Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pamfil Şeicaru
Iubite prieten,
Note şi Comentarii
În legătură cu lupta dusă la început de francmasonerie contra
bisericii catolice atotputernice, constituie o teză mult mai
complexă, ea fiind însoţită de întreaga filozofie iluministă (pe
drept mulţi o consideră luministă, şi noi le dăm dreptate) ca şi
francmasoneria îşi are originea tot în Anglia secolului al XVIII-lea.
Deci în acest cadru, pe urmele lui Locke şi mai târziu a lui David
Hume, Voltaire a rupt echilibrul propriu spiritului francez, lucru
demonstrabil, prin două fapte.
La Arad, exista în persoana lui Justin Mărşeu, fiul unui cojocar din
Chisineu-Cris, primul primar al oraşului după Unire, avocat de
renume, membru al partidului naţional, un partizan al Unirii cu
condiţii şi îşi manifesta convingerile cu fiecare ocazie. (De ce oare
Iuliu Maniu şi-ar fi tăinuit preferinţele, doar nu reprezentau cine
ştie ce mare crimă). Având în vedere caracterul atât de cugetat al
ardeleanului, uneori parazitat de o judecată greoaie, total deosebit
de înclinarea, prea uşoară dacă nu chiar superficială a
munteanului spre acomodarea la mersul evenimentelor istorice,
cum ar fi domnia fanariotă de pildă, fac din aceste două tipuri total
diferite, orice împăcare, cel puţin deocamdată imposibilă. Noi ne
referim acuma, se înţelege, la anii imediat după Unire, dar
trebuie să mărturisesc lucrând în Bucureşti, în anii lui 60, mereu mi
se amintea că vorbesc cu un accent “argelenesc”, de unde mi se
sugera că de fapt sunt un tolerat, nu aveam niciun drept să mă simt
în Bucureşti acasă la mine, capitala aparţinea regăţenilor, aceştia
după 1989 au pus mâna total pe capitală, transformând-o în fieful
provincial al unor rataţi întru Călinescu şi alţii, important este că
posedă un buletin de Bucureşti.
Şi astfel, dl. Mărşeu, mai târziu, sub comunişti, şi-a mai găsit un
loc de recreere, în plimbările de pe malul Mureşului, petrecute la
ore exacte, încât dacă cineva le-ar fi dat importanţa cuvenită şi-ar
fi putut potrivi ceasul, după apariţia şi dispariţia lui, aşa cum s’a
întâmplat şi cu filozoful Im. Kant.
Am privit trist spre tatăl meu, căruia domnul Măţrşeu n’a vrut să-i
recunoască diploma de Bucureşti, dar privirile noastre s’au înţeles
fără nici o greutate, verdictul a venit din partea părintelui meu:
“Oricum, n’a meritat o atare soartă.”
Dar mai există o alta faţă, tot aşa de valabilă deşi mult mai puţin
ştiinţifică, logica ei corespunde logicii inimii. Adică Shakespeare îl
poate iubi mai mult pe Antoniu care a dat un imperiu pentru femeia
iubită, Cleopatra, deşi pentru istorie el rămâne mult înapoia lui
Octavian, viitorul Augustus. La fel, mai ales descris de pana lui M.
Barrès, gen. Beranger, unui francez îi poate apărea ca o figură de
mare prestanţă, în timp ce, pentru că s’a sinucis pe mormântul
iubitei sale tocmai când era gata să pună mâna pe putere, să devină
preşedintele Franţei, istoria nici nu-l mai pomeneşte, l-a uitat cu
totul. În fond majoritatea eroilor de tragedie antică sunt astfel de
învinşi ai istoriei.
Cine mai ştie că tânărul Ion Arion în drum spre Alba Iulia, în acel
întâi Decembrie 1918, a pierit lovit de un glonţ ieşit dintr’o armă
ungurească, încât sărbătoarea Unirii a fost şi una îndoliată, toţi
conducătorii marei Adunări naţionale au stat priveghi, la catafalcul
acestui erou anonym, cu numele lui Ion Arion. Personal, le-am
dedicat sonetul Ţie, Transilvanie pe care îl reproduc în continuare,
ştiind că fraţii nei de neam, nu-l cunosc:
Ţie, Transilvanie!
