar un sfert de oră, poate că armata sosea. Ori acest sfert de oră,
chiar trecuse şi viaţa lui era agăţată de o clipă ... iată-i în prag ... Când umbrelele lor
negre deveniră ameninţătoare, fără să fi intrat cu totul în casă, ziaristul îndreptă
pistoalele într'acolo şi ochi. Deodată însă trei din aceste umbre ţâşniră din vestibul şi
se pitiră sub scară. Ce bine că nu trăsese i s'ar fi descoperit unde era şi l-ar fi lichidat,
năvălind toţi pe scări. Ori, acum îi pândea el să iasă de sub scară. Numai că alţi cinci
dădură năvală in hol şi atunci ziaristul, fără sa mai gândească, trase în ei cu amândouă
pistoale, focuri neîntrerupte, realizand fără să-şi dea seama, impresia că sunt mai
mulţi în casă care se apărau şi sunt bine plasaţi. Doi legionari fură loviţi şi zăceau
morţi pe uriaşul covor din hol, ceilalţi trei se ascunseră şi ei sub scară, de unde
începuseră şi ei să tragă în direcţia de unde trăsese în ei. Gloanţele găuriseră zidul din
spatele ziaristului, care nu se ghemui ci trase iar, ţinându-şi atacatorii sub scară, în
timp ce afară ... Afară se întâmpla ceva. Un ofiţer sosise cu patru-cinci soldaţi care
fuseseră imediat dezarmaţi şi închişi împreună jos unde se aflau socrii ziaristului ...".
Urmează o ciocnire dintre un pluton de infanterie condus de un căpitan şi legionari,
Grigore Patriciu întâmpină cu gloanţe un grup de legionari întraţi pe uşa spartă şi
dobori mai mulţi dintre ei, ceilalţi se retraseră.

Curând totul intră în normal, cât priveşte descrierea scenei corespunde unui film
ieftin de cow-boy în care cei buni împuşcă - cu zecile pe cei răi, a căror grijă e aceea
de a servi drept ţintă vie celorlalţi, Grigore Patriciu devine o vedetă de Hollywood, un
al doilea John Wayne de unde reuşeşte să ţină piept de unul singur doar cu două
revolvere ca un adevărat erou popular, la cincizeci de indivizi înarmaţi, şi din ei să
omoare câţiva, forţându-i pe ceilalţi să se retragă, ca din senin, dar asta nu contează,
important era să smulgă aplauzeie copiilor aşezaţi în primele rânduri, rozându-şi
unghiile până la carne vie.

Scena descrisă de Marin Preda corespunde unui western ieftin şi ne pare rău să
constatăm că autorului nici prin minte nu i-a trecut că spre deosebire de filmul de
cinema, tăiat se înţelege, pe care ni l-a prezentat nu se trage co gloanţe oarbe ci de
pildă Patriciu îşi seceră fraţii de neam cu gloante veritabile, repetând crima săvârşită
de Cain împotriva lui Abel, indiferent de unde plecăm.

Autorul inventează iar total nelalocul său, odată ce Pamfil Şeicaru îmi scria că el în
timpul rebeliunii n'a fost în Bucureşti, ci se plimba liniştit pe străzile Romei, ca
dovadă are o poză, strict datată, făcuta de un prieten, în piaţa Veneţia din Roma,
respectiva probă nu poate fi discutată, aşadar scena descrisă de Marin Preda, cu atâta
lux de amănunte nu a avut loc decât în imaginaţia cam fierbinte a romancierului
nostru.

E locul s'o spunem, pe autor îl interesa remarcarea lui Ştefan parizianul, alias chiar el
angajat la unul din ziarele lui Pamfil Şeicaru, dar dintre atâţia sigur că nu avea cum
să-şi amintească de tânărul care i-a salvat viaţa, prin telefonul dat, în timpul
rebeliunii, armatei, dar e clar că totul e invenţia romancierului care neapărat prin
romanul său ţine să iasă în evidenţă într'un rol pe care nu l-a avut niciodată, în afară
de a fi lucrat fără strălucire într'una din redacţiile ziarelor maestrului.

E de-a dreptul umilitoare întâmplarea petrecută începătorului Ştefan cu marele ziarist

căruia îi impută articolul scris despre Yogoslavia, nu-i împărtăşeşte ideile în legătură
cu rezistenţa eroică a poporului sârb. Grigore Patriciu e gata să revină asupra
publicării lui dându-i dreptate lui Ştefan, totuşi constată că el a apărut a doua zi,
deoarece aşa cum îl lămureşte un alt angajat al Zilei: "Patronul când scrie un articol e
atât de încăpăţânat încât chiar dacă greşeşte el tot îl publică".

E o caracterizare cel puţin nepotrivită, pentru caracterul maestrului, o insultă adusă

celui ce într'un articol concentra o experienţă a faptelor analizate până în cele mai
adânci înţelesuri. Adică, atunci când dădea un articol la tipar, el era atât de lucrat din
punt de vedere al obiectivităţii istorice şi sociale încât, până la urmă, nu putea da
dreptate unuii începător, cu caşul la gură. Fără îndoială, ceea ce nu putea şti nici
Ştefan şi înţelge tutorele său de mai târziu, marele ziarist şi-a pierdut câteva ore bune,
după discuţia cu tânărul Ştefan, pentru a-şi reanaliza articolul şi întreaga bibliografie
ce stătea la baza creerii sale, şi în acest mod nu datorită faptului că era pur şi simplu
încăpăţânat, ci după un studiu cu adevărat ştiinţific, de totului obiectiv, ajungea la
concluzia că dreptatea era de partea lui şi că articolul se cere publicat în forma pe
care i-a dat-o.

Întregul incident e deadreptul stupid şi arată încăodată cu ce neseriozitate crasă îşi

tratează personagiile în Deliriul, Marin Preda, şi iar ne determină să ne gândim la
nemuritorul Ponson de Terrail, cel ce-şi bărbierea eroii, tot la cinci minute cu briciul
imaginaţiei sale de lemn, înainte de a-l da pe mână călăului.

Totul ar putea fi interpretat în lumina învăţaturii freudine, ca o sublimare a unei

refulări suferite de măruntul ziarist de odinioară, adică în calitatea sa de scriitor ajuns,
Marin Preda caută să aducă o rectificare, se înţelege fantetistă, în relaţiile dintre el şi
marele ziarist, pe care încă mai susţine că îl idolatriza! La fel a procedat şi cu
Nichifor Crainic în Viaţa ca o pradă, permiţând să-l ia pe mentorul Gândirii tare de tot
fiindcă a refuzat să-i publice o nuvelă, începătorului de-atunci.

Constatând în mod obiectiv că romanul lui Marin Preda, Delirul, e un total fiasco,
adică ratat, nu înseamnă că negăm, pe această cale, orice valoare operei sale. Din
contră, am putea susţine că Delirurl, ca orice lucrare comandată nu putea să aibe
decât soarta descrisă de noi, şi am arătat de ce scriitorul nu se arăta prea entuziasmat
de faptul că a scris-o.

Îmi amintesc, eram la Bucureşti, în anul apariţiei cărţii lui M. Preda "Moromeţii" şi
m-a şocat propaganda ce i se făcea de către organele de partid, în primul rând în
Scânteia şi în vitrina tuturor librăriilor bucureştene, era expusă poza cam timidă,
parcă şi-ar fi cerut iertare pentru bâlciul provocat de apariţia Moromeţilor. E adevărat
că Marin Preda trata în această carte problema colectivizării de la sate, dar dacă s'ar fi
luat în considerare logosul bătrânului Moromete s'ar fi înţeles că ţăranii nu erau prea
fericiţi că li se fura pământul. Dar entuziasmul comuniştilor era de nedescris, în
sfârşit regimul comunist îşi are marele lui romancier, mult mai matur să nu se mai
repete sfârşitul catastrofic al lui N. Labiş, victimă a dorinţei partidului să declare în
persoana lui un al doilea Eminescu, şi pentru asta l-au scos din mediul său potrivit
sufletului sau de poet mare, în devenire şi l-au de la Poiana Mărului dus la Bucureşti,
care ca "Oraş al tuturor prăbuşirilor" l-a omorât pur şi simplu. Au trecut, în legătură
cu "Moromeţii" pe lângă unele idei ce nu erau conforme ideologiei comuniste, dar cei
ce au dat banii după lozinca "Tu eşti poet deci cântă" însfârşit, stăpânii roşii vroiau
să-şi vadă roadele, chiar dacă nu toate erau aşa de coapte. La un semn al partidului,
marii critici şi istorici ai partidului au declarat Moromeţii drept o capodoperă, lipsită
de fisuri, superioară romanelor lui Liviu Rebreanu.

Problema era total fals pusă, fiindcă cei doi scriitori ca manieră de abordare stilistică
erau total diferiţi, de fapt, nu puteau fi comparaţi decât, - cim o făceau criticii români
înclinand balanţa în favoarea lui M. Preda -, forţând lucrurile. Cine ar îndrăzni să-l
opuie pe Proust lui Balzac, ori aşa ceva se întâmpla pe scena comunistă a literaturii
româneşti.

Rebreanu este un clasic, stăpânit de viziuni homerice, dă stabilitate şi ordine zeească

descrierilor sale, cele mai multe personagii ca Ion al lui Glanetaşu, Ana soţia lui,
bătrânul Iuga, Toma Pahonţu, Apostol Bologa întocmai ca Agamemnon, Oreste,
Ulyse, Hecuba, Antigona, sunt figuri de mit săpate în marmora Veşniciei. Pe când
Marin Preda este un scriitor nervos, ades lipsit de echilibru, sare de la o extremă la
alta, un Victor Petrini trăieşte sub teroarea existenţei, nu în exterior ci în viaţa lui
lăuntrică, din această cauză nu descrie tipuri perene ci din acelea care apar, trăiesc şi
dispar odată cu ceea ce s'a numit de către filozoful Heidegger. Fiinţă şi timp, nimica
nu e veşnic, totul curge între naştere şi moarte, este heraclitian, pe când primul în
esenţa sa, un eleat. Nu este, din toate aceste motice, un creator de tipuri şi arhetipuri,
ci mai degrabă un caricaturist, prinzând reacţiile fugare dar nu lipsite de importanţă,
tot ale vieţii sufleteşti. Socotim drept geniale capitolele din volumul al doilea al
romanului "Cel mai iubit dintre pământeni" în care ne este prezentată echipa de la
deratizare, dintre ei toţi, nu numai Vintilă, rămâne de neuitat.

Se poate constata că pentru a-l caracteriza pe scriitorul Marin Preda am făcut referinţă
şi la romanul "Cel mai iubit dintre pământeni" pe care eu îl consider opera cea mai
împlinită a lui Marin Preda. Desigur nostalgicii trecutului nu vor să audă de această
lucrare, o simt prea mult oglindă care răsfrânge un trecut ce ar trebui să ne provoace
scârbă faţă de degradata condiţie umană, însuşită de unii semeni ai noştri.

Interesant şi atoate grăitor, în anii de după revoluţie, sub conducerea directă a

preşedintelui Academiei, Eugen Simion, s'a organizat o retrospectivă Mari Preda, în
cursul căreia s'a insistat asupra Moromeţilor, şi nu s'a pomenit cu niciun cuvânt
romanul principal scris de Marin Preda "Cel mai iubit dintre pământeni". Acesta e cel
mai pur manifest al existenţei unui om care s'a despărţit definitiv de regimul
comunist, fenomen cu atât mai de luat în seamă cu cât criticii l-au proclamat un mare
scriitor de-al lor.

Personal cred, că fiecare dintre ei au un loc asigurat în galeria nemuritoare a

scriitorilor români, numai că distincţiile respective nu aparţin oamenilor ci numai
zeilor. Mă refer în primul rând la cei doi prezentaţi, în cele anterioare: Liviu
Rebreanu şi Marin Preda.

Înainte de a încheia acest capitol, trebuie să mărturisesc deschis că încă tot mă mai
leagă multe aspecte neliterare de cartea Delirul de Marin Preda. Oricât ar fi ratată din
punct de vedere al creaţiei literare, ea are marele merit de a încerca să-l reabiliteze pe
mareşalul Ion Antonescu de care sunt ataşat prin anii mei liceali, deci am trăit şi am
văzut cu ochii proprii ceea ce pot să spun astăzi, fără teamă că greşesc, a reprezentat
şi reprezintă pentru elternitate demnitatea de neştirbit a poporului român.

Am trăit şi am văzut cu ochii mei, deci nu din cărţi le-am luat din realitatea - mă repet
- trăită de mine zi cu zi.

Pentru a nu irita, pe aliaţii noştri nemţi, colegii mei de liceu au fost îndepărtaţi din
cauză că erau evrei, ceea ce a avut darul să mă supere dar să şi urmăresc de-aproape
soarta lor, şi mă bucuram ori de câte ori îi vedeam pe stradă, singuri, sau împreună cu
părinţii lor, convins fiind că li se face o mare nedreptate şi mai ales lipsă de omenie.

Deci, de pun mărturie aici pentru viitorima, să se ştie: toţi colegii mei evrei s'au întors
după 23 August în băncile lor de liceu, şi ne-am bucurat împreună de această
revedere. Să adaog, că nu a lipsit niciunul. Nevătămată a rămas şi sinagoga lor, pe
care o ştiam fiindcă treceam în fiecare zi, pe lângă ea, in drum de-acasă spre liceu. La
fel au rămas şi părinţii lor şi toţi evreii oraşului Arad. Şi aceasta s'a putut întâmpla
fiindcă Ion Antonescu a dat dispoziţii pe toată ţara ca nimeni sa nu se atingă de evrei,
şi astfel răspundea nemţilor cei ce vroiau să-i interneze în lagăr aşa cum au procedat
în Ungaria, inclusiv în partea de nord a Transilvaniei, cedată temporar acesteia. Dar
se poate constata că niciun scriitor evreu nu a pierit în România sub conducerea lui
Ion Antonescu, lucrul se poate verifica de orişicine. Exepţie a făcut poetul român de
origine evieiască, Benjamin Fundoianu, care a părăsit România şi a fost împuşcat de
Gestapo la Paries. Dacă rămânea în ţară, ar mai fi putut trăi mulţi ani incă după 23
August 1944.

Desigur, mai trebuiesc socotiţi şi evreii dispăruţi după bombardementele sălbatece ale
anglo-americanilor asupra Bucureştilor şi altor oraşe româneşti, care după obiceiul
învingătorilor de astăzi tot victimelor învinşilor sunt atribuite, după un procedau mai
mult decât discutabil.

Indiferent de svonurile răspândite, pentru mine Ion Antonescu rămâne, dreptate are
Pamfil Şeicaru, martiriul ultimului război mondial, pentru faptul că a apărat drepturile
de toteauna a neamului său pentru care a dus un război just şi a fost în mod mişelesc
executat în vestita vale zisă a Piersicilor aflată în apropierea închisorii Jilava.

Dacă nu am fi avut atâţi vânzători de ţară soarta României ar fi fost cu totul alta şi
astăzi. Mă bazez nu numai pe sfintele male amintiri, pe care nimeni nu mi le poate
lua, în legătură cu ţara condusă de Ion Antonescu, dar mi le-a confirmat generaţia de
aur a epocii lui Ion Antonescu, printre ei credincioşi până la capăt mareşalului pe
langă Pamful Şeicaru, să-i pomenesc încăodată pe căpitanul Ion Emilian, pe poetul
Al. Gregorian şi încă atâţi alţii care i-au ridicat lui Ion Antonescu un monument
nevăzut constituit din pietrele cele mai nobile ale simţirii lor, şi mă satisface că alături
de aceşti fii nobili ai Patriei mi-am putut duce şi eu obolul cel mai pur al credinţei şi
recunoştinţei mele.

Din multe puncte de vedere generaţia lui Ion Antonescu, printre copiii căreia mă
înscriu şi eu, putem spună - că aşa cum se exprimă într'o poezie a sa, marele poet
Radu Gyr "Ei am rămas sub zidurile Troii".

Nu putem uita că mareşalul a fost acela care ne-a redat demnitatea de oameni atunci
când înfrunta presiunile exercitate asupra persoanei sale, să predea pe evrei nemţilor.

Îl oprea mândria sa de a fi român, strămoşii săi din mormânturi cei ce nu au făcut în

întreaga lor istorie un singur război nedrept ci in fiecare, cum zice Eminescu, şi-au
apărat "Sărăcia şi nevoile şi neamul".

Iată de ce, fără Ion Antonescu, omul demnităţii noastre naţionale, Istoria Românilor
ar fi mult mai săracă.

Şi de ce de câte ori aud pronunţat numele acestui om între oameni mă înfior şi-mi
vine să mă închin memoriei sale şi mormântului său fără cruce pe care-l port în inima
inimii mele.

În acest capitol al "Restituirilor" va trebui să acordăm atenţia noastră şi prietenului

bun al maestrului, numit de el un Balzac al Românilor, Cezar Petrescu.

Înainte de toate să reproducem rândurile sale scrise sub titlul latin "Laudator temporis
acti" destinate aniversării Curentului în anul 1943:

"E îndeobşte destinul şi adesea consolarea oamenilor cu tâmplele demult cărunte, a

suspina după trecut.

Breasla scriitorului zilnic nu prea cunoaşte această mângăiere. Şi nu are dreptul la ea.

Suntem prizonierii prezentului. Singura fereastră deschisă ne e spre orizonturile

viitorului. N'ai răgazul popasurilor retrospective. Trebuie să mergi, nu numai în pas
cu timpul. Ci măcar cu un pas înaintea timpului.
Iar când viitorul întrezărit eri, aşa cum l-ai scrutat pe-un colţ de masă, în larma şi
permanenţa febră a unei redacţii, executat de secretarul care-ţi cere un articol urgent
cu ceasornicul în mână şi cu ochii la minutar; când acest viitor întrezărit eri, a devenit
un trecut pentru tine şi pentru alţii, singura consolare-ţi rămâne, că n'ai fost un profet
mincinos deşi profeţia era atunci cronometrată de ritmul sparmodic ai ediţiilor. Prin
ce miracol, prin ce intuiţie, ai prevăzut ceea ce alţii nu îndrăzneau sau refuzau să
vadă?

Cred că aceasta rămâne singura consolare, (deşi pentru unii platonică, deşi pentru alţii
vitregă) a noastră, a tuturor celor care acum cincisprezece ani, în jurul lui Pamfil, ne-
am aflat împreună, în redacţia ziarului "Curentul".

Că anii ne-au încărunţit, viaţa ne-a risipit, că în inimi au început a se usca fibrele de
iască-are vreo însemnătate aceasta? Pentru sentimentele tale subiective, da, în seri
singuratice, când te împresoară îndoita melancolie a crepuscului de-afară şi din tine.
Dar viaţa nu se poticneşte oprindu-se la nimicnicia vremelnicei tale fiinţe: trece pe
lângă tine, peste tine. Înainte de a te întoarce cu desăvârşire în pulbere, trecerea ta
prin viaţă îşi găseşte o justificare, dacă ai ştiut să citeşti in semnele timpului, dacă te-
au muncit şi ai descifrat ceva din destinele omeneşti, dacă ai contribuit cât de puţin
din modestul tău ungher cu intimele tale puteri, la dramatica luptă a fiecărei generaţii
cu forţele oculte ce se coalizează pentru a o împiedeca să-şi îndeplinească misiunea,
dincolo de egoismul individual şi mărunt. Îmi pare că şi sub acest unghiu, noi cei de
atunci, de la noul ziar "Curentul", pe care Şeicaru, cu mâini de stegar, îl ridica în faţa
dificulţătilor, anticipam semnele vremii. Citeam în ele. Şi n-am dat greş.

În euforica atarexie a unei lumi care-şi pregătea agonia acompaniată de floriturile de

violoncel ale lui Briand, la funebrele ceremonii de pa ţărmul lacului Leman; scrisul
nostru al celor de-atunci, care vestea altceva şi credea în altceva, părea tuturor o
absurditate, multora un glas de cobe.
Vremurile s'au împlinit.

Suspinul după trecut e numai fiindcă împlinirea vremilor ne-a găsit aşa cum suntem,
mai puţini, mai răzleţi, mai cărunţi, mai cu inimile de iască - asistând la asaltul
profeţilor de ultimă oră, ca totul să fie cum a mai fost."

***

În Ianuarie 1943, cum Curentul împlinea 15 ani de la apariţie, redactorii publicaţiei

au hotărât să cinstească acest eveniment printr'un Almanah, al cărui conţinut să fie
alcătuit din colaboratorii cei mai apropiaţi ai ziarului. Fără să fie direct solicitat,
Cezar Petrescu din proprie iniţiativă a depus pentru publicare în Almanah, articol
Laudator temporis acti, ceea ce l-a satisfăcut pe Pamfil Şeicaru în mod deosebit, din
mai multe motive. În primul rând prin faptul că fiul rătăcitor se întorcea la matca lui,
de bună voie, în al doilea rând şi cel mai important, se demonstra că între cei doi nu
exista nici o supărare, Cezar a părăsit în 1937 Curentul pentru a-şi încerca puterile ca
şi director la un ziar ca România, cu atâtea responsabilităţi, cum avea o atare
publicaţie procarlistă. Pentru noi se risipeşte bănuiala lui M. Gafiţa care printr'o
scrisoare, a cărei autenticitate avem motive să o punem la îndoială, anunţa ruperea
definitivă a relaţilor dintre Pamfil Şeicaru şi Cezar Petrescu, din Ianuarie 1936 ceea
ce constituie cel puţin un mare neadevăr. Nu numai că romancierul a plecat la
România din anul 1937 pe la sfrşit, dar după cum se constată colabora alături de cei
de la Curentul şi la alcătuirea Almanahului din 1943, ceea ce însemna o legătură
intactă între cei doi. Mai mult, după mărturia maestrului, la 10 August 1944 când a
părăsit Bucureştiul, trimis de mareşal cu o misiune în Spania, Cezar l-a petrecut la
gară, amândoi stând sub impresia că probabil nu se vor mai întâlni în viaţă niciodată,
aşa cum s'a şi întâmplat.

În lumina acestor date, nu ar fi atât de sigur că eroul principal din romanul neterminat
al lui Cezar Petrescu, apărut sub comuişti, Vladim sau drumul pierdut, ar fi P. Şeicaru
cu atât mai mult cu cât maestrul nostru nu a fost nici chiar în exil un om pierdut, cum
insinuiază titlul lucrării.

Mai departe, nu în cele din urmă doar marele ziarist putea să pătrundă cu adevărat
cuvintele prietenului său şi să aprecieze elogiile aduse ziarului său "Curentul".

Pentru a ne explica tonul distant al romancierului, el în cea mai bună parte se datora
sentimentului de inferiotate pe care trebuia să-l aibă şi inconştient, faţă de ziaristul
Şeicaru, ştiind bine că oricât ar fi considerat un mare ziarist, exista unul, în persoana
lui Pamfil Şeicaru, care-l întrecea. Ori, cum vom vedea nu peste mult, cu această
ocazie Cezar, indirect, va recunoaşte poziţia de conducător al generaţiei sale, deţinută
de Pamfil Şeicaru deci o altă mulţumire personală a acestuia din urmă.

Cu toate ambiţiile sale de mare ziarist, cum şi era, Cezar Petrescu s'a realizat în
literatură ca nuvelist şi mai ales mare romancier, criticii i-au imputat, pe nedrept
influenţa de a scrie zilnic la foaie, mergând până acolo încât vorbeau de calitatea de
reportaj a romanelor sale, ori asta era un enunţ peiorativ, în conştiinţa noastră
românească atunci când, luată în sine, meseria de reporter oferă un prilej unic
romancierului să se dezvolte ca observator al actului zilnic în toate amănuntele sale,
condiţia este să nu rămână la acest nivel, ca Marin Preda în Delirul, de unde s'a
născut termenul antinomic de semănătorist naturalist, ceea ce la autorul nostru e de
fapt un realism descris cu ochiul unui Balzac al românilor cum îl considera, pe drept,
Pamfil Şeicaru, cu toată mândria celui ce are un astfel de prieten înzestrat cu har
divin.

Să ne oprim, în treacăt asupra romancierului Cezar Petrescu pe care culturalnicii

comunişti ori l-au ignorat complet ori scriau cam în acest fel, total partinic, orbi la
valenţele marelui său geniu creator: "Posteritatea, în acord cu sentinţele criticii
interbelice, a corectat sensibil relieful scriitorului. C. Petrecu este un caz interesant de
creator divergent la care ideile şi proectele, mult mai interesante, o iau înaintea
realizării estetice, aceasta minată de multiple carenţe". (M. Zaciu în Scriitori români,
Bucureşti, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pg. 372) Atare caracterizări şchioape
au mai făcut şi alţi critici mai celebrii decât comentatorul român, Astfel, Sainte-
Beuve îl considera pe Blazac un autor minor anticalofil, ca în acelaşi timp să se laude
cu introducerea lui de Sade în literatura franceză, pe care locuitorii din Lacoste,
oameni mai cu bun simţ îl renegau, ruşinaţi de escapadele sale perverse. Probabil tot
datorită unor criterii sui generis, aplicate şi lui Cezar Petrescu, scriitorul Stendhal a
fost complet necunoscut mai multe decenii după moartea sa, pe când în legătură cu
dispreţul arătat de M.Z. la audienţa populară de public, pe care o aveau romanele lui
C. Petrescu, aşi aminti că Flaubert avea obiceiul să-şi citească cele scrise peste zi,
bunei sale servitoare şi nu mai după ce avea avizul său favorabil considera că
materialul era publicabil. Şi să nu uităm că nu e vorba de o simplă glumă şi că în
Flaubert avem pe cel mai pur stilist al prozei franceze, impecabil în forma
estetismului aplicat de el.

Se ştie că Cezar Petrescu a fost un scriitor fecund, nu a existat un sector al societăţii

româneşti să nu fi fost exploatat de el, supus celei mai acribe observaţii realiste. A
scris şi romane aparţinând, cum le numea, fantasticului interior şi literatură pentru
copii, îndrăznesc să susţin că dacă ar fi scris doar în acest domeniu, romancierul
nostru ar fi fost la fel de celebru. Contestarea lui Cezar Petrescu sub comunişti a avut
un substrat pur ideologic pe când critica interbelică - desigur nu toată - dădea sentinţe
subiective mai mult incitată de invidia că un scriitor nu numai că trăia din munca sa
dar putea să-şi mai cumpere şi câte o vilă cum era din Buşteni, unde se află astăzi
casa lui memorială. De altfel se poate spune despre astfel de critici că aşa cum citim
în Biblie li se aplică şi lor, se lăudau că văd paiul din ochii romancierului dar în
acelaşi timp nu vedeau bârna din ochii lor proprii. Răul cel mare s'a petrecut sub
comunişti, unde toţi literaţii trebuiau să judece lucrurile ca Mircea Zaciu, nu era
posibilă nici o abatere, cuvântul criticului se confunda cu cel al partidului, chiar dacă
hotărârea aparţinea de fapt unui clan literar, ce nu te recunoştea ca membru al
asociaţiei lor dacă nu ai aceleaşi păreri greşite despre scriitorul în cauză, Cezar
Petrescu. Scoaterea acestui autor din şcoli, nepublicarea romanelor sale, nu i-au adus
un prejudiciu lui, inclusiv post-mortem, ci a suferit tânărul elev căruia i s'a luat
prilegiul să se întâlnească cu un scriitor de la care putea să-şi însuşească arta de a
scrie literatură adevărată ori asta nu putea s'o facă din lectura sofisticată a lui Camil
Petrescu sau chiar Mircea Eliade, să nu mai amintesc pe epigonul lui Hurmuz, Marin
Sorescu. Însuşirea prozei lui Cezar Petrescu poseda calităţile majore ale ziaristicii lui
P. Şeicaru, se adresa în acelaşi timp elevului cel mai începător că şi profesorului său
şi savantului totodată şi omului de rând, primordiăla însuşire a marei arte, posedată şi
de operele lui Cezar Petrescu.

Una din ideile de bază a literaturii lui Cezar Petrescu a fost acea de a da prin
romanele sale "O cronică românească a veacului al XX-lea", asemanătoare
"Comediei umane" a lui Balzac, de unde nu chiar platonic l-a considerat Pamfil
Şeicaru un Balzac al românilor, maestrul se baza desigur şi pe destăinuirile făcute de
prietenul său, marele romancier.

Numai că trecându-şi în revistă romanele scrise şi-a dat seama că între el şi Balzac
exista o esenţială deosebire şi ea poate fi făcută cu toate frescele istorice scrise până
la el. Adică, Blazac, descrie răul societăţii franceze dar în perspectiva luptei duse cu
ceea ce i se împotriveşte binelui, aşa cum ea e personificată de personagiile sale
celebre, unele cu un amestec din cele două. Caracteristică e reacţia lui Balzac atunci
când i s'a adus reproşul că eroinele sale reprezintă predominant răul, el le-a aşezat pe
hârtie ca să demonstreze că cele bune sunt prezente în număr egal cu cele rele. Se
poate susţine că răul e mai interesant pentru viziunea şi acţiunea unui romancier, mai
palpitant decât binele, aproape mereu acelaşi, din această cauză din Divina Comedie
a lui Dante a fost apreciat Infernul mult mai mult decât Paradisul abea în ultimul timp
readus la valoarea sa reală. Cum se întâmplă în viaţă acelaşi om poate fi şi bun şi rău,
sau o parte din destin rău ca cealaltă sa fie mai mult bun. L-aşi da de exemplu pe
bancherul Nuncingen un temut om de afaceri dar în acelaşi timp un biet îndrăgosit de
frumoasa lui soţie, care după obiceiul locului, nu poate să nu aibă un amant tânăr,
dacă nu mă înşel pe Rastignac, nu prea moral din fire. Şi să nu-l uităm pe abatele
Herrera scăpat de la ocnă cu banii ce i-a moştenit se răzbună pe societatea care l-a
umilit, totuşi devine un erou pozitiv când prin calităţile sale va fi numit şeful poliţiei
din Paris.

Nu e greu de constatat că eroii lui Cezar Petrescu nu se supun cursului unei istorii
străbatută de acei corsi şi recorsi ai lui Vico sau de viziunea optimistă a lui Hegel, în
evoluţia căreia filozofia umană ajunge la cunoaşterea absolută.

Dacă luăm ca exemplu romanul Întunecare (apărut în 1928, în foileton din 1923)
Radu Comşa va fi tipul omului învins de societatea de care se simte un înstrăinat şi
după mutilarea sa fizică şi sufletească, se sinucide. Ori dacă mai analizăm alte
romane ale lui Cezar Petrescu ne vom da seama că tipul învinsului apare mai
frecvent, ca un paria al societăţii ce nu mai are curajul decât să-şi ieie viaţa proprie,
adică să se sinucidă.

De-aici unii exegeţi literari vorbesc de apologia învinşilor la Cezar Petrescu deci el
prin destinele individuale şi mai rar colective româneşti nu mai descoperă acel suis şi
coborâş al istoriei scris de Vico ci numai tragicul ratării şi a învinsului, fără
reîntoarcere la lumea lui de altădată. Această perspectivă e numită pesimistă, şi sigur
că aşa este, şi va trebui să ne rememorăm că Eminescu de pildă în Codru şi salon dar
nu e singura desigur, marele nostru poet reprezintă un pesimism social, determinat
într'un mod dualist, când poetul se află în codru, e fericit ca şi când ar trăi în paradisul
regăsit pe pământ dar imediat ce se întoarce la oraş desnădejdea îi reapare din nou, cu
tot pesimismul de rigoare. Să recunoaştem că acest fel de pesimism nu are nici o
legătură cu sistemul atât de închegat al lui Schopenhauer, şi în consecinţă avem de o
parte viaţa fericită pentru poet în natură şi codru iar pe de altă parte pesimismul
cauzat de prezenţa oraşului, deci originea este citadină. Ceva asemanător se petrece şi
cu personajele lui C. Petrescu şi cu dezrădăcinarea trăită de ei în mediul orăşenesc,
prin pierderea vieţii patriarhale de la sat. Nu e vorba de un nou semănătorism, dar nici
ce o înfluenţă directă a lui Unamuno, cu al său sentiment tragic al omului modern,
aspect definit filosofic pe când un romancierul ca Balzac studiază destinele
individuale cu precădere, deci lucrurile se petrec mult mai nuanţat decât pe vremea
lui Balzac, ce-a studiat epoca naşterii societăţii capitaliste, în formele ei sălbatece dar
nu lipsite de mijloacele de apărare ale omului.
Dându-şi seama că prin tragismul omului învins, Cezar Petrescu nu va putea scrie o
istorie clasică urmată şi de Balzac, autorul îşi revede primul plan, prevăz ând de data
aceasta momentele principale din societăţii româneşti ca: 1848, 1907, cele două
conflicte mondiale etc. iar în 1940 romancierul îşi aranjează altfel materialul, am
zice supă criteriul existenţial, tragic considerat specific pentru societatea românească,
după cum urmează: Rodul pământului, Război şi pace, Capitala care ucide, Târgurile
unde se moare, Fantasticul interior, Satyricon.

Prin urmare evadare în fantastic rămâne ca un remediu întrebuinţat contra înstrăinarii

omului modern. Dar ajuns aici, scriitorul, are viziunea a două tipuri de civilizaţie total
antagonice, cea patriarhală de la sat, şi cea capitalistă de la oraş, cu două moduri de
existenţă, oriental şi occidental, cu raportul dintre esenţă şi aparenţă, toate acestea
legate de poziţia geografică şi de răscruce a lumilor se arată tipice pentru istoria
naţională. Respectivele dualisme dau lumii româneşti "identitatea desdănejaii" ce-l
duce pe individ la tipul învinsului, ca victimă a miturilor moderne. Nu ştim în ce
măsură cunoştea Cezar Petrescu această problemă înainte de Heidegger dar sigur ea
exista şi anterior apariţiei lui Sein şi Zeit şi mai ales a lucrărilor privitoare la existenţa
conflictului dintre întinderea planetară a tehnicii în detrimentul culturii umane ceea ce
echivala cu o diminuare a fiinţei omului cum o vedea filozoful german.

Desigur în literatura română tipul învinsului exista în Dan al lui Vlanuţă şi mai apoi
prin eroii lui Brătescu-Voineşti, inadapţii formau după acest autor chiar o clasă
socială, de ne-am gândi la Pană Trăsnea dar nu era singurul.

Tradus la realităţile româneşti învinsul apărea ca reprezentantul civilizaţiei patriarhale

ţărăneşti distrusă de civilizaţia citadină, care ucide.

Dar prin observaţiile sale în toate domeniile sociale, autorul câştiga teren, acuzând
progresul tehnic, mitul maşinilor şi în general progresul lor ca răul general al epocii
sale, de unde romancierul îşi depăşeşte limitele naţionale şi devine un scriitor
universal, în general avansează o întreagă literatură modernă, dezvoltându-se în
acelaşi timp cu alta jucând acelaşi rol de profetă a vremurilor viitoare. Iată ce scrie
despre noul om european, diferit de cel al secolului al XIX-lea: "Înverşunat să pună
stăpânire pe planetă, să-şi creeze o fericire planetară, de animal planetar, omul a
pierdut sensul cosmic al vieţii" şi toate acestea au fost scrise înainte de a fi fost
inventate rachetele cu care astăzi unii oameni caută să-şi asigure fericirea planetară,
privită cu scepticismul de ieri al scriitorului profet. Şi continuă protestul, valabil sau
poate mai actual, în zilele noastre: "În locul împlinirilor sociale şi morale, asistăm la
degringolada venală, coruptă, sterilă, macabră, anunţând apropierea unor dezastre de
apocalipsă." Oare romancierul nostru nu prevedea lansarea bombei atomice şi în
acelaşi timp dezastrul de apocalipsă adus de robia comunistă în ţările răsăritene
adăogându-se şi o parte din Germania, numită inima Europei?

Şi înşfârşit, un ultim citat, din prefaţa la Plecat fără adresă, dar nouă ne pare scris de
dincolo de mormânt, de acelaşi mare scriitor şi profet al zilelor care vor veni:
"Niciodată omul n'a fost mai nefericit decât astăzi, fiindcă niciodată nu s'a găsit mai
înalt suspendat în vid, fără reazem istoric într'o societate în lichidare, care se
autodevoră".

Intuind atare situaţii, greu viabile, de ce Cezar Petrescu n-a recomandat o posibilitate
de salvare pentru poporul său ca şi celoralte aflate în aceeaşi derută spirituală?

Noi credem, că după o simpatie arătată trecător, prin eroul său Cernegură din Ochii
strigoiului, apărută în 1942, faţă de regimul zis de dictatură naţională al lui Ion
Antonescu, Cezar Petrescu avea o totală viziune pesimistă asupra evoluţiei societăţii
europene, aici cu siguranţa s'ar încadra şi Statele Unite, care prin miturile progresului
maşinist, indiferent de structura politică, evoluţia verticală a acesteia va sfârşi să
determine omenirea să se renege istoric şi astfel presupunerile de ieri ale scriitorului
devin dureroase realităţi într'o epocă în care omul nu numai că se goleşte tot mai
mult, desechilibrându-se psihic, dar prin ultimele descoperiri ştiinţifice în biologiie,
aflate la început, prin progresul lor continuu va ajunge cu siguranţă să se
autodevoreze. Şi până atunci, dreptate are, niciodată omul n'a fost atât de nefericit,
plutind în vid fără un reazem interior.

Acuma înţelegem de ce comuniştii nu l-au acceptat pe Cezar Petrescu, fiindcă la

urma urmelor le dărâma toate iluziile, una din cele mai mari rătăciri era acea de a
nega antagonismul dintre tehnica tot mai mitologizantă şi cultura furată de cel mai
elementar drept la viaţă. Dar este vorba numai de un singur aspect din cele multe. Ci
ne întrebăm dacă bolşevicii au avut interesul să-l marginalizaze pe marele scriitor
Cezar Petrescu de ce o face în continuare zisa democraţie din România, cu aceeaşi
înverşunare, ca părinţii lor? Răspunsul, e uşor de dat şi nu fac decât să mă repet de
data aceasta ocrotit, de perspectiva ce ne-a descris-o un mare scriitor român.

Intelectualii şi politicenii români se amăgesc cu gândul că prin intrarea în Europa ţara

lor va fi salvată şi poate au dreptate dacă ţin seama nu mai de viitorul lor, în ce
priveşte umplerea buzunarelor proprii cu dolari. Dar altfel, ţinând cont de greutăţile
pe care le au ţările europene în momentul de faţă, intrarea nu e posibilă cu zero
venituri sau scoţând totul la mezat cum s'a procedat cu telefoanele române. E nevoie
de a se crea un capital, ca bază de pornire, ori pentru asta e nevoie de o producţie
rentabilă, aşa cum nu s'a realizat până astăzi.

De ce politicienii români îşi ascund capul în nisip ca ştruţii australieni, şi nu vor să

ieie la cunoştiinţă anumite probleme ce frământă grav Apusul zilelor noastre. După
căderea Rusiei comuniste s'a profilat o singură putere mondială, Statele Unite, ceea
ce a dus la mari defecţiuni internaţionale. De-acuma numai ea hotărăşte cine sunt
vinovaţi, dacă li se opun intereselor ei, şi vor fi judecaţi ca şi criminali de război dacă
vor îndrăzni să nu fie de acord cu stăpânii cei noi.
Dar în legătură cu noul sistem de aranjamente în culise, ceea ce înseamnă că
democraţia câtă este - e una de partid unde totul se arangează la masa rotundă,
cetăţeanul nu are dreptul decât să execute noile ordine venite de sus.

Cădem astfel pe problema spinoasă a globalizării al cărei rol este, după spusele
preşedintelui Americii să facă pe oameni mai fericiţi, totuşi ei nu sunt mulţumiţi cu
aşa o fericire şi protestează atât de vehement încât în mod simbolic adunarea marilor
politiceni se impune să fie păzită de militari şi poliţişti înarmaţi până peste puteri?

Toate aceste evenimente, dlor politicieni nu vă impresionează, şi vă lasă să dormiţi

liniştit atunci când, prezentaţi poporului român, Apusul, ca pe un adevărat paradis pe
pământ?

Revenind la Cezar Petrescu, ar fi cazul să fie republicat pentru ca oricine să aibe

posibilitatea să-i cunoască opera ce-i vorbeşte despre secolul nostru abia început. De
unde ar trebui să fie valabil şi astăzi, că ascultându-i pe poeţi şi scriitori poţi învăţa
mai multe despre viitorul tău şi-al Omenirii, decât ar cuprinde mii de tomurii de
specialitate.

Acesta este de altfel rostul adevăratei democraţii, ceea ce înseamnă că toţi oamenii
sunt egali înaintea lui Dumnezeu ca şi în faţă legilor. Ceea ce aplicat la subiectul
nostru pentru a scăpa de spectrul acelui "Homo hominis lupus" enunţat de
Thomas Hobbes, am admite că şi criticii oricât de exigenţi, sunt şi ei oameni, astfel că
pot să greşească, mai ales atunci când sunt influenţaţi de unele persoane din afară.

La regretatul Mircea Zaciu mai întră în joc şi începuturile sale de romancier nu prea
împlinite, judecând şi el ca G. Călinescu, oarecum cu omenească ranchiună (după
unii aşa ceva nu există) şi l-a detronat pe Cezar Petrescu mânat de intenţii mai
amicale decât autorul istoriei literaturii române de la origini pe inegalabilul Liviu
Rebreanu, cu ferma convingere de a-l diminua până acolo, încât să-i preieia el prea
onorabilul său loc rezervat în Parnasul literelor româneşti. E drept că spre deosebire
de Mircea Zaciu, G. Călinescu a ratat în istoria literaturi-române dar a reuşit câte ceva
în genul romanului, dar nu şi a-l egala pe scriitorul ardelean, şcolit ca ucenic la
academia lui Homer, Liviu Rebreanu.

Deci am putea contesta părerile lui Mircea Zaciu asupra operelor lui Cezar Petrescu,
declarându-le total nedrepte, de unde lunga introducere ce m'am hotărât s'o scriu,
doar mi-am permis să combat sentinţele unei eminenţe cenuşii a criticii româneşti,
fapt pentru care sper să nu fiu condamnat la muncile lui Sisif, din Infernul lui Dante.

Să ne oprim însfârşit la pagina lui Cezar, "Laudator temporis acti", predată de el

personal pentru Almanahul Curentului, apărut cu ocazia aniversării a 15 ani de la
apariţie, în Ianuarie 1928.
Tonul romancierului este grav, parcă ar simţi că se află la o răscruse importantă a
destinului său. Pe această cale, gândurile lui exprimate în haina cuvintelor, au
greutatea celor provocite de Pitia, căzută în tranşa celor mai neobişnuite sugestii.

Cezar, mai mare cu doi ani ca maestrul nostru (n. 1892), deci din aceeaşi generaţie, să
îi spun, după cum ni-au lăsat-o ei, una de aur, abia împlinise 50 de ani, dar se şi
socoteşte cu tâmplele încărunţite de mult, gata sa suspine după trecut.

Dar breasla scriitorului zilnic, adică a ziaristului nu-i permite o atare mângăiere şi s'ar
părea că nici nu ar avea dreptul la ea. Aceştia sunt prizonierii prezentului, eventual au
o fereastră spre viitor dar niciodată spre popasurile retrospective. Dar ca orice scriitor
suferă că nu poate privi spre trecut, fântâna dulcilor aduceri aminte, o piedică în
activitatea lui pusă de munca scriitorului zilnic, care este obligat să meargă nu numai
în pas cu timpul dar şi măcar cu un pas înaintea timpului.

Cezar Petrescu face deosebirea între timpul fizic al gazetarului şi cel al scriitorului
numit de Bergson, durată sau timp interior, a cărui natură încerca M. Proust să o
demonstreze. Practicarea celor două profesiuni, aveau avantaje şi desavantaje unul
dintre ele a fost arătat, era trăirea mereu în prezent cu fereastra deschisă spre viitor
dar fără popasuri retrospective. În acest mod trebuie să fie mereu al prezentului,
acesta îi permitea atâtea unice trăiri, dar nu-i dădea suficiente pauze să se ocupe mai
pe îndelete de cizelarea lor artistică.

Totuşi îşi aminteşte că se află între ziarişti, astfel că va trebui să vorbească de cea de a
doua meserie a sa, pe care nu-i este greu să mărturisească deschis că ţine la ea, în
mod deosebit, deci nu va fi evitată nici una, amândouă au fost braţele sale
binecuvântate, personalitatea sa nu va putea fi concepută nici fără ajutorul ziaristului
cât nici fără a romancierului. Era o minunată simbioză, ziditoare de cer, al spiritului
său creator.

Va caracteriza munca ziaristului nu chiar împodobindu-l cu medaliile marilor izbânzi.

Ci când a văzut întrezărit ieri un viitor, scrutat pe un colţ de masă în larma unei
redacţii, secretarul îl obligă cu ceasornicul în mână, să-i dea un articol, privind mereu
la minutar şi astfel viitorul întrezărit a devenit un trecut pentru el şi pentru alţii:
"singura consolare rămâne, că n'ai fost un profet mincinos, deşi profeţia era atunci
cronometrată de ritmul spasmodic al ediţiilor. Prin ce miracol, prin ce intuiţie, ai
întrevăzut, ceea ce alţii nu îndrăzneau, nu puteau sau refuzau să vadă?".

Se desvăluie sensibilitatea atât de mare a romancierului, un instrument prin care

multe amănunte ce scapă privitorului obişnuit sunt percepute, paralel îşi dă seama şi
de inutilitatea ziaristului, mereu în grabă, îi scapă multe lucruri esenţiale, rămâne doar
cu satisfacţia de a le fi formulat înaintea multora. Tristă consolare şi am putea susţine
că antenele sale prind din zbor, prolegomenele ce fac, treptat din gazetarul de rând un
om de prisos, chiar şi ca învins ar fi prea mult spus.
Şi de-acum se grăbeşte să generalizeze, ca să nu fie învinuit că ar fi vrut să
neîndreptăţească pe vreunul dintre ei: “Cred că aceasta rămâne singura consolare
(deşi pentru unii platonică deşi pentru alţii vitregă) a tuturor celor care acum
cincisprezece ani, în jurul lui Pamfil, ne-am aflat împreună în redacţia ziarului
"Curentul".”

În acest scurt paragraf ni se confirmă data articolului scris de Cezar Petrescu 1943,
cincisprezece ani de când s'au adunat în jurul lui Pamfil, deci îi recunoaşte calitatea
de a le fi conducătorul lor la ziarul "Curentul".

În general, Cezar e zgârcit în elogii, dar maestrul cunoscându-i firea, nici nu aştepta
aşa ceva vroia să se confrunte cu dezlegările sale de esenţe.

Aminteşte iar de anii ce-au trecut peste tâmplele lor încărunţite, dar acest fenomen îl
priveşte pe cel aflat în singurătatea unei seri, împresurat de melancolia unui crepuscul
de afară şi din el însuşi. Dar viaţa nu se poticneşte de vremelnicia unei fiinţe, ea îi
impune să treacă pe lângă el şi peste el. Viaţa trebuie să aibă justificarea în faptul că
ai ştiut să citeşti în semnele timpului, "şi ai descifrat ceva din destinele omeneşti dacă
ai contribuit cât de puţin din modestul tău ungher cu intimele tale puteri, la dramatica
luptă a fiecărei generaţii cu forţele oculte ce se coalizează pentru a împiedeca să-şi
îndeplinească misiunea, dincolo de egoismul individual şi mărunt. Consideră "că sub
acest unghi", noi cei de atunci, de la noul ziar "Curentul", pe care Şeicaru, cu mâini
de stegar, il ridica în faţa dificultăţilor, anticipam semnele vremii. Citean în ele. Şi
n'am dat greş."

Fără îndoială autorul îşi exteriorizează un crez în legătură cu ceea ce trece peste
nemicnicia individului, şi se realizează unitatea de ideal pe care-l reprezintă
generaţiile prezente, în raport cu cele viitoare, "atunci când ştie să citeşti în semnele
timpuli şi îmdeplineşti misiunea dincolo de egoismul individual şi mărunt".

Noul crez, foarte semnificativ şi pentru evoluţia sufletească a lui Cezar Petrescu,
depăşeşte pe omul învins, îşi recapătă forţele în generaţiile gata de luptă.

"În euforica ataraxie a unei lumi care-şi pregătea agonia acompaniată de floriturile de
violoncel ale lui Briand, la funebrele ceremonii de pe ţărmul lacului Leman; scrisul
nostru a celor de-atunci, care vestea altceva şi credea în altceva părea tuturor o
absurditate, multora, un glas de cobe ... Vremurile s'au împlinit."

Amintirea lui Briand cu zelul de a înfăptui o pace care se oferea din partea
duşmanului, la fel ca şi zisele ceremonii funebre de pe Lacul Leman sediul
organizaţiei naţiunilor unite au falimentat de mult şi s'a confirmat scrisul celor de la
Curentul care vestea altceva şi credea în altceva considerat absurd pe-atuncia, şi
multora un glas de cobe.
Referinţa se face la Europa ocupată de duşmani iar în ce priveşte acel "Vremile s'au
împlinit" nu vizează în niciun caz o victorie a nemţilor ci prin foarţe proprii să
rezistăm duşmanului din Răsărit, adunaţi în jurul mareşalului. De-aici dispreţul arătat
profeţilor de ultimă oră, ca totul să fie cum a mai fost, e vorba de pretinşii democraţi
care l-au trădat pe mareşal ducând în robie comunistă poporul român pentru mai bine
de 40 de ani.

În acel ani orientările celor doi prieteni, Pamfil Şeicaru şi Cezar Petrescu, se
suprapuneau fără nici o fisură, de acest lucru nu avem niciun motiv să ne îndoim.

Şi cum se întâmplă între douăefiri ce se atrag, între ei există mari deosebiri de

caracter, e destul să amintim de boala scriitorului care probabil avea ceva legături cu
tipul său preferat al învinsului, ajuns până la apologia sa, tragismul existenţei
româneşti a izvorât ca un fir clar - obscur din toate aceastea, pe când Pamfil Şeicaru
opunea pesimismului adoptat de Cezar Petrescu, un optimism, plin de energie şi forţă
creatoare fără nicio stavilă până la o vârstă înaintată, se bucura de o tinereţe fără
bătrâneţe inepuizabilă, deci numai diferenţe în toate însuşirile lor sufleteşti, de unde
se explică drumul comun şi după moarte, a Gemenilor Dioscuri uniţi în nemurire, sub
forma unei constelaţii ce va lumina pe firmamentul bolţii înstelate a României întru
Eternitate.

12. De-ale exilului

Wiesbaden, 8, XII, 1986

Iubite Domnule Bârsan,

... Astăzi mă văd silit, spre regretul meu, să constat că în ce priveşte latura practică
conducerea ziarului se găseşte într'o contradicti actu: una fiind teoria şi alta practica!

Mă întreb ce-a intervenit între Dvs. cei care purtaţi nu numai sarcina, dar şi
răspunderea acestui excelent organ de presă al Exilului şi Ovidiu Vuia, care v'a fost,
mult timp, colaborator asidu şi competent în tot ce scrie şi cine v-a aţâţat până'ntratâta
contra lui încât aţi putut permite această gravă acuzaţie? Cea mai compromiţătoare
dintre toate câte sunt posibile în situaţia noastră de adversari ai comunismului
ucigător de tot ce reprezintă onoare, cinste şi demnitate umană! Ori din ce parte V'a
parvenit această "informaţie", indiferent sub ce formă, codul colegialităţii de redacţie
impunea o luare de contact cu fostul colaborator, cerându-i explicaţii şi lămuriri, cum
de s'a ajuns la asemenea insinuări perfide, fără producere de dovezi? Procedând
astfel, înseamnă că Dvs. responsabilii editoriali şi redacţionali, aţi luat de bună
"informaţia" ce V'a parvenit. Într'o asemenea situaţie victimei, neştiind cine se
ascunde sub pseudonimul ARGUS, nu-i rămâne altceva decât să Vă tragă la
răspundere pe Dvs. şi anume în faţa Justiţiei. Asta ne lipsea în acest Exil, bătut de
toate vânturile? Aşa ceva mi se poate întâmpla şi mie şi oricăruia din colaboratorii
C.R.

De-aceea rugămintea mea: căutaţi o cale de reabilitare sau de lămurire a nefericitului

caz, pentru a evita un posibil scandal public. Contez pe simţul Dvs. de dreptate în
calitate de jurist şi ziarist şi sunt convins că veţi găsi o soluţie care să spulbere orice
bănuială aruncată cu atâta lipsă de respect şi responsabilitate asupra unui om pe care,
personal, îl consider sans reproche!

p.s. Iată ce i-am scris în speranţa că va reacţiona favorabil. Cu ele mai calde urări de
bine şi sănătate de Crăciun şi Anul nou, din partea familiei
D.C. Amzăr

Aceste rânduri au fost scrise de dl. A.C. Amzăr, unul din cei mai apropiaţi
colaboratori ai lui Nae Ionescu, dintre studenţii care i-au redactat cărţile după notele
luate la cursuri, unul din membrii selecţi ai exilului nostru, sesizat de publicarea în
Cuvântul românesc din Canada a unei epigrame şi a unui scurt articol prin care eram
denunţat ca şi colaborator al securităţii române din ţară. Informaţia era mai mult decât
perfidă şi dl. Amzăr, unul din prietenii mei mult mai în vârstă, cunoscându-mi bine
situaţia, fără să-l rog, din proprie iniţiativă a încercat să aplaneze conflictul dintre
mine şi conducătorii ziarului, materialul publicat purta iscălitura anonimă de Argus.

E necesar să amintesc, pentru înţelegerea mai bună a evenimentelor, că am colaborat

la Cuvântul românesc mai bine de zece ani, de unde m'am retras nemai fiind de acord
cu orientările - după părerea mea - tot mai compromiţătoare ale unor colaboratori ai
publicaţiei date. Întretimp colaboram la un alt ziar, Libertatea din New-York în care
din când în când mai adresam Cuvântului românesc sub formă de întrebări
nedumeririle mele, prin care nu era greu să observ că publicaţia îşi pierdea tot mai
mult obiectivitatea, din cauza lipsei de pregătire profesională, conducătorii foii
româneşti se lăsau duşi, în locul criteriilor singure valabile politice, tonul îl dădeau
relăţiile lor prieteneşti cu efecte dezastruoase asupra orientării ziarului devenit un fel
de ghiveci ideologic, bun la orice, dar nu mai a reprezenta exilul anticomunist, nu.

Cu această ocazie ţin să fac două mărturisiri.

În primul rând, cuprins de zelul unui rezistent anticomunist intransigent, vorba dlui
Amzăr "sans reproche", chiar şi după despărţire consideram Cuvântul românesc
(C.R.) drept un for reprezentativ al exilului, ai cărui conducători sunt amăgiţi de nişte
principii nesănătoase astfel că de câte ori ma confruntam cu o gravă abatere din
partea lor, le puneam câte o întrebare iscoditoare, mai des publicată în Libertatea, la
care bineînţeles nu-mi răspunde-au, probabil se credeau aşezaţi peste masa celor
mulţi. Fiindcă această publicaţie, C.R., apare şi astăzi, fiind răspândită şi în ţară, mă
opresc să-mi dezvălui părerile mele actuale asupra acestei publicaţii, mai ales că nu
ţin să-i fac, nu-şi are nici un rost, opoziţie. Atât aşi adăoga că nu mai sufăr de
naivitatea de altădată, astfel sunt sigur că o apreciez la justa ei valoare, oricât nu o
mai consider reprezentativă pentru rezistentul de azi chiar dacă formula de
anticomunism este la fel de valabilă ca în România anilor 1980.

În al doilea rând, cred că a venit momentul să arăt că am avut o prodigioasă activitate,

mai ales cu caracter cultural, atât în C.R. cât am fost colaboratorul ei, la fel în
Carpaţii, şi în alte publicaţii ale exilului, la loc de frunte stând Libertatea cu multele
mele articole.

E de semnalat că se pare că în România nimeni nu a auzit de această muncă a mea, pe

care eu o preţuiesc şi pentru mine motivul e numai unul: am trăit timp de 30 de ani,
total departe de ţara comunistă, sunt mândru să scriu că nu am avut niciun fel de
legături cu cei de dincolo de cortina de fer, înafară de părinţii mei, până au trăit şi
câţiva prieteni, admiţăndu-le laşitatea de a le fi fost frică să discute cu un duşman al
regimului, ce-ar păţi dacă cei în drept ar auzi de această legătură? Nu-mi fac nici un
merit din anticomunismul meu: am urât şi voi urâ mereu comunismul deoarece esenţa
lui a fost şi este minciună şi neomenia, deci dintr-un imbold interior şi nu dintr'un
interes personal am evitat orice contact cu trimişii, regimului, de orice fel. De unde,
pentru mine consecinţa logică: neavând raporturi cu respectivii misiţi din România a
lipsit cureaua de transmisie dintre mine ca exilat şi cei din ţară deci se poate spune că
mi-a lipsit orice vechime de membru de partid comunist sau eventual de simplu
simpatizant, de unde sunt pedepsit cu o tăcere la fel de apăsătoare ca pe vremea
cruntei robii comuniste, pentru mine semn că nu s'au schimbat decât oamenii, nu şi
sistemul, în esenţă mai mult comunist decât democrat.

Ni se cere să ne închinăm statuilor partidului, anume creaţiilor lui, ca un George

Călinescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu (un epigon total nereuşit al lui Urmuz) pe
când nimeni nu a auzit de un Al. Gregorian, de Al. Posteucă, alături de care, oricât aşi
fi acuzat lipsit de modestie, mi-aşi găsi un loc, şi eu, de bunăseama.

Fără nicio măsură de bun simţ Aron Cotruş e înstrăinat conform normelor marxiste şi
e recomandat ca expresionist deci comunist şi internaţionalist, trecându-se cu
nonşalanţă peste iubirea lui de neam şi ţară, fiindcă atare virtuţi nu mai sunt la modă
şi i se ia marelui bard, calitatea de a fi poetul anticomunist al exilului, în timp ce
majoritatea intelelctualilor din ţară făceau temenele tiranilor roşii.

Revenind la conflictul meu cu C.R., el nu constituie niciun secret şi în continuare nu

voi da nume fiindcă nu vreau să reviu la răni pentru mine demult închise, scopul meu
este de a arăta ce picioare lungi are la noi calomnia, încât poţi să întorci minciuna pe
toate părţile până - aşa cum i s'a întâmplat maestrului Pamfil Şeicaru - reuşeşte să
distrugi personalitatea unui om, cu satisfacţia că i-ai l'ezat cel puţin onoarea, ştiind că
minţi ca la uşa cortului.

E vorba de situaţia aromânilor, de care eu personal eram mai mult ataşat şi

înţelegeam tragica lor soartă, persecuţiile Grecilor de care nici o organizaţie mondială
nu se ocupă, de când am vizitat Veria orăşelul natal al lui G. Murnu, marele homerid
al neamului nostru, şi am observat că tinerii refuzau să stie de vorbă cu mine pe limba
noastră comună româna, şi cei mai în vârstă mi-au explicat că li-e teamă că dacă află
grecii, le închid prăvăliile pe care le au. Aceiaşi greci, ca oameni de ştiinţă au susţinut
că aromânii sunt la origine greci romanizaţi, teorie criticată la vremea sa de Th.
Capidan.

Unul din conducătorii intereselor aromânilor din Germania mi-a trimis o adresă prin
care mă ruga să ader la lupta lor naţională, dar mică mi-a fost surpriza să constat pe
un program tipărit, ce mi l-au trimis, că organizaţia se baza pe ajutorul masiv al
Bucureştiului, adică al lui Ceauşescu în persoană. Prin urmare i-am răspuns că eu nu
pot merge nici chiar în problema aromânilor alături de comuniştii din Bucureşti, ceea
ce nu mă împiedică să le urez în respectiva acţiune succes dar să mă înţeleagă pe
mine, care sunt sceptic în ce priveşte primirea unui ajutor politic din partea
Bucureştiului. Desigur nu mi-a răspuns şi eu nici nu mă aşteptam să o facă.

Dar nu mică mi-a fost surpriza să-l descopăr la masa tratitivelor cu cei din ţară, pe
Zahu Pană un anticomunist declarat duşman al regimului comunist, datorită mai
multor anilor grei ce i-a petrecut în temniţele comuniste, tot el a editat un volum, nu
lipsit de valoare, cu poezii din închisoare, în care figura şi dânsul, cu un oarecare
talent de versificator. Desigur am sesizat această participare, pe care nu mi-am permis
s'o critic, doar să-i pun întrebarea legitimă dacă era locul lui să stea la masă cu marii
comunişti pe care-i combătuse în gura mare până atunci. Răspunsul a venit prin
epigrama şi cele câteva rânduri în care sunt făcut colaborator cu securitatea din ţară,
puţin zis o minc ună, în lumina activităţii mele o crimă de-adreptul. Trec peste faptul
că în ochii mei acest aromân se degradase total, dar precum promisesem dlui Amzăr
aveam intenţia să dau ziarul în judecată, odată ce calomniatorul semna anonim. Dar
uşor de spus şi greu de realizat. Cum puteam eu să intentez un proces în Germania
unor oameni din Statele Unite, care probabil nu cunoşteau prea bine engleza ci numai
limba lor de-acasă, româna? După consultarea unui avocat, acesta mi-a dus la
cunoştiinţă că totul m'ar fi costat o avere pentru a primi eventual o compensaţie
morală, fără nicio valoare, lucru ce-l ştia dl. avocat Bârsan, deci că era protejat de
ziduri insurmontabile, aşa dar practic nu-i voi putea da în judecată, decât cu sacrificii
pe care nu le voi putea susţine financiar.

Astăzi după atâţia ani, rog pe cei de la Cuvântul românesc să cerceteze cazul Ovidiu
Vuia în ţara pe care desigur o vizitează, cel puţin cu ocazia Romfestului când se ţine
la Bucureşti, să constate dacă e adevărat sau nu, că voi fi fost colaborator al
securităţii, astfel că nu le voi cere decât să-şi ceară scuze tardive pentru minciunile pe
care mi le-au atribuit şi fiindcă ei ştiu aprioric că au recurs la minciuni, fără alte
cercetări, în numele noii democraţii româneşti de la Bucureşti în care credem cu toţii
că se va realiza într'o zi, să-şi retragă calomniile din ziarul lor, învinovăţind pe
nedrept, ceea ce constituie fapte de neiertat pe un om care a crezut, pe-aceea vreme în
cinstea şi onoarea ziarului l'a demonstrand până la urmă că nu le posedă după cum le-
ar fi impus misiunea luată.
Dacă dnii Bălaşu şi Bârsan au ajuns la vârsta pensiei, şi nu mai pot duce la capăt o
atare activitate, le rămâne în sarcina celor ce le vor duce mai departe editarea
Cuvântului românesc.

Peste morminte îi obligă şi cuvintele dlui D.C. Amzăr adresate celor de la Cuvântul
românesc, să şteargă, dacă sunt oameni de caracter, calomniile, publicate în coloanele
ziarului, atingând prestigiul şi onoarea unui exilat de omenie cu numele de Ovidiu
Vuia, după cum urmează, le mai repetăm odată, adresantul fiind, bine ştim, omul de
drept E. Bârsan: "Contez pe simţul Dvs. de dreptate, în calitate de jurist şi ziarist şi
sunt convins că veţi găsi o soluţie care să spulbere orice bănuială aruncată cu atâta
lipsă de respect şi responsabilitate asupra unui om pe care, personal, îl consider sans
reproche!"

Dar bâlciul calomniilor - e drept mai puţin grav - continuă, astfel că pe lângă
Cuvântul românesc şi regretatul Vălimăreanu, directorul revistei Vatra, organul
înveninat al legionarilor dizidenţi numiţi după N. Petra instalat în Mexic, mexicanii
susţinătorul cu bani al Limitelor lui V. Ierunca (după numele lui adevărat Untaru)
convins antilegionar, dar vorba românului "Banii nu au miros", deci Petre
Vălimăreanu se gândeşte să sară în ajutorul fraţilor dizidenţi de la Cuvântul românesc
(dizident legionar adică despărţit de fostul său comandant, Horia Sima, pe care îl
încarcă, fără nicio jenă cu cele mai ordinare crime) publicând o ştire "bombă", scrisă
negru pe alb în foaia sa cu oarecare priză la public, atras de noutăţile lui
distrugătoare, de cele mai multe ori simple cancanuri demne de schimbat la masa de
birt unde totul e permis să fie formulat: adică se anunţa că Ovidiu Vuia a scris prefaţa
cărţii lui Al. Ciorănescu, "Barocul şi naşterea tragediei", aparută într'o editură din
Cluj sub comunişti ceea ce aducea dovada ce mă compromitea definitiv ca şi
colaborator al regimului din ţară, comunist, ştiindu-se că nimic nu se publica fără
aprobarea prealabilă a partidului.

Fără îndoială Cuvântul Românesc suferea din cauza crimei săvârşite faţă de persoana
mea declarată colaborator cu securitatea din Bucureşti, căci oricum eram destul de
cunoscut în exil, ca oamenii în majoritatea lor să nu se lase amăgiţi de indivizii
anonimi fie şi ai Cuvântul românesc, de unde căuta să-şi repare gafă prin intervenţia
şi altor calomniatori şi precum se vede telegraful fără fir cu direcţia Petre
Vălimăreanu circula de minune, imediata apărut cu vestea bombă amintită mai sus.

Personal eram cât se poate de liniştit, fiindcă tocmai citisem cartea lui Al. Ciorănescu
pe care o apreciasem în aşa măsură că nesolicitat de nimeni înafară de simţirea mea,
am scris imediat o recenzie asupra ei, pe care o şi trimisem spre publicare în Carpaţii,
autorul locuind pe una din insulele spaniole, aflate în largul Oceanului Atlantic, dacă
am reţinut bine. Se înţelege că Al. Ciorănescu obligat celor ce l-au publicat la Cluj nu
m'a onorat cu un semn din partea lui că a luat la cunoştiinţă de analiza ce i-am făcut-o
cărţii sale, mai mult decât elogioasă, după mine însă total meritată, chiar dacă unele
idei îmi păreau mai mult decât discutabile dar asta ţine, în general, de limitele
exegetului literar pe care le împărtăşea şi bătrânul nostru comentator, Al. Ciorănescu.
Înainte de toate, şi asta mă tulbura, să se observe conştiinţa dublă cu care cântăreau
unii exilaţi faptele petrecute în jurul lor: pe de o parte cei aleşi ca Al. Ciorănescu sau
contemporanul lui, Mircea Eliade, pot publica fără remuşcări, în editurile comuniste,
în timp ce muritorilor de rând li se interzice o atare acţiune. Ori dacă plecăm de la
adevărul că peştele de la cap se împute, atunci în primul rând ar fi trebuit să fie
criticate aspru trecerile unor personalităţi, unele cunoscute pe tot mapamondul,
dincolo de cortina de fier la comunişti, ceea ce ar fi impus excluderea lor din
rândurile exilaţilor, indiferent de cine era vorba, dar din laşitate sau din micime de
caracter, a nu-şi pierde cititorii cumva, sau pur şi simplu sa nu se pună rău cu ei, se
certifica şi de dl. P. Vălimăreanu de fapt o trădare a principiilor exilului anticomunist.
Istoria neiertătoare va scrie odată şi odată, despre serviciile făcute comuniştilor prin
trecerea fiecăruia de partea lor, fiindcă partidul nu face nimica pe gratis, şi nu va mira
pe nimeni când se vor dezvălui marile servicii făcute, unele chiar şi înconştient, de
câtre Mircea Eliade regimului roşu din ţară.

P. Vălimăreanu înţelegea să se răzbune împotriva mea, pentru săgeţile ce i le-am

trimis în legătură cu publicarea în Vatră, şi asta i-o reproşam din tot cugetul, a
articolului lui A. Pandrea, notoriu stângist, mult apreciat astăzi şi în România, total în
spiritul vremii, cumnatul comunistului de salon Lucreţiu Pătrăşcanu, despre Nae
Ionescu. Cei doi intelectuali, filozoful era creştin şi ortodox, se potrivea ideilor
marxiste ale lui A. Pandrea, marxist înzestrat cu o uşurinţă verbală proprie şi
cumnatului său Lucreţiu P., deci Nae Ionescu şi A. Pandrea se potriveau în concepţiile
lor ca "nuca în perete".

Reaua voinţă a lui P. Vălimăreanu, privitor la prefaţa scrisă la cartea lui A. Ciorănes, -
cu era evidentă, s'a grăbit să publice un neadevăr despre o carte pe care nici nu a
avut-o în mâini, luând, pretindea el, informaţia dintr'a treai mână. Cum ştia unde
locuiesc, îmi trimitea cu regularitate Vatra, nu era greu să-mi afle numărul de telefon
şi să mă întrebe mai întâi dacă e drept ceea ce ştie el, asigurându-se înainte de a
publica o ştire falsă. Dar pe Vălimăreanu, în fond, nu-l interesa problema în sine, ci îl
stăpânea perfidia să o publice, căci cititorul mai pe urmă chiar dacă nu se va verifica
va rămâne cu impresia că ceva nu e în regulă după zicala că "de unde nu-i foc nu iese
nici fum".

Nu mai că dl. Vălimăreanu cu domiciliu în Germania până la urmă a trebuit să revie

asupra celor publicate de el, recunoscând că a fost o ştire falsă.

Dar m'am mai întâlnit cu dl. Vălimăreanu într'o problemă mult mai delicată privind
data morţii preotului basarabean, Al. Mateevici.

În anul 1987, am publict studiul "Profesorul Ion I. Nistor şi epoca sa", până după
Marea Unire din 1918, în Ed. Nistru, Bruxelles.

[https://ro.scribd.com/doc/3019891/Profesorul-Ion-Nistor-Autor-Ovidiu-Vuia]
Dl. P. Vălimăreanu, prezent ca întotdeauna mai ales acolo unde putea să-şi puie la
contribuţie limba virulentă, mi-a adus două observaţii critice, la care mă voi întoarce
după ce voi da câteva lămuriri esenţiale.

Cartea despre Nistor am scris-o având la dispoziţie un bogat material bibliografic pe

care mi l-a pus la dispoziţie cu multă mărinimie sufletească dl. V. Bendescu, acestuia
de altfel i-am dedicat lucrarea ca recunostiinţă, cu următoarele rânduri: Lui Vianor
Bendescu, în semn de omagiu şi admiraţie, faţă de valoroasa lui activitate pusă în
slujba pământului strămoşesc, astăzi barbar sfârtecat al Ţării Fagilor, Bucovina, O.V.

În legătură cu activitatea lui A.L. Mateevici aflăm câteva lucruri noi, documtar
atestate de nobilul domn Bendescu.

Astfel, la Chişinău se deschid la 1 Iunie 1917, cursurile seminarului pentru învăţători,

unde ca lectori funcţionează: Ştefan Ciobanu, E. Popovschi, poetul Al. Mateevici,
Onisifor Ghibu, Gh. Tofan (bucovinean) H. Cioflec (ardelean) Liviu Marian şi Ovid
Ţopa (bucovineni) etc. Al. Mateevici a fost unul din inauguratorii şi activiştii de
primă oră al acestui învăţământ înfiinţat pentru a romania şcolile basarabene.

Răspunsul dat lui P. Vălimăreanu reeşea dintr'o interpretare tendiţioasă a sa, noi am
scris că Ion Nistor s'a mutat în Martie 1918 la Chişinău unde funcţionau toţi cei citaţi
înafară de Al. Mateevici, mort întretimp, şi dacă l-am menţinut printre ctitorii
Seminarului nu însemnă că-l socoteam printre cei vii la acea dată. Probabil că am fost
şi noi vinovaţi pentru confuzia creată.

Dar în legătură cu moartea lui Al. Mateevici, P. Vălimăreanu era ferm convins că nu
avem dreptate, deoarece poetul Mateevici nu a murit asasinat de hoardele bolşevice
răsculate în 1917, ci de tifos exantematic pe front, opinie împărtăşită şi de N. Iorga.
Respectivul domn îmi dădea sfatul să nu exagerez calamităţile ruseşti acolo unde nu e
cazul, şi în consecinţă îşi dădea nişte aere nemeritate de mare cunoscător istoric.

Deşi studiul meu se ocupa cu activitatea lui Ion Nistor, prin observaţiile sale a întors
interesul cititorului şi nu numai al lui, spre data morţii poetului Al. Mateevici autorul
minunatei poezii Limba noastră, dată căreia să fiu sincer nu-i dădusem prea mare
importanţă dar fiind şi eu surprins de cele scrise de V. Bendescu, i-am cerut să mă
lămurească asupra morţii atât de altfel cunoscută de cum o ştiam şi eu, nu prea
departe de de P. Vălimăreanu.

Am în scris răspunsul său, pe care am să-l redau fragmentar:

"Al. Mateevici (n. 16 Martie, 1888 la Cainar (Bugeac) mort la 13 August 1917, Nistor
a aflat de atentatul comis de bolşevici contra lui Mateevici, avocatului Murafa,
inginerului Hodorogea, desigur din gura lui Gh. Tofan, un timp vice director al
Junimei literare şi unul din cei mai de seamă publicişti ai Bucovinei, care scăpase ca
prin minune de moarte la acel atentat. Nistor n-a putut greşi în relatarea sa.

Cum şi Pamfil Şeicaru zice în cartea ce o aveţi, "La Roumanie dans la grande guere"
acelaşi lucru, moartea lui Al. Mateevici, în urma asasinatului făcut de bolşevici contra
unui grup de intelectuali români, aflat la o vie din preajma Chişinăului, e o realitate
indutabilă, care nu se discută.

