1.

Scrisoari din emigraţie de la Pamfil Şeicaru

Europress, Bucureşti, 1992

Din corespondenţa dusă de Pamfil Şeicaru, în ce

priveşte aşa zisa colaborare cu ţara pot reeşi câteva
lucruri ce nu pot fi tăgăduite.

În primul rând va trebui să ţinem seama că în

România condusă de N. Ceauşescu, cel puţin aparent,
s'au schimbat anumite relaţii, ne înteresează acum,
cele privind pe cei aflaţi dincolo de hotarele ţării,
rezultate din faptul că noul dictator pregătindu-şi
intrarea triumfală în Europa apuseană, ţinea foarte
mult să aibe exilul de partea sa, dacă nu tocmai să-l
ovaţionaze, pentru aceasta avea miile de agenţi
trimişi peste graniţă, cel puţin să nu-şi arate
nemulţumirea prin diferite manifestaţii publice. Să
recunoaştem unele reuşite pozitive în acest sens ale
regimuli din ţară, de pildă Viena devenea o citadelă
supusă Bucureştiului, datorită activităţii fratelui
patriarhului Moisescu, pe când această unire nu a
putut fi realizată în Germania, dar la fiecare vizită e
celui mai iubit fiu al poporului, poliţia germană avea
grijă să-i readucă la tăcere pe cei mai rezistenţi
români cerându-le să se prezinte la sediul ei, de unde
aveau siguranţa că nu vor pune în pericol viaţa
marelui lor aliat comunist.
Oricât ar părea de absurd, oamenii partidului
comunist, la ordinele şefului suprem, cheltuiau sume
enorme din visteria Stutului numai ca să satisfacă
dorinţa aproape obsesivă a marelui comandant, cel ce
vroia să aibe pe toţi românii, răspândiţi pe tot
mapamondul, sub comanda sa.

În acest cadru captarea lui Pamfil Şeicaru printre

partizanii săi era un mare câştig pentru regimul din
ţară, cunoscându-i-se spiritul critic, uneori de totului
sălbatec, cum reeşea chiar din unele articole de-ale
sale publicate în exil. Am putut constata că
reprezentanta României la Madrid în timpul gravei
îmbolnăviri a dnei Tantzi, soţia maestrului, a arătat o
apropiere uimitoare faţă de marele ziarist, intervenind
pentru eliberarea în ţară a unui paşaport surorii sale
dna Veguţă, care a şi sosit urgent în Spania, lucru ce
nu putea decât să-l impresioneze pe cel vizat.

Pentru a înţelege drept, atitudinea maestrului, vom

accepta că deşi lăuda binefacerile singurăţăţii, suferea
mult din cauză că nu mai avea cu cine dialoga, exilul
politic după cum ştim, conform obiceiului de a ucide
oamenii, ce nu-i agreează, încă din viaţă, au declarat
împotriva lui umilitoarea conspiraţie a tăcerii egală
cu o moarte spirituală. Pe de altă parte primind cărţi
din ţară şi-a putut da seama de activitatea prodigioasă
a unor tineri istorici, români, pe care ajunsese să-i
preţuiască şi să dorească să stea de vorbă mai de
aproape cu ei. Intervenea nu numai dorul marelui
ziarist după cititorii lui de odinioară, dar ajuns la o
vârstă înaintată simţea nevoia să lase în urma lui un
mesaj care să fie ascultat de întreaga ţară, cum am
văzut, Monica Lovinescu nu i-a transmis testamentul
pe calea undelor aşa cum i-a promis.

În lumina acestor date, noi nu considerăm ca

întâmplătoare, sau că a stat sub semnul Providenţei,
întâlnirea dintre istoricul Radu Valentin cu Pamfil
Şeicaru în vara lui 1974 la Madrid ci a fost dirijată de
la centru, intermediarul putând fi Traian Popescu,
acesta îşi mărturisia public relaţiile cu ambasada rpr-
ului din Madrid, pe care o vizita cât se poate de des,
în colaborare au editat o carte despre "Transilvania"
împotriva revizionismului maghiar. Textul românesc
tradus în englezeşte aparţinea lui Govora, pe această
cale, autorul plătea obţinerea unui paşaport de către
Eugenia, soţia sa, de care era despărţit de aproape 30
de ani. Bineînţeles, de unde regimul comunist era
înjurat, peisajul respectiv era schimbat în favoarea
domniei binefăcătoare a comunismului, astfel
naţionaliştii "intransigenţi" dădeau mâna cu stăpânii
roşii ai României şi se cuvine să mai adaog că
lucrurile se petreceau ceva mai târziu, sunt pomenite
şi de Pamfil Şeicaru într'o scrisoare adresată lui Radu
Valentin prin anul 1979, deci pe când maestrul mai
trăia.

Fără să împietez asupra memoriei tânărului pe atunci

istoric, Radu Valentin, se poate deduce că propunerea
sa în numele partidului era clara de tot, Madridul era
prea departe, deci pentru o colaborare fructuosă P.
Şeicaru se impunea să se mute în Germania, mai
precis la Muenchen unde avea câteva lucrări în curs
de editare. Având în vedere, că Franco murise
întretimp, perspectiva îi surâde maestrului, de unde
amesteca el rolul Providenţei într'o afacere ce se
anunţă atât de rodnică pentru activitatea sa viitoare.