Memoriei lui Ion Arion, Lae Barna şi tuturor celor căzuţi ca ei, pe
altarul Patriei:
Desigur sala a fost ceva mai plină, iar pentru tată acest spectacol
adus la Arad a constituit una din mândriile spirituale ale vieţii sale.
În ce mă priveşte, personal, având acces liber, ca fiul directorului,
mă pot lăuda că am avut fericita ocazie să-l văd jucând pe Tony
Bulandra, dacă pe ceilalţi, i-am avut aproape de inima mea în anii
următori, la ora aceea nu aveam mai mult de opt anişori. Astfel, la
Bucureşti după decenii, l-am putut vedea pe G. Vraca în ultima sa
genială creaţie, Richard al treilea de Shakespeare, într’un spectacol
ce a însemnat cântecul său de lebădă, murind aproape pe scenă aşa
ca Molière, Jouvet sau Giraudoux.
Şi astăzi nu pot decât să-i dau dreptate, căci gestul său nu l-am
uitat niciodată, mi-a sădit în inimă datoria de a fi eu însumi
indiferent dacă o ştiu câţiva sau nu, e destul ca unul să înţeleagă şi
să-mi accepte mesajul, datoria eu tot mi-am făcut-o.
Fireşte familia Boilă i-a fost fatală (lui Maniu n.n.). Celibatar el a
fost prizonierul familiei Boilă, ultimul ţinea pe o nepoată de soră a
lui Maniu. Inutil să-ţi vorbesc de neonestitatea lui, dar nu bănuieşti
cât era de prost (Boilă, desigur n.n.) Am fost ca deputat în comisia
de anchetă parlamentară a afacerii Skoda. Au fost momente comice
prilejuite de declaraţiile lui.
Note şi Comentarii
Totuşi prin dispariţia lui, ţara intrase în derută, mai ales anumite
partide printre care şi partidul naţional-ţărănist răsuflau uşurate că
au scăpat de sub jugul lui Brătianu. Se ştie că în 1923, la
încoronarea regilor României, Ferdinand şi Maria, de la Alba-Iulia,
ardelenii au refuzat să participe la ceremonie, arătându-şi
nemulţumirea faţă de I. Brătianu care după ei şi-a cam depăşit
atribuţiile, fără niciun rezultat concret.
Dar după ce i-am mărturisit că nu pentru asta sunt la el, Şt. Milcu
s’a luminat la faţă şi a devenit mult mai volubil, mai degajat, se
arăta total de părerea mea, doar a spus “ăstora” că dacă ar pleca
100 şi s’ar întoarce doar cinci ţara ar fi tot în câştig.
Din povestea de faţă se pot trage mai multe concluzii: Vai şi amar
de neurologia condusă de un om care nu posedă nici, pe departe,
pregătirea medicală cerută unui profesor, dar el nu o avea nici pe
cea de medic secundar. Se ştie că Institutul de neurologie din str.
Povernei 42, a fost dăruit de Chişinevschi prof. A. Kreindler, deci
politicul îşi însuşea calitatea de a numi medicii respectivi, exclusiv
după merite politice, de unde descalificarea progresivă a medicinii
în regimul comunist.
Pe Mihai Ralea, după cum am văzut, această scăpare din vedere l-a
costat, viaţa.
Îmi adresează câteva rânduri pe care le voi cita: “Îţi scriu, dragul
meu, că eşti tânăr şi nu ştiu dacă parcele îmi vor îngădui să scriu
“Memoriile unui gazetar” (în 1978 voi împlini 60 de ani de
gazetărie). În cazul când nu voi avea răgazul s’o scriu, atunci vei fi
dta care să stigmatizezi imposturile tricolore.”
Asupra lui René de Flers, nepotul şi asupra relatării sale, vom mai
reveni în partea III-a a lucrării de faţă.