Prin urmare, în ce-l priveşte pe P. Vălimăreanu eram înarmat cu toate argumentele,

dar V. Bendescu mi-a trimis în fotocopie, principala bibliografie, aparţinând ca autor
lui Ion Nistor articolul Zece ani de la moartea lui Gheorghe Tofan în Junimea literară,
Cernăuţi, XIX (1930) nr. 5-8, Mai-Aug. pag. 259-268.

În acest articol se spune despre Gh. Tofan (5 Nov. 1880 - 15 Iulie 1920) - în
prezentarea de faţă i se publică două articole inedite - că în anul 1917 Tofan a trecut
la Chişinău unde i se deschise un larg câmp de activitate culturală. Dânsul a organizat
primele cursuri de limba română pentru învăţătorii moldoveni la Chişinău şi a luat
parte activă la marea operă de redeşteptare naţională în Basarabia desrobită. Tot
acolo, la Chişinău, Gheorghe Tofan împreună cu Onisifor Ghibu şi Ion Malciu, au
fondat gazeta "România nouă" la care a colaborat necontenit, tratând cu admirabilul
său talent publicistic cele mai diferite probleme de actualitate şi în deosebi probleme
culturale.

În vremurile acele grele, când nimeni dintre refugiaţi nu putea şti ce putea aduce ziua
de mâine, Cheorghe Tofan a scăpat ca prin minune, în August 1917, de un atac din
partea hoardelor bolşevice, care răpuseră pe fruntaşii basarabeni Simion Murafa şi
Alexandru Mateevici în a căror sociatate se afla şi dânsul la o vie prin preajma,
Chişinăului. "Se vede că fiorii morţii zguduiră puternic sistemul nervos al
plăpândului intelectual, care după aceea numai cu greu se mai putu reculege. În anul
viitor Tofan era suferind. Îl vizitam adesea şi făceam plimbări lungi prin bulevardele
Chişinăului, gândindu-ne cu strângere de inimă la Bucovina noastră iubită nutrind
speranţe noui şi făurind planuri pentru viitor. Tofan era mereu suferind şi melancolic,
şi-mi trebuia multă putere de persuaziune pentru a-l reconforta şi a-l mângăia. Dorul
de casă şi nerăbdarea de a vedea cu un ceas mai curând înfăptuirea visurilor noastre
naţionale, ne rodea pe amândoi deopotrivă."

Am citat fragmentul în care Nistor reproduce ceea ce i-a comunicat Gh. Tofan,
prezent la atentatul săvârşit de hoardele bolşevice la o vie aflată în preajma
Chişinăului, asupra lui Murafa şi a lui Mateevici, de altfel fotografia acestuia din
urmă o găsim expusă pe paginile revistei însoţită de încă una care ar putea fi a lui
Murafa, deoarece aşa cum îl descria Nistor pe Gh. Tofan arăta ca un intelectual
plăpând ceea ce nu arăta domnul expus în prima fotografie. De unde s'ar putea
presupune că respectivele fotografii au fost obţinute chiar de la familiile celor
dispăruţi deci autenticitatea participării lor ca victime la asasinatul din 13 Aug. 1917,
inclusiv a lui Al. Mateevici, are dreptate V. Bendescu nu mai poate fi pusă în discuţie.
De altfel în anul următor, Nistor se întâlneşte des cu Gh. Tofan aflat la Chişinău, fac
plimbări pe bulevardele oraşului ceea ce înseamnă că istoricul şi-a întipărit bine
spusele lui Tofan în legătură cu cele petrecute la via de lângă Chişinău, deci n'a putut
fi vorba de un acces de scurtă confuzie din partea lui, confundându-l cu Hodorogea.
Printre altele prietenia ce-i lega pe cei doi dar şi fotografia pledează pentru realitatea
descrisă de Nistor după informaţia primită de la Gh. Tofan.

Faptul că tocmai N. Iorga a răspândit posibilitatea morţii lui Mateevici prin tifos
exantematic pe front ne aminteşte de situaţia din acei ani în care guvernul român în
frunte cu Ionel Brătianu, nu vroiau să-i supere cu nimic pe marii noştri vecini, dovadă
că îl convingeau pe Iorga gata să scrie o carte despre relaţiile ruso-române, să fie cât
mai binevoitor cu acest subiect, atâta timp cât tezaurul nostru se afla în mâinile lor şi
după cum le este obiceiul nu ni l-a restituit până astăzi. Asupra acestei cărţi părerile
sunt împărţite: Pamfil Şeicaru o lăuda pentru obiectivitatea ei, pe când colaboratrul
său de inimă Govora o găseşte mult prea complezantă faţă de realităţile istorice.

Oricum autorităţile ruse au putut să muşamalizeze asasinarea lui Mateevici,

recuoscând ca victime pe ceilalţi doi, Murafa şi Hodorogea, pe când moartea lui
Mateevici ar fi putut irita pe români mult mai mult. După ei la 13 Augsust 1917,
Mateevici se afla în Chişinău cu febră tifoidă şi curios că atât nevasta lui, ucraineancă
cât şi mamă-sa puteau să-l viziteze când vroiau. Dar atunci de ce n'ar fi putut el părăsi
la rândul său spitalul? Se mai susţine că atacul cu cei doi morţi de la via de lângă
Chişinău ar fi avut loc pe 20 August deci la o săptămână, după moartea lui Mateevici.

Am publicat materialul privind sfârşitul lui Mateevici în Literatura şi arta din

Chişinău, fraţii mei români m'au întâmpinat cu multă căldură, pe când rusofonii m'au
acuzat de incitare la ură între ruşi şi români ceea ce nu a fost în intenţia mea.
Impresionat de articolul lui Ion Nistor cu declaraţiile lui Gh. Tofan - am căutat să
restabilesc un adevăr dar adversităţile politice m'au împiedicat să ajung la un rezultat.

Am publicat acest material pentru a fi eventual valorificat de un tânăr cercetător

animat de acelaşi sentiment curat cum l-am avut şi eu. Să nu se uite că in persoana lui
Ion Nistor avem în faţă pe unul din istoricii de vază al culturii româneşti, pe când Gh.
Tofan este considerat a fi fost cel mai bun publicist al timpurilor sale. Prin urmare
amândoi erau familiarizaţi cu legile deontologice ale cercetării ştiinţifice, astfel că noi
credem în adevărul pe care-l susţin.

Cercetând şi judecând la rece, problema morţii lui Al. Mateevici nu poate fi rezolvată
decât recurgându-se la actul medical al autopsiei, deoarece prin moarte violentă
datorită gloanţelor prin împuşcătură, oasele vor arăta lezate şi vor fi intacte dacă
moartea va fi avut o cauză infecţioasă, cum se susţine, prin febră tifoidă. Desigur,
presupunând că în groapa pe a cărei cruce stă scris numele lui, e şi îngropat poetul,
autor al Limbii române, Alexandru Mateevici.
Când eram nemulţumit de greutăţile pe care mi le întindea vieţii mele, un regim ca şi
cel comunism, de multe ori mai mult decât sufocant pentru un om de bine, şi mă
plângeam tatălui meu, devenit cu vârsta un înţelept, fără să-şi fi schimbat niciodată
convingerile anticomuniste, obişnuia să-mi spună: "Ce, crezi dacă s'ar schimba
situaţia politică, ar rămâne ceva pentru tine? Toate lichelele de odinioară, dând din
coate ar ajunge la putere."

Privesc în jur, şi gândindu-mă la ce mi-ar spus tatăl meu, fără să-i mai numesc nu pot
decât să-i dau mai mult decât dreptate. Nu mai că eu nu vroiam nimica pentru mine ci
ţării să-i meargă mai bine, să nu împartă destinul celor mai sărace neamuri ale
globului, împlininduse faptul că românul trăieşte "sărac în Ţară bogată".

Pentru a se vedea cum relaţiile în România de astăzi, promovează sistematic pe

intermediarii regimului comunist de ieri, care in spirit supravieţuieşte în piptul lor,
mai departe, voi reda în rândurile următoare o întâmplare desfăşurată cu decenii
înainte, primind altoiul veşnicilor favoriţi numai că ridicaţi pe cele mai înalte trepte
ale ierarhiei sociale singurul lor merit fiind acela că au slujit, cu vrednicie pe oamenii
regimului de ieri.

13. Cum l-am cunoscut pe dl. Christian W. Schenk

Pe un poet din ţară trecând pe la mine, prin Iunie 1985, îmi pare, l-au durut
singurătăţile mele. Şi-atunci mi-a spus că trebuie să-l cunosc pe Christian Schenk,
neamţ de origine, din România, dar care scriind poezii în limba română poartă în
piept o inimă de dac.

El a plecat şi eu n’am insistat, n’a fost să fie să ne cunoaştem cu acea ocazie.

A mai trecut un an înscris de mâna timpului, veşnic bătrână dar şi mereu nouă, până
vizitându-mă de data aceasta un sculptor din Timişoara, la câteva zile mi-a adus la
cunoştiinţă că suntem invitaţi la domnul Christian Schenk - pe-atunci nu se lăuda cu
titlul de doctor - undeva lângă Mainz la Kastellaun, la un cenaclu literar.

Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat prietenul meu din
ţară, pe care îl considera elevul său preferat într’ale Poeziei, astfel şi din dorinţa de a
participa la o întrunire literară, tocmai în Germania unde se declarase recent moartea
oficială a Poeziei, prevăzută de Goethe în actul III al părţii a doua a lui Faust prin
căderea lui Euphorion/Byron, neastâmpăratul copil al lui Faust şi al frumoasei Elena,
eroină a lui Homer, dar readusă pe pământ de Forkias/Mefisto pentru a fi soţia eroului
goethean.

Bineînţeles mă bucuram că am să-l cunosc pe dl. Schenk, dar în principal ardeam de

dorinţa de a lua parte la atare întâlnire, Symposion platonic, tocmai pentru a
demonstra lumii, adică nouă, că sacrul cult al Poeziei nu putea să se stingă niciodată,
dovada o aduceam prin prezenţa noastră, la masa tăcerii a Poeziei, de-apururi vie.
Nu ştiam pe atunci cât de mult voi regreta această aventură ce va putea fi numită
oricum, numai spirituală, nu.

Deschiderea cenaclului a aparţinut gazdei care a dat citire unor poezii cu substrat
medical ajungându-se până la şorţul maţului (epiplon), ceea ce îmi amintea că dl.
Schenk era stomatolog şi mă obligă să scriu că a mai schimbat subiectul dar nu şi
elementele descriptive ale jocului, ceea ce mi-a produs o penibilă impresie, însoţită
de senzaţii de greaţă. Se putea susţine că nivelul respectivelor versuri nu atingea nici
pe departe nivelul a ceea ce ar fi putut să fie acceptat drept, poezie.

Urmam la lectură, dar având în vedere atmosfera apăsătoare provocată de aiurerile

dlui Schenk, m’am lăsat îndelung rugat, nu fiindca îmi plăcea să joc rolul de
primadonă, dar eram convins că nu mai puteam continua, după ce autopsia celuilal
jignise total Poezia, scrisă cu literă mare ca pe numele lui Dumnezeu.

Am uitat să menţionez că pe lângă noi doi şi sculptorul, mai era de faţă un domn ce-şi
dădea aere de critic sever, subliniind valoarea poeziei citite de dl. Schenk, ori asta
m’a enervat cumplit, dar după atâtea insistenţe m'am hotărât să citesc poezia
Acropole şi sincer să fiu am refuzat să dau atenţie “distinsului” critic, lipsit total de
harul celui ce pricepe poezia ca pe un cântec vrăjit al inimii. Senzaţia pe care o dădea
se compara cu a unei moluşte lipicioase, şi când l-am văzut prezentat de dl. Iosif C.
Drăgan ca făcând parte din elita intelectualilor exilului românesc, mi-am dat seama
de unde venea repulsia mea, intuisem în el pe colaboratorul, fără doar şi poate, de
propagandist al regimului comunist din România stabilit în exil, de fapt umbra fidelă
a aceluiaşi Drăgan, de unde tendenţioasele lui laude, în bună parte, omul de afacere
“găzarul” şi le adresa ui însuşi.

În sfârşit, pentru a nu scurta prea mult din durata cenaclului am început să discutăm
despre lucruri anodine, fiind surprins (curios) cel puţin că dl. Schenk în calitatea sa de
gazdă n’a depus efortul de a ne servi măcar cu o ceaşcă de cafea.

Totuşi, nu peste mult, domnul critic, molusca lipicioasă, şi-a pierdut răbdarea şi ne-a
rugat să dăm atenţie revistei editate de el şi ne-o pune intenţionat exact la sumar ca să
putem citi colaboratorii ei. Domnul ne-a atras atenţia că publicaţia poartă titlui de
Convergenţe, iar el se numeşte C. Michael-Titus şi ne stă la dispoziţie dacă vrem să
colaborăm la ea, domiciliul său fiind la Londra.

Şi fiindcă începusem să trec în revistă autorii respectivi, nu mi-a fost greu să constat
că alături de comunişti notorii din ţară în frunte cu Eugen Barbu, se aflau şi nume din
exil, ceea ce m’a determinat să înţeleg, cu toată claritatea, rostul acestor
“Convergenţe”, privind aducerea celor din exil la matca stăpânilor din ţară, legătura
înfăpuindu-se întâi între scriitorii celor două părţi, urmând ulterior după
compromiterea celor dintâi, să li se împărtăşească şi binecuvântarea partidului
comunist.
Să recunoaştem cât de perfide erau manevrele propagandei comuniste din ţară, dacă
el e au ajuns să se manifeste în casa dlui Schenk, neamţ din România care cu voie sau
fără voie, se erija în colaboratorul cinstit, fără prihană al comuniştilor români.
Interesant că după Decembrie 1989, numele lui Michael-Titus a dispărut de pe scena
exilului de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Fapt ce ne determină să presupunem că cu
numele lui adevărat, şi nu format din simple pronume, astăzi ocupă un loc de
academician în ţară, ori alt post de funcţionar de stat al noului regim, neocomunist.

Nu mai vreau să-mi amintesc decăt de numele lui Eugen Barbu trecut în revista
Convergenţe pe ceilalţi îi las în grija cercetătorului de măine să-i citeze, în mâini cu
celebra revistă a dlui Michael-Titus, "onorabilul" cetăţean român stabilit la Londra.

Iată însă că în acele momente mă simţeam atras în cursă în casa dlui Schenk, de unde
infuriat am îndepărtat revista până atunci aflată în faţa mea, mai precis am aruncat-o
în direcţia dlui Michael-Titus, asigurându-l că eu nu am venit la cenaclu literar ca să
aprob cine ştie ce convergenţe, n’am fost comunist în ţară, nu voi fi nici în Germania,
unde mă bucur de o totală libertate spirituală. N’am adăogat prea multe fiindcă deja
îmi îmbrăcasem paltonul şi mă grăbeam să părăsesc locuinţa, trântind uşa puternic
după mine. De unde se vede bine conturat unul din procedeele tipic inumane
comuniste, de a încerca să momească cetăţeanul cinstit, care şi-a găsit rosturile într’o
ţară străina, în timp ce într’a sa a trăit mereu sub cnutul greu al robiei bolşevice.
(După convingerile mele, lupta dintre comunişti şi cei din exilul anticomunist a
corespuns unui război, în care cei ce au trecut dincolo, indiferent din ce motive şi că
se chemau un Mircea Eliade sau Drăgan totuna, au săvârşit un act de trădare, din
punctul nostru de vedere întărind poziţiile duşmanului comunist. Asta e o lege pe care
nimeni nu are dreptul să o calce, deşi după concepţia unor exilaţi generalii se bucurau
de privilegiul de a trăda pe când soldaţilor li se cerea să-şi jertfească dându-şi viaţa în
primele rânduri. Dar mă întreb unde e logica, de pildă a unui domn cu numele
Caranica, preaslăvind faptele lui Mircea Eliade pe care-l declara o galaxie pe cerul
omenirii? Dar mă întreb ce valoare ar mai avea această formidală nouă galaxie
întrupată de un singur om, dacă ea îşi risipeşte razele pe emisfera cealaltă a marei
întunecimi? Mircea Eliade s’a compromis rău de tot atunci când a dat un interviu
bravului pioner al comunismului, Adrian Păunescu, în zadar a încercat să-şi retuşeze
imposibila vânzare, dar oare nu trebuia să ştie aprioric ce putea să-l aştepte prin
colaborarea dată? Acest spirit al dezbinării, chiar şi în faţa celei mai evidente realităţi,
după unii spiritul nostru atavic tracic, ne-a făcut şi ne face în continuare mult rău.

Aş mai adăoga faptul că după vijelioasa mea plecare, pe oaspetele meu sculptorul, l-
au adus la Giessen cu maşina dnii Schenk şi C. Michael Titus şi s’au oprit în faţa
casei mele în speranţa că le-aş mai fi putut întinde o mână prietenească, dar au plecat
desamăgiţi. Ulterior sculptorul încântat ca tot românul, că Michael-Titus i-a promis
să-i organizese o expoziţie la Londra, satisfăcut că a pus mâna pe un atare chilipir,
mi-a transmis părerea lor, de altfel şi a lui, că nu i-am tratat deloc civilizat! I-am
răspuns fără a ocoli adevărul că eu nu colaborez cu cei pe care i-am lăsat de mult în
urmă, pe mine nu mă pot cumpăra cu preţul - mă refeream la oportunismul său, tipic
intelectualului servil din ţară - unei expoziţii ce mi-ar oferi-o chiar şi la Londra. La
urma urmelor, nu pretindeam decât respectul duşmanilor pentru atitudinea mea, cât
timp nici eu nu le-o tulburam pe a lor. (Sunt convins, că singurătăţile mele mult
accentuate după Decembrie 1989, se datorează faptului că mi-am păstrat neştirbite
convingerile, care de fapt nu erau numai ale mele dar şi ale acelora care astăzi nu mai
sunt, dar ne-au lăsat credinţa lor - de la care nu mă abat - că ci numai clădind pe ea,
ca pe umerii unor cariatide ale Veşniciei, vom reuşi să înălţăm altarul Româniilor albe
de mâine, cum le-a visat poetul desţăraţilor, Aron Cotruş).

Bineînţeles că pe cei doi, fizic niciodată nu i-am mai întâlnit, doar dl. Schenk mi-a
transmis că nu-mi va ierta jignirea ce i-am adus-o, cât va trăi. Dar de asta puţin mi-a
păsat şi îm pasă.

Şi dacă am descris întâmplarea de mai sus, vreau să se reţină că în casa dlui Schenk l-
am cunoscut pe C. Michael Titus remarcat prin publicaţia Convergenţe, ca om al
Bucureştiului infiltrat printre exilaţi, dacă n’a fost chiar agentul regimului comunist
din România.

Ori trăirea mea de odinioară devine deodată actuală, datorită faptului că nu ştiu cum,
primesc o scrisoare de la o persoană, care probabil a ţinut să mă informeze despre
noile activităţi ale aceluiaşi domn Schenk, de altfel cunoştinţa mea de dinainte de
revoluţia tinerilor români din Decembrie 1989.

Înainte de toate constat că dr. Christian Schenk poartă titluri venerabile pe care le
scrie sub numele său: membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Academiei şi
cetăţean de onoare al oraşului Cluj. Trebuie să înţelegem că în câţiva ani dl. Christian
a făcut un asalt extraordinar, toate distincţiile respective le are de la Instituţii
româneşti chiar dacă el nu menţionează acest lucru e vorba de Academia română şi de
Uniunea Scriitorilor români.

În scrisoarea respectivă dr. Christian W. Schenk se adresează unui poet al exilului

Băleanu rugându-l să-i trimită 15-20 poezii, de urgenţă, pentru o antologie a poeţilor
de limbă română trăitori în Germania şi Scandinavia, care va apare până în vară.
Fondurile pentru carte au fost deja aprobate de Ministerul Culturii. Cartea va apare în
limba română, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, antologator şi redactor de
carte fiind Valeriu Stancu, redactorul şef al revistei Cronica, la fel şi conducătorul
editurii Cronica din Iaşi în care va apare celebra antologie.

Ceea ce nu scrie dl. Schenk dar este evident, el joacă rolul de redactor şef, ca bun
cunoscător al poeţilor din Germania, printre care el ocupă desigur locul de frunte.
Cu această ocazie în legătură cu publicarea antologiei poeţilor români din Germania
şi Scandinavia, ne permitem să punem următoarele întrebări:
1. De ce, din ce motive, cei din ţară pentru a nu ştiu a câta oară, se bazează pe
vechile lor legături comuniste, cum sigur le-a reprezentat şi dl. dr. Schenk. Sub
regimul comunist acesta a vizitat sistematic România, iar casa lui din Germania era
deschisă în primul rând scriitorilor din ţară care o ajutau pe dna Schenk să-şi
redacteze lucrarea de doctorat susţinută se înţelege la una din facultăţile din ţară.
Scriitroul român, pe care nu-l numesc, venea des pe vremea comuniştilor la familia
Schenk şi stătea la el cu familia lui, atâta cât Ie permitea viza, în acest sens familia
dlui Schenk era extrem de mărinimoasă şi darnică. Pe la el credem că a trecut şi
actualul preşedinte al Academiei, Eugen Simion, numai în urma unor atari legături
extraprofesionale, dnul Schenk se poate lăuda cu aprecierile lui positive asupra
poeziei sale care nu atinge nici un nivel mediocru.

2. Am scris toate aceasta nu pentru a figura cumva în antologia redactată în editura

Cronica din Iaşi, odată ce, de dl. Schenk, ca de bunul său prieten, editorul
Convergenţelor, C. Michael Titus, m’am despărţit de mult, ca şi de ortacii lor
comunişti, încă la putere în biata noastră ţară!

Pe dl. Schenk îl felicit că a ajuns o persoană atât de valoroasă pentru România. Pe

care în să eu am să-l contest, nu că l-aş invidia dar mă obligă respectul ce-l am pentru
ADEVĂR.

De altfel stomatologul dr. Schenk intrat în literatura română, ne aduce aminte de un

înaintaş al său, I. Vittner, care sub comunişti ajunsese din stomalog responsabil cu
filozofia, calitate în care a început să tragă măsele lui Leibniz, Kant, Hegel după cum
scrie şi Marin Preda. În acest sens nu va mira pe nimeni că dl. Schenk va face acelaşi
lucru cu poeţii români, mai ales că domeniul e mult mai potrivit experienţelor sale
stomatologice, la fiecare extragere de măsea, domnia sa va naşte din pulpa dentară
sângerândă, o epopee, mai straşnică decât războiul Troiei de Homer.

3. Problema principală însă nu-l priveşte pe dl. dr. Schenk, ci în primul rând
Academia română care prin preşedintele său ar trebui să dea socoteală pe ce criterii
îşi numeşte membrii, în cazul nostru e vorba de dr. Schenk, dar nu e în sine, o
excepţie. Dl. Preşedinte Eugen Simion, îndrăznesc să afirm că s’a lăsat condus de
interese personale ori dacă ar fi nevinovat ar publica lista cu lucrările pe baza cărora
şi-a permis să-l numească academician plin, pe dl. dr. Schenk.

Până atunci preşedintele Academei şi acoliţii lui rămân de acum responsabili de

situaţia deplorabilă în care au adus ceea ce odinioară era un monument al culturii
româneşti.

Academia de altădată înainte de era comunistă, avea 40 de membrii pe care

comuniştii i-au ridicat în număr, dreptate are Pamfil Şeicaru când susţine că adepţii
lui Marx şi Lenin au provocat inflaţie de cadre, pe când Academia de astăzi a
accentuat total subiectiv această inflaţie, de unde marea devalorizare a multor
academicieni de astăzi care nu ar merita să ocupe nici funcţia de portar al respectivei
Instituţii de altădată, situaţie de care vinovat este preşedintele Academiei, Eugen
Simion. (Nu ştiu în ce raport stă cu Academia de ştiinţe medicale, Academia română
dar am descoperit printre academicienii ei numiţi după Dec. 1989, un neurolog,
remarcat pentru activitatea sa hipersexuată pe care o exercita asupra pacientelor
internate în clinica neurologică din Cluj, cele mai multe flămânde după ce se chiamă
astăzi sex; şi actualul academician se mândrea cu înclinările sale, îi compătimea pe
cei ce îşi respectau meseria şi vedeau în clinică un fel de altar, iţi aminteşti încă,
dragă Berci, de zilele acelea de aşazisă prigoană în urma căreia probabil ai primit şi
respectivul titlu, că nu-mi închipui că au fost luate în considerare şi meritele tale
incontestabile sexuale, sau poate că da, demonstrându-se că la noi merg treburile ca la
nimeni alţii !!!)

4. Fără îndoială în fiinţa intelectualilor români de astăzi, să mă corectez a unora, mai

curge pe lângă oligoelementele corupţiei şi sângele vâscos al comunismului, de unde
un aşazis ministru liberal a declarat că în politica României nu mai există nici o
deosebire între necomunist şi comunist dar sincer ne întrebăm dacă a existat vreodată,
ca înaintea lui Dec. 1998 şi după această dată. România prin alegerile din Noembrie
2000 a primit o lovitură grea de tot, reîntoarcerea neocomunismului, va atârna grav în
balanţa viitorului, deoarece sistemul democratic nu este apanajul, cum cred cei mai
mulţi, al falimentatului Emil Constantinescu.

Cum venise vorba de aprobarea Ministerului Culturii pomenită de dl. Schenk, am

zice că în acest sector nu s’a schimbat nimica. Desigur dl. Caramitru a fost un Rică
Venturiano al culturii româneşti, are pe conştiinţă exilul recent al lui Eminescu la
Botoşani, cât şi distrugerea, după mulţi ireversibilă a Coloanei infinitului (fără de
sfârşit) dar ce se poate spune pozitiv de noul ministru Răzvan Teodorescu, cel ce cu
puţin înainte de alegri s’a înscris in PDSR nu mai pentru a primi postul respectiv?
Prin urmare în noua situaţie au de câştigat numai comuniştii veritabili sau dizidenţi,
indiferent de natura lor, cu siguranţă ei au ajuns astăzi să stăpânească ţara şi să
recunoaştem că dl. dr. Schenk întotdeauna s’a simţit bine în mijlocul lor, de unde nu
are nici un fel de probleme întru a-şi continua ca înainte activitatea: precum
constatăm el a dus-o bine pe vremea vechiului regim al lui Ceauşescu, în compania
celebrului C. Michael Titus, pe când astăzi partenerul său de lucru se cheamă total
necunoscutul Valeriu Stancu. Ce multă dreptate are marele nostru Eminescu:

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Dacă i-aş face portretul noului ministru al culturii, l-aşi numi un Caţavencu mult mai
rafinat, ca toţi tovarăşii săi îşi schimbă părul dar năravul ba, camaleonic în vocea lui
care-i oglindeşte caracterul periculos: cu o voce afectată de moftangiu crescut în
suburbiile Parisului, îi numeşte pe români un popor de sclavi şi trâieste momente de
glorie atunci când îşi declară admiraţia pentru tovul Ion Iliescu; alteori la showurile
lacrimogene glasul îi devine mai blând, omul tot se îndulceşte ca o baclava turcească,
matroana bătrână şi cheală din el îşi aminteşte cu melancolie de vremurile fetei de
pension de altădată, când n’a putut să fie bărbat decât după ce i s’a aplicat o operaţie,
făcută mai celebrului Ludovic al XVI-lea, privind deslipirea prepuţului. Totul a
evoluat perfect doar că de-atunci a rămas cu oarecare moliciune în gesturile sale de
codană perversă, fenomen rămas medicilor inexplicabil. Şi însfârşit, vocea sa devine
aproape normală, încât te minunezi de aşa o transfigurare, doar atunci când îşi
întâlneşte alegătorii şi face pe patriotul pur sânge că sigur sunt proşti, nu au de unde
să ştie că îi consideră un popor de sclavi. Le mai declamă pasagii din textele sale
istorice scrise pentru analfabeţi şi gustă aplauzele, deşi le cunoaste originea. Totuşi în
atare clipe sublimate îşi mişcă mai accentuat şoldurile şi îşi lapădă corsetul lăsându-i-
se să se vadă burta rotunjită, ar zice şirianul Şlavici ca o pită de Pecica, sigur de pe
vremea când ţăranul o făcea în cuptorul său de cărămidă şi n’o cumpăra, ca pe
vremea fiului Carpaţilor de la prăvălia pe firma căreia scrie coloniale şi delicatese,
reduse la un singur fel de cârnaţ supriiat, gurile rele susţin că în acest mod i-ar fi
pierit mirosul de cal bătrân.

În aceste condiţii, ministerialul se aşează la masă cu alegătorii lui, primind arsuri la

stomac după ce înghitise câteva guri mai multe de palincă (de ţuică) singurul
sortiment veritabil de la masa întinsă la iarba verde udat şi cu un vin de măderat,
pomenit de Eminescu în Archaeusul lui, numai că avea gust de pipi de şoarece, cel
ce-l botezase în loc de apă puse câteva degete din valeriana scursă din izvorul
original, aparţinând neamului şoricăresc.

Până la urmă domnul ministru se ameţise numai că poşârca şi carnea de cal, îl

îmbolnăviră încât trebuise să stea la pat cu supraveghere medicală. Aşa e don
Răzvano, sensibil, nevoie mare, numai că sare în picioare ori de unde ar cădea şi a
doua zi e apt de muncă.

Pentru reuşita tuturor scamatoriilor sale, ministrul Culturii are în fiecare buzunar,
împărţite ca în sertarele farmaciilor, medicamente, pilule cu promisiuni mincinoase
reservate celor ce vin să îl consulte şi pleacă mulţumiţi parcă s’ar afla într’al noulea
cer, fără să bănuiască niciun moment că ar fi dopaţi, adică li se dau iluzii goale pe
care ei le consideră pline până la fund, că domnul ministru are ac pentru cojocul
fiecărui român, astfel că se poate considera un mare şmecher, regele lor.

De-acuma se înţelege de la sine, că dl. dr. Schenk şi prietenii săi îl vor lăuda pe noul
ministru al culturii, asigurându-l că va rămâne nemuritor ca faraonii egipteni cu
piramidele lor, prin antologia ale cărei fonduri le-a aprobat cu atâta mărinimie,
ajutând şi pe alţii - şi Doamne cât de mult îi plac ministrului elogiile concurate doar
de dulciurile pe care şi le procură prin ordin ministerial direct de la Paris - să între în
Panteonul celor aleşi, cărora li s’au tocit degetele de cât i-au ţinut mantia de pupură,
fiindcă una din maniile lui don ministru, de când a vizitat Domus Aureus de la Roma,
era să se considere un al doilea, Nero, împărat roman, înţelegând că ciracii săi cei cu
antologia poetică se vor mulţumio şi dacă-i va introduce în Parnasul nemuritorilor
chiar şi pe uşa din dos, numai să fie.
În cazul Schenk, puteți găsi toate probleme:

https://drive.google.com/file/d/1hVL8smHpP-QxFjCxvD1tx6_AQESbJI96/view?
usp=sharing

Dovada:
https://drive.google.com/file/d/13w0EMtPg5xPe4fHaZwi4mGP7weoOiLXT/view?
usp=sharing

14. Profesorul C. Marinescu - In Memoriam -

12. Aprilie 1982

Acum aproape zece ani, bazat de afirmaţia lui Nicolae Iorga şi anume că şcoala de la
Fontenay-aux-Roses ar fi constituit una din marile opere ale vieţii sale, dorind să aflu
de ce această instituţie nu mai există, cui aş fi putut să mă adresez mai bine dacă nu
fostului director al acesteia, profesorul Constantin Marinescu.

În trecât fie spus, pentru cei nedumeriţi cu preferinţele lui N. Iorga, de fapt creator al
atâtor alte mari opere, aş sublinia faptul că adeseori personalităţile, cele nu de toate
zilele, au obiceiul de a califica la superlative, lucrul realizat de ele, prinr'un act de
dezinteres total, parcă în sufletul lor interior s'ar celebra jertfa lui Abraham din Biblie
nou exprimată în bronzul aurit prelucrat de Ghiberti pe poarta considerată şi numită
de divinul Michelangelo, a Paradisului.

Este probabil satisfacţia creatorului, de a-şi elibera pe această cale, însăşi gratuitatea
caracteristică oricărui proces artistic, îl consideră trecut în lumea ideilor în sine,
platonice, care deodată îşi impun legile primordiale şi astfel ierarhic lucrul se aşează
în fruntea celoralte şi dă impresia că în acest fel mărinima sa a depăşit egoismul
pământesc, se pierde în infinitul total desmărginit, contingent divinităţii inclusiv a
celei purtate de om, în adâncurile inimii sale. Este o revelaţie care urmând o curbă
eonică duce tot la trăirea unei scene biblice, de unde de altfel am plecat.

Dar teoreticul de natură filozofică se sparge destăinuindu-se sub acţiunea practicei, şi

în acest sens am putea de ca exemplu pe marele compozitor, Giuseppe Verdi, când,
autor al atător capodopere muzicale, îi scrie dirijorului Toscanini că socoteşte drept
cea mai valoroasă realizare, a destinului său ctitoria aşazisei Casa di reposi ai
muziciştilor din Milano, ridicată de el pentru artiştii ajunşi la bătrâneţe, fără niciun
sprijin material. Aşa se face că a şi cinstit-o în mod deosebit, aşezându-şi în holul
respectivei clădiri, mormintele în care îşi doarme somnul de veci, el şi soţia sa,
Giuseppina Verdi Strepponi.
Luând în considerare şi dragostea lui N. Iorga pentru şcoala înfiinţată de el la
Fontenay-aux-Roses, am putea defini mult mai simplu atitudinea respectivilor
întemeietori, admiţând că prin fapta lor se simţeau, mai mult ca de oricare dintre
minunatele lor opere, urcaţi cu un pas mai sus, mai lângă stele.

S'ar putea spune că fără să-şi dea seama, dacă sigur asta i-a fost dorinţa, G. Verdi a
rămas şi după moarte pe scena teatrului ca în viaţă, de cei mai grăbiţi trecători ai
Casei di reposi, întâmpânind, în acest fel pe lâgă multe fiinţe dragi, interpreţi ai
rolurilor sale dar şi mulţi vizitatori nepoftiţi, adeseori neplăcut de gălăgioşi. Unde să
mai punem, că datorită poziţiei favorabile, cavoul este deschis cam tot la douăzeci de
ani sau ceva mai mult, pentru a se constata starea de conservare a cadavrelor, e vorba
de resturile pământeşti ale lui G. Verdi şi soţia sa Giuseppina.
Înteresant că în Italia, ţară catolică, această religie ni interzice deshumarea morţilor,
sau deschiderea mormintelor, din contră uneori încurajează această acţiune, poate nu
din motive religioase dar favorizează aplicarea unor măsuri medicale şi ştiinţifice ca,
în cele dintăi, unde este cazul să fie admisă autopsia. Din păcate, ortodoxismul, pe
motiv că protejează odihna de veci a morţilor, interzice deshumarea şi deci şi autopsia
unde e nevoie, arătându-se mult mai conversatoare şi mai contra stiinţei, ceea ce i s'a
imputat adeseori, fără niciun efect concret.

După simţirea noastră G. Verdi ar fi trebuit să-şi aibe mormântul, în liniştea

paradisiacă a grădinii vilei sale de la San Agata, nu departe de locul unde-i
înmormântat şi credinciosul său câine. Este adevărat că în ultimii ani de viaţă, G.
Verdi a trăit singur întru-o cameră de hotel din Milano, având o groază de întunerecul
morţii. Deci, fără îndoială el şi-a ales locul de veci, acolo socotea el că avea mai mulţi
oameni în apropierea lui.

Dar cum opera lui N. Iora şcoala de la Fontenay-aux-Roses nu mai există, m'am
hotărât să-l întreb pe profesorul C. Marinescu, după ce i-am aflat adresa, înscris,
dorind să aflu cauzele acestei dureroase dispariţii. Profesorul C. Marinescu, mi-a
răspuns prompt şi cu participaţie, pe spaţiul unei cărţi poştale atâta cât îi permitea
înaintata sa vârstă.

Voi reda rândurile profesorului, ele având o valoare istorică, cu atât mai mult cu cât,
Tudor Arghezi, proaspăt reprimit la sânul literaturii, informat greşit, după reabilitarea
lui N. Iorga în ţara comunistă, a atacat în mod nedrept pe cei de la Paris, făcându-i
responsabili de tragicul dezastru al şcolii de la Fontenay-aux-Roses.

Iată textul: "În 1947, directorul Şcoalei de la Fontenay-aux-Roses, adică cel ce

semnează aceste rânduri a fost rechemat în ţară. El a refuzat să plece. Şcoala a fost
desfiinţată şi rasă de pe suprafaţa pământului. Biblioteca a fost împrăştiată, adică nici
urmă n'a m-ai rămas dintr'însa! Precizez că Şcoala era, proprietatea Statului Român şi
că cele de mai sus se datoresc Legaţiei de pe atunci, azi, pare-se ambasadă a
Republicii, etc. Directorului i s'a luat catedra şi naţionalitatea iar tot ce poseda în
România (biblioteca şi multe altele) a fost confiscat (chiar şi decoraţiile acordate în
urma celor două războaie mondiale la care a luat parte ca ofiţer de artilerie). Şi asta-i
tot (sau aproape), Profesor Constantinescu."

Asupra modului barbar în care s'a executat desfiinţarea şcolii de la Fontenay-aux-

Roses, operă a lui Nicolae Iorga, nu mai poate exista deci de-acum nici un dubiu,
marele vinovat de această crimă culturală era regimul comunist din România robită.

În 1947, veninţi la putere comuniştii au renunţat la toate instituţiile avute în

străinătate, cu excepţia Italiei unde s'a păstrat atât Academia română din Roma,
întemeiată de Vasile Pârvan, a şi funcţionat ca primul ei director şi Casa română din
Veneţia, în funcţie şi astăzi tări, ultima constituia una din reşedinţele preferate de
Nicolae Iorga, de câte ori trecea prin Italia. Din păcate, respectivele instituţii sunt
total anonime, nu se ştie, la ce lucrează şi cine sunt măcar conducătorii lor, de unde
bănuim că majoritatea posturilor sunt sinecure ce stau la dispoziţia unor ajunşi ai
zilei, împărţite pe urmă favoriţilor, în fond total nepregătiţi în munca de cercetare.

Este un aspect la care ne îndeamnă tăcerea în care stau cufundate nişte instituţii ce ar
trebui să constituie mândria românilor atât din ţară cât şi din străinătate.

În Franţa, instituţiile părăsite pur şi simplu, ca de pildă Şcoala de la Fontenay-aux-

Roses, după de biblioteca a fost împrăştiată, a fost rasă de pe suprafaţa pământului,
adică a rămas fără stăpân, o va prelua statul franzez, deşi proprietarul era Statul
român reprezentat prin legaţia română, devenită întretimp Ambasadă română.

Directorul Constantin Marinescu, refuzând să se întoarcă în România i s'au luat orice

drepturi de a-şi apăra fosta instituţie.

Ce putea face el, devenit o persona non grata pentru Statul român, ori pasivitatea
ambasadei române sau pe atunci a legaţiei demonstra că regimul nu avea nevoie de o
Şcoală al cărei rost n-o pricepea şi cei ce au trăit acele zile, ştiu prea bine că o legaţie
comunistă în 1947, era reprezentată de nişte capete pătrate, executori orbi ai ordinelor
de la centru.

Aşa au procedat şi cu biserica ortodoxă de pe rue Jean de Bauvais, pe care au luat-o

în primire total părăsită o mână de exilaţi cu preotul lor, şi când comuniştii au vroit să
aibă biserica, deşi era proprietatia Statului român, au pierdut procesul, reluat astăzi cu
alte arme când se povesteşte că România are un regim democratic.

Ce putea să reproşeze Tudor Arghezi celor de la Paris, nu putem şti dar la Fontenay
nu era vorba de o biserică ci de proprietăţi de care aveau nevoie şi francezii, ori
proprietarul român nu mai vroia să aibe Şcoala lui N. Iorga, mai ales că el, însuşi era
un autor declarat post mortem, interzis.
Lămurind aceste aspecte, odată pentru totdeauna, în continuare aş dori să scriu câteva
rânduri în memoria profesorului Constantin Marinescu, plecat dintre cei vii în anul
1982. Pentru cunoaşterea valorii adevărate al acestui om învăţat mă voi referi la felul
cum îl aminteşte Nicolae Iorga în cartea sa "O viaţă de om":

Născut în 1891, la Şerbăneşti-Poduri (Pucioasa) din familie de ţărani, după primul

război îl găsim la studii, în Paris, prezentat de Iorga după cum urmează: "Călăuzul cel
mai bun în acest nou Paris, în care mă recunoşteam aşa de greu, mi-a fost d. C.
Marinescu, unul din cei mai buni elevi ai mei care, după ce trecuse prin încercările
războiului, gustând şi din neajunsurile suportate cu demnitate ale prizonieratului în
Germania, era acum cu bursa de stat pe care o căpătase de curând, ascultător, dincolo
de obişnuiţii ani de studiu al profesorilor francezi şi în special al dlui Lot, pe care-l
cunoscusem de departe ca tânăr luptător şi era, acum, membru al Institutului şi unul
din profesorii cei mai respectaţi ai Sorbonei. Cu tânărul meu prieten am cutreierat
acest Paris de după război care conserva tot caracterul său de pe vremuri, dar în care a
doua zi după izbăvire şi biruinţă, pulsa o întreagă viaţă nouă, din care nu lipsea, ca la
noi, solidaritatea. Tot d. Marinescu îmi găsise adăpostul la scumpul hotel Foyot,
locuinţă cu numai două rânduri, comode pentru bătrânii care în măreţul palat din faţă
al Ecaterinei de Medicis, puneau la cale rosturile lor dar, căutând a ne îndestula seara
în odaie apetitul, nu îndrăzneam să ne apropiem de restaurantul de jos, pentru oameni
mai bogaţi decât mine, care aveam numai contribuţia conferinţelor mele."

Să ne oprim la descrierea lui N. Iorga privind modul cum a întemeiat el celebra

Şcoală de la Fontenay-aux-Roses cu câteva date interesante în legătură cu Academia
din Roma: "Am prezentat Camerei proiectul de iniţiativă parlamentară prin care se
creau aceste două focare de studii şi de iradiere naţională în acelaşi timp - eu aşa le-
am înţeles - din cele două mari capitale latine. Duiliu Zamfirescu a îmbrăţişat cu
căldură ideea şi fără să mai cerem părerea finului cugetător filozofic, icoană a
maestrului său Maiorescu până în cel mai mărunt dintre gesturi, dar mult mai
personal în idei şi mai stilist în formă, care era ministerul de Instrucţie publică,
profesorul P.P. Negulescu, proectul, care va merge repede şi la Senat, a trecut la un
obosit sfârşit de sedinţă, în care calculul voturilor se face, uneori şi cu scopuri bune,
mai mult aproximativ ... Mă îngrijeam ca ambele aşezăminte să scape de jocul de
partide care domină statul şi astfel directorii, pe viaţă vor fi numiţi de Academia
română; regulamentul a fost elaborat de mine, de Vasile Pârvan şi de câldurosul
nostru prieten Ramiro Ortiz. Eu însumi am propus pentru Roma pe Pârvan, a cărui
faimă de arheolog era larg răspândită în străinătate şi cu care relaţiile, întrerupte un
timp, de pe urma ambiţiei lui de a domina, nemărginită, erau atunci cele mai bune. El
a luat cu chirie un modest apartement pe care numai după mulţi ani era să-l
înlocuiască măreaţa clădire ridicată din sacrificul Băncii Naţionale. Eu, gospodar
moldovean, n'am vrut să încep într'o trecătore casă străină. D. Ghica îmi propunea
înţelegerea cu un liceu francez care ar fi adăpostit pe ai noştri: mi se părea supt
demnitatea unui institut naţional. Şi, astfel, cu prilejul unei vizite la d. Lot, care
trebuia să-mi ajungă un aşa de bun prieten, m'am apucat să cercetez casele de vânzare
din minunatul mic centru de banlieue al Parisului care e Fontenay-aux-Rose, plin de
grădini şi lipsit de fumul uzinelor: a doua pe care am văzut-o era ca făcută pentru noi.
Având la spate două livezi întinse, o clădire cu patru rânduri alcătuite din odăi ca
pentru un hotel sau un sanatoriu, se ridica în faţa unor atenanse (n.n. anexe) potrivite
pentru orice destinaţie: o bătrână văduvă ocupa un colţ din acest modest castel din
care aşa de greu s'a hotărât să plece. Halul de infecţie în care se aflau acele atenanse,
pline de familii muncitoreşti, cu bătrâne oarbe, pisici favorite şi colonii de ploşniţe,
nu ne-a desgustat; gospodarul din naştere care e dl. Ianculescu, instalat ca
subdirector, a ştiut să aducă lumină, curăţenie, mulţămire. Am smuls lui Take Ionescu
sume necesară cumpărării, pe care ministrul de Finanţe, d. Titulescu o promisese, dar
uitase a o plăti, am mobilat cum am putut cele douăsprezece odăiţe, şi în frunte cu d.
C. Marinescu, pictorul Catul Bogdan-Duică, fiu de alsaciană, şi câţiva alţii, puţini, au
început ceea ce considera ca una din cele mai mari opere ale vieţii mele."

În primul rând, se constată că C. Marinescu a fost lângă N. Iorga de la începutul

înfiinţării şcolii de la Fontenay-aux-Roses deci poate fi pomenit printre întemeietorii
acestei nobile Instituţii româneşti din capitala Franţei, Parisul.

Mai departe, descriind grădinile din minunatul, centru de banileue al Parisului, N.

Iorga se lasă vrăjit de grădinile şi livezile pline de lumină ale locului, demonstrând că
în scrisul său - total neluat în seamă astăzi, un domn pe nume Mircea Popa în aceeaşi
carte, Scriitori români, ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Buc. 1978 la pagina 274, scrie,
influenţat de G. Călinescu, cel ce în Istoria literaturii române de la origini îl omoară,
cu toată luciditatea a doua oară, pe N. Iorga: "Dacă în istorie şi în istoria literară rolul
său e de netăgăduit, în domeniul creaţiei proprii I. rămâne un creator minor", încât ne
dă siguranţa că se pronunţă asupra unui subiect fără să-l fi citit, în virtutea inerţiei
călinesciene !!?? descrierea naturii ocupă un loc de mare frumuseţe şi trăire profundă,
P. Şeicaru în lucrarea sa despre proza lui N. Iorga citează nenumărate pasagii prin
care marele istoric se defineşte şi ca un talentat scriitor, mai ales când zugrăveşte
tablouri luate din natura ţării sale, pe care a avut ocazia să le întâlnească în drumurile
lui, străbătându-le cu piciorul de-a-lungul şi de-a latul, încât n'a lăsat nici un colţ din
ea să nu-l vadă.

De altfel, alegând ca reşedinţă a Şcolii sale româneşti, Fontenay-aux-Roses, situată la

marginea Parisului, zugravul naturii în cuvinte, N. Iorga, mergea pe urmele unor mari
artişti, care au căutat peisajul grădinilor şi pădurilor din împrejurimile Parisului,
lăsând încăodată celebră regiunea numită l'Ile de France, creatoarea goticului francez,
prin genialele lor opere. Să ne gândim la Barbizonul lui Millet şi Th. Rousseau lângă
aceştia au lucrat N. Grigorescu şi Ion Andreescu, grădina de la Giverny al lui Monet,
Auvers-sur-Oise unde şi-a petrecut ultimile zile ale vieţii Vincent van Gogh,
înmormântat alături de fratele său Theo în aceeaşi localitate.

Din punct de vedere istoric, vom reţine că cele două instituţii româneşti una de la
Fontenay-aux-Roses (Paris) şi cealaltă de la Roma, şi-au împărţit atribuţiile, cea de la
Roma, şi-au împărţit atribuţiile. cea de la Roma a fost condusă de la început de Vasile
Pârvan, aprobată chiar de marele istoric, lui revenindu-i ctitoria scolii române din
capitale Franţei. În primii ani, Pârvan va închiria un modest apartement pentru
activitatea şcolii de la Roma, doar mai târziu se va muta în măreaţa clădire ce va
purta numele de Academia română de la Roma, finanţată prin sacrificiile Băncii
Naţionale, după cum menţionează chiar autorul nostru.

Tot el aminteşte că orice conflict între el şi elevul său, marele arheolog, cunoscut în
străinătate, V. Pârvan, pentru un timp întrerupte, din cauza ambiţiei de a domina a
elevului relaţiile au fost dintre ei reluate, ori noi credem cunoscând firea lui Pârvan,
că supărarea a venit din partea istoricului ameninţat de prestigiul internaţional la care
ajunsese elevul său.

În lumina acestor date putem admite că Academia română de la Roma rămâne legată
de numele lui V. Pârvan pe când sarcina, dusă cu cinste până la capăt, a Şcolii de la
Fontenay-aux-Roses şi casa română de la Veneţia, a rămas în seama lui N. Iorga.

În 1924, profesor în ţară, C. Marinescu va organiza, sub egida lui N. Iorga primul
congres de bizantinologie ţinut la Bucureşti, despre care marele istoric scrie: "Temele
tratate au fost foarte felurite şi de un deosebit interes. Eu am vorbit despre originile
"iconoclasmului", semnalând neaşteptata potrivire a politicii religioase urmate de
împăraţii duşmani ai icoanelor adunătoare de averi şi hrănitoare a legiunilor de
călugări cu aceea pe care faţă de monahismul budist au urmat-o, din aceleaşi motive
fiscale şi în general laice, împăraţii depărtatei Chine; scrisorile familiei Doamnei
Ecaterina, găsite odinioară la Veneţia, au servit pentru a semnala unele fenomene din
greceasca veche. Tânărul Gheorghe Brătianu, abia întors de la studiile făcute la Paris,
dădea cele dintâi concluzii, privitoare la Pera, culese din cercetările sale privitoare la
comerţul Levantului. Organizatorul de fapt al congresului, fostul meu elev, C.
Marinescu, cel mai bun cunoscător după Rubio i Lluch, - care şi el şi-a trimes
comunicarea - al relaţiilor Aragonului cu Orientul şi-a atras cu statul său major de
ambe sexe, recunoştinţa tuturora, în acelaşi timp când a luat o parte foarte onorabilă
şi la lucrările ştiinţifice."

Menţionând participarea lui Gh. Murmu şi al profesorului de studii de bizantologie

din Bucureşti, d. Demestene Russo, alături de bunul cunoscător C. Marinescu, vom fi
convinşi că partea românească era reprezentantă, la primul congres de bizantologie
ţinut la Bucureşti, de o echipă mai mult decât valoroată.

De-atunci, până cu puţin înainte de moarte, profesorul C. Marinescu s'a dedicat

studiilor de bizantologie, înscriindu-se astfel, printre marii specialişti ai acestei epoci
istorice.

În cartea citată, N. Iorga îl mai aminteşte de două ori pe bunul său elev, C. Marinescu,
prima dată cu ocazia apariţiei cărţii, lui N. Iorga, în limba franceză (1926-1927)
"Essai d'une syntese de l'histoirie de l'humanité", despre care nicăeri nu a găsit un
cuvânt în româneşte "despre cea mai importantă sforţare ştiinţifică a vieţii mele"
înafara criticii unui băeţaş, care într'o revistă studenţească îşi bate joc de această
carte, considerând-o fără sens şi orizont. Acest "băeţaş nu era decât Mircea Eliade,
chinuit de pe acuma de prestigiul marelui N. Iorga, acesta a putut să scrie o lucrare
mediocră, după cum o califică cei ce au citit-o, eu nu am avut această satisfacţie,
totuşi în principiu consider o impertinenţă din partea unui student să se ridice
împotriva profesorului, prins, să zicem deşi nu sunt convins total, asupra delictului de
a fi scris o carte mai slabă, să-l demonstreze în cel mai condamnabil mod. Oare în
pieptul acestui băeţaş, nu ardea de pe acuma focul unei ambiţii deşarte, cel ce
prevedea pe omul matur, ajuns cogeamite profesor şi el, vânător de unice elogii,
pentru obţinerea lor ajunge să se publice în editurile comuniste, făcând pe marele
guru, în persoana unui trădător de rând. Recapitulând gestul său de pe timpul
studenţiei, nu putem să-l acceptăm, când alţii mai competenţi ca dânsul au preferat
tăcerea, în numele lucrărilor sale de valoare publicate pe lângă acea ce ar fi merita să
fie criticată. Îndrăzneala lui Mircea Eliade era de fapt o obrăznicie de student şi astăzi
o interpretăm la justa ei semnificaţie şi considerăm, cel puţin, curios faptul că unii
specialişti sunt împiedecaţi să-l critice pe Mircea Eliade, deşi sunt mult superiori ca
pregătire băeţaşului de altădată. De altfel atacurile la adresa lui N. Iorga nu se opresc
aici, definind omul pe a'ntregul până la urmă. În rivalitatea dintre N. Iorga şi M.
Eliade, stârnită de ambiţia acestuia din urmă, depăşind condiţia umană în limitele ei
normale, trebuie să menţionăm că N. Iorga a răspuns cu îngăduinţa părintelui faţă de
grozăviile fiului său, care prin criza întârziată a pubertăţii stare numită huliganism
cum o numeşte chiar tânărul revoltat numai să provoace vâlvă admirativă în jur,
tulburată de intervenţia părintelui N. Crainic iritat de perversităţile conţinute în
romanul Izabel şi apele diavolului, l-a dat, cu dreptate pe autorul pornograf Mircea
Eliade în judecată.

Să ne referim la ultimele cuvinte scrise de N. Iorga ca şi încheiere, la cartea sa "O

viaţă de om": "Şi aşa stau la şaizeci şi doi de ani ai mei, sigur şi tare, mândru, drept
înaintea conştiinţei mele şi a judecăţii vremurilor". Am putea fi siguri că Mircea
Eliade ar ieşi tot aşa de curat după ce va sta în faţa judecăţii vremurilor? Noi ne
permitem să avem unele îndoieli, căci diferenţa dintre N. Iorga şi Mircea Eliade este
una esenţială, primul a fost omul tuturor virtuţilor tradiţiei româneşti pe când Mircea
Eliade, ca profesor de istoria religiilor, a fost contemporanul ce nu şi-a urmărit decât
interesele proprii şi pentru asta comuniştii i-au servit ca ţintă minunată.

Iorga a avut parte de o moarte de martir, ca şi strămoşul său de inimă Miron Costin,
prin care Mircea Eliade nu ar fi putut în niciun caz trece, Mircea Eliade, Gurul
timpurilor noastre, cel ce-şi alege poziţia fotogenică, sortit veşniciei cu pipa ce-o ţine
în gură.

În momentele când e lovit din toate părţile Iorga îşi reînoeşte puterea de a rezista
adversarilor săi, bineînţeles cu cei ce cred în misiunea sa: "În astfel de împrejurări
mi-a fost de mare mângăiere publicarea de acum - colegul meu pentru istoria
universale la Cluj, d. C. Marinescu - a unei culegeri de articole franceze în acest
domeniu, contribuind eu însumi cu cercetări despre cruciata burgundă în secolul al
XV-lea (era să retipăresc şi paginile lui Wavrin) care arătând la bibliografie ce
dădusem istoriei universale, punea volumul cu numele meu, în ajunul unei dezlăuţuiri
sălbatece de hulă indigenă contra a tot ce am făcut."

Cu această ocazie am aflat că C. Marinescu a fost un timp professor de istorie

universală la Cluj, ceea ce contribuie la prestigiul Almei mater unde miam făcut şi eu
studiile. Dar se poate constata că aveau dreptate cei ce îi atribuiau lui N. Iorga o fire
sensibilă cum o au doar unele reprezentante ale sexului frumos de unde i se mai
spunea, nu de admiratorii săi, femeia cu barbă. De ce dădea el aşa o importanţă
comentariilor unui student, e greu de înteles, dar incăodată se confirmă cât de mult l-a
durut pe Apostolul Neamului, cum mai era numit N. Iorga, de data aceasta de cei ce
credeau în el, faptul că de la un moment dat studenţimea, fanatica lui admiratoare, a
început să-l părăsească.

Ultima oară C. Marinescu e pomenit în cartea "O viaţă de om, aşa cum a fost", cu
ocazia unui alt congres de bizantinologie: "Tot în 1927 s'a ţinut, la Belgrad, al doilea
congres de bizantologie. Românii erau foarte bine reprezentaţi şi cu participarea dlor
N. Bănescu (1878-1971, eminent bizantolog profesor la Universităţile din Bucureşti
şi din Cluj, din 1938, membru al Academiei române, autor al nenumărate studii de
specialitate) Balş şi C. Marinescu, a părintelui N. Popescu, a arhitectului P.
Antonescu, creatorul "stilului românesc". Guvernul ne-a pus la dispoziţie un vas
(Vapor n.n.) al statului, cu care delegaţia a mers pe Dunăre, aşteptând la portul
Belgradului până la întoarcere, ceea ce ne-a îngăduit să luăm cu noi atunci şi pe
prietenii dintre congresişti cărora am avut prilejul să le arătăm Severinul şi
împrejurimile mergând până la mănăstioara Topolniţa, ascunsă în fundul văilor: încă
una din acele înfăţişări ale ţării, fără pregătiri şi fără ascunzişuri, care face mai mult
decât orice broşură de propagandă, care poate fi totdeauna bănuită. Între acei care nu
fuseseră niciodată în România era şi numismatul austriac Kubicek, cu soţia şi fiica şi
profesorul belgian Smets."

Pentru noi cei ce trăim în exil, răspândiţi într'o diasporă, corespunzând aproape
întregului mapamond, dacă fizic şi geografic nu avem o ţară, posedăm în schimb
hotarele stabile ale unei spiritualităţi libere, româneşti. Pentru formarea tradiţiei în
jurul căreia să ne adunăm, ne stau înainte mormintele celor ce nu mai sânt, ale
înaintaşilor: un Inocenţiu Micu Klein, din cimitirull de la Santa Madona del Pascolo
din Roma, un Nicolae Bălcescu, în groapa comună a cimitirului din Palermo cât şi ale
contemporanilor noştri, Aron Cotruş, Vasile Posteucă, Pamfil Şeicaru şi ale celoralţi
mulţi încă.

De azi, lângă aceştia va trebui să aprindem candela amintirii eterne şi la căpătâiul

profesorului Constantin Marinescu, înmormântat la Paris.

Şi-apoi problema se mai pune şi într'un alt mod: în general, ne dăm obolul dragostei
şi admiraţiei celor ce şi-au realizat fapta într'o sfântă operă, uitând de cele mai multe
ori, în zilele noastre, Meşterul Manole este obligat să-şi închidă în zidul mânăstirii nu
numai pe iubita lui, Ana, dar şi propria-i conştiinţă umană. De-aceea se cuvine a fi
cinstită din partea tuturor exilaţilor şi actul singur al rezistenţei, refuzul, pur şi simplu
de a mai sluji pe tiran, patimile şi răstignirea pe crucea destinului chinuit şi sterp, este
cel mai ales sacrificiu al omunlui creator. Sămânţa încolţită a jertfei supreme doar
aparent cade pe pământ neroditor, când din ea va răsări în interiorul fiinţei, pomul
înflorit al autenticei cunoaşteri: acela de a fi tu însuţi, credincios idealului tău şi al
neamului, până la capăt.

În acest sens dacă tăcerile filozofului Vasile Băncilă au ajuns a fi de esenţă mitică,
alături de ele se cere să fie amintită şi dârzenia, cu rădăcini adânci în firea ţăranului
valaha-muntean, a profesorului Constantin Marinescu.
Tragedia sublimă a multor anonimi o exprimă unul dintre ei, poet, în următorul
Septuor:

Firav fir de fionfiu,

Gândirea mea adevărată
- Vibraţii vagi de vise
Un oftat de pădure -
A rămas neexprimată.
Eu ? Eu nu am fost
Niciodată.

(Nefiinţă. Tiberiu Vuia)

15. Însemnări pe marginea unei cărţi

- Fără paşaport prin URSS - de Johann Urwich -
Vol. III, 1978

Comparând cartea lui Johann Urwich cu Amintiri din casa morţilor (1860) a lui
Dostojevski vom fi până la urmîă obligaţi să constatăm că acel Exod spre Siberia,
întunecând până şi stihurile veseluluii Alecsandri, în secolul al XX-lea a ajuns să
cunoască o degradare cu totul inumană, aruncând vremurile noastre "revoluţionare"
cu perspectiva "omului zis nou" mult mai jos, decât erau acum 100 şi ceva de ani,
contemporane cu scriitorul rus.

Feodor Michailowitsch Dostojveski, vinovat pentru a fi participat la un complot

contra ţarului, a fost condamnat la moarte, pedeapsa fiind comutată la zece ani muncă
silnică în Siberia, chiar în momentul când călăul îi punea ştreangul morţii în jurul
gâtului. Datorită traumei psihice suferite marele scriitor rus ar fi făcut crize de
epilepsie, cu totate formele clinice ale acestei temute boli a creerului, în orice caz le
descrie în mod magistral, manifestate la unii din eroii romanelor sale, celebrii au
rămas prinţul Miuşchin din Idiotul şi Smerdiakov din Fraţii Kamarazov.

În cartea sa Amintiri din casa morţilor, Dostojevski îşi recunoaşte vina, povestitorul
întâmplărilor fiind Alexandru Gorjancikov, condamnat la zece ani închisoare pentru
că şi-a uscis nevasta.

Să nu-l uităm pe Lev Tolstoi cu neuitatul său roman "Învierea", Maslova e

condamnată la patru ani detenţie în Siberia fiindcă şi-ar fi otrăvit soţul, un beţivan
netrenic şi e însoţită de nobilul Nekludov care se simte vinovat de decăderea femeii,
lăsată gravidă de el, în cele din urmă ajunge şi ea beţivă şi se prostituiază. Urmărind
această pereche, bărbatul deşi e respins de femeia abrutizată, îşi va trăi învierea
spirituală prin citirea Bibliei, dar până atunci putem constata că viaţa în Siberia era o
semiînchisoare în sensul că cei condamnaţi trăiau în casele zidite de ei, sau moştenite
de la cei plecaţi, aveau libertate de mişcare, dar erau supraveghiaţi să nu părăsească
satul în care îşi duceau zilele. Nu altfel se prezenta condamnarea la muncă silnică în
Siberia şi în romanele lui Dostojevski, în primul rând oamenii aveau să se lupte ca şi
astăzi cu intemperiile şi vitregia climei siberiene, mai ales iarna.

Aproape după 100 de ani mai târziu, de la descrierea lui Dostojevski, J. Urwich,
ajunge deportat în nordul Siberiei, fără nicio culpă, în condiţii trăite încă de sute de
mii de cetăţeni, mai ales nemţi, neavând altă vină în afară de aceea de a fi oameni. O
întâmplare asemănătoare cu a lui Urwich şi a fraţilor săi de suferinţă, mi-a fost sat s'o
aflu prin 1947, la Cluj unde am locuit la o gazdă de origine maghiară; o biată femeie
care pentru a putea trăi, ea şi copilaşul ei şi-au închiriat locuinţa, ei doi dormeau în
bucătărie. Această femeie mi-a povestit cum într-o zi soţul ei ieşise în oraş, pentru a
căuta ceva de lucru, deoarece ajunseră aproape muritori de foame şi nu s'a mai întors
acasă, de-atunci cam de doi ani, numai avea nicio veste de la el. Un vecin îi spusese
că soţul ei a fost prins de o patrulă sovietică împreună cu alţi cetăţeni români,
germani şi duşi au fost la "muncă" în Rusia şi astfel de călătorii fără paşaport spre şi-
apoi prin Rusia aveau loc de mai multe ori pe zi, fără nicio altă dispoziţie sau
judecată.

Acum, după astfel de relatări vom înţelege pentru ce Dostojveski putea să

literaturizeze amintirile sale din Siberia, în timp se J. Urwich, cu gândul la toţi, cei
mulţi cu un destin asemănător cu al lui, n'a mai avut altă grijă decât să relateze faptele
aşa cum s'au întâmplat, slujindu-se de ochiul atent, fidel să observe şi cel mai fără
însemnătate amănunt. Desigur că opera sa nu va scăpa de ceea ce Taine numeşte
caracterul dominant al scriitorului, căci Johann Urwich zis Ferry este un optimist, un
fel de Till Buh Oglindă, ştiind să înfrunte toate nenorocirile vieţii cu o glumă şi chiar
cu un zâmbet pe buze, deşi nu uită nicio clipă că undeva sub haine are ascunsă o rană.

Acest duh devine mai grav în volumul al treilea, când la un moment dat tonul
descrierii se percepe în cadenţe majore beethoviene prezenându-ni-se sub forma unei
simfonii solmne, prima grevă generală din 23 Julie 1953, avută loc in lagărele
sovietice din Siberia.

În acest mod volumul al treilea din "Fără paşaport prin URSS" de Johann Urwich ne
oferă nu numai un film documentar ci acţiunea întreagă se transformă într'un mesaj.

Desigur ca şi A. Solschenizyn, J. Urwich îşi depune amintirile în faţă acelora care au

înarmat hoardele de neoameni, deschizându-le porţile Europei şi pentru a fi ei liberi,
au dat ca preţ jumătate din Europa, să se sature nu gâsca poloneză ci Leviatanul
secolului al XX-lea comunismul. Şi de necrezut capitaliştii cărora Lenin le pregătea
săpunul să le ungă frânghia pentru a-i spânzura, se transformaseră în cel mai
mărinimoşi aliaţi, sub ei, Siberia se împânzise cu lagăre, care pe timp de iarnă grea se
transformau în camere ale morţii. Să ne rugăm pentru cei fără morminte, dispăruţi în
Siberia, după ce odată cu actul de la 23 August au fost predaţi plocon armatelor ruse
de cel ce ar fi trebuit să-şi apere soldaţii, chiar şi cu preţul vieţii proprii, regele
Mihai_I.

Johann deşi neamţ, simte curat româneşte se va ruga, desigur alături de noi, fiindcă
morţii noştri sunt şi al lui. Nici el nu mai poate avea încredere în ajutorul acelora
pentru huzurul cărora a trebuit să suferim şi o mai facem în continuare.

Apoteoza luminoasă a vieţii lui Urwich, imnul său al bucuriei, primit ca experienţă
unică în Siberia, când prin acea grevă generală a învins până la urmă duşmanul
monstru şi a reuşit să-şi recâştige libertatea.

Dacă Ion Cârja, prin închisorile trăite de al ne descrie destinul unui individ,
învingător sau învins în lupta dusă direct cu Leviatanu, J. Urwich ne demonstrează
victoria unei comunităţi, izolată şi singură faţă în faţă cu uriaşul ei inamic.
Repetându-se înfruntarea biblică dintre David şi Goliat, se poate trage concluzia că
cei ce vor să se salveze nu vor putea-o face aşteptând ajutorul unui deus ex machina
(care între noi fie zis, ne-a trădat încă la Yalta) ci numai bazându-se pe ei înşişi. Pe
forţă şi energia lor proprie. Şi asta e valabil, în egală măsură şi pentru noi.

De aici socot eu, calvarul trăit de autor în călătoria sa fără paşaport prin URSS, ia
dimensiuni şi semnificaţii istorice.

În ce priveşte eroismul avut de conducătorii grevei din 1953, pentru a-l pătrunde cu
adevărat va trebuie să iesim din comoditatea vieţii noastre de fiecare zi, reîntorcându-
ne la barbaria ceasurilor de atunci. Mie personal, îmi îngheaţă parcă sângele în vine la
gândul ce ar fi putut păţi conducătorii grevei din Siberia împreună cu toţi ceilalţi,
amintindu-mi cu groază teroarea copilului ameninţat să fie împuşcat de un soldat
sovietic fiindcă purta la gât o cruciuliţă primită în dar de la maica lui.
 16. Ziua eroilor, 1985, la Val du Roy (Soultzmatt)

În memoria lui Pamfil Şeicaru

Sânge fără răspuns

o, de-ar fi linişte cât de bine a'ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

În versurile lui Lucian Blaga, "mister al corolei de minuni al lumii", Ciuta întrupează
Fapta ieşită din matca obişnuită a zilei, cu măreţia ei calcă prin paşi de lumină, după
pilda grădinarului biblic dintr'un sfânt Noli me tangere, astfel transfigurat întunerecul
morţii trece în religia naţiunii numită istorie şi mitologie.

Aşa îşi cântau ele rostul lor în mine, lovindu-mi inima cu degetele lui Orfeu lira-i de
ivoriu, pierdută pe valurile albastre ale mării. Sufletul îmi era aplecat sub forma
statuii transformate în gestul hieratic abstract al Rugăciunii lui Brâncuşi, lângă crucile
cimitirului de la Val du Roy, unde îşi dorm somnul de veci soldaţii români, morţi în
prizonieratul german din primul război mondial, anii 1917-1918. Totul îmi pare
asemenea unei procesiuni din care nu se vedeau ieşind din pământ decât mâinile
împreunate spre rugăciune la Domnul: Mâinile lui Rodin, întitulate, în fiinţa lor pură:
catedrală gotică. Fiecare cruce exprima spiritul de fecioară, curat ca mineştergurile şi
simplu în credinţa-i ca bucoavnele Cazaniilor vechi, ale unei Putne albe, biserica
plaiului moldav cu mormântul voevodului voevozilor Ştefan cel Mare, străjuit de
cădelniţa lui Daniil Sihastru, mereu aprinsă, din balada lui Dimitrie Bolintineanu.

În liniştile sacre ale mănăstirii se aude cum îşi bate clopotele Buga cea mare, pentru
slava lui cântată, pe textul cadenţelor Doinei lui Mihai Eminescu:

Ştefane, Măria Ta
Tu la Putna nu mai sta ...

În această zi a Eroilor, în jurul crucilor din cimitirul de la Val du Roy, s'au adunat ca
la o chemare din străfunduri, sobor de patriarhi michelangeleşti, toţi ceilalţi martiri ai:
neamului, Istoria vie a Românilor.
Dintre ei desluşesc: Pe Ion Vodă cel cumplit, despre el, Haşdeu, "un uvrier şi un artist
totodată" când povesteşte zice - - sé "că inima simţea în adâncul său ceea ce scrie
condeiul; iar când inima simte, condeiul devine scurt, laconic, iute ca bătăile
pulsului."

Mihai Viteazul, pprimul domn al ţărilor româneşti unite, ucis mişeleşte la Turda, a
descălecat din lăcaşurile de sub pădure, Mănăstirea Dealului şi Târgoviştea, cetatea
de scaun al trecutului nostru, în legătură cu ea şi Suceava, susţinea M. Kogălniceanu
că pentru el însemnau mai mult decât Sparta şi Atena. La picioarele tronului
domnesc, Nicolae Bălcescu îi oferă lui Mihai-Vodă istoria sa, pe care a scris-o cu
sânge pe lespezile veşniciilor.

Pe Horia îl văd coborând din versurile lui Aron Cotruş, "ţăran de cremene / cum n'a
fost altul să-şi semene / Horia! ..." Iar pe Cloşca, aşa cum îi ştiam modelat într'un
medalion din ghips de sculptorul R. Ladea, lucrare aflată pe peretele de de-asupra
patului meu de copil.

Soldaţii Smârdanului din 1877, cum trăiesc în pânzele lui Nicolae Grigorescu, în
poeziile lui Alecsandri şi Coşbuc.

Cât şi cei morţi la apărarea podului peste Jiu, alături, de doamna lor şi a noastră,
Ecaterina Teodoroiu împreună cu toţi vitejii primului război mondial. Este bine să se
ştie că în cinstea acestora a ridicat Brâncuşi monumentul său de la Tărgui-Jiu, triptic
pe altarul poporului român, Masa tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana infinitului sau
fără de sfârşit numită de fapt de autor, Coloana recunoştiinţei purtată eroilor căzuţi în
războiul dus pentru realizarea României mari. În acest sens monumental ar reprezenta
creşterea sentimentului de recunoştiinţă cu fiecare nouă generaţie prin care ne-ar
apropia tot mai mult de cer, aspect uitat chiar de Brâncuşi, atunci când spre capătul
vieţii ducea cu primarul Chicago-ului tratative să realizeze în oraşul american o
unică, în ce priveşte dimensiunile gigante, nouă Coloană infinită, care, să admitem, că
nu avea ce căuta în metropola fostă a gangsterilor şi azi a abatoarelor, spre binele
acestei opere româneşti, moartea l-a împiedecat pe sulbtor să-şi realizeze respectivul
proiect.

Şi să ne gândim la toţi cei dispăruţi, fără cruce pe stepele Rusiei cântaţi de Radu Gyr
şi Al. Gregorian, ca şi în temniţele comuniste, îi strânge la piept, România, statuie de
Oscar Han, reprezentând pe Mama lui Pamfil Şeicaru. De altfel, aşa cum am scris-o,
marele ziarist a fost el însuşi un erou al primului război mondial distins cu ordinul
Mihai Viteazul în această calitate pe care niciodată nu a uitat-o, a făcut pe lângă
donaţia statuii Mama pentru cimitirul de la Val du Roy, tot in memoria eroilor căzuţi
în războiul prim mondial, a ridicat pe cheltuială proprie monumentul Victoriei de la
Mărăşeşti; şi tot din dania lui personală a ctitorit Mănăstirea Sfânta Ana de la Orşova,
căreia, i s'a dat numele mamei lui P. Şeicaru, şi a fost înălţată pe locul unde au pierit
mulţi din camarazii săi, surprinşi de atacul năpraznic al nemţilor, declanşat chiar în
primele zile ale războiului, odată cu intrarea României în luptă, în August 1916.