Trebuie să facem legătura între vizita istoricului

Valentin şi mutarea maestrul la Muenchen odată ce ea
urmează imediat după întâlnirea lor de dinainte de
luna Inuie când maestrul îi trimite pe ziua de 4, 1974,
prima scrisoare. Să reţinem că istoricul era o bunâ
cunoştiinţă cu familia Şeicaru, de unde simpatia dnei.
Veguţa pentru acţiunea pornită de el, şi pe lângă toate
avea cunoştiinţe suspuse care-l puteau ajuta în
activitatea sa pe marele ziarist. Nu pun la îndoială
buna credinţă a istoricului, nici chiar al superiorului
în grad, vom vorbi de el mai încolo, numai că erau şi
ei manipulaţi de oamenii partidului, aceştia ca nişte
adevărate eminenţe cenuşii dădeau din culise ordine,
rămănând până la urmă anonimi. De altfel se poate
evidenţia o răceală progresivă între cele două tabere,
de unde până în anul 1977 ritmul epistolar din partea
maestrului este alert şi entuziast, survenit cu cel puţin
o scrisoare pe lună, numărul lor scade vertiginos şi
atoate grăitor, în 1978 trimite doar două scrisori în
întreg anul, trei pe 1979, iar în 1980 în cele nouă luni
până la moartea maestrului la 20 Oct. 1980, n'a
expediat decât o singură epistolă pe data de 23 Martie
al aceluiaşi an.

În ce priveşte activitatea editorilor, le-am imputa

rândurile amogiale adresate prietenului de nădeje
Vasile C. Dumitrescu şi dacă ne punem întrebarea de
unde sunt aşa de bune cunoştiinţe Rodica Şerbănescu
şi Nicolae Copoiu cu acest domn, nu putem răspunde
decât că îi leagă probabil aceleaşi state de serviciu
avute pe când erau fii credincioşi ai clasei muncitoare
şi partidului comunist, aşa, cum se înâmplă şi în alte
cazuri în România de astăzi, postcomunistă.

Pe această linie tovărăşească le-aş imputa unele

servicii făcute aceluiaşi Vasile Dumitrescu, atunci
când el afirmă că l-a cunoscut pe marele ziarist pe la
sfârşitul anului 1975 când chiar maestrul îl
corectează: "Mă întreb cum aşi fi străbătut aceşti ani,
de când sunt în Germania, fără devotamentul, filial aş
zice, al lui Vasile Dumitrescu". Deci V. Dumitrescu
caută să ne înducă în eroare fiindcă atunci când
maestrul a plecat în 13 Nov. în Germania federală,
Traian Popescu la Madrid i-a plătit costul biletului de
avion şi i-a mai dat ceva bani de buzunar ce nu i-ar
ajuns nici să plătească pentru o noapte camera de
hotel. Aşa dar la Muenchen maestrul urma să fie
aşteptat de persoane bine cunoscute şi nu avem nici
un motiv să credem că printre acesta nu figura şi
Vasile Dumitrescu. Dar pentru a ascunde un adevăr,
iată că după scrisoarea din 5 Octombrie 1974 în plină
corespondenţă cu Radu Valentin ea se o întrerupe
pentru 3 luni, practic până la 9 Ianuarie 1975, dacă
trecem peste rândurile de felicitare de Anul nou,
maestrul îi scrie, precizând că îi răspunde la aceea din
22 Decembrie, ori dacă ar fi urmat după o pauză atât
de îndelungată după cum îi era obiceiul maestrul s'ar
fi scuzat pentru nedorita întârziere. Ori fiindcă nu o
face, înseamnă că mai multe scrisori au fost scoase
din această corespondenţă, cu aprobarea editorilor, se
înţelege. Motivul nu e greu de priceput. Vasile
Dumitrescu nu vrea să se ştie că el l-a cunoscut pe P.
Şeicaru în Nov. 1974 fiindcă în acest caz apartenenţa
sa la cei conduşi de Bucureşti ar fi reeşit fără niciun
dubiu în evidenţă, ori ca să ascundă această realitate a
recurs la un act reprobabil, scoţând scrisorile în care
maestrul îl numea cel puţin pe el că l-a aşteptat la
Muenchen în Nov. 1974.

De-aici putem deduce că maestrul şi dna Veguţa

greşeau când îi preţuiau sentimentele filiale şi
sacrificiile depuse pentru a-i ajuta deşi nu erau deloc
bogaţi, nici el nici soţia lui. De fapt, Vasile transmitea
nişte bani veniţi din altă parte, iar în ce-l priveşte pe
marele ziarist slăbiciunea sa a fost aceea de a nu-l
întreba pe "fiul" său, de unde avea banii prin care îi
plătea chiria şi îi cumpăra mobilă pentru noua
locuinţă, pe lâgă cheltuielile făcute pentru apariţia
Curentului şi publicarea "Articolelor de fond", cu
care se laudă fără să ştie că se reeditau cele publicate
în anul 1944 fără numerele însă din Martie care nu au
fost găsite.