Note şi Comentarii
Dar în Statele Unite mai are loc un fenomen care nu-i poate lăsa
rece pe cei ce-şi iubesc ţara şi neamul din care se trag.
Note şi Comentarii
Voi face un act reparator atât pentru cei a căror moarte o plângeam
cât şi pentru cei rămaşi, voi republica în paginile următoare
articolul meu In memoriam, pentru a fi citit de lectorii de astăzi,
când de cei din 1977 eram despărţiţi de o cortină de fier, în dosul
căreia zburdau toţi vânzătorii de neam şi ţară.
Nu doream să împac deloc lucrurile, dar ţineam să-i dau lui Pamfil
Şeicaru conştiinţa pe care ar fi trebuit s’o aibe faţă de comuniştii
din ţară şi exil, că erau şi aici chiar destui, el un Colos al neamului,
pe când ceilalţi erau apariţii trecătoare, ale unor vremuri tulburi, de
trădare.
Cu trecerea vremii însă, distinsa doamnă, şi-a dat seama ca, multă
altă lume, ca unele lucruri s’au schimbat în bine, şi că oamenii se
poartă mai frumos cu ea, încât ajunsese să nu-şi mai dorească nicio
schimbare socială sau politică. Însăşi faptul că a primit paşaport
pentru Madrid să-l viziteze pe Pamfil şi bolnava sa soţie, era o
dovadă în sensul arătat mai sus. Şi fiindcă maestrul avea o
încredere oarbă în părerile surorii sale, îşi dădu seama că el
condamnatul la moarte în 1945 ar putea să se întoarcă în ţară
pentru a-şi vizita familia şi cunoscuţii dar oare asta l-ar fi
mulţumit? Desigur că nu, şi vom vedea din ce cauze va prefera să
moară în exil decât să accepte, în acelaşi timp, ca politrucii să-l
încarce cu toate calomniile josnice de care erau capabili.
IN MEMORIAM
Realitate sunt şi locurile virane, goluri acolo unde ieri erau case şi
viaţă şi iubire. Bucureştiul este lovit şi ştirb, multe din colţurile
vechilor amintiri sunt distruse pentru totdeauna.
Iubite Vuia, mi-ai dat o veste bună că fiul dtale este bine şi pe
curând îl veţi avea acasă. Eram sigur că-ţi va place fierul roşu pus
de Nitti pe fruntea lui Horty. Vezi, dragul meu, eu în emigraţie am
continuat activitatea din ţară, neîntrerupând chiar articolul cotidian
într’un ziar El Alcazar. M’a surprins plăcut că deşi din Transilvania
te simţi mai legat de dulcele pământ al Moldovei. Exact acelaşi
fenomen s’a petrecut şi cu mine. Din Buzău îmi este familia şi
după tată şi după mamă. În 1908 tatăl meu funcţionar la C.F.R, a
fost mutat la Tecuci şi de atunci eu m’am simţit legat sufleteşte de
Moldova. Clasa 4 de gimnaziu am făcut-o la Tecuci şi liceul, cu o
întrerupere de un an, la Bârlad unde am început primele dibuiri
literare şi gazetăreşti. Am preparat clasa 8 în particular ca să mă
întreţin la şcoală, uşurând pe tata scriam la două gazete
săptămânale. M’am simţit mult mai bine în Moldova. Realismul
valah este în izbitor contrast cu firea moldovenilor. De aceea evreii
au cotropit-o în comerţ şi chiar ca arendaşi de moşie. C. Stere a
publicat în Viaţa românească un articol Fişerland. Un evreu Fischer
avea arendate 1800 de hectare, diverse moşii ale proprietarilor
moldoveni tare tembeli. Centrul acestei întreprinderi era în comuna
Flămânzi - nume care spune tot. De aici a izbucnit revoluţia din
1907.
Eu am făcut războiul cu regimentul 77 Mehedinţi la Cerna. În
Octombrie, primele zile, batalionul din care făceam parte a trecut
la Jiu, prima parte din detaşament Dejoianu care, sub comanda lui
Dragalina a atacat la Raşoviţa forţele germane care erau la
marginea Tg. Jiului, şi am izgonit forţele germane până la vechea
frontieră. O mare ofensivă germană la sfârşitul lui Octombrie ne-a
silit să ne retragem în succesive proptiri zadarnice de rezistenţă.