Şi din măreţul cor nu poate lipsi Avram Iancu. Tănăr, "Craiul Munţilor" ne apare
astfel din tabloul lui Barbu Iscovescu până la fotografia ce-o purta bunica mea între
lucrurile sale dragi, moştenită de la mamă-sa Marta, căsătorită cu notarul Chevereşan
din Baia de Criş, făcută cu puţin înainte de moartea sa petrecută în acelaşi sat, al
Zărandului atât de iubit de el, căci nu întra în casa omului, ci se aşeza pe o bancă în
vecini, cu fluierul în mâini.

El ne aminteşte de ale versuri populare, adaptate de L. Blaga, autorul unei piese

închinate lui Avram Iancu:

În pădure
toate păsările dorm,
Numai una n'are somn
Cată să se facă om

Încăodată am siguranţa că acest miracol al păsării măiastre de pe umărul Dochiei,

regina poeziei lui Eminescu, poate să se împlinească pe aceste locuri, în cimitirul de
la Val du Roy.

Ne aflăm într'o biserică mare a naturii, al cărei plafon îl constituie cerul senin,
coviltirul azur întins peste pietrele Doamnei de pe Rarău, peretele absidei înălţat ca la
Dragomirna e format din brazii svelţi şi verzi cum nu sunt decât în Carpaţi, umbrind
drumurile pe care şi azi îl mai poţi întâlni pe Dumnezeu, cu mirosurile Lui de rai,
amintind prospeţimea cetinei înrourate de lacrimile nopţii. Totul era ca acasă, din
acestă cauză piciorul de plai, gura de rai, spaţiul mioritic, reconstituite în peisajul
nostru autohton, le-aş fi dat denumirea metaforică nu de Val du Roy, nici atât de
Soultzmatt, cât mai degrabă de Val du Roy pâtre adică valea păstorului, mai apropiată
de vatra strămoşilor noştri conduşi de Mioriţa, autentică epopee lirică a poporului
romano-dac.

Ca in fiecare an când treci peste pragul porţii de lemn şi intri în panteonul

nemuritorilor, ai impresia că te ridici de la pământ, te afli mai în vecinătatea cerului,
nu departe de odăile paradisului. Lumina bogotă ca o ploaie albastră peste creştetul
brădetului este cea a Voroneţului, văzută prin negurile ce o înconjoară pare
diamantină, ca un lăcaş pregătit, tocmai, pentru ridicarea lui la cer. În timp ce
foşnirile vântului printre crengi murmură doina ciobanului de pe Ceahlău şi Retezat,
cântecul din fluer al lui Vasile Posteucă.

Slujba religioasă a fost celebrată la masa albă desigur a tăcerii, ritualul meditaţilor
interioare lăudând îngeri ce coboară sofianic, pentru a sfinţi vinul şi pâinea
euharistiei, la ceasul ceasurilor când pământescul profan se întrepătrunde cu divinul
ceresc, modalitate de a participa la desăvârşirea tainelor, trăită de experienţa zilnică a
ţăranului român, totul fiind echilibrat armonic, aşa cum se definesc şi desenele de pe
vasele foarte vechi, după unii, chiar dacice.

De o parte şi alta a mesei principale se află două mese mai mici de altar, ca în spatele
lor să se afle trei cruci, cea din mijloc albă ca giulgiul, este acea purtată pe Golgota de
Mântuitor, pe când cele mici, una o reprezintă pe Fecioara Maria, iar cealaltă de la
stânga pe Sf. Ioan Botezătorul, întreg ansamblul corespunde unui Deisis, Cristos ca
Panocrator, se lasă înduplecat de mama lui Precistă să fie mai îngăduitor cu oamenii,
pe când Ioan ca reprezentant al Vechiului Testament îşi dă seama că nu are dreptul să
se amestece.
Întregul mister ortodox trece peste Calvarul Crucificării şi ajunge la taina învierii pe
care o trăeşte cu toată bucuria inimii, pe când atât catolicul cât şi protestantul se
opresc la Răstignire, în primul plan se află Isus-Omul şi nu Isus-Dumnezeu cum se
întâmplă la biserica ortodox răsăriteană.

La sfârşit a urmat momentul culminant al festivităţii, pomana, vinul şi grâul, cerul şi

pământul, vor fi împărţite, prin binecuvântarea Sămănătorului biblic, pentru odihna
sufletelor celor ce au murit în desţărare. Există o îngrijorare a acestoara că ar putea
muri fără să li se facă o pomană după obiceiul cel străbun şi să nu li se ofere prilejul
liturghiei prin care se permite despărţirea de cel fără viaţă, după cum a făcut-o şi
Fecioara Maria sărutându-şi fiul mort înainte de definitiva lor despărţire. Acest ritual
ţinut la înmormântarea unui credincios, se numeşte "Ultima Sărutare".

Dintre toţi vorbitorii, m'au impresionat cuvintele rostite de un român sud-dunărean,

tribal, locuitor al Bulgariei. El a atras atenţia ascultătorilor săi asupra drapelului aflat
lângă cele arborate, francez şi român, că cele cinci culori, roşu, galben, albastru
galben şi negru, au fost alese de Kogălniceanu şi Vasile Ion Cancea, viitorul Vasile
Lewski, erou bulgar. Încăodată ni se atrage atenţia asupra destinului vitreg al fraţilor
noştri de dincolo de Dunăre, pe care avem datoria să nu-i uită.

Să-mi fie iertat dacă nu pot să amintesc pe niciun alt vorbitor, fiindcă a luat cuvântul
cine a vrut ca de la o tribună liberă. Lucrul de altfel lăudabil la alte manifestaţii, a
constituit de data acesta o disonanţă a solemnei adunări, singura însă. Desigur s'au
tulburat ordinea şi armonia de templu necesară a fi respectată în astfel de momente de
reculegere adâncă. Ritualul colectiv pretinde forma sacerdoţiului.

Seara am petrecut-o la bun român în cadrul unei agape, adică agapă = iubire
creştinească cină ca în casa Martei şi Mariei, pe vatra sfinţei ospitalităţi şi a o'emnei
omenii româneşti.

A doua zi ne-am reîntâlnit la cimitirul din Hagenau unde se află alt sute de morminte
în care sunt îngropaţi, soldaţi morţi în prizioneratul german din primul război
mondial. Înainte de a începe slujba divină, s'au aprins lumânări pe braţele de piatră
ale crucilor astfel că cimitirul s'a transformat într'un uriaş policandru, arborele lui
Jezeu, jertfă şi flăcări mistice, arzând la Dumnezeu. Şi aici serviciul religios a avut
caracterul solemn al unui Te-Deum, ţinut întru'o Catedrală a neamului.

Am aflat că Remus Radina se ocupă cu istoricul cimitirelor, va scrie deci cartea

aşteptată de noi toţi, cerută de memoria ostaşilor înmormântaţi la Val du Roy şi
Hagenau. Îi dorim ca mâna bătătorită de lanţurile temniţelor comuniste, asemenea
celei a evanghelistului Matei de pictorul Caravaggio, să cunoască îndrumarea
inspiraţiei heruvului, deci îi urăm din toată inima să reuşească în temerara sa acţiune.
Acest martir al închisorilor comuniste işi va căuta locul de veci lângă eroii de la Val
du Roy. Litania sa este asemănătoare cu a Dacului din Mai am un singur dor de
Eminescu sau cu cea a Păstorului Mioriţei, năzuieşte la contopirea cu spaţiul mioritic,
poartă în piept dorul său, de el vorbeam deci nu tocmai metaforic: Să le spui că la
nunta mea / A căzut o stea./

Am plecat şi de astădată înnoiţi de la Val du Roy (Soultzmatt) şi Hagenau. Fericiţi că

am putut încăodată să gustăm, ca din potirul Graalului, sublimul Clipei furate
Eternităţii, trăire în eresul spiritului românesc,
Ciuta călcând prin moarte.

Mai departe, nu se poate continua decât pe limbajul, Poeziei:

Cimitirul eroilor de la Val du Roy (Soultzmatt)

Natura le zideşte catedrală

Plafonul, cer lăsat peste pădure
Şi poarta la intrare triumfală
Cioplită'n lemn de-a moţului săcure.

Calci iarba cum în sanctuar o dală,

Spre brazii ce-s ai culmilor azure
De pe Carpaţi, formând sub geana pală,
Absidei din altar, coloane pur.

Aliniate, grav, pentru paradă

Stau crucile dând ultimul onor
Că'n ţara unde scris le-a fost să cadă
Tot n'au uitat mioriticul ponor.
- Jertfa eroilor, sânge şi spadă,
Ne-adună azi, la Curţile cu dor.

***

14. Iulie 1985

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Cimitirul_militar_rom%C3%A2n_de_la_Soultzmatt

17. Postfţă (Scurtă recapitulare şi încă ceva în plus)

Fără îndoială în lucrarea mea "SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI (cu Pamfil
Şeicaru în exil)Vol. I, II, III" am reuşit să demonstrez, bazat pe documentele nu
puţine ce mi-au stat la dispoziţie, cât şi pe o corespondenţă asiduă cu dânsul, dusă
între anii 1976 şi 1980, anul morţii maestrului, că Pamfil Şeicaru n'a fost un ziarist
venal şi corupt, nu a scris pentru bani, a iubit independenţa scrisului, în consecinţă nu
a stat în slujba nimănui. Prin meseria sa n'a urmărit, înainte de toate decât, ca orice
idealist, sa slujească adevărul şi numai adevărul prin care să ajungă în domeniul
spiritual un fel de medic vindecător, înscris printre marii binefăcători ai omenirii.

Butada răutacioasă ce i se atribuie lui N. Iorga, privind modul cum a realizat P.

Şeicaru construcţia palatului "Curentul" şi anume după formula "un şantaj, un etaj"
nu a putut fi rostită de marele istoric pentru simplul fapt că între cei doi au existat de
totdeauna relaţii de bună înţelegere, mai mult, savantul recurgea la experienţa marelui
Ziarist ca participant în calitate de ofiţer al armatei române la primul război mondial,
ori de câte ori vizita locurile unde s'au desfăşurat eroicele bătalii de pe Jiu, şi în
poiana din vecinătatea satului Raşoviţa. Am citat în acest sens pasagiile de referinţă
ale istoricului, tipărite în chiar operele sale, unde îşi arată tot respectul pentru cel ce
va ajunge, scrie dânsul, unul dintre marii noştri ziarişti, şi există clare mărturii, tot
scrise, că nu şi-a schimbat părerea până la moartea sa avută loc în condiţii, atât de
tragice.

De altfel sublinia maestrul, el n'a dat nicio recepţie de inaugurare a noii clădiri, deci
n'a existat nici banchetul unde N. Iorga ar fi putut face observaţia respectivă.

În acest mod P. Şeicaru a fost pr departe cea mai calomniată personalitate a culturii
româneşti şi asta fiindcă nimică nu supără pe român decât adevărurile, în acest caz
scrise de Pamfil Şeicaru. Şi fiindcă cel vizat nu e în stare să dea un răspuns deschis în
apărarea sa va recurge la diferite subterfugii, lovind din spate anonim, de-acolo unde
nu-l vede şi nu-l ştie nimeni. Autorul butadei, etajul şi şantajul, va fi fost vreun stâlp
de cafenea, impresionat de invenţia sa verbală, conştient că tocmai lipsa de substrat,
adică spurcata calomnie va prinde radăcini în masa largă a publicului. Desigur,
Caragiale a descris cu mult talent o anumită patură de mahalagii români, viciu de care
nu e absolvită nici o parte din intelectualitate gata din josnică invidie să prindă din aer
cate-o ştire, remarcabilă prin răutatea ei şi şi-o însuşeşte, popularizând-o fără sa se
obosească să mai verifice dacă ea corespunde realităţii. Prin acest procedeu se
constituie acel lanţ al slăbiciunilor, transmis din om în om, minciuna şi calomnia fiind
întărite tot mai mult până devin un fapt admis aprioric, indiscutabil.

Totuşi să o recunoaştem autorul dramatic nu a prins decât un aspect mărginas al

societăţii noastre, pe care-i satirizează peste putinţă, fiindcă sigur intelectualitatea
noastră nici pe-atunci nu vorbea atât de stâlcit şi pleonastic, cum îl prezintă Caragiale.
Aşa cum limbajul automat, preconizat de A. Breton nu a rezizstat, se întâmplă şi cu
cel al eroilor lui Caragiale, el este uscat, lipsit de viaţă, construit după o logică
personală fără un corespondent în viaţă de toate zilele. Lucrul e greu de admis, atâta
ne-am obişnuit cu Farfuridi, Caţavencu, Rică Venturiano şi am rămâne surprinşi că
dacă ne-ar ruga cineva să îi arătăm, vom constata că nu vom fi în stare să-i întâlnim,
ei reprezintă o stafie scenică şi nu pe omul viu, în carne şi oase.

Din această cauză, oricât ar avea dreptate Eugen Ionescu să-l considere maestrul său,
premergătorul teatrului absurd, noi nu-l vom considera pe Caragiale genial, odată ce
în întreaga societate românească nu vede un personaj pozitiv, chiar dacă îl are lângă
el pe unul ca Mihai Eminescu. Iată o dovadă peremptorie că pentru Caragiale nu
există o elită românească, pentru ea autorul dramatic nu are ochi să o vadă de unde
eroii lui au un singur dar absolut cusur: caricaturizarea lor până la exces, îi face să-şi
piardă orice viabilitate de tipuri sociale, cum ar trebuie să fie, devin păpuşi ce joacă
pe sârmă, după tacturi comandate, aşa dar depăşesc prin generalizare orice caracter
raţional.

Ci fiindcă obiectul nostru de studiu nu este Caragiale ci Pamfil Şeicaru se cuvine să

ne întrebăm cum a putut să aibe loc o atare unică şi ordinară calomniere a sa?

Cauzele o să le putem descoperi în natura românilor, care e nu numai individualistă

dar şi contaminată cum am mai spus-o adeseori de morbul invidiei, distrugător,
prezent până în rândurile elitare ale naţiei. Se cunosc prea bine acuzaţiile celor de
teapa unui Caion sau Caraion, plini de venin, inventând plagiate acolo unde nu sunt,
ploşniţe saturate de sângele supt la un festin al nebunilor. N'o să mai insistăm asupra
lor, dar e bine să se reţie, ca în zilele noastre, la Europa liberă, cum o ştim, s'a dus o
campanie împotriva romanului Groapa de E. Barbu acuzat de plagiat după N.
Crevedia, presupusul său tată, nesusţinut de niciun document în afara unor vorbe de
clacă emise de Ion Caraion. Se mergea după principiul ca e destul să calomniezi ca
răul să prindă rădacini. De fapt, Ion Caraion avea de răzbunat faptul că celălalt coleg
de-al lui, E. Barbu a publicat actul prin care se demonstra că Ion Caraion a acceptat
să intre în slujbe securităţii române, comuniste. De fapt, total dezechilibrat moral,
într'un articol publicat într'un ziar din exil recunoştea că a ajuns să fie plătit de
comunişti, după ce-a ieşit din temniţa lor, cu 3.000 lei pe zi într'o vreme când eu, de
pildă ca cercetător principal al Academiei RSR din Bucureşti, primeam 2.000 lei salar
pe lună. Ori care instituţie putea să plătească atâţi bani colaboratorilor săi, în afară de
Securitatea română?
Au dreptate cei ce sunt de părere că n'avem de ce să ne lăudăm cu tracismul nostru,
odată ce cum scrie Herodot tracii după indiene erau cel mai numeros popor, dar nu au
putut să însemne niciodată o putere politică, deoarace în loc să se unească, se băteau
între ei, au rămas la nivel de trib uşor de stăpânit de greci, popor mult mai puţin
numeros.

Dar lucrurile pot fi explicate mult mai simplu. Cei mai mulţi români rămân pe tot
cursul vieţii rămân la cunoştiinţele însuşite din liceu şi încă la literatură unde a luat
cea mai mare notă posibilă. Şi dacă e greu să-l scoţi din lenea lui atavică, aici se mai
adaugă şi influenţa cezarică a unor eminenţe cenuşii ridicate la rangul de
pseudostatui, deci nu numai culturale dar şi politice, prin goana lor "specialiştii" au
ultimul cuvânt, înoculând cetăţeanului de rând, idei mai mult decât false. În acest fel
se consolidează de sus in jos, apoi ca un bumerang de jos în sus, o concepţie, ce nu
mai poate fi scoasă din minţile obtuze deci mişcată din locul nemeritat pe care-l
ocupă, fiindu-i materialul mai tare decât bronzul horaţian. Pot da de exemplu chiar
cazul lui Eminescu. După ce am studiat zeci de ani boala poetului, pentru a-mi
asigura o bază solidă ştiinţifică, am putut să afirm categoric, marele nostru Mihai
Eminescu, n'a prezentat niciun simptom caracteristic pentru o paralizie generală
progresivă (pgp) prin urmare a suferit de o psihoză endogenă maniaco-depresivă, în
mod greşit administrându-i-se mercur, poetul a murit în 1889, 15 Iunie în urma unei
sincope cardiace provocată de o întoxicaţie mercurlală, medicament luat sistematic la
recomandarea medicului curant în fricţiuni, per os (per gură) şi la ultima internare a
doua în sanatoriul drului Şuţu, din strada Plantelor 9, în injecţii subcutanate. Poetul
mai avea semne cronice de intoxicaţie cu mercur, ca tremurături zise hidrargirice,
polinevrită, ataxie (tulburări cerebeloase) şi crize de sincope cardiace. Autopsia a
evidenţiat o degenerescenţă grasoasă a miocardului şi riniche albi nefrotici, leziuni
caracteristice pentru intoxicaţia cronică mercurială.

E vorba până aici de un diagnostic medical care însă răstoarnă diagnosticul de până
acum bazat pe un sifilis cerebral quaternar de tipul paraliziei generale progresive (G.
Călinescu) şi existenţa unei mari întunecimi, necreatoare între 1883-1889
(Perpessicius).

Psihoza maniaco-depresivă nu prezintă leziuni organice cerebrale şi evoluiază în

puseuri când poetul avea stări de perfectă sănătate psihică şi când era capabil de
creaţie poetică şi intelectuală după cum se pot evidenţia la Eminescu în ultimii şase
ani de viaţă. Un caz asemanător a prezentat Hoelderlin, timp de 41 ani a suferit de
schizofrenie cronică ceace nu l-a împiedecat de la o frumoasă creativitate poetică,
susţinută şi demonstată de Heidegger (pentru filozof poetul germane a exprimat
sacrul) şi Jaspers (pentru filozoful psihiatru Hoelerlin prin boala sa psihică a putut
percepe Absolutul şi pe Dumnezeu).

Toate aceste fapte ne aduc în faţă un nou Eminescu, capabil de activitate intelectuală
şi creaţie poetică şi între 1883-1889 până la moartea survenită iatrogen, fiind tratat cu
mercur pentru o boală pe care nu a avea.
Şi oricât ar fi demonstraţia de valabilă, literaţii nu iau la cunoştiinţă adeveărurile
referitoare la boala şi creaţia eminesciană, căci asta ar însemna să revină la un
Eminescu închis definitiv între scoarţele unei cărţi groase, pecetluite definitiv de
generaţia lui G. Călinescu şi Perspecius.

Dacă mai adăogăm atidudinea iconoclaştilor bucureşteni de ultimă oră, conduşi de

nişte oameni rătăciţi, din toate punctele de vedere, ca N. Manolescu şi
postmodernistul pornograf Cărtărescu, vom înţelege mai bine situaţia gravă în care se
află, exilat în propria sa ţară, Luceafărul culturii româneşti, Mihai Eminescu.

Aceeaşi lene intelectuală strâmtă, amestecată, au făcut ca nişte minciuni să circule

diminuindu-i valoarea lui P. Şeicaru, când ar fi fost mult mai recomandabil să se
purceadă la un studiu privind şantajele maestrului nostru, dar probabil nimeni nu era
interesat să afle adevărul că de fapt în viaţa lui Pamfil Şeicaru nu există nici un şantaj.

Desigur, ca ziarist maestrul nostru se afla angajat în lupta dusă contra Gorilei
politicianismului românesc (L. Rebreanu) şi aici putea şi el uneori, în mod exepţional
să greşească. O mărturiseşte, chiar el mai târziu, cu puţin înainte de a urca în avionul
ce-l va duce la Muenchen, că ar fi fost prea ascpru cu Constantinescu-Porcul, în fond
un om cumsecade pe care l-a atacat mult prea dur, îşi va lua libertatea să lămurească
într'un articol de ziar acest caz. Prins ulterior cu alte probleme, maestrul n'a mai
revenit asupra acestui subiect. Este de adăogat că de fapt "Constantin porcul"
devenise un anumit tip care depăşea cu mult pe omul existent, reprezenta tagma
liberalilor corupţi, cum existau destui. I.G.Duca în memoriile sale, se mira că Ionel
Brătianu, cu toata cinstea lui personală, trecea cu vederea unele afaceri ale membrilor
de partid mai bătrâni.

Dacă şantajul e un mijloc de a stoarce bani de la un om pentru a nu-i dezvălui public

activitatea necinstită, atunci ar fi greu de presupus că în acei ani P. Şeicaru îl şantaja
pe liberalul "Constantinescu porcul" pentru a nu-i dezvălui în ziar păcatele sale ca şi a
tagmei lui şi după asta să-şi mai aducă aminte, mai târziu, în exil, că a fost prea dur
cu el, ar fi lipsit de orice noimă; cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă, aşa cum s'a
întâmplat, maestrul l-a ales ca ţinta atacurilor sale, depăşind uneori măsura când
vedea în el pe cel mai venal reprezentat al partidului liberal. Fără îndoială reacţia
tardivă a lui Şeicaru dovedeşte peremptoriu că între ei nu erau raporturi pecuniare ci
doar că ziaristulul şi-a împlinit înclinaţia sa de pamfletar, cum era la mare modă în
acele timpuri, fără să-şi piardă totala decenţă de limbaj cum în acest domeniu, Tudor
Arghezi şi N.D. Cocea băteau toate recordurile, cel de al doilea îi numise pe liberali
"şobolanii" noţiune întrebuinţată, nu numai de duşmanii acestui partid.

Tocmai rezistenţa lui P. Şeicaru la toate ispitele materiale, ce nu-l puteau îndepărta de
la drumul adevărului, i-au stârnit pe cei gata la toate compromisurile, în aşa fel încât
l-au calomniat atât democraţii la putere în epoca interbelică, şi în aceeaşi măsură şi
comuniştii, aceştia din urmă, cotropitori ai ţării, l-au condamnat pentru antirusismul
său la moarte, în contumacie.

De altfel "şantajele" lui Şeicaru n'ar fi putut să rămână ascunse de opinia publică,
doar dacă ele n'ar fi existat, cum a şi fost cazul. Nici pe departe, P. Şeicaru n'a fost
cum îl prezintă printre alţii servitorii partidului comunist, Gafiţa şi E. Micu, un Pietro
Aretino în ediţie românească.

Tăcerea acestuia din urmă, compatriotul lui G. Vasari, i-o cumpărau şi împăraţii şi
regii, cum erau vestiţii Carol Quintul sau Francisc I-ul al Franţei, dar chiar şi
Michelangelo, după ce Aretino i-a criticat concepţia protestantă a Judecăţii de pa
urmă din Capela Sixtină, înfluenţat în viziunea sa spirituală de Vittoria Colonna, îi
purta de frică. Dar un şantajist bine cunoscut, de meserie, ca Aretino ajunsese unul
din cei mai bogaţi oameni ai Veneţiei, şi împreună cu Tiţian şi Sansovino deveniseră
adevăraţii patroni ai serenissimei, n'a fost în niciun caz P. Şeicaru, în
contemporaneitatea sa.

Ziarist de mare taltent, cu sclipiri geniale, P. Şeicaru a putut să-şi asigure existenţa din
vânzarea publicaţilor sale Curentul, Evenimentul şi Rapid, şi putea să-şi procure
garanţiile împrumuturilor bancare prin care să-şi construiască, fără prea multe
dificultăţi, palatul Curentului.

Tot ce s'a spus şi scris despre Pamfil Şeicaru sunt legende, cum le numea chiar ei sau
mai realist noi le socotim minciuni gogonate. E trist că în această campanie de
calomniere s'au înscris, Fanny Rebreanu, soţia marelui romancier, sau Agata
Grigorescu Bacovia privind referinţele acesteia la capitolui inventat deci inexistent:
"un şantaj, un etaj". Mai mult, chiar Marin Preda în "Delirul" îi descrie pe Gr. Patriciu
ca pe un şantajist simpatic, ceea ce l-a durut în mod deosebit pe maestrul nostru. De
altfel, i-a aplicat o corecţie bine meritată, demonstrând că "Delirul" în comparaţie cu
romanele despre defecţiunea generalului Boulanger de M. Barrès, să nu mai vorbim
de "Război şi pace" de Lev Tolstoi, nu e roman istoric ci un simplu reportaj, am
adăoga noi, scris la repezeală, cu totul superficial.

Dovada clară a zisei averi posedate de P. Şeicaru o constituie faptul că la 9 Aprilie

1944, parăseşte Bucureştiul fără sa ştie dacă se va mai întoarce acasă vreodată, ca un
om sărac, de unde greutăţile pe care le-a întâmpinat nu numai în primii ani ai exilului
dar pe tot parcursul acestuia, astfel că se poate spune că Pamfil Şeicaru a fost un
martir al desţărării. Se ştie, casa şi pamântul de la Ciorogârla le-a primit de la Ţară, ca
erou al Patriei, distins cu ordinul Mihai Viteazu.

În tot acest timp, Stelian Popescu, directorul Universului, aranjat financiar, trăia tot în
Spania, fără griji, plasându-şi din timp banii într'una din băncile elveţiene, venit care-
i asigura restul vieţii până la adânci bătrâneţi. Din păcare s'a sfârşit inainte de vreme,
fiind lovit mortal, in centrul Madridului de un camion.
P. Şeicaru a stat până la capăt in slujba mareşalului, Ion Antonescu, convins fiind că
acesta va face un armistiţiu cu marea Rusia pe măsura dragostei ce o nutrea pentru
ţara şi poporul român.

În exil, P. Şeicaru, îşi va continua pe cât posibil activitatea sa ziaristică, şi din limitele
ce ea i le-a impus, se va naşte istoricul şi scriitorul, împlinindu-şi visul avut în ţară
între activitatea de-acolo şi cea din exil există o continuitate, fără nicio fisură
propriuzisă.
În timpul îmbolnăvirii soţiei sale de un cancer le sân metastazat difuz în oase,
reprezentanta română comunistă de la Madrid i se arată foarte binevoitoare, fără să
fie solicitată intervine la Bucureşti ca sora maestrului Virginia-Veguţa să primească
paşaport pentru a trăi lângă fratele ei, depăşind mult vizele de şedere obişnuite.

Nu putem face speculaţii şi să numim intermediarii între Pamfil Şeicaru şi regimul

comunist din ţară, fiindcă nu-i cunoaştem. Realitatea este că Pamfil Şeicaru se mută
la Muenchen unde va putea fi mai aproape de România. Va trebui să-i înţelegem noua
orientare spre ţara căreia îi ducea dorul la o vârstă trecută de 80 de ani. Prin sora lui,
cum mi-a scris-o, află că în România lucrurile s'au mai schimbat şi îi împresionează
lucrările istoricilor tineri, dintre care citează pe Dan Berindei şi mai ales pe Al. Zub,
apropiindu-l pe acesta de N. Iorga, ceea ce astăzi poate fi considerată o părere mult
exagerată. Totuşi activitatea entuziastă a respectivilor istorici îl determină pe maestrul
nostru să creadă cu tărie, "în linia ascendentă a neamului meu".

Intenţia marelui ziarist era aceea de a fi sprijinit în publicarea operelor sale de cei ce
se declarau intersaţi de viitorul ţării lor, România. Şi în această situaţie consideră că-
şi va păstra independenţa, conducerea ţării neavând nicio legătură cu acţiunile sale
antiruse, ar fi pentru el o ofensă să se considere că scrie la sugestia Bucureştiului
"când gândesc de la Aprilie 1918 până azi denunţând pericolul rusesc încă din vremea
când actualii conducători nici nu erau născuţi".

După apariţia cărţii, "La Roumanie dans la grande guerre" terminată de scris în 1968,
fiind în librării în Decembrie, aceluiaşi an, în 1975 declară că aşteaptă la Muenchen
să apară în limba germană, "Mica Roma", "Dunărea - fluviu a 5 mări" "Finlandizarea
Europei - Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2" şi "Antagonismul ruso-chinez şi
Europa" ca în 1976 să adaoge că în ultimul an (1976) are patru lucrări şi o piesă de
teatru. Despre aceasta din urmă scrie că I.L. Caragiale proiectase să dea o urmare
pieselor sale după 20 de ani, intitulată "Sotirescu et comp". Dar după moartea
dramaturgului s'a constatat că manuscrisul piesei nu exista, vâna creatoare a lui
Caragiale era epuizată. Şi-atunci s'a hotărât să realizaze el acest proect neinceput de
Caragiale sub titlul. "Excelenţa sa, Rică", personajul fiind acum ajuns ministru.
Indicaţiile maestrului sunt aşa de clare încât ar fi greu de presuspus că şi de data
aceasta piesa ar fi rămas în stadiul de proect.

Dar lucrarea cea mai importantă a sa o considera a fi , "Finlandizarea Europei" pe

care o aminteşte încă din prima scrisoarea datată cu 28 August 1974 că-i aşteată
traducerea în germană, deci manuscrisul în româneşte nu mai încape îndoială că a
existat. Cu toate speranţele maestrului ca prin această lucrare va ieşi din strâmtorarea
sa financiară, ele nu s'au împlinit, datorită faptului că cei din ţară, comuniştii au trişat,
scopul urmărit de ei era să-l reducă la ţăcere pe P. Şeicaru, ceea ce să recunoaştem au
reuşit.

Unul din factorii principali ai întregului calvar suferit de marele ziarist, era "fiul său
de suflet" Vasile C. Dumitrescu, acesta în rolul sau de Iago i-a câştigat într'atât
încrederea încat nici n'avea bănuiala că acesta ar fi putut fi autorul tergiversării
editării manuscriselor lui Pamfil Şeicaru, mai precis îl minţea ţinând la el
manuscrisele respective.

Tot el va fi principalul vinovat ce trebuie pus în legătură cu dispariţia misterioasă a

lucrărilor din româneşte şi în germanţă, în primul rând a Finlandizarii Europei şi a
piesei de teatru, în trei acte, "Excelenţa sa Rică" dar mai vin în discuţie şi alte lucrări
aflate în manuscris, probabil toate acestea prin intermediul lui Vasile cel bun, se
odihnesc în cine ştie ce sertar al Arhivei de stat din Bucureşti.

Este de menţionat că P. Şeicaru şi-a păstrat demnitatea de ziarist independent şi în

cadrul respectivului raport, a refuzat să viziteze ţara în care el continua să fie
stigmatizat şi ostracizat, Comuniştii şi-au dat măsura de neoameni, singura, de care
de altfel erau în stare. Era o iluzie că faţa comunismului poate fi alta decât acea a
imposturii şi minciunii crase.

Prin Vasile Dumitrescu, maestrul va ajunge să-şi vadă cu ochii reeditatea Curentului,
dar vai în ce condiţii, după ce l-a vândut fiului său de inimă, Vasile, cu drept de a-l
edita în exil, nu şi în ţară. Dar lipsa de educaţie a acestui individ cu mari simpatii
pentru comunişti, au transformat "Curentul" într'o publicaţie citită nu mai pentru
Şeicaru, în rest bună să fie aruncată la gunoi. Vasile Dumitrescu era finanţat de-afară
şi când a vrut să-şi şantajeze patronii, a publicat o circlară în care cerea exilului să-l
ajute să-şi achite datoriile de peste 37.000 de mărci, ziarul urmând să se adreseze
celor din România, mai precis, dialogurilor duse de acest tovarăş cu preşedintele N.
Ceauşescu, pe care-l ridica in slăvi, pur şi simplu. Printre datoriile lui de 37.000
mărci, pomenise şi cheltuieliie avute cu editarea articolelor din anul 1944 ale
maestrului, ceea ce însemna o măgărie, menţionându-se puţinele exemplare vândute.

E de menţionat ca după câteva zile doar, Curentul dlui Vasile Dumitrescu a reapărut
deci ieşirea în public a avut rezultatul scontat.

Maestrul nu-l întreba niciodată pe ciracul său de unde lua el atâţia bani pentru apariţia
gazetei şi ar fi greu de admis că nu ar fi ştiut.

În ediţia nouă a Curentului au apărut câteva articole memorabile ale maestrului cum
ar fi acela despre "I.G. Duca un necunoscut" şi "Un învins: Ion Mihalache". Tot aici
am citit, articolul reeditat al lui Ion Vinea "Geneza unei gazete" unde e vorba de
naşterea Curentului după conflictul provocat la Cuvântul de Nae Ionescu. Înteresant,
pentru a se vedea tendenţionismul culturalnicilor români, despre acest modernist
elegiac, Ion Vinea, cum îl numeşte Bazil Munteanu, în istoria literaturii române
apărută la Paris în limba franceză, specialiştii de literatură românească din ţară reţin
cu lux de amănunte colaborarea lui Vinea la revistele avangardiste în frunte cu
Contemporanul dar nu suflă nicio vorba că de fapt Ion Vinea şi-a câştigat măestria de
gazetar lângă marele ziarist Pamfil Şeicaru, o recunoaşte chiar poetul modernist în
articolul mai sus citat. Oricum acesta a fost scris după ridicarea Palatului "Curentul",
deci cel mai devreme în 1938, de unde putem deduce că intre cei doi au existat relaţii
strânse ce nu s'au alterat niciodată. Sau poate au existat doi Ion Vinea?

Dacă vrem să-l cunoaştem pe P. Şeicaru în proporţiile gigantei sale personalităţi, va fi

nevoie să cetim Gorila de Liviu Rebreanu, cel ni-i redă până şi cu unele deficienţe
fizice, cum ar fi răguşeala care-l supără după ce a avut ocazia să vorbească ceva mai
mult. Să mai adăogăm portretul său realizat în roman, puternic colorat ca de un pictor
olandez sau la noi de Corneliu Baba.

Pamfil Şeicaru aşa ca Toma Popescu-Pahonţu avea o fire deschisă, sinceră, căuta cu
patimă în fapte şi lucruri, adevărul şi dacă simpte că greşeşte o ia de la început,
manifestându-şi furia ca o ploaie zgomotoasă care trece tot atât de repede cum a şi
apărut.

Individualist se lasă furat de visele cele mai îndrăzneţe, ferm convins că până la urmă
tot le va realiza. Crede mai ales în scrisul său ca şi în misiunea ce i-a dat-o
Dumnezeu, ca pe un talent ce se cere să dea roadele cele mai de preţ. Cum s'ar spune
este balzacian, şi nu ar tulbura pe nimeni că la fel ca unii eroi ai săi, piarde mereu,
ceea ce ar fi considerat un mare nenoroc dacă nu ar avea alte iluzii la dispoziţie să le
umple cu alte speranţe tot atât de imposibil de satisfăcut.

Încă se recunoaşte adeptul lui Nietzsche, apostolul lui "Wille zur Macht" şi nu-l
interesează supraomul tentaţia omului apusean, străin firii românului, îndestulat cu
ceea ce i-a dat destinul său de diecare zi. Dar îi fascinează din acea "voinţă la putere",
energia spirituală pusă în slujba creaţiei umane, forme ce capătă însuşirile
voliţionalului, iar ca la Balzac, autorul unui tratat despre voinţă scris în frageda lui
adolescenţă.

Desigur P. Şeicaru este un lutător ce nu se va deszice niciodată de la datoria sa, numai

că nu urmăreşte interese politice sau sociale, deci nu îndestulări materiale ci unele de
ordin spiritual. Acestea rezultă din meseria sa de ziarist care îl apropie de cei ce-l
citesc, simţindu-l inimă lângă inimă şi-l ascultă de multe ori cu evlavia celui ce le
rosteşte o rugăciune.

Totuşi specificul major al caracterului său, îl formează supremaţia sentimentului

asupra raţiunii şi voinţei, mai bine spus le dirijează pe amândouă, care din această
cauză când are accese de mânie sunt repede jugulate de luminările venite din zările
senine ale sufletului său optimist.

Ceea ce nu înseamnă superficialitate sau inconştienţă la cercetătorul istoric,

sentimentul dă combustia interioară de unde se înalţă focul de care vor avea trebuinţă
şi raţiunea şi voinţa. Doar după această intervenţie, se poate spune că ele funţionează,
cu adevărat, împecabil. Arpegiul este însă mult mai larg, uneori sentimentul abea
mocneşte, în surdină, când în Gorila, Pahonţu se simte fiatat de admiraţia studenţilor,
fraţii de cruce, şi izbucneşte ca o flacăra atunci când îl dă afară din biroul său pe
Utalea, cel ce crede că îl poate cumpăra cu bani şi declanşează un adevărat potop cu
grindină în timpul ciocnirii fizice, dintre el şi camaradul său de arme, în primul război
mondial, Dolinescu.

Dar unde sentimentul se dezvoltă in toată plenitudinea sa şi declanşează lucrul lui în

sine se înţelege că este iubirea lui Pahonţu, împărtăşită de altfel, pentru Cristiana
Tomşa, soţia fostului şi actualului ministru de interne, Belcineanu. Prilej pentru Liviu
Rebreanu să-şi descrie concepţia despre iubirea cerească, al carei complex metafizic
l-a prezentat, dedailat în Adam şi Eva, punându-l în relaţie cu motivul
metempsihozei, interpretat în versiune românească.

Iubirea cerească reprezentată de Beatrice în paradisul lui Dante, ne apropie de

spiritualitatea italiană, de care ne desparte de un caracter esenţial. După cum o descrie
în Teologia platonică, M. Ficino, urcarea în empireu, locul unde stă Dumnezeu, se
obţine prin purificarea sufletului, renunţându-se la necesitaţile trupului se atinge
spiritul pur, situaţia în care omul îl poate chiar vedea pentru câteva clipe pe
Dumnezeu. Este o înrudire cu experienţa dantescă, tipic italiană, apropiată de
filozofia lui Platon şi mistica lui Plotin.

Iubirea cerească în concepţia românească a lui L. Rebreanu, urmată de Pahonţu şi

virtual de Şeicaru, e cu totul de altă natură. Cei doi îndrăgostiţi, Toma şi Cristiana
renunţă la împlinirea trupească până se vor căsători, deci este o simplă amânare nu o
veşnică renunţare ascetică. În viziunea românească ea duce la adevărata cunoaştere a
celor doi, fiindcă ea de la amorul profan la cel ceresc, pentru taina nunţii e nevoie de
un iubit în carne şi oase. Ori dacă Mircea Vulcănescu descrie, în concepţia românului,
existenţa unei întrepătrunderii între uman şi divin, este de la sine înţeles că şi în
iubire, se atinge iubirea cerească trecându-seprin cea pământească.

Tânărul Eminescu în Povestea feciorului de împărat fără de stea (titlul e după

Murăraşu) părăseşte cerul şi rasa de călugăr pentru a căuta în schimb o iubită in carne
şi oase, plictisit fiind de simpla întâlnire din vis.

În contrast, fie mânaţi şi de efectul hidromelului vrăjit, Tristan şi Isolda vor urca
împreună spre porţile Cerului. Luceafărul eminescian frustat de acest drept, va
rămâne nemuritor şi rece, nu va mai simţi căldura dragostei adevărate. În basmul
"Viaţă fără de moarte şi tinereţe fără bătrâneţe", fiul de împărat se desparte de veşnice
dorind sa moară pe pământul său natal, unde după moarte dacă are steaua lui va putea
trăi fericit cu iubita lui.

Astfel ni se pare că tristeţea metafizică a Luceafărului ajuns singur lângă Demiurg e

provocată tocmai de singurătatea sa, îi lipseşte prerechea pierdută pentru veşnicie,
fiindcă el nu are steaua lui.

Pe această cale se infirmă ideile lui Noica privind modelul săi al fiinţei format din
individual, determinaţiile lui şi generalul, făcându-i reproşuri Luceafărului că nu şi-a
dat osteneala s'o urce pe Cătălina (individualul), ca pe o Gretchen al lui Goethe
împlinind trinomul fiinţei ceea ce poate fi respins pe loc, pe cei doi, Luceafărul şi
Cătălina îi despart legile de sus, aceasta nu permit unei fiinţe muritoare să treacă
hotarele lumii pămanteşti spre tăriile divine. Cu această acazie C. Noica scapă
compromiţătoarele cuvine pentru care altă dată ar fi fost dat afară din cultura română:
"El (Luceafărul) ar fi gata să se prefacă - întocmai îngerilor acelora dintr'o altă
legenda de-a noastră, ce n'au mai voit să plece de pe pământ - în simplu licurici,
numai să aibă "o oră de iubire"."

Filozoful român e într'o mare confuzie tocmai fiind că declarat apodictic că religia nu
mai poate fi luată în discuţie de gânditorii moderni, cum era şi el pus în slujba
comuniştilor. Dar tocmai aici e vina: diferenţa între Cătălina devenită iubita lui
Cătălin era o femeie ca oricare alta pe când Gretchen mântuită (a urcat la cer, unde o
voce de sus strigă: "E salvată!").

Pe de altă parte e bine să se reţină că în definiţia lui M. Vulcănescu acea

întrepătrundere intre uman şi divin e o trăire anumită, un raport specific, pe când în
modelul fiinţei între Cătălina şi Luceafăr există o diferenţă de persoană, ce nu sunt
prin nimic confundabile, Luceafărul ca divinitate e una, omul muritor e alta,
determinaţiile individuale nu se întălnesc cu generalul Cerului.

Recapitulând formele de iubiri specifice de care ne-am ocupat la italianul catolic,

Beatrice este iubirea cerească spre care omul puruficat tinde să se ridice, până la
viziunea divinităţii (punct de vedere catolic), pe când la român iubirea se ridică de la
profan la divin conform întrepătrunderii între cele două stări, în timp ce la protestant
Tristan şi Isolda sunt ridicaţi la cer, dar asta nu înseamnă că ajung până la Dumnezeu,
ca la Goethe şi cei doi se vor opri pe insula spiritelor eroice, deci la intermediarii
cereşti dintre Dumnezeu şi Om. De subliniat, că la nemţi, marii îndrăgostiţi ca să se
inflameze de unica lor patimă, trebuie să beie dintr'un hidromel vrăjit şi asta fiindcă
filozofii germani nu cred în iubire ca reazem al vieţii căci de gândul filozofic nici
gând s'o apropie. Doar în ultima fază elupă transfigurase dată, o supra eroilor
îndragostiti hidromelul numai are nici un efect.

Opera lui R. Wagner Tristan şi Isolda a fost cântată pe scenele germane în timpul
vieţii lui Eminescu, astfel că poetul nostru naţional a putut s'o cunoască şi să-i inspire
un gând de suferinţă aşa cum crede D. Murăraşu că peste vârfuri i-ar fi fost inspirat
poetului de preludiul din actul II al operei lui R. Wagner, "Tristan şi Isolda".

Se ştie că după viziunea lui Richard Wagner în final, Tristan şi Isolda sunt ridicaţi la
cer, aspect evitat astăzi fiindcă aşaceva nu mai corespunde "sufletului contemporan
modern"? Adică noi să-l învăţăm pe Wagner când în mod normal ar trebui să admitem
că el ne întrece cu eternitatea lui, soarta atât de trecătoare şi lipsită de forţa idealurilor
sale.

În acelaşi fel se modernizează un Shakespeare, uitând să ne întrebăm dacă nu cumva

am devenit atât de pigmei încât nu mai putem înţelege rosturile profunde ale teatrului
său.

Belcineanu, sa-l sprijine în campania alegerilor - scriind un articol în favoarea sa căci

ziaristul nu se lasă plătit cu bani - tocmai împotriva "fraţilor de cruce" pe care-i
parăseşte, conştient ca îşi pune viaţa în pericol dar se sacrifică pentru a obţine în
schimbul "vânzării" sale libertatea femeii iubite.

Conflictul se desvoltă prin asasinarea lui Pahonţu de către studentul, frate de cruce
Ion A. Ionescu, după tipicul unei tragedii antice de unde încăodată se vede înclinarea
marelui scriitor transilvănean spre lumea miturilor inspirate la origini de Homer.

Sfârşitul romanului, după noi, e sublim, lasă sarcina juraţilor s'o rezolve generaţiile
viitoare, fiindcă juraţii se retrag pentru deliberare dar nu mai revin şi autorul singur
nu poate s'o facă, adică să dea o sentinţă. Studentul Ion A. Ionescu a săvârşit după
dreptul penal o crimă, dar poate fi el condamnat, în timp ce Gorila Belcineanu,
autorul ei moral, se plimbă liber şi aşteaptă cât de curând să-şi recapete drepturile sale
ministeriale, provizoriu oierdute din cauza unor neplăceri familiare, cum le eticheta,
simplu şeful său de partid?

Rebreanu nu este de părerea acelora, înclusiv a dlui N. Gheran, care consideră ca

sentinţa trebuia oricum dată, o şi interpretează în acest sens. Ori acesta nu e un final
ce ar aparţine lui Rebreanu, el îi consideră vinovaţi, în aceeaşi măsură de crimă, ca şi
pe Ion A. Ionescu, tânarul student, frate de cruce şi pe Gorilele politice proţăpite la
conducerea ţării. De unde o condamnare nu poate fi soluţionată, una făsă cealaltă,
crede pe drept marele Rebreanu, cu gandul legitim indreptat spre tineretul român,
răstignit chiar de ferocii lui duşmani.

Este locul s'o amintesc acum, Pamfil Şeicaru era tare mândru de originea sa, se trăgea
dintr'o familie de oieri din Şeica mare din Făgăraş, care au emigrat în Muntenia unde
s'au aşezat în regiunea Buzeului. Din neamul acestora au ieşit şi câţiva preoţi de unde
înaintaşii lui au fost trecuţi în catastife cu numele de Popescu şi nu de Şeicaru, ceea
ce a produs unele nelămuriri la urmaşi, mai ales că duşmanii lui considerau pe
Popescu adevăratul nume, de unde ziaristul s'ar fi lepădat de el, adoptând pe cel de
Şeicaru. Lui P. Şeicaru nu avea de ce să-i fie ruşine de numele Popescu dar a corectat
mersul lucrurilor revenind la numele Şeicaru aşa cum era trecut în actele mai vechi.

În primul război mondial a luptat ca ofiţer, alături de soldaţii săi săreni, de unde s'a
simţit mai legat de aceşti bravi lucrători ai pământului decât de alţi români.

Revenit mai pe urmă în Bucureşti, în 1918 împreună cu Cezar Petrescu au pus bazele
publicaţiei Hiena, de-aici înainte maestrul se prezenta ca un ţărănist convins, fără să
se înscrie în partidul înfiinţat de învătătorul Dobrescu, mai târziu condus de Ion
Mihalache, fuzionat ulterior cu partidul naţional al ardelenilor, şeful lor fiind Iuliu
Maniu, format în majoritate de noii proprietari de pământuri, care şi-au făcut partea
cea mai bună de pe urma reformei agrare, tocmai realizată după război, după cum le-a
promis regele Ferdinand ţăranilor în plin război (1917), fiindcă Ionel Brătianu a
refuzat să o facă în 1914, amănând-o, probabil se temea de opoziţia propriilor săi
oameni de partid. La Arad, vestitul Cicio-Pop, unul din fruntaşii de la 1 Dec. 1918,
spun nu numai gurile rele, că şi-a însuşit pe nedrept pământurile bune de la Conop,
ceea ce i-a cam compromis carierea de om politic.

Dacă-l socotim şi pe V. Goldiş, printre fripturiştii, cum îi numea N. Iorga, care l-au
părăsit pe Iuliu Maniu şi au trecut în tabăra generalului Averescu, vom înţelege de ce
Aradul, lipsit de fruntaşii săi, cultural se asemăna cu o corabie ameninţată să se
scufunde. Aşa se face ca Aron Cotruş activ în acest oraş şi înainte de război, acuma în
România mare o ducea mult mai rău şi cum am mai scris-o, într-o poezie a sa se
plângea deloc metaforic că e flamând şi locuia, împreună cu prietenul său, sculptorul
Romul Ladea, într'a pivniţă întunecată.

În 1918, P. Şeicaru a intrat în ziaristica românească, plin de entuziasm şi încredere în

sine ca şi în oameni, nu avea nimic în comun cu Radu Comşa, eroul lui Cezar
Petrescu din Întunecare, aceasta întors din război mutilat, fiind respins de societate şi
de logodnica sa Luminiţa, ajunge să se sinucidă. În schimb, Pamfil Şeicaru a acceptat
o bătălie ce i-a adus multe satisfacţii dar şi, mai ales în exil şi multe suferinţi, în
această parte a vieţii în fiecare lucrare a sa a trebuit să-şi înmormânteze ceva din sine
însuşi, mai ales după ce şi-a pierdut soţia apoi sora, fiind nevoit să-şi supravieţuiască,
tot mai singur, morţii săi dragi.

Maestrul susţinea că a moştenit de la strămoşii săi oieri din Făgăraş, o natură

sănătoasă prin ea a trecut peste grelele obstacole ale vieţii, nicio lovitură a destinului
oricât de grea nu l-a despărţit de masa lui de scris. Putea fi tare obosit şi lipsit de orice
speranţă, aşezându-se la lucru îşi recăpăta încrederea în sine şi in misiunea lui de
cronicar al timpurilor sale. De la strămoşii lui ţăranii a primit o deosebită rezistenţă
fizică, n'a fost bolnav serios până la vârsta de peste 80 de ani, când începuse să-l
supere inima, din cauza ei a şi murit. Stătea în maşină, gata de plecare, când
instantaneu, plecându-şi capul pe umăr totul s'a sfârşit, aşa cum procedează bunul
Dumnezeu cu cei ce îi sunt dragi, ii scuteşte de chinurile grele ale trupului.
Mulţumirea marelui ziarist o constituia menţinerea activităţii cerebrale, nu numai
lucidă dar şi creatoare, în acest sens îşi făcuse până în ultima clipă a vieţii planuri de
viitor, cerând Parcelor să-i îngăduie încă cinci ani de viaţă, pentru a-şi încheia
lucrările pe care le începuse. Când îl vedeai în scris posedând atâta forţă şi energie
spirituală, te întrebai de ce trebuia să moară încă aşa tânăr un om ca P. Şeicaru, e a
nedreptate a naturii să îngroape atâtea nepreţuite cunoştinţe, pentru totdeauna.
Vorbesc, citeşte bine, de tinereţile maestrului, păstrate fireşte în spiritul lui, chiar dacă
trupeşte se mai puteau constata unele ruinări ireversibile. Din partea mea aveam
siguranţa că va depăşi vârstă de 90 de ani, atât îl simţeam al vieţii şi al fiinţării
integrale, dăruindu-se fără nici o reticenţă, omului pe care îl iubea şi îl respecta în
aceeaşi măsură: cititorul său.

Ca deputat a intervenit în Parlament, în timpul marei crize economice din 1929,

propunând conversiunea datoriilor ţarăneşti, ceea ce realizându-se, cum s'a dovedit în
continuare a salvat nu numai pe ţărani dar şi ţara.

Iubea poezia populară, ţăranească şi astfel ştia pe dinafară cântece şi versuri învăţate
de la soldaţii săi în timpul primului război mondial. (Îmi trimise într'una din scrisorile
sale o poezioară scrisă de un soldat, gata să treacă Dunărea în războiul de
independenţă din ani 1877 şi-mi atrăsese atenţia asupra cărţii semnate de Şt.
Georgescu-Sergent, "Carnetul unui veteran, Amintiri din războiul pentru
independenţă" ediţie îngrijită de Şt. Georgescu-Olenin, în editura "Rigmor" N.S.
Govora, 1977). Jertfa soldaţilor sai nua a maestrul uitat-o niciodată, în memoria celor
căzuţi la datorile Pamfil Şeicaru a ctitorit Mănăstirea Sf. Ana din Orşova, a înalţat
monumentul Eroilor de la Marăşeşti şi a donat statuia Mama de Oscar Han,
cimitirului-sanctuar de la Val du Roy (Soultzmatt) unde îşi dorm, somnul de veci mai
multe sute de ostaşi români morţi în prizonieratul din Alsacia germană, în anii 1917.

Iată sursele ţăranismului său pe care nu l-a trădat nicicând, aşa cum au făcut-o cei
încadraţi în partidul ţărănist al lui Ion Mihalache, de pildă M. Ralea, dr. Lupu sau
Armand Călinescu şi n'au fost singurii. Maestrul a condamnat unirea partidului
ţărănist cu cel naţional, devenind naţional-ţărănist, dar noi credem ca Ion Mihalache
se simţea izolat între oamenii săi, aceştia miroseau a oportunism de la distanţă, prin
gestul său, oricât de disperat, până la urmă l-a întâlnit pe Iuliu Maniu şi au făurit un
tandem unic, ei poate au greşit dar niciodată n'au uitat să slujească interesele
neamului lor. Carol al II-lea părăsit de Maniu din cauză că regele şi-a călcat cuvântul
de onoare dat, întruducând pe mme Lupescu în ţară, a încercat să şi-l alieze pe
Mihalache dar n'a izbutit, spre marea lui dezamăgire. Se poate spune că cei doi au
rămas împreună şi în moarte, comuniştii i-au ucis pe unul în temniţa de la Rămnicul-
Sărat, pe celălalt la închisoarea de la Sighet, aruncând între ei un enorm arc de triumf,
după care neamul românesc poate fi îngenunchiat, dar niciodată robit în mod
definitiv.

Pamfil Şeicaru, începându-şi drumul cam prin 1913, ca şi critic literar, nu a părăsit
nici ca ziarist domeniul literaturii, în care se arăta bine pregătit, având un nivel mult
superior zişilor specialişti, de altfel prin stilul său vulcanic, focul lavei vărsate era
prins în vaduri bine precizate, ceea ce înseamnă că autorul, conştient de munca sa,
îmbina utilul cu frumuseţea, mai precis adevărul odată formulat urma să îmbrace
haine literare, confirmând pe Hegel că forma şi fondul, în unitatea lor, sunt feţe ale
aceleaşi idei.

Astfel se explică de ce va face în articolele sale, nu rare referinţe literare, acestea îl

ajuta să caracterizeze mai bine o epocă, să ne amintim, de Gogol cu "Suflete moarte"
sau "Revizorul", aduse în discutie pentru a înfăţişa mai concret corupţia sistemului
ţarist.

Într'un cuvânt, se poate susţine că Pamfil Şeicaru reprezintă tipul ziaristului complet,
excelent pregătit în compartimentele culturii fără de care, poţi ajunge un reporter
excelent ca Hemingway sau G. Bogza la noi, dar niciodată un gazetar de frunte.

P. Şeicaru poseda harul de a-l cuceri pe cititor, în aceeaşi măsură pe omul simplu cât
şi pe cel mai rafinat intelectual şi în acest mod devenea un constructor de opinie.
Remarcat prin faptul că ştia să prindă din zbor ceea ce oamenii gândesc şi mai ales
cred, astfel ca în ultimă analiză prin articolele sale îşi exprima ideile proprii, ca şi pe
cele ale cititorilor săi. Aici stă secretul, inefabil în esenţă a scrisului său, colegii lui de
breaslă, tot atât de instruiţi ca Cezar Petrescu, de pildă, trebuiau să recunoască
deschis că nu posedă fascinaţia lui Şeicaru de a atrage publicul cititor, singura sa
prezenţă într'o redacţie ridica simţitor cota de vânzare, lămurind de ce acest ziarist de
mare talent, putea nu numai să trăiască din gazetărie dar sa-şi ridice din ea şi un palat
de proporţiile celui al Curentului, o adevărată uzină editorială.

Era P. Şeicaru un vrăjitor îmaginat de E.T.A. Hoffmann, care prin ridicarea baghetei
ca şi la un semn îşi aduna cititorii? Desigur, că nu. Ca la oricare geniu era vorba de 99
la sută muncă şi doar un procent inspiraţie şi de pildă ca în cazul lui Eminescu,
fiindcă nu putem explica totul, rămâne un rest, numit mai demult contribuţia proniei
cereşti, azi vorbim de inefabilul lor, poetic sau ziaristic.

În materie de poezie, zicea maestrul mai mult decât modest, el a rămas la Eminescu,
din care, prin faptul că nu avea volumul său de poezii, îmi recita pasagii întregi,
demonstrându-mi că face parte dintr'o generaţie care a trăit întru Eminescu, el a
însemnat Soarele şi apele şi aerul vieţii lor. Azi regret că nu mi-a venit în minte să-l
înzestrez cu un atare volum dar bine îmi amintesc nu eram convins că nu are totuşi
unul şi că ar cita numai din memoria lui, oricât de strălucită.

Nu-i preţuia pe ceilalţi poeţi contemporani români ca Lucian Blaga şi Tudor Arghezi,
poate şi datorită faptului că prea venea cu omenescul lor de fiecare zi în contact,
justificând butada lui V. Eftimiu că geniul e ca porcul, nu poţi să-ţi dai seama că e cu
adevărat bun decât după ce-l tai, în cazul nostru, după moarte.
În legătură cu Lucian Blaga a avut ocazia să publice articolul lui I.U. Soricu, vechi
prieten de arme, în care acesta demonstra că poetul venerat de la Lancrăm astăzi,
atunci mai puţin cunoscut, plagiase pe un autor slovac de limbă germană, lucru
confirmat de cel mai ilustru germanist al României Ion Sângiorgiu, pe care Şeicaru îl
consultase.

L-a uimit ulterior, după publicarea articolului lui, I.U. Soricu în Curentul, atunci când
i-a propus să-i răspundă lui Soricu, dându-i acelaşi spaţiu de ziar, Blaga a exclamat
infatuat: Eu, lui Soricu?
Şi problema nu a fost rezolvată până astăzi. Zadarnic i-a rugat Blaga pe prietenii săi
Chinezu, Breazu, B. Munteanu, unul din ei să-i dea o replică usturătoare lui Soricu,
niciunul nu s'a ambalat în discutabila acţiune.

Sub comunişti o doamnă cred Simona Cioculescu dacă memoria nu mă înşeală, a

publicat o notă în Manuscriptum, asupra plagiatului blagian semnalat de I.U. Soricu,
illo tempore şi ajunge la concluzia ca între poezia românească a lui Blaga şi cea a
slovacului de limbă germană există asemănări impresionante dar că ele nu corespund
unui plagiat ci se datorează influenţei comune a expresionismului german. Răspuns
de circumstanţă, total nesatisfăcător aşa dar până nu se va publica, fără nicio
oprelişte, sa fie văzute de toţi versurile poetului de limbă germană (aceasta ar putea fi
de origine croată în persoana lui Miroslav Krleza, autorul unui volum Pan, apărut în
1917 sau tot atât de bine ar putea fi Ottokar Brezina, poet expresionist ceh, nu
slovac.) Imprecizia noastră se datorează faptului că nici-una din părţi, nu ne-a lăsat
precis numele poetului în cauză, dar sigur el poate fi găsit de cei ce-şi vor lua
oboseala să citească articolul princeps al lui I.U. Soricu şi să alăture cele două texte,
german al poetului străin şi cel românesc al poetului L. Blaga. Personal, cunosc
problema de la maestrul P. Şeicaru, transmis mie într'o scrisoare aflată în
corespondenţa noastră, deci se presupune că îmi relatase cazul plagiatului Blaga din
memorie, nu avea articolul înainţea lui, din această cauză nu mi-a mai amintit nici
poetul de limbă germană plagiat, (fiindcă probabil nu-şi mai amintea de el) problema
plagiatului Blaga nu se poate considera, soluţionată.

Pentru cei ce ar fi gata să susţie că o vorba de un alt şantaj al ziaristului Şeicaru,

pentru a fi şantaj le-aşi reaminti inseamnă că totul s'a făcut pentru a obţine nu ştiu ce
sume fabuloase de la poetul Lucian Blaga, dar despre asta nici vorbă nu poate fi,
maestrul trebuia sa publice acest material, nu numai fiindcă I.U. Soricu a fost eroul
anonim al primului război mondial la care a participat deşi era reformat ca miop,
luptând sub comanda generalului Moşoiu, dar după ce P. Şeicaru le-a prezentat
articolul în cauză celor mai iluştrii germanişti ai noştri ei au confirmat plagiatul
susţinut de I.U. Soricu, şi el profesor de germană, deci cunoştea limba lui Goethe,
Pamfil Şeicaru era dator să publice materialul dat, având în vedere gravitatea cazului.

La urma urmelor, marele ziarist nu căuta din disputa respectivă decât să iasă la
lumină ADEVĂRUL, şi dacă nu s'a întâmplat aşa, de vină era mefistofelicul orgoliu,
al celui vizat, L. Blaga. Personal, sunt convins că din toată aceasta afacere L. Blaga
nu ar fi avut ce pierde şi am motive să cred că maestrul îmi împărtăşea şi el, ideile.
Punându-i la dispoziţia lui Blaga ziarul să dea răspunsul cuvenit, el a refuzat după
cum se ştie. Este un caz unic în lume, şi asta se datorează pervertirii suferite de
conştiinţa românească sub influenţa comunismului, să ţii sub lăcăt o atare problemă,
şi după mai bine de zece ani de zisă democaţie să nu-i vină nimănui în minte că ar
trebui să se publice în paralel textul german, tradus cu totului fidel, alăturându-se
poeziile încriminate de plagiat ale lui Lucian Blaga. În orice caz încă de pe acuma vor
cădea câteva opinii ce nu-şi pot demonstra valabilitatea. Astfel, Ovidiu Cotruş, intrat
în solda Leviatanului analizând poezia lui Blaga mergea până acolo incât consideră
minoră influenţa expresionismului asupra lui şi o consideră accentuată la Aron
Cotruş, când tocmai înversul e adevărat. Influenţa expresionismului asupra poeziei lui
Lucian Blaga e atât de accentuată încât poate fi acuzat chiar şi de plagiat pe când
expresionismul lui Aron Cotruş e aproape nul, fiindcă evoluţia poeziei cotruşiene se
poate urmări de la originile ei în Eminescu, Iosif, Goga, Minulescu până îşi va
definitiva metrica sa de marşuri wagneriene urcând la cer, care propriuzis nu are
nimica în comun cu pseudomorfoza lui Lucian Blaga, nu numai în poezie dar şi în
filozofie.

Adevărul este că Ovidiu Cotruş şi-a pierdut personalitatea în chinurile temniţelor

comuniste, la eliberare printre oameni a trăit o stafie, mereu cu angoasa în pieptul lui
că ar putea oricând să se întoarcă înapoi. Această stare a celui ce putea ajunge al
doilea Nicolae Iorga, avea toate premisele necesare, tremura ca varga înaintea unui
simplu funcţionăraş de la ambasada română din Madrid, când intra în prăvălia lui
traian Popescu, încât urma să fie calmat dar asta nu mergea chiar aşa uşor. Pentru cel
ce a avut ocazia să-i stea faţă în faţă în acele zile, când el a vizitat Spania - de fapt era
trimis de regimul din ţară să meargă pe urmele unchiului său - de bună seama era
confruntat cu ceea ce G. Papini numea "Un uome finito".

Din aceast bagaj fac parte şi târnoselile adresate lui Augustin Doinaş, aranjat încă
demult cu comuniştii, el însemna reazămul, speranţa vieţii sale. De unde şi articolele
în care se elogiază poezia acestui lup de mare, căzut în picioare în orice regim, din
această cauză el trăieşte înainte, îi dorim o sută de ani, pe când bietul Cotruş a murit
de mult. Ca din prietenie dar mai mult să-i compromită memoria pierdută in temniţele
roşii, tovarăşul Doinaş i-a publicat diluatele "Meditaţii critice" (ed. Minerva 1983)
nedemne de ceea ce a fost Ovidiu Cotruş înainte de arestarea sa. Şi dl. Aug. Doinaş
nu putea să nu fi ştiut asta!

Despre T. Arghezi maestrul a scris o cărţulie întitulată "Tudor Arghezi tejgheua

cuvintelor" (ed. Carpaţii, Madrid 1958). Se cunoşteau bine de tot, P. Şeicaru i-a
publicat "Flori de mucigai" în Hiena iar în lucrarea de faţă realiza o pararelă între
marele poet Tudor Arghezi, cel de dinainte de era comunistă şi autorul prozaicului
poem lipsit total de inspiraţie, cu părţi triviale "1907". Iată concluziile maestrului
privind această poezie-poem arghezian: "Când ai terminat volumul 1907, ai impresia
că ai terminat de mers pe un drum cu gropi, într'o căruţă de ţară şi după ce ai îndurat
inspiraţia argheziană a "realismului socialist" (plaivazul-obrazul, hârtie - o mie, să iei
- doi lei, cercetare-ma-re, iarnă-povarnă), te scuturi ca de un vis urât. Că n'a simţit
inspiraţia răscoalelor ţărăneşti nu ne-a surprins, deoarece n'a simţit-o nici acum 50 de
ani când era martor - eate adevărat - un martor indiferent ... Poezii sociale? Nu.
Literatură? Nu. O versificare submediocră care pune în evidenţă penibila neputinţă de
a creia, şi mai grav, pierderea chiar a meşteşugului arghezian al cuvintelor potrivite ...
În volumul "1907" versurile se succed ca vagoanele goale ale unui tren de marfă care
trece prin Bărăgan. Ca să scap de umilitoarea parodie a paiaţei "realismului socialist"
recitesc poeziile lui Tudor Arghezi din vremulrile când muza lui nu intrase servitoare,
bine plătită, la clubul partidului comunist ... S'a sfârşit. Prostituarea talentului îşi are
sancţiunea: inspiraţia, căldura, ritmul ideaţiei, totul a dispărut. Nici fardul meşteşugit
pus nu mai poate acoperi sbârciurile hidoase ale defunctului talent, Tudor Arghezi,
Mihail Sadoveanu şi atâtea alte nume, odinioară înflorind grădina literaturii
româneşti, sunt folosite spre a amăgi, spre a face să se creadă că prezenţa lor indică
drumul cel bun."

Şi rândurile care fac aluzie la Iuda berbecul durdului care-şi trădează fraţii ducându-i
din abator în abator, la tăiere, se încheie cu următoarele gânduri profunde: "Iuda" ...
Graşi, bine hrăniţi, ţămâiaţi în presa reperistă, Sadoveanu, Arghezi şi toţi ceilalţi
îndeplinesc funcţia berbecului Iuda de la abatoarele de la Villette. Merită, în adevăr,
să te agăţi de viaţă cu disperare, plătind preţul abjecţiei?"

Unul din scriitorii români, sătul de a tot sta în slujba comuniştilor, minţind la tot
pasul, s'a hotărât să iasă din înfernul marei abjecţii, ceea ce l-a costat, probabil, viaţa,
şi pentru fapta sa eroică a fost pedepsit grav, aruncându-se tăcerea peste opera sa, una
din cea mai valoroasă a epocii noastre postbelice.

Este vorba de Marin Preda şi "Cel mai iubit dintre pământeni", roman scris cu lacrimi
şi sânge în trei volume, de fapt descriind istoria românilor de sub ocupaţia comunistă,
fără fard ori retuşuri.

Oare nu e semnificativ că Eugen Simion, în calitatea sa de critic al fiecărui regim

ajuns la putere, a organizat la televizor, o sărbătorire a lui Marin Preda, oprindu-se
strict la Moromeţii - unde se prezintă oricum pozitiv fenomenul colectivizării şi se
predă şi astăzi în şcoli - ignorând total, parcă nici nu ar exista pe Cel mai iubit dintre
"pământeni".

Oare nu înseamnă asta că cel puţin o mare parte a intelectualilor români plătesc în
continuare, chiar şi după ce formal p.c.rul şi-a schimbat denumirea, preţul abjecţiei?

Dacă am mai adăoga faptul ca la TV 1, Memorialul durerii, în care se prezintă jertfele

poporului român puse în slujba luptei antibolşevice, se transmite la ore târzii pentru
ca nu cumva mesajul ei să ajungă la conştiinţa ţineretului mai ales, suntem în posesia
încă a unei dovezi că în România de astăzi se evită confruntarea cu trecutul comunist,
tiranic şi ades criminal, mai mult, se urmăreşte o "reconciliere" care nu poate avea
loc, nu o lasă cei din morminte victimele unui regim bazat pe teroare şi ură de clasă.
Am mai insista că mulţi din generaţia lui Pamfil Şeicaru, să-l citez nu numai pe
marele nostru ziarist dar şi pe Nichifor Crainic, aveau o admiraţie deosebită pentru
poezia lui G. Coşbuc. Directorui Gândirii îi opunea optimismul sănătos coşbucian,
pesimismului eminescian, aşa dar îi aşeza pe aceeaşi scară valorică, ori dacă poetul de
la Hordou, autorul unui cutremurător "Noi vrem pământ" printre atâtea unice poezii,
este totuşi astăzi atât de uitat, fenomelnul se datorează faptului că poeţii
contemporani români numai cunosc eroisumul actelor supreme, arta lor, mai bine zis
pseudoarta, se reduce la nişte jocuri stupide, gratuite verbigeraţii, mai nou degradate
pornografic, pe care omul tuturor diversiunilor N. Manolescu se grăbeşte, ca nu
demodat Sainte-Beuve - cel ce l-a întrodus în literatura franceză pe perversul marchiz
de Sade - să-i apere în numele unei libertăţi prost înţelese de pedeapsa legii care ar
trebui să se aplice insultelor aduse patriei, România, de nişte descreeraţi.

Aş menţiona că aici intră şi cenzura bunului simţ, de pildă în satul Locoste unde se
află ruinele castelului lui de Sade - ars în revoluţia franceză -, de altfel autorităţile
fiind sesizate de către soacra lui în legătură cu orgiile organizate de Sade în castelul
său, l-au arestat, şi astfel se va întâmpla că revoluţionarii puşi să dărâme Bastilia, l-au
găsit în ea pe perversul marchiz cu încă doi pensionari, de acelaşi calibru, de unde se
poate constata cum se scrie istoria privind fioroasa temniţă pariziană, Bastilia. cu
toate datele precise istorice, locuitorii din Lacoste nu au auzit de acest personaj
"sadic", astfel dând o ripostă estetului, lipsit de simţ moral, Sainte-Beuve.

A existat, mai apoi Contele de Lautrèamont (Isidore Lucien Ducasse) (1846-1870) cu

Les Chants de Maldoror (Cântecele lui Maldoror) pe care mai târziu suprarealiştii
redescoperindu-l, îl citeau în comun, ca pe o Biblie a răului, ei înşişi copleşiţi de
ritualul executat.

Cartea conţine cele mai ordinare practici, să citez câteva pasagii lautreamontiene mai
accestabile: Maldoror, eroul răului este atras de "l'odeur seminal" căci figura lui este
"recouverte de trois couches de sang et de sperme" (acoperită de trei straturi de sânge
şi spermă), mai departe ajungându-se la un adevărat potop seminal: "le sperme sacre
embaume les montagnes, les lacs, les bruyères, les fôrets, les promontoires et la
vastitude des mers!" ("sperma sacră înmiresmează munţii, locurile, arbuştii, pădurile
şi vastitatea mărilor!").

Viziunea autorului ne aminteşte de angoasa lui Swift, de a trăi o apocalipsă în care în

loc de limbi de foc, va ploua cu schibale omeneşti. Freudiştii explică obsesia
scritorului bazată pe simîţul său exagerat de curăţenie, ameninţat încă din leagăn să
fie nerespectat, pe când în cazul lui Lautreamont lucrurile ar putea fi transpuse pe alte
planuri, sperna ca semn al bărbăţiei ar deveni o posibilitate de a inunda lumea,
stăpânind-o ca într'un vis interpretat arhetipal de Jung.

Homofiliei, Maldoror îi închină imnuri păgâne: "O, pederastes incomprehensibles, ce

ne pas moi qui lancerai des injures a votre grande degradation, ce n'est pas moi qui
viendrai jeter le meprise sur votre anus infundibuliforme" ("O, pederaşti neînţeleşi,
nu sunt eu cel ce îndrept injurii la adresa marei voastre degradări, nu sunt eu cel ce
voi arunca dispreţul asupra anusului vostru infundibuliform).

Noaptea nunţii mult visată este descrisă într'o împreunare pasională, epitalam la miez
de noaptea: "et nous sufrirons tout les deux, moi d'être dechiré, toi de me dechirer, ma
bouche colle a ta bouche". ("şi vom suferi amândoi, eu de a fi sfâşiat, tu pentru că mă
sfâşii, gura mea se lipeşte de gura ta.")

E posibil că suprarealiştii care-l celebrau pe Maldoror al lui Lautreamont, să fi suferit

de defectul fizic al homofiliei, de unde ne putem explica următoarea întâmplare.
Într'o zi, Paul Eluard cunoscut pot francez, adeptul suprarealismului propagat de
André Breton, face o vizită de câteva zile, la Cadaques, lui Salvador Dali, însoţit de
Gala soţia lui. La sfârşitul scurtei vizite, Gala se hotărăşte să-l părăsească pe Paul
Eluard şi sa rămână cu Dali, căruia îi va deveni o muză inspiratoare pentru toată
viaţa, muzeul de la Figueras, poartă numele amândurora: Gala şi Salvador Dali.

Nici acesta din urmă n'a fost scutit de grijile sale, declanşată de o ascunsă gelozie,
cum o arată un desen al lui expus într'o expoziţie din Stuttgart, în care Gala face amor
oral cu ... Paul Eluard.

E drept să scriem, suprarealiştii au devenit duşmanii lui Dali, până acolo încât au
jurat să-l omoare, ceea ce desigur nu s'a întâmplat. Oricum postmortem S. Dali i-a
învins fără drept de apel pe suprarealişti, deoarece în timp ce numele acestora e tot
mai rar pronunţat soarele lui Dali urcă nestingherit spre zenitul maritatei glorii, după
simţirea mea muzeul Dali din Figueras oferă vizitatorului perspectiva unei Capele
Sixtine, moderne.

Recunosc, având în vedere şi vârsta autorului, lectura Cântecelor lui Maldoror, nu m'a
şocat, cu toate c are nu puţine părţi în care este umilitor de obsceb şi tot atât de trivial,
convinge însă prin viziunile sale poetice, dând impresia că tânărul autor descriindu-şi
toate păcatele, îşi caută purificarea, prin trecerea sa din acest iad al plăcerii cel puţin
în purgatoriul salvării. Desigur Cântecele lui Maldoror insistă asupra celor mai
murdare fapte ale răului, nu au nimic în comun cu florile răului baudelaireiine ci, ca
să fim lautreamontieni chiar şi dejecţiile prezentate mai poartă amintirile parfumului
de odinioară. După mine, autorul mort la 23 de ani, de aduce în faţă un atlas de
patologie sexuală, fără să-şi piardă cu totul limbajul învăţat de la muzele coborâte din
Parnas. După unii exegeţi, Lautreamont avea intenţia să scrie şi continuarea într'un
alb paradis dar sigur moartea prematură nu i-a mai permis să abordeze subiectul
respectiv. Interesant că Ezra Pound - cum am mai scris - după ce a zugrăvit partea de
infern a vieţii, dorea să scrie şi paradisul poeticii sale, mergând cel puţin formal pe
urmele lui Dante, dar după ce a fost închis într'o cuşcă pisană (coincidenţă de nume
cu ale sale Cântece sau Imnuri pisane) trecând pe lângă o condamnare la moarte
iscălită de fraţii sai de neam, a scăpat doar fiindcă medicii l-au declarat nebun, Ezra
Pound a renunţat să mai scrie Paradisul. Să deducem de-aici că el nu se află aici pe
pământ şi în viaţa noastră trecătoare ci acolo unde l-a descris şi Dante, undeva în
nemărginirile cerului? Credincioşii catari din sudul Franţei au susţinut că lumea
pământească este o creaţie a diavolului (el a mai fost numit Mefisto sau Maldoror)
numai împăraţia de sus, cerească este divină, creată de bunul Dumnezeu. Prin acest
crez, au intrat ţinându-se de mână, cântând psalmi Domnului, în focul aprins pe
eşafoadele ridicate de duşmanii lor, printre aceştia se afla şi Inocenţiu al III, papa ce a
organizat o cruciată împotriva acestor buni creştini.

Total diferită e problema marchizului de Sade, oricât Sainte-Beuve i-a lăudat stilul
rafinat, el practica printre multele sale perversiuni şi una îndreptată împotriva fetiţelor
virgine, ocrotite şi astăzi de lege. A fost pedepsit nu numai în timpul revoluţiei cu
închisoare închisoare în Bastilia, precum am mai scris-o, dar pe timpul lui Napoleon a
fost închis în 1803 în serviciul de psihiatrie Charenton şi ţinut internat până la
moartea sa petrecută în 1814, Decembrie, deci la binecuvântata vârstă de 74 de ani..
După unii ar fi trecut printr'un stagiu prealabil şi pe la Chateau Vincennes, aşezat în
partea de est a Parisului. În orice caz, în timpul detenţiei sale de Sade se bucura de
libertatea pe care i-o satisfăcea buna lui soţie, nici de treizeci de ani, aducându-i fetiţe
puţin peste zece ani, pe care marchizul de Sade le trata anal, având plăcerea ca
viitoarele domnişoare de viaţă nobilă, când se vor mărita vor fi virgine dar pervertite
sexual, nemai existând taine pentru ele, în niciun domeniu.

Dar cum scopul nostru este să demonstrăm că sub comunişti scriitorii români au
descoperit pornografia, mult după francezi care le vor servi de unic model, şi cum e
obiceiul în atare cazuri se vor trudi să-şi întreacă maeştrii.

În lucrări anterioare ne-am ocupat cu limbajul plin de înjurături practicat în filme şi

piese de unii regizori români, considerând că astfel vor fi şi originali, fără să le pese
că împing spre prăpastie teatrul românesc, interbelic şi chiar sub comunişti el s'a
bucurat de un prestigiu mai mult decât meritat. Dar pe urmele unei imitări am zice
ridicole, dacă nu ar fi în joc biata noastră cultură, se reprezintă piese clasice dar atât
de rase în cap şi peste tot, încât nu ai de unde recunoaşte că ai asistat la un spectacol
de Shakespeare sau Racine atât e totul e schimbat, nu e păstrat decât numele autorului
clasici.

Am vorbit în cele anterioare de Paul Goma şi de nenorocirea lui de a fi întrebuinţat

chiar de la începutul romanului său Ostinato nişte înjurături prezente în repertoriul de
fiecare zi a românului, absente total în limba germană unde nu există decât două
înjurături, miere de lux printre trufandalele fără sfârşit ale românului. Aşa se face că
romanul fiind tradus în limba germană de care P. Goma habar nu are, s'au tălmăcit
mot a mot păruielile respective pe care le redau în traducerea lor teutonă că altfel nu
le-ar răbda cerul, să murdăresc cu ele hârtie mea de scris. Iată câteva mostre:
Herrgottfickihnsein, Cristus gefickte, zuruckficken, Scheisse (singura cunoscută de
nemţi în limba lor) în rest total neintelegibile în limba tradusă.
Scriitorul P. Goma uită că pentru a face artă, pentru realizarea atmosferei într'o celulă
de închisoare unde stau de vorbă deţinuţii de drept comun există alte metode decât să
pui personagiile să înjure birjăreşte, o demonstrează E. Zola care deşi naturalist,
posedă geniul de-a reda caracterul eroilor săi, punându-i să acţioneze în aşa fel, că se
definesc prin ceea ce fac mult mai bine decât să înceapă să înjure ca la uşa cortului.
L-aşi mai da drept exemplu pe Tudor Arghezi, cel care în Testamentul său zice că a
iscat din mucegaiuri, bube şi noroi "frumuseţi şi preţuri noi" adică s'a priceput prin
talentul lui să ridice la nivelul artei cele mai josnice manifestări ale vieţii, fără să
coboare în gunoiul lor înjositor.
Autorii ce rămân la înjurăturile cele mai crase, fie cineaşti, fie oameni de teatru, fie
romancieri de tipul lui Paul Goma se postează, automat în afară de ceea ce se cheamă
creaţie artistică, devin fotografi a unei realităţi amorfe, ori arta e ceva mai mult cine
nu înţelege acest fenomen, devine un iconoclast a propriei sale personalitaţi dacă a
avut-o cândva ori nu o vor mai obţine niciodată, dacă se află în drum spre ea.

Abordând pornografia în literatura românească ne vom referi la un individ, cel mai

sigur ascuns sub un nume de împrumut, deci G. Stanomir, pătruns cu el în redacţia
Curentului nou al lui Vasile Dumitrescu, deci indirect putem bănui de unde a apărut,
în tovărăşia noului conducător al ziarului.

Acestui domn i s'a încredinţat secţia culturală pe care formal o dedica exclusiv
scriitorilor comunişti din ţară, deci urma calea politico-socială a lui V. Dumitrescu,
nici din întâmplare nu s'ar fi oprit la vreunul din exil, probabil că nici nu-i cunoştea.
Nu aveam nici un dubiu, era unul de-al lor din ţară cu îndrăzneala de a-şi flutura
originile reseriste în Curentul, care mai purta numele lui Pamfil Şeicaru.

Altfel cu o desinvoltură de mare literat, pretenţie cum numai G. Călinescu o mai

avusese, G. Stanomir în articolele sale bătea propiu zis câmpii, în nişte propoziţii fără
înţeles, o autentică beţie de cuvinte, după moda ultimă a exegeţilor din ţară, stil cât
mai radical ca sub acest limbaj încâlcit să-şi ascundă nepregătirea, cititorul nu se
alegea mai cu nimic, norocul lui că nu-l citea până la capăt, îl abandona după primele
rânduri de lectură.

I-am scris maestrului în legătură cu manifestările acestul domn G. Stanomir, şi

fiindcă argumentele îmi erau atât de bine fundamentate, mi-a promis că-l va îndepărta
de la ziar dar nu s'a întâmplat aşa, semn că în Curentul cel nou, Pamfil Şeicaru era
prizonierul unor inculţi fără legături cu arta ziaristică în persoana lui V. Dumitrescu şi
G. Stanomir.

N'am să mai insist, nu era ca din cauza unor natărăi să-mi rup amiciţia cu marele meu
prieten de inimă, P. Şeicaru. Totuşi îmi părea rău că prin acest Stanomir maestrul
dădea apă la moară să-l vorbească de rău duşmanii săi, sprijiniţi de atare palavre fără
niciun sens. Am redactat şi o scrisoare deschisă, dar n'am trimis-o nici măcar marelui
ziarist, abea astăzi o scot din sertar şi citez din ea.
Comentam eu atunci: "În articolul său asupra unui roman al lui Breban (Curentul,
Aprilie, 1978) Gh. Stanomir adoptă un stil atât de futurist încât trebuie să depui
eforturile unui Sisif ca să descoperi un grăunte de idee cu un oarecare conţinut.
Forma futuristă este o coajă care îmbracă un gol, de el abuzând o societate prea liberă
pusă pe joacă şi grozăvii a la dada, la noi fiind vorba de viaţa nu numai a noastră ci şi
a unei ţări, el stilul cu care scriem, trebuie sa fie clar şi luminos ca o statuie antică, o
Venus din Milo de pildă."

În articolulul său "Securitatea estetică a mitului în destrucţia mitologiei

instrumentalizată a Securităţii" (Curentul, Mai 1978) Gh. Stanomir analizând una din
operele lui Mircea Eliade consideră că în ea autorul a ratat şansa sintezei dintre mit şi
regimul totalitar din ţară, o temă lipsită de orice noimă. Cu această ocazie M. Eliade
este coborât între scriitorii români, unii membrii C. Cului, loc pe care l-a visat, dacă a
ajuns până acolo încât a stat la masa tratativelor cu unul ca Adrian Păunescu, deci
total meritat, dar şi de data aceasta trombonul ziaristului Stanomir sună fals, parcă
rage ca un măgar.

Nu pot să nu mai citez o propoziţie, din acelaşi articol, nu spune mare lucru dar se
citeşte intenţia de a o face, glorificând pe cei în cauză: "Aceste consideraţii pot fi
încheiate printr'o relaţionare a spaţiului universal cucerit estetic la situaţia scriitorului
din exil în ansamblul spiritual din ţară (N. Breban, D.R. Popescu, G. Toiu, A. Buzura
etc.).

Nu înţelegem mare lucru, dar chiar şi aşa, putem afirma că timpul nu i-a confirmat pe
niciunul din scriitorii citaţi mai sus încheiat cu un etc. de Gh. Stanomir.

Mă voi mai opri asupra articolului "Zodia puterii în România Socialistă", Curentul,
Inuie, 1978 în care ni se prezintă romanul "Princepele" de Eugen Barbu, apărut în ed.
Minerva, Biblioteca pentru toţi, 1977.

Prezentându-ni-se acţiunea romanului aflăm că motivul principal îl constituie legătura

homofilă (homosexuală) dintre un principe fanariot, domn al Bucurescilor cu un
messer tot străin, de origine italiană, Ottaviano. Este descris desmăţul curţii domneşti,
până la urmă legătura dintre cei doi iubiţi se dizolvă, astfel că G. Stanomir ajunge la
concluzia că romanul numit de E. Barbu un basm liric, reprezintă o experienţă
lăudabilă.

Mai departe pentru a-şi susţine părerile, se opreşte cu insistenţă asupra unor citate din
roman ca "parfumul mirosind ciudat a bărbat tăvălit în spermă" "să taci, el e femeia
mea" "om de la Dunăre, gros, greu, sişcar, urduros, puţând a căcat năduşea, beutor cu
butea, meşter în cuvinte va primi pedeapsa exemplară: este aruncat în haznă", "Căcat
ai măncat, pe seama lui, mai mănâncă, Ottaviano începu să urle simţindu-şi
sfincterele sfâşiate" şi G. Stanomir încheie cu următoarele cuvinte atot lămuritoare:
"Rămâne documentul încercării, tentativa spargerii unor norme oricum anchilozate şi-
o experienţă lăudabilă confirmând critic motto-ul romanului-basm liric, "aedificabo et
destruam".

Ca într'un cerc strict închis Gh. Stanomir repetă cuvintele de experienţă lăudabilă şi
acum reese cu totul clar că se referă la "tentativa spargerii unor norme oricum
anchilozate", care nu pot fi decât tentativele de a introduce în text, unele expresii tari,
chiar pornografice, reducând Princepele la un fel de Cântecele lui Maldoror de
Lautreamont, ceea ce e cu totului fals, nu corespunde realităţii. Întâmplător am citit
Princepele, am cartea în biblioteca mea, şi mărturisesc deschis că după lectura ei am
rămas viu impresionat şi sincer mărturisesc nu am reţinut ca esenţiale expresiile citate
cu atâta ardoare de Gh. Stanomir. Şi pentru a constata că nu sunt singurul în această
situaţie, aş cita recenzia lui Const. Ciopraga, Principele-o meditaţie despre tragic,
figurând ca prefaţă la volumul apărut în 1977, ed. Minerva, Biblioteca pentru toţi,
Bucureşti.

Într'o prezentare exepţională a romanului Princepele de Eugen Barbu, cu valoarea

unui studiu nu de toate zilele, C. Ciopraga, fără să se oprească nici el la noţiunile
sexuale, ce l-au fascinat pe colaboratorul Curentului (Anul L, 11 Iunie, 1978), în
schimb arată pe rând, marile calităţi literare ale lucrării, şi personal, îi împărtăşesc
întru totul părerea că alături de Groapa, romanul Princepele este una dintre marile
opere contemporane.

În concluzie, Gh. Stanomir ori nu ştie să facă o analiză literară, ori urmăreşte
tendenţios să ne pună faţă în faţă cu orientarea mai nouă a literaturii române,
pornografia.

Ar fi să mai adăogăm, că noi nu împărtăşim părerea lui Eugen Barbu, când scrie:
"Istoria este o întâmplare cu târfe. Să fim târfele acestei întâmplări".

Noi credem în eroii Istoriei!

Şi cum această tendinţă la pornografie spurcată a devenit boala literaturii noastre de

ultimă oră, ne-o demonstrează următoarele inepţii, prezentate la cenacele bucureştene
cu pretenţia de a fi poezie "nouă":

1. La concursul Nicolae Labiş s'a prezentat "O noapte cu patria" de Mihai Gălăţanu,
text din care redăm câteva versuri edificatoare:

"Ce bani buni ai făcut tu la Stambul, fă, patrie

Cu turcaleţi, arabi, libanezi şi curzi
În boscheţi sau direct în picioare.
O noapte cu tine, fă, patrie,
E o noapte cu brijidbardo şi claudiaşifăr la un loc
Băga-mi-aş capu'gagico, pe sub zonele tale geo-termale
Căca-m'aş în ponele tale, patrie ...
 Pişa-m'aş pe toate cuvintele mari
Pe care lumea le păstrează doar pentru tine".

2. La Cenaclul Litere, moderat de Mircea Cărtărescu, s'a prezentat "România" de

Marius Ianuş. Redăm un fragment:
"Tu nici nu ştii în ce raporturi o să fim, România,
O să-ţi spun să borăşti şi o să borăşti!
Sunt atent cu tine, România,
Îţi introduc penisul meu lung şi negru
În gură, România.
La sfârşit o să ştii să gâştigi, România.
Ai învaţat să faci bani? Mai poţi să răzpunzi, România?"

***

Pentru a-i ruşina pe aceşti bolnavi la minte, cronicarul ar zice că s'ar cuveni să li se
taie scârbavnicul mădular, adică mâna cu care au scris asemenea abjecţii, le voi cita
dintr'o adevărata Poezie, scrisă cu literă mare ca numele lui Dumnezeu, e vorba de
poemul "All'Italia" - Italiei de Giacomo Leopardi din care voi reproduce câteva
versuri celebre:

De tine cine-ar scrie,

fără să-şi zică, gloria cunoscându-ţi:
A fost; azi lumii nu-i mai e podoabă?
De ce, dece? Unde-i puterea-antică,
unde curajul, armele, constanţa?
Cine ţi-a smuls hangerul
Şi te-a trădat? Ce vicleşug, ce clică
avut-a cutezanţa
hlamida-ţi a lua, ce'n purpuri te'nfăşoară?
Erai mai sus ca cerul;
au când şi cum te-ai prăbuşit în glie?
Nu-i nimeni să te apare, să-ţi sară
în ajutor? Daţi armele: eu singur
lupta-voi biruind ori mă voi frânge.
Îngăduiţi, o, ceruri, foc să fie
italicelor vine al meu sânge.

Excelenta traducătoare Eta Boeriu adaogă următoarea notă: Versuri celebre, despre
care memorialistul Luigi Settembrini scrie, referindu-se la patrioţii italieni care au
luptat, ca şi el, pentru independenţa Italiei în revoluţia de la 1848: "aceste cuvinte
erau foc adevărat: le repetăm noi, şi le repetau, murind, cei care au căzut pentru
sumpa şi sfânta noastră patrie."

Aţi ascultat bine, cioclii zişi poeţi, cu chiupuri de tradători care aţi început să săpaţi
mormântul de mâine la Patriei noastre?

Românii pentru care cuvintele de Patrie şi Ţară sunt sfinte, în numele lor şi a morţilor
ce-şi dorm somnul de veci în pământul strămoşesc sacrificându-se pentru binele ei, vă
blestemă pe voi şi pe cei ce vă sprijină, să n'aveţi linişte sufletească până nu urcaţi
drumul Canosei pe Golgotha durerilor Patriei, cerându-vă iertare neamului, fiindcă
mai jos nu puteaţi să cădeţi: aţi făcut din România obiectul celei mai spurcate
pornografii.

Desigur, nu pot să împărtăşesc părerile dlui N. Manolescu, cel ce vorbeşte în numele

unei libertăţi nocive, justificând nişte ordinare injurii, fără nicio valoare estetică, s'a
înfăptuit o acţiune, sub masca poeziei, egală cu un grav delict ce se impune neapărat
să fie pedepsit de lege şi Justiţia română.

Nu numai o persoană dar şi o instituţie cum e România are dreptul la apărare publică
şi când, ca în cazul de faţă, apelul este justificat, el trebuie urmărit penal, nimeni nu
are dreptul să-şi bată joc de sentimentul demnităţii naţionale întrupat de România şi
dacă o va face recurgând la insulte şi practici sută a sută pornografice, acela va
trebuie să suporte greutatea unor ani de inchisoare pe umerii lui.

Dacă regretabil, nu există un atare articol de lege pentru a apăra România de acţiunea
devastatoare a unor nemernici, atunci e de nevoie, cât mai repede prevăzut în
legislaţia ţării.

Desigur atare manifestări huligane, n'ar fi primit asentimentul de exprimare din partea
lui Pamfil Şeicaru, cel ce şi-a iubit mai mult, ca pe orice pe pământ, Neamul şi Patria.
Atare manifestări verbale le-ar fi considerat adevărate sacrilegii.

În acest context, cum am mai amintit-o, maestrul mi-a scris despre articolul lui
Dobrogeanu-Gherea, privind poezia lui G. Coşbuc şi îi lăuda modul cum a ştiut să
caracterizeze pe "Noi vrem pământ". Aici se afla elementul în care P. Şeicaru se
simţea bine, era cum se zice acasă la el.

După cum mi-am putut da seama când i-am vizitat fosta locuinţă de pe Avenida Reina
Victoria - unde era mutat colaboratorul său drag, N.Şt. Govora -, marele ziarist avea
un cult deosebit pentru arta românească, pe pereţii camerei de primire, din faţă,
atârnau tablouri de cei mai buni pictori contemporani, dominau cu mai multe lucrări
Dărăscu între ele şi o visătoare marină, un Şirato, Şt. Dimitrescu, un Tonitza şi un
Teodorescu Sion dacă-mi aduc bine aminte. I-am citat pe rând şi am regretat
întotdeauna că nu am ştiu de aceasă mică dar valoroasă colecţie, eventual
achiziţionam şi eu o lucrare şi aflam în ce mod a ajuns maestrul în proprietatea ei.

Când a plecat în 9 Aprilie 1944, nu putea să poarte cu el o atare încărcătură, fie şi

redusă la prezenţa unei singure lucrări. Puţin probabil ca sora lui să le fi adus din ţară,
ştiindu-se câtă vigilenţă depuneau vameşii români pentru ca să nu le scape la control
vreo lucrare din patrimoniul statului.

Deci rămâne cea mai plauzibilă posibilitate cea de a le fi căpătat de la cineva din exil
şi cum avea în permanenţă dificultăţi financiare, mai sigur că le-a primit drept
moştenire sau cadou, să nu se uite că a fost la Madrid în relaţii amicale cu Alex.
Busuioceanu, fost conferenţiar la catedra de istoria artelor din Bucureşti.

Ceea ce se cere încă menţionat, picturile artiştilor români erau vândute mult sub
preţul lor adevărat, negustorii de artă, tot dirijat, fiindcă cei de sus nu puteau să uite
că artiştii români în majoritatea lor nu au preţuit arta modernistă, ori samsarii de artă
erau înteresaţi doar de lucrări ce li se recomandau, prin această metodă obligau
indirect şi pe pictori, mai ales pe cei ce trăiau din munca lor, să se orienteze după
direcţia spre care bătea vântul.

Fără îndoială, nu ne este teamă că greşim, atunci când considerăm că Pamfil Şeicaru
îşi găsea colţul de Românie în respectivele tablouri, la fel şi odihna meditaţiilor albe,
privindu-le. Marele ziarist nu accepta nici dânsul elucubraţiile artei moderne, am
văzut ce păreri avea chiar şi de arta abstractă a lui Brâncuşi, în acelaşi timp îi plângea
pe americanii Guggenheim, pentru sutele de milioana investite în muzeul artei
moderne din New York, purtându-le numele. Pentru informarea cititorului: Solomon
R. Guggenheim, fiul bogătaşului C. Meyer Guggenheim (1831-1940) pune bazele în
1937 a muzeului de artă modernă din New York, numit la început "muzeul de pictură
neobiectivă". Actuala clădire rotundă, în interior cu suprafaţa galeriei urcând
spiraliform, a fost ridicată între 1956 şi 1959 de arhitectul american F.L. Wright.

Aşa zisa revoluţie a artei moderne avută loc la începutul sec. XX-lea, s'a desvoltat nu
în mod paralel cu cea zisă clasică, ci printr'o ruptură ce nu putea duce decât la o
intransingenţă de fiinţare, total neconcordantă cu regimul democratic al societaţii.
Prin urmare nu se admiteau decât propriile principii, în toate asemanându-se cu zisul
realism socialist, ca mod de a se împune şi politic. Pe această cale arta se dezvolta sau
mai degrabă involua (după Heidegger arta modernă nu ştie decât să distrugă) după
modul de afirmare antroponcentric, omul artist hotăra singur ce e obiect sau nu de
artă, conform vestitei formulări judecătoreşti provocate de procesul intentat de
Brâncuşi autorităţilor vamale americane pentru că au contestat bucăţile de metal a fi
opere de artă şi vroiau să le impună taxe de întrare în SUA.

Tratamentul antropocentric e caracteristic şi criticilor piloni, comisari al noii arte, pe

aceştia dacă îi întrebi de ce o placă simplă de piatră (nici nu de marmură) tăiată de-a
curmezişului, la mijloc, este operă de artă, în loc să-ţi dea o explicaţie cât de cât
verosimilă, te declară un cras neştiutor, ca şi când te-ar înjura, şi pleacă mai departe.

În acest spirit, în epoca interbelică, data construcţiei muzeului Guggenheim "din

întâmplare misiţii artei moderne devin de totului puternici şi după ce marele Derain -
întemeietorul fauvismului împreună cu Mattise -, declarănd cubismul lui Picasso
drept o prostie, se reîntoarce la arte zică clasică, drept urmare a avut loc desfiinţarea
lui definitivă, a fost scos, pur şi simplu, din domeniul picturii unde avea ceva de spus.
Şi exemplele s'ar putea înmulţi.
Astfel Pamfil Şeicaru nu e singurul o contestatar al artei moderne, ba am putea spune
că se află într'un cerc destul de select. Am vorbit de definiţia dată de Heidegger artei
moderne, cultura apuseană se află în plină decadenţă încă de pe timpul lui Nietzsche,
acesta vedea în filozofia sa un mijloc de redresare a ei.

Îi revine meritul artei române de a fi rezistat inovaţiilor mult prea şubrede ale
moderniştilor, ramânând strânşi legaţi de adevăratul meşteşug artistic: în prima
generaţie, Grigorescu, Andreescu, Luchian, apoi într'a doua Petraşcu, Pallady, Toniţa,
Şirato, Şt. Dimitrescu, Dărăscu şi alţii, drumul lor de aur încheindu-se la ultimul,
senator de vârstă, C. Baba.

De altfel, în prima generaţie de artişti apuseni modernişti, nu puţini s'au ferit de

înecul general şi să-i cităm pe Mattise, Marc Chagal, Salvador Dali şi chiar Picasso
care mai crea câte o operă în stil figurativ pentru a nu-l condamna cei ce vor urma, că
n'a ştiut să picta.

La sfârşitul secolului al XIX-lea a existat un dor de clasici, reprezentat de Bruckner,

organist ca Bach ori Brahms un adevărat ctitor al neoclasicismului în muzică şi în
bună parte aici ar putea fi încadrat şi G. Mahler.

E de la sine înţeles că noua artă modernă, a respins de la început concurenţa

clasicismului fiindcă decă ar fi existat ar fi copleşit-o pe de-'ntregul, astfel că şi-a
asigurat drumul singură, naufragiind la începutut secolului al XXI-lea în nimicul
destrămării definitive.

A susţine că această degenerare cu despărţirea treptată de artă, ar corespunde

spiritului vremii e un basm de adormit copiii, ce face parte dintr'un fel de existenţă
umană de care vom vorbi la sfârşitul dizertaţiei noastre.

Acum să revenim la unul din apogeele ziaristice ale lui Pamfil Şeicaru, despre care
am vorbit şi nu doresc să mă mai repet, este vorba de activitatea sa de la Curentul
anilor 1943-1944, din ele şi-a publicat în exil articolele de fond din anul 1944, lipsind
cele din luna Martie.

În analiza sa maestrul e genial şi profetic, de bună seamă. Pe baza informaţiilor avute

arată că aliaţii anglo-americani pentru a nu pierde cumva forţa armată a Uniunii
Sovietice i-au cedat, rând pe rând, întâi Jugoslavia, apoi Polonia, din cauză căreia
Anglia a intrat în război, ultima la Londra îşi instalase guvernul polonez în exil, pe
care în cele din urmă, churchill l-a trădat, la fel ţările Baltice şi însfârşit mica dar
viteaza Finlanda condusă după deviza: "murim dar nu ne predăm Ruşilor". Pentru P.
Şeicaru era evident că singura noastră scăpare o reprezenta mareşalul Ion Antonescu,
numai el putea să încheie o pace onorabilă cu Stalin, în acest sens acesta a trimis-o la
Stockholm pe bătrâna tovarăşă Kolontay, oferind unele condiţii de pace despre care îi
mărturisea la 7 August 1944 mareşalul, maestrului.

Să nu uităm sa Ruşii se grăbeau la Berlin, odată ce nemţii erau gata să fabrice bomba
atomică, românii puteau să obţină unele condiţii de pace mai bune. Orice altă
orientare ar fi dus la dezastrul ţării, cum de altfel s'a şi întâmplat.

În zilele noastre preşedintele actual al României, Ion Iliescu, susţine că fără

intervenţia regelui la 23 August 1944, ţara noastră s'ar fi prăpădit, pur şi simplu.
Vechiul şi noul comunist nu putea nici atunci, nici acum, să-şi imagineze o Românie
cu adevărat liberă. Cum bine se ştie arestarea lui Ion Antonescu şi încheierea la 23
August a unei păci fără condiţii, prin faptul necugerat al regelui, până la 12
Septembrie 1944, România a rămas deschisă ca ţara nimănui, timp în care ruşii au
tratat pe soldaţii români ca pe nişte armate beligerante, i-au capturat trimiţându-i în
Siberia cu zecile de mii, unde o bună parte din ei şi-au dat viaţa. Necugetat, actul
săvârşit de rege, a predat ţara fără nicio rezistenţă trupelor sovietice care s'au instalat
pe timp de 45 de ani, stăpâne absolute ale ţării noastre. În preajma zilei de 23 August,
cum arată documentele, regele l-a trimis pe generalul Aldea la ruşi pentru a-i ruga să-
şi intensifice ofensiva împotrisca armatei române, deci contra propriilor săi soldaţi.
Regele la 23 August şi-a făurit propriul Waterloo, învins de propria sa trădare de
neam şi ţară. Desigur dl. Ilieascu nu poate decât să-l felicite pentru fapta sa pe
exregele Mihai I, căci în caz contrar instalarea celor nici 1.000 de comunişti, printre
care se enumera şi domnia sa, n'ar fi ajuns la conducerea ţării.

Dreptate are P. Şeicaru: "Regimurile comuniste din ţările satelite Rusiei - atât de
credincios slujit în România de I. Ilescu - are un singur păcat originar, au fost
instalate la putere de armatele sovietice!"

Elogiul adus de preşedintele în funcţie al României, Ion Iliescu, exregelui Mihai,

credem, că este cu cântec. Ani de zile i-a interzis să intre în ţară, de nu ştiu câte ori la
întors din sala de aşteptate a aeroportului Otopeni, obligându-l să facă drumul retur
spre Elveţia unde locuieşte, ca astăzi spre surprinderea românilor, peste noapte,
opozantul de ieri se prezintă total împlânzit, pus pe reconciliere cu fostul rege. Ceea
ce înseamnă că cercurile care-l conduc, apusene, i-au dat sfatul dlui Iliescu, să fie mai
mărinimos cu trădătorul de ieri, altfel ar putea să fie răsturnat de la domnie, în mai
puţin de 24 de ore. În atare condiţii s'a născut ideea reconcilierii iar regelui neruşinat
se înapoiază trei castele, arătând cel puţin cinism la situaţia mizeră, economică a
românilor, de care încăodată ne demonstrează că nu-i pasă.
Ne întrebăm de ce ţin, dl. Iliescu şi toţi oamenii lui, să conducă România, pe care în
primii şase ani de guvernare au dus-o pur şi simplu la râpă?

În orice caz, noua reconsiliere între comunişti şi exregele Mihai, trebue să ne

amintească zilele când Mihăiţă s'a simţit bine între cotropitorii ţării, medaliat fiind, în
numele tatucului Stalin, de fiorosul comisar al poporului Vâşinski.

Daca ţinem seama că tovul. Ion Iliescu şi-a trădat peste noapte convingerile sale
comuniste cu care s'a nutrit începând cu laptele supt de la ţâta mamei sale,
reconcilierea între el şi fostul rege e una de înţeles, cei de o seamă trag la fraţii lor.

Tot în acele zile a revenit primul minitru Năstase dintr'un lung voiaj europeo-
american, aducând la cunoştiinţa poporului său că în România, cei de peste hotare
consideră că e cazul să se termine cu preamărirea şi ridicarea de statui unui fost
criminal de război şi desigur acesta nu poate fi decât Ion Antonescu. Tot din
considerentul rămânerii la putere, adică la ciolan, primul ministru nu poate decât să
accepte ordinul de sus, aşa că me vom lua noi libertatea de a răspunde celor în drept,
care nu cunosc istoria Românilor, atunci când iau, şi astăzi, în considerare
condamnarea samavolnică a mareşalului Ion Antonescu de către Ruşi, după un proces
simulacru, fără nicio legalitate.

În primul rând mareşalul Ion Antonescu n'a fost criminal de război, cum n'a fost nici
fascist, singura sa ideologie a fost acea de a ocroti pe evrei de urgia naziştilor, astfel
că în România n'au fost lagăre de exterminare, majoritatea evreilor dacă au scăpat de
bombele aruncate asupra ţării, cu o violenţă rară, de către anglo-americani, n'au avut
de ce să moară, mareşalul nu i-a predat nemţilor, cum s'a întâmplat în Ungaria lui
Horty. Am trăit acele zile şi depun aici mărturie că sunt mândru de a fi român, tocmai
fiindcă deşi eram aliaţii nemţilor, datorită omeniei lui Ion Antonescu, evreii au fost
ocrotiţi de la început până la sfârşit, pe teritoriul României nu a existat niciun
holocaust evreiesc.

Dar în acest sens să redau testamentul lui Wilhelm Filderman, mărturie mult mai
valoroasă decât a mea, legalizat la New York în 1956, W. Filderman (1882-1963)
fiind liederul comunităţii evreeşti din România în timpul perioadei 1940-1945. Se ştie
că în calitate de Preşedinte al Federaţiei Comunităţilor din România era un luptător
ardent pentru drepturile poporului evreu în perioada celui de-al doilea război mondial
şi după, astfel că nu avea niciun interes să deformeze realitatea privindu-l pe Ion
Antonescu, pe de altă parte convingerile sale democrate l-au obligat să spună tot
adevărul şi numai adevărul. Nemulţumiţi de prestaţia depusă, cei de la putere l-au
expluzat din România împreună cu venerabilul rabin Şafran, şi i-au înlocuit cu o
conducere sponzorizată de comunişti, care şi "după prăbuşirea comunismului" adaogă
editorul Kurt W. Treptow "continuă să susţină o propagandă ce vrea să ascundă
adevărul privind prigonirea evreilor români în timpul celui de al doilea război
mondial pentru propriile interese".
Textul luat din "The Jewish Population in Romania during World War II" (Populaţia
evreiască din România în timpul celui de-al doilea război mondial) de Sabin Manuilă
şi Wilhelm Filderman, cu o întroducere de Larry Watts, ed. de Kurt W. Treptow, în
Fundaţia Culturală Română Iaşi, 1994, pg. 8-12, se impune să fie cunoscut în primul
rând de cei ce-l declară pe Ion Antonescu, drept criminal de război, fie autoritate
străină, fie primul ministru sau preşedintele României de astăzi:

"A fost mult acuzat regimul mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi
mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că
mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind
activităţile politice teroriste ale Gărzii de fier din 1941 şi suprimând toate activităţile
politice ale acestei organizaţii. Eu însumi răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la
procesul său - montat de comunişti - am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost
oprită în România la 21 Ianuarie 1941, zi în care mareşalul a luat măsuri draconice
pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi
restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu
am fost în contact permanent cu mareşalul Ion Antonescu care a făcut foarte mult
bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste ... Eu am
fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei
în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul
Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra
evreilor ...

El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a
evreilor din Ungaria a caror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale au fost puse
sub un regim de administraţie transzitorie care, făcându-le să pară pierdute, le-a
asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun.

Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia că poporul român, chiar când a avut
într'o măsura limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de
moderaţie politică."

Reese clar din mărturia drului W. Filderman că Ion Antonescu a ocrotit populaţia
evreiască de pe teritoriul României, unde n'au existat lagăre de concentrare, nici de
exterminare a evreilor. Mai mult, după declaraţiile liederului comunităţii evreieşti din
România între anii 1940-1945, a existat o adevărată colaborare între el şi
conducătorul României, mareşal Ion Antonescu, acesta i-a dat paşapoarte în alb
pentru a scăpa, pe cât posibil, de teroarea nazistă pe evreii din Ungaria a căror viaţă
era în pericol! Lucru explicabil odată ce Ion Antonescu n'a fost fascist, nici nazist ci
soldat cu deosebit respect pentru om şi destinul fiecărei naţiuni, în cazul de faţă,
evreeşti.

Despre soarta celor două personalităţi, adepţi ai adevărului despre situaţia evreilor în
România condusă de Ion Antonescu, rabinul Alexandru Şafran ne dă următoarele
informaţii, extrase dintr'un scurt fragment al memoriilor sale: "Odată cu creşterea
numărului atacurilor comuniştilor români împotriva liderilor "istorici" ai ţării au
crescut şi atacurile evreilor comunişti împotriva liderilor "istorici" evrei.
Conducătorii Federaţiei Uniunilor Comunităţilor evreeşti - reprezentând organizaţiile
generale şi sioniste evreeşti şi comitetete lor de conducere - au fost intimidaţi,
şantajaţi şi în final, înlăturaţi din funcţiile lor. Filderman nu mai era stăpân pe situaţie.
După o serie de atacuri şi ameninţări, el şi-a dat demisia din funcţia de Preşedintele
Uniunii Comunităţilor evreeşti ... În acelaşi timp, campania defăimătoare împotriva
mea s'a intensificat. Toate metodele "clasice" comuniste au fost folosite. Insultele la
adresa mea au fost făcute publice şi au fost fabricate tot felul de calomnii,
intensificate de zvonuri ... Mi-am dat seama foarte bine ce se va întâmpla după ce voi
fi înlăturat din funcţie. Filderman îmi spusese că aflase de la o sursă de încredere că
Moses Rosen va fi noul rabin şef." (Resisting the Storm: Romania, 1940-1947.
Memoirs, ed. Jean Ancel, Jerusalem, Yad Vashem, 1987, pp. 274-277).

Şi după înlăturarea rabinului şef Al. Şafran, W. Filderman a fost informat just, a fost
numit dr. Moses Rosen şef rabin, singur într'o conducere "sponzorizată de comunişti"
regim slujit cu multă fervoare de noul rabin şef. Bazat pe puterile sale de credinsios
fiu al regimului, Moses Rosen şi-a permis să ceară şefilor săi reprezentaţi de soţii
Ceauşească, să interzică apariţia ziaristicei poetului naţional Mihai Eminescu, pe
motiv că ar fi antisemită, doctorul probabil în ştiinţe teologice, cu această ocazie a
arătat cel puţin o lipsă de tact şocantă, făcându-se vinovat de imixtiune în cultura unei
alte naţiuni, care singură era în drept să-şi rezolve problemele de suflet. Interveniţia a
provocat o reacţie a mai multor eminescologi, conflict incheiat uneori nu prea plăcut,
dar mai bine să nu vorbesc de această afacere tenebroasă a culturii româneşti. Atâta aş
mai adaoga, ziaristica eminesciană tot a apărut până la urmă.

În cartea sa Povestea vieţii şef rabinului dr. Moses Rosen, apărută în ed. Hasefer,
Bucureşti 1991, la un moment dat eminenţa sa se plânge că nu mai i se permite să
intre în Israel, după ce a contribuit prin activitatea sa la întemeierea şi consolidarea
respectivului stat evreesc. Probabil că autorităţile din Ţara sfântă şi-au dat seama că
lupta rabinului şef din România e mult prea roşie decât s'ar cuveni.

De-altfel, putem răspunde dnei Ezra Mendelson care ocupându-se de situaţia evreilor
în România interbelică îşi arată mirarea că deşi conduşi de un regim naţionalist
românesc şi stalinist, în România evreii trăiesc mai bine decât în celealte state
comuniste, ori fenomenul transpus în anii războiului şi cei anteriori 1938-1945, arată
faptul arau că tocmai românii, care au oprit emanciparea evreilor până la primul
război mondial şi după aceea socotiţi antisemiţi, prin mareşalul Ion Antonescu au
ocrotit pe evrei de urgia nazismului, se explică foarte uşor. Cum se poate demonstra,
fără teamă de a greşi, antisemitismul românesc a fost unul economic, problemele lui
se puteau rezolva paşnic, în parlament unde să se voteze nişte legi drepte care sa-l
ocrotească pe ţăran de exploatatorii în şirul cărora evreii era o simplă verigă de
oameni ce se pricepeau la mânuirea banului şi afacerilor, ei nu făceau decât să
respecte legea mult prea liberală, slujind în primul rând clasa superpusă cum o numea
Mihai Eminescu, desavantajând pe ţăran. De altfel întregul secol al XIX-lea stătea
sub înfluenţa ideilor lui Friedrich List (1789-1846) după acesta pentru consolidarea
unei economii naţionale e nevoie de protecţionismul vamal privind comerţul exterior,
şi desvoltarea unei înstărite clase mijlocii, la noi cum arăta tânărul Eminescu într'un
articol rămas nepublicat din timpul studenţiai sale la Viena, e de nevoie ca şi clasa
ţărănească să intre sub legile protecţionismului. Starea acesteia din urmă a constituit
rana profundă a naţiei româneşti, spiritul ei tolerant n'a cunoscut războaie sau
prigoane pe bază de credinţe sau alte convingeri naţionale.
Într'un studiu înteresant asupra antisemitismului A.C. Cuza, Pamfil Şeicaru făcând un
scurt istoric al acestui fenomen ajunge la concluzia că el a apărut odată cu studiile de
economie politică realizate de Dionisie Pop Marţian (1829-1865) deci cu o generaţie
înainte de Eminescu. Economistul respectiv analizând unele anale statistice, atrage
atenţia asupra pericolului de a fi aooperiţi de elementul evreesc. Drept urmare
propune un protecţionism nu numai în comerţul extern, cum procedează ale naţiuni
dar şi pe plan intern să se interzică dreptul străinilor, preponderenţi evrei, de a
cumpăra pământ, dacă se va continua toleranţa existentă se va ajunge ca ţara
românească să nu mai fie a Românilor.

Din păcate în România de atunci se aplica un liberalism exagerat şi să recunoaştem că

nu evreii au fost vinovaţi ci pătura condicătoare nu vroia să introducă legi
protecţioniste pentru ţărănime, necesare pentru buna dezvoltare a ţării. Ca şi astăzi,
cei de la putere nu se gândeau decât la interesele lor proprii, ori liberalismul deşănţat
le asigura bunul mers al afacerilor. Aşa se întâmplă că unii evrei, puţin înainte de
revoluţia ţărănească din 1907 deveniseră cu adevărat latifundiari, de unde moşia
unuia stăpânită în Moldova, subliniază C. Stere, se numea Fisherland. După
înabuşirea rascoalei din 1907, ţăranii din Iaşi au cerut expulzarea a 2 evrei, lucru avut
loc fără mari dificultăţi, pe amânaoi primindu-i Canada. Dar nici atunci, imbunătăţiri
privind starea ţăranului nu s'au adus, mai mult reforma agrară însfârşit urma să se
realizeze în 1914, dar Ionel Brătianu a amânat-o, probabil mai mult din considerente
pentru liberalii săi, decât din cauza izbucnirii războiului.

Abea în 1917, când clasa conducătoare a ajuns să fie ameninţată în existenţa ei,
pentru a-i câştiga pe ţăranii soldaţi, rezistenţi comunismului izbucnit în tranşeele de
lângă ei, regele Ferdinand le-a promis că îi va împroprietări, imediat după terminarea
războiului.

Şi Eminescu şi Hasdeu cultivau un antisemitism economic ce privea o anumită

situaţie socială, remedeabilă prin conducătorii politici şi fiindcă ei refuză să o facă,
marele poet Eminescu, îşi varsă veninul supărării asupra lor, fie in versuri, fie în
articole, de mare tensiune interioară. Limitat la un sector important dar nu general
valabil, ziaristul nostru nu avea niciun resentiment faţă de un colaborator numai
fiindcă ar fi fost evreu, cum l-aş cita pe Moses Gaster, împreună au alcătuit
Crestomaţia română, şi nu era singurul.

Conflictul din 1878 provocat de obligaţia ce ne-o impuneau nemţii, după ce am

câştigat un război, să ne recunoască independenţa naţională nu mai după ce
schimbăm articolul 7 al Constituţiei, dând cetăţenie tuturor evreilor aflaţi în România,
a însemnat un accident în care mânia lui V. Conta sau a ziaristului Eminescu s'a
îndreptat împotriva organizaţiilor evreeşti de peste hotare, înţelegându-se un amestec
în treburile din lăuntrul ţării, ceea ce pe-atunci era de neconceput.

Neîndoios, în toate manifestaţiile ideative de până acuma, nu se pot pune în evidenţă

elemente de antisemitism rasial, ce chiar şi de la distanţă să se refere la un îndemn la
progromuri sau alte modalităţi de exercitări violente, caractere ce ne-ar pemnite să
scoatem aşazisul antisemitism economic din sfera respectivă, şi am vorbi de simple
cerinţe social-economice, probleme ce ţin de o justă rezolvare parlamentară.

În acest sens vom putea demonstra că ceea ce până astăzi se numeşte antisemitismul
lui M. Eminescu, are un conţinut precis istoric, fără legături cu vreunul genetic legat
de rasa ariană sau neariană, semită a omului.

Ne dăm seama de concepţia nerasistă a lui Eminescu, din ideea pe care o anunţă,
susţinând că în Moldova o problemă pentru români sunt evreii, aşa cum în Muntenia
rolul acestora îl au grecii. Cu această ocazie să recurgem la anumite date istorice. Pe
baza unor inscripţii, se poate admite că odată cu trupele romane au pus piciorul pe
pământul Daciei, şi evrei, Palestina fiind o provincie romană, cetăţenii ei aveau liberă
circulaţie în tot imperiul. Dar acum e vorba de un alt fenomen şi nu ne va fi greu să
ne explicăm înmnulţirea populaţiei evreeşti în această parte a principatelor,
aparţinând Moldovei. Cauza o constituiesc progromurile dese din Polonia când
locuitorii evrei puteau trece cu uşurinţă în Moldova, dar acest fenomen a avut loc sub
domnia lui Mihail Sturza, domnitor care le-a prilejuit câteva uşurinţe de impozite,
care au atras mase evreeşti în regiune, ajunse repede la înflorire economică, fiind
negustori, speculanţi şi nu rar vânzători de cereale de unde cultivau agricultura şi, în
general, erau aşezaţi, la sate.

Exista o deosebire esenţială între evreii apuseni de origine spaniolă şi evreii ce-au
invadat Moldova, cu predominenţă în secolul al XIX-lea. Cei dintâi, au contribuit
substanţial la înflorirea ţării adoptată ca nouă Patrie ca de pildă în Olanda, Germania,
Anglia şi fără îndoială au contribuit la zidirea a ceea ce se cheamă spirit modern,
european. Pe când cei din Moldova se trăgeau din neamul kazarilor, populaţie
mongolă trecută la religia mozaică, descrisă la noi în lucrarea Marea Neagră de G.
Brătianu, şi mai recent de Koester, scriitor american de origine izraelitean. Aceşti
kazari sunt bigoţi, le-am văzut mai sus îndeletnicirile şi cu tendinţă de a se izola de
locuitorii autohtoni, în ghetouri. N. Iorga, cel ce a bătut cu piciorul ţara României de
la un colţ la altul, ajungând la Târgul Frumos nu mică i-a fost surpriza să constate că
populaţia evreiască, mare în număr, trăia în ghetouri, dar ridicate nu de români ci de
ei inşişi, pentru a se izola de ceilalţi pe care-i considerau străini. În aceste condiţii
sigur au existat probleme de acomodare şi de vieţuire în comun, atunci când nu se
putea altfel.
Aşa dar, în sfera noţiunii de antisemitism economic, greutăţile ivite în calea celor
două naţiuni se puteau rezolva, şi ar fi să amintesc articolul lui Eminescu, puţin luat
în seamă, în care ziaristul se declară mulţumit că în chestiunea articolului 4 din
Constituţie, el s'a împăcat cu evreii.

De altfel şi A.C. Cuza, junimistul antisemit, cum îl numeşte Pamfil Şeicaru, cel ce se
zice că după fiecare discurs parlamentar evea legătură sau nu, puţin îi păsa, la urmă
încheia cu: "Şi-acum, jos zidanii!"
Cu toată aparenta sa intransigenţă, a adoptat punctul de vedere al economistului, era
profesor de economie politică, nu a pus niciodată problema diferenţierii rasiale, deşi
teoria marilor rasişti exista în timpurile sale, bine consolidată, el credea în mod
statornic în rolul parlamentului, cu tot antisemitismului său nu propaga un regim
totalitar, de unde avea credinţa că toate chestinuile ridicate de problema evreească, se
pot rezolva prin raţiunea oamenilor care ocupă într'un stat democrat parlamentar
fotoliile de deputaţi.

Iată din ce cauze originare Ion Antonescu, om al neamului său, n'a putut decât să
ocrotească pe evrei atunci când erau ameninţaţi cu exterminarea de către nazişti. Dr.
Wilhelm Filderman a subliniat că mareşalul Ion Antonescu a oprit teroarea fascistă de
stradă în România la 21 Ianuarie 1941 şi "a luat măsuri draconice pentru a face să
înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în
ţară". Acest mare evreu cinstit şi iubitor al adevărului, îi înfrunta pe comunişti, ca
martor al procesului-teatru aranjat de ei, le demonstra că nu au dreptate, mareşalul
Ion Antonescu nu a fost fascist, chiar a combătut această organizaţie deci se poate
susţine că tocmai din contră a fost un duşman al fascismului. Dar cine să-l creadă,
odată ce judecătorii mareşalului erau nişte simple figuri de călţi dirijate din umbră, de
nişte monştrii ai minciunii şi delaţiunii.

Ar fi bine când vorbim de antisemitismul lui Eminescu să se specifice că el era de

natură economică, produs de anomaliile ce caracterizau o societate liberală cum era a
noastră, născută din principiile revoluţiei din 1848 ca să ajungă la desvoltare mai
târziu odată cu Unirea Principatelor urmată de abdicarea "domnitorului ţăranilor" A.I.
Cuza detronat de către ceea ce s'a numit, pe drept "monstruoasa coaliţie", politicienii
liberali adepţii schimbului liber, ei au fost de altfel duşmanii principali ai marelui
poet M. Eminescu.

Antisemitismul economic agrar nu poate fi, în niciun caz, confundat cu

antisemitismul rasist, exterminator îndreptat împotriva poporului iudeu, odată că nua
re nicio legătură cu noţiunea de holocaust, el nu se rezolvă prin violenţă şi crimă ci
prin legile votate în Parlament.

Cu această ocazie, cu aproximaţia dată de studiile statistice ale lui Sabin Manuilă şi
Wilhelm Filderman în România ar fi pierit cca. 15.000 de evrei, săcotiţi şi cei din
persecuţiile germane de la Iaşi, cu morţii din trenul mânat spre interiorul ţării, unde
sutele de evrei stăteau înghesuţi, unii lângă altii, sufocaţi de nişte condiţii inumane
ce-i duceau pe cei mai mulţi la moarte sigură. Dacă am mai ţine cont de evreii ucişi
de bombardamentele aliaţilor, vom înţelege de ce, cei doi autori distinşi prin
obiectivitatea lor au ajuns la concluzia că în România au murit cei mai puţini evrei,
dintre toate ţările din răsăritul Europei şi nu numai.

Rămâne problema lagărului din Transnistria, deci aşezat în afara teritoriului

românesc. Pe vreme de război nu exista ţară în lume să nu interneze pe duşmanii
regimului beligerant şi cu atât mai mult pe elementele trimise de Moscova să
spioneze sau chiar să producă dezordini locale.

Nu există niciun studiu ştiinţific asupra activităţii acestui lagăr, încât cu greutate am
putea să ne facem o idee despre funcţionarea lui. S'ar putea să fi fost bântuit, ca orice
lagăr, de diferite epidemii, de boli carenţiale şi digestive, posibili ca cei internaţi să fi
incercat să evadeze de unde ciocnirile cu păzitorii lagărului, deci existau şi alte cauze
ale morţii în lagărul din Transnistria, decăt cea a executărilor comandate de
comandanţii acestuia, în orice caz guvernatorul acestei regiuni generalul Alexianu a
fost executat, fără o judecată dreaptă, de către ruşi imediat după capitularea fără
condiţii en rase campagne, vorba maestrului P. Şeicaru.

Nu vream să apărăm ceea ce nu se poate apăra, cu siguranţă, ca în orice război mai

ales modern, armata română ar fi putut să şi greşească dar oare cine ar putea susţine
despre armata lui că e absolut corectă, în atare împrejurări total neobişnuite.

În războiul recent din Yugoslavia, reprezentanţii armatei americane au promis că vor

ataca numai dispozitive militare, dar şi-au recunoscut greşala când au bombardat
ambasada chineză şi multe ale puncte ocupate exclusiv de populaţia civilă, ori ar fi
absurd ca pe baza unor erori săvârşite de soldaţii americani să declarăm întreaga
armată ca şi criminală de război, cum s'a procedat în cazul mareşalului Ion Antonescu
şi în consecinţă şi armatei pe care el a condus-o.

Cu aceste rezerve să ne continuăm drumul considerând ca dovedit, cum am mai scris-

o, că în prima parte a războiului soldaţii ruşi, niciodată prea buni luptători s'au predat
cu miile, astfel că Stalin a fost nevoit, sfătuit de diavol, să organizeze lupta de
partizani, bazată pe elementele credincioase ale partidului şi între acestea puteau
figura mulţi evrei, înrolaţi în armata sovietică deci morţii ce i-au dat ca partizani
aparţin forţei sovieto-ruseşti pusă în luptă împotriva duşmanului de moarte, nazismul.
Desvoltarea rezistenţei partizanilor, care recurgeau la mijloace şi metode considerate
astăzi teroriste, a ajuns să îngrijoreze pe militarii români, pentru aceştia erau mai
periculoase atacurile prin surprindere din spate cât şi minele de pe drumurile lor decât
confruntarea directă a duşmanului.

Deci nici în această chestiune dl. Ion Iliescu nu are dreptate: Dânsul susţine total
necontrolat când e de părerea falsă că Ion Antonescu la începutul războiului a
persecutat pe evrei ca să se domolească într'a doua parte şi chiar să colaboreze cu ei
după ce nu mai exista nicio îndoială că războiul antisovietic era pierdut. Documentele
şi declaraţiile dlui W. Filderman nu confirmă acest punct de vedere tendenţios al dlui
Ion Iliescu, de la începutul războiului până la capăt Ion Antonescu i-a ocrotit pe evrei,
în prima jumătate a războiului victimile ruseşti şi evreeşti au fost mai numeroase,
deoarece în acest stadiu luptele de partizani prezentau o deosebită eficacitate,
intervenţie de care nu mai era nevoie, în retragarea din partea doua.

Pot depune următoarea mărturie, aflată de la soldaţii, răniţi pe front, internaţi în

spitalul judeţean din Arad, pe care, ca elev de nenumărate ori i-am vizitat. Fiecare
confirma faptul că lupta de partizani era din cale afară de periculoasă, fiindcă nu ştiai
de unde şi cu ce atacă. Mai obişnuit când românii ocupau un sat rusesc, prima lor
misiune era să caute partizanii ascunşi prin diferitele case. Odată ne povestea un
ofiţer, se afla în exerciţiul funcţiunii, umblând din casă în casă, este reţinut de o
cunoştiinţă pe stradă în timp ce soldatul i-o ia înainte intrând într'o casă ce sare
instantaneu în aer, luând foc puternic. În acest mod, ofiţerul nostru scăpase cu viaţa
de respectivul atac mişelesc al partizanilor dar îl aşteptau mereu tot alte primejdii,
ceea ce să recunoaştem îi scădea lui şi soldaţilor puterea de luptă, pe unii situaţia de-a
baba oarba, pur şi simplu îi exaspera.

Marea catastrofă a avut loc la Odesa când după ocuparea respectivului bastion
bolşevic, cu mare jertfe omeneşti din partea armatei române, s'a hotărât ca întregul
comandament de stat major cu toţi ofiţerii aflaţi în luptă să se adune în sala festivă a
primăriei oraşului, capacitatea ei stătea la dispoziţia unui număr impresionant de
oameni, mai multe sute până la o mie. A fost o greşală nemaipomenită! După ce s'au
adunat toţi ofiţerii în aulă unuia dintre ei i-a venit ideea să dea jos portretul lui Stalin
expus pe peretele din faţă, de-asupra tribunei vorbitorilor. Îndată s'a produs o explozie
puternică, în lanţ, după care a fost înmormântată sub ruinele clădirii floarea armatei
române, învingătoare după luni de asediu, de una singură, a Odesei.

Desigur Ion Antonescu avea dreptul să declanşeze o represiune împotriva acţiunii

mişeleşti teroriste, legile războiului îi permitea ca pentru fiecare ofiţer ucis, în caz că
autorii criminali nu se vor preda, cum n'au făcut-o niciodată, să execute câte zece
ostateci luaţi din rândurile populaţiei adverse şi e locul s'o spun că după război
americanii au mărit numărul la 30 de persoane.

Mă repet pentru ca problema să fie reţinută ca scrisă cu focul în inimile urmaşilor. La

Roma, în timpul celui de al doilea război mondial, au fost ucişi de partizani printr'o
bombă 30 de soldaţi germani ceea ce le dădea dreptul, deoarece făptaşii nu s'au
prezentat, să împuşte 300 de oameni nevinovaţi din rândurile populaţiei italiene.
Ulterior comandantul german a fost condamnat, de către un tribunal militar,
american, la închisoare pe viaţă deoarece a depăşit cu trei victime numărul de 300.
Cazul a fost discutat public în presa germană şi la televizor, prin anii lui 1970 când
comandantul bătrân şi bolnav de cancer aparţinătorii au încercat să-l răpească, dar
n'au reuşit, totuşi, dacă nu mă înşel, sub presiunea publicului, autorităţile americane l-
au eliberat şi astfel că omul a putut să-şi sfârşească zilele în sănul familiei sale.
Actul mişelesc de la Odesa, se înţelege că n'a fost prea amintit de istorici pentru a nu-
i jigni pe stăpânii roşii ai ţării româneşti iar după Dec. 1989, se pare că în noua
democraţie românii sunt interesaţi de interese comune şi nu de sacrificiile înaintaşilor.

Însăşi autorităţile din vremea războiului, s'au referit la respectivul atentat terorist cu
deosebită jenă, având în vedere că victoria le-a întunecat oamenilor mintea şi au
procedat mai mult decât proteşte, să se adune în fieful duşmanului, periculos ca un
leu rănit, bucuros că i se dă prilejul să-şi muşte vânătorii.

Dar poporul aflase totul, informat de cei ce se întorceau acasă pentru o scurtă
permisie, deci nu numai că ştiam de tragicul eveniment chiar şi noi copiii, dar
personal îmi amintesc bine că atunci s'a prăpădit prim procurolul Aradului Gh. Tăutu.
Îl cunoscusem personal cu ocazia unei acţiuni de ajutorare a sinistraţilor din
Basarabia, în acest mod participam şi noi copii-elevi cu o muncă zisă de folos
obştesc, la zidirea frontului ajuns prin bombardementele anglo-americane, până în
pragul caselor noastre.

Domnul procuror era tânăr plin de viaţă, impunea prin statura sa înaltă şi câldura ce-o
emanau ochii lui verzi, îmbrăţişând cu oamenie pe cei din jurul său. Nu-l vedeam în
postura de a manevra o armă, în schimb îl simţeam o victimă sigură a războiului, era
prea blând, prea curat pentru a fi cruţat de loviturile inamicului.

Mă refer şi astăzi la titlul său de prim procuror fiindcă obţinerea lui pe merit ca fiu
de ţăran, protejat doar de pregătirea sa profesională era nu numai mândria lui ci şi a
celor ce-l cunoşteau, şi poate, mai mult, al întregului Arad.

Trebuie să adaog, că în timpul războiului şi puţin mai înainte, când începusem liceul
la "Moise Nicoară" din Arad se făcea carte, profesorii câţi au rămas neconcentraţi la
armată, ne inspirau respect prin dăruirea lor, ne îndemau şi pe noi să participăm cu ce
aveam mai bun, la emulaţia pe care o percepeam în jurul nostru. Astăzi când ne
confruntăm cu jalnica decadenţă a învăţământului românesc, îmi dau seama că în
acele timpuri avându-l ministru al învăţământului pe venerabilul filozof Ioan
Petrovici - pentru meritele sale obsteşti duse României a suferit sub comunişti o
detenţie de 17 ani, după eliberarea din temniţă aplicându-i-se metoda spălării
creerului a devenit penibilul cirac satelit a lui M. Ralea - noi ca elevi trăiam lângă aşa
o eminenţă absolută, cu toată fiinţa noastră, zidirea în spirit a neamului.

Supuşi unei discipline liber consimiţite, n'am fi putut concepe să vieţuim în

imoralitatea învăţământului nostru de astăzi când abia ieşiţi din copilărie, tinerii elevi
îşi caută între colege căte-o amantă, concubinajul fiind starea lor cea mai obişnuită,
de-altfel susţinuţi de nişte părinţi alcoolizaţi, care prin asta recunosc că n'au fost în
stare să le inoculeze copiilor lor, un ideal de viaţă, de unde prostituarea tot mai
adâncă a tineretului nostru, cu scuza că aşa fac şi cei din paradisul apusean.
În anii războiului şi înainte, neamul românesc se trudea să se autodepăşească, să se
înalţe pe scara idealului şi aş zice că nu era departe să realizeze printr'o unică
solidaritate naţională, acel stat ţărănesc pe care-l visa şi Eminescu, ţărănimea, în
concepţia lui fiind singura clasă productivă, ceea ce legitima dreptul ei de a conduce
ţara.

În acest sens, profesorii noştri erau tare bucuroşi atunci când puteau să promoveze, pe
merit, în rândurile cele dintâi ale clasei, un fiu de ţăran, îmi amintesc de colegul meu
Sava Buţiu sau de unul mai mare în ani, coleg cu Ovidiu Cotruş, Mălăeş. Chiar faptul
că îmi aduc foarte bine aminte de numele lor, înseamnă că noi ceilalţi le confeream o
distincţie specială, bineînţeles înfluenţaţi şi de atenţia ce le-o dădeau profesorii noştri.
În mod simbolic amândoi s'au pierdut odată cu venirea comuniştilor la putere, Buţiu
din elev eminent s'a întors la coarnele plugului, iar Mălăeş a rămas la Arad, angajat ca
bacalaureat pe un post de mic funcţionar, fără nicio perspectivă de desvoltare.

Pe scurt spus, pe timpul guvernării lui Ion Antonescu (1940-1944) am simţit că acest
mare militar ne împrumuta ceva din caracterul său dârz dar drept, de la acesta
învăţam să cultivăm şi să respectăm marile valori umane, inclusiv dragostea faţă de
un popor prigonit cum era cel evreu pe care l-am salutat ca pe un frate, atunci când
colegii s'au întors nevătămaţi la locurile lor din bancă, acasă având o familie intactă.

Sunt şi rămân mândru că sunt român, fiindcă sub comanda lui Ion Antonescu noi
n'am avut lagăre de concentrare, noi nu am omorât evrei, holocaustul se opreşte la
hotarele României!

Ce spun hulind duşmanii noştri, nu mă înterezează odată ce am văzut cu ochii mei

realitatea care nu poate fi deformată şi răsucită după cuvinte mincinoase, tendenţioase
în esenţa lor.

Prin urmare, în Transnistria I. Antonescu n'a organizat progromuri antievreeşti nu

numai fiindcă astfel şi-ar fi călcat sfintele principii, dar în fapt populaţia de origine
izraeliteană s'a retras demult înapoia frontului, din acest punct de vedere Odesa era
pustie, nimeni nu ar fi putut să ucidă evrei şi fiindcă raporturile între popoare s'au
schimbat radical. Şi anume, evreii nu se mai lăsau sacrificaţi ca mielul biblic, ci după
cum le dădea dreptul s'au încadrat în armata sovietică, unde au luptat împotriva
nazismului ce-i ameninţa cu exterminarea. În ce priveşte cealaltă parte a evreimii
neluptătoare, au fost împrăştiaţi de autorităţile bolşevice în toată Rusia, mare parte
din ei au ajuns în Siberia. Prin urmare ideea holocaustului popularizată de oamenii lui
Stalin că ar aparţine acţiunilor româneşti era o minciună, dacă cineva ar fi putut fi
învinuită de holocaust apoi asta era în primul rând Rusia, pentru toţi cei morţi în
Siberia, alături de evrei şi zeci de mii de soldaţi români, capturaţi imediat după
declararea păcii de către Mihai Viteză - cum îl numeşte P. Şeicaru, fiindcă oficial ar fi
fost născut la 6 luni -, fiindcă ruşii nu au respectat hotărârea regelui decât la 12 Sept.
când de fapt, a fost semnat armistiţiu la Moscova. În tot acest interval, între 23
August şi 12 Septembrie, ruşii îi considera pe soldaţii şi ofiţerii români ca trupe aflate
în război, de unde i-au făcut prizonieri şi i-au trimis în Siberia. Cei ce au încheiat
armistiţul fără condiţii cu Ruşii în frunte cu regele, rămân responsabili înaintea
istoriei şi a poporului român pentru cele întâmplate între datele menţionate, cât şi
pentru toţi soldaţii români morţi, din cauza trădării lor, în Siberia.

Prin urmare represiunea din Transnistria câtă a fost n'a avut un caracter antievreesc,
de altfel obiectul nu era de faţă decât ca partizani sau soldaţi sovietici, eventuala lor
moarte nu poate fi pusă pe seama holocaustului, când inclusiv evreii, în zilele
războiului încadraţi în armatele sovietice se numără în jertfele acestor formaţiuni şi
nu pot face parte dintr'un holocaust pe care nu l-au suferit ca ostaşi ai trupelor ruseşti.

Şi mai e de nevoie să subliniez un aspect mai mult decât neplăcut: dacă se admite că
Ion Antonescu în calitatea sa de comandant al armatei române a fost criminal de
război, atunci ipso facto această sentinţă încumbă după ea şi încriminarea armatei
române ca şi criminală de război, ceea ce oamenii de astăzi ar fi gata să accepte
numai buzunarele să le fie pline.

Dar iată, nemţii dându-şi seama de gravitatea unei atare acuzaţii, deşi fără niciun
protest au admis ca neam să poarte vina naziştilor în continuare faţă de poporul evreu,
poate şi dintr'un sfânt patriotism, s'au opus catgoric, atunci când s'a încercat să i se
atribuie armatei germane crimele săvârşite de naţional-socialişti. Sa propus de multe
ori acest lucru, dar riposta a venit prompt: armata germană şi generalii ei şi-au făcut
datoria faţă de patrie luptând pe front, fără să aibe vreo legătură cu activitatea
Gestapoului şi a organizaţilor naziste. Aşa se face că nemţii cu toate protestele de
rigoare l-au dus la mormântul soldatului necunoscut şi a cimitirul anexat lui, ca să
pună capăt definitiv oricărei discuţii chiar şi pe un preşedinte american în persoana
lui R. Reagan.

În timp ce Ion Antonescu a săvârşit "crima" să lupte împotriva Uniunii Sovietice care
au cotropit teritorii româneşti ca Basarabia, Bucovina şi o parte din Herţa
moldoveană, consfiinţind pactul încheiat de Molotov-Ribbentrop, deci de sovietici cu
prietenii lor nazişti.

Cine ar putea, dacă are inima curată, să conteste dreptul sfânt al românilor de a-şi
recuceri pământurile răpite de Ruşi din trupul strămoşesc al României?

Şi ar mai fi de spus că evenimentele din Transnistria au fost provocate şi declanşate

de partizanii ruşi, care până la urmă au ucis floarea ofiţerimii româneşti prin atacul
mişelesc prin care s'a aruncat în aer sala festivă a primăriei din Odesa, unde erau
adunate mai toate gradele româneşti, active în cucerirea respectivului port la Marea
Neagră.

Deci vina cea mare a aparţinut ruşilor, aceştia şi-au concentrat toate forţele malefice
în această regiune dovadă că nu s'au mai înfiinţat alte lagăre aşa ca în Transnistria,
unde puteau fi prinşi şi arestaţi toţi agenţii strecuraţi spre România, aşa dar era vorba
de o regiune de cumpănă, posibil să fie întrebuinţată de autorităţile române ca mijloc
de apărare, filtru de oprire al spionilor şi duşmanilor ţării, încă de la graniţă.
Dispozitivul n'a prea funcţionat, dovadă că în timpul războiul antisovietic, România
era înţesată de spioni ruşi, dintre aceştia cel mai celebru a fost Bodnăraş, prins după
ce l-a recunoscut în tren un fost coleg de-al său, la şcoala militară. Ca medic de
circumscripţie în comuna Corlăţeni lângă Dorohoi, trimis pentru un stagiu de şase
luni, am avut gazdă pe un plutonier, activ pe-atunci la Cernăuţi, aflat sub comanda
acestui Bodnăraş, încât mi-a relatat de-aproape cazul acestui om. Fiindcă postul de
comandant era mereu periclitat, de fuga ofiţerilor peste graniţă la ruşi, momiţi de
recompense grase în fruntea cărora se afla şi o rusoaică ispititoare visată de către Gyb
Mihăescu, din această cauză superiorii militari s'au hotărât să trimită la Cernăuţi pe
ofiţerul Bodnăraş, şeful promoţiei sale, cu siguranţa că el va rezista tuturor tentaţiilor
ce i s'ar oferi. Dar lucrurile nu s'au întâmplat aşa. Îndrăgostit de o spioană sovietică,
se pare ca-i va deveni soţie deci sentimentele între cei doi erau mult prea puternice
decât s'ar fi părut la prima vedere, Bodnăraş, socotit ca unul din cei mai bine pregătiţi
ofiţeri români, trece la ruşi, deci din punct de vedere militar era un dezertor din
armată, urma să i se aplice pedeapsa cea mai mare, condamnarea la moarte, în cazul
că va mai cădea vreodată în mâna românilor. Gazda mea mi-a povestit în amănunte,
întreaga situaţia urmată după dezertarea elementului de încredere Bodnăraş, dar asta
nu mai interesează istoria, faptul s'a consumat şi probabil ca au fost trimişi la
plimbare câteva grade superioare, care nu au analizat prea bine cazul căci dacă ar fi
făcut-o şi-ar fi dat seama că respectivul ofiţer român are înaintaşi cu numele de
Bodnarenko, de origine ruteană, de unde s'ar fi putut prevedea oribila sa defecţiune.

Iată deci că în timpul războiului Bodnăraş ofiţer, dezertor din armata română, ajunge
prizonierul foştilor săi comandanţi şi aceştia în loc să-i aplice legea, să-l împuşte, îl
întrebuinţează ca schimb cu spioni români aflaţi la ruşi, profitând de faptul că
sovieticii ţineau foarte mult la cel capturat, probabil încă de pe atunci Stalin vedea în
el pe omul ce va bolşevica România, ori i-ar fi fost de sigur de mare ajutor în această
acţiune.

Încăodată se poate constata de ce oameni mici, fără niciun ideal, era înconjurat Ion
Antonescu, atunci când li se cerea să-l lichideze pe un fost dezertor, dar cum războiul
era pierdut, cei laşi căutau să se pună bine cu un eventual stăpân al României
comuniste.

În acest sens mă opresc la o întâmplare, în aparenţă, lipsită de importanţa dar din care
se poate deduce că mulţi slujbaşi a unui regim au sânge în ei de fanarioţi, minţindu-şi
conducătorul, plasă în care a fost prins şi naivul Ceauşescu. Se ştia că mareşalul nu
agrea patima alcoolului, boala multor românaşi verzi ca brazii, şi în consecinţă a
ordonat ca la sate să se închidă cârciumele, locuri de pierzanie pentru ţăranii români.
Sigur, avea dreptate. Şi aşa se face că la câteva timp, ca din întâmplare, ajunge într'un
sat fruntaş bănăţean în care nu exista nici o cârciumă. Entuziasmat, de aşa o situaţie,
Ion Antonescu citează pe oridin de zi, satul respectiv şi îl dă ca model de urmat
pentru toate satele româneşti. De fapt, aşa cum se va întâmpla la 23 August 1944, Ion
Antonescu fusese amăgit fiindcă în aşezarea bănăţeană fiecare ţăran avea un cazan de
preparat ţuică, deci cârciumele nu-şi aveau rostul, s'au închis de la sine fără nicio altă
intervenţie.

Întâmplarea vorbeşte, prin ea însăşi, nu mai are nevoie de niciun comentar.

Reîntorcându-ne la E. Bodnăraş se cunoaşte rolul său în organizarea loviturii de la 23
August, fiind mai apoi sub comunişti onorat cu cele mai înalte titluri, dar el a preferat
să ramâie în umbra evenimentelor fie şi ca eminenţă cenuşie, nu suferea de viciul
arivismului. Prea plinul şi l-a dat ca ministrul Forţelor armate (1947-1956) când au
ajuns să-l laude tocmai cei ce ar fi trebuit să-l duşmanească. Astfel am stat de vorbă
cu o serie de ofiţeri superiori români puşi pe liber, aproape muritori de foame din
cauză că cei de la putere nu vroiau să le recunoască participarea la războiul
antisovietic. Din contră, noul ministru i-a repus în drepturi, considerând că ei şi-au
făcut numai datoria, nu erau vinovaţi de greşelile celor de la conducerea ţării. Mai
mult, s'a purtat loial cu denunţătorul său, sub comunişti a fost arestat de autorităţile
româneşti, dar nu s'a răzbunat pentru fapta lui, din contră a considerat că şi el nu şi-a
făcut decât datoria faţă de patria pe care a slujit-o ca demn ofiţer. Convingerea
noastră astăzi este că de câte ori se uita în oglindă, Bodnăraş nu putea scăpa de
spectrul dezertorului din armata română pe care-l reprezenta, într'un moment când
superiorii săi i-au arătat deplină încredere, el a călcat pe demnitatea lor care era şi a
ţării. Păcat, că un atare om nu şi-a scris memoriile pentru a afla unele adevăruri de
necrezut, titlul ar fi putut să fie: "Din dezertor al armatei, la conducerea României".