Jiu, Olt, Argeş, au marcat încercarea noastră de a opri avalanşa. La
Argeş un moment victoria a înclinat în favoarea noastră, o divizie
turcească a fost luată prizonieră, un regiment bulgar a fugit. Ne
luptam cu germanii şi turcii şi bulgarii. La 20 km de linia de luptă
stăteau două divizii ruseşti care n’au mişcat. Atunci am auzit pe
soldaţii din campania mea spunând: “ne vând ruşii nemţilor.” Iţi
voi trimite imediat lucrarea mea “La Roumanie dans la grande
guerre” (470 pagini) în care vei găsi adevăruri care istoriografia
românească din 1920-1930 le-a ignorat. Vei rămâne înspăimântat
ce ne pregăteau ruşii prin negocierile de pace separată duse de
Stuermer cu von Yagow. Situaţia noastră în lungul şi tragicei istorii
a fost mereu ameninţată, de Polonia, Ungaria şi apoi de Turcia. De
la 1711 a apărut pe scena istoriei Rusia cu Petru cel mare. Imperiul
turcesc s’a topit între 1877-78 şi final în 1912. Imperiul blestemat
al habsburgilor s’a dislocat în 1918. A rămas Rusia sovietică -
aceeaşi ca tendinţă ca şi Rusia ţaristă. Chiar un român cu inimă
nealterată de anii emigraţiei, face eroarea de a ignora permanenta
prezenţă ameniţătoare a Rusiei. Persoana lui Ceauşescu,
partidul comunist formează doar o tristă paranteză în istoria
României. Fac la tot pasul propagandă. De ce oare? Fiindcă ştiu
că ţara nu poate deveni marxisto-leninistă. Propaganda politică
este asemănătoare publicităţii comerciale. Dar marfa pe care
conducătorii partidului comunist o laudă, miroase urât ca produsele
ruseşti şi românii nu iubesc nimic din ce poartă pecetea moscovită.
Lenin spunea: “Principalul este agitaţia şi propaganda în toate
straturile Poporului.” Hitler sublinia importanţa vitală a
propagandei pentru regimul nazist. Propaganda ne-a înleznit să
păstrăm puterea, propaganda ne va înlezni să cucerim lumea: şi a
cucerit-o oare? Dar atât Lenin cât şi Hitler uitau să adaoge
organizarea fioroasa a serviciilor de poliţie. Partidul comunist are
păcatul originar: a fost impus la guvernarea ţării de forţele de
ocupaţie ruseşti. Orice vor face păcatul originar rămâne. Pentru
înţelegerea situaţiei îmi îngădui să-ţi dau unele precizări. Scrii:
“Românul are un eroism în faţa faptelor mari, fiind lipsit complect
de cel din faţa evenimentelor de fiecare zi”. Eşti profund nedrept.
Să presupunem o insurecţie generală a ţării împotriva regimului
comunist. Ce s’ar întâmpla? Conform Pactului de la Varşovia
forţele ungureşti şi bulgare s’ar adăuga imediat celor cinci divizii
ruseşti care stau la Reni, în aşteptarea momentului de a reocupa
România evacuată în Decembrie 1958. Cine ar reacţiona din
Occident? Exact ca şi în 1968 când forţele Pactului de la Varşovia
au invadat Cehoslovacia. Anul 1977, notează bine, dragul meu,
prieten, este anul virajului total în politica internaţională. Rusia
sovietică se găseşte în cea mai critică situaţie. Intern: inteligenţia
este în cea mai făţişă răzvrătire, divorţ total cu regimul.
Naţionalităţile care formează majoritatea aşteaptă momentul unei
insurecţii generale. Eu aştept ziua de 4 Iunie când se va începe
Conferinţa de la Belgrad privitoare la rezultatele celei de la
Helsinki. Pentru guvernul comunist român se pune problema
opţiunii în favoarea tezelor Occidentale sau rămâne fidel Rusiei
sovietice. Ori catastrofa din 4 Martie îl va obliga să opteze în
favoarea tezelor Occidentale spre a obţine credite de lungă
durată. Ca să poată reface tot ce s’a năruit. Combinaţiile de familie
ale preşedintelui Ceauşescu sunt rătăciri care invariabil au
sancţiunile fatale oricărei grave erori. Dar apelul la ajutorul
Occidentului impune o treptată liberalizare a regimului. Noi
suntem subordonaţi geopoliticei. Eliberarea poporului român va fi
consecinţa dislocării Rusiei. Extern? Statele-Unite a abandonat
politica lui Kissinger-reluare idioată a politicei lui Roosevelt, de
concesii continui Kremlinului. Operaţia lui Brejnev din Angola
continuată în Zaire (Congo) ca şi declaraţia privitoare la Africa de
Sud au deşteptat pe boii de americani. În plus în Extremul Orient,
China şi Japonia. Americanii vor înarma la maxim China cu cei
900 de milioane de locuitori. Ce înseamnă în faţa acestor forţe ce
vor face marele viraj că Ceauşescu îşi pregăteşte fiul ca succesor?
Este ridicol. Câteva precizări. Am avut o misiune diplomatică în
1941 de o lună, luând contact cu mareşalul Petain, cu ministrul de
externe al Spaniei care era şi cumnatul lui Franco, iar la Lisabona
cu Salazar. Nici vorbă de un expedient al bietului mareşal Ion
Antonescu de a scăpa de mine -. M’am întors după 45 zile, în care
timp am trimis articolul meu la Curentul. În August 1944 l-am
văzut pe mareşal la Olăneşti iar pe ziua de 9 Aug. am ieşit din ţară
cu destinaţia Madrid. Secretul misiunii mele a fost comunicat de
Ica Antonescu prin Niculescu-Buzeşti, regelui. Rezultatul: am fost
blocat în Germania din 11 August 1944 până la 14 Februarie 1945.
Misiunea a fost zădărnicită: voi lămuri ticăloşia bandei
capitularde, arătând obiectul misiunii.
Şi aşa vor păţi şi partidele comuniste fiindcă fiecare dintre ele are
un păcat originar: a fost impus la guvernarea ţării de forţele de
ocupaţie ruseşti. Orice ar face păcatul originar rămâne.
Faţă de Nae Ionescu are păreri chiar inverse, şi-ar dori să-i facă
într’o zi portretul acestui mare şarlatan. Războiul din 1916 l-a prins
în Germania, având o bursă dată de Rădulescu-Motru. Era ofiţer de
rezervă şi deşi a primit ordin de a se întoarecere în ţară, el nu a
făcut-o. Rămas în Germania în loc să fie internat într’un câmp de
concentrare a lucrat ca angajat al editurii Reclam din Leipzig.
Imediat după terminarea războiului a revenit în România înfiinţând
Centrala Cărţii cu Banca Blanc. Preşedintele instituţiei era Vasile
Pârvan iar administratori, delegaţi D. Gusti şi Simionescu
Râmniceanu. Publicând în Monitorul oficial bilanţui cu iscăliturile
celorlalţi falsificate, Nae Ionescu e concediat din postul de director.
Nestiind aventura lui Nae Ionescu de la Centrala Cărţii, Pamfil
Şeicaru îl întroduce la Cuvântul de unde “lingăul şi intrigantul”
filozof îl determină să părăsească ziarul Cuvântul şi să bună bazele
la 10 Ianuarie 1927 Curentului,
Ceea ce, din păcate, nici până astăzi nu s’a împlinit, România
anului 2001 nu e nici liberă şi nici democrată ci este tot a
comuniştilor hulpavi, care nu au înţeles în nostalgia lor ca vremea
regimurilor marxisto-leninîste a trecut de mult, oricât ei o mai
poartă, cu voinţă la putere, în sângele lor.