Reluându-ne firul povestirii, ar fi de spus, că lagărul din Transnistria a trebuit să fie

înfiinţat pentru a sluji anumite necesităţi locale, în niciun caz în el nu s'au exterminat
oameni aşa cum numai în fantezia duşmanilor noştri a avut loc, ori la urma urmelor
însuşi faptul că faci parte din tabăra învinşilor este motiv de a-ţi fi atribuite cele mai
mari crime, chiar dacă nu le-ai săvârşit, şi acuzatorii ştiu prea bine că acesta e
adevărul.

Recent s'a discutat în mass-media germană despre lagărele americane în care au fost
internaţi, imediat după război, zeci de mii de soldaţi, germani luaţi prizonieri, datorită
condiţiilor neigienice majoritatea eu murit, şi tragicul acestor evenimente reese din
bănuiala că cineva i-a omorât intenţionat. Dar fiindcă e vorba de o acţiune
condamnabilă a învingătorilor nimeni nu are interesul să vorbească de ea, inclusiv
urmaşii celor învinşi, şi astfel memoria omenească se toceşte cu timpul, în virtutea
acelui "Vae victis".

În Italia nici astăzi nu s'au încheiat anchetele privitor la cei vinovaţi de asasinarea
unor familii evreeşti, nepersecutate sub Mussolini, ucise în timpul retragerii trupelor
germane socotite principalele răspunzătoare de dispariţia acestora. Dar după analize
atente, în multe cazuri s'a constatat că nu soldaţii nemţi au fost autorii crimelor ci
localnicii, care nu cunoşteau sentimentul antisemitismului dar urmăreau să se răzbune
din cauze greu de stabilit, şi după părerea unor partizani, amestecaţi şi ei în toată
afacerea, nimeni nu avea interesul să se afle adevărul, exceptând pe evreii ce conduc
anchetele, nedându-le ragaz de odihnă mormintele avute în cimitir!

Este de ştiut, că soldaţii români în Rusia nu au avut niciun resentiment faţă de

populaţia băştinaşă, fie şi de origine evreească, dacă întâmplător nu s'a retras cu
armata rusă, în orice caz, mergându-le vestea că ar fi omenoşi, soldaţii români erau
căutaţi pentru ca sub ocrotirea lor să scape de ocupaţia nemţească.

În încheiere, credem că misiunea unui preşedinte ca şi a primului ministru al

României indiferent de culoare politică, este aceea de a susţine adevărul împotriva
celor ce nu vor să-l accepte: Ion Antonescu, a fost un bun român, el nu poate fi socotit
un criminal de război, când n'a făcut decât să lupte pentru eliberarea pământurilor
româneşti, deci războiul dus de ei a fost drept, de unde poporul român preţuindu-i
activitatea, îi ridică tot mai multe statui şi dacă ele vor fi distruse de o mână haină, să
se ştie ca nimeni nu va fi în stare sa doboare monumentele ridicate în inimile
românilor care-l cinstesc pentru caracterul său demn şi după faptele sale eroice.

În întervenţia de la televizor, în care preşedintele României se referea la oportunismul

antievreesc, înexistent la Ion Antonescu, cum că el ar fi început să sprijine pe evrei
când şi-a dat seama că războiul e pierdut e o însinuare cel puţin compromiţătoare,
neverificată de niciun document, de la început până la sfârşit, o atestă W. Filderman,
mareşalul a ocrotit pe evrei, am trăit-o personal şi eu, de unde intervenţia a doi cetţeni
din New York, soţ şi soţie, evrei, care l-au apostrofat pe dl. Iliescu întrebându-l de ce
il declară el pe Antonescu antisemit când, de pildă ei ca evrei, îi datorează viaţa şi se
înţelege că nu sunt singurii. Nu are importanţă ce a murmurat în barbă dl. Iliescu, îmi
pare susţinea că nu e părerea lui ci a celor ce conduc lumea pe care-i slujeşte azi ca
ieri nomenclatura de la Moscova, a văzut o ţară întreagă ce păţesc, indiferent de
rangul social politic, acei ce arată exces de zel întru a-i cita pe duşmanii sau
ignoranţii - apartenenţa e la alegere - istoriei neamului nostru şi a luptei aceluia ce a
fost Ion Antonescu, ucis şi el mişeleşte de gloanţele bolşevice. Chiar moartea
mareşalului aparţine ca şi viaţa lui, unui nobil erou al contemporaneităţii sale
româneşti, în Valea piersicilor de la Jilava a stat drept în faţa plutonului de execuţie,
precum Horia n'a scos niciun ţipăt de durere, atunci când mişeii întraţi ca slugi
ruşilor, nu l-au nimerit mortal. Căzut în genunchi, aşa cum va fi România mulţi ani de
atunci înainte, le ordonă sa tragă în el fără să mai greşească ţinta, după cum i-a
învaţat el pe soldaţii săi. Scena execuţiei a fost filmată, astfel că va putea fi odată
vazută de toată suflarea românească, felul cum moare în zilele noastre un adevărat
erou al Patriei.

Tot crezul său ar putea fi exprimat prin cuvintele lui Mircea cel bătrân din Scrisoarea
III-a de Luceafărul simţirii româneşti, Mihai Eminescu, adresate lui Baiazid:

"Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s'a pus ...

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acest Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
 A credinţii biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul ...
Şi de-aceea tot ce mişcă'n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr'a prinde chiar de veste;
N'avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se'nfiorează: de-a ta faimă, Baiazid!"

Criza epocii noastre constă tocmai în lipsa oricărui eroism.

În legătură cu acest fenomen, este încă de spus, că setea de câştiguri uşoare, chiar
ilicite au păstruns până în sânul celor ce conduc astăzi, România şi în acest sens m'aş
referi la parcul de distracţii Dracula de lângă Sighişoara, pe care ministrul turismului
- n'are importanţă cum îl cheamă - vrea să-l ridice împreună cu nişte afacerişti
germani, fiecare împins de interesul de a câştiga cât mai mult şi e cel puţin curios că
partidul liberal din opoziţie nu vede niciun rău în toată chestiunea, din contră propune
să-l preaslăvească şi membrii lui pe Dracula, într'un parc aşezat însă, lângă Braşov.

Domnilor politicieni, consider că a venit timpul să vă atrag atenţia că din punct de

vedere moral, voi cu democraţia voastră sui gerieris, practicată după lozinca bine
curioscută că aşa ca la noi la nimenea, aţi coborât ţara mult sub nivelul avut pe timpul
lui Ceauşescu şi vă asigur că n'am fost deloc adeptul dictatorului şi al dictaturii sale,
dar, pur şi simplu mă miră totala Dvoastră amnezie, de parcă aţi descoperit un mijloc
mai eficace şi mai rapid de spălare a creerului.

Deci să vă reamintesc, pe baza "unor studii" executate de nişte profesoraşi totali

anonimi români şi americani s'a ajuns la concluzia că prin Vlad Ţepeş şi Dracula,
România ar putea să intre în atenţia publicului apusean, în primul rând american. Nu
avea împortanţă cum intram, dar în principiu oricum, doar să se vorbească de noi.

Astfel, sub comunişti au fost convinşi cei din ţară, între ei şi istoricul Giurescu,
desigur sub patronatul partidului, să se ieie în considerare cât se putea de serios
posibilitatea, de a îmbogăţi România, dacă se va atrage publicul american în special,
spre ţara lui Dracula vampirul, erou născocit de Bram Stoker în romanul cu acelaşi
nume, autor de altfel submediocru. Va fi necesar să se localizeze şi câteva castele ale
lui în Transilvania, ţara sa de origine şi în cele din urmă să se facă legătura între acest
personaj imaginar cu domnul român Vlad Ţepeş, existent real în paginile Istoriei
românilor, coborâtor din neamul Drăculea, punându-se accentul pe acest nume, se va
realiza sigur un pas decisiv ca primul să fie confundat cu Dracula, vampirul.

Au început să apară articole în legătură cu Dracula, chiar şi în Magazinul istoric deci

totul se pregătea de lansare, decă nu ar fi protestat ceilalţi istorici, aceştia l-au convins
şi pe Giurescu că ar fi cazul să se retragă din afacere şi cum probabil nu putea să o
facă atât de uşor, a declarat că el, pur şi simplu se va limita doar la prezentarea
istorică a lui Vlad Ţepeş. Era o primă victorie, dar una ca a lui Pirus, au fost depuse
prea multe sacrificii fără un rezultat clar pozitiv şi atunci a intervenit Academia,
publicând în editura sa cartea "Vlad Ţepeş" de Nicolae Stoicescu, anul 1976. În cele
din urmă s'a împlicat şi N. Ceauşescu punând pe drumul cel bun, cazul Vlad Ţepeş-
Dracula.

Piatra de hotar în problema ce ne înteresează o constituie cartea semnată de Raymond

Mc Nally şi Radu Florescu, întitulată: In search of Dracula a true history of Dracula
and vampire legends, ed. Galahad Books. New York City, 1972, şi considerăm ca
semnificativă şi dedicaţia lucrării, "memoriei lui Bram Stoker la cea de a 75-a
aniversare a capodoperei sale - Dracula. am spus şi o repet, cartea Dracula e lipsită de
orice valoare literară şi istorică, autorul mai mult decât mediocru, probabil cei doi
exegeţi se referă la capodopera sa din domeniul artei oculte, contribuind la descrierea
vampirului Dracula pe urmele căruia ei au ajuns la un real Dracula în persoana
domnului român, Vlad Ţepeş, deci descrierea lui Bram Stoker se verifică în lumea
din jur, de unde calificarea, după cei doi, de capodoperă a romanului Dracula încă se
justifică.

De altfel, într'un scurt cuvânt înainte îi mulţumesc geniului lui Bram Stoker, cel ce a
creat pe Dracula imaginarul, realizat ca portretul unui vampir de Bela Lugosi în film;
şi dragostea Americii pentru Dracula imaginar i-a determinat în parte, să-l urmarească
pe cel real.

Declaraţie justă, probabil ca să amăgească pe colegii istorici, în primul rând români,

deoarece pe tot parcursul carţii ei caută să demonstreze că vampirul descris de Bram
Stoker există, fapt notat pe ultima filă, ceea ce noi, şi nu suntem singurii, desigur de
la prima pagină ne-am dat seama de intenţia autorilor.

De altfel, pe întâia pagină deja, descoperim portretul al lui Vlad Ţepeş şi sub el se
citează un document german în care voivodul Dracula e descris ca un sălbatec însetat
de sânge, introducând torturi necreştine ca tragerea în ţeapă se împunge omul până îşi
dă duhul. Se aminteşte că pamfletul a fost publicat în 1491 la Bamberg, o copie există
şi la British Museum deci a putut fi consultat şi de Bram Stoker. Autorii revin cu un
alt pamflet german publicat de Mathias Hupnuff la Strasbourg, în 1500. În ultimul
desen Voevodul Dracula stă la masă la dreapta lui se văd cei traşi în ţeapă iar înaintea
lui soldaţii lui lovesc cu iataganele pe cei învinşi. Având înaintea lui pe masă două
pocale se poate presupune că însetatul de sânge îşi potoleşte poftele, fără să fie numit
vampir.

Toate menţiunile de mai sus aparţin surselor germane, care-l urau pe Vlad Ţepeş
pentru incursiunile sale făcute în Ardeal, lovind straşnic în negustorii nemţi ai
regiunii din sudul Transilvaniei. Dacă am citi în acelaşi timp, laudele aduse lui Vlad
Ţepeş de către cronicarii de limbă slavă, vom percepe fără greutate subiectivismul
pamfletarilor germani, mult prea exageraţi în descrierile lor.
Cei doi autori, Mc Nally şi Radu Florescu prezintă în continuare, presupusele castele
ale lui Dracula insistând asupra casteluluii Bran, Făgăraş numit fieful lui Dracula, şi
nu uită mănăstirea Snagov unde ar fi fost îngropat Vlad Ţepeş, fără exepţie fiecare e
învăluit cu o aură de mister, la Snagov întrăm chiar într'o misterioasă atmosferă
ocultă, fără îndoială prin locurile vizitate cei doi autori vor să ne sugereze, dacă nu
pot pe cale raţională ştiinţifică, s'o facă cu ajutorul simţirii uşor înfluenţabilă că de
fapt Vlad Ţepeş e una şi aceeaşi persoană cu Dracula lui Bram Stoker, promisiunile
făcute, la început, au fost uitate de mult, au luat-o pe un drum greşit, de fapt asta le-a
fost intenţia şi nu alta.

Deşi e o carte scrisă cu oarecare talent, are pasagii chiar captivante până la urmă
ideile pe care le servesc aruncă o umbră groasă asupra metodei lor de a înşela pe
cititor, de a-i prezenta o lume mult mai rea decât ea este în realitate.

Într'o epocă în care sentimentul religios scade până la dispariţie, revin la modă toate
credinţele magice, oculte, tentante pentru un tineret lipsit de orice ideal să se
hrănească numai cu surogate, corespondentele drogurilor, mai inocente însă, ele
încită imaginaţia deocamdată, creind acel efect de "horror" caracteristic unor filme
americane tot atât de mediocre ca şi romanul lui Bram Stoker, Dracula.

În cartea "Vlad Ţepeş" de Nicolae Stoicescu, autorul, un istoric bine documentat, ce

urmăreşte nu mai adevărul răspunde celor doi americani, aventurieri în înterpretarea
lui Dracula -, ne vom referi la câteva din concluziile lui cele mai importante.

În primul rând arată că în folclorul român "dracul = Dracula" şi strigoiul sunt două
noţiuni complet diferite una de alta şi Vlad Ţepeş nu este prezent în memoria
poporului român ca şi strigoi ci cum tocmai cum a arătat ca un sever dar drept
conducător; în ce priveşte noţiunea de "vampir" ea este complet străină folclorului
român.

Cu aceasta ocazie, istoricul N. Stoioescu aruncă în aer, descrierile, în bună parte

tendenţioase ale celor doi comentatori, Mc. Nally şi Florescu, aceştia confundă
noţiunea de strigoi cu cea de vampir, când bine se ştie că între cele două denumiri
există o diferenţiere totală, deci vor trebui înterpretate ca nule şi celelalte consideraţii
după care poporul român ar fi o adunătură de vampiri. N. Stoicescu are dreptate - o
repetăm - noţiunea de "vampir" este complet străină folclorului român.

Autorul nostru trece în revistă modul cum a intrat Vlad Ţepeş în literatura noastră
cultă, şi vom cita câteva figuri mai importante, începând cu I. Budai-Deleanu cel ce
în epopeea sa eroic-comică "Tiganiada" îl prezintă ca pe un personaj pozitiv, după el
Vlad Ţepeş, nu este un tiran, ci un legislator şi un educator. Politica sa drastică nu
izvorăşte din motive arbitrare, nu e un abuz de putere; oricât de aspre, sancţiunile
domnitorului sunt drepte şi ele urmăresc sa întăptuiască un program necesar de
raţionalizare a unei societăţi haotice, anarhice. Deci pentru I. Budai-Deleanu: "Vlad
se apropie de imaginea principelui luminat".
În secolul al XIX-lea s'au mai ocupat literar cu Vlad Ţepeş Alexandru Odobescu, D.
Bolintineanu, Vasile Alecsandri peste tot planând invocaţia marelui Eminescu din
finalul Scrisorii a treia:

Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete, în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Apropiat de vremurile noastre în volumul Cuvinte potrivite, Tudor Arghezi îi dedică

lui Vlad Ţepeş câteva versuri în care laudă setea de dreptate a marelui domn,
întronând pacea în ţară cu aceleaşi pedepse aplicate tuturor.

Şi nu putem încheia acest capitol al poeziei şi artei fără să nu ne referim la lucrarea

pictorului istoric - şi e păcat că am avut atât de puţini - Vlad Ţepeş primind solii turci
de clasicul nostru, Teodor Aman.

Din istoriografia românească îl vom cita pe A.D. Xenopol, acesta fiind de părere că
deosebita cruzime a lui Ţepeş a avut o ţintă politică, aceea de a pune capăt anarhiei
din ţară şi mai adaogă: "Atât cruzimile lui Vlad Ţepeş, cât şi apropierea de unguri
ţinteau către un singur scop: mântuirea ţării din robia păgânului."

Cât priveşte pe Nicolae Iorga dacă la început în 1904 considera că parcă Dracul de la
care - şi luase numele părintele său, îi întorcea spre rău însuşirile de vitejie, de
agerime şi îndrăzneală care împodobeau pe Vlad ... ca pe puţini alţii din vremea sa,
peste câteva decenii îşi va schimba părerile, scriind despre acelaşi Vlad Ţepeş: "unul
din cei mai energici apărători ai "românimii", un cumplit viteaz, căruia pentru truda şi
pofta lui spre apărarea ţării i se poate ierta aşa de mult ... mai ales că de atâta timp şi
în creştinătate ... acestea erau moravurile".

Însfârşit vom mai reproduce pasajul din Istoria poporului român, apărută sub redacţia
lui Andrei Oţetea: "În Vlad Ţepeş poporul român a avut un remarcabil om de stat şi
un conducător devotat al apărării independenţei ţării sale." Şi adaogă istoricul nostru
N. Stoicescu, exprimându-ne propriul gând, "opinie cu care suntem întru totul de
acord".

Şi istoricul îşi continnua ideile, pe care le-am preluat din rezumatul lucrării sale in
limba engleză: "Cum s'a subliniat de anumiţi critici, Stoker era preocupat de subiecte
supranaturale, el însuşi fiind membrul unei societăţi oculte. Scriind romanul său, el a
fost influenţat de evenimentele întâmplate la Londra acelui timp: teroarea răspândită
de Jack spintecătorul în August-Noembrie 1888, pe care Stoker le compara cu cele
înfăptuite de Vlad Ţepeş cât şi scandalul provocat de purtarea lui Oscar Wilde.
Desigur, acele trăsături caracteriale şi mai ales evenimentele, nu pot fi puse în
legătură cu Vlad Ţepeş, prin urmare putem susţine cu toată dreptatea, ceea ce I.S.
Iurie a enunţat "că adevăratul Dracula (n.n. voevodul Vlad Ţepeş) nu are nimic în
comun cu Dracula descris în literatură (n.n. se înţelege de fantezia lui Bram Stoker)".

Continuându-şi expunerea N. Stoicescu menţionează că la mijlocul secolui al XIX-

lea, personalitatea lui Vlad intră în literatura universală prin până unuia din cei mai
mari scriitori şi poeţi ai vremii Victor Hugo, care i-a evocat figura în câteva trăsături,
sub forma a patru versuri din La legende des siècles:

Vlad, boier de Tarvis, numit Belzelbuth,

Refuză să plătească sultanului, tributul său
Pune mână pe trimişii turci şi pe toţi îi omoară
Pe treizeci de ţepe, înfipte de-o parte şi alta a drumului.

Şi astfel ne prezintă următorul comentar, fundamental pentru întreaga relaţie Dracula

- Vlad Ţepeş: "Cu toate acestea faima lui Vlad Ţepeş nu rămâne la contururile
descrise de Victor Hugo: ci la cele datorate de marea popularitate a romanului
Dracula, scris de un modest scriitor englez (de fapt irlandez n.n.). Romanul respectiv
a fost publicat în 1897, urmat fiind de tipărirea mai multor ediţii. În acest roman,
prinţul Valahiei nu are niciuna din faimoasele sale trăsături ci e transformat într'un
vampir, ucigător de sânge."

Prin urmare, ipoteza vreunei legături dintre domnul Ţării româneşti şi vampirul
Dracula este respinsă categoric şi e normal să se întâmple aşa, când Dracula este
invenţia unui autor irlandez, destul de mediocru, cartea sa nu are niciuna din calităţile
ce se cer unei capodopere, părerea lui Mc Nally şi Radu Florescu, desigur cade, în
derizoriu, caută să nu tulbure gusturile, sigur şi ele puerile, a unei pături destul de
numeroase de americani.

Mai este de spus că tragerea în ţeapă nu a fost invenţia lui Vlad, ci o metodă de
execuţie orientală, se aplica des în Turcia, Persia şi alte ţări. Se ştie, că între 1442 şi
1447, Vlad Ţepeş ca fiu al lui Vlad Dracu a stat la Istanbul ca ostatec al imperiului
otoman, răstimp în care putea să asiste la unele condamnări ca tragerea în ţeapă, ori
tocmai fiindcă era la o vârstă fragedă, între 11 şi 17 ani, memoria copilului nu le-a
uitat şi mai târziu le-a aplicat drept pedeapsă contra celora care îi erau duşmani, în
campania de a introduce ordinea şi pacea în ţara sa.

Una din ideile dragi ale lui N. Iorga urmată şi de istoricul nostru N. Stoicescu, a fost
aceea că în ce priveşte cruzimea lui Vlad Ţepeş nu a fost diferită de pedepsele
aplicate şi de alţi despoţi ai vremii, şi aş adăoga, pentru cercetătorul vestitului
quattrocento rămâne o enigmă cum a putut să nască o artă atât de cerească într'o
epocă atât de crudă, oamenii se omorau ca de la sine înţeles, de pildă se aminteşte un
fapt petrecut în Perugia pe vremea lui Perugino şi a lui Rafael, putem trece în
Cinquecento fiindcă lucrurile nu s'au schimbat cu nimic, de pildă după luptele între
partide ce-a durat o noapte, a doua zi străzile erau ticsite de cadavre încât locuitorii
paşnici nu puteau să-şi vadă de lucrul lor zilnic. E citat Cezar Borgia ca un tip crud,
crima pentru el însemna pâinea sa de fiecare zi, totuşi dormea sub cap cu Divina
Comedie a lui Dante, iar N. Machiavelli care i-a dedicat cartea sa, Principele, vedea
în acest personaj pe cel ce ar fi putut să asigure unitatea Italiei.
Iată ce scrie în legătură cu acest aspect N. Stoicescu: Cu figura lui Vlad Ţepeş s'a
petrecut în secolul trecut un proces asemănator aceluia prin care a trecut amintirea lui
Ludovic al XI-lea, regele Franţei, contemporan cu Dracula: diverşi romancieri şi
dramaturgi din această vreme "îşi dau silinţa să zugrăvească cele mai sinistre torturi
imaginate de Louis XI, dar descrierile lor nu corespund întru nimic realităţii".

În ce-l priveşte pe Louis XI (1423-1483) este descris de istoricii francezi ca un despot

crud dar îl consideră prin toată activitatea sa un rege care figurează printre primii
fondatori ai unitaţii naţionale. Despre Louis XI, Istoricul Aug. Thierry spunea:
"Condamnarea rămâne şi de ea va rămâne încărcat, este oprobiul pe care conştiinţa
umană îl aplică memoriei celor ce au crezut că toate mijloacele sunt bune pentru a
impune faptelor jugul ideilor". (Aug. Thierry 1795-1856) Frumoasă frază nu mai că
ea aparţine unui om al secolul al XIX-lea, cu o atare concepţie de viaţă el nu va reuşi
să înţeleagă pulsul epocii, ceea ce se cheamă spiritul vremii lui Ludovic al XI-lea,
doar aşa se poate explica fenomenul că oamenii lumii moderne sunt atât de obsedaţi
de eul lor propriu, încât descoperă vampiri şi acolo unde nu-s, îl confundă pe un
domn bun român şi creştin, cu un asociat al diavolului. Totuşi vom fi nevoiţi să facem
o diferenţiere între părtaşii noştri la discuţii. Intelectualitatea franceză îşi respectă
trecutul, nu va face niciodată din Louis al XI-lea, un erou de epopee a groazei aşa
cum sunt românii gata să-şi facă din Vlad Ţepeş, o marfă de câştig, punându-i pe cap
o coroană ponosită, recompensă că şi-a găsit un loc în imperiul răului, cum ne stă
model Dracula-vampirul.

Acum vreo douăzeci de ani, Monica Lovinescu ne-a uimit înterpretând pe Oana din
Pe strada Mântuleasa de Mircea Eliade ca reprezentând România, noastră dragă. Am
protestat şi nu am admis aşa o înterpretare şi faptul că autorul nu a intervenit, ne
convinge astăzi că dna lătrătoare de la Europa liberă, a aflat poanta chiar de la marele
autor. Astăzi, consider că înfăţişarea României ca pe o nimfomană pe care n'o
satisface o turmă de păstori, vestiţi pentru mădularul lor scârbavnic, Oana uriasă, s'a
dat taurului săvârşind păcatul sodomiei ca mitica Pasifae, referinţă ce nu-mi mai pare
atât de nelalocul ei. Mai ales de când sub egida dlor N. Manolescu şi Cărtărescu, o
serie de indivizi au început să facă amor oral cu biata România - nu e nici o
posibilitate de a fi o greşală titlul scârnăviei ce-şi zice poezie, are titlu clar
ROMÂNIA - încât cu gura plină nu mai poate da niciun răspuns întrebărilor patriotice
ce i se pun. Şi acum vin şi dnii politicieni, şi nu din oricare fel când ei nu numai că
sunt la putere dar şi în guvern, încât graba lor e justificată, ar fi păcat să mai rămână
şi pentru cei nevoiaşi o parte neterfelită. La modă însă rămân, aviz codanelor, cei cu
penisul lung şi negru. Dă fiori, mai dihai ca sărutul pus cu dinţii răsturnaţi ai lui
Dracula, dar toţi ştiu că are proteză, bietul vampir, azi mâine rămâne ştirb şi scos la
pensie.
Fără glume, sunt singur şi mă simt de parcă aş fi râs într'un butoi cu doagele sparte,
cum mi-este şi capul. Ecoul său arată mai mult ca un plâns, ale cărui lacrimi se
solidifică nu altfel ca picurii de seu dintr'o lumânare.

Mă trezesc ca dintr'un vis urât, în cursul căruia urmănd o reţetă secretă a lui Freud,
mi-am dat seama că România noastră, arată ca toţi regii nebuni ai lui Corneliu Baba,
puşi unul lângă altul pregătiţi ca pentru marşul celor mai trişti cerşetori din întreaga
lume.

Să reviu de unde am plecat şi era vorba de Iudele care-şi vând ţara ca odinioară
soldaţii români sfânta cămaşă a lui Cristos, răstignit.

Cunoaştem cu toţii intervenţia lui Pilat să-l salveze pe Isus, mai ales că soţia lui se
zice era bună creştină. Când a văzut că nu are nicio influenţă asupra marilor Iudei,
care-l ameninţau să se plângă împăratului pentru sprijinui ce-l dă unui eretic
periculos, Pilat s'a spălat pe mâini rostind cuvintele, "sângele lui să cadă peste voi,
toţi". După secole scriitorul rafinat Anatole France într'o scurtă povestire ne poartă în
Roma antică, la casa unde stătea Pilat, după ce trecuse ani buni de la întâlnirea lui cu
Isus Nazarineanul, regele Iudeilor. Primeşte în vizită o mână de prieteni, unul
întrebându-l dacă ar putea să-i mai povestească amănunte despre procesul lui Isus, la
care ştia că a participat. Spre surprinderea tuturor, Pilat i-a mărturisit ca nu-şi
aminteşte de niciun proces, e drept că în perioada lui din Palestina a avut multe, dar
în mod special nu-şi aduce aminte de niciunul. Fără îndoială, autorul vrea să arate că
relatarea biblică nu are un suport real şi să recunoaştem că îşi pune la contribuţie
întreg geniul pentru a-i fi reuşit demonstraţia.

Şi fiindcă mintea omului nu are astâmpăr, creştinii ar fi gata să susţie că lui Pilat îi era
teamă să mai pomenească de respectiva întâmplare. Avusese de suferit din cauza
convertirii soţiei sale la noua religie, au încercat să-l forţeze să o părăsească, dar nu
au izbutit să-i despartă. În schimb, a fost purtat prin cele mai mizere colţuri ale
imperiului, şi nu mai cu ajutorul unor prieteni a fost eliberat din postul de funcţionar
superior, de rang judecătoresc, şi nu mai odată cu această retragere s'a întors la Roma,
unde trăia din veniturile unei moşii lăsate de tatăl său, mort nu de mult. Astfel că se
poate explica cu temei, tăcerea lui Pilat privind Judecata lui Isus. Şi astfel pot exista
două feluri de adevăruri, unul al lui Pilat, descris de Anatole France şi celălalt al
creştinilor.

Şi dacă ne vom întoarce la perechea Louis XI şi Vlad Ţepeş, vom putea desluşi o altă
diferenţiere de data aceasta de partea domnului român. Căci, dacă regele francez în
ultimii ani ai vieţii a trăit în chinurile şi remuşcările care îi ardeau inima, mai rău ca
pe un rug încins de flăcări, Vlad Ţepeş, sălbatecul băutor de sânge ar fi murit liniştit,
împăcat cu sine că şi-a făcut datoria, dacă n'ar fi fost omorât mişeleşte de turci ajutaţi
de oamenii lui Laiotă Basarab. În timp ce regele Franţei avea viziunea Judecăţii de
apoi, unde trebuia să dea socoteală de toate păcatele sale, conform religiei catolice
omul înfruntă flăcările iadului de unul singur, domnitorului român conştiinţa îi era
netulburată fiindcă supus lui Dumnezeu i-a înălţat câteva biserici dintre toate cea mai
strălucitoare se arăta a fi mănăstirea Snagov, dar mai avea şi alte ctitorii, după religia
ortodoxă cel ce ridică o Biserică va dobândi un loc în împărăţia cerurilor, alături de
îngeri, deci din partea veşniciei sufletului nu îi venea nici un fel de griji.
Moartea lui Vlad Ţepeş la sfârşitul anului 1476 sau începutul lui 1477 a fost o mare
pierdere pentru Ştefan cel mare, fratele bun, dar şi pentru Matei Corvin ca şi pentru
papa de la Roma, Sixtus al IV-lea. Toţi îi preţuiau vitejia pusă în slujba apărării
creştinităţii, N. Iorga consideră că moartea lui, a însemnat un gol ce a avut efecte
nebănuite, în primul rând asupra celor ce erau înscrişi în primele rânduri ale acestei
lupte, dacă în acest sens N. Iorga scrie: "dacă această nenorocire (moartea lui Ţepeş)
n'ar fi luat creştinătăţii şi neamului nostru pe straşnicul domn al vitejiei sângeroase,
Ştefan s'ar fi simţit altfel faţă de turci ... încercările turcilor împotriva lui n'ar fi izbutit
şi niciodată cetăţile de la Dunărea de Jos n'ar fi ajuns în mâna sultanului ...".

Un mai ales elogiu adus lui Vlad Ţepeş nici că se mai putea, şi cum el a ieşit de sub
pana inspirată a marelui istoric, el îi lăsa nemuritoarea expresie de "straşnicul domn
al vitejiei sângeroase" ca definitorie pentru activitatea lui, pavază a neamului şi a
creştinătăţii.

În timpul primei domnii Vlad Ţepeş avea legături cu vestitul papă Pius al doilea
(Enea Silvio Piccolomini) (1458-1464) cel ce i-a salutat victoria asupra lui Mahomed
II, şi a asistat cu îngrijorare la arestarea voevodului român, prizonierat care a durat 12
ani. A încercat, prin secretarii săi să-l convingă pe Matei Corvinul să-l elibereze din
temniţă.

Acelaşi papă Pius al doilea a ţinut mult să organizeze o cruciadă împotriva păgânilor
dar sosind la Ancona, nu s'a prezentat niciunul din marii săi aliaţi, ceea ce a însemnat
o înfrângere atât de mare încât nu peste mult de la acest eşec marele Papă a încetat
din viaţă.

Important pentru noi, era faptul că întâmplarea Papei Pius al II-lea ne demonstrează
că în acei ani, puterile apusene se aranjaseră cu turcii deci nu vedeau nevoia unei
cruciate, crezul vieţii lui Pius al doilea. Propriuzis, noi românii reprezentaţi de
"straşnicul domn al vitejiei sângeroase", Vlad Ţepeş, şi alături de el Ştefan cel mare şi
sfânt, au ţinut piept urgiei otomane şi au apărat Apusul să nu cadă sub puterea
Turcilor.

Aceasta e o realitate fără nicio înfloritură poetică.

După succinta noastră prezentare, putem deduce că de prin 1976, zarva pusă în slujba
lui Dracula vampirul, în România a amuţit ca prin minune, până în zilele noastre când
un ministru al turismului, rătăcit la putere şi nu e singurul, a redeschis procesul lui
Dracula, cu ajutorul lui visând să dea marea lovitură, sub motivaţia că prin parcul de
distracţii Dracula, va strânge bani pentru restaurarea Sighişoarei - cartierul medieval -
care altfel va dispare de pe suprafaţa pamântului.

Dar cine oare îl crede?

Cu această ocazie doresc să completez unele date pe care N. Stoicescu nu le-a abordat
în excepţionala sa lucrare dedicată lui Vlad Ţepeş, explicabil, odată ce nu se ocupa
propriuzis cu problema lui Dracula de Bram Stoker decât marginal, dar ceea ce a scris
şi a citat, are în parte caracterul esenţialului căruia eu îmi permit să-i aduc unele
modeste completări.

Desigur, N. Stoicescu are dreptate că e vorba de un modest scriitor irlandez, cu

predilecţie pentru evenimente supranaturale, în acei ani Bram Stoker (1847-1912) era
tocmai în căutarea unui astfel de subiect. Stând de vorbă cu colegul său de lojă
masonă, profesorul ungur, Arminius Vambery (şi nu van Bery fiindcă nu e olandez,
cum îl scriu unii în ţară) acesta din urmă îi îndreaptă atenţia asupra voevodului român
Vlad Ţepeş, Drăculea, Dracula pe limba engleză. Despre domnul român cronicele
germane, contrar celor de limbă slavonă, au scris cele mai mari grozăvii după ce Vlad
făcuse câteva incursiuni în sudul Transilvaniei, jefuindu-i pe negustorii saşi, din jurul
Braşovului. Să reţinem momentul; profesorul ungur nu avea de ce să-i vorbească de
bine pe români, aceştia tocmai terminaseră procesul Memorandului, şi fiecare dintre
fruntaşii mişcării primiseră partea lui de condamnare la închisoare. Drept urmare
Bram Stoker n'a vizitat niciodată Transilvania, descrie însă o călătorie la Cluj şi în
alte localitaţi unde se vorbea numai ungureşte, probabil cum le-ar fi vrut să fie
colegul său lojă masonă. (Apartenenţa celor doi a fost consemnată în presa germană
când s'a ocupat şi ea de fenomenul actual "Dracula", deci nu există niciun dubiu că
cei doi erau membrii unei societăţi oculte. Ţinută în secret pre vremea celor doi,
astăzi, francmasoneria a devenit o societate deschisă, nu-şi mai tăinuieşte membrii,
deci noţiunea de ocultă nu i se mai potriveşte, aşa cum îmi scria într'o scrisoare
maestrul Pamfil Şeicaru).

Fără îndoială Bram Stoker, cum scrie pe drept N. Stoicescu, nu s'a trudit să studieze
Istoria românilor sau să citească măcar dările de seamă din limba slavonă, favorabile
domnitorului, citate astfel de N. Stoicescu: "În timp ce povestirile slavone răspândeau
în răsăritul Europei faima unui Dracula luat ca model de suveran autoritar, care
folosea măsurile cele mai aspre pentru stârpirea abuzurilor, pentru întărirea autorităţii
centrale, întronarea ordinei, dreptăţii şi cinstei, naraţiunile germane şi producţiile
literare inspirate din acestea sau din mediul ostil lui Vlad Ţepeş făceau să circule în
apus imaginea unui alt Dracula, tiran crud şi sângeros."

Cine îşi mai amintea că Adam Mickiewich, revoluţionar polonez, în cursul său de
literatură slavă ţinut la Paris în anii 1841-1842 a elogiat pe Vlad Ţepeş, după cum l-a
găsit citat într'o povestire slavonă, cunoscută doar în Rusia?
Sigur că aceste surse nu-l înteresau pe Bram Stoker vânător de senzaţional ieftin, o
scrie şi N. Stoicescu, pe el îl interesau crimele lui Jack spintecătorul, activ la Londra
între August-Noembrie 1888, influenţat de faptele acestuia îl transformă pe Dracula
în vampir însetat de sânge, fără nicio trăsătură a domnitorului român Vlad Ţepeş.

A rămas pentru mine sarcina de a rezolva originea acestui Dracula descris de

mediocrul Bram Stoker, total străin folclorului şi simţirii româneşti.

În acest sens, am făcut o descoperire, pe drumurile mele italiene, care merită cel puţin
să fie reţinută, şi sincer mă miră că nimeni nu s'a ocupat de acest aspect, pe care o să-l
prezint în cele următoare. Adică, e mai mult ca sigur, cronicarii saşi calomniindu-l pe
Vlad Ţepeş l-au făcut vampir sugător de sânge, având grijă ca totodată să fie înţeleşi
de cei cărora li se adresau, astfel că figura vampirului trebuia să fie deja cunoscută în
Apus pentru a fi adecvat recepţionată.

Iată dovada: în Palazzo Publico, Salla della Pace din Siena, Ambroggio Lorenzetti, un
pictor din Trecento, mult elogiat de Vasari, în fresca celor două guvernământe, l-a
reprezentat pe cel rău, sub forma unui vampir, cu cei doi canini inferiori desvoltaţi în
aşa fel încât ies proeminenţi din gură, exact ca la Dracula din filmele americane cu
Cristoph Lee, chiar dacă acolo e vorba de caninii superiori, schimbarea nu trebuie să
tulbure, fiindcă esenţa rămâne aceeaşi. Şi să reţinem că acest vampir, sugător al
sângelui poporului a fost realizat în 1337-1339, cu un secol şi jumătate înainte de
existenţa lui Vlad Ţepeş, iar artistul nu a părăsit Italia de mijloc, a pictat câteva fresce
memorabile în lăcaşul de jos al Bisericii San Francesco din Assisi. Faptul că vampirul
a ajuns să simbolizeze pe conducătorul rău înseamnă că mitul său în Apus era de o
vechime mult mai mare, fiindu-i caracteristic şi activismul său specific.

De-altfel, sângele era considerat în tradiţia popoarelor din Apus ca un material ce-i
împrumută consumatorului său o recăpătare a tinereţii pierdute, visul realizat şi a lui
Faust de Goethe dar să recunoaştem cu alte procedee magice, în care vrăjitoarele îi
dau eroului să bea o simplă licoare, dar cu aceleaşi efecte mirifice de întinerire.

În plină Renaştere, celebrul Pico della Mirandola, cel ce susţinea că el cunoaşte tot
din lumea asta şi încă vreo câteva probleme mai mult, arată că există două feluri de
magie. Cea dintâi şi cea mai veche este cea pe care o cunoşteau Grecii, ea se întemeia
pe utilizarea puterilor oculte ale unor fiinţe misterioase, care întrucât puteau să facă şi
rău, nu puteau fi bune. Cei de astăzi o numesc "magie neagră" sau "demonică". E
magia vrăjitorilor şi vrăjitoarelor, ele îşi iau puterea din contactul cu diavolul şi
merită să li se aplice pedepse grele. Mai există şi un alt fel de magie, zisă "naturală"
ea nu foloseşte decât forţele naturii adică pe cele puse de Dumnezeu în lucruri atunci
când le-a creat.

Deşi condamna magia neagră ea se practica mai departe, astfel că la sfârşitul

secolului al XVIII şi începutul secolului al XIX-lea, Goethe recunoştea că prin Fust a
practicat toată viaţa magia, şi nu ne lasă nicio îndoială că era vorba de cea neagră,
odată ce tutorele său devenise diavolul, prin contractul încheiat cu Divinitatea, în
persoană.

Dar în anul 1791 ca unul din cei mulţi, Carl von Knoblauch zu Hatzbach scrie o carte
"Cartea de buzunar pentru cel luminat şi neluminat" în care caută să explice din punct
de vedere raţional credinţa popoarelor europene în vampiri şi astfel să o combată. Ori,
bine înţeles, că nu era o înfluenţă de dată recentă, de unde scriitorul german face
legătura vampirismului european apusean cu lamiile şi harpiile culturii elene, deci
datează din antichitate.

R.T. Mc Nally şi Radu Florescu repetă credinţa după care sângele ar fi sursa vieţii şi
vitalităţii. Ideea de a bea sânge pentru a transmite puterea de a trăi renăscut de la cel
viu la cel mort, este principiul vampirului prin care el întră în istorie. Sângele este
viaţa, aşa citează Dracula din Deuteronom 12:33, în romanul lui Bram Stoker. Şi
autorii ar fi trebuit să arate că litera biblică e luată în deşert, deoarece acolo se
recomandă chiar contrariul: "12:15. Totuşi, când îţi va pofti sufletul, vei putea să
junghii şi să mănânci carne, oriunde vei trăi, după binecuvântarea pe care ţi-a dat-o
Domnul, Dumnezeul tău; cel ce va fi necurat şi cel ce va fi curat vor putea să
mănânce carne, cum se mănâcă cea de căprioară şi cea de cerb. 16. Numai sânge să
nu mâncaţi, ci să-l vărsaţi jos, ca apa."

Deci Dracula ca întrupare a diavolului, nu poate să se supuie legilor divine, deviza lui
este să bei sânge, fiindcă "sângele e viaţă".

Aceiaşi autori ne prezintă câţiva mari artişti europeni preocupaţi de motivul

vampirismului, încă o dovadă peremptorie că originea acestui mit se află în Apusul
Europei şi nu cum fals încearcă să ne demonstreze Bram Stoker că el provine din
Transilvania, transformându-l pe viteazul nostru Vlad Ţepeş într'un monstru, sugător
de sânge.

Astfel, putem admira cu înfiorare desenul din ciclu "Dezastrele războiului" de Goya
întitulat "Consecinţele" în care o fiinţă pe jumătate vultur, pe jumătate vampir suge
sângele din pieptul unui mort. Pentru a face şi mai terifiantă întreaga scenă, vampiriul
e înconjurat de o serie de lilieci, gata de atac, iar lângă cadavru distingem un şobolan.
Este o demnă creaţie a unui geniu prins în plasa disperării, pe care nu o poate
compara decât cu un act de vampirism pe care îl vede în totală linişte de mormânt
datorită surdităţii sale.

A doua imagine face parte din ilustraţiile lui Gustave Doré pentru Divina Comedie de
Dante. Eroii principali s'au transformat în doi vampiri care se devoră unul pe altul,
aflaţi de-asupra unui rău al infernului, din care o figură neagră îi încită,
înspăimântându-i. Sus pe malul înalt, Dante însoţit de Vergiliu priveşte la ei cu milă.
Sunte perechea nefericiţilor îndrăgosţiţi Francesca da Rimini şi Paolo di Malatesta.
Şi ca să încheiem acest şir de aleşi artişti ne vom referi la Max Klinger (1857-1920)
acesta în lucrarea "Vampirul coşmar" înfăţişează un animal neprecizat, pregătit să
sugă sângele din trupul unei tinere care doarme. Scena e parcă scoasă din filmele
"horror" ale Hollywoodu-lui.

De subliniat că această creaţie a văzut lumina zilei între anul 1897-1919, când Stoker
a publicat romanul Dracula şi anul 1919 când Murnau a început să ecranizeze filmul
Nosferatu.

În cadrul spiritului faustic european, german desvoltat în felul lui Faust de Goethe,
prezent de altfel până astăzi, inclusiv în Anglia, numai că el se îmbogăţeşte prin
empirismul specific britanic devenit pragmatism în ediţie americană, şi printr'un
puritanism din ce în se mai formal, în acest context biserica anglicană nu mai
înseamnă mare lucru.

Ca o reacţie la această orientare, fără să-şi trădeze matricea creatoare specifică, s'a
recurs la un fantastic, desigur terestru dar influenţat şi de ceţurile nordice, pline de
mistere, ce totuşi sunt de rezolvat de mintea omului, chiar dacă par uneori greu de
înţeles. Să ne gândim la scena când Hamlet se întâlneşte cu stafia tatălui său, şi nu
vom putea nega fiorul amestecat cu un sentiment de groază care ne stăpâneşte nu
numai în această piesă shakesperiană, sigur unul din pilonii unicului teatru englez.

Dar dacă putem evidenţia chiar la cel mai mare autor dramatic al tuturor timpurilor
anumite calităţi diriguitoare, nu va mai uimi pe nime că din atare surse s'au născut
povestirile şi romanele de groază numite şi gotice, atât de proprii spiritului anglo-
saxon. Cum s'ar spune nu se contestă empirismul vieţii dar va trebui să se admită că
există probleme ce se adresează minţii şi sufletului, depăşind obişnuitul zilnic, fără să
treacă într'o altă lume, fiindcă în final, faţa lucrurilor se va defini tot în noţiunile
limbajului nostru, nu altundeva. Aici vom descoperi şi satanismul lui Byron şi celebra
apărare a Poeziei al lui Shelley.

Dar cu această ocazie am dori să aducem în discuţie o altă întâmplare cu efecte

nebănuite de nimeni, atunci când ea a avut loc.

În vara anului 1817 poetul Percy Bisshe Shelley împreună cu soţia sa Shelley Mary
Wollstonecraft (1797-1851) au fost învitaţi la o întâlnire literară, între prieteni, în vila
lui Byron de pa malul lacului Geneva. Când marele poet, amfitrionul a propus pentru
a trece peste plictiseala zilelor ploioase să povestească fiecare dintre invitaţi câte-o
întâmplare cu stafii, cât mai de groază, Mary Shelley s'a prezentat cu macabra relatare
despre Frankenstein prin aceasta i-a impresionat pe cei prezenţi, fără să bănuiască
niciunul câţi imitatori va avea în viitor, odată ce nicicând nu va putea fi învinsă
bucuria cu care omul gustă groaza când o citeşte, bineînţeles.

Merită să ne oprim asupra subiectului tratat de Mary Sheley Wollstonecraft, cartea

purtând titlul complet Frankenstein sau modernul Prometeu, roman de groază.
În scrisori şi însemnări zilnice un explorator al polului nord numit Robert Walton,
povesteşte viaţă unui talentat om de ştiinţă, Victor Frankenstein, născut în Elveţia, la
universitatea din Ingolstadt asistă la o experienţă prin care se atinge secretul vieţii.
Fascinat de găsirea "elixirului vieţii umane", depăşeşte limitele ştiinţelor exacte şi
reuşeşte să alcătuiască chiar un corp omenesc, căruia îi dă viaţă. Făptura
monstruoasă, creată de un modern Prometeu, e lăsată să circule în lume dar pe unde
ajunge, oamenii îi arată ură şi scârbă iar din cauză că nu poate fi iubit începe să
omoare pe cei din jur, primele victime fiind tatăl şi fratele mai mic ai lui
Frankenstein. Savantul se gândeşte să-i construiască o partneră dar gândul că
monstrul respectiv ar putea să aibe moştenitori îl opreşte de la respectivul act de
creaţie. În continuare monstrul plănuieşte să-l omoare pe cel ce l-a făcut. După ce-i
ucide şi tânăra nevasta şi pe cel mai bun prieten al său, Frankenstein se hotărăşte să
plece în călătorie în mai multe ţări. Când ajunge în Arctica se urcă pe bordul vasului
condus de Walton. Curând însă în pustia arctică monstrul îşi răneşte grav tutorele care
moare în braţele căpitanului, pe când monstrul dispare pe o bucată de ghiaţă în
întunerecul nopţii polare.

Cu siguranţă autorarea a impresionat prin tehnica povestirii şi imaginaţie poetică aşa

cum se cultiva în cercul lui Shelley şi Byron dar astăzi monstrul lui Frankenstein a
devenit actual prin faptul că mijloacele cercetătorilor ştiinţifici au ajuns atât de
perfecţionate încât ar putea să construiască un nou exemplar cu aceleaşi capacităţi de
distrugere, aspecte ce scot romanul lui Mary Shelley din cadrul celui simplu de
groază şi îi conferă o importanţă şi mai mare în contemporaneitatea secolului nostru.

Parcă ar fi posedat intuiţia profeţiei, însuşirea pe care o au poeţii după Percy Bysshe
Shelley, Mary nu-l omoară pe monstrul lui Frankenstein, îl lasă să dispară plutind pe
o bucată de ghiaţă în noaptea pustiului polar, parcă lăsând în urmă ameninţarea, că se
va întoarce odată înapoi când nu va fi o victimă a imaginaţiei unui scriitor ci un om în
carne şi oase.

Mary Wollstonecraft Shelley când a scris romanul Frankenstein sau un modern

Prometeu, nu avea decât 18 ani.

În literatură figurile de vampiri au apărut mai des, chiar dacă mai discret, nu purtau
tot echipajul prevăzut de autorul romanului Dracula. Astfel Coleridge în poemul
neterminat Christobal, curioasa doamnă Geraldine ar putea fi un atare vampir mascat,
sau în povestirea lui Byron protagonistul Augustus Darvell. Incitat de Byron în 1819
medicul Polidori publică "Vampirul" urmat de o serie de romane cu vampiri şi piese
cu acelaşi subiect. În 1872, Sheridan Le Fanu îşi editează cartea Carmilla, eroina
fiind o vampiră lesbiană.

Iată, câţiva antecesori ai lui Bram Stoker, cu lucrări ce exemplifică romanul de groază
englez ca gen specific spiritualităţii autohtone, anglo-saxone, la care se adaogă şi
romanele cu detectivi unul mai celebru ca celălalt, poate cel mai înzestrat cu geniu ar
fi Shelok Holmes eroul lui Conan Doyle.

Înainte de a ne ocupa de Dracula lui Bram Stoker, ne vom opri la un alt personaj de
vampirism femenin de data aceasta real, e vorba de Elisabeta Bathory, o contesă
autentică din secolul al 17-lea, contesa sângeroasă.
S'a născut în 1560 în partea de Ungarie unde se termină munţii Carpaţi. Familia
Bathori era una din cele mai vechi familii de nobili din Transilvania, printre ei a
figurat un cardinal, mai mulţi principi de Transilvania iar vărul Elisabetei contele
Gyorgy Thurzo, era chiar primul ministru al Ungariei, totuşi cel mai vestit din toţi a
fost regele Poloniei, Stephan al IV-lea Bathory, din 1575 până la moarte, în 1586.
Respectiva familie s'a stins în cursul secolului al 17-lea.

Elisabeta Bathori era copilă de 15 ani când s'a căsătorit cu contele Ferencz Nadasdy,
în Mai 1575, el având 26 de ani. Soţii au trăit apoi în Castelul Csejte în Nyitra,
regiunea localizată în nord-vestul Ungariei. Dar cum Ferencz era mai tot timpul
plecat, Elisabeta a putut fi introdusă de o servantă, Turko, în practicile oculte ca mai
târziu, şi pe încetul, începuse să chinuie pe unele fete, servante ale castelului.
Desigur, în această aventură periculoasă avea complici pe maiordomul-major şi
câteva servitoare, pe care evităm să le mai numim. În 1600 Ferencz muri, şi fiindcă
după naşterea a trei copii, cum îi era teamă că va îmbătrâni, Elisabeta ca să nu-şi
piardă cumva frumuseţea, este epoca în care începe să se dedea la nişte atrocităţi
incredibile. Înainte de toate îşi alungă din castel soacra cu care se ura, în acest mod
putea să facă tot ce doreşte în vastele sale apartemente, asupra cărora devenise
singura stăpână.

Totul decurgea după un tipic bine stabilit. Contesa Elisabeta apuca dur cu mâna pe o
fată şi insista până simţea că sângele ei lăsa urme şi pe mâna sa. Pentru ea, sângele
era elixirul vieţii, prin el va reuşi, sigur să-şi menţină frumuseţea care deja începea să
se vestejească. Un tablou, azi dispărut, o arăta pe Contesa Bathori tânară şi plină de
nurii pe care sigur i le împărtăşise, la naştere zeiţa Venus, ceea pururi frumoasă. La un
semn al Elisabetei întrau pe scenă Johannes Ujvary şi Thurko. Ei desbrăcau fata, tăiau
adânc acolo unde era în prealabil însemnat şi recoltau sângele într'un vas mai mare şi
când acesta era bine umplut Elisabeta lua o baie pentru a-şi înfrumuseţa întregul trup.

Astfel în următorii zece ani Elisabetei, oamenii ei îi procurară tot fete noi, pentru a se
executa ritualul drenării sângelui în care contesa pur şi simplu se scălda. Totuşi într'o
zi o fată a reuşit să evadeze şi să aducă la cunoştiinţa autorităţilor grozăviile
întâmplate la Castelul contesei Elisabeta Bathori.

Înştiinţat, regele Mateiaş al doilea, dă ordin de a se interveni, trupele de soldaţi şi de

gardă au asaltat castelul Csejthe sub comanda vărului Elisabetei, Contele Gyorgy
Thurzo, primul ministrul al Ungariei.
Aspectul interior al castelului arăta jalnic: mai în fiecare încăpere se găsea câte o fată
moartă prin exsanguinare şi altele vii al căror corp era străpuns de mici cavităţi; în
închisoare se aflau alte fete în viaţă, dintre acestea unele cu corpurile străpunse. De
desubtul castelului, s'au deshumat corpurile a 50 de fete.

S'a ţinut proces la Bitcse, fără ca Elisabeta să fi apărut înaintea curţii, ea de altfel se
afla cu domiciliul forţat în castelul ei. Majordomul Ujvary a mărturisit că el însuşi a
momit şase fete cu promisiunea că li se va da la castel un serviciu de servitoare.

Toţi au fost executaţi înafară de Contesa Elisabeta: ajutoarele sale au fost decapitate
şi apoi arse şi majordomul, care a mărturisit că 37 de fete au fost omorâte.

Mai întâi regele Mateiaş al doilea, a cerut pedeapsa cu moartea a Contesei Elisabeta
Bathori, dar cum era vara prim ministrului său a amânat la infinit executarea
sentinţei, aşa că până la urmă a fost singura supravieţuitoare a masacrului din castelul
Csejthe. Faptul că Elisabeta a refuzat să se considere nevinovată dar nici vinovată,
participând cu indiferenţă la tot ce se întâmpla în jurul ei, ne determină să bănuim la
ea o suferinţă nervoasă de tipul schizofreniei, de unde se explică dedublarea eului,
simptom caracteristic pentru bolnavul psihotic care trăieşte într'o lume a lui,
înterpretează toate simptomele după logica sa proprie care nu aparţine celorlalţi
semeni de-ai săi. Dar cum ajutoarele sale erau perfect normale, poate cu anumite
înclinări psihopatice de tip sadic, am putea să ne gândim la zicala ungurească ce zice
"că un nebun face alţi o sută"!.

În schimb, Elisabeta B. a fost închisă într'o cameră căreia îi fuseseră zidite uşi şi
ferestre, lăsăndu-i-se o comunicare strâmtă prin care i se introducea mâncarea. Astfel
că Elisabeta trăia ca un cadavru viu, total despărţită de lumea de afară. Cam la patru
ani de la zidirea ei între cei patru pereţi se spune că unul din gardienii postat să o
păzească, ar fi dorit să o vadă pe femeia despre a cărei frumuseţe se vorbeşte în lung
şi în lat. A privit deci în cameră luminând-o cu torţa sa: Contesa murise zăcând cu
faţa spre podea.

Fără îndoială Elisabeta îşi dăduse seama că băile ei în sânge nu i-au putut reda
tinereţea, totul a fost o simplă şi amarnică amăgire. Şi ca nu cumva să-i vadă cineva
că poartă un chip de femeie bătrână, cu un ultim efort, singură pe patul morţii s'a
căznit să moară cu faţa în jos, să n'o vadă nimeni.

Din punct de vedere ştiinţific desigur Elisabeta a săvârşit acte de vampirism feminin
de neiertat, va rămâne condamnată pe toţi vecii şi cercul pervertiţilor din Infernul lui
Dante se va completa cu un caz unic, toate grozăviile petrecute în Castelul Csejthe se
vor preface într'un râu întunecat ce o va îneca în murdările lui, ca lupta să reînceapă
prin reînvierea duhului blestemat, astfel că suferinţele femeii, ca şi muncile inutile ale
lui Sisif, vor fi reluate mereu, nu vor cunoaşte oprirea fiindcă ea nu există în sânul
veşniciei.
La urma urmelor marea eroare a contesei sângeroase a fost aceea că a încercat să
schimbe legea marei treceri, care bine se ştie, face parte din rânduiala bunului
Dumnezeu, cine o urmează este fiul lui bun, cine vrea să i se opună trebuie să se
întovărăşească de-acuma cu diavolul după exemplul rătăcit, chiar dement, al
Elisabetei Bathori, contesa sângeroasă.
Există pilde nobile când eroii aventurilor vieţii procedează chiar în mod invers. În
basmul Tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără moarte, fiul de împărat părăseşte veşnicia
pentru a se întoarce pe meleagurile sale natale. Exemplul l-am mai dat, important e
să-l reţinem, ca modalitate de fiinţare a sufletului nostru, element de bază a ceea ce
numim spiritualitate românească. Dacă românul crede, cum susţine M. Vulcănescu,
că lumea aparţine unei rânduieli divine atunci şi marea trecere îşi are rostul ei, chiar
dacă noi nu-l înţelegem.

Şi fiindcă am ajuns la un punct decisiv al prezentării noastre, credem că am

demonstrat, nu numai că noţiunea de vampir e străină folclorului şi culturii poporului
nostru, dar încă înainte de a analiza romanul lui Bram Stoker, Dracula, ne putem da
seama că acest mit-superstiţie a bântuit secole de-arândul la popoarele apusene
europene, nu am să mai repeta convingătoarele noastre argumente.

Am schiţat originea romanelor gotice de groază, ca esenţiale pentru spiritul empiric

englez care pe această cale încearcă să-şi mai completeze destinul, cu producţii
imaginare, fără să depăşească lumea de aici, când nu crede în nicio alta de dincolo.

Azi, după O. Spengler, spiritual Apusul se cuvine definit ca fuastic şi asta fiindcă
opera Faust de Goethe a prevăzut întocmai concepţia teoretică şi mai ales practică a
omului modern, aşa cum s'a desvoltat el până în vremurile noastre. Fără îndoială
Faust al lui Goethe este o carte profetică, lumea noastră se conduce după percepetele
lui Mefisto, inclusiv îi adoptă morala peste adevăr şi bine.

Dar şi în acest caz, englezii s'au ocupat de problema lui Faust, mult înainte, încă de
pe vremea când legenda drului Faust a apărut într'o ediţie protestant moralizatoare,
tradusă din germană, şi anume încă din 1592 a fost scrisă The tragical history of dr.
Faustus (Tragica istorie a doctorului Faust) de Christopher Marlowe (1564-1593).
Eroul se străduie după putere, are o nemărginită voinţă de a cunoaşte şi un dor nestins
după frumuseţe, deci prezintă caracterele omului din Renaştere. Îşi vinde sufletul
diavolului pronunţând cuvintele "Consumatum est", şi repetă pe cele ale
Mântuitorului pe cruce, săvârşind o blasfemie.

În curând Mefisto nu-l mulţumeşte, dar nici nu caută salvarea graţiei divine, încât plin
de pocăinţă e cutremurat de viziunea infernului care i se arată.

Piesa este una din marile realizări ale teatrului elisabetan, contemporan cu genialul
Shakespeare. Tot în literatura engleză irlandezul Ch. Robert Maturine (1782-1824)
scrie o carte "Melmoth pelerinul" de, aventuri, unele macabre, eroul îşi vinde şi el
sufletul diavolului ca să nu găsească pe nimeni să-i preieie locul, în cele din urmă
intră în iad, după unice peripeţii. Deşi, cunoştea Faustul lui Goethe Maturine respectă
finalul lui Marlowe şi am mai menţiona că Balzac scrie o scurtă povestire întitulată
"Melmoth reconcilié" în care Melmoth se reîntoarce pe pământ de oarece, acolo
stăpânesc noile forme diavoleşti adică instituţiile bancare.

Iată cum Goethe a avut terenul pregătit să scrie capodopera sa Faust, încât Lenau nu a
reuşit, nici pe departe, să-l concureze pe magul de la Weimar, redactând şi el un
Faust, cu totul subiectiv şi cu preocupări de sinucigaş, ceea ce l-ar apropia mai mult
de Suferinţele tânărului Werther, dar nu are unitatea acestuia.

De-acuma putem să susţinem că predilecţia pentru sânge ca vampir, este o însuşire a

spiritului apusean, de care aparţine de altfel însuşi Bram Stoker şi întreaga galerie de
romane de groază, gotice.

Cu câţiva ani în urmă, vreo cinci, s'a scos la şcoala de Arte frumoase un concurs, la
Frankfurt, de profesor la catedra de pictură. S'a prezentat un individ, zicea el cu
pregătire solidă în domeniu, şi ca subiect de admitere şi-a ales o temă proprie, aşa
cum era de fapt prevăzut în planul examenului. Zis şi făcut. La ora dată, domnul
respectiv, adună într'un cerc mare pe studenţi, lămurindu-i că vor participa la un
ritual, ececutat numai de el. Astfel că în mijlocul sălii avea o masă şi nişte cuţite
tăioase cu o găleată destul de mare, mai la o parte. În timpul următor, "profesorul"
aduce pe masă o oaie, cred că-mi amintesc bine şi nu peste mult începe să dreneze
sânge din bietul animal, după procedeul aplicat de contesa Elisabeta Bathori
împreună cu ajutoarele sale, tinerelor fete angajate ca servitoare la castel. Am omis să
spun că lovitura era mortală, maestrul ştia unde să lovească pentru a ajunge stăpân pe
tot sângele animalului, în aşa fel că odată cu ultima picătură de sânge să moară şi
oaia.

Deci, după ce-a umplut vadra, presupusul pictor îşi spală mâinile în masa de sânge,
cu plăcerea pe care a simţit-o aceeaşi Contesă, când intra cu tot trupul în baie.

Dar ceremonialul nu se temninase, din anumite puncte de vedere abea începea. Adică,
dl. artist şi-a amintit la ce-i putea sluji sângele, încât a scos ca un scamator din
buzunar o pânză mare de tot, pe care picta cu degetul, sângele slujindu-i drept
culoare, parcă mai muiase şi penelul în găleata cu sânge dar nu sunt sigur, oricum
acest instrument era unul secundar fără nicio importanţă. Ieşiră nişte mâzgălituri
lipsite de formă, aşa că împreună cu toată reprezentaţia de gală, iritase atât de mult
asistenţa, încât după ce întreg ritualul a fost dat şi la televizor, în majoritatea lor,
locuitorii oraşului, au propus ca individul să nu fie în niciun caz acceptat la catedră şi
conducerea institutului şi-a dat consimţământul fără să stea pe gânduri. Dar cine a
crezut că afacerea s'a terminat cu bine s'a înşelat fiindcă omul nostru avea sfinţii lui,
astfel că peste câteva zile s'a revenit asupra primei decizii cu un alt mare scandal,
după care "noul dascăl" şi-a putut lua în primire catedra şi să-şi continue exhibiţiile
sangvine.
Iată un exemplu de a iubi sângele fără să fi vampir pe faţă, poate înclinaţiile se
sublimau în jocul de-a arta, reînviată prin elixirul vieţii, sângele.

Individul respectiv şi-a însuşit două axiome ale artei moderne de ultimă oră. În cele
dintâi, se cere să fi original, indiferent ce anume prezinţi, importantă e originalitatea.
Oare nu adevăraţi mari artişti au fost neînţeleşi şi respinşi pentru ca doar mai târziu
sau după moarte să cunoască gloria şi recunoaşterea totală? Nu mai că se pune
întrebarea prin ce se deosebeşte o ploscă pe care o pui sub un pacient nevoiaş, cu
plosca expusă nu ştiu la ce expoziţie internaţională ca operă de artă, probabil din
această cauză Brâncuşi se pozează lângă Duchamp Marcel - aşa îl cheamă pe omul cu
ploşca - şi Tristan Tzara cel ce a desfiinţat şi ultimele şiruri de poezie.

Şi în al doilea rând să te ţii tare în şea, să te lauzi peste tot că eşti un mare artist, altul
ca tine nu-i, chiar dacă nimeni nu va înţelege la ce lucrezi, doar la procesul din
Statele Unite s'a dat sentinţa că operă de artă e ceea ce artistul zice că este. Poate cea
mai nedreaptă judecată căci se pune problema cine va hotărâ dacă un om e sau nu
artist. Răspunsul vine ca de la sine: "Cine altcineva, dacă nu eu" ripostează cel cu
ritualul sângelui, şi astfel arta cade tot mai mult în mâini de amatori, şi obiectul se
deteriorează vâzând cu ochii, până pur şi simplu dispare!A fost şi s'a terminat: ARTA!

După cum Cântecul Nibelungilor, motiv preluat în tetralogia muzicală a

compoziturului R. Wagner, exprimă eroismul unor fii de zei, tot aşa, legenda căutării
Graalului, până la Parcival este un mit creştin, amândouă operele poetice rezumă
credinţele omului apusean din Evul Mediu până în pragul Renaşterii, în aceeaşi
perspectivă tragedia Faust de Goethe, câştigând o viziune profetică, descrie cu
uimitoare fidelitate modul de a fi şi a gândi ale omului modern, ajuns contemporan cu
noi (spirit faustic după O. Spengler şi Nae Ionescu).

În cele următoare voi insista asupra unor pasagii din lectura cărora cititorul îşi va da
seama nu numai de amatorismul romanului Dracula de Bram Stoker dar şi de
perniciozitatea unor idei pe care le popularizează într'o epocă în care violenţa şi ura
înlocuieşte pacea şi iubirea dintre oameni.

Vampirismul, de-acum bine se ştie, s'a răspândit în toată Europa inclusiv Sârbia lucru
de care noi ne îndoim puternic, dar oricum nu e vorba de România, străină de cultul
vampirismului. În acest sens tradiţia popoarelor europene ne învaţă că sunt cazuri, că
unii oameni nu mor cu adevărat, şi după un timp, fie şi secole, se scoală din groapă şi
noaptea îşi muşcă victimele sugându-le sângele din gât condamnându-le ca după
moarte să fie şi ele vampiri. Şi mai ştim, după reprezentările din filmele americane,
că aceşti vampiri au o deformaţie fizică le sunt ieşiţi puternic din gură cei doi canini
superiori, malformaţie ce îi ajută să sugă mai cu spor sângele, după vorbele
naturalistului Lamarck, funcţia crează organul, numai că aici există o adaptare la
exercitarea unei perversiuni ceea ce nu-i conform cu dumnezeiasca facere, de unde o
putem socoti creaţia diavolului.
Dar Stoker nu numai că îşi imaginează un vampir, sugător de sânge, dar ţine să-i dea
realitate istorică, după el vampirul monstru descris nu-i altul decât, domnitorul român
nemortul sculat din sicriul său, Vlad Ţepeş. Să reţinem, că afirmaţia este clară, sursa
de informaţie fiind, după cum am mai scris-o - profesorul ungor, coleg de lojă
masonă, Arminius Vambery.
În acest sens, contele Dracula de patru sute de ani e un nemort, care-şi poate părăşi
sicriul între apusul soarelui şi răsăritul lui, deci noaptea, nu are imagine în oglindă şi
nici umbră. Să ne amintim, că cei cu legături diavoleşti, adică s'au vândut Necuratului
prezintă atare proprietăţi ca de pildă în povestirile lui E.T.A. Hoffmann sau
Chamisso, pe când Mihai Eminescu în Umbra mea nu prezintă asemenea legături, el
îşi lasă umbra unui domn care a luat viaţă, coborând dintr'un portret. Prin acest
schimb poetul vrea să-şi petreacă o vreme în lună împreună cu iubita lui, unde vor
găsi grădini paradisiace şi "o eternă repetiţiune a fericirii de ieri". Dracii sunt fiinţe
îndependente de om şi proaste cum ni-i prezintă humuleşteanul Ion Creangă în unele
povestiri de-ale lui şi totul e posibil fiindcă la român nu există mitul lui Faust, nici
vânzarea sufletului cu demonizarea fiinţei umane. Omul rău are anumite trăsături
influenţate de diavol, dar individual nu devine robul său legat prin contract, se poate
elibera de la ocnă, atunci când e pregătit sufleteşte.

Tânărul avocat din Londra Jonathan Harker soseşte în Transilvania pentru a trata cu
contele Dracula cumpărea unor pământuri în Anglia. Îl vizitează în castelul său
mohorât din Carpaţi unde la scurt timp îşi dă seama că, de fapt e prizonierul
monstruosului personaj. În acelaşi timp asistă la scene groaznice: Dracula părăseşte
castelul, luând forma unei vipere sau a unui liliac, coboară vertical de-alungul
zidurilor. Avea legături cu fenomenele naturale pe care le ţinea în puterile sale şi era
stăpân pe o turmă de lupi. La vederea sângleui prezenta crize de furie, în timp ce
curajosul Harker atacat de trei femei vampire aflat în pragul nebuniei totuşi până la
urmă reuşeşte să se elibereze, nevătămat. Ajungând, în Anglia, este înştiinţat că
Dracula e la Londra şi el, hotărât să-şi exercite şi aici acţinuea de satanizare. Dar nu
suntem în "întunecata" Transilvanie ci într'o ţară civilizată, în aşa fel că dr. Seward a
făcut apel la mai mulţi savanţi, între aceştia supersavantul olandez van Helsing.
Adăogându-li-se americanul Quincey Morris încep să-i facă zile grele lui Dracula,
care a putut să satanizeze pe Lucy Westenraa, o recoltă extrem de săracă dacă mai
socotim şi pe fata muşcată superficial la gât pentru a o face vampiră.

Totuşi nici respectivii oameni cultivaţi nu vor demonstra indulgenţă atunci când vor
avea cadavrul lui Lucy Westenraa îi vor împunge inima cu o săgeată, decapitând-o, îi
umplu gura cu usturoi, manoperă necesară pentru ca fata să nu ajungă după moarte
vampiră.

În faţa unei realităţi atât de potrivnice Dracula se hotărăşte să se întoarcă acasă în

Transilvania, dar are greutate să-şi găsească un scriu pe măsură, majoritatea dintre
cele cercetate având hostie în ele.
Am face două remarci: în descrierea lui Dracula, văduvit total de cel mai elementar
bun simţ, Bram Stoker caută efectele ce ingrozesc, poate să-şi închipuie oricine, cum
va impresiona publicul scena decapitării, cât şi transformările monstrului în viperă
sau liliac. Dacă am compara romanul Dracula de Bram Stoker cu Frankenstein de
Mary Shelley vom constata că primul se aşează din toate punctele de vedere la cel
mai inferior nivel al celebrelor romane de groază, gotice, iar referitor la Frankenstein,
romanul Dracula nu are niciun mesaj, refuză să stea la masa ideilor, adică practică
groaza şi teroarea spiritului pentru dragul ei de a se manifesta şi nimic mai mult pe
când la Mary Shelley, deşi efectele groazei nu lipsesc din contră abundă, ele sunt
descrise pentru a ne face să gândim asupra viitorului nostru ca oameni. Este deci o
diferenţă ca de la cer la pământ, şi popularitatea lui Dracula de Bram Stoker denotă
percepţie maladivă a cititorului de astăzi, histerizat de existenţa posibilă a monstrului
vampir, cum îl electrizează şi îl pun în extaz, ritmurile unei muzici ce-şi dovedesc
doar îmboldul spre cea mai de jos voluptate, a fi tu însuşi inferior chiar animalului.

A doua observaţie priveşte prezenţa sicriului ca un obiect obligatoriu în repertoriul lui

Dracula ori în această situaţie remediul vampirismului ar fi uşor de recomandat, ca
nemorţii să fie înmormântaţi direct pe pământul gol, cum se spune că i s'a întâmplat
Sfântului Francisc - bineînţeles i s'a împlinit ultima dorinţă, fiindcă vroia să fie
apropiat de fratele pământ, pe care-l iubea ca pe oricare lucru creat de mâinile
bunului Dumnezeu - şi mai în timpurile noastre lui Maupassant, acesta atât de chinuit
în timpul vieţii, spera ca prin contactul direct cu pământul, să dispară cât mai curând,
în elementele de bază ale naturii.

Continuând naraţiunea mai mult decât a modestului roman "Dracula" de Bram

Stoker, monstrul întors acasă în Transilvania, va fi atacat de întreaga lume civilizată
sub castelul său şi va fi învins, împungându-i-se inima cu o săgeată îşi va încheia
cariera de vampir şi ne întrebăm de ce a fost nevoie ca Lucy să fie decapitată dacă nu
pentru singurul efect de a înspăimânta, nu numai pe cei ce au asistat la oribilul ritual.

Dintre toţi combatanţii, moare americanul Quincey Morris în luptă cu ţiganul ce

păzea sicriul în care se afla închis Dracula.

Prin respectivul final, romanul Dracula primeşte felicitări unanime, chiar şi cei mai
înverşunaţi duşmani ai săi au trebuit să recunoască faptul că Bram Stoker a ajuns pe
drumul cel bun, închizând din nou încăperile subterane.