Te îmbrăţişez
Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii
Dar dacă cei din ţară au scuza terorii ce n’a încetat niciodată să se
exerciteze asupra lor, ce scuze vor avea intelectualii, stabiliţi
într’una din ţările libere apusene, care în loc să se unească şi să
lupte ca un singur braţ uriaş pus în slujba aceluiaşi crez, s’au
dispersat în zeci şi sute de bisericuţe, fiecare din ele considerându-
se un autentic omphalos delphic, demonstrându-şi originea tracică
în modul cum l-a definit istoricul elen, Herodot.
Oricât ne-ar durea, ierarhia ortodoxă din ţară a făcut jocul puterii şi
dacă nu a fost înlocuită, după cum interesele ţării o cereau, se
datorează faptului că, bine stim comuniştii ramânând la putere, nu
s’a simţit nevoia unei atare purificări spirituale. Un om de duh,
afirmă despre români că în 1989 comuniştii îşi dădeau în cap că au
fost comunişti, ca după mai bine de zece ani de zisă democraţie să
se lovească mândrii în piept, pentru această apartenenţă. Aici am
ajuns!
În tot acest timp, biserica ortodoxa supusă unui regim ateu în ţară,
îi urmează dispoziţiile, ca în exil să concureze bisericile exilaţilor,
care refuzau să se închine preoţilor supuşi regimului din Bucureşti,
aceasta cuprinsă de febra unui fals prozelitism, de fapt, slujeau pe
dictatorul comunist, încercat de diavol de a supune cu forţa pe cei
ce-l respingeau, din toată inima. Aşa dar, sub stindardul
ortodoxismului se ducea un adevărat război contra celora care-au
ales drumul libertăţii, sprijiniţi şi de autorităţile apusene care pe
această cale, credeau ei, garantează libertatea cultului fiecărui
cetăţean român ajuns în străinătate, neglijânduse faptul minor, în
aparenţă, că se încuraja întinderea comunismului sub chipul blajin
al bisericii ortodoxe. Am putea spune că preoţii din ţară, trimişi în
misiune politică peste graniţă, constituiau a cincea coloană a
comunismului, tulburând viaţa celor ce nu mai vroiau să audă nici
de numele satrapilor ce stăpâneau samavolnic, România.
Pentru dl. Horia Stamatu cel mai mare scriitor al româniior, din
ultima vreme, era E. Ionescu chiar dacă a scris în franceză.
X+Y
X + Y = doi
Zvârl cu pietre într’un cotoi.
Nu mai am ce zice. Dl. Ioan Mirea mi-a luat piuitul. Mare maestru
de ceremonii!!! Să se observe însă că, citire de la Apollinaire, nu
cunoaşte semnele de punctuaţie, suferă de-o regretabilă amnezie a
lor.
Îmi amintesc prin anii lui 60, am ajuns ca din întâmplare, dus de un
prieten, la cenaclul literar din Bucureşti, G. Bacovia. Prezenţi
acolo o sumă de rataţi din toate genurile, se întreceau pe rând
fiecare să citească din creaţia proprie, de fapt o colecţie de
absurdităti şi nimicuri prozaice. În faţa unei astfel de manifestaţii
nu ştiai dacă să râzi ca de-o farsă reuşită sau să plângi pe
mormântul culturii româneşti.
Consider că un mare rol au jucat totuşi cei din exil, când l-au
convins că e atât de genial încât se bucură de morala celor aleşi.
Toate laudele lui H. Stamatu au copt iar abcesul se cerea golit
tocmai în România. Pentru o clipă chiar Eliade să-şi fi pierdut
echilibrul şi adevărată măsură? Greu de crezut.
Mai mult, oficial teoriile lui Eliade sunt acceptate formal, dar când
apare gruparea meditaţiei transcendentale, practicanţii ei au intrat
în închisoare.
Cu cât vor trece anii, întâlnirea lui Mircea Elîade va apăsa greu pe
umerii prestigiului său de om şi totodată va arunca umbre grele pe
opera sa ştiinţifică, cea scriitoricească având unele limite peste
care nimeni nu va putea trece.