Putem face o reflecţie, în legătură cu sfârşitul lui Vlad Ţepeş, ucis de o mână de turci
şi români la comanda lui Laiotă Basarab. A fost omorât de paloşul unui trădător, cum
au pierit un Miron Costin, Constantin Brâncoveanu până la N. Iorga şi Ion
Antonescu, tocmai atunci când în lupta contra puterii otomane era cea mai mare
nevoie de ei. Era un moment greu pentru creştinătate de oarece ţările apusene s'au
aranjat cu turcul, şi aşa se face că nu au răspuns la chemarea la cruciată, în zadar papa
Pius al II-lea (humanistul Enea Silvio Piccolomini) i-a aşteptat la Ancona, nu s'a
prezentat niciunul din mari săi aliaţi.
Din toate aceste motive consider că identificarea monstrului Dracula cu Vlad Ţepeş
constituie un sacrilegiu, şi asta e valabil şi pentru cei ce fac reclamă castelului Bran
cu titulatura "vizitaţi castelul lui Dracula", deşi ştiu bine că ultimul nu a existat
niciodată.

În concluzia expunerii noastre am dori să arătăm de ce înfiinţarea unui Park Dracula

la Sighişoara ca oriunde în ţară, va da probleme grele, de parcă nu ar avea destule,
organizatorilor. Să le punctez, după cum urmează:

1. În primul rând e vorba de un fals şi înşelătorie istorică, odată ce nu există nicio

legătură între Dracula lui Bram Stoker şi personajul real, domnitorul Vlad Ţepeş,
Drăculea era numele tatălui său. Drept urmare tineretul apusean, mai ales partea nu
prea îndrăgostită de cărţile de orice fel, nu numai de istoria românilor, vor fi amăgiţi
şi mulţi vor jura că au văzut locurile pe care a trăit Dracula, eroul inventat al lui Bram
Stoker. Lucrul e uşor de realizat, fiindcă lipsa de cultură a viitorilor vizitatori va fi
strigătoare la cer, ei până nu au venit în România, nu au ştiut nimic de ea. Ori de-
acum înainte o vor cunoaşte ca ţara lui Dracula. Drept e asta? Nu, ci o mare
minciună, pe care o lansează un guvern gata să scoată şi din pietre, un câştig bănesc.

Acum câţiva ani, un tânăr din generaţia întâia de români americani, îl chema Todor
dar nu mai ştia româneşte, a venit în România şi singura lui preocupare era aceea să
ştie unde e castelul Dracula, bietul om nu mau cunoştea nimica din trecutul
strămoşilor săi, creerul său era spălat într'atâta încât nu era scris pe el decât cuvântul
magic: Dracula.

2. Nu e destul de corupt tineretul român de astăzi, se va îngădui să ajungă în contact

cu sataniştii, cu aceştia pe lângă schimbări de experienţe în domeniul sexului şi
implicit a drogurilor vor mai învăţa ce înseamnă să fii fiul Satanei şi cum pot
participa la sacrificarea de vieţi omeneşti, dacă gurul sectei porunceşte să aibe loc
atare ritualuri.

Oraşe ca Amsterdamul ca şi alte localităţi europene, dar şi insula Mallorca sunt

invadate de drogaţi şi satanişti încât nu ştiu cum să scape de ei, pe când politicienii
români la putere le dau prilejul să se adune şi să-şi găsească un fief din care să fie daţi
afară, vor trebui să pună în joc sume mai mari decât e costul întreg al unui Parc
Dracula.

3. Adică toate părţile vor avea de suferit şi nimic de învăţat. La ce va servi muzeul de
vampirism, fala dlui ministru al turismului, Agathon Dan Matei, fără să se gândească
nicio clipă că ar putea să aibe conflicte cu pedagogii, cu oamenii bisericii, cu părinţii
şi alte personalităţi apusene imputându-i că în România se corupt vlăstarele lor
introducându-i în arta vampirismului, ori dl. ministru şi colegii săi, ar trebui să ştie că
astfel de probleme nu pot fi luate chiar uşor. De ce nu se deschid parcuri de distracţii,
unde tânărul după ce trece prin ele să-şi dea seama că şi-a imbogăţit cunoştiinţele,
organizatorii au ştiut să combine frumosul cu utilul, vorba lui Horaţiu.

Dar sincer mă îndoiesc tare mult că vampirul şi monstruosul Dracula ar avea ceva
frumos şi tot atât util în întreaga sa desfăşurare, aşa zisa groază poate deveni o scârbă
nemaipomenită de starea la care se coboară unii semeni ai noştri, de respins în
planurile lor mai ales când poartă titlul de ministru.
4. Fără îndoială cei ce au iniţiat proectul Parcului Dracula, consideră că prin
şmecherlâcuri ieftine speră să ajungă la un câştig real, aşa ca să fie toţi mulţumiţi şi în
primul rând se înţelege ei.

Dar le atrag atenţia că există o regulă de trei simple, ca o lege a Providenţei, banii
câştigaţi prin înşelăciune, bătându-ţi joc de trecutul sfânt al Istoriei poporului român,
cum vor veni aşa se vor şi duce, nu au în sine nicio valoare. Va avea de suferit
Sighişoara, ea va înfrunta toate năvălirile vecinilor, ne e teamă că va pieri datorită
miasmelor rele, otrăvitoare, venite de la celebrul Parc Dracula.

5. Trecând peste posibilităţile de contaminare cu boli venerice şi mai nou cu infecţia

mortală dată de virusul Sidei (Aids) asupra cărora nu există în România nicio urmă de
supraveghere, în parcul de distracţie Dracula se va întâmpla ceea ce a avut loc sub
comunişti la Festivalul mondial al tineretului, ţinut prin 1953 la Bucureşti, oricum dl.
Iliescu, leat vechi sigur îşi aminteşte de el!

Cu săptămâni înainte nu se mai găseau prăjituri la nicio cofetărie din ţară, dar asta
n'avea nicio importanţă, aşa-i românul ospitalier îşi trage de la gură şi dă străinului.

Dar mai înteresant, toate curvele ţării, mânate ca de un resort nevăzut, au luat-o spre
Bucureşti să fie acolo pentru zilele sărbătoririi, parcă ar fi vrut să protesteze pentru
drepturile pe care nu le aveau. Dar nu de asta e vorba, când spre lauda lor şi-au pus la
bătaie toate cunoştiinţele în materie de Ars amandi, încât a patra zi de activitate n'au
mai fost în stare să-şi schimbe poziţia picioarelor, să le pună unul peste altul. Au uitat
să mai umble. Lăsând la o parte gluma, Bucureştiul a devenit un paradis al amorului
ilicit, iar Cişmigiul un bordel în aer liber. Îmi povestea un bucureştean că rătăcise ca
din întâmplare pe-acolo şi nu era prea târziu, când mai fiecare arbust tremura de parcă
era gata să sară din rădăcini, însoţit de nişte geamăte cu adevărat voluptuoase, şi dacă
nu s'ar fi grăbit să plece s'ar fi lipit de el o jună grasă, cu fesele cât zilele de ieri şi
aşişderea sânii, aruncaţi pe umeri că altfel ar fi tras-o în jos, ar fi căzut în bot.

Se adunaseră toate scursorile Europei dar şi de pe alte continente, să vezi şi să nu

crezi, pentru cine am postit noi, de n'am mâncat prăjituri la cofetărie mai multe
săptămâni.

Şi în tot acest timp de Apocalipsă sexuată dr. Ion Golea şi ortacii săi, legionari
aruncaţi din avioanele americane, vroiau s'aducă la cunoştiinţa tineretului mondial
stările de teroare ce domnesc în România comunistă, dar oare cine avea urechi să-i
audă şi ochi să le citească manifestele. Erau copleşiţi până în măduva oaselor de
prima orgie în masă la care asistau şi când li se dădea semn să se adune ca să asculte
pe un ştab vorbindu-le, el tot cu mâna sub fustă sau ea în pantalonul lui, erau.

Admirabil acest festival mondial al tineretului!

Fiindcă Românii atinseră un apogeu de organizare, greu de realizat după câţiva ani
împovăraţi de dulci amintiri, el şi-a sistat superbele şedinţe.

Bineînţeles, că politrucii comunişti nu dormeau, ei şi-au făcut datoria prinzându-i pe

cei ce căutau să tulbure festivitatea cu fleacuri, de-altfel cei paraşutaţi erau atât de
neprevăzători încât nu le-a fost greu să pună mână pe dr. Golea şi camarazii lui. Se
înţelege că după o scurtă şi formală judecată au fost executaţi, nemernicii scuipând pe
cadavrul lor cum se cuvin trataţi nişte idealişti iremediabili.

Mi-a spus o cunoştiinţă, că în ajunul plecării Ion Golea era mulţumit, până nu exista
posibilitatea de a fi lansat în ţară, era tare necăjit, îl mistuia dorul de patrie, nu
admitea să trăiască în Apusul lipsit de griji, pe când Ţara lui se afla sub jugul
bolşevicilor. Oricum, chiar dacă nu interveneau americanii, tot s'ar fi întors în
România, să lupte măcar cu partizanii dacă altă posibilitate nu avea. Totuşi era plin de
speranţe, nu se gândea la moarte mai ales prin sinucidere la comandă. Nu a mai stat
cu nimeni de vorbă, dar sigur că atitudinea celor din România, l-a desamăgit profund.
El îşi făcea planul de a organiza rezistenţa anticomunistă, dar la faţa locului nu-l
aştepta nimeni, în orice caz nu s'ar fi gândit că în zilele festivalului mondial al
tineretului, va da de o atare atmosferă demnă de o Sodomă şi Gomoră, modern
românească.

Confruntaţi şi el şi camarazii săi cu o situaţie imprevizibilă, au simîţit probabil că în

ei se surpă o ţară, pe care au iubit-o ca pe niciuna în lumea asta - sentiment ce-l
exprimă şi poetul Vasile Posteucă în cutremurătorul său Testament - şi a fost destul un
moment de derută de pierdere a busolei ca să ajungă o pradă uşoară în mâinile
comuniştilor. Vina lui Ion Golea a fost aceea că a înfruntat duşmanul chiar pe terenul
unde acesta se simţea puternic, avea contact cu pământul de unde-şi lua tăria ca
miticul Anteu.

A fost conştient dr. Ion Golea că înconjurat de figurile de carnaval al participanţilor la

festival, el se sacrifica în zadar, un zid îl despărţea de neamul său cel adevărat?

Au murit degeaba, dr. Ion Golea şi oamenii săi, ca şi cei din a doua echipă condusă de
Tănase cine ar putea să ştie. În orice caz, cei ce au condus ieri România sunt şi zi
dacă mai sunt în viaţă, la putere. Ergo ...

6. Noi ne-am obişnuit datorită normei generale, să credem că e destul să spună cineva
că e neamţ pentru a-şi primi certificat de cinste şi bună purtare. Ori, recent statul
german socotindu-şi veniturile nu i-a fost greu să constate că mai mult decât jumătate
din ele, cu valoarea în mărci se află în străinătate, păgubindu-l grav.

N'am dori ca asociaţii de peste hotare ai dlui ministru al turismului să-l pună să treacă
pe sub furcile caudine ale unei încercări falimentare ce i-ar provoca desigur cheltuieli
suplimentare scoase nu din buzunarul propriu ci din banii contribuabulilor publici.

Deie Domnul să nu am dreptate şi fără să le urez succes în afacerea Dracula, aş

recomanda şi părţii româneşti şi cele germane, (există aşa o bună traducere), pentru a
vedea de ce vorbim ca să ne înţelegem, să citească cu toţii cartea Dracula de Bram
Stoker, eu m'am trudit să le dau un rezumat esenţial, dar nu-i suficient atunci când
vrei să-ţi dai seama de marea prăpastie în care, cu ochii închişi te bagi.

Şi pe această cale le recomand să ştie şi unora şi altora că faptele şi evenimentele aşa

cum sunt ale admise istoric, de cei ce consultă şi se lasă conduşi de documentele în
cauză, demonstrează că între Dracula din literatura fantezistă a submediocrului Bram
Stoker şi domnul Vlad Ţepeş, cu o existenţă reală în Istoria Românilor, nu se pot face
niciun fel de legături. Locul pasionaţiilor întru Dracula nu e în România ci undeva în
Anglia sau în Irlanda. Vampirismul e străin tradiţiei româneşti, tendenţios şi
nedemonstrabil îl susţin Mc Nally şi R. Florescu, cei ce nu înţeleg acest lucru nu au
ce căuta la conducerea ţării, fiind ei înşişi, ca cei doi autori citaţi mai sus, străini de
interesele neamului nostru. Locul lor e lângă nobila maghiară Elisabeta Bathori, care
se scălda în sângele fetelor ucise pentru ca ea să-şi menţină tinereţea, în timp ce
poporul român şi domnitorul Vlad Ţepeş au alte rădăcini mitologice şi istorice, pe
care nu le pătrund nici fantezia bolnăvicioasă a lui Bram Stoker, nici admiraţia pentru
un roman ca Dracula, total lipsit de valoare literară. Absint otrăvitor pentru conştiinţa
tinerilor de astăzi...

Pentru soarta lor va fi făcut răspunzător dl. ministru al turismului, fiindcă s'ar cuveni
să admită, există în lumea asta ceva mai mult decât banii: demnitatea unui neam sau
cum o spune marele nostru Mihai Eminescu, Luceafărul veşniciei culturii româneşti,
şi anume e vorba de "mândria de a fi român".

7. Pamfil Şeicaru îmi scria de inteligenţa poporului român, aceasta se răzbună pe cei
ce îi fac rău, atunci când nu ai crede. Se ştie că în greceşte "aghios" înseamnă sfânt,
dar cum feţele bisericeşti strămutaţe din depărtata Eladă nu prea aveau milă de
ţăranul român când să-i ieie dijmă, unul din ei a tradus cuvântul de mai sus cu
"aghiuţă".

Îl avertizăm pe dl. ministru al turismului, Agathon Dan Matei, că are un nume frumos
primul purtat de un tragedian activ în 447 a. Chr. la Atena, s'a mutat apoi la Pella,
capitala Macedoniei condusă de Archelaos, aici se va naşte Alexandru cel mare (336
a. Chr.). Agathon s'a nu mit şi mănăstirea de lângă Botoşani unde a slujit ca stareţă
Olimpiada, sora mamei lui Eminescu, Raluca, şi încă alt două surori ale ei au fost
călugăriţe dar asta altă poveşte.
Vă rog să nu daţi cumva faliment cu Parcul de distracţii Dracula, să nu se întâmple ca
poporul român să simtă răul ce i-l faceţi neamului şi să vă traducă cine ştie cum
timabilul dvoastră nume!

După atâtea lucruri neplăcute se impune ca reîntrcându-ne, la maestrul Pamfil

Şeicaru, deşi consider că ar fi fost alături de mine în problema afacerii Dracula, acum
ar urma să mă ocup de originile de care se simţea atât de mult, legat. De nenumărate
ori mi-a scris că el trăieşte prin strămoşii săi, oieri din comuna Şeica, de lângă
Făgăraş, ei i-au dăruit o constituţie atât de puternică, astfel că a reuşit să reziste
obstacolelor fizice ale vieţii dar şi celor pe care i le procurau oamenii prin răutăţile
lor. Dela ei a moştenit energia psihică ce i-a permis să creeze până la o vârstă atât de
înaintată şi l-au înzestrat cu un optimism mereu prezent, acesta îi dă sensul destinului,
binefăcător, mai ales atunci când e gata să cadă sub povara grijilor.

În acest mod, am putea susţine că Pamfil Şeicaru trăia în origini, noţiuni cu ajutorul
cărora el reuşea să reînvie ca pasărea Phoenix din proprie cenuşă, acestea îi confereau
o solidaritate pe care nimeni nu era în stare s'o distrugă, dar îl unea, pe calea sângelui,
cu morţii săi dragi.

Ci, acest fenomen e mult mai generalizat, tot în origini se află reîntorşi eroii
povestirilor lui Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu sau cum arătat se poate susţine
că viaţa marelui poet M. Eminescu era cu împărţită în două, stare bine rezumată în
poezia postumă Codru şi Salon. A doua, Salonul îi oferea oraşul cu durerile şi
pustietăţile lui, pe când mulţumirea sufletească şi-o regăsea revenind la Codru şi
elementele sale, încât se poate spune că îşi împlinea fericirea trăind în arhetipurile lui
originare cum sunt apele, luna, cerul senin dar şi cu stelele, florile de nufăr galbene
pe faţa lacului albastru şi nu în cele din urmă toate tainele codrului, citite în
murmurul izvoarelor ca mai apoi să fie exprimate prin haina de aur a unui basm ori
prin profunzimile străvezii de mătase lunară a vreunei meditaţii lirice. Fără îndoială,
în codru Mihai Eminescu îşi găseşte originile, acestea la rândul lor îl ajută să se
cunoască pe el însuşi, ca suflet nemuritor.

În acest cadru am putea completa două înterpretări mai vechi ale noastre.

În primul rând, dacă treptele Colonei fără de sfârşit al lui Brâncuşi, cu cât se apropie
de cer, cu atât au memoria celor dispăruţi mai vie, rădăcinile ei sunt adânc legate de
pământul originii lor, unde se naşte, se plămădeşte şi se crează, totul ce-i sfântă
facere. De-acolo îşi ia seva binefăcătoare prin care în vârf ca o cupolă de catedrală se
înalţă pocalul Recunoştiinţei. (Maupassant şi M. Barrés, străluciţi scriitori francezi au
vorbit de rădăcinile fiecărui suflet omonesc înfipte în pământul lor natal, dar
oberservaţia nu depăşeşte domeniul sentimentului, încărcat cu oarecare nostalgie, nu
posedă caracterul ontologic deci existenţial ca la român, unde putem să ne referim la
noţiunea de origine şi originar ca structuri primordiale, săpate cu sânge străbun, în
conştiinţa omului carpato-dunărean).
Al doilea e acelaşi fiu de împărat din basmul popular Viaţă fără moarte şi tinereţe fără
bătrâneţe, de care am zice că el a trebuit să părăsească veşnicia, pentru a se întoarce
la pământul său natal, unde îşi dormeau somnul de veci părinţii şi strămoşii săi, la ei,
peste vreme, îl trăgeau înapoi ca printr'un fir nevăzut al Parcelor. Filozoful C. Noica
pentru fapta sa pe care o condamnă îi dă celui coborât din veşnicie pentru neghiobia
de a se fi întors acasă o palmă, justificată prin faptul că distinsul gânditor a încetat
demult să mai creadă în existenţa unei alte lumi decât cea pământească. Pe când
ţăranul român, trăind într'o continuă întrepătrundere a două lumi, cea umană
pământească şi cealaltă cerască, divină, el crede în rânduiala lăsată de Dumnezeu
chiar şi în lucrurile pământului, ori aşa cum a arătat tot Mihai Eminescu în Povestea
fiului de împărat fără de stea (Povestea magului călător prin stele) după respectiva
rânduială fiecare om are o stea a lui, în viaţa viitoare împreună cu perechea sai, iubita
sub forma unuii înger blond, vor ajunge pe ea, unde îi va aştepta insula fericirii, se
înţelege veşnice.

Aşa dar originea împlinirii destinului uman, în concepţia românului, nu se află pe

pământ ci în lumea cea de dincolo în stelele cosmosului divin, acolo îi este prima
origine a vieţii lui. Vom fi obligaţi să subliniem că am ajuns la un liman comun ai
acestei credinţe cu a păstorului din poemul popular Mioriţa, cel ce cântă moartea ca
pe o nuntă cosmică, de unde ritualul cuprinde şi venerarea stelelor ca şi a altor
elemente cosmice şi asta încă ne demonstrează că am ajuns pe un teren în care toate
sunt Una, reamintindu-ne deviza tinerilor Hegel, Schelling şi Hoelderlin, studenţi la
Tuebingen, "Unul şi Totul" prin aceste cuvinte nu numai că îşi defineau panteismul,
moştenit încă de la Spinoza, dar formulau existenţa unui Dumnezeu care e Unul şi le
cuprinde pe toate câte sunt în univers, principiu urmat întocmai de marele filosof
Hegel în Fenomenologia Spiritului.

În lumina acestor date prin origine primară, am putea să acceptăm că omul cu

simţirea şi raţiunea sa, ajunge până la Ideea de Dumnezeu.

Am spune că prezenţa originilor şi a originei prime, care nici nu se cer căutate fiindcă
trăiesc în noi şi noi în ele, constituiesc un alt specific al spiritualităţii noastre, pe
lângă spaţiul mioritic, sofianismul ortodox, întrepătrunderea a două lumi între uman
şi divin, moartea ca un pod de trecere spre dincolo, românul fiinţează mereu în două
teritorii sufleteşti, limbul de dincolo ceresc este şi al visului etern, străbătut de
Sărmanul Dionis până la Domurile lui Dumnezeu, de unde călugărul Dan va cădea în
genunile păcătosului fiindcă a luat numele Dumnului în deşert, considerându-se el
însuşi Dumnezeu.

De-aici primesc valabilitate şi alte gânduri autohtone cum că noi trăim cu morţii nu
numai ai noştri, dar pe calea cărţilor şi cu cei dispăruţi de mult şi sfera se poate
întinde şi la cei străini cărora le-am învăţat graiul, şi am ajuns să-i cinstim, uneori mai
mult decât pe cei din neamul nostru. S'ar putea susţine şi în mod invers, că noi îi
ţinem în viaţă, lângă inimă pe cei morţi, mai ales atunci când singurătăţile reci
copleşesc asemeni unei plase a lui Nessus, câte-un suflet solitar.

Mai departe vatra casei este sacră, un altar în jurul căruia se adună viii şi morţi unui
neam, răsărind sub aurori depărtate, întrebarea plină de fiori: Unde sunt cei ce nu mai
sfânt?

În pământul ţării noastre se înalţă catedrale subterane cu orgi cântătoare la cea mai
uşoară atingere de vânt. Ele, preamăritele şi preasfintele, sunt făurite din oasele celor
dispăruţi şi de câte ori călcăm pe drumurile de altădată o facem sfioşi, cu mare grijă,
nu cumva să sufere cel îngropat sub iarba proaspătă şi flori ale câmpului în mireasma
cărora te scalzi ca într'o baie trandafirie, oglindind un crepuscul senin de Septembre,
dureros de nostalgic. Totul se petrece în gratuitul poeziei, prezent de la început până
la sfârşit, ca un leitmotiv al inimii. Acesta e miracolul fiindcă Frumuseţea care
însoţeşte minunatele, imaculate forme, aşteaptă să fie recompensată cu o monedă
bătută în aur stelar, fără nicio legătură cu lăcomia regelui Midas ori a urmaşilor săi
moderni, robii banului.

Nimic nu se schimbă în mod esenţial, tot ce-i ales a trecut prin sitele minîţii, cu
ajutorul originilor intră în veşnicie punându-li-se în mâini cheia raiului unde în
pridvorul bisericii cântă din lire, îngerii cântăreţi ai lui Melozzo da Forli. Omul, în
sine, este în acele momente întreg al Fiinţei nemuritoare.

Am comparat odată poezia lui Ienăchiţă Văcărescu într'o grădină cu Gefunden

(Găsită) a lui Goethe, şi fiindcă le-am publicat, odată, nu o vom mai face, mai ales că
mobilul urmărit de noi acuma poate fi explicat foarte uşor.

Înainte de toate, am să mai reamintesc faptul că despre creaţia poetului român

Ienăchiţă Văcărescu, se susţinea c'a fost inspirată din poezia magului de la Weimar,
ceea ce nu e adevărat deoarece Goethe a scris-o după I. Văcărescu, şi fiind singura
poezie dedicată soţiei sale Christiane Vulpius Goethe, e precis datată cu August 1813,
deci la 16 ani de la moartea Văcărescului!

Originea în amândouă poeziile ar fi floarea iubită de om, ajunsă în pericol de a se

pierde prin intervenţia unei a treia persoane, care ar ridica-o de pe ramura ei şi în cele
din urmă ar prăpădi-o. Poezia lui I. Văcărescu rămâne la actul poetic în sine, acesta
exprimă o grijă până la frică, pe care o gustă, în mod gratuit, cu simţurile sufletului
deci se opreşte la motivul pur liric, fără să rezolve, bineînţeles, datele practice care
urmau să fie luate.

Goethe cu spiritul neamţului practic, priveşte şi princepe că va trebui să ia anumite

măsuri şi le va aplica, se înţelege cu destoinicia unui grădinar-maestru, fie şi din
Erfurt, cum l-a numit cineva, nu tocmai deplasat pe marele Goethe: aşa dar scoate
planta din rădăcini şi-o răsădeşte în grădina lui unde mlădiţele cultivate vor prinde şi
floarea va reînflori pe mai departe. Fără îndoială poezia, în cazul de faţă, e în cea mai
mare parte, depăşită, prin descrierea manoperii respective ea aparţine unei meserii,
aceasta fie oricât de cinstiă, nu are nici cel mai minim raport cu poezia. Fără să-şi dea
sema Goethe dă un exemplu de non poezie, şi ne permitem să credem că în acest fel
prevesteşte moartea Poeziei scrisă cu literă mare ca numele celui ce a creat-o,
Dumnezeu, înfăptuită deja în Faust, partea doua în actul III când fiul frumoasei Elene
făcut cu un cvaler medieval neamţ numit dr. Faust, celebrul Euphorion hazardându-se
într'un zbor mult prea îndrăzneţ va cunoaşte un sfârşit eroic, asemenea unui Icar
modern, va muri spre marea durere a părinţilor lui, întrupând însă pe Lord Byron,
rivalul de salon, căruia îi dă cinstea să anunţe odată cu dispariţia lui şi moartea marei
Poezii. Goethe s'a plâns de nenumărate ori că poetul englez îi fură ideile, şi desigur că
avea dreptate când vom pune unul lângă altul satanismul byronian de povestea lui
Mefisto, dar până la urmă îl ierta, probabil trebuia să admită că tânărul englez e mai
talentat decât el în compunerea poeziilor dacă el îi este superior prin concepţie, şi
barocul imaginaţiei sale, acestea îi dau dreptul să facă în lumea creaţiei saltul cu un
Faust pe care Byron poate l-a întrecut în frumuseţea unor comparaţii, dar întregul
rămâne de-acuma de-apururi de neîntrecut: Goethe e mai mult decât Byron, poate şi
fiindcă al doilea n'a ajuns vârsta maturităţii şi a înţelepciunii, bătrâneţea. Unde Byron
rămân fără rival e satira lui usturătoare nu rar personală, şi distrugătoare. În schimb,
Goethe a păstrat până la moarte cultul curtoaziei germane, care de pildă n'ar da ca
profesor o notă slabă ucenicului, decât ţinându-i paltonul şi explicându-i că de fapt nu
a greşit el, cât de vină i-a fost pana că i s'a rupt, în orice caz mai târziu cu zâmbetul pe
buze, la fel de amabil, îşi execută totuşi elevul. Nu am înţeles niciodată această
ipocizie la un popor drept, cinstit şi încă cu atâtea calităţi bune. Ca urmare în
literatura germană lipsesc scrierile critice, pamfletele de pildă, predilecţia multor
intelectuali români să-i amintesc pe Tudor Arghezi sau Pamfil Şeicaru, dintre cei
mulţi. La nemţi, în locul satirei muşcătoare pe care noi am moştenit-o de la romani, şi
întrebuinţează o ironie fină, parcă l-ar mângăia pe cel vizat, vizibil preocupat să nu-l
supere, să nu-l dăm exemplu pe H. Heine fiindcă marele poet era înzestrat cu lexicul
mânios al profeţilor din Vechiul Testament, şi ştia să lovească în inamicii lui, cu forţa
pusă în joc de Moise când lovind stânca s'a rupt în două Marea roşie, făcând posibilă
trecerea evreilor din Egipt spre ţara Canaanului unde curgea miere şi lapte, se înţelege
din mâni îngereşti. Cred că în bună parte am definit arta marelui H. Heine, cel cu
fulgere în mâni dar oricând gata să se transforme în cununi de nestemate pentru
femeile ce-i împărtăşeau trupeşte harurile divine, această iubire profană amestecată
cu cea divină e comună cu cea a poeţilor români, o găsim la Eminescu, acesta îl
cunoştea şi îl preţuia pe Heine dar nu cred că e o influenţă absolut directă.

Cu totul altfel stă situaţia cu câteva versuri heiniene, prezente la L. Blaga în poezia
Belşug, unde nu-i vorba de iubire ci de sentimentul omului însingurat, la poetul
român e simbolizat de un cireş, prădat de poamele sale, pe când la Heine e vorba de
întrebarea pelerinului obosit de atâtea drumuri, unde îi va fi ultimul său loc de odihnă
adică mormântul.

La Blaga ultima strofă din aceeaşi poezie sună aşa:

 - Las'să vie, să culeagă,
Vara mea rămâne'ntreagă.

Stelele deasupra mea

Nimeni nu mi le-a fura!

La Heine ultima strofă:

Immerhin! Mich wird umgeben

Gotteshimmel, dort wie hier,
Und als Totenlampen schweben
Nachts die Sterne ueber mir.

Pentru că poezia lui Heine merită acest lucru, mai ales că am publicat-o într'un volum
fără nicio şansă de a fi cunoscut cel puţin de o mână de intelectuali români, voi reda
în cele următoare, în traducere proprie, poezia Unde? Wo? mai ales că nu are decât
trei strofe:

Unde-mi voi găsi mormântul oare

Obosit de drumuri, pelerin?
Lângă palmierii ninşi în soare
Ori sub visătorii tei, pe Rhin?

Undeva'n pustie mă voi pierde

Jefuit de-o mână rea, străină?
Sau voi adormi pe coasta verde
În nisipul mării doar lumină?

Oriunde sfârşitul ei mă prindă,

Cerul Domnului m'o'nconjura
Şi făclii la mort o să se-aprindă
Noaptea, stelele de-asupra mea.

***

Desigur atmosfera celor două poezii este total deosebită, în Belşug cireşul se dăruie
cu mărinimie celor ce îl fură, socotind că stelele de deasupra lui nimeni n'o să i le
iele.

Acestei atitudini optimiste, tinereşti, în poezia lui Heine ne confruntăm cu un pelerin

atât de obosit încât îşi pune întrebarea unde o să-i fie mormântul? Şi după ce se referă
la câteva locuri unde moartea l-ar putea prinde, în final, autorul ajunge la concluzia
că indiferent unde o să-i fie locul de veci, acolo sau aici, cerul îl va înconjura şi făclii
la mort o să se aprindă "Noaptea, stelele deasupra mea".

Fără îndoială este una din poeziile mari ale poetului Heine, cum este pentru L. Blaga
o reuşită nu de toate zilele, poemul Belşug.

Ceea ce impresionează, în ambele cazuri, mai adânc şi tragic la poetul german, există
sentimentul că stelele deasupra omului nimeni nu le va lua, chiar dacă ele se vor
aprinde pentru a sluji ca nişte făclii pentru mort.

Vraja cerului înstelat m'a fascinat şi pe mine, când copil, mă plimbam cu tata de
malul Mureşului la Arad, şi l-am descoperit cu toate minunăţiile sale, bijuterii cereşti
numite Pleiadele, Aldebaran, Casiopeea, Carul mic, Steaua polară, Siriusul, Vega,
Pegasul şi altele mai mărunte pierzându-se în praful stelar al Căilor lactee şi mai
departe în infinitul lumilor tot mai necunoscute.

Personal, cred, ce spun, simt până în adâncul cel mai profund al conştiinţei mele, că
pe alte meridiane, ne întâlnim iar cu cerul înstelat, drum pe care l-a urcat şi Eminescu
până a ajuns la dreapta Demiurgului Părinte, pe cerul nopţii un Luceafăr, strălucitor în
singurătatea sa de aur şi lumină.

Iar aş crede că această înfrăţire cu cerul înstelat, nouă ne vine de mult înapoi de la
strămoşii noştri păstori sau oieri cum le zice maestrul Pamfil Şeicaru, cartea şi Bilia
lor acolo sus, lângă culcuşul căpriorilor, le era singurul ghid spre lumină, tot mai
multă lumină. Privind mereu la cerul înstelat, i-am învăţat misterele pe dinafară, şi
nişte stropi, iată au ajuns şi pe masa noastră: dorul de a privi la cer şi a-i explora toate
aşezările după cartea scrisă pentru popor de savantul C. Flammarion.

Aceaşi trăire prin H. Heine o are şi poporul evreu în drumul său de pelerin, oricum
stelele îi vor lumina ca torţe pentru mort, deasupra sa drumul cel din urmă. În Vechiul
Testament mulţi regi biblici au fost păstori de unde ecoul în inima poetului este
asemănător cu al poetului român căci oricât l-ar fura, stelele deasupra lui nimeni nu i
le-o lua.

Iată o tradiţie comună care arde ca flăcări în inimi ce nu vor să apună, atât in
spiritualitatea poporului evreu cât şi în cea românească, după vechimea lor seculară
au dreptul să fie numite şi pecete originară sau simplu orgini, sau după caz origine
spirituală.

Dacă am citi Xeniile prevăzute de Schiller şi Goethe cu titlul de satire, vom rămâne
iar uimiţi de blândeţea unor definiţii ce doar rar ar putea să atragă atenţia unor
advesari, şi iar se cuvine să adaogăm că ori de câte ori se cerea o intervenţie mai
ieşită din comun, Goethe se exchiva să o scrie îi cerea lui Schiller să ieie atitudinea de
rigoare, dar fără să depăească jena neamţului să strice armonia interioară unui om,
când bine se ştie cu ce greutate se construieşte o personalitate umană.
S'ar putea ca această tendinţă de a nu jigni pe om, să nu mai vorbim de totala lui
desfiinţare, a izvorât în inconştientul neamţului din dogma predestinării, dogmă ce
exprimă credinţa teutonului, după ea fiecare om are prescris drumul său în viaţă, fie
bun fie rău, încât orice încercare de a schimba lucrurile se arată de prisos. Drept
urmare orice tentativă de moralizare nu poate avea niciun efect, odată ce încă de la
Leibniz fiecare fiinţă umană e închisă hermetic în propria sa monadă, nu poate
comunica decât cu monada primă, Dumnezeu. De-aici viaţa pământească e un
adevărat iad, niciun predestinat nu e stăpân pe soarta sa, din această cauză la un
indiferent sentimental, adversarul nu merită nici batjocura sa, dar nici mila. De mult,
oamenii nordici protestanţi, trăiesc fiecare ca o monadă fără să dea atenţie celeilalte
monade pe care spiritual nici nu o văd.

În ce-l priveşte pe Lord Byron există o dispută în legătură cu moartea sa la

Missolonghi. Aşa cum am învăţat la şcoală, şi am citit în manuale, poetul englez a
murit căzând în bătălia dusă de poporul grec pentru libertate la Missolongi. Deci a
avut parte de un sfârşit de erou, ultimul său pat mortuar constituindu-l câmpul de
luptă pentru realizarea unor idealuri ce nu-şi vor pierde valoarea pe pământ. Totuşi,
pentru călătorul ce vizitând Grecia va trece şi de partea de sud-vest, continentală a
Greciei şi se va opri la Missolongi, să dedice un omagiu memoriei lui Byron, va afla
de la localnici că poetul englez nu a murit în luptă ci de malarie, într'un hotel din
localitate. E un aspect ce dă de gândit, poate poetul a cedat nervos atunci când se
vedea pus în situaţia de a intra într'un război crâncen, de care nu-l lega nimic. În acest
caz moartea sa într'o cameră de hotel, în general şi în vremea noastră hotelele sunt
destul de primitive în Grecia, sfârşitul lui Byron la Missologhi va rămâne, pe mai
departe un mister.

În legătură cu Faust de Goethe, am arătat că în tragedia lui a prevăzut întocmai

evoluţia societăţii apusene până în zilele noastre, ceea ce îi împrumută calităţile de
profet, cum scria Shelley că această vrtute se cuvine să facă parte din structurile
sufleteşti ale fiecărui mare artist. Dar coborând cu picioarele pe pământ, nu va fi greu
să aflăm că Goethe a fost o viaţă întreagă un înalt personaj politic deci şi-a însuşit
toate uzanţele etichetei de la o curte princiară, dar venind în contact şi cu multe
dedesubturi ale politicii de fiecare zi de care altfel habar nu ar fi avut că ele se
întâmplă. Trimis ca ambasador şi la alte curţi imperiale, magul de la Weimar a avut
ocazia să cunoască tot felul de lume de la ranguri sus puse la oameni de legătură cu
roluri importante deşi treceau pentru popor total necunoscuţi. Având, într'un interval
de aproape 50 de ani un bogat material social şi politic Goethe a fost capabil,
posedând şi un geniu artistic, să dea naştere la o capodoperă de felul lui "Faust" în
care nimica nu e înfrumuseţat ci spus pe şleauă chiar şi cele mai neplăcute lucruri. În
respectiva lucrare, la fel de valoroasă pentru epoca modernă ca şi operele lui Homer
în antichitate, din ea, cu deosebită uşurinţă a putut defini spiritul faustic al ţărilor
apusene europene ca: atitudinea antropocentrică (omul devine centrul universului în
locul lui Dumnezeu, acesta pur şi simplu nu există, sau mai comod ca în Faust El se
retrage în înălţimile depărtate ale cerului şi îl lasă pe diavol să fie călăuza lui Faust,
nou contract bazat pe un pariu, pe care Mefisto nu are cum să-l câştige), e activistă
(deviza nu e "La început a fost Logosul", aşa cum scrie la Biblie că este Cuvântul lui
Dumnezeu ci "La început a fost fapta"), e magică, nu o mai înteresează originea
lucrurilor, supusă fiind doar fascinaţiei banului, nu o înteresează trecutul şi tradiţia
deci e prezenteistă, sau cum scrie Balzac nu prea favorabil desvoltării capitalismului,
locul lui Mefisto a fost preluat de burse şi alte instituţii bancare, astfel că rătăcitorul
Melmoth eroul lui Maturine poate să revie pe pământ din infernul unde a fost mazilit,
reconciliindu-se cu lucrurile pământeşti doar cele mai importante şi rentabile au
origini diavoleşti.

Se ridică problema dacă lumea prevăzută de Goethe e una ce îi câştigă simpatiile, ori
a fost un simplu cronicar al timpurilor sale şi cele următoare cu încă mai bine de trei
secole, şi aici va trebui să punem sub mare semn de întrebare, titului dat de C. Noica
studiului său de "Despărţire de Goethe" când corect ar fi trebuit să fie "Despărţire de
Faust" pur şi simplu.

Fiindcă poetul Goethe ca poet a avut o activitate prodigiosă, de parcă ar fi vrut să

impiedece moartea poeziei, şi a editat impreună cu Marianne Willemer acel
neaşteptat "West-oestlicher Divan" în care ea era Suleika şi autoarea unor poezii
egale ca valoare lui Goethe. Cu ocazia apariţiei respectivului volum, maestrul se
pronunţă împotriva poeţilor contemporani cu el, cărora le contestă orice talent pe
lângă poezia persană pentru care nu are decât sublime cuvinte de laudă,
caracterizează spiritul oriental mai mult decât potrivit, în adnotaţiile lui Goethe ne
putem recunoaşte şi noi sufletul şi spiritul nostru.

Dar decadenţa culturii europene începe odată cu a doua jumătate a secolulul trecut
sub forma unei diade descrise de Benedetto Croce alături de mari artişti şi poeţi,
musteau şi germenii unei desmembrări culturale, termenul de "Entartung =
degenerescenţă" a fost introdus de Max Nordau pe când filosoful Nietzsche consideră
că sistemul său filozofic (voinţă la putere, supraomul, naşterea tragediei din dionisiac
şi apolinic) va putea salva societatea apusean-europeană de decadenţa sa culturală.

În secolul al XX-lea cum procesul înaintează vertiginos, parcă ajutat de principiile

artei moderne, astfel că Heidegger, cu totul semnificativ se întoarce la noţiunea de
origine pe care o aplică operei de artă astfel că filozoful îşi începe lucrarea "Originea
operei de artă" chiar cu definiţia ei care este: "Originea înseamnă acel ceva prin care
şi de la care pornind, un lucru este ceea ce este şi este aşa cum este. Numim ceea ce
este ceva, în care este, esenţă a sa. Originea unui lucru este provenienţa estenţei sale.
Problema originii operei de artă este problema privitoare la provenienţa esenţei sale."
Într'o altă lucrare, Heidegger susţinea cu cât înaintăm în trecutul lucrului cu atât avem
şansa să-i descoperim originea şi provenienţa esenţei sale.

Este de menţionat că în acest fel originea joacă un rol de prim ordin, prezent şi în
filozofia lui Husserl cu a sa reducţie eidetică şi de pildă istoricul de artă Heinrich
Luetzeler în Deutsche Kunst, Bouvier Verlag, Bonn, 1987, arată că arta germană
originar este expresionistă, în sensul că statuile carolingiene nu urmăresc să exprime
frumosul, fundamental pentru arta italiană sau cea franceză, ci prin exagererea unor
părţi de fizionomie ca fruntea mai proeminentă se caută să se sublinieze înţelepciunea
unui sfânt, deci se pune adevărul înaintea frumuseţii. Cum bine se ştie expresionismul
a străbătut ca un fir roşu întreaga artă germană, de la Gruenewald până la pictorii
începutului de secol al XX-lea, adunaţi în jurul grupării "Die Bruecke" (Podul).
Dar iată ce mai spune filozoful în legătură cu " ... în chip poetic trăieşte omul pe acest
pământ". Am mai expus ideile heideggeriene, dar astăzi îi voi reda propriile sale idei
şi cuvinte, prin care ar propune o reîntoarcere la marea poezie, dacă arta şi poezia
modernă nu face decât să distrugă fără să construiască ceva în loc. Poetul poeţilor
pentru Heidegger este Hoelderlin cel ce exprimă sacrul pe limbajul poeziei, fără
niciun alt adaos extrapoetic. Interesant ca se îndepărtează de modul de a crea para
poetic al lui Goethe din Gefunden ceea ce înseamnă că I. Văcărescu a scris din
instinct o formă pură de poezie fără imixtiuni străine, sau înflorituri nelalocul lor.
Încăodată se adevereşte că pe drept se susţine că "românul e născut poet". Ar mai fi
de adăogat că Heidegger nu era entuziasmat de poezia lui Goethe, de unde
presupunem că a fost de acord când Jaspers a susţinut că Goethe ar fi putut scrie ca
oricare dintre poeţi, înafară de Hoelderlin.

Ar mai fi de menţionat că atât Heidegger cât şi Jaspers au citat şi s'au referit la

poeziile hoelerdliene din timpul bolii sale psihice, a suferit de schizofrenie cam din
anii 1793-94 deci aproape întreaga sa creaţie a stat sub dominaţia afecţiunii sale. Din
păcate unii literaţi (vezi şi P. Creţia în "Testamentul unui eminescolog") români susţin
în continuare că Hoelderlin odată cu boala sa psihică a intrat într'o mare întunecime
exact ca şi Eminescu, de unde se vede cât de retrograzi sunt unii intelectuali români
atunci când li se pun sub nas unele sacre adevăruri, ei tot cum au învăţat la şcoală,
repetă lecţia şi asta îi degradează ca de la sine, dar cine să observe acest lucru într'o
Românie în care învăţământul de toate gradele se află într'un impas, greu de trecut.

Ar mai fi de spus, Hegel considera că spiritul absolut poate fi abordat pe trei căi:
filozofia, arta şi religia, le-am dat în ordinea prevazută de marele filozof. În ce-l
priveşte pe Heidegger şi el abordează cele trei moduri de sesizare a Fiinţei, dar într'o
altă ordine. Să redăm citatul promis, în cele dintâi: " ... în chip poetic locuieşte omul
pe acest pământ. Poeticul aduce adevărul în strălucirea a ceea ce Platon a numit în
Phaidros, ceea ce iese la iveală strălucind cel mai pur. Poeticul străbate orice artă,
orice scoatere din ascundere care aduce în sfera frumosului tot ceea ce fiinţează în
chip esenţial.

Oare artele frumoase prin scoaterea din ascundere pot să-şi revendice dreptul
originar, de a ocroti ivirea a ceea ce aduce salvarea, să redea încrederea în ceea ce se
acordă? Nu se ştie dacă artei i se acordă suprema posibilitate a esenţei petrecută în
sânul celui mai mare pericol, în schimb filozoful se poate mira că în delirul tehnicii
care se întinde peste tot, poate să apară ziua când esenţa tehnicii va putea să fiinţeze
în revelarea proprie adevărului. Esenţa tehnicii nu e de ordinul tehnicului şi se petrece
într'un domeniu înrudit cu tehnica şi care pe de altă parte e fundamental diferit de ea.
Un atare domeniu este arta. Dar arta e un asemenea când meditaţia nu se închide în
faţa constelaţiei adevărului pe care o pune întrebarea filosofului; întrebând astfel, noi
dăm mărturie pentru situaţia critică în care ne aflăm: excesul de tehnică ne împiedecă
să aflăm ce este esenţial în tehnică, aşa cum, de prea multă estetică nu mai păstrăm
ceea ce este esenţial în artă. Însă cu cât mai mult stăruie întrebarea noastră asupra
esenţei tehnicii, cu atât mai misterioasă devine esenţa artei.
Cu cât ne apropiem mai mult de pericol, cu atât mai luminos încep să strălucească
acele drumuri care poartă către ceea ce salvează. Cu atât mai stăruitoare devine
întebarea noastră. Căci în actul întrebării stă pioşenia gândirii."

În acest paragraf de la început se constată că filozofia nu-şi poate "revendica dreptul

originar de a ocroti ivirea a ceea ce aduce salvarea" din aceasta cauză Heidegger a
lăsat mult în urmă filozofia şi trece la analiza poeticului căruia îi dă o definiţie demnă
de reţinut: "Poeticul aduce adevărul în stralucirea a ceea ce Platon a numit în
Phaidros ceea ce iese la iveală strălucind cel mai pur. Poeticul străbate orice artă,
orice scoatere din ascundere care aduce în sfera frumosului tot ceea ce fiinţează în
chip esenţial."

Totuşi nici artele frumoase nu pot ocroti ivirea a ceea ce aduce salvarea, să redea
încrederea în ceea ce se acordă "astfel că filozoful o depăşeşte şi pe ea, fără să se
despartă de lumina strălucitoare pe care o răspândesc, continu şi filozofia şi poezia,
chiar dacă nu-şi pot revendica dreptul originar, la salvare".

Urmează un alt gând tipic heideggerian: "Cu cât ne apropiem mai mult de pericol, cu
atât mai luminos încep să strălucească acele drumuri care poartă către ceea ce
salvează. Căci în actul întrebării stă pioşenia gândirii."

Ori răspunsul pioşeniei gândirii va fi dat în cele din urmă, omul va fi salvat din criza
spirituală în care se zbate, doar dacă îl va aştepta pe Dumnezeu, se înţelege alături de
filozofia lui Heidegger, de marea poeziea lui Hoelderlin, cântăreţul sacrului şi să nu-l
uitâm pe cel ce l-a descris, Rudolf Otto.

Filozoful susţine, chiar dacă Dumnezeu nu va apărea, prin acţiunea de a-l aştepta,
omul se va înălţa pe scara Fiinţei fiinţării, desăvârşindu-se.

Ultima orientare a autorului lucrării filozofice "Sein und Zeit" a iritat pe mulţi
"prieteni" şi adversari de-ai săi, astfel că l-au împiedecat să-şi publice interviul dat
revistei "Stern" într'o carte separată, deşi el cuprindea concluziile de o viaţă ale
filozofului, fără această aşteptare a lui Dumnezeu, opera heideggeriană ar fi apărut
ciuntită, lipsită de sens, sortită să mulţumească pe nişte comentatori pedanţi de
filozofie, şoareci de bibliotecă, urmărind să-i răstălmăcească fiecare cuvânt, pentru a
demonstra cât de dificil este de înţeles Martin Heidegger şi bineînţeles cu ajutorul
notelor scrise de ei înşişi să-l facă şi mai de neînţeles.
Căci pentru un om, familiarizat cu sistemele filozofice existente, drumul marelui
filozof îi va apărea mai mult decât explicabil, aşa trebuia să evoluieze şi nu altfel.
Făcând o apropiere între Hegel şi Heidegger, fie şi formală, vom fi înclinaţi să trecem
de la spiritul subiectiv, obiectiv şi absolut, ordonare aparţinând lui Hegel în persoană,
peste pragul ontologic, unde am întâlni o triadă corespondenţă: fiinţare, Dasein (aici,
a fi în lume) şi însfârşit Fiinţa. Cum Heidegger a refuzat pertinent să definească
"Fiinţa", ne vom feri la rândul nostru s'o facem.
Repetăm abordarea spiritului absolut la Hegel, pentru a ne explica de totului clar, că
acesta e determinat de arta spirituală, de religia revelată şi de filozofie ca şi
Cunoaştere Absolută, în ultimul capitol Hegel consideră "Conţinutul simplu al Sinelui
care se cunoaşte că dă o definiţie Fiinţei", fără nicio legătură ce cea din concepţia
heideggeriană. La acesta din urmă fiinţa ar avea legături mai strânse cu Spiritul
absolut şi dupa ce am aflat că omul va trebui, pentru a se salva, din marea criză
provocată de dominarea planetară a tehnicei luând tot mai mult din domeniul culturii,
să-l aştepte pe Dumnezeu, nu mai avem nicio îndoială că fiinţă, contrar celor
susţinute de majoritatea exegeţilor heideggerieni, va trebui să fie scrisă cu literă mare,
Fiinţa.

Fiindcă nici Heidegger nu are posibilităţi de lucra cu alte elemente specifice Fiinţei,
şi le insuşeşte dându-le însă o altă ordine ierarhică: filozofia, poezia şi religia, cu
aşteptarea lui Dumnezeu, şirul citat creşte de la stânga la dreapta, religia e factorul
primordial de o covârşitoare esenţialitate.

După Hegel, cum am arătat-o suprema treaptă o constituie filozofia, el însuşi

reprezintă pe filozoful absolut în posesia cunoaşterii absolute.

Dar în ce priveşte cuvântul poetic, şi Hegel şi Heidegger sunt de acord că el e primul

dintre arte, spre deosebire de alţi filozofi (Schopenhauer) pentru care muzica joacă
acest rol principal.

La ambii filozofi, Dumnezeu e diferit de obiectul său, natura, dar pe când la Hegel
Spiritul absolut e supus întrebării, la Heidegger, după schimbarea survenită în tre
punctele de plecare ale filozofării heideggeriene fenomen cunoscut sub denumirea de
Kehre (schimbare) întrebarea o pune Fiinţă de unde pioşenia gândirii ei.

Revenind la noţiunea de origine locul unde se desvăluiesc esenţele unui lucru, cum
am spus-o în cele anterioare, a intrat şi în preocupările lui Husserl, dascălul lui
Heidegger, predecesorul său la catedra de filozofie a Universităţii din Freiburg. El
prin teoria esenţelor studiate fenomenologic ar fi urmărit să facă din filozofie o ştiinţă
riguros ştiinţifică. A fost nemulţumit când a constatat că urmaşul său a abordat
întreaga problemă din punct de vedere existenţial, şi ca în mod principal se opune
oricărei încercări de a defini filozofia ca o ştiinţă în general, departe de vreun caracter
riguros ştiinţific.
În fragmentul citat în legatură cu esenţa tehnicii Heidegger, în raport cu delirul
tehnicii întins peste tot, spune câteva cuvinte bine gândite: " ... poate să apară ziua
când esenţa tehnicii va putea să fiinţeze în revelarea proprie adevărului. Esenţa
tehnicii nu e de ordinul tehnicului şi se petrece într'un domeniu înrudit cu tehnica şi
care pe de altă parte e fundamental diferit de ea. Un atare domeniu este arta."

O afirmaţie foarte îndrăzneaţă pe care se grăbeşte s'o relativizeze, subliniind situaţia

în care se află omenirea: "Exesul de tehnică ne împiedecă sa aflăm ce este esenţial în
tehnică aşa cum, de prea multă estetică nu mai păstrăm ceea ce este esenţial în artă".

Este un neajuns al metodei în sine, deoarece oricât s'a străduit E. Husserl, abordând
logica inclusiv ca secret şi taină a cuvintelor, ulterior desvoltată ca o filozofie în sine,
şi tot n'a reuşit să realizeze o ştiinţă riguroasă. De vină e subiectivitatea a ceea ce
numim noi esenţe, şi origini. Heidegger le studiază ca şi cântece şi ecouri ale inimii,
şi parcă a avut mai mult succes decât Husserl. Probabil că originile şi esenţele ţin în
cea mai mare parte a lor de lucrurile în sine, după Kant inabordabile de conştiinţa
umană, ele se simt dar nu pot fi raţionalizate, decât cu marele risc de a te pierde în
propriile tale cogitaţii, ca'n valurile unui ocean pregătit de furtună, gata să măture
totul în calea sa. Poate Heidegger a înţeles acest lucru, din aceasta cauză filozofia sa e
mai mult poezie şi religie hoelderliană.

17.1 ADDENDA

Pamfil Şeicaru: Un singuratec: C. Stere, ed. "Carpaţii", Madrid 1956

De la început portretul lui C. Stere de Pamfil Şeicaru e caracterizat printr'o singură

trăsatură esenţială a fiinţei sale: "În viaţa politică şi culturală a României C. Stere a
fost un singuratec. A avut prieteni şi devotamente, a fost animatorul unei mişcări,
poporanismul, a fundat şi a condus "Viaţa românească" revista de cel mai mare
prestigiu după eclipsarea "Convorbirilor literare", dar până la sfârşitul existenţii lui C.
Stere a rămas un singuratec."

În timpul neutralităţii a publicat mai multe articole în legătură cu evenimentele

actuale şi le-a întitulat sugestiv "Carnetul unui solitar": "C. Stere s'a simţit dealungui
unei vieţi de intensă participare la viaţa publică -, de frământare a spiritului românesc,
un izolat. Sub aparenţele lui de om rece, distant, se ascundea o delicată sensibilitate;
era un om care simţea necesitatea unei călduri afective şi nu o găsea. Înclin să cred că
acea rezervă pe care a păstrat-o în raporturile cu oamenii, acea infirmitate sufletească
a entuziastelor dăruiri, acel sentiment de izolare pe care C. Stere l-a avut toteauna se
datoresc anilor petrecuţi ca deportat în Siberia. Dealungul sbuciumatei lui vieţi, el a
rămas neschimbat, aşa cum s'a format ca tânăr revoluţionar crescut în atmosfera
specifică a mediilor revoluţionare ruseşti, aşa cum Siberia i-a modelat sensibilitate.
Rămânem, oricât s'ar schimba împrejurările, condiţiile de viaţă, cu amprenta
formaţiei din adolescenţă, cu caracterul, sensibilitatea, viziunea de oameni şi de viaţă
precizate în epoca tinereţii. Mai târziu, experienţele existenţei noasre aduc, evident,
modificări, dar ele sunt exterioare, nu modifică conţinutul, nu ne schimbă în ceea ce
formează fundamentele, firii noastre."

Într'o lucrarea despre Basarabia am semnalat şi eu respectiva lipsă de potrivire dintre

caracterul omului basarabean şi cel al locuitorului băştinaş al României; şi din acest
motiv mă înteresau concluziile maestrului, deocamdată sugerează că zilele petrecute
ca tânăr revoluţionar în Siberia l-au înfluenţat în mod decisiv, dar argumentele mi se
par puţin convingătoare. După umila noastră părere, vremea prizonieratului siberian,
oricât l-ar fi urmărit cu amintirile sale a constiuit un factor extern care s'a mulat peste
caracterul specific al firii sale, în esenţa sa profund românească. De altfel, suntem
siguri că nici maestrul nostru nu a căutat să susţie un alt punct de vedere, după cum
urmează să scrie în continuare: "C. Stere, rector al Universităţii din Iaşi, conducător
al revistei "Viaţa românească" animator al poporanismului, nu suferise nicio
transformare interioară, continua să traiască în el revoluţionarul deportat în
singurătaţile îngheţate ale Siberei. În fond, Stere a fost un dezrădăcinat, un permanent
exilat; ca moldovean basarabean un exilat în lumea rusească şi mai târziu, ca fost
revoluţionar deportat, un exilat în viaţa românească. Şi acest sentiment de exilat se
adâncea liric într'o stare nostalgică, într'o refugiere în amintiri, în chemarea evocărilor
spre a reduce din senzaţia de frig a exilului."

Prin aceste rânduri P. Şeicaru împrăştie orice confuzie nedorită, sentimentul de exilat
la C. Ştere aparţine sufletului permanent al moldoveanului basarabean, de origine
românească, el gustă până la extaz, ca pe un act contemplativ poetic vrednica lui
nostalgie, asemănată cântecelor de dor ale lui Oct. Goga, pe când rusul, copleşit de
infinitul nostalgiei sale sfârşeşte prin a-l îneca în alcool, ceremonial savârşit ca pe un
ritual, cum printre alţii o aflăm din Azilul de noapte al lui Maxim Gorki.

Dar, crede în continuare maestrul nostru, dacă C. Stere n'a rămas o enigmă pentru cei
din jurul său, se datorează memoriilor sale redactate sub forma unui roman-fluviu, "În
preajma revoluţiei", publicat în 8 volume în editura Adevărul. Eroul principal Vania
Răutu, este chiar C. Stere.

Se face un scurt istoric al mişcării socialise în Rusia, prima organizare de acest fel,
fiind cercul Tchaikovsky, fondatorul ei a deportat în Siberia, după evadare a trăit la
Londra. În 1914, Nicolas Tchaikovski, împreună cu Plehanov şi Kropotkin, făceau
parte din vechea gardă revoluţionară, din primul cerc a făcut parte Sofia Petrovskaia
spânzurată pentru că participase la atentatul contra lui Alexandru al II-lea, cercul
respectiv a fost fondat în 1869. Membrii lui au fost primii revoluţionari ruşi, care au
făcut propagandă printre muncitori dar pe acea vreme ei îşi îndreptau atenţia spre
ţărănime, apreciată ca partea cea mai revoluţionară a poporului rus şi cea mai
capabilă să primească doctrina socialistă.

În 1870 după arestarea membrilor cercului Tchaikovski, s'a format organizaţia secretă
"Pământ şi libertate". Toţi membrii acestei noi organiizaţii erau cunoscuţi ca
"narodniki" de la cuvântul narod ce însemna popor-poporanişti, opozant marxismului.
Aşadar, C. Stere s'a format în ideologia narodnicismului, ceea ce explică seria de
articole publicate de el în "Viaţa românească" sub titlul "Poporanism dau social-
democraţie" ajungând la concluzia: poporanismul corespundea necesităţilor social-
politice ale României, cu o populaţie ţarănească de 80 la sută".

Dar în rusia narodnicismul, după cum amintea socialistul Martov în istoricul

"Drapelul roşu în Rusia" a fost înfrânt chiar prin rezistenţa în primul rând a ţăranilor.
În 1875 s'a înfiinţat la Odesa "Uniunea lucrătorilor din Sudul Rusiei" considerată
prima organizaţie social-democrată în Rusia. C. Dobrogeanu-Gherea a aparţinut
acestei organizaţii, pe când Zubcu Codreanu, primul socialist român, a aparţinut de
cercul Tchaikovsky. Poliţia ţaristă a lichidat ambele organizaţii, după o scurtă duarată
de activitate.

E important de semnalat că în sânul respectivilor luptători socialişti s'au dezvolat

două concepţii tactice una a adoptării luptei legale în cadrul democraţiei parlamentare
existente, pe când a doua propunea desfiinţarea totală a vechiului stat pe cale
revoluţionară. De-acum se conturează două direcţii de dezvoltare, una spre partidele
actuale social-democrate şi cealaltă spre statul totalitar comunist, bazat pe ura de
clasă conform învăţaturii lui Marx, Engels şi Lenin, de unde se poate observa ca între
cele două partide social-democrate nu există nicio legătură şi e important de
menţionat acest aspect deoarece şi partidul lui Lenin se numea tot social-democrat
ceea ce dă naştere la unele confuzii de care au profitat neocomuniştii români care au
trecut în tabăra social-democraţiei cu care de fapt nu aveau nicio legătură înafara unei
adversităţi dusă printr'o luptă pe viaţă şi moarte, de unde la venirea la putere a
partidului comunist în România de după 23 August 1944 asimilarea partidului social-
democrat condus de Titel Petrescu a însemnat un act de teroare politcă; drept urmare
cei ce s'au opus la unirea forţată au înfundat puşcăria, pe când ceilalţi au îmbrăcat
haina trădătorilor, aşa cum se întâmplă în vremea noastră o trădare, în sens invers, de
la comunişti la social-democraţii adevăraţi, deşi între cele două partide există o
incompatibilitate prezentă, de altfel de la naşterea lor.

Adevărata social-democaţie, adepta luptei legale într'un sistem existent democratic a

fost reprezentată de Dobrogeanu-Gherea, conform teoriei lui Karl Kautsky viu criticat
de Lenin, pe această cale social-democraţia a devenit duşmanul cel mai înverşunat al
comunismului, intern şi extern, programul social-democrat, în spiritul descris mai
sus, a fost adoptat la Congresul la Erfurt din 1891.

La noi în ţară, la congresul partidului socialist român (Aprilie 1894) cuvântul de

ordine l-a dat Ion Nădejde, partizanul, spre cinstea lui, a căii de luptă legale, rostind
semnificativele cuvinte: "La noi în ţară trebuie să mergem numai pe calea legală,
deoarece Constituţia noastră este foarte liberală şi îngăduie evoluţia societăţii. Înţeleg
tactica violentă revoluţionară în Rusia, nu însă la noi."
Spre deosebire de revoluţionarii instransigenţi ruşi şi basarabeni primul partid social-
democrat român a prezentat un program moderat elaborat de Iosif Nădejde, C.
Dobrogeanu-Gherea, V. Morţun, G. Diamandi şi alţii.

Fără îndoială primii socialişti, îl avem de exemplu pe criticul Dobrogeanu-Gherea,

credeau în marxismul materialist dar contestau părţi fundamentale din el, cum ar fi
lupta de clasă şi propagau instaurarea unei societăţi drepte pe cale parlamentară şi nu
revoluţionară. Ori acest aspect era atât de esenţial încât întreaga dogma marxistă se
surpă, dacă mai întâi de toate statul capitalist nu e distrus. Şi astăzi putem susţine că
previziunile primilor socialişti, nu s'au împlinit, prin reformele aplicate statului
capitalist nu s'a ajuns la înlocuirea sa ci din contră la o tot mai mare vitalizare al
acestui sistem. E drept că în ţările apusene au ajuns la putere partidele socialiste dar
ele sunt concurate de alte partide burgheze, origine de care nici actualele partide zise
socialiste nu se lapădă. E o mare eroare să califici atare partide de stânga drept
înrudite cu cele comuniste, când de fapt nu mai au nimic în comun, nu e o întâmplare
că după dispariţia comunismului în rasăritul Europei inclusiv în URSS, partidele
socialiste au început sa domnească în ţările apusene, dovadă că nu există nici un
raport între fostul partid comunist şi social-democraţia europeană de astăzi. Există
obiceiul de a se face o legătură între ele, chiar de opoziţia de dreapta, fără ca cineva
să-l poată confunda cu regimul totalitar bolşevic. Orice partid socialist ajunge la
putere prin votul cetăţenilor şi este judecat după eficienţa măsurilor sociale luate, de
obicei după scurgerea anilor de guvernare e înlocuit de un partid de dreapta, fără ca
aşaceva să fie un lucru neobişnuit sau revoluţionar. Doar la noi la români în plină
democraţie, partidul social-democrat condus de un fost ministru al muncii Anastasiu,
execută o mişcare imposibilă: face coaliţie cu foştii reprezentanţi ai partidului
comunist român, dând mâna peste ani cu trădătorii Şt. Voitec sau Ion Pas totuşi cu o
mică diferenţă, aceştia din urmă aveau scuza că astfel au scăpat de grei ani de
închisoare, pe când tovul. Anastasiu e fascinat de ciolanul ce i se oferă, un post de
vicepreşedinte al monstrului creat, în schimb cu ajutorul său, comuniştii vor intra în
internaţionala socialistă, toţi suferind de gravă amnezie, când datorită partidului
revoluţionar marxist-leninist bolşevic român, partidul socialist-democrat nu numai că
a fost desfiinţat dar şeful său Titel Petrescu a fost aruncat în închisoare unde urma să-
şi încheie zilele ca şi Iuliu Maniu, Dinu şi George Brătianu dacă internaţionala
socialistă nu şi-ar fi amintit de el şi prin intervenţiile sale, să-l scoată la lumină,
dându-i posibilitatea să moară ca bun creştin, în propriul său pat.

Refugiat din Rusia ţaristă, C. Stere s'a stabilit la Iaşi dar nu în 1888 cum se scrie în
carte, probabil o greşală aparţinând neglijenţei editorului român, ci în 1892 cum
declară chiar C. Stere abordând şi problema numelui său de familie, cum am notat-o
într'un articol în care mă plângeam de erorile lui Ioan Petru Culianu, evident
intenţionate, executate cu intenţia de a demola o mare personalitate a culturii
româneşti, C. Stere; susţinând printre cele multe, că pe cel criticat destructiv de el,
falsificănd adevărul cultiva impostura minciunii, îl chema de fapt C. Şărcăleanu
pseudonimul său fiind de C. Stere, basarabean refugiat politic şi mai adaogă, tot
minţind, că în calitatea sa de prefect de poliţie (???) a reprimat, personal răscoalele
ţarăneşti. Vom vedea cât e de valabilă şi această ultimă ordinară calomnie, acuma să
ne referim la răspunsul dat de C. Stere la celelalte două puncte: Într'o scrisoare
publică C. Stere declara că nu e refugiat (politic se înţelege n.n.) din Basarabia ci a
venit în România cu un paşaport legal eliberat de guvernatorul Basarabiei în 15
Noiembrie 1892 şi mai afirma că se numeşte Constantin Stere nu Şărcăleanu, un
pseudonim sub care a scris la Evenimentul literar, publicând în respectiva foaie
socialistă condusă de Sofia Nădejde, primul său articol la 17 Martie 1894 întitulat
"Limba literară".

Cu siguranţă Ioan Petru Culianu mânat de atâta ură cu acţiune de a orbi complet
spiritul, rătăcindu-l, nu ar fi putut scrie o carte adevărată despre "Un singuratec: C.
Stere". A fost în stare s'o conceapă Pamfil Şeicaru, deoarece pe el îl conducea un
sentiment de iubire, de natură neoplatonică, dantescă, ideală în conţinutul ei faţă de
întreaga activitate a lui C. Stere. Numai cu ajutorul ei a putut să-şi dobândească
liniştea păcii interioare şi astfel să-i descopere cele mai alese comori sufleteşti, în
bună parte confruntându-se cu propriile lui ideale şi cu greutăţile asprului său destin
de exilat continu şi singuratec desrădăcinat, în societatea din jurul său şi oamenii
printre care trăieşte.

Din aceste motive toate cele scrie despre C. Stere, au valoarea unei lucrări înălţate la
stele, muzele Parnasului o numesc drept una din capodoperele lui Pamfil Şeicaru.

Despre primii anii petrecuţi la Iaşi, C. Stere a scris în volumul IV "Hotarul" (partea
"Peste culme") şi în vol. V "Nostalgii" din "În preajma revoluţiei", ele, subliniază
marele ziarist şi scriitor, "redau starea sufletească a basarabeanului revoluţionar rus în
care se deşteaptă sentimentul naţional".
Era perioada când, consecvent principiilor sale, partidul social-democrat participă la
alegeri parlamentare din care au fost aleşi Ion Nădejde la Iaşi şi Vasile G. Morţun la
Roman. Despre acest eveniment Stere a scris în volumul "Ciubăreşti" din romanul "În
preajma revoluţiei". Ion Nădejde figurează sub numele Vasile Credinţă.

Debutul ca publicist politic l-a făcut în Adevărul literar în care critică ferm, pe
parcursul a mai multor articole, starea socială din România, punând într'o lumină
dureroasă situaţia mizeră a ţarănimii.

Deşi n'a fost înscris în partidul socialist, participa la şedinţele lui, de unde putem să
ghichim o afinitate sufletească de "bătrân revoluţionar".

C. Stere va fi alături de socialişti când aceştia au dus tratative cu Ionel Brătianu,

pentru a intra în partidul liberal, condus de el. Printre aceştia se înscriau: V.G.
Moruţun, Iancu Procopiu, prof. dr. Ion Cantacuzino, Al.G. Radovici şi Diamandi. În
acei ani C. Stere se afla în relaţii extrem de apropiate cu şeful partidului liberal, Ionel
Brătianu. În volumul VII "În Ajun", din "În preajma revoluţiei" redă începuturile
bunelor raporturi dintre ei, premierul liberal în roman de Aurel Crăsneanu.
Fruntaşii socialişti intraţi la liberali s'au numit "Tinerimea generoasă".

În timpul răscoalei din 1907 a fost prefect de Iaşi, şi nu cum tendenţios îl declara I.
Culianu, prefect de poliţie, funcţie în care datorită tactului lui C. Stere nu s'a tras
niciun foc de armă, iată adevărul asupra reprimărilor executate de C. Stere în timpul
răscoalei ţărăneşti din judeţul Iaşi, deci ne punem întrebarea pe cine a căutat
regretatul I. Culianu să înşele dacă nu cumva ţinea cu tot dinadinsul să-şi ştirbească
propriul său prestigiu?

Evenimentul privind reuşita prefectului C. Stere, de a nu trage nici un foc de armă

împotriva ţăranilor răsculaţi în 1907, a fost în mod deosebit semnalat în publicaţiile
vremii, iar N. Iorga a tipărit în "Neamul românesc" o scrisoare prin care îl felicita pe
C. Stere, recomandându-l pentru viitoarele alegeri, alegătorii să-i prefere candidatura.

În 1914 când Ionel Brătianu a format guvernul, prestigiul lui C. Stere arăta de
nezdruncinat. Revista "Viaţa românească" al cărei director era se bucura de autoritate
în ochii intelectualilor români. Avea o priză deosebită la "luminătorii satelor" lui
Spiru Haret şi era de acord cu importantul rol jucat de învăţători în viaţa publică a
ţărănimii.

În 1909 două personalităţi întăreau atmosfera haretistă: Iorga ţinând cursurile de vară
de la Vălenii de munte şi cursurile de la Mănăstirea Neamţului organizate de Viaţa
românească. Cele două influenţe, naţionalistă şi poporanistă, sau întâlnit într'un
articol al lui Ion Mihalache întitulat "Partid de clasă" publicat în 1912 în revista
învăţătorilor tineri "Vremea nouă". Ion Mihalache îşi susţinea pe mai departe ideea
criticată de marele istoric, a unui partid de clasă, ca un partid ţărănesc. Deşi era
auditor asidu al cursurilor de vară de la Vălenii de Munte, totuşi tânărul învăţător se
vedea că citise articolele lui C. Stere "Social-democraţie sau poporanism". Mai mult
decât atât, fratele lui Ion Mihalache, Dumitru, şi el învăţător, mort în primul război
mondial, era colaborator la " Viaţa Românească".

În 1914, moare Spiru Haret şi Ionel Brătianu îl numeşte ca ministru al instrucţiei, nu

pe cel mai nimerit în persoana lui C. Stere ci pe I.G. Duca, e drept colaborator al lui
Spiru Haret în organizarea băncilor populare, al căror director general era. Dar
nedreptatea strigătoare la cer, îl lăsă rece pe C. Stere, pe el îl preocupa cele două
reforme ce urmau să fie introduse după trecerea prin parlament: reforma agrară şi cea
electorală. Bineînţeles n'a a mai fost discutate din cauza izbucnirii primului război
mondial, dar de fapt lui Brătianu îi era teamă de rezistenţa liberarilor săi, încât se
grăbi să amâne discuţia respectivă până la o dată ce urma să fie fixată ulterior.

Despre activitatea lui C. Stere, P. Şeicaru putea scrie următoarele: "În viaţa politică
românească C. Stere a pus o pasiune prea puţin comună pentru problemele sociale.
Cultura lui politică era fără exagerare unică; profesor de Drept constituţional la
universitatea din Iaşi, el a păstrat până la sfârşitul vieţii o neostenită curiozitate
intelectuală concentrată asupra aceleaşi probleme: Statul. Era respectat; în lumea
politică însă, C. Stere "Siberianul", cum i se spunea, era un izolat în partidul liberal,
deşi socotit şef al stângii partidului, era temut şi grija tuturor era să fie folosit numai
ca teoretician al partidului, să nu i se încredinţeze un rol efectiv în conducerea
Statului."

După izbucnirea războiului prim mondial, starea sufletească a lui C. Stere era aceea
descrisă în scrisoarea pe care Ion Răutu (C. Stere în romanul "În preajma revoluţiei",
vol. IV) o trimite unui prieten basarabean, înrolat şi el în mişcarea revoluţionară rusă,
Vasile Guirila. În primul rând îşi exrimă crezul său politic: "Nu cred că acţiunea în
mijlocul proletariatului industrial din Rusia poate duce la prăbuşirea regimului ţarist."

Urmează condamnarea ţarismului care "este necompatibil cu progresul omenirii. El

constituie prin sine însuşi o primejdie de moarte pentru toată civilizaţia ...
Răsturnarea imperialismului moscovit nu este dar o problemă internă a Rusiei. Este
problema istoriei mondiale, este o condiţie de biruinţă a luminii asupra întunerecului
în lume-punctul de plecare, primul pas pentru asigurarea desvoltării normale a
omenirii."

În ce priveşte rolul românilor îi apare de totului bine conturat: "Suntem fii ai unei
naţiuni occidentale, înecate în intunerecul şi în haosul orientului ... Un român,
revoluţionar ori nu, trebuie să fie duşman de moarte al ţarismului. Statul român,
indiferent de ideile oamenilor lui conducători, apare în cadrul istoriei mondiale, ca un
factor revoluţionar al cărui interes vital îl duce la luptă împotriva absolutismului
moscovit.

Aceasta e misiunea istorică a neamului nostru."

Partea finală se termină cu un lung jurământ, din care cităm: "Şi aici în faţa ta, ca în
faţa tuturor celor înmormântaţi de vii, în amintirea tuturor celor morţi cu credinţa şi
nădejdea în mine, jur să îmbrac cămaşa morţii în lupta împotriva colosului ţarist. Jur
că până la ultima suflare, nu voi uita o clipă sarcina pe care mi-o impun credinţa şi
nădejdea celor căzuţi."

Şi însfârşit ultimele rânduri: "Şi dacă voi cădea, toate torturile iadului vor păli faţă de
blăstămul consţiintei mele, cu gândui la voi, fraţi de suferinţe şi nădejde ai tinereţii
mele ...

Jur! ..."

Şi adaogă pe drept maestrul: oare Octavian Goga ar fi judecat altfel problemele

războiului mondial decât în funcţie de eliberarea Transilvaniei? Sau s'ar putea
imagina ca M. Barrès să ia o altă orientare decât cea dictată de apartenenţa sa lorenă?:
"C. Stere a adoptat de la început o poziţie clară, fără nicio reticenţă oportunistă
împotriva Rusiei, imperiu anti-democrat, Stat temniţă şi vrăjmaş de moarte României
şi poporului român, popor neslav care îi sta în calea expansiunii spre Balcani. Dacă
pentru imensa majoritate a personalului politic român Rusia era o necunoscută sau cel
mult cunoscută graţie publicităţii făcute cu prilejul diferitelor împrumuturi efectuate
în Franţa de guvernele ţariste, C. Stere era singurul om politic care cunoştea a fond
cultura, politica rusă, structura social-politică a Statului muscălesc. El nu avea
încredere, se temea atunci când se vorbea de participarea României în război alături
de Rusia."

În 1912, Leon Casso, ministrul instrucţiei publice al Rusiei ţariste publicase, cu

ocazia împlinirei a 100 de ani de la răpirea Basarabiei, o carte "Rusia la Dunăre". În
ea se puteau constata, sublinia maestrul, că permanenţele de direcţie ale, politicii
ruseşti rămân neschimbate indiferent de regim: ţarist, democrat sau comunist: "Ceea
ce defineşte spiritul superficial al omului politic român este ostentativa lui ignoranţă,
faţa de cultura, politica economia statelor vecine. Existau oameni politici cari uimeau
prin bogaţia cunoştiinţelor asupra tuturor Statelor apusului, dar cari ignorau complect
Rusia. În toată literatura politică publicată în limba română n'am găsit decât o singură
lucrare asupra panslavismului, o broşură de 30 de pagini publicată de Dimitrie Sturza
care ştiind ruseşte a citit în original pe Danielewski, de exemplu.

În 1902, Take Ionescu publicase articolul "Duşmanul natural" în care se vorbea de

vecina noastră Rusia. Nu mai că un atare articol putea fi interpretat ca favorabil
ralierii României la politica Triplei Alianţe, deci alături de Germania, Austro-Ungaria
şi Italia, alianţă îniţiată de regele Carol I, încă din 1883.

În tot timpul neutralităţii Viaţa românească a publicat articolele respectivului

naţionalist basarabean, fanatic democrat şi anti-ţarist, cu adevărat rândurile lui C.
Stere constituiau "cea mai patetică mărturisire a unei credinţi în acţiune".

Ionel Brătianu, politician dintre cei mai abili, după cum scrie contele de Saint Aulaire
în "Memoriile unui diplomat bătrân" ştia de la început drumul pe care-l va urma, dar
pentru a-şi ascunde intenţiile faţă de Germania şi Austro-Ungaria, desigur avea
nevoie de antirusismul lui C. Stere. Dar cum arată P. Şeicaru, în viaţa politică
pasionaţii, sunt uşor de amăgit de către oamenii reci calculaţi şi aşa se face că încă
din 1898 C. Stere a rămas fascinat de personalitatea lui Ionel Brătianu, mărturie ne
stau evocările din romanul "În preajma revoluţiei" toate purtând amprenta împresiei
puternice avută asupra lui Stere de către abilul şi recele Ionel Brătianu.

Când România a intrat în război Stere a fost mobilizat în Justiţia militară cu gradul de
colonel. După părăsirea capitalei, Stere a rămas în Bucureşti şi până la semnarea
armisţiului cu Puterile centrale, Stere a stat în rezervă, cât ţara era în război, nu şi-a
permis să ia atitudine. Deci, după Pamfil Şeicaru, şi cine ar îndrăzni să-l contrazică a
fost un simplu zvon calomnios că C. Stere ar fi aruncat în tranşeiele trupelor române
aflate în sudul Moldovei, prin intermediul avioanelor germane, manifeste prin care
îndemna pe soldaţi să predea armele şi să treacă de partea nemţilor. E posibil să se fi
întâmplat aşaceva, dar autorul n'a fost Stere, cum nu i s'a putut demonstra vina
respectivă niciodată.
Abea în Decembrie 1917, la sugestia lui B. Brănişteanu, fost redactor la Adevărul şi
Dimineaţa, l-a convins pe Stere să scoată un ziar "umina" în care să facă procesul
politicei de intervenţie a României. În acest fel Stere se găsea într'o situaţie prielnică
să acţioneze, mai ales că în Rusia după revoluţie se publicară arhivele secrete şi între
documentele acestea, se aflau actele ce purtau la lumină tratativele Sturmer-von
Jagow, dintre ruşi şi nemţi, care dacă nu ar fi izbucnit revoluţia din Martie 1917, s'ar
fi ajuns la o pace separată, România ar fi fost sacrificată. Tentaţia era mare, cu atât
mai mult cu cât se justifică politica susţinută contra Rusiei. Ca toţi oamenii de adânci
convingeri C. Stere nu şi-a asigurat în prealabil o retragere, astfel că exprima cu
agresivitate tot ceea ce credea.

După victoria aliaţilor odată cu prăbuşirea puterilor centrale, revoluţia din Germania
şi dezmembrarea monarhiei habsburgice, cei ce-au susţinut intrarea României în
război alături de Franţa, Anglia şi Italia, şi-au luat cu prisosinţă revanşa, ori printre
aceştia, în marea lor majoritate se aflau politicenii cu care C. Stere se găsise mereu în
luptă, "Siberianul" revoluţionar combătând cu înverşunare pe apărătorii structurilor
social-economice feudale ale României. Cu această ocazie, P. Şeicaru îşi repeta ideea
că mobilul adversarilor nu erau articolele publicate în "Lumina" toate bazate pe o
documentare strivitoare "ci în pericolul pe care îl contura "Siberianul" ca şi
conducător posibil al curentului ţărănist. Un Stere diminuat, un Stere terfelit nu mai
putea exercita aceeaşi influenţă în viaţa politică a României mari.

Şi nu se poate spune că nu au izbutit: C. Stere a fost un ostracizat al vieţii politice a

României mari."

Cu toate acestea în 1918, hotărârea luată de Sfatul Ţării din Basarabia s'a datorat lui
C. Stere, ceea ce de altfel nu a fost de nimeni contestat şi toate alegerile efectuate din
1919 până în 1937, au arătat fidelitatea statornică a ţăranilor basarabeni faţă de C.
Stere.

Ura conservatorilor contra "nihilistului siberian" a avut calitatea de a fi fost făţişă, de

unde osânditul C. Stere reuşea să cunoască perversitatea adversarilor democraţi, a
căror mediocritate se simţea ofensată de cel ce reprezenta nu numai cea mai vastă
cultură politică dar şi cea mai dreaptă consecvenţă în apărarea ideilor democratice.

În continuare, autorul va încerca să lumineze unele colţuri mai tainice din viaţa lui C.
Stere, cu scopul de a înlesni "cunoaşterea acestui solitar al vieţii politice româneşti".

De la început Pamfil Şeicaru face o remarcă mai mult decât potrivită, modelul său
fiind luat din domeniul literaturii: "Adesea, meditând asupra cazului Stere mi-am
amintit de eroul lui Ibsen din "Un duşman al poporului" drul Stockman. Este de un
superb orgoliu afirmaţia eroului lui Ibsen: "Acela dintre oameni este mai puternic
care este singur şi nu depinde de nimeni." În atitudinea aceasta nietzsceniană adaogă
Pamfil Şeicaru este o înălţime morală de un nobil pesimism, de reci şi vaste
singurătăţi.
Prin acest nobil gând al drului Stockman, erou al piesei "Un duşman al poporului" de
Ibsen, maestrul nostru s'a gândit atât la situaţia de solitar al vieţii politice româneşti a
lui C. Stere dar sigur şi la propriul său destin de exilat al exilului.

Mai departe pentru a înţelege psihologia lui C. Stere autorul va trece în revistă
preţiosul document avut la îndemână, oferit de cele opt volume ale romanului "În
preajma revoluţiei".

Urmează cuvenita introducere: "Cu C. Stere am întreţinut totdeauna relaţii de

prietenie. Era un om care acorda cu greutate prietenia şi mai greu îşi deschidea
sufletul. Înainte de a publica acea nimicitoare execuţie: "Preludii: partidul ţărănesc şi
cazul Stere" mi-a citit cea mai mare parte din paginile vitriolate menite să arate
istoricilor de mâine la ce se reducea autenticitatea democraţiei naţional-ţarăniste. Nu
m'a surprins, dar, când într'o zi la Cameră m'a invitat la hotel Esplenade, unde locuia
când venea de la Bucov (lângă Ploeşti unde dna Stere avea moşia), să-mi citească
ceva. Mi-a explicat, înainte de a începe lectura, că intenţia sa a fost să-şi scrie
memoriile, însă publicarea lor ar fi provocat furtuna vrăjmaşilor care nu iartă şi de-
aceea s'a decis să folosească forma romanţată."

Fiindcă lui Stere îi părea, luând de exemplu memoriile lui A.L. Marghiloman, că
memoriile o dată citite se uită în rafturile bibliotecilor, s'a hotărât să recurgă la forma
romanului-fluviu, pretinsă ca o necesitate a odiseii vieţii sale ce nu poate fi redată,
pentru a fi înţeleasă, în "raccourci".

Ca modele îi puteau servi romanele lui Jules Romains (nu Romain, textul de faţă are
o mulţime de greşeli care ar fi stat în sarcina editorului să le corecteze, dar în loc de
aşaceva a mai adăogat din burta lui de Sanço Pança altele, de aceeaşi gravitate. Se
punea vina pe lucrul tipografului spaniol care necunoscând limba românească făce
mereu alte greşeli oricât le ameliorai pe cele existente. În acest caz, din respect pentru
o carte şi autorul ei, acum e vorba de Pamfil Şeicaru, s'ar fi impus ca editorul să
doarmă pe tiparnţă şi să nu admită un text cu eroi atât de compromiţătoare. Bine
înţeles pentru împlinirea unei atare misiuni dl. Traian Popescu ar fi trebuit să renunţe
la bacanalele sale nocturne, unde consumul de vin destul de acru, îl adormea destul
de repede in braţele grijuliei şi mai acre soţii, care în loc de un "fă, nani, puişorul
meu" îi cicâlea umblându-i gura ca o meliţa deşi protejatul ei se afla se mult în lumea
viselor uşoare, dar într'una avea dreptate mme Chica, în acest mod nu se putea câştiga
o pâine bună, mai ales când cum e cazul cărţilor editate de el, rămân ca mărturii de
crasă neglijenţă, dublată de o lipsă de pregătire ce ar pretinde semnul nulităţii
absolute. Dar ce te poţi aştepta de la un om ca Traian Popescu, cel ce n'a citit o carte
în viaţa lui, cum am mai scris-o la începutul acestei prezentări !!! Pe Romain Roland,
maestrul nu putea greşi acest nume, reducţia literelor aparţinea ignorantului editor,
căci corect se scrie Rolland) şi nu în cele din urmă Emile Zola cu seria de romane
dedicate familiei "Rougon Marcquart", el însuşi avându-l de model pe H. de Balzac,
autorul "Comediei umane". Toţi aceşti autori au zugrăvit o epocă, redând un complex
de viaţă socială format de existenţa reală a tuturor claselor, intenţia creatoare şi a
autorului de roman fluviu C. Stere. În această formulă deşi Vania Răutu e C. Stere şi
se pot recunoaşte bine personajele prezente, totuşi cei vizaţi nu vor reacţiona atât de
violent. Întrebat dacă şi-a terminat romanul autorul recunoaşte că a scris primele
patru volume şi că probabil se va opri la răscoalele ţărăneşti din 1907, încheind
indecis cu un "poate mai târziu" lăsând problema, pe mai departe, deschisă.

Primul volum al romanului "În preajma revoluţiei" tratează despre "Copilăria şi

adolescenţa lui Vania Răutu" descrisă de "Stere cu o voce caldă, de o emoţie
continuă, citind retrăia amintiri estompate în depărtările copilăriei".

Pe marele ziarist nu l-a mirat calitatea literară a romanului, odată ce talentul lui Stere
ca scriitor era bine cunoscut din 1915 când publicase în editura Steinberg un volumaş
"În voia valurilor" semnat cu pseudonimul C. Nistrul. Era prima încercare de a evoca
viaţa lui de deportat în Siberia, foarte mult material din "În voia valurilor" a fost
folosit în volumul IV "Hotarul".

În legătură cu forma scrisului şi tehnica romanului "În preajma revoluţiei" Pamfil

Şeicaru aduce câteva contribuţii reale ce le-ar semna orice critic literar, încununat cu
calificativul specialistului: "C. Stere avea, pe lângă o variată cultură literară, un gust
ales şi darul de povestire. Putea citi în original literatura rusă, germană, franceză şi
engleză, ceea ce i-a înlesnit cunoaşterea a patru forme distincte de exprsie literară. Nu
este surprizător că C. Stere avea o sigura technică a scrisului, că tipurile pe care le
evoacă sunt conturate cu toată siguranţa. Se simte că nu s'a lăsat în voia fanteziei,
naraţiunea se reazimă solid pe realitate, lăsând imaginaţiei numai atâta contribuţie cât
este necesară spre a folosi realitatea în ficţiunea romanului."

Se face referinţă la "Confesiunea anui scriitor" a lui Nicolae Gogol în care acesta
mărturiseşte că n'a creat niciodată cu imaginaţia. Nu a reuşit decât atunci când luat
din realitate şi utiliza datele avute la îndemână. Nu a ajuns să ghicească natura unui
om decât după ce vedea clar în cele mai mici amănunte înfăţişarea lui. Dar asta nu
însemna că portretele sale reprezentau simple copii, ci le-a modelat cu ajutorul
reflexiunii şi nu cu al imaginaţiei. Din această cauză a avut nevoie să cunoască mai
multe lucruri decât alţi scriitori şi era suficient să uite un amănunt ca minciuna să
devină mai aparentă ca la alţii.

E de prisos să mai scriem că C. Stere avea un adevărat cult pentru autorul "Sufletelor
moarte".

Prin urmare, în primele cinci volume ("Smaragda Teodorovna", "Vania Răutu",

"Lutul", "Hotarul" şi "Nostalgii") în care C. Stere s'a menţinut să evoce realitatea fără
să o recompună prin imaginaţia sa, doar să treacă prin harul reflexiunii gogoliene, ne
confruntăm cu cele mai realizate părţi ale romanului "În preajma revoluţiei", datorită
intensităţii emoţiei, şi al realismului cu care sunt prezentanţi eroii săi. "În ultimele trei
volume "Ciubăreştii", "În Ajun" şi "Uraganul" el pierde seninătatea, se simte, cum în
fiecare pagină tălăzuiesc resentimentele, umorul plin de înţelegere umană din primele
volume este înlocuit cu şarja caricaturală, în fiecare pagină răbufnesc ranchiune,
ecouri de vrăjmăşii pe care nu le-a putut ogoi."

Ni se dau câteva exemple din aceste volume, şi regretăm că maestrul nu s'a oprit şi la
unele pagini memorabile din primele cinci volume, pe care, să reţinem, le consideră o
reuşită a creaţiei lui C. Stere, făcând parte din romanul-fluviu "În preajma revoluţiei"
pe care nu l-a terminat, surprinzându-l moartea la vârsta, abea trecută, de 70 de ani.

În respectivul cadru îl descrie pe advocatul Nitza Vasilescu atât de caricatural încât cu

greu cineva ar putea să recunoască sub această mască pe Take Ionescu şi adaogă
maestrul: "Ostilitatea este aşa de nestăpânită că nu a izbutit să creeze un tip viabil; fie
chiar un tip profund antipatic; romancierul trebue să-l creeze cu simpatie, cu o
profundă înţelegere umană".

Cu aceeaşi şarjă neizbutită, consideră maestrul, că e prezentat şi portretul lui N. Iorga

prezentat ca un profesor universitar nul, suplinind ştiinţa printr'o retorică facilă
naţionalistă. Cu greu se poate descoperi în această descriere sub numele lui Christofor
Arghir, Nicolae Iorga, după cele de mai sus ne-am gândi la economistul, A.C. Cuza,
şi întradevăr Stere recurge la un amestec de însuşiri aparţinând celor doi, totuşi pe
primul îl recunoaştem prin numele mamei sale, născută Arghiropol. Între Stere şi
Iorga a existat o duşmănie veche, probabil de pe timpul Sămănătorului când Viaţa
Românească al cărui director era Stere îi cam fura colaboratorii profesorului, director
la rândul său al primei publicaţii.
În roman, Academia română premiase opera monumentală a lui Arghir, tratând despre
"Istoria bornelor kilometrice de la a patra dinastie a Faraonilor până la Voltaire".
Personajul mai revine în capitolul "Arghir şi parlamentul", şi n'o să trecem peste
întâmplarea căderii profesorului Arghir într'un canal deschis, pe care ziua în amiaza
mare nu l-a văzut din cauza cocoaşei sale de la piept. Este scos cu multă bătaie de cap
şi oricine îşi poate închipui cam ce feluri de zoaie curgeau de pe hainele lui dar şi de
pe faţă.

Deci ultimele trei volume ar putea fi întitulate şi "Despre urile şi simpatiile" lui C.
Stere.

Merită amintită şi întâmplarea relatată în volumul "În Ajun" unde e vorba de nevasta
mareşalului Prezan, sub numele de Dolores Barancea, ale cărei legături cu Nicu
Filipescu (în roman Saşa Delescu) erau unanim cunoscute, dar conflictul apăru atunci
când prinţul moştenitor Ferdinand vroise să fie şi el beneficiarul voluptăţilor lui
Dolores Barancea. Nu lipsea nici o scrisoare trimisă de amantul gelos prinţului,
ameninţându-l că îi va tăia urechile dacă-l va mai întâlni în calea sa, aşa cum, ia
seama, clăpăugule, sunt Alexandru N. Filipescu.

Saşa Delescu instituise o strictă supraveghere a castelanei, astfel că într'o zi este

informat că Dolores a plecat în taină la Sinaia, ceea ce îl determinase pe furibundul ei
ocrotitor să plece înaintea ei. Deci, când apare o siluetă înaltă înfăşurată într'o largă
pelerină şi bătu în uşă, îi răspunde o voce argintie cine-i acolo. Dar după răspunsul
dat "Ici c'est moi, Bibi" de dupa uşă răsună vocea lui Delescu, asemănătoare unui
răget de leu: "Ici c'est moi, Delescu", după care silueta misterioasă din coridor se
volatiliză.

Întreaga scenă avuse loc aevea, chiar dacă gura lumii îi mai înmulţise versiunile care
au circulat public. Afirmative scrisoarea lui Al. Delescu a fost urmată şi de o
provocare la duel, care n'a avut loc datorită intervenţiei energice a regelui Carol I.

Natural că nu lipsesc nici portretele realizate cu simpatie ca cel al lui Ion Nădejde în
roman, Vasile Credinţă, al Sofiei Nădejde şi al colaboratorilor Vieţii româneşti, dar
printre aceştia se află şi ministrul de interne T.T. Flor alias P.P. Carp, peste toţi, însă
domină Ionel Brătianu cu numele lui Aurel Crăsneanu, portretul său e lucrat cu multă
grijă, din el reese îndelunga colaborarea dintre cei doi.

Într'o zi, se semnalase că pe lângă cei ce treceau graniţa pe Prut cu actele în regulă,
pentru literatura de propagandă, fusese organizată un serviciu de contrabandă prin
care cu ajutorul grănicerilor şi vameşilor erau trecuţi cei în cauză peste Prut în
România.

Relatând cererea lui Răutu pentru a se opri trecerea ilegală a frontierei Aurel
Crăsneanu i-a răspuns că el nu putea să-şi îngăduie în calitate de om de stat manopere
incorecte faţă de un alt stat cu care România se află în raporturi de bună vecinătate,
dar îi dă sfatul lui Răutu să se adreseze unui funcţionar superior de poliţie, ar fi
posibil ca el sa acţioneze pe proprie răspundere, fără să lezeze cu ceva interesele ţării.

De unde se poate deduce grija pe care o avea Ionel Brătianu de a nu săvârşi nici un
gest sau a spune un cuvânt care s'a fie întrebuinţat împotriva sa. Când avea de
comunicat aceeaşi dispoziţie la doi colaboratori, îi chema pe fiecare separat să stea de
vorbă cu ei, pentru ca niciunul să nu poată servi ca martor pentru celălalt.

Deşi pe Răutu (C. Stere) îl lega o prietenie sinceră de şeful său politic, n'a primit nici
un rând niciodată scris de mâna lui Aurel Crăsneanu. Chiar pentru scrisori
confidenţiale, strict personale, avea un secretar special, George Ciorescu, priceput să-
i contrafacă scrisul şi iscălitura. După marele om politic român scrisul propriu
constituia o mărturie irevocabilă.

Adeseori Aurel Crăsneanu îl uimea pe Răuţă cu mulţimea informaţiilor pe care le

avea despre oamenii politici, erau surprinzătoare bogăţia şi minuţiozitatea
informaţiilor. Îi răspundea cu mândrie: - "Eu am la dispoziţia mea nu numai
experienţa mea personală ci şi pe a tatălui meu - şi-i arăta dulapurile cu o arhivă
bogată şi minunat clasată, de ale căror chei nu se desparţea niciodată".
Acesta era marele om de stat Ionel Brătianu în intimitatea lui C. Stere - Vania Răutu,
descris sub numele lui Aurel Crăsneanu în romanul autobiografic "În preajma
revoluţiei".

Vom acorda câteva rânduri privind modul cum a fost recepţionat romanul lui C. Stere,
de G. Călinescu, N. Manolescu reprezentanţi a două generaţii diferite, nepierzând din
vedere nicio clipă, exegeza, cu caracter literar şi istorico-social a lui Pamfil Şeicaru.

În paginile dedicate de G. Călinescu într'a sa "Istorie a literaturii române de la origini

până în prezent" (Bucureşti, Fundaţia regala pentru literatură şi artă, 1941 pg. 673-
678) romanului "În preajma revoluţiei" de C. Stere de la început va trebui să
remarcăm imputările, aproape obsesive, ce le face criticul autorului într'o problemă
pe care am rezolvat-o în cele anterioare: "Greşala capitală a lui C. Stere este de a-şi fi
romanţat memoriile, în acele opt volume ale pretinsului roman "În preajma
revoluţiei", care s'ar fi revărsat în cine ştie câte alte volume, dacă moartea autorului
nu le-ar fi pus, înţeleaptă, capăt".

Şi conform obiceiului de-acum cunoscut, după ce dă de pământ cu clientul său literar,

ca un David cu Goliat, revine la sentimente mai bune, afirmând că "însuşirile de
romancier nu-i lipsesc lui C. Stere" dându-ne o mostră de critică impresionistă, ca
faptă subiectivă a exegetului al cărui gust se poate schimba de două ori în aceeaşi zi,
aspect subliniat în cartea sa Principii de estetică. În acest context, caracterizarea unei
opere de artă ţine de preferinţele criticului, cu alte cuvinte el nu poate vedea în
lucrarea altuia decât, ca într'un ciob de oglindă; propriul său eu, din această cauză am
propus ca "celebra" Istorie literară să primească adnotarea,"analizată prin metoda
impresionistă a lui George Călinescu, aplicată chiar de autor".

De unde se opreşte cu mult ataşament asupra primului volum al romanului întitulat

Smaragda Theodorovna, care ar putea alcătui o carte de sine stătătoare, dacă nu ar fi
atât de schematică. Se descrie romanul unei familii boiereşti basarabene de modă
veche. Iorgu Răutu din Năpădeni, se căsătoreşte cu o fată de 15 ani, el fiind de trei ori
mai în vârstă decât soţia sa. Respectiva doamnă are o mică aventură sentimentală cu
un ofiţer polon, pe care n'o duce până la adulter deoarece află că un copil ai ei e pe
moarte. Criticul transformat în apărătorul lui mme Bovary sau a Anei Karenina,
consideră că tot fondul educaţiei ei vechii, fondul de bigoterie înăscut năvălesc la
suprafaţă, şi Smaragda devine rece, austeră, acuzându-se de păcate mortale, îşi pune
în subordine toata familia, în frunte cu soţul ei, Iorgu Răutu. Satisfăcut criticul
consideră că subiectul este excelent, mai mult de roman balzacian decât rusesc dar
atunci se pune întrebarea de ce i-a citat pe Gogol, Dostojevski şi Tolstoi? De altfel
pentru cel ce cunoaşte romanele lui Călinescu, atmosfera şi personagiile din volumul
întâi al romanului "În preajma revoluţiei" sunt preluate de el, cu multă pasiune în
Scrinul negru dar şi în Enigma Otiliei şi nici Bietul Ioanide nu scapă total de
respectivele prezenţe. Prin urmare toate laudele aduse romancierului C. Stere, indirect
se referă la creaţiile fie şi viitoare ale criticului reprezentat în Istoria lui într'o poză
mai mult decât narcisistă, de romancier îndrăgostit de superbia propriei sale umbre.
Dar chiar de la volumul doi, scrie Călinescu opera se sfărâmă, autorul revine la
anecdotică adică la amintirile sale din copilărie, cum le consideră de fapt, puţin
impresionabiul critic, impresionist.
Cu volumul al III-lea caracterul memoriilor romanţat devine hotărâtor. Totuşi Stere
este un bun povestitor, relatează cu talent portretistic şi cu simţul dramatic istoria
arestării şi trecerea prin închisori, amintind pe "Le mie prigioni" de Silvio Pelico şi
însemnările de detenţiune ale lui Dostojevski, dar sunt lipsite de substrat moral. Adică
va trebui să admitem ca celelalte descrieri au un substrat moral dar care la Stere se
evaporă, când însăşi relatările în sine au o însemnătate morală. Comparaţia devine
valabilă dacă ne oprim la Amintiri din casa morţilor lui Dostojevski, nu mai că
trebuie să ţinem seama că autorul rus vorbeşte în numele unui criminal condamnat la
zece ani de închisoare fiindcă şi-a ucis soţia - gând care l-a căutat şi pe eroul din
Sonata Kreutzer de Lev Tolstoi - deci am fi nevoiţi să dăm toată compasiunea noastră
unor declasaţi sociali şi să nu ne mai mişte suferinţele inteligenţei ruse considerate
drept clişee lipsite de substratul lor moral. Bazat pe atare erezii G. Călinescu va putea
scrie "că în tragedia siberiană a lui Vania intră şi o măsură de tarasconadă, adică de
exagerări mincinoase proprii lui Tartarin de Tarascon eroul lui A. Daudet." De-acum
nu ne mai miră că pe timpul când comuniştii umpleau teminţele ţării, marele estet
rămânea indiferent la suferinţele intelectualităţii române, se punea în slujba noilor
stăpâni, pe care i-a slujit cu deosebit sârg şi lipsă de demnitate umană.

De altfel, G. Călinescu nu cunoştea viaţa lui Vania Răutu, se ocupa de el cu un

condamnabil amatorism, deoarece, aşa cum scrie Pamfil Şeicaru, Tania nu
corespundea unui moment literar introdus total nepotrivit de autor, ci a fost prima lui
soţie reală, l-a urmat în Siberia apoi a trecut cu el în România, au avut împreună, aşa
urâtă cum era, trei copii, şi dacă a omorât-o de tuberculoză în romanul său, destul de
inoportun, tot maestrul ne relatează despre dragostea lui C. Stere pentru o altă femeie,
situaţie pe care o vom lămuri ceva mai încolo. Deci, consideraţiile făcute de critic
privind aspectul romanţios al episodului sunt total false, fiindcă aşa ca întoteauna C.
Stere descrie un fapt real, pe care după metoda lui Gogol îl supunea reflexiunii sale
dar niciodată nu recurgea la imaginaţia pură. Deci şi remarca privind tarasconada lui
C. Stere se arată mai mult decât falsă, G. Călinescu nu are capacităţile de înţelegere a
prozei "Siberianului", fiindca nu e în stare să iasă din eul său şi să-l adâncească pe cel
al unui erou cu care nu are nimica în comun.

Totuşi în volumul al IV-lea descoperă în scrisul lui Stere pe un extraordinar prozator

al geologicului siberian, se înţelege. Prin câteva pasagii, bine alese, criticul ne
convinge că are perfectă dreptate, dar o face tot ca observatorul sinelui propriu
creator, să ne amintim că el a descris "urieşescul" ca noţiune eminesciană şi s'a
delectat în excursiile Magului calător prin stele, fără să-şi dea seama că secţiunile
poemului sunt încurcate, la rândul său D. Murăraşu le-a pus în ordine lor originală,
dar cine să aibe simţul adevărului şi să-l corecteze chiar şi în erorile sale flagrante pe
statuia culturii comuniste, G. Călinescu?
Dar tocmai când să ne declarăm mulţumiţi de exegeza călinesciană, la descrierile
siberiene ale lui C. Stere, cu adevărat exepţionale nu numai în cadrul literaurii
române, ţine să le încheie cu următorul comentar: "Toate aspectele de viaţă primitivă,
nomadă, cinegetică (de reţinut episodul cu Prinţesa ostatecă Lirca) sunt grandioase şi
fantastice, realizând pagini din Atala sau din Il Milione al lui Marco Polo."

Ambele comparaţii sunt factice, chiar dacă Chateaubriand se opreşte la savanele

americane, romanul priveşte dragostea dintr'o creştină dedicată Fecioarei Maria şi un
indian fidel originilor sale primitve, dar dacă Atala, trasă de păr ar mai putea intra în
discuţie, cu totul deplasată e citarea lucrării lui Marco Polo (1254-1324) redactată în
forma sa primă în anii 1298-1299, supusă ulterior multiplelor adăogiri, dar în ea e
vorba de o călătorie în China, pe o rută care nu trecea prin Siberia, iar autorul îşi
permite să descrie o serie de monştrii existenţi dar în imaginaţia sa, probabil reţinuţi
şi ca o mărturie a tarasconadei lui Vania Răutu. Ne repetăm, C. Stere pleca de la
realitate, respingea imaginaţia pură, el a fost deportat în Siberia, nu a făcut o călătorie
de plăcere, nici cel puţin ca Ulise şi Diomede, aceştia depăşind coloanele lui Hercule
(strâmtoarea Gibraltar, ca şi realul Pitheas ajuns în Islanda) astfel că descrierile lui
sunt ale unui prizonier al ordinei ţariste, această calitate îi accentuase înăscuta sa
sensibilitate, încât tablourile sale geologice, pregătitoare ale unor seisme
distrugătoare i-au dat percepţia unei tăceri de început şi de sfârşit de veac, aşa cum
numai C. Stere le-a simţit pentru prima oară. Putem să susţinem că prin cartea sa
insuşirile tundrei, taigăi întinse în sus spre ţinuturile nordice şi în jos spre inima Asiei,
Mongolia, sub forma unei păduri infinite, s'au îmbogăţit prin alte forme, vara întinse
către nesfârşitul zărilor sinelii, pe când iarna impietresc malurile râului Obi, dar
fiecare într'un alt fel, încântă fiinţa omului cu flăcările aurorei boreale.

În rest, de la volumul al V-lea interesul literar scade, devenind minim în celelalte

volume, în deosebi VI şi VII devin de o platitudine ce miră la un om inteligent.

Aici, părerea criticului literar şi al maestrului se suprapun, cu siguranţă spiritul lor

polemic, şi şarja caricaturală dusă până la absurd, interesând mari personalităţi ale
culturii româneşti nu a permis decât respingerea lor in bloc, de către generaţia
contemporană cu autorul C. Stere. Deşi există o deosebire: marele ziarist consideră ca
reuşite cele cinci volume ale romanului "În preajma revoluţiei", pe când mai strict G.
Călinescu le reduce la două volume I şi IV şi acelea cu părţi cenzurate parcă "marele
critic" ar fi împărţit de pe balanţa farmacistului, pasagiile bune şi le-ar fi putut
despărţi de cele rele.

Am mai semnala că dintre personagiile satirizate de C. Stere figura şi N. Iorga ceea

ce îi părea condamnabil literatului, lipsit de spirit autocritic atunci când el însuşi l-a
desfiinţat pe istoricul şi savantul N. Iorga, prin portretul ce i l-a făcut chiar în aceeaşi
Istorie literară definită pompos de la origini până în prezent.

În legătură cu Uraganul, G. Călinescu recunoaşte valoarea sa documentară privind

revoluţia rusească din 1905-1906 şi mişcările ţărăneşti din România, din 1907. Dar
documentele nu construiesc o carte şi deci comparaţia cu Răscoala lui Rebreanu nu
poate fi concepută din niciun punt de vedere.

Din întâmplare, în "Scriitori români" (ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978,

între paginile 438-443, îi revine sarcina tocmai neocălinescianului N. Manolescu să
se ocupe de romanul "În preajma revoluţiei" şi nu ne va mira deloc dacă cvom
constata un respect ieşit din comun faţă de litera călinesciană. Deci se va ocupa de
volumul "Smaragda Theodorovna" nepermis de mult şi nu va uita să recurcă la citări
tipic călinesciene, cărora le înmulţeşte numărul, puse la începutul fiecărui personaj,
încât ne crează impresia că din C. Stere nu mai rămâne mai nimic. Astfel, retragerea
Smaragdei ca stăpână ia Năpădeni îi aminteşte fără un motiv plauzibil de mme Rénal
şi criza ei din Le Rouge et le Noir. Descrie şi alte câteva personaje dintre care se
distinge popa Vasile, un beţiv ordinar, considerat rabelaisian şi cervantesc, aşa ca să
fie, demonstrând că în exagerări reuşeşte să-l întreacă pe tatăl lui biblic, nenea
Călinescu. Va face aceleaşi erori ca maestrrul său, cea mai spectaculară e cu aceeaşi
Tania, personaj rusesc, şi afirmă absurditatea că s'a căsătorit fictiv cu Vania, deci nu
ştie că e vorba de prima soţie a lui C. Stere. Dar săvârşeşte greşala voită, luându-se
după vorba lumii, calomnioasă dupa felul ei de-a fi şi scrie: "Atitudinea politică în
preajma şi în timpul războiului (adică a lui C. Stere n.n.) prim mondial a fost violent
atacată şi i-a atras, practic, excluderea din viaţa publică postbelică." Acuzaţiile sunt
mai mult decât inexacte, să nu zic că sunt minciuni şi calomnii. Pamfil Şeicaru scrie
clar de tot că odată cu intrarea României în război, Stere nu s'a mai manifestat în
niciun mod, abea după încheierea armistiţiului în Nov. 1918, a editat Lumina unde a
publicat nişte articole de o documentare zdrobitoare. La fel nu e aedevărat că după
primul război mondial a fost exclus din viaţa politică românească, problemă asupra
căreia vom mai reveni.

Tot călinescian se arata atunci când apropie volumul Uraganul de Răscoala lui
Rebreanu, declarat şi el, de câtre Călinescu un "romancier al gloatei". Face distincţia
dintre cei doi, dar să reţinem că N. Manolescu uzează noţiuni călinesciene pe care
Călinescu nu le mai întrebuinţează, deci în această fază neocălinescianismul a trecut
în faza sa dogmatică.

Totuşi, N. Manolescu are meritul de a fi încercat, timid de tot, să scoată unele pasagii
meritorii şi din volumele criticate, până la el. Astfel, e înteresant ce scrie despre
legenda Ciubăreştilor, stat întemeiat de Ciubăr-Vodă fără societate şi chiar scrie că
volumul Ciubăreştilor e un volum satiric, "pe alocuri remarcabil, prin sarcasmul său
corosiv". Nu poate să nu vorbească de metoda swiftiană, la origini, are asemănări cu
a lui Arghezi, Ţară de Kuty. Mai descoperă unele scene demne de absurdul din proza
lui Anghel sau Urmuz. E desigur un început ce se cere continuat, plecându-se nu de la
nişte scriitori clasici, cât de la studierea textului aparţinând lui C. Stere, şi să nu ne
împiedecâm de valoarea personalităţilor atacate. Caricatura e un gen respectat în
desen şi grafică, de ce nu ar putea să facă parte şi din repertoriul satirei muşcătoare
până la cel mai violent pamflet, şarja caricaturală constituie una din esenţele geniului.
Tot printr'o analiză numită hermeneutică s'ar putea curăţi de prejudecăţi ultimele
volume ale lui C. Stere şi totodată să se ducă la lumină şi valoarea eventuală a
respectivelor pamflete, născute în inima unui om nedreptăţit de semenii săi, primii
fiind chiar cei vizaţi în cărţile sale: Take Ionescu şi N. Iorga au cerut în Cameră
declararea publică a lui C. Stere, ca trădător al neamului său, cererea nu a primit
avizul liberalilor, dar a apăsat greu pe umerii prestigului politicianului C. Stere.
Oricum, astăzi tot mai mult ne apropiem de acest adevăr, C. Stere nu era cu nimic
vinovat înafară de dragostea ce o avea pentru Basarabia, atunci vom înţelege mânia
lui şi nu-i vom judeca atât de aspru propriile atacuri.

Am dori să avem un studiu dedicat exclusiv ultimelor volume ale romanului "În
preajma revoluţiei" pentru a înlătura definitiv orice umbră ce ar putea întuneca
postum activitatea acestei mari personalităţi a culturii româneşti: C. Stere.

Să încheiem, acest excurs aflat înafara textului maestrului nostru, cu rândurile scrise
atât de G. Călinescu cât şi de elevul său credincios, N. Manolescu.

Cuvântul primului: "Seria de "romane" a lui C. Stere este în totalitatea ei e eroare,

care destăinuie din fericire în două volume, un solid prozator."

Pe când elevul precizează: "Prin anvergură şi prin ineditul temei, "În preajma
revoluţiei" reprezintă o experienţă excepţională în proza românească, iar Stere este un
autor de care trebuie să se ţină seama."

Maestrul revine la contrastul dintre tonul primelor cinci volume care corespund vieţii
lui C. Stere până la trecerea Prutului şi instalarea la Iaşi, pagini realizate literar,
îmbibate de o nostalgică poezie şi caracterul de polemică, de pamflet al ultimelor trei
volume. (Eu aş face deosebirea între polemică şi pamflet. Prima presupune o discuţie,
de cele mai multe ori dialectică, având ca scop de a scoate în evidenţă adevărul dintre
două sau mai multe idei, pe când cea de a doua e un atac la persoană, neurmărindu-se
adevărul ci prezentarea cât mai caricaturală şi plină de defectele viciilor, ceea ce
deformează până la absurd, de pildă chipul unui om, de altfel cumsecade. Cădem în
cursa celor mai hidoase satirizări, nelipsind nici descrierea unul defect fizic, mult
accentuat dacă el există. Întreg bagajul satiric l-am moştenit de la romani, desvoltat şi
adus pe culmi nebănuite de anumiţi poeţi, primul dintre ei e Tudor Arghezi, el a
introdus metafora pusa în serviciul celei mai de efect satire, încât nu ştii ce să admiri
tâlcul măiastru al împletirii cuvintelor până la vraja poetică sau scuipatul trimis între
ochii adversarului, în forma unui aluat dospit ca flegmă ofticoasă, scăpată pe covoare
de Şiraz.

Exista o diferenţă, credea P. Şeicaru "între sensibilitatea intelectualilor ruşi, pasionaţi

de probleme, transmisă şi lui Stere şi vioiciunea vieţii româneşti, de unde a survenit
un constant conflict între ele: "Până la sfârşitul vieţii, C. Stere a rămas un inadaptat
mediului românesc. Spiritul intelectualităţii româneşti este în linii generale, realist, nu
împinge analiza faptului până a descoperi "numenul", nu foloseşte lumea exterioară
ca pretext pentru speculaţii metafizice, nu caută să descopere ce se ascunde în dosul
realităţii pe care nu o consideră ca pe o simplă aparenţă. Acea înclinare spre zeflemea
este o indicaţie a unei dispoziţii specifice a spiritului românesc de a aluneca la
suprafaţa lucrurilor, de a surprinde cu repeziciune contrastele şi de a nu lua nimic în
tragic. Lipsa de adâncime sufletească? Un sens puernic al realitivităţii? Sine poate
spune! ...".

Am putea adăoga, fără a ne fi teamă că greşim, că descrierea maestrului se potriveşte

omului de pe stradă, acei ce pe vremea romanilor nu trăiau decât pentru acel "panem
et circensem" al omului fiinţării, anonimul lui "se" din se face ori alte verbe,
respectivele însuşiri (Heidegger) cu constituiesc Fiinţa unui neam, spiritualitatea
specifică a poporului românesc dar e drept de activitatea acestei pături, nespecifică şi
zeflemistă depinde soarta şi prestigul unui politician ca C. Stere şi în aceeaşi măsură
şi a unui intelectual român de seama marelui ziarist, Pamfil Şeicaru.

În continuare pentru a exemplifica sensibilitatea intelectualilor ruşi, în mijlocul cărora

a activat şi Stere până la stabilirea lui la Iaşi, maestrul nostru se referă la cartea lui
Gregore Alexinski "La Russie revolutionaire" importantă pentru a cunoaşte
mentalitatea intelectualilor ruşi.

Autorul G. Alexinski de la început subliniază că în mentalitatea intelectualilor ruşi

există câteva trăsături specifice-calităţi sau defecte după punctul de vedere pe care-l
ai, ce nu există, sau cel puţin sunt mai puţin pronunţate la occidentali.

Ideile lui Alexinski sunt puse între ghilemele, marele ziarist nu îşi la răspunderea
pentru ele, dar speră că astfel va putea explica, cel puţin în bună parte,
neadaptabilitatea lui C. Stere la societatea românească.

Elementul specific principal este de un oarecare extremism spiritual şi moral, o

oarecare cinste logică în raţionamentul abstract şi în aplicaţia practică a concluziilor
la care sfârşeşte cu condiţia să nu fie în dezacord cu idealul moral. Cuvântul rus
Pravda ar însemna adevăr abstract, logic sau raţional şi în acelaşi timp justiţie socială
şi morală. Aşadar cuvântul Pravda cuprinde deci cele două absoluturi, intelectual şi
moral. În caz de ciocnire între respectivele două absoluturi, este absolutul moral ce
are prioritate asupra spiritului intelectual. De unde prioritatea socialului şi umanului,
fiindcă absolutul moral urmează să se aplice în relaţiunile dintre oameni. În Crimă şi
pedeapsă, roman de Dostojevski, studentul Raskolnikov ajunge la adevărul său
intelectual că are voie să omoare pe bătrâna cămătareasă şi înfăptuieşte crima, dar
imediat pravda lui raţională intră în conflict cu pravda morală şi aceasta din urmă
asupra celorlalte.

O altă trăsătură caracteristică a intelectualului rus este interesul său pentru ideile şi
problemele generale, înclinare prezentă mai la toţi marii scriitorii ruşi.

Din acestă trăsătură psihologică se ajunge la universalism, de unde farmecul

sufletului rus, de care vorbesc, străinii. Dar înclinarea spre idealul absolut şi
universalism ascunde în ea un mare pericol: poate provoca o ruptură de echulibru,
intelectualul e incapabil să se adapteze la mediul înconjurător şi se transformă într'un
corp străin, în propria sa ţară, într'un emigrant în interior sau într'un emigrant pur şi
simplu.

O ultimă trăsătură a intelectualului rus este interesul sincer şi naiv prin care acceptă
cu pasiune ideile venind din Occident şi are dorinţa entuziastă să le şi realizeze.

Fără îndoială, este o prezentare mult prea roză, voit idealizată a mentalităţii
intelectualului rus. Astfel tendinţa spre extremism e o regulă nu o deviere, cum ne
lasă s'o înţelegem Gr. Alexinski. Astfel, în Fraţii Kamarazov există cei doi poli ai
unui extremism grav, reprezentant de absolututl ascetic al părintelui Zosima şi emulul
său Alexei Kamarazov, cărora i se opune absolutul întelectual, imoral, a situării peste
bine şi rău, a totului permis, ilustrat de Ivan Karamazov. Ultimul fenomen ne explică
desvoltarea nihilismului şi anarhismului lui Bakunin, tot ca o formă a extremismul
ideologic. Înclinarea spre extremism al spiritului rus, merge până acolo încât ajunge
să formeze o clasă de revoluţionari ai răului, descrişi de Dostojevski în romanul,
Demonii. Respectivul extremism îl găsim zugrăvit la fiecare pas, ca pe faptul cel mai
obişnuit al zilei în Idiotul de acelaşi Dostojevski, de unde anarhia prerevoluţionară, a
fost totală.

De cele mai multe ori adevărul logic şi raţional nu ajunge la practica absolutului
moral, ele rămân închistate în monada sferelor lor, în acest sens chiar Gr. Alexinski
dă un exemplu potrivit prin eroii lui Cehov care visează la o viaţă nouă şi se
consolidează cu ideia că în trei sute de ani, viaţa omului va fi frumoasă. Datorită
acestui hiatus în practica intelectualului rus, s'a ajuns să se accepte soluţia occidentală
a marxismului, învăţătură străină sufletului rus, cu toate acestea pseudomorfoza (O.
Spengler) - falsa învăţătură a bărboşilor - i-a ţinut sub jug mai bine de 70 de ani.

Ceea ce nu e pomenit acum, este mesianismul poporului rus, prezent şi la Dostojevski

şi la Tolstoi. Primul ar fi răspândit ortodoxismul rus în lume ca pe orice religie
fundamentalistă iar patriarhul de la Iasnaia Poliana, a fost chinuit încă din tinereţe de
ideea mesianică de a salva ţărănimea rusă şi a aplicat un mesianism extremist fără să
ajungă, la practica absolutului moral, murind în drum spre el, într'o gară a unui sat
rămas necunoscut.

Universalul ca ideal absolut serveşte ideea că rusul este predestinat să aducă fericire:
omenirii, dar după cum s'a manifestat adevărul absolut, intelectual, deloc moral,
realizând imperiul comunist, după cum au supus multe popoare ce nu vroiau să
trăiască după cerinţele raiului bolşevic, putem deduce că planul absolutului
intelectual nu s'a acordat deloc planului moral, de unde încăodată se verifică adevărul
că una-i teoria şi alta practica, rezultatul fiind în toate cazurile desastruos. Astfel că
întreaga istorie a Rusiei, fie ţaristă, fie comunistă, a constituit o înlănţuire de lupte de
cucerire mereu respinse, încât până la urmă ruşii nu au putut cuceri Dardanelele şi
Constantinopolul, cum i-a fost visul cel dintâi al lui Petru cel mare.
Desigur nu prin universalismul său magnanim rusul ajunge să se simtă ca un corp
străin în propria sa ţară ci prin faptul că este un spirit neliniştit, veşnic nemulţumit cu
el şi cu cei din jur, de unde visează să-şi schimbe mediul ambiant, fără să atingă
practic absolututl moral. De-altfel tocmai adunarea prea aglomerată a respectivelor
absoluturi îi tulbură mimtea, neglijând esenţialul, devenirea.

În concluzie, sigur, C. Stere a fost tributar al culturii ruse dar aceasta nu i-a mutilat
sufletul, întocmai cum nu s'a întâmplat nici cu influenţa culturii germane asupra lui
Eminescu, sau cu cea franceză la paşoptişti; ea l-a ajutat pe C. Stere să-şi descopere
propriul spirit şi acesta a fost cel românesc. Din această cauză a părăsit Rusia şi s'a
stabilit la Iaşi, unde a continuat să fie narodnic fiindcă această luptă socială era
potrivită poporului român, în procent de 80 la sută ţărănească.

Fără îndoială există o spiritualitate basarabeană, susţinută de noi şi în alte lucrări, care
prin particularităţile destinului ei, tocmai prin asuprirea de către ruşi, a primit un
respect deosebit pentru idealele de bine, adevăr, libertate, onoare, fără să cadă în
extremismul ori mesianismul atât de caracteristi firii rusului, românul a păstrat un
echilibru mai apropiat de cartezianismul francez.

Este de amintit că social-democraţia românească de la început a respins revoluţia din

programul activităţii ei, şi aşa cu deplină libertate, defineşte teroarea permanentă ca
un aspect al extremismului rus, dar a ameninţat Europa din 1793 câţiva ani şi
revoluţia franceză, căzută sub o teroare indescriptibilă, de ea vorbeşte şi V. Hugo în
cartea sa anul 93, numai că francezii mai ageri la minte decât ruşii au scăpat de ea
rapid de tot, nu au aşteptat o viaţă de om pentru asta,

Datorită patriotismului basarabean şi a idealurilor curate însuşite într'o sclavie, rar

cunoscută de istorie, reprezentanţii de dincolo de Prut apoi până la Nistru nu s'au
putut adapta la condiţiile societăţii româneşti, în cazul lui Stere politicianusmului
zeflemist bazat pe un realism strâmt, dus de la o zi la alta.

Ca şi C. Stere şi Haşdeu a fost un mare singuratec al culturii şi societăţii româneşti şi

avem un exemplu mai recent al lui Ilie Ilaşcu, cu tot eroismul său depus în lupta
împotriva duşmanului de peste Nistru, a înfruntat de câteva ori şi plutonul de
execuţie, venirea lui în România şi stabilirea sa la Bucureşti, a fost trecută, dureros
dar adevărat, intenţionat sub tăcere, încât senzaţia sa de singuratec între fraţii săi
români, chiar de la început îl poate copleşi.

Mai mult, aşa cum am arătat-o într'altă parte, există bine conturat în literatura română
tipul de invins, neadaptat societăţii româneşti, în esenţa lui un mare singuratec, dar
spre deosebire de exilaţii de meserie ruşi, provocaţi de obsesia idealismului absolut,
la noi, la români, e vorba de idealismul relativ al faptelor zilnice, acestea adunate la
un loc dobândesc tăria securii călăului care omoară, ori degradează pentru totdeauna
un individ, îl transformă într'un ratat. Să ne gândim la Dan al lui Vlahuţă, Radu
Comşa din Întunecare de Cezar Petrescu, eroii lui Camil Petrescu, şi vom încheia
lista, de fapt mult mai lungă, cu filozoful Victor Petrini din Cel mai iubit dintre
pământeni de Marin Preda.

Cu această ocazie vom fi obligaţi să ne referim la un alt pasaj din textul maestrului,
comentându-l chiar dacă ne vom lua riscul de a repeta: "C. Stere a trăit cu intensitate
românească toate problemele politice, iubirea lui de pământul românesc, pasiunea lui
pentru Basarabia, grija de viitorul neamului românesc sunt evidente dar nu mai puţin,
formaţia lui spirituală, sensibilitatea intelectuală i-au rămas până la sfârşit sub
influenţa intelectuală rusă. Este poate explicaţia tragismului lui interior ca şi a izolării
în care s'a simţit toată viaţa; în acel climat de vioiciune zeflemistă el aducea acel
serios, acea preocupare gravă faţă de problemele exitenţii, ceea ce l-a singularizat, l-a
făcut sufleteşte inadaptabil mediului înconjurător."

Pamfil Şeicaru dă şi un exemplu emoţionant prin cazul filozofului rus Tşadiev

declarat nebun pentru a se putea anula valoarea "Scrisorilor filozofice", mulţi
intelectuali învinuindu-l ca a calomniat Rusia în "Apologia unui nebun". Tuturor le-a
răspuns că e frumoasă iubirea de patrie, dar mai există ceva mai de preţ: iubirea de
adevăr. Nu pe drumul patriei ci pe acela al adevărului se poate urca la cer. Şi încheie
această nobilă peroraţie, asigurându-i pe cei ce-l citesc că mai mult decât oricare
dintre ei, el îşi iubeşte patria. Dar vremea iubirilor oarbe a trecut, astăzi înainte de
toate îi datorau, patriei adevărul.

Şi maestrul în continuare adaogă: "Şi C. Stere şi-a însuşit acest principiu, refuzând să
fie un mincinos al minciunilor convenţionale; probitatea lui intelectuală îl făcea
incomod într'un partid politic, în universitate, în viaţa culturală."

Iar trebuie să lămuresc lucrurile, sigur, după cum şi marele ziarist le-a gândit. Sunt
crescut în admiraţia marei culturi ruse, reprezentată de un Tolstoi, Dostojevski,
Gogol, Cehov, Turgheniev, am trăit cu eroii acestor mari creatori, pe mulţi i-am purtat
în mine, mi-au format caracterul şi concepţia de viaţa, pe mulţi nu i-am uitat tocmai
fiindcă nu eram în stare să-i înţeleg. De pildă, am citit Idiotul de Dostojevski la o
vârstă mult prea crudă pentru a-mi păstra obiectivitatea aducătoare şi de o distanţare
prin care judecăţile devin mai reci dar mai profunde. Am discutat cu tata romanul,
eram pur şi simplu buleversat de oamenii respectivei societăţi, cu adevărat fantastice
şi am ajuns la concluzia că aşa ceva nu poate exista în realitate. Dar după ce i-am
cunoscut pe ruşi, după ce ne-au invadat ţara după funestul 23 August, am înţeles că
haosul societăţii lor este exact cum l-a descris marele scriitor rus, nu mi-a mai părut
imposibilă, legătura dintre prinţul Miuşchin şi Rogojin, care iubind aceeaşi femeie,
după ce şi-au jurat credinţă pe toţi vechii ca fraţi de cruce, la numai câteva minute
Rogojin îl aşteaptă în întunecatul coridor al hotelului cu un cuţit în mână şi l-ar fi ucis
dacă nefericitul prinţ nu ar fi făcut o criza de epilepsie, boală de care suferea.

Mai târziu, în exil, în timp ce românaşii noştri stăteau cuminţi în băncile comuniştilor,
căci Paul Goma nu era mai mult decât un obscur dizident care promitea că după
căderea lui Ceauşescu se va întoarce în România, ruşii au dat mari personalităţi, care
pur şi simplu contestau valabilitatea principiile de bază comuniste, aş putea să-l citez
dintre cei mulţî, pe Pasternak dar mai ales Solçeniţin, pe acesta americanii l-au exilat
într'un orăşul de lângă New York, Vermont, fiindcă declaraţiile lui le încurcau
socotelile de prietenie cu vechiul aliat, Rusia comunistă. L-am auzit vorbind la
televizorul german, la o oră trecută bine de miezul nopţii când cei mai mulţi oameni
dorm, şi mi-a plăcut că le prevestea americanilor un viitor sumbru dacă vor continua
să meargă în cârdăşie alături de Rusia bolşevică.

Cum opuzantul regimului comunist îmi exprima propriile gânduri, îl aveam tare drag,
îl socoteam unul de-al nostru. Dar ar fi absurd să se creadă că întreaga mea cultură
rusă şi sentimentul avut pentru Solçeniţin, erau suficiente sa mă facă rus, din contră
mă doream un român de talia respectivului rus.

Desigur, situaţia lui C. Stere e mai greu de judecat prin faptul că el cunoştea la
perfecţie limba rusă, deci putea mult mai bine intra în simţirea scritorilor ruşi, decum
o făceam eu în traduceri, uneori discutabile. Totuşi, mă repet, influenţa unei culturi nu
merge până acolo încât să schimbe personalitatea umană, din contră, rolul ei, iar cum
am spus-o, era de a servi de calăuză ca cititorul său român, să ajungă la cunoaştera de
sine, cât mai grabnic, în acest sens dacă C. Stere nu avea în conştiinţa sa înscrise
aprioric dragostea pentru adevăr, cinste şi alte idei "eterne" (prezenţa lor categorială
nu e o proprietate numai a sufletului rus) întreaga înfluenţă intelectuală rusă ar fi
căzut pe un sol sterp.
Deci, C. Stere a venit în România împins de dorul după ţara lui românească, unul din
cele mai neaoşe sentimente româneşti, Haşdeu era de părere că el derivă de la
indoeuropeanul daina, din care derivă sacrul cuvânt de doică.

Cine ar putea susţine că în pieptul său se zbătea idealismul absolut al exilatului rus ce
nu-şi poate găsi locul niciunde. Din contră, C. Stere a plătit vieţii tributul unui
activităţi rezultat dintr'o mare pasiune politică. Ceea ce l-a făcut sa se simtă tot mai
mult un singuratec în societatea românească a fost nepotrivirea între idealismul său
politic şi spiritul zeflemist cu precădere a oamenilor politici. Nu doresc să fiu
insunuant dar odată cu mutarea la Bucureşti au început şi necazurile lui cele mari,
deci ele sunt în stare prin desfaşurarea lor să explice singurătatea lui c. Stere, care aşa
cum am mai scris-o era comună cu a lui Haşdeu, înaintea lui şi cu a lui Ilie Ilaşcu
după el. Interesant din acest punct de vedere, abstracţie făcând de lipsa lui de talent, e
cazul basarabeanului Paul Goma care din favorit al clanului Monica Lovinescu şi V.
Ierunca, a devenit adversarul celor doi şi mai a tuturor scriitorilor români în viaţă, de
unde descoperim un pamfletar revoltat împotriva unor stări de lucruri ce sigur l-au
deranjat şi pe C. Stere la timpul său.

Deci, cauza principală a singurătăţii lui C. Stere o constituie spiritul societaţii

româneşti, în primul rând politice, raporturile lui cu aceasta o vom putea urmări ceva
mai jos. Pentru a încheia problema noastră, noi susţinem că înfluenţa culturii ruseşti
asupra lui C. Stere a fost una catalică, oricât a fost de accentuată, ea l-a ajutat să-şi
desăvârşească propria spiritualitate pe care o numim basarabeană deoarece în cursul
timpurilor ea a primit, o nuanţă specială, prin preţuirea deosebită ale unor ideale ce
luminează drumurile unei naţiuni.

De altfel soarta de singuratec nu este excepţională pentru oamenii din elita culturală a
României, ca şi Stere şi-au însuşit-o un Eminescu, un Pârvan şi nu în cele din urmă
un Octavian Goga!

În 1906, C. Stere a publicat în "Viaţa românească" un articol de mare răsunet întitulat

"Fischerland", el denunţa, nu o documentare impecabilă exploatarea ţăranilor prin
învoielile agricole de tip colonial, totul prezentat în cifre încât lua orice încercare de
apărare a unui regim neomenos. "Siberianul" "nihilistul" tulbura pacea unei întregi
clase de fericiţi proprietari. Dar totodată nu era greu să distingi printre cifre chipurile
crispate de ură ale ţăranilor şi să presimţi flăcările revoluţiei mistuind conacele
marilor proprietari. "Articolul apărea ca zborul unei pasări anunţătoare de furtună".

În 1898 sau înfiinţat cluburile, iniţiate de partidul socialist, pentru muncitorii plugari
de la sate. La întrunirile de Duminecă se discutau despre nedreptăţile întâmplate
ţăranilor şi pentru preîntâmpinarea lor se cerceta Constituţia pe cale legală să se obţie
drepturile ce li se cuvin. Şi fiindcă demascarea nelegalităţii unor arendaşi devenise
periculoasă într'o zi 37 conducători de cluburi au fost arestaţi, trimişi în judecată, şi
condamnaţi la închisoare pentru excrocherie. "Marea proprietate", scrie P. Şeicaru -
"ştia să se apare. Şase ani mai târziu, C. Stere a pus problema exploatării sălbatece a
ţărănimii, fapt care a determinat să fie designat ca vrajmaş al ordinei sociale. Şi urile
se acumulau, numele lui Stere devenise sinonim cu aţâţător la revolta ţărănimii".

După terminarea războiului a putut fi declarat drept tradător, deoarece C. Stere a

rămas în teritoriul ocupat, deşi fusese mobilizat ca ofiţer de rezervă în justiţia
militară, cu gradul de colonel. De ce Stere a rămas în Bucureşti? Motivul, susţine P.
Şeicaru nu a fost unul politic ci unul de ordin intim.

În primele cinci volume din "În preajma revoluţiei", C. Stere descrie viaţa lui
petrecută în Rusia ţaristă, în lumea evocată defilează cele mai diverse figuri, de la
ţăranii încremeniţi în tradiţia seculară care i-a apărat de rusificare, la revoluţionari
ruşi halucinaţi ai justiţei sociale absolute, alături de proprietari moldoveni care după
50 de ani de stăpânire abea îngăimau o frază pocită în ruseşte, şi însfârşit tineri
moldoveni prinşi în mrejele ideologiei revoluţionare.

În această lume de strecoară sfioasă, de o puritate virginală în iubirea ei, tăcută,

blândă, gata de orice sacrificiu: Tania. "C. Stere i-a dat acea încântare pe care o au
eroinele lui Turgheniev". Aviz criticilor care scriu neadevăruri fără să clipească din
ochi, şi-şi construiesc păreri fundamentale pe atare triste erori, cum sunt G. Călinescu
şi ciracul său N.Manolescu, când Pamfil Şeicaru scrie negru pe alb: "Tania a existat şi
este poate, încă în viaţă: prima soţie a lui C. Stere. Condiţiile în care s'a celebrat
cununia, în închisoare, corespund realităţii ca şi existenţa, de un rar dramatism, în
Siberia. Numai moartea Taniei este o plăsmuire a romancierului pentru a îndepărta pe
citior de realitatea mai puţin romantică".

Se pare că femeia rusă, nu e predispusă atât de frecvent la desechilibru şi anarhie

interioară. Ea nu va rămâne în memorie prin eroinele lui Tolstoi sau Turgheniev sau
prin prostituata Sonia care îi aduce liniştea sufletească lui Raskolnicov, chinuit de
remuşcări în urma crimei comise, citindu-i din Biblie. Şi totuşi, Dostojevski prin
Nastasia Filipovna a zugrăvit o femeie dezechilibrată, cu mari simptome histerice,
datorate faptului că nu se putea hotărî pe care din cei doi bărbaţi să-l aleagă de soţ.

În ce priveşte termenul de absolut atât de frecvent întâlnit ca izvor al actelor

necugetate ale rusului, îi putem opune spiritul francez care, pur şi simplu nu crede în
existenţa lui, de unde romanul lui H. de Balzac "La recherche de l'absolu" (Căutarea
absolutului) în care ni se prezintă în persoana lui Balthasar Claes un maniac fantast ce
vânează. Ca un presupus naturalist descoperirea unui principiu absolut, o fantomă de
mult contestată din punct de vedere ştiinţific. Din acelaşi motiv pe Montaigne,
condus de spiritul său specific francez, îl înteresează devenirea fenomenelor şi nu
veşnicia esenţelor.

În anul 1914, C. Stere s'a îndrăgostit de văduva drului Radovici, pe care o cunoscuse
de pe vremea când drul trăia şi îi era bun prieten. De altfel, fraţii Radovici (Alexandru
şi Ion) au făcut parte din elita intelectuală a mişcării socialiste, care în 1900 a întrat în
partidul liberal: "Drul Radovici de o superioară inteligenţa" afirmă P. Şeicaru -" de o
vastă cultură a reprezentat una dintre figurile cele mai nobile de un idealism în sensul
strict al cuvântului şi de o bunătate în sensul creştin. În 1907 i s'a încredinţat
prefectura judeţului Vaslui; în locul represiunii, drul Radovici a întrebuinţat blândeţea
şi a reuşit să pacifice judeţul fără vărsare de sânge. Vorba potrivită, înţelegerea
suferinţelor care frânseseră răbdarea ţăranilor, au contribuit la potolirea sufletelor, în
Cameră ca deputat a luat parte le dezbaterile parlamentare, activitatea lui era
continuă; în toate manifestările se simţea acea vibraţie a marei lui iubiri pentru cei
umili. Era însă bolnav şi fiziceşte se simţea surpat. Îl contraria slăbirea puterilor lui
de muncă, refuza să accepte o lungă agonie şi printr'un act de voinţă a evadat din
viaţă: în primăvara lui 1908, pe când călătorea de la Marsilia spre Neapole, s'a svârlit
în mare.

În Noembrie 1916 dna Radovici era internată în sanatoriul din Bucureşti, Elisabeta,
unde urma să dea naştere unui copil, fruct al legăturii de dragoste cu Stere. De-acum
acestui om i se punea problema dacă ar putea să părăsească femeia iubită în momente
atât de grele?

Consultându-se cu Ionel Brătianu, acesta i-a dat sfatul să rămână în Bucureşti, iar
pentru a preîntâmpina orice dificultăţi ulterioare din partea ministerilui de război va
primi îna scris un ordin de rămânere pe loc.
"Deci, C. Stere a rămas în teritoriului ocupat cu asentimentul şefului guvernului şi
acoperit de un ordin al ministerului de război".

În 1918, el va divorţa şi se va căsători cu dna Radovici, legitimându-şi băiatul,

eveniment înlocuit în romanul "În preajma revoluţiei", pentru a evita descrierea unor
fapte neplăcute, cum orice divorţ aduce după sine, a imaginat moartea primei sale
soţii, Tania, prin tuberculoză.

E posibil ca I. Brătianu să se fi gândit că în cazul unei victorii germane, C. Stere i-ar

fi de mare utilitate? Nu se ştie, n'a rămas niciun document în acest sens, probabil
înţelegerea să fi fost pur verbală, ştiinduse oroarea premierului român de a nu intra în
conflict cu statele aliate, şi încă într'un război când gestul său ar fi fost înterpretat ca
unul de trădare.

Dar, subliniază maestrul ceea ce este sigur, în Dec. 1918, după intrarea trupelor
române în Bucureşti, C. Stere a fost arestat şi anchetat de un comisar regal, dar după
câteva zile pus în libertate. Mai mult "Siberianul" a plecat în Elveţia cu paşaport şi
banii necesari de călătorie puşi la dispozţie de Barbu Stirbey, cumnatul lui Ionel
Brătianu. Ionel Brătianu nu avea niciun interes să dezbată procesul lui Stere, în
consecinţă dosarul lui Stere, încheiat de comisarul regal, a dispărut fără urme. Toate
încercările lui Take Ionescu, în timpul guvernării lui Averescu de a descoperi
respectivul dosar la Curtea marţială au fost, zadarnice. Dosarul se afla acasă la Ionel
Brătianu.

Dacă întradevăr asupra lui Stere ar fi existat dovezi de vinovaţie, dosarul nu ar fi

dispărut, şi ar fi stat şi ei la închisoare alături de I. Slavici şi Tudor Arghezi, şi cum se
ştie aceştia au fost eliberaţi la intervenţiile publice ale lui N. Iorga, probabil că
datorită urii ce o avea faţă de C. Stere, închisorile tuturora s'ar fi prelungit, dar sigur
nu prea mult, într'o atmosferă în care majoritatea românilor erau pentru reconcilierea
naţională.

Cel mai umilit a fost I. Slavici, mai ales după ce s'a declarat de partea nemţilor şi
după eliberarea de la Văcăreşti, ajunsese sa fie scuipat în obraz de trecătorii
Bucureştului, intransingenţi la părerile unui om care nu înţelegea să-şi trădeze
convingerile. Până la urmă bunul prieten, încă din vremea studenţiei de la Viena al lui
Eminescu, I. Slavici, a trebuit să se retragă la Panciu, la familia fiicei sale, unde în
cele din urmă a şi murit.

Cred că a avut timp să mediteze la lozinca pe care el însuşi a popularizat-o, cum că

soarele românilor la Bucureşti răsare, regretând bineînţeles că n'a rămas în oraşul
tinereţii sale Aradul, atât de aproape de Şiria lui dragă, cea de sub cetatea pe care
localnicii e numeau Şoimoş.

Ar mai fi să amintim că în "Temniţele mele", Ioan Slavici, om cumsecade şi plin de

adâncă ruşinare, cum stă bine omului cu bună măsură şi scaun la cap, ne povesteşte
cutremurat că la Văcăreşti exista o singură toaletă formată dintr'o cameră mare şi
nenumărate găuri în podea, după sistemul turcesc adăogăm noi, unde până la urmă,
era obligat să-şi facă necesitaţile în faţa tuturora deoarece ieşirea era comună, fixată
la ore precise şi dacă arestatul avea bucuria să aibe şi o diaree, se întâmpla să mai
facă şi pe el.

Actul respectiv, executat în public, era cea mai gravă pedeapsă suferită în timpul
detenţiei lui Slavici la Văcăreşti, nu şi-ar fi închipuit că poate exista o mai mare
degradare a condiţiei umane decât cea întâmplată odată pe zi, i-ar fi preferat băiata la
tălpi, aplicată de slugile sultanilor turci.

De unde se mai vede, că pentru autorul lui Budulea taichii sau al lui Popa Tandă,
moralitatea nu e un cuvânt ieşit din modă, atâta timp cât ea corespunde unui model
ideal de a fi, fără prezenţa ei omul nu este om, îi lipseşte o mână sau un ochi, sau ar fi
vrut să nu-i aibă pe niciunul, atunci când era dus la ceea ce simţea el că ar putea fi
mai rău decât cel mai blestemat stâlp al infamiei.

Din această cauză de câte ori trebuia să meargă iar acolo, o nota în carte ca şi când
după împlinirea unui anumit număr de şedinţe urma să i se redea pierduta lui
personalitate.

Pentru Tudor Arghezi, mai tănăr şi mai obişnuit cu lenea clericilor, în care a izbutit să
fie campion absolut, până la urmă mediul i-a inspirat, une din capodoperele sale,
întitulată Flori de mucigai, pe care Pamfil Şeicaru le-a publicat în Hiena, nu că le-ar fi
îndrăgit prea tare dar îl intriga faptul că nu le bagă nimeni în seamă, ori nici aşa nu
merge, când e vorba de un poet autentic al culturii noastre.

Faptul c lui C. Stere nu i s'a făcut proces nu era în interesul "Siberianului", conţinutul,
probabil îl jena pe Ionel Brătianu, căruia îi convenea ca supra acestui şef al mişcării
ţărăniste să planeze acuzaţia de trădare dar nu-i convenea să se judece procesul pe
date precise. Complicitatea lui I. Brătianu în cazul lui C. Stere ne aprare evidentă şi
ea indirect ne demonstrează că marele basarabean, nu avea de ce să fie considerat un
trădător sau un duşman al poporului român, cum îl vedeau mulţi din adversarii săi.

La primele alegeri, în Iulie 1919, C. Stere încă în Elveţia a fost ales deputat al
judeţului Soroca şi nu a fost contestat de nimeni, deşi Iorga, împlacabilul său
adversar, era preşedintele Camerei şi în "Neamul românesc" îl acuza de trădare. În ce
priveşte pe liberali, din 120 de deputaţi, nicio contestaţie.

În Martie 1920, parlamentul Federaţiei s'a dizolvat, şi odată cu constituirea

guvernului Averescu s'au făcut noi alegeri, în mai, şi la validare s'a ridicat contestaţia
alegerii lui C. Stere, nici un literal nu a susţinut contestaţia. Dar ea a fost susţinută de
N. Iorga şi Take Ionescu. După filipica lui N. Iorga (a vorbit două ore) şi atacul lui
Take Ionescu a urcat la tribună C. Stere şi în continuare merită să dăm cuvântul
maestrului prezent la aceea memorabilă şedinţă a Camerei: "Se simţea neliniştea lui
Stere, rămăsese în pronunţie accentul moldovenesc iar cuvintele avau o emoţie
înăbuşită, dând apărrrii o dramatică nobleţa. Nu era propriuzis o apărare ci o
impresionantă confesiune care, treptat, treptat cucerea atenţia Camerii, o acapara.
Întreruperile care încercau să hărţuiască, pe Stere erau repede strivite de reacţiunea
deputaţilor dornici să-l asculte. Şi C. Stere ştia să dee discursului o profundă
rezonanţă umană; elocvenţa lui respingea retorica facilă; evita folosirea cuvintelor
teşite de vreo comună întrebuintare; îşi calcula efectele ca un mare tragedian. Era
ajutat nu numai de vocea lui gravă de bariton ci şi de chipul lui care părea că
oglindeşte chinuitorul lui sbucium interior. C. Stere nu rostea un discurs, el trăia acel
discurs menit să lămurească opiniei publice, cazul Stere.