Tot ce s’a scris despre el, mai mult decât laudativ în epoca lui
Ceauşescu se va risipi aşa ca frunzele uscate în toamnă, neavand
nicio valoare. Pentru stabilirea valorii lui Mircea Eliade se vor
pronunţa în numele savantului specialiştii în materie, la fel şi
privitor la analiza operei literare, exegetul va renunţa la elogii
goale lipsite de orice conţinut, altfel spus, munca va fi reluată de la
începutul începutului.
Tot atunci intrase pe scenă la târgul de carte din Frankfurt, dl. Paul
Goma în postură de opozant al regimului comunist, cu minima
corecţie că el se întoarce în România, şi luptă să cadăţ Ceauşescu
pentru a-şi găsi un loc în ierarhia comunistă dizidentă, pe care o
reprezenta.
Cum îi descrie Marin Preda în Viaţa ca o pradă, cei mai sus numiţi,
se manifestau pe fătă împotriva războiului contra Rusiei sovietice,
numit Sfânt, Ion Caraion sălta de bucurie atunci când reuşea să-l
păcălească pe ofiţerul cenzor, strecurând câte-o ştire interzisă. Se
pare că tinerii uitau că datorită lui Ion Antonescu au scăpat de front
fiind concentraţi pe loc cum se spunea pe-atunci respectivei scutiri
de a gusta din focul războiului.
Când unul dintre ei, şi-a permis să publice într’un alt ziar decât cel
al lor, un articol în care elogia războiului nostru sfânt, toţi s’au
repezit asupra lui şi l-au ameninţat dacă va mai recidiva, îl vor da
afară de la ziarul propriu.
Iubite prieten,
Note şi Comentarii
Acum să-ţi dau o lămurire. Dacă s’a putut publica sub această
formă Karl Marx, patronând problema Basarabiei şi făcând acel
penibil rechizitor al ocupaţiilor ruseşti în principate se datoreşte
momentului favorabil din 1964: accentuarea tensiunii între China
şi Rusia sovietică. Trebuie să înţelegem că liberarea României de
tutoratul Kremlinului, legalizat de Roosevelt şi Churchill la
Teheran, este în funcţie de marea răfuială din Oceanul Pacific.
Rusia sovietică se găseşte în faţa revendicărilor juste ale Chinei şi
Japoniei. Nu există soluţie de compromis care să înlăture războiul
în Extremul Orient. Care este atitudinea Statelor Unite? Îţi pot da o
informaţie pe care o desprind din “Defense Nationale”, revista
Statului major al armatei franceze pe luna Iunie.
Note şi Comentarii
Dar cum în tot răul este şi un bine, cu această ocazie l-am lăsat pe
el să mă plimbe în ce direcţie vrea şi îl duc cele mai autentice
impresii ale sale. Astfel, îi denunţă pe democraţii creştini că prin
ticăloşia cu care au administrat politic Italia, din 1945 au degradat-
o. Formula lui Moro de centru stânga a înlesnit creşterea
partidului comunist şi apariţia brigăzilor roşii. Confruntat cu
desmăţul demo-cristianilor, P. Şeicaru îşi aminteşte cât de liniştită
era Italia în epoca lui Mussolini pe care l-a văzut prima oară tot în
1926.” Ce defaimare metodică s’a făcut acestui om de stat care a
stăvilit în 1923 comunismul să domine Italia. Cum au înlesnit-o
democristianii, azi.
Acum vreo câţiva ani, o nepoată de-a lui Mussolini, studiind viaţa
şi mai ales opera politico-socială a înaintaşului ei, a ajuns la
concluzia că de un astfel de om are nevoie Italia de astăzi. Dar a
putut ea să întemeieze un partid după cum ar fi vrut? Realităţile ne
arată că această nepoată a lui Mussolini a dispărut de pe scena
politică, una din credinţele democraţiilor de astăzi e aceea că omul
e un animal coruptibil, deci poate fi cumpărat pe bani, ceea ce nu
cred totuşi că le-a reuşit cu urmaşa lui Mussolini.