Evocând începuturile lui revoluţionare a amintit stagiul lui în faimoasa închisoare

Petrepavlovsk. Îmi răsună şi azi cuvintele lui C. Stere: "Aveam" îşi aiminteşte
maestrul "ca vecin de celulă la stânga pe Pilsduski şi la dreapta (a lăsat să treacă
câteva momente spre a mări efectul) pe Vladimir Olianov Lenin. Şi sigur nu era o
intenţie de moment. Când mareşalui Pilsduski a venit la Bucureşti s'a dat o recepţie la
ambasada polonă, unde a fost invitat şi Stere. La reuniune era şi N. Iorga ofensat de
prezenţa respectivă. La sfârşit când i-a fost prezentat Stere, spre surprinderea tuturora
l-a îmbrăţişat şi la invitat să se aşeze, continuând conversaţia pe ruseşte. Camaraderia
arătată de mareşalul Pilsduski lui Stere i-a supărat pe unil comeseni, Iorga mâniat,
nemai ţinând seama de protocol a plecat furios. Deci vecinătatea din închisoarea
Petrepavlovsk nu era o simplă născocire."

Întorcându-ne la şedinţa de validare a alegerii lui Stere ca deputat de Soroca, deşi

Iorga dădea semne de enervare iar Take Ionescu privea dezolat la majorităţile lui C.
Stere, acesta a fost validat ca deputat de Soroca ceea ce îndreptăţea pe cetăţeni să
creadă că "trădarea" lui C. Stere nu mai putea fi întrebuinţată ca armă politică.

Şi totuşi nu a fost aşa. În 1932, când Stere conform legii, fiind ales de zece ori
deputat trebuia să fie proclamat senator de drept. Ci o seamă de generali, senatori de
drept, s'au opus deoarece C. Stere era un trădator. Dar nu această manifestare avea
importanţă cât atitudinea partidului naţional-ţărănist care a refuzat să se solidarizeze
cu cel ultragiat. Cum se explica această atitudine?
Pamfil Şeicaru: Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional ţărănist, vol. I şi II, 600
de pagini, în ed. "Carpaţii", Madrid 1963
Pamfil Şeicaru: Poezie şi politică, Octavian Goga, Colecţia "Carpaţii", Madrid, 1956
Iului Maniu nu-l iubea pe Stere, nu uitase întervenţia lui în lupta dintre Octavian
Goga şi Al. Vaida-Voievod. Şi mai exista un Madgearu care putea să impresioneze pe
Iului Maniu sau pe Ion Mihalache dar nu şi pe C. Stere în faţa căruia Madgearu se
simţea ca un student la examen. Deci acesta nu vroia ca Stere să existe în partidul
naţional-ţărănist.

Ezitările lui Mihalache au fost înlăturate prin intervenţia lui Maniu şi Madgearu. În
acest mod Stere a fost sacrificat, nu a fost proclamat senator de drept, încălcându-se
legea şi partidul naţional-ţarănesc nu a reacţionat în favorul lui.

Replica ostacizatului a venit sub forma unei cărţi "Preludii: partidul naţional-ţărănesc
şi cazul Stere" apărută în editura "Adevărul". Conducătorii partidului sunt pe rând
supuşi unei nimicitoare analize. Revolta lui Stere biciuie nulitatea solemnă,
mediocritatea ambiţioasă, ipocrizia şi renegările democraţiei ţărăneşti pentru care el
luptase. Respectivele pagini sunt cele mai concentrate din litaratura noastră politică,
se denunţă tot ce se ascunde în dosul decorului unei anemice ideologii democratice.

Urmează elogierea unui spirit ales cu rădăcinile sufletului său adânc înfipte în
pământul ţării sale întregite, din tulpinele căruia se înalţă fiinţă sa pentru veşnicie, sub
forma unui stejar a toate păstrător în trecut şi prezent, cu treptele viitorului, suindu-le.
C. Stere este suflet din sufletul neamului, cel nemuritor:

"Fără îndoială un învins, un mare învins, o figură patetică de singuratec în viaţa

politică românească. Coaliţia urilor l-a eliminat, uri implacabile. Când cineva reuşia
să-i capete încrederea, intimitatea lui C. Stere era de un farmec fără egal. Avea o
seriozitate în preocupări, adâncea cu atâta gravitate problemele politice, desfăşura o
aşa de variata cultură încât cucerea. Stere nu aluneca pe suprafaţa problemelor vieţii,
el nu se ferea să le dezbată cu aceea ardoare pe care o luase din mediile intelectualilor
ruşi. În fond el a rămas tot timpul un Român de formaţie intelectuală şi de
sensibilitate rusească". (!)

În pasajul de mai sus, Pamfil Şeicaru descrie proprietăţile cele mai specifice ale
românului basarabean definit ca spiritualitate pusă mereu în acţiune pe abcisă în sus
pe verticală, prin efectele acestor constante sufleteşti, C. Stere a ajuns pe culmea cea
mai rar antinsă de pasul omului, luminată în desăvârşirea ei, armonioasă în eonul
perfecţiunilor solitare, cereşti şi divine. Pe acest periplu cunoscutul în sine, pe drept, e
al unui Român de formaţie intelectuală şi de sensibilitate rusescă. Desigur, în acest
context, cuvântul Român se scrie ca numele lui Dumnezeu cu literă mare.

P. Şeicaru a făcut parte dintre fericiţii care l-au putut vizita pe C. Stere în sanctuarul
de la Bucov şi să-i audă, în intimitatea florilor şi a păsărilor, mărturisirile uşor cântate
ca pe rugile procesiunilor interioare, limbajul şoptit fiind înţeles numai de zei şi de
poeţii, căutători ai sacrului. Grădinile de la Bucov au secrete ori taine înrudite cu
timpul de peste veac al veşniciilor originare:
"Am fost de câteva ori la Bucov şi am avut prilejul să-l cunosc în acele clipe când
sufletul se deschide fără reticenţe. Nu ştiu cum izbutise să aducă din Siberia un arbore
pipernicit al cărui trunchiu părea zgribulit de frig. L-a plantat la Bucov şi în
plimbările lui prin parc făcea un popas pe o bancă pentru a-l contempla, acel arbor, să
retrăiască exaltarea tinerţii lui revoluţionare. Mi-a spus în trecât că era un arbor care
creşte în Taiga siberiană. Apoi mi-a vorbit îndelung de flora şi fauna Siberiei, de
populaţiile autohtone, de viaţa deportaţilor. Şi deodată întrerupând această înteresantă
descripţie, mi-a spus cu un zâmbet amar: "sub regimul ţarist deportaţii politici aveau
totuşi un regim mai uman decât sub regimul bolşevic"."

Părea că de multă vreme se munceşte cu o idee şi simţea nevoi să o comunice cuiva:

"Nu ne dăm seama, ne lăsăm înşelaţi de aparenţe dar regimul bolşevic evoluiază către
un nou imperialism. Mă gândesc înspăimântat la o nouă ocupare a Basarabei de către
ruşi. Nu exagerez, o văd venind. Eram în Septembrie 1936. Şi acolo, în parc la
Bucov, ca şi când ar fi continuat o dezbatere care se desfăşura de multă vreme în
conştiinţa lui C. Stere mi-a făcut o amplă expunere a temeiurilor îngrijorării care îl
chinuia. Ce bine cunoştea resorturile tainice ale politicei imperialiste a Rusiei de
totdeauna: cu ce bogăţie de referinţe portretiza sufletul rusesc în opoziţie cu Europa!"

Impresionează presimţirea din 1936 Septembrie a lui Stere că ruşii evoluiază spre un
nou imperialism, şi cu spaimă se gândeşte la o nouă ocupare a Basarabiei de câtre
ruşi. De fapt, demonstrează o cunoaştere potrivită a istoriei Rusiei cu toate
consecinţele funeste ce urmează după desvoltarea imperiului respectiv. Deja de-
acuma îi este cunoscut faptul că regimul deportaţilor politici era mai uman în ţarism
decât sub comunişti. Deci avusese dreptate în anii primului război mondial: ciocnirea
cu Uniunea Sovietică pe atuncia aflată sub ţari, va avea oricum loc, fie şi cu 20 de ani
mai târziu. Dar cine îl asculta pe Stere, această Casandră a timpurilor noastre.

Bine se poate observa că C. Stere oricât ar fi familiarizat cu cultura rusească, se referă

la ea ca orice străin care vorbeşte de specialitatea sa, fiind un specialist mai mult
decât excelent în problemele de istorie şi politică rusească, cunoaşterea lui merge
până acolo încât e familiarizat şi cu problemele de spiritualitate specifică privind
esenţele caracterului rus. Dar, aşa cum am arătat-o de denumărate ori, totul se
concentreză la un studiu ce familiarzează pe cel înteresant în problemă dar nu se
confundă cu materialul de studiu. Din toate punctele de vedere, C. Stere ca bun
cunoscător şi al limbii ruse poate fi considerat ca cel mai bun cunoscător a
problemelor ruse, însuşirea lor îl poate înstrui, dar nu se realizează fenomenul de
pseudomorfoză, înfluenţa e catalitică, ajută ca un subiect să se descopere pe sine
însuşi, să ajungă la cunoaşterea cea mai profundă. Dar ca raport se disting cele două
forme spirituale, unul românesc şi celălalt rusesc, ele nu se întrepătrund oricât s'ar
influenţa, procesul rămâne exterior, neesenţial, o punte aruncată spre ceva nu lipsit de
valoare.

De altfel în continuare C. Stere îi impută maestrului faptul că nu cunoaşte limba rusă

pentru a afla lucruri la care altfel nu putea să ajungă. Îi vorbeşte de poema lui
Alexandru Block "Sciţii" şi de un articol în care poetul referindu-se la popoarele
Occidentului scria, în 1918, că dispreţuindu-i pe ruşi mai mult decât înainte de
revoluţie, la un moment dat o să-i lase să treacă peste ei noi valuri ale rasei galbene şi
să distrugă nu numai catedrala de la Reims dar şi toate sfintele lor pravălii. Ei ruşii,
sunt stăvilarul Europei în calea acestor popoare şi nu ar interzice nimănui, cunoscător
al respectivelor forte revoluţionare să deschidă aceste stăvilare.

Şi C. Stere continuă, spunând că Block nu e singurul care contura pericolul rasei

galbene, chiar Vladimir Soloviev are într'o poezie două versuri privind
panmongolismul ca şi un cuvânt ce-i desmiardâ urechea.

Fără îndoială, în cel de al doilea război mondial, Stalin a deschis stăvilarul spre
Europa invadată în majoritatea lor de mongoli îmbrăcaţi în uniformă militară,
sovietică. Visul celor 2 poeţi s'a împlinit, mongolismul fiind sprijinit de anglo-
americani, cei ce au câştigat o victorie plină de concesii umilitoare.

Şi C. Stere continua cu citate din Alexandru Herzen, din Dostojevski, din filozofii
panslavismului pentru a sublinia unitatea anti-europeană a gândirii ruseşti. În faţa
unui închipuit atac rusesc, devenit după câţiva ani o realitate, C. Stere îşi dezvăluie nu
numai puternicul său românism de om basarabean, dar chiar opoziţia la gândirea rusă
antieuropeană.

Şi maestrul aminteşte cum C. Stere vorbea privind pipernicitul arbore adus din Taiga
siberiană, transplantat în parcul din Bucov.

Şi iată finalul, pe care-l cităm ca venind din inima marelui ziarist către inima
prietenului său şi de la ei la mine, menţionând că ne uneşte peste timp şi spaţiu, inelul
spiritului etern, de care spune poetul german, Hoelderlin că are o durată fără moarte:

"În 1937, când C. Stere a împlinit 70 de ani am publicat în "Curentul" un articol în

care am condensat tot ceea ce simţiam pentru acest mare şi nedreptăţit singuratec,
pentru ostracizatul vieţii politice româneşti. Câteva zile mai târziu, l-am întâlnit
într'un restaurant. S'a sculat de la masă şi a venit să-mi mulţumească. Articolul mi-a
adus o mare mângăiere. Nu-ţi poţi închipui ce dureros este pentru mine ca fiul meu să
aibă sentimentul că tatăl lui a fost un trădător. Îţi mulţumesc." Avea în privire o
adâncă tristeţe. "Nu mă simt bine. Inima cedează. Nu mai am mult de trăit. Atenţie la
Basarabia. Imperialismul rusesc are proporţii pe care nu le-a avut niciodată." -
Câteva luni mai târziu Stere a murit.

Tragic destin. Evocând pe C. Stere caut să descifrez judecata de mâine a generaţiilor

care ne vor succeda, înclin să cred că i se potrivesc aceste rânduri dintr'o scrisoare
trimisă de Gogol poetului Jukovski: "O mână invizibilă dar puternică, scrie misterios
sub ochii mei. Eu ştiu că numele meu va fi mai fericit decât am fost eu. Poate că
scoborâtorii compatrioţilor mei se vor reconcilia, lăcrâmând cu umbra mea."
Ci, C. Stere e la fel de singuratec şi trist în România de astăzi ca şi în cea de ieri,
numele lui nu este mai fericit decât a fost el şi asta fiindcă succesorii contemporanilor
săi nu s'au reconciliat încă, lăcrămând, cu umbra sa.

În această carte despre C. Stere, maestrul Pamfil Şeicaru i-a dedicat iubirea sa
neoplatonică, singura plămadă creatoare de natură îngerească, având în ea posibilităţi
de a reuşi un lucru cu totului desăvârşit. Adevărul prin lumina frumuseţii cereşti, ne
readuce la viaţă personajul, în primul rând pe cel principal, împreună cu sublimul
unui drum ce merită să ne închinăm lui, cu tot ce purtăm mai bun şi mai curat în noi,
căci lucrarea scrisă de mână omenească e în sine o sfântă sărbătoare a spiritului.

***

17.2 Un om necunoscut: I.G. Duca de Pamfil Şeicaru

Articolul începe cu o lungă introducere istorico-politică, descriind evenimentele din

jurul datei de sfârşitul lunii Mai 1918, când maestrul nostru urma să fie prezentat lui
I.G. Duca.

Era imediat după ce Al. Marghiloman, avându-l ministru de externe pe C.C. Arion,
semnară pacea de la Bucureşti. În acelaşi timp, situaţia militară a aliaţilor nu era prea
strălucită fiindcă prin pacea de la Brest-Litovsk între Rusia Sovietică şi Puterile
centrale (Germania şi Austria) dădu posibilitatea înaltului comandament german să-şi
concentreze toate forţele pe frontul de Vest. Consecinţa militară au fost cele trei
ofensive germane din Martie şi Aprilie asupra Franţei, ultima cu direcţia Paris. Spre
norocul aliaţilor au început să sosească trupele americane, în luna August erau
staţionate în Franţa 950.000 de soldaţi ca în Octombrie s'ajungă la 1.300.000.

În aceasta atmosferă victorioasă pentru germani, s'a semnat pacea de la Bucureşti.

Pentru formarea guverului Contele Czernin îi permitea regelui Ferdinand să aleagă
din doi candidaţi la postul de prim-ministru, Primul era P.P. Carp, acesta propunea
schimbarea dinastiei, învinuind-o pe cea actuală de imoralitate, pe când al doilea Al.
Marghiloman susţinea că regele Ferdinand nu putea fi făcut responsabil de ceea ce a
hotărât voinţa poporului român.

Tot aunci, după armistiţiu, şi marele ziarist încăodată subliniază acest lucru, C. Stere
scoate ziarul "Lumina" unde într'o serie de articole alcătuieşte procesul răspunderilor
privind pierderea războiului, în treacăt e menţionat şi regele, dar numai în mod
secundar, pe ei îl înteresa în primul rând, Basarabia.

Clauzele păcii de la Bucureşti au fost atât de dure încât Ch. Maurras în "Mauvaise
traite" (un tratat rău) îl aminteşte şi crede că aliaţii l-au luat de model când au încheiat
tratatul de pace cu Germania, semnat la Versailles.
Tratatul de la Bucureşti din 7 Mai 1918 prevede furnizarea de către România,
Germaniei şi Austriei toate produsele ei industriale şi agricole; la fel industria
petroliferă era luată în arendă pe un termen de 90 de ani. Toate crestele aflate de-
alungul Carpaţilor erau trecute Austro-Ungariei. În ziarul lui C. Stere "Momentul", G.
Ibrăileanu publicase un articol închinat Ceahlăului, care conform noilor frontiere nu
mai aparţinea României, muntele despărţit de Moldova arăta ca un catarg al unei
corăbii smuls de furtună, întreaga istorie a Moldovei şi preisagiul ei erau desfigurate:
"Articolul lui Ibrăileanu era străbătut de o profundă emoţie; frazele de un lirism
concentrat, emoţionau ca simfonia a 3-a a lui Beethoven ... Fără îndoiala, exprima
sensibilitatea unui intelectual, dar dacă aş avea la îndemână acel articol l-aş pune
alături de discursul rostit în parlamentul Marghiloman, cu prilejul ratificării tratatului
de pace, de deputatul ţăran David Şerpeanu, din judeţul Dorohoi. Aceeaşi sensibilitate
rănită, aceeaşi durere românească exprimate într'o formă clasică."

Pacea de la Bucureşti însemna înrobirea economică a ţării, oamenii au reacţionat

împotriva guvernului liberal, acuzat de uşurinţa în prepararea militară în vederea
intrării în acţiune. guvernul Marghiloman la 27 Martie 1918 obţinea Basarabia, exact
ca în 1945 Rusia Sovietica punea la dispoziţia guvernului Petre Groza, Ardealul de
Nord ca o consolare pentru robia ţării.

C.C. Arion, professor de Drept la Universitatea din Bucureşti, ministru de externe în

guvernul Marghiloman, considera că tratatul conform situaţiei disperate a României
şi adăoga că în 1916 Marghiloman a susţinut continuarea neutralitaţii, de ce nu a fost
ascultat?

C.C. Arion, era satisfăcut că au părăsit România toţi antanto-filii, în frunte cu Take
Ionescu şi repeta iar că era vorba de cel mai bun tratat ce-l putea obţine ţara în
împrejurările date, convins fiind că nemţii vor câştiga războiul. Trei ani mai târziu l-a
revăzut pe C.C. Arion la Bucureşti în casa lui din strada Corabiei. Era bolnav,
moralmente abătut, dându-şi seama că politic era un om sfârşit.

La Iaşi în redacţia ziarului "Arena" erau adunaţi mai mulţi tineri, care vroiau sa
transforme foaia lor în tranşee, cultivând un spirit de frondă, şi maestrul crede că
merită să-i numească: "Al. A. Busuioceanu, Ion Vinea, Demostene Botez, Al. A.
Hodoş, cu toţii stapâniţi de un imperios elan dea sfărâma vechile tipare ale presei.
I.G. Duca îşi exprima prin Spiru Hasnas dorinţa de-a-l cunoaşte pe Şeicaru,
respectivul a fost între 1910 şi 1916 criticul literar al revistei "Flacăra", pe când în
refugiu redactor la ziarul "Mişcarea", oficiosul partidului liberal.

"I.G. Duca nu avea nimic solemn, distant, dimpotrivă era de o comunicativitate

naturală. Se vedea că era familiarizat cu lumea gazetărească din care făcuse parce
într'o oarecare măsură; îl înteresa apariţia în presa a acelor elemente formate în
patetica aventură a războiului. Conversaţia s'a desfăşurat în jurul experienţei mele pe
front."
Duca îl admira pe Ionel Brătianu, explicabil fiindcă fusese colaboratorul său intim,
din timpul neutralităţii şi era singurul ministru care cunoştea gândurile celui ce
cărmuia destinele poporului român. Pe-atunci tânărul Şeicaru îl critica pe I. Brătianu
pentru desmăţul din timpul neutralităţii şi lipsa de înzestrare a armatei, ceea ce lui
Duca îi apărea ca o mare nedreptate: "Va veni o zi când acţiunea politică a lui Ionel
Brătianu va fi un capitol din istoria României şi atunci vei putea măsura cât de greşit
eşti astăzi".

Când a murit Ionel Brătianu, P. Şeicaru a scris un articol în care sublinia că rolul lui
în realizarea unirii tuturor Românilor este asemănător cu cel jucat de Cavour în Italia.
Cu acea ocazie I.G. Duca i-a reamintit cele spuse la Iaşi. Din Mai 1918, până la
moartea sa, mărturiseşte marele ziarist, a păstrat o neştirbită prietenie lui I.G. Duca.

Într'o zi, Hasnas îi spusese că planul lui Duca, însuşit şi de Ionel Brătianu era să
ralieze toate elementele mai răsărite ale generaţiei războiului, dar nu va reuşi
deoarece liberalii sunt înteresaţi doar să-şi accentuieze structura bancară şi să
transforme partidul în proprietatea marei burghezii româneşti. Nu Duca va avea
cuvântul hotarâtor ci Vintilă Brătianu. Astfel îşi vor atinge noul ideal fiii de negustori
şi meseriaşi din cadrul monstruoasei coaliţii, adaptaţi la noile metode ale vieţii
moderne, vor urca şi mai repede pe treptele de sus a marilor bogătaşi, întărind clasa
marii burghezii. Niciunul dintre ei nu cunoştea lucrarea lui Balzac despre "Melmoth
reconcilie", în care diavolul nu mai vânează sufletul bieţilor oameni, când pentru
câştigarea lor are dispoziţie bâncile ca şi instituţiile financiare, pentru grabnica robie
a omului intrat în slujba oarbă a banului. Melmoth însuşi, eroul englezului Maturine,
deşi şi-a vândut sufletul diavolului nu mai e nevoit să stea în infern, fiindcă
reconciliat cu lumea de pe pământ îşi poate lua vechiul loc fără nici problemă, ca
slujbaş într'o bancă oarecare.

Încă l-a impresionat şi nu-l va uita niciodată, sfatul lui Spiru Hasnas, mort peste un an
de tuberculoză, să nu se înroleze ca scrib al partidului liberal, ca şi al niciunuia altul
ci dacă poate să rămână independent, să-şi urmeze numai propia conştiinţă.

Familia lui I.G. Duca era din Moldova din comuna Plopona, judeţul Tutova. Tatăl
său, director al şcolii de Poduri şi Şosele, era şi directorul general al Căilor ferate.
I.G. Duca prin inteligenţa sa sprintenă, sensibilitatea şi imaginaţia cu înclinări literare
cât elocinţa sa naturală parcă îl destinau vieţii politice.

După ce şi-a luat licenţa în drept în ţară, s'a dus la Paris unde şi-a susţinut teza de
doctorat în 1902 cu subiectul "Societăţile cooperatiste în România" (210 pagini),
acasă a intrat în magistratură, fiind numit judecător la Horezu, judeţul Vâlcea.
Îndrăgind peisajul oltenesc a rămas o viaţă întreagă legat de această pitorească
regiune, dornic să traducă în faptă iubirea lui pentru ţărani. Astfel, I.G. Duca a pus
bazele obştei de cumpărare a moşiei Maldăreşti, dovedindu-se că şi el este un bun
haretist. Pe această moşie găsindu-se o culă veche, părăsită, din 1850 nelocuită o
cumpără ca membrul obştei, cu încă două hectare împrejurul ei, pe când fiecare ţăran
cumpărase între 5 şi 10 hectare. Restaură Cula pe care mai apoi o impodobi cu icoane
şi scoarţe ţărăneşti. Despre ea spunea: "Cula îmi rezumă existenţa necăjită a
poporului românesc. Arhitectura casei este subordonată ideii de apărare contra
năvălitorilor. Dar ce frumos se încadrează liniile arhitectonice acestui peisaj Cula de
la Măldăreşti îi ofera un liniştit refugio pe tot timpul verii.

Pamfil Şeicaru de multe ori a fost oaspetele lui I.G. Duca la Măldăreşti şi a dormit în
Culă, printre icoanele şi scoarţele ţăraneşti când şi prin liniştea nopţii începu, încetul
cu încetul sa devie contemporan cu cei închişi în ea anume făcută să adapostească pe
ţinta: şii ce aşteptau bandele lui Pazvantoglu.

În 1908 a fost numit director general al Băncilor populare şi al Cooperativelor,

funcţie în care s'a bucurat de preţuirea lui Spiru Haret, admirându-i râvna la fapta şi
idealismul lui dezinteresat. I.G. Duca era convins că prin cooperaţie şi credita se
putea schimba soarta ţăranului român, şi căuta să uite că detronarea lui Vodă Cuza s'a
facut în 1866 de liberali, tocmai pentru a întrerupe politica ţărănească a
Domnitorului. Din răscoalele ţărăneşti din 1907 trăsese concluzia că e nevoie de o
reformă radicală agrară pentru a uşura traiul obiditei ţărănimi.

În 1914 I.G. Duca este numit ministru al Instrucţiei Publice şi Cultelor, luând
succesiunea lui Spiru Haret: "Avea numai 33 de ani; era cel mai tânăr ministru din
Guvern. Mic de statură, amestec de nervozitate şi delicateţă aproape femenină,
ascunzând-şi emotivitatea şi de-aceea părând timid, reţinerea lui era şi
temperamentală dar şi consecinţa unei alese educaţii." Titus Enacovici care-l avusese
profesor pe G. Duca îi vorbise de contrastul dintre fiu şi tată: "Acesta din urmă, era
un om rece ca un tratat de geometrie, puţin comunicativ, pedagog sever şi minuţios,
nu l-ă văzut niciodată râzând, nici cei puţin zâmbind; cu un superior simţ al datoriei, a
servi ţara era pentru el, un comandament moral. Georghe Duca făcuse studiile în
Ecole centrale din Paris, dar în toată atitudinea lui părea un produs prusac. Probabil
că această severitate a exercitat-o şi asupra copiilor lui."

Ion G. Duca, continuând tradiţia familiei a fost de o rară corectitudine. Printre cei ce
în timpul anilor neutralităţii umblau după câştiguri rapide, el s'a strecurat ca un
mustrător exemplu de corectitudine. Ionel Brătianu l-a stimat şi i-a acordat totala lui
încredere pentru respectivele calităţi ale caracterului său.

După război i s'a încredinţat ministerul agriculturii şi domeniilor, decretul - lege al

reformei agrare purta semnătura lui I.G. Duca. Din păcate însă, I. Brătianu a avut
nevoie de el ca ministru de externe, funcţie în care considera că succesul personal
trebuie să fie absent în orice acţiune diplomatică. Şi dacă pentru André Tardieu
diplomaţia însemna "căutarea transacţiei" pentru I. Duca diplomaţia era arta
nuanţelor, sforţarea de a apropia punctele de vedere, fără să altereze mişcarea spre
obiectivul final. În acest sens, se vorbea în Franţa mult de România şi deloc de el ca
minitru de externe, ceea ce însemna că simţul datoriei îl obliga pe Duca să folosească
fondurile miniterului pentru propaganda României şi nu a lui personală.
În viaţa parlamentară I.G. Duca a fost leaderul partidului liberal în opoziţie. Replica
sa era spirituală, fără să rănească adânc pe nimeni, vocea îi era clară, debitul precis,
niciodată nu dezbătea problema unui atac personal. Se poate spune că I.G. Duca era
opulsul doctorului N. Lupu: "El conisdera dezbaterea parlamentară ca o forma de
colaborare, pasionată adesea, dar respectând anumite limite ale decenţei, ca o formă a
stimei pe care, reciproc parlamentarii o datorează "faţă de convingerile celorlalţi".

În discursurile sale se ferea de o retorică uşoară, construcţia frazei era solidă dar îi
lipsea suflu de pasiune care cucereşte. Era convins, cuvintele tari deformează
expunerea clară a ideilor, aşa cum gesticularea dezordonată strica armoniei corpului
omenesc.

Preţuia elocinţa ca pe o formă literară, în acest sens ţinuse o conferinţa despre

nenumaraţii oratori pe care a avut ocazia fericită să-i auză, mărturisindu-şi totodată
convingerea verificată şi intărită zilnic, că oratoria dispare.

În acest context, I.G. Duca ascultându-i a încercat să le pătrundă tehnica, de a

identifica forţa misterioasă prin care reuşeau să învingă rezistenţa unor convingeri
contrarii.

P. Şeicaru, subliniază valoarea caracterizărilor lui I. Duca asupra unor oratori, la

aceştia desigur admira nobila elocinţă, dar nu-şi pierdea spiritul de observaţie,
pătrunderea lui de critic cunoscător.

Iată portretul lui Jaures: "Mişcare, putere, un dinamism care cutremura, o furtună care
ridica totul în drumul ei. Când ascultai perioadele lui succedându-se ca valurile unei
mări, te treceau fiorii. Nu era ceva omenesc, era ceva cosmic - o prevestire parcă a
revoluţiei sociale." "De altfel, totul concura pentru a-ţi produce aceasta impresie.
Înfăţişarea lui masivă, un cap mare, pătrat, o barbă tăiată ca în piatră, nişte mâini
groase de muncitor manual, o voce puternică de bas, gesturi energice, sacadate şi
violente, pumnii încleştaţi şi totuşi, dominând această brutalitate, o gândire înaltă, o
formă literar aleasă, o cultură clasică şi un idealism de apostol. Eloconţa lui Jaures a
făcut mai mult pentru izbânda socialismului în Franţa, decât truda militanţilor."

Total opusă era elocinţa politicanului Viviani: Sedus de elocinţa lui Viviani "înaripată,
poetică, rând pe rând mlădioasă şi energică insinuantă şi sguduitoare". Duca nu-şi
pierdea spiritul critic. Era strălucirea literară a formei în care se exprima Viviani care
încânta nu ideile, nu logica - argumentării: "Un fond banal învesmântat în cele mai
sclipitoare zale". Şi adaogă marele ziarist: Nu se putea o mai exactă caracterizare.

Dintre oratorii români îl reţine pe P.P. Carp şi îi evoca atitudinea avută în Consiliul de
Coroană din Iulie 1914, cu această ocazie I.G. Duca lăsa posterităţii imaginea marelui
om de stat: "Desaprobam, cu desăvârşire tot ce spunea, dar nu mă puteam stăpâni sa
admir fraza incisivă, vigoarea argumentaţiei juvenila, combativitate a acestui
moşneag credincios convingerilor lui până la sublim şi până la absurd. O atare
elocinţă nu putea stârşi decât în apoteoza unui neîntrecut succes sau în catastrofa unei
înfrângeri shakesperiene."

Acelaşi spirit de observaţie calm, de înregistrare chiar şi a celor mai neînsemnate

amănunte le demonstreaza I.G. Duca în eseul "Mâinile" care a surprins prin fineţea
lui literară. Pentru Duca o simplă strângere de mână definea caracterul omului, astfel
se putea vorbi de mâna minunată a regelui Ferdinand, de mâna elocventă a lui
Maiorescu, mână deschisă a lui Take Ionescu, mână îngrijitoare a lui Averescu până la
mână molatecă a lui Ion I.C. Brătianu.

Fără îndoială I.G. Duca avea o pregătire intelectuală solidă, el studiase cu râvnă în
severa disciplină moştenită de la tatăl său, nu întâmplător evocarea oratorilor auziţi,
începe cu cel pe care l-a admirat cel mai mult şi ale cărui idei şi le însuşise: "Să-mi
fie permis să încep cu Waldeck-Rousseau ca un postum omagiu al tânărului student în
Drept, care dintr'o modestă galerie a palatului Bourbon, l-a admirat de atâtea ori, fără
sa fie avut măcar voie să-l aplaude."

În fond, scrie Pamfil Şeicaru, I.G. Duca încerca să-şi ascundă sub autoritatea lui
politică, necesară a înfrâna unele înclinări nu prea ortodoxe ale oamenilor săi, o fire
sensibilă de romantic, astfel că era un veşnic mereu îndrăgostit, printre amorurile sale
mai mult imaginare decât sensuale, se inscria şi marea artistă Ana Luca, de la Teatrul
Naţional.

Sentimentul său romantic se manifesta şi prin dragostea pentru frumuseţile naturii de

unde la Măldăreşti îl puteai întâlni în plimbările sale pe solitarul Duca insoţit de
câinele său mare ciobănesc, contemplând majestuoasa înalţare a Parângului. Nu rar,
marele ziarist îl insoţea în drumurile sale: "Făceam doi kilometri pe ios, urcam un
dâmb şi ajungeam la locul unde obişnuit făcea un popas, aşteptând apusul soarelui.
Era un loc admirabil pentru a contempla Parângul. Şi în fiecare zi, privirea lui se
odihnea în contactul cu majestatea peisajului. Întreaga poezie a acestei privelişti
muntoase punea stăpânire pe sufletul lui care se adâncea în contemplarea acelei
privelişti pline de culoarea înălţimilor...".

Pe când câinele mergea întotdeauna înaintea lui, liniştit ca şi când ar fi slujit drept
ghid: "Duca îl iubea mult şi când îl mângăia îl privea în ochi, căutând în privirea lui
căldura unui devotament. Într'o zi mi-a făcut o apropiere între calităţile câinelui
ciobănesc şi ale ţăranului, subliniid faptul că nici câinele ciobănesc şi nici ţăranul nu
sunt agitaţi; au în liniştea lor o siguranţă, o voinică acceptare a primejdiilor
eventuale."

Pe Pamfil Şeicaru l-a intrigat întotdeauna contrastul existent între lumea modernă a
politicianului şi omul de la Măldăreşti iubind singurătatea, cu un câine ciobăniesc
drept tovarăş şi contemplând majestuoasa splendoare a Parângului. Şi mai ţine să
adaoge autorul nostru: "În I.G. Duca există o sensibilitate, un lirism, conţinut pe care
le ascundea cu mare grijă. Îi plăceau casele vechi având o adevărată oroare de
arhitectura modernă, de acele blocuri care năpădiseră Bucureştiul. Şedeam în strada
Romană, într'o casă veche construită pe la 1820. Odăile spaţioase, zidurile groase
făceau casa călduroasă în timpul iernei şi racoroasă vara. Lui Duca îi plăcea această
casă care păstra în arhitectura ei farmecul Bucureştiului de altădată şi mai ales bolta
de viţă îl încânta. Când m'am mutat şi-a manifestat părerea de rău şi nici argumentul
cel mia serios, mulţimea şoarecilor care dealungul unui secol, puseseră stăpânire pe
pivniţă şi ziduri, nu l-a convins."

În exil având posibilitatea să citesc Amintirile politice ale lui I.G. Duca, apărute în
trei volume în Jon Dumitru-Verlag (editura I. Dumitru) Muenchen, 1981, am putut sa
confirm cu prisosinţă, portretul său liric şi romantic pe care ni l-a lăsat Pamfil
Şeicaru, ca o parte ascunsă, tainică a sufletului lui I.G. Duca, fără de care nu se va
înţelege evoluţia politicianului către o catastrofă nemeritată, în acest mod dintr'un
personaj nobil în romantismul său petrecut în plimbările şi dragostele sale ideale de la
Măldăreşti la un erou shakespearer-ian, una din figurile tragice ale Istoriei noastre.

Îmi vine în minte una din primele amintiri ale copilăriei mele. Mama statea la masă şi
citea ziarul, pe când în faţa mea pe prima pagina mi se arăta fotografia unui domn
distins a cărui imagine era încadrată într'un chenar negru. "Cine e acest domn?" am
întrebat-o eu pe mama, de la care am primit mai târziu, plin de tristeţe, următorul
răspuns: "Este I.G. Duca primul ministru al Ţării asasinat de legionari." Nu numai că
m'a impresionat dar eram stapânit de o dureroasă nelinişte: "Ce fel de oameni puteau
fi aceia care au omorât aşa o lumină de om, a cărui superioară nobleţe o simţeam,
astăzi ştiu, datorită intuiţiei atât de desvoltată în conştiinţa fragedă a copilului.

Povesteşte chiar P. Şeicaru că vizitând biserica San Pietro in Vincoli din Roma,
statuia lui Moise de Michelangelo a mişcat-o în mod deosebit pe fiica sa Viorela,
abea de doi ani jumătate, ori printr'un fenomen asemănător am trăit şi eu, copil,
moartea lui I.G. Duca, absurdă în tragismul ei. Şi să recunosc, că nici astăzi, cuvintele
copilului de altă-dată nu şi-au pierdut din sincera lor actualitate.

Moartea lui Ionel Brătianu în Dec. 1927 şi a lui Vintila Brătianu în Decembrie 1930 l-
a obligat pe I.G. Duca să preîeie şefia partidului literal, în împrejurări din cele mai
vitrege. Se ştie că partidul liberal conform atitudinii lui Ionel Brătianu, la 7 Inuie
1930 nu putea sa fie de acord cu revenirea la tron a regelui Carol al II-lea, astfel că
cei mai mulţi membrii ai partidului s'au manifestat public ostili regelui. Odată cu
intrarea şi a Elenei Lupescu în ţară îşi dă demisia şi Iuliu Maniu din guvern,
considerându-l pe rege ca un om lipsit de onoare fiindcă nu s'a ţinut de promisiunea
de a nu se întoarce pe tron, împreună cu ţiitoarea sa, Lupeasca.

Marea greşală săvârşită atunci a fost menţinerea în continuare a PNŢ-ului la

guvernare, căci dacă cele două partide mari politice ar fi rămas unite, ferm pe poziţie,
regele ar fi fost obligat să-şi menţină obligaţiile luate.
Pus în faţa unor atare realităţi, Carol al II-lea îşi puse în gând să colaboreze cu
partidele mici, ca partidul ţărănesc radical al lui Gr. Iunian, dizidenţa naţional-
tărănistă, partidul liberal al lui G. Brătianu, dizident şi el, partidul naţional-creştin al
lui Oct. Goga, pentru a face un guvern de coaliţie înlocuindu-l pe cel al lui Vaida
Voevod. (Ceea ce însearma că partidul naţional ţarănist rămas la putere nu-l agrea pe
regele Carol al II-lea, ceea ce ne determină sa credem că rămânerea la guvernare a
fost făcută cu aprobarea lui Iuliu Maniu, şi pe această cale a guvernului, regele să-i
simtă adversitatea celui retras Iului Maniu.

Nu nemai preocupă de-aproape acest episod având istoricul său propriu, dar am reţine
faptul ca Pamfil Şeicaru consideră că împrejurările l-au impins pe rege, contra voinţei
lui, la dictatură, ceea ce ne-ar mira dacă nu imediat în paragraful următor nu l-ar
compara pe Carol al II-lea cu regele Louis Philippe al Franţei, şi subliniază ca are
multe asemănări de caracter cu el, fiind de altfel, prin familia Orleans, înrudiţi. Ca
regele Franţei şi Carol II îşi însuşise ideile lui Guizot: "tronul nu este un fotoliu gol ...
Coroana stă pe capul unei persoane inteligente şi libere ... ea nu este un lucru simplu
şi fără viaţă."

În revista "Caricature" regele Louis-Philippe e reprezentat sub forma unui scamator

care muta ca pe nişte trei ghiulele mici Julia, Revoluţia şi Libertatea, după cum îi este
voinţa pentru a încheia emfatic, numai există nici libertate, nici revoluţie, totul
depinde de mişcarea mâinii mele. Şi maestrul ne da anumite lămuriri: "Aceeaşi
scamatorie făcea şi Carol al II-lea, amuzându-se să dea în spectacol partidele, să arate
cu o satanică voluptate, caracterele gelatinoase ale oamenilor politici lipsa unei
osaturi a convingerilor."

Desigur, aşa văzând lucrurile, Carol al doilea nu avea nevoie să declare dictatura căci
şi într'un regim democartic, întocmai ca Louis-Philippe, îşi putea exercita calitaţile de
bun dictator, cu o anumită faţadă ce nu o mai avea după 12 Februarie 1938. E o
diferenţă de nuanţe, pe care desigur o sesisează prea bine maestrul, dar vrea să-şi râdă
de cei ce refuzau să-i perceapă ironia.

Regele Louis-Philippe avea pasiunea de a domina, adică îşi depăşea cu mult

atribuţiile de domnie, nu altfel ca şi Carol al II-lea, încât prinţul de Joinville îl scria
ducelui de Nemours, (amândoi fii regelui) în 1874 (data e greşită nu poate fi decât
1844, Louis-Philippe a fost detronat în 1848, prin revoluţia din Februarie şi moare în
1850, deci cu 24 de ani înainte de data tipărită greşit): "Totul depinde de rege. S'a
obişnuit să guverneze şi îi place să arăte ca este el cel care guvernază ". Victor Hugo
în Mizerablii, făcând portretul acestui rege, spune: "guvernează prea mult şi nu
domneşte de ajuns". La toate acestea, Pamfil Şeicaru mai adăoga, Louis-Philippe a
devenit factorul principal al instabilităţii guvernelor, uzând şi abuzând de
prerogativele lui. În zece ani a avut 19 guverne, dintre acestea unul de trei zile,
condus de ducele de Bassano.
Carol al II-lea dacă nu a avut intenţii s ajungă la dictatura se explică prin faptul că
prin guvernarea lui îşi exercita din plin înclinările sale dictatoriale, ca de altfel Louis
Philippe despre care chiar fii lui susţineau ca s'a obişnuit sa guverneze. Împrejurările
care l-au dus pe rege la dictatura lui personală din Februarie 1938, au fost greu de
prevăzut, deci nu a pregătit-o sistematic ci a stat sub dependenţa dezvoltării
neaşteptate a Gărzii de fier, aceasta ameninţa domnia lui Carol II, din respectiva
cauză dictatura regală a fost mai mult decât o schimbare de regim politic, prin
ministrul său de interne apoi devenit prim-ministru, regele declara război organizaţiei
naţionaliste, omul său de încredere, fostul naţional-ţărănist, Ar. Călinescu a declarat
presei franceze că el va distruge cât se poate de repede Garda de Fer.

Atât despre regele-dictator Carol al doilea, pe care de altfel chiar Pamfil Şeicaru îi va
recunoaşte aceasta dublă distincţie.

În anul 1933, evenimentele politice îi forţară pe regele Carol al II-lea să aducă la

guvernare partidul liberal şi în acest sens. Duca n'avea nici enrgia, nici
temperamentul sa reziste maşinaţiilor regale şi camarilei sale condusă de Elena
Lupescu zisă şi Duduia, mai ales că Duca era un monarhist convins, deci nu poseda
nici tăria sufleteasca să se declare contra regelui. S'au dus tratative de reconciliere
între partidul liberal reprezentat de I.G. duca şi de cel desenat din partea lui Carol II,
în persoana ingenierului Malaxa, politic neutru. S'au întâlnit la ferma de la Ciorogârla
a lui Pamfil Şeicaru. În sfârşit destinderea s'a realizat încât în Nov. 1933 I.G. Duca
forma guvernul.

A doua zi după depunerea juramântului, pe la 11 noaptea, Duca l-a chemat la telefon

şi la rugat pe marele ziarist să vină să-l vadă. Impresia lui era că regele era binevoitor
dar în mod evident mai persistau unele reticenţe, o oarecare neîncredere. Duca îi
vorbise de recenta venire la putere a lui Hitler, acesta dacă-şi va aplica planul va
provoca un nou război mondial, dacă nu-l va aplica, el şi partidul său, va cădea de la
putere deschizând drumul comunismului. Nu arăta nicio satisfacţie ca a ajuns şeful
guvernului, de fapt apogeul carierii oricărui adevărat politician.

Îi mai relatase despre forma pur protocolară de a fi şi a încercat să obţină şi

colaborarea lui G. Brătianu în noul guvern dar l-a primit şi ţinut tot timpul în picioare,
fără să-i întinda mâna deci nesocotise cele mai elementare reguli de politeţe: "George
Brătianu, în calitate de fiu al lui Ionel Brătianu, se socotea succesor de drept la şefia
partidului, deci pentru el I.G. Duca era un uzurpator. Fără îndoială că George
Brătianu avea şi alte calităţi în afară de aceea de fiu al lui Ionel Brătianu, de-aceea l-a
surprins nesocotirea unor obligaţii de elementară politeţă."

De la venirea lui Hitler la putere asupra Cehoslovaciei şi Austriei pluteau umbre grele
de ingrijorare, cu atât mai mult cu cât la 19 Octombrie 1933, ministrul de externe al
Germaniei, anunţase pe secretarul general al Societăţii Naţiunilor printr'o telegramă
că Germania se retrage din instituţia, pe care o conduce. Asta însemna ca regimul
hitlerist ţinea să-şi asigure posibilitatea de a se înarma fără nicio intervenţie din afară,
aşa dar la orizont se anunţau zorile unui nou război.

Desigur Cehoslovacia care avea 40 la sută din populaţie cehi, nemţi sudeţi 27 la sută
şi 18 la sută slovaci, prezenta o situaţie ce putea să-l nelinişteasca pe şeful statului
Beneş, amenînţarea Germaniei hitleriste devenea tot mai actuală. Formula statului
Cehoslovac trebuia să se desvolte după modelul unei republici federative, dar s'a opus
naţionalismul ceh cu oprimarea celorlalte naţiuni, principiu adoptat încă de pe vremea
lui Masaryk, politică desigur continuată şi de Beneş. Acesta din urmă citise "Mein
Kampf" şi lucrarea lui Rosenberg privind viitorul politicei externe germane în Europa
centrală. E de menţionat că mişcările germanilor-sudezi n'au inceput cu Heinlein, încă
în 1880 germanii din nordul Boemiei au cerut unirea cu Reichul german,
conducătorul lor fiind Georg Schonerer, socialist antisemit precursor al naţional-
socialismului hitlerist.

Beneş urmărea cu atenţie toate mişcările de dreapta din ţările vecine şi a reţinut
agitaţia mişcarii Gărzii de Fier, în măsura în care România era un factor esenţial al
Micei înţelegeri. Beneş, cu siguranţă sprijinit şi de anumiţi politicieni apuseni, i-a
cerut lui Titulescu sa intervină pe lângă guvernui liberal român, să dizolve acestă
mişcare, înainte de alegeri. Propunerea nu a fost primită cu simpatie de guvernul
liberal, mai ales ca nu corespondea principiilor liberare ale lui Duca, însuşite de la
Waldeck-Rousseau: "Cred că regula fundamentală a unei democraţii este
manifestarea în deplină libertate a opiniilor ... Trebuie să se poată scrie, vorbi, întruni
în toată liberatea; în acest mod opiniile cele mai excesive ca şi cele mai smintite să
poată ieşi la lumină. Astfel, graţie unei polemici, unui război de idei, fiecare va căuta
să facă din principiile şi doctrinele lui principiile şi ideile ţării. După aceste dezbateri,
după aceasta discuţie şi propagandă, ţara va judeca. Aici începe rolul autorităţii ... ea
asigură executarea voinţii suverana. Privită în acest sens autoritatea, nu este decât
forţa legală pusă în serviciul deciziilor unui popor liber."

Mai mult, prim-ministru Duca a cerut să fie informat de prefecţii săi dacă mişcarea
legionară prezintă vreun pericol de a câştiga alegerile. Toţi, au fost de aceeaşi părere
ca legionarii nu vor obţine mai mult de 7 la sută. Totuşi datorită presiunii lui N.
Titulescu, ameninţând cu demisia în cazul când guvernul va refuza dizolvarea Gărzii
de Fier, deci decretul a fost semnat de I.G. Duca, în calitatea sa de prim-ministru.

Premierul nu putea şti la ce prigoane a expus mai ales tineretul naţionalist cu atât mai
aprige cu cât te apropiai de sate, astfel că i s'au adus la cunoştiinţă lui I.G. Duca
svonuri alarmante privind primejdia în care se afla, dar n'au luat nicio măsură nici el,
nici siguranţa Statului: "Cu o săptămână înainte de atentat l-am văzut (pe I.G. Duca)
seara cu soţia lui, ieşind, dintr'un cinema de pe Calea Victoriei ... Atentatul s'a putut
executa pe peroul gării Sinaia, fără nicio dificultate, de trei tineri legionari."

Impresia produsă de respectivul atentat a fost zguduitoare. O atare crimă politică nu

s'a mai întâmplat din 1862 când a fost asasinat primul-ministru Barbu Catargiu,
autorul nu s'a putut stabili niciodată. S'a mai încercat o probă de asasinat neizbutit
asupra lui Ionel Brătianu de către un muncitor dezechilibrat psihic, Jelea, membrul
unei organizaţii anarhiste condusă de un oarecare Reichmann.

Imediat dupa ce I.G. Duca a căzut ciuruit de gloanţe pe peronul Sinaia, omorăt pe loc,
a fost transportat în sala de vânatoare a castelului Peleş, unde se expuneau cadavrele
animalelor ucise, ca trofee pentru vânători.

Din cauza acestei neglijenţe, în popor a existat versiunea că regele ar fi fost informat
că I.G. Duca va fi asasinat în gara Sinaia, după se va ieşi dintr'o şedinţă de lucru
avută cu regele Carol II şi el nu a luat nicio masură concretă.

Fără îndoială, conchide marele ziarist, uciderii lui I.G. Duca i se potrivesc vorbele lui
Talleyrand după executarea ducelui d'Enghien: "e mai rău decât o crimă, este o
greşală".

Prin paragraful următor, Pamfil Şeicaru ne descrie motivele prin care regele, până la
urmă, totuşi ar fi avut interesul ca să-l înlăture pe prim-ministrul liberal din calea sa,
în el supravieţuia spiritul lui Ionel Brătianu, cel ce i-a luat odinioară şi ultimul drept
de a se întoarce pe tronul României, convingându-l în acest sens până şi pe regele
Ferdinand sa-i ia dreptul de mai fi prinţul lui moştenitor:

"În acea seară de sfârşit de Decembrie, pe peronul gării Sinaia, slab luminată, I.G.
Duca rostogolindu-se la pământ era exact omul care ar fi putut pune frâna unei
domnii începând să alunece pe panta primejdioasă a abuzului de autoritate; I.G. Duca
nu ar fi putut cuceri afecţiunea lui Carol al II-lea; dar corectitudinea lui, exemplarului
devotament faţă de interesele superioare ale ţării, chiar rezistenţa lui la abuzuri ar fi
sfârşit prin a reţine pe monarh de la abuzul de autoritate ... cu I.G. Duca a căzut una
din frânele de care regele avea nevoie. Rămas numai cu Iuliu Maniu ca obstacol de
învins, regelui Carol i-a fost mult mai uşor să-l manevreze - precipitându-se spre
regimul personal, spre lovitura de Stat din 13 Februarie 1938, spre toate ororile - ca la
sfârşit să alunece pe dâra de sânge lăsată de asasinate, la abdicare."

Drept încheiere, cităm rândurile finale ale articolului lui Pamfil Şeicaru prin care ni
se repetă marile calităţi ale caracterului aparţinând omului şi politicianului I.G. Duca,
pe această cale marele ziarist îi pregăteşte, aşa cum i se cuvine un splendid apogeu
întru veşnicie: "A trecut de atunci un sfert de secol. Revăd modestul lui apartement în
strada Cometa, biroul aşa de micuţ că doi oameni abia puteau să se mişte. Îmi
defilează atâtea amintiri în care se găseşte omul politic de o impecabilă corectitudine,
de un patriotism fără prihană, şi încerc o mare tristeţă. Un om politic necunoscut: I.G.
Duca."

I.G. Duca e înmormântat în pronaosul bisericii satului Urşani, locul fiind artistic
descris de Doamna picturii româneşti Olga Greceanu, în lucrarea sa: "Specificul
naţional în pictură" Tiparul Cartea românească, Bucureşti. Dar înainte de a reda un
fragment din capitolul respectiv, va trebui să amintesc faptul că dna Olga Greceanu a
locuit în Cula ca poartă numele familiei Greceanu - aflată în apropierea Culei de la
Măldăreşti a lui I.G. Duca - şi ea şi-a împodobit casa cu minunate picturi murale
realizate în stilul urieşesc al coborâtorilor pe ape, vechii Blajini, îmblânzitori ai
zimbrilor vâlveni, distinşi cu o cruce pe fruntea lor:

"Dar acolo unde apare toată puterea de creaţie a poporului român, unde apare limpede
sentimentul ce-l stăpâneşte de veacuri pe el, reprezentantul psihic al naţiei româneşti,
e la bisericuţa Urşani din judeţul Vâlcea, în apropiere de Mănăstirea Horez ... În
pronaosul acestei bisericuţe nu e prea multă lumină. Dupa ce îţi obişnuieşti puţin
ochii cu întunericul, tot nu deosebeşti nimic, dar ai impresiunea că toţi pereţii din
pronaos se luminează, sau mai exact se albesc şi în aceeaşi clipă prinzi şi senzaţia că
numai eşti singur. Începe interiorul să se profileze cu oameni, oameni însă cari nu fac
nici o mişcare, nici un zgomot, adunaţi în masă mare, umăr la umăr, muţi. Întorci
capul şi abia atunci vezi de jur împrejur cum îţi apar unul câte unul, chipuri albe,
abstracte, chipuri de oameni de altădată. Sunt ctitori cari n'au nici coroane de Voevozi
pe cap, nici giubele, nici trupul acoperit cu vesminte de brocart, nici anterii dublate cu
mătase din Constantinopole, nu sunt nici boeri Cantacuzini Creţuleşti, Buzeşti,
Goleşti, Greceni, Măldăreşti, Chiculeşti, dar ceea ce e cu totul nou şi neaşteptat ca
ctitorie sunt simplii ţărani, ţărance şi popi. Stau înşiraţi pe toţi pereţii, ţăran lângă
ţăran, în costumele lor de ţară, ca o pată albă, lânga altă pată albă; tote şi scurteici, îi
şi leibăraşe, cămăşi şi marame, toate sunt albe. Nici o culoare, nici o putere. O
genială realizare, o creaţiune originală, chiar cea mai originală, printre toate
manifestările artistice ale zugravului român ... ctitorii Bisericuţei din Urşani, stau în
rând, aliniaţi, egali, fără pretenţii de trufie şi întâietate, reculeşi, temuţi, bănuitori de o
soartă rea, nădăjduind totuşi una bună, cu inima strâinsă, cu faţa serioasă cu ochii
mari, limpezi, minunaţi cu frica în Dumnezeu, cu mâinile încrucişate peste piept, cu
buzele strânse cu palmele goale, căci ultimul ban la temelia acestei bisericuţe a fost
pus. Priveliştea acestor figuri zugrăvite e o încântare. Nicăeri misticismul nu l-am
găsit atât de dramatic ca aci. E mai mult decât o înşiruire de ctitori: spiritual vorbind,
e o scenă religioasă în ţinuta lor, în felul de a fi lipiţi de perete, fără volum, fără relief,
fără să sufle în faţa lui Dumnezeu; e redată o anumită stare a omului care pecetluieşte
întreaga fiinţă a ctitorului şi a zugravului şi care conţine în sine toate elementele ce
alcătuiesc credinţa şi în cari se contopesc toate feţele sufletului românesc."

Nobila concepţie şi viziune a dnei Olga Greceanu, au fost urmate la Biserica din
Bogata Olteancă, în naosul căreia pictorul Costin Ioanid a zugrăvit un şir de sfinţi
ţărani, în alb şi negru, fără alte culori, ca şi ţăranii credincioşi din Urşani.

Şi dacă pentru Ch. Peguy catedrala de la Chartres era templul a toate calăuzitor, noi
vom fi nevoiţi să recunoaştem că pentru sufletul nostru ortodox-românesc, dreptate
are doamna Olga Greceanu, acest rol spiritual ni-l descoperim, în pronaosul
Bisericuţii din Urşani unde e înmormântat I.G. Duca înconjurat de portretele albilor
săi ţărani!
De unde se poate deduce că I.G. Duca pe ultimul său drum, şi-a găsit în pronaosul
Bisericuţii din satul Urşani locul de veci, lângă cei pe care i-a iubit, cel mai mult în
viaţă: ţăranii români, ziditorii de suflet creştin şi ctitori de biserici.

Încetul cu încetul în pronaosul bisericii din Urşani la mormântul lui I.G. Duca şi sub
lumina ctitorilor ţărani, ne adunăm ca la o masă a tăcerii îngenunchind, primim din
noi confirmaerea că fără morţii noştri, noi n'am putea exista.

Şi ca într'un svon de sfânta liturghie să ascultăm cuvintele zugravului de la Urşani,

citat de aceeaşi doamnă Olga Greceanu, ca sacra încheiere a cărţii sale: "Daca voiaşti
a te deprinde cu meşteşugul zugrăviei, o, zugravule, întâi te povăţuiaşte catre tine şi
mai înainte să te iscuseşti câtăva vreme închipuind dacă eşti ori nu iscusit pentru
meşteşugul acesta, pentru că dela Dumnezeu e dat şi dumnezeesc lucru este acesta.
Căci tuturor arătat iaste aceasta, prin cea nefacută de mână icoană, pe care însuşi El
Dumnezeul, omul Isus Hristos, pre prea sfântul obrazul lui zugrăvitu-l-a în sfânta
măramă a Veronicăi, lăsând acolo dumnezeiasca lui închipuire; şi să nu faci pe lucrul
tău prost şi cum s'a întâmpla, ci cu frica lui Dumnezeu şi cu bună cucernicie ca pre un
dumnezeesc lucru ...

Ia aminte, dară!"

***

Sfârşit SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

(Cu Pamfil Şeicaru în exil) Vol. III, autor: Ovidiu Vuia

www.editura Rita Vuia, Septembrie 2008

Zitat O. Vuia:
"Iar Ţară, biata noastră Ţară, nu mai e Ţară"
 Schlusswort (Postfaţă)

Es ist geschafft. Ein Jahr ist nun vergangen, in dem ich in jeder freien Minute
gearbeitet habe und mich mit zahlreichen Widersachern befassen musste, die alles
versuchten, es doch noch zu verhindern, dass das vorliegende Werk von Ovidiu Vuia

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

(Cu Pamfil Şeicaru în exil)
Vol. I-III

so "online" publiziert werden konnte, wie er es geschrieben hat, nach

Originalmanuskript und den vorhandenen Korrekturvorlagen. Sicher nicht ganz ohne
Fehler, aber Tippfehler, es sei mir verziehen, schliesslich beherrsche ich nicht die
Sprache. Alles, was in den letzten 6 Jahren nach Ovidius Tod passiert ist, ist ein
Armutszeugnis für Rumänien.

Der Druck vom "Verlag" ALMAROM ist eine Beleidigung für alle Verlage, eine
unprofessionelle Arbeit sowohl von der Optik und Qualität, als auch die über mehrere
1.000 Tipp- und vor allem sinnentstellenden Fehler, kaum ein Satz, der richtig ist, an
Unfähigkeit und Dilettantismus wohl schwer zu überbieten.

Wohl unter dem Motto: "un şantaj / un etaj" (eine Erpressung/Schandtat / eine Etage
weiter) die komplette Verfälschung von Kapitel 13, allerdings ebenfalls so
dilettantisch gemacht, dass es selbst dem auffallen würde, der nicht das Original zur
Verfügung hat. Ein Spiegelbild und deutliche Handschrift vom kommunistischen
Alltag, sie hielten sich wohl für unsterblich. Im vorliegenden Buch von Ovidiu kann
man nachlesen, dass er sich in guter Gesellschaft mit anderen Eliteschriftstellern
befand, denen das gleiche oder ähnliches passiert ist.
Ein Zitat von Ovidiu in obigen Buch, Vol. III, betreffend Traian Popescu, was auch
auf ALMAROM und O. BLAGA gut zutrifft:
... textul de faţă are o mulţime de greşeli care ar fi stat în sarcina editorului să le
corecteze, dar în loc de aşaceva a mai adăogat din burta lui de Sanço Pança altele, de
aceeaşi gravitate. Se punea vina pe lucrul tipografului spaniol care necunoscând
limba românească făce mereu alte greşeli oricât le ameliorai pe cele existente. În
acest caz, din respect pentru o carte şi autorul ei, acum e vorba de Pamfil Şeicaru,
s'ar fi impus ca editorul să doarmă pe tiparnţă şi să nu admită un text cu eroi atât
de compromiţătoare. Bine înţeles pentru împlinirea unei atare misiuni dl. Traian
Popescu ar fi trebuit să renunţe la bacanalele sale nocturne, unde consumul de vin
destul de acru, îl adormea destul de repede in braţele grijuliei şi mai acre soţii, care în
loc de un "fă, nani, puişorul meu" îi cicâlea umblându-i gura ca o meliţa deşi
protejatul ei se afla se mult în lumea viselor uşoare, dar într'una avea dreptate mme
Chica, în acest mod nu se putea câştiga o pâine bună, mai ales când cum e cazul
cărţilor editate de el, rămân ca mărturii de crasă neglijenţă, dublată de o lipsă de
pregătire ce ar pretinde semnul nulităţii absolute. Dar ce te poţi aştepta de la un om ca
Traian Popescu, cel ce n'a citit o carte în viaţa lui, cum am mai scris-o la începutul
acestei prezentări !!! ...

Der Preis vom Verlag und Herrn Octavian Blaga (2. Verfälschung) war exorbitant.
Natürlich habe ich keine Quittungen oder Abrechnungen bekommen, alles
unversteuert. Auf eine Entschuldigung und Entschädigung kann ich wohl vergebens
warten so wie auf eine Rückgabe der unterschlagenen und unwiederbringlichen
Originalbriefe von Pamfil Şeicaru und seinen Büchern und die fehlenden 140
Korrekturseiten von Ovidius Manuskript.

Waren die eidesstattlichen Versicherungen schon vorgefertigt in der Schublade, die

geschworen hätten, dass Ovidiu das so und nicht anders gedruckt haben wollte? (evtl.
als Beweis seiner geistigen Umnachtung) um seine restlichen Arbeiten ebenfalls zu
deklassieren, vor allem die Arbeiten betr. Krankheit und Tod von Mihai Eminescu?!

Ich bedanke mich bei meinen "verborgenen guten Geistern" die mich beschützt und
unterstützt haben und es noch tun. Eine Schlacht ist geschlagen, aber der Kampf ist
noch nicht gewonnen, es gibt noch mehr zu tun.

Ich widme diese Arbeit meinen beiden Söhnen Mihai und Alexander sowie
meiner Tochter Yvonne, die mich ausserordentlich unterstützt hat.

Ausserdem widme ich diese Arbeit meinem beiden Enkelsöhnen und den
Enkelkindern, die vielleicht noch kommen. Sollen sie einmal stolz auf ihren
Grossvater sein können.

Diejenigen, die versucht haben und es wahrscheinlich noch versuchen werden, das
Werk und die Werke von Ovidiu in den Schmutz zu ziehen, haben mein volles
Mitleid, dass sie so beklagenswert kleingeistig sind.

“Die Dummheit ist die einzige Krankheit, unter der die anderen zu leiden haben!”

Aber

"Wer anderen eine Grube gräbt, fällt selbst hinein!"

Durch die Veröffentlichung "online" sind die Werke von Ovidiu Vuia und Pamfil
Şeicaru einem viel größeren Publikum zugängig gemacht worden, das anders so nicht
möglich gewesen wäre. Es hat eben alles im Leben seinen Sinn. Meine Genugtuung
ist, den perfiden Plan duchkreuzt zu haben. Die Wahrheit und die Gerechtigkeit gehen
langsam, aber irgendwann kommen sie an.

Bei allem Schlechten gibt es auch etwas Positives. Nach meiner Krebsdiagnose
wollte ich mich eigentlich nicht behandeln lassen. Der grosse Wunsch, diese Arbeit
vollendet zu sehen war ausschlaggebend, weiter leben zu wollen. Ich bin geheilt. Der
Krankheits- bzw. Heilungsverlauf grenzte schon fast an ein Wunder ebenso wie
meine eigentlich unheilbare Augenkrankheit, ebenfalls ein medizinisches Wunder.
Ironie des Schicksals: Ovidiu hat dieses Buch mit Sicherheit mit seinem Leben
bezahlt, ich habe diesem Buch mein Leben zu verdanken.

Doamne Dumnezeule al îndurărilor, ajută-mă !!!

Der Tod ist der Grenzstein für das Leben aber nicht für die Liebe und die Ehre.

- Fazit -

Was hat und hatte der praktizierte Kommunismus mit der kommunistischen Idee zu
tun? Nichts !!! Ist die sogenannte Demokratie eine Demokratie ? Ist die Kirche um
unser Seelenheil bemüht ? Die orthodoxe Kirche hat mit der Staatssicherheit
zusammen gearbeitet um an der Macht zu bleiben! Es ist alles nur eine Frage von
Macht und Machtmissbrauch. Alle wollen die Macht, das bedeutet Geld, die einen
wollen die Macht mehr und die anderen weniger gewaltvoll erhalten, die Ideen
werden nur benutzt, um an die Macht zu kommen und diese soll dann so lange wie
mögllich erhalten werden. Die Geschichte ist voll von solchen Beispielen bis zum
heutigen Tag und daran wird sich wohl auch in der Zukunft nichts ändern.

Ich halte es mit Gerhart Hauptmann: Der Mensch bleibt die Hauptsache!

Rita Vuia 2008

p.s.: Durch die Umstände gezwungen bin ich von sehr - all zu oft zu gutgläubig - zu
sehr misstrauisch gewechselt. Sollte ich jemanden zu unrecht verdächtigt haben, bitte
ich um Entschuldigung und Verständnis. Leider weiss man erst hinterher, wer es
ehrlich meint und wer nicht und ich habe genug an schlechten Erfahrungen
gesammelt und bin jetzt jedem gegenüber misstrauisch. Aber wer reinen Gewissens
ist, fühlt sich ohnehin nicht angesprochen.

Auch das habe ich geschafft, obwohl man es verhindern wollte, dass Ovidiu in seiner
Heimat beigesetzt werden konnte.

Fragment: CARTEA UNUI PELERIN AL POEZIEI - Sonete şi terţine -, Editura

Autorului, 1995, pp. 201/202
 Ovidiu Vuia
Rugăciune pentru neam şi ţară

Deşi trăiesc între străini pribeag

Bătrân, cu numerii împovăraţi,
Tot n'am uitat că locul meu cel drag
Se află'n valea mândrilor Carpaţi.
[Inscripţie în carte de monument funerar, Rita Vuia]

Mai duc în maîni însângeratul steag

Sub care văd eroii cruciaţi
Cum ne salută de pe-al morţii prag
Unde-au căzut dar nu îngenunchiaţi.

Să nu le fie jertfa în zadar

Destul am suferit cumplit robia
Şi colţul pâinii l-am avut amar
Primeşte-ne, Te roagă ei, solia,
Din jugul comunismului barbar
Eliberează, Doamne, România!

Ein Beispiel, dass man auch in Deutschland nicht vor Buchverfälschungen gefeit
ist ist die deutsche Übersetzung von Pamfil Şeicarus Buch: "Donau, Fluss der fünf
Meere". Das Buch ist nicht nur voll mit Druckfehlern, sondern der Inhalt ist auch
verfälscht. Es gibt keine Angabe über den Dolmetscher, der dieses Buch ins Deutsche
übersetzt hat. Es gibt eine Einleitung ohne Angabe des Verfassers. (Das wurde mir
vom Verlag auch nach mehrmaligen Anfragen nicht mitgeteilt). Der Leser muss
davon ausgehen, dass Pamfil Şeicaru sein Buch auf Deutsch geschrieben hat, der
konnte aber definitiv kein Deutsch. Auf Anfrage beim Verlag und Mitteilung, dass ich
über ein korrigiertes Exemplar verfüge, wurde mir nach zweimaliger Anmahnung
mitgeteilt, dass es Herr Vasile Dumitrescu war, der allerdings inzwischen verstorben
ist, ich könnte mich aber bei seiner Witwe erkundigen. (Ich glaube, das kann ich mir
sparen). Im o.g. Buch von Pamfil Şeicaru wurde unter anderem vom Verlag
angegeben, dass sein das Buch: "Finlandisierung Europas" in Vorbereitung sei.
Dieses Buch ist nie erschienen, die Manuskripte sind spurlos verschwunden. Franz
Josef Strauss, der frühere Ministerpräsident von Bayern, hatte das Vorwort
geschrieben. Auf diese Frage habe ich vom Verlag keine Antwort bekommen, wurde
ebenso an die Witwe verwiesen. Das Buch wurde von Pamfil Şeicaru täglich
erwartet, er liess sich Schlaftabletten von Ovidiu schicken, weil er vor lauter
Erwartung nicht mehr schlafen konnte. Es muss also fertig gewesen sein, oder hat
man ihn nur hingehalten und hatte gar nicht die Absicht, es zu drucken? (Sein
unerwarteter Tod kam dazwischen und so wartete er vergebens.) Im vorliegenden
Buch von Ovidiu Vuia: SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI (Cu Pamfil
Şeicaru în exil) wird in Vol. I und II besonders auf diese Problematik hingewiesen
und ist im direkten Schriftverkehr Vuia/Pamfil Şeicaru nachzulesen, (allerdings in
rumänischer Sprache, siehe ebenso am Textende, Fragment aus Kap. 16, In memoria
lui Pamfil Şeicaru, Vol. III.*)

Ein Buch und Text eines Schriftstellers und Autors zur verfälschen ist ein Verbrechen,
erst recht, wenn es sich um ein geschichts-historisches Buch handelt. Das o.g. Buch
von Ovidiu Vuia ist voll von solchen Beispielen und beim Schreiben des Buches
dachte er wohl nicht im Traum daran, dass ihm das gleiche passieren würde aber das
konnte ich wenigstens aufdecken und richtig stellen. Man muss unterscheiden
zwischen Druckfehlern, die im Kontext zu erkennen sind und solchen Fehlern, die
absichtlich den Textinhalt verfälschen.
Ich schreibe meine selbstverfassten Texte aus diesem Grunde nur in deutsch, um
ebenfalls vor Übersetzungsfehlern gefeit zu sein. (Siehe Pamflet Prof. Capitan, wo
der Dolmetscher ein Wort falsch interpretiert hat und ich damals noch kein rumänisch
konnte so konnte ich es auch nicht bemerken, was eine Lawine verursachte,
allerdings auch kleingeistig).

*) Fragment SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI (Cu Pamfil Şeicaru în exil)Vol.

III - Kap. 16 - in memoria lui Pamfil Şeicaru -

[Dar lucrarea cea mai importantă a sa o considera a fi , "Finlandizarea Europei" pe

care o aminteşte încă din prima scrisoarea datată cu 28 August 1974 că-i aşteată
traducerea în germană, deci manuscrisul în româneşte nu mai încape îndoială că a
existat. Cu toate speranţele maestrului ca prin această lucrare va ieşi din strâmtorarea
sa financiară, ele nu s'au împlinit, datorită faptului că cei din ţară, comuniştii au trişat,
scopul urmărit de ei era să-l reducă la ţăcere pe P. Şeicaru, ceea ce să recunoaştem au
reuşit.

Unul din factorii principali ai întregului calvar suferit de marele ziarist, era "fiul său
de suflet" Vasile C. Dumitrescu, acesta în rolul sau de Iago i-a câştigat într'atât
încrederea încat nici n'avea bănuiala că acesta ar fi putut fi autorul tergiversării
editării manuscriselor lui Pamfil Şeicaru, mai precis îl minţea ţinând la el
manuscrisele respective.

Tot el va fi principalul vinovat ce trebuie pus în legătură cu dispariţia misterioasă a

lucrărilor din româneşte şi în germanţă, în primul rând a Finlandizarii Europei şi a
piesei de teatru, în trei acte, "Excelenţa sa Rică" dar mai vin în discuţie şi alte lucrări
aflate în manuscris, probabil toate acestea prin intermediul lui Vasile cel bun, se
odihnesc în cine ştie ce sertar al Arhivei de stat din Bucureşti.

Este de menţionat că P. Şeicaru şi-a păstrat demnitatea de ziarist independent şi în

cadrul respectivului raport, a refuzat să viziteze ţara în care el continua să fie
stigmatizat şi ostracizat, Comuniştii şi-au dat măsura de neoameni, singura, de care
de altfel erau în stare. Era o iluzie că faţa comunismului poate fi alta decât acea a
imposturii şi minciunii crase.

Prin Vasile Dumitrescu, maestrul va ajunge să-şi vadă cu ochii reeditatea Curentului,
dar vai în ce condiţii, după ce l-a vândut fiului său de inimă, Vasile, cu drept de a-l
edita în exil, nu şi în ţară. Dar lipsa de educaţie a acestui individ cu mari simpatii
pentru comunişti, au transformat "Curentul" într'o publicaţie citită nu mai pentru
Şeicaru, în rest bună să fie aruncată la gunoi. Vasile Dumitrescu era finanţat de-afară
şi când a vrut să-şi şantajeze patronii, a publicat o circlară în care cerea exilului să-l
ajute să-şi achite datoriile de peste 37.000 de mărci, ziarul urmând să se adreseze
celor din România, mai precis, dialogurilor duse de acest tovarăş cu preşedintele N.
Ceauşescu, pe care-l ridica in slăvi, pur şi simplu. Printre datoriile lui de 37.000
mărci, pomenise şi cheltuieliie avute cu editarea articolelor din anul 1944 ale
maestrului, ceea ce însemna o măgărie, menţionându-se puţinele exemplare vândute.

E de menţionat ca după câteva zile doar, Curentul dlui Vasile Dumitrescu a reapărut
deci ieşirea în public a avut rezultatul scontat.

Maestrul nu-l întreba niciodată pe ciracul său de unde lua el atâţia bani pentru apariţia
gazetei şi ar fi greu de admis că nu ar fi ştiut.]

Ohne Kommentar -- Fără comentariu Rita Vuia

Oktober 2019 – wieder musste ich alles überarbeiten und neu publizieren. Aber ich
lasse nicht locker. Es ist jetzt zu meier Lebensaufgabe geworden bis die
Kommunisten ausgerottet sind – primitiv wie sie sind. Aber das Himmelreich wird
ihnen nicht sein.

Fertig – aber nicht mit den Nerven

Beweisfoto
Die Finlandesierung Europas

Auf das hat Herr Seicariu vergeblich gewartet – das sollte

wohl auch nie erscheinen.

„Sag dem Narren die Wahrheit, auf dass

er dich ein Leben lang hassen werde.“
(rumänisches Sprichwort)
 Zitat Ovidiu Vuia
Scapă-ne Doamne, de Comunişti!
Rette uns, Herr, vor den Kommunisten!