Astăzi există un caz Aldo Moro, foarte puţin elucidat. După unii,
camarazii lui de partid au refuzat să-l răscumpere, voind să scape
de el. Pe această cale democraţia cristiana, nu numai că nu a
obţinut nimic pozitiv dar pentru mult timp şi-a pierdut orice
speranţă să mai ajungă la putere. Am citit multe în legătură cu
acest A. Moro, nu m’am lămurit de ce trebuia să moară dar ştiu
precis că, indiferent de motivele invocate, nu se impunea să moară.
Politicianul democrat cristian a trebuit să plătească îndrăzneala de
a fi vroit să unească pe italieni, atunci când ei nu mai vor acest
lucru.
Ori în marea răfuială din Pacific nu şi-ar fi putut permite nici cele
mai mici pierderi. Poate că greşita evaluare a Statelor Unite l-a
determinat pe maestrul Pamfil Şeicaru să prevadă izbucnirea unui
război care niciodată nu va avea loc, cel puţin, în condiţiile
cunoscute.
Iubite prieten,
Sunt realmente emoţionat de grija pe care o ai de sănătatea mea.
Mărturisesc că aş dori să mă pot menţine în situaţia de azi când
ideaţia are un ritm aşa de tineresc, măcar 3-4 ani, ceea ce mi-ar da
răgazul necesar spre a scrie o serie de lucrări. Îţi comunic că anul
viitor voi începe “Memoriile unui gazetar”. Gândeşte-te că am
început activitatea mea în presa cotidiană la 12 April 1918, ceea ce
revine în 1978, la 60 de ani de activitate. Ţin să-ţi remarc că în
Spania am continuat aceeaşi activitate: câţiva ani am scris la ziarul
El Alcazar un articol zilnic. La acest ziar în afară de articolul zilnic
consacrat, exclusiv politicei externe, am publicat ca foileton o
lucrare: Formaţia ideilor revoluţionare în Rusia. Ar forma o carte
de 300 de pagini, cred. În ţară am scris un articol zilnic din 6/18
Aprilie 1918 până în 1944. Ultimul meu articol a apărut în ziua de
8 August 1944, deci am publicat un articol în fiecare zi. Prin
situaţia pe care am avut-o chiar din primele zile ale activităii mele,
am avut contacte în lumea politică cu factorii de conducere. De la
guvernul Al. Marghiloman (Aprilie 1918 până în Noiembrie) şi
succesiv în toate guvernele ce s’au succedat până la 10 August
1944, când am ieşit din ţară, viaţa politică internă nu a avut taine
pentru mine. Vei înţelege ce contribuţie voi putea aduce pentru
istoricii de mâine care vor căuta să redea epoca neutralităţii pe care
am trăit-o ca student, în 1914 aveam 20 de ani şi apoi războiul pe
care l-am făcut de la Jiu, la Olt, la Arges, Siret până la ultima
bătălie la Cireşoaia, deci de la 14 August 1916 până în Septembrie
1917, când au încetat ostilităţii. Războiul trăit zi de zi cu riscurile
inerente. Cum în aceste Memorii nu am de apărat un partid, eu
n’am aparţinut nici unui partid, cred că aş putea să fiu conform
normei fixate de Tacit: sine ira et studio adică fără ură şi părtinire.
Te îmbrăţişează al dtale
Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii
Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii
Sunt câteva gânduri dedicate marelui suflet care a fost Al. Vlahuţă,
pe nedrept uitat astăzi, poate moralitatea lui severă stânjeneşte
trădările şi vânzările de fiecare zi ale proletcultiştilor de astăzi, şi
de ieri. Ascultând pe literaţii noştri, prin unul poţi să afli ce
gândesc toţi, fără excepţie, atât i-a uniformizat partidul comunist
şi îi păstrează cu sfinţenie principiile. Nici vorbă de şcoli, care să
diversifice părerile, combătând ideile false ale unora mai de grabă
dandy cu mutre de gorile, cum ar fi zisul N. Manolescu, politician
în poezie şi literat în politică.
Sfârşitul Volumului I