Şi mai învinum pe editori atunci când vorbesc de

necunoscutul deţinător al celoralte manuscrise
dispărute după moartea maestrului, când Vasile C.
Dumitrescu în calitatea sa de reprezentant al
maestrului trebuia să fi cunoscut pe cei ce au în
posesie manuscrisul "Finlandizării Europei" alături
de toate celealte, şi deci în 1992, pe când încă mai
trăia, să fi fost tras la răspundere în loc să i se dea
onoarea să redacteze în postfaţă o Schiţă de portret,
Pamfil Şeicaru, la fel de slabă ca tot ce a scris acest
om, în viaţa lui, inclusiv la Curentul.

Desigur procesul dispariţiei manuscriselor lui Pamfil

Şeicaru nu poate fi făcut cu adevărat decât de
organele de conducere ale vechiului regim, singurele
în posesia documentelor necesare pentru elucidarea
respectivului jaf spiritual, căci altfel nu poate fi
numit.

Desigur, după umila mea părere ar trebui să fie

cercetate şi Arhivele Statului din Bucureşti.

Nouă ne stă la dispoziţie aceste Scrisori din emigraţie

de Pamfil Şeicaru, după ele ne vom conduce. Cartea
conţine 51 de scrisori trimise de Pamfil Şeicaru lui
Radu Valentin, de la 1-4 emise din Madrid, de la 5 la
43 din Muenchen (Karlsfeld) şi de la 44 la 51 din
Dachau.

Ca tot ce scrie Pamfil Şeicaru, scrisorile de faţă

cuprind un bogat material istoric şi politic tratat cu
pana unui mare maestru. Din păcate, spaţiul nu ne
permite să ne ocupăm de această parte, vom lua în
discuţie doar aspectele ce pot fi puse în raport direct
cu noua orientare a marelui ziarist şi cu împrejurările
în care noii săi colaboratori şi-au ţinut promisiunile
sau şi le-au călcat, după cel mai sacru obicei al lor.

De la începutul corespondenţei maestrul îşi manifestă

bucuria de a avea o legătură epistolară cu R. Valentin,
deoarece el face parte dintr'o generaţie ce urcă spre
posturile de comandă ale destinului neamului
românesc. Este un izolat al exilului deoarece are
oroare de falsul patriotism situat în afara procesului
de dezvoltare a ţării, "nu cred că formele şi conţinutul
spiritual al ţării se elaborează în exil, sunt cei care
lucrează în cuprinsul patriei, în contact permanent cu
realităţile în mutaţie ale unei societăţi, calificaţi să
înlesnească interesele social-politice ale viitorului".
Şi mai departe: "Un exil în care diversele imposturi,
să le zicem politice, nu au autenticitatea unor
convingeri, nici acel sentiment de răspundere
obligator în orice poziţie opozantă, la care se adaogă
un refuz stupid de a lua contact cu unele realităţi din
mers din ţară, nu poate decât să desamăgească". Un
om care vorbeşte aşa şi este bine intenţionat, nu
cunoaşte adevărurile triste ce domnesc în ţară, trece
printr'un vis din care însă se va trezi în curând.

Mai scrie că aşteaptă traducerea în germană a lucrării

sale "Conferinţa de la Helsinki-Yalta Nr. 2". În
scrisoarea din 26 Sept. 1974 confirmă primirea
traducerii textului "Conferinţa de la Yalta Nr. 2,
totalizează 479 de pagini dactilografiate.

În scrisoarea din 5 Februarie anunţă viitoarea apariţie

a broşurii "Dunărea - fluviu a cinci mări", urmată de
"Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2" tradusă în
germană fiindcă în scrisoarea nedată notată cu IX
aminteşte că va rămâne la Muenchen, până ce vor
apare în limba germană "Mica Romă" "Dunărea -
fluviu a 5 mări" şi "Finlandizarea Europei", totul va fi
terminat până la 20 Iunie. În scrisoarea din 10 Iulie
vrea să-i trimită un exemplar lui Dan Berindei din
"Dunărea - fluviu a cinci mări", şi tare ar dori să-l
cunoască, în misivele anterioare i-a elogiat cartea
despre N. Bălcescu. Doreşte ca în August să înterne
la tipar "Finlandizarea Europei" pentru ca la sfârşitul
lui Septembrie să apară exact când în Octombrie va
avea loc conferinţa.

E foarte înteresant şi instructiv ceea ce îi scrie după

ce a lecturat romanul Delirul să îi transmită lui Marin
Preda că dacă vrea să creeze un roman cronică reuşit
şi nu simplu reportaj cu turnură de roman îi
recomandă să citească romanele lui Maurice Barrès,
"L'appel au soldat" şi "Lewis Figures" cele mai bune
din operele lui, ceea ce înseamnă că P. Şeicaru cu
simţul său de critic literar a perceput, fără greutate,
calitatea minoră a Delirului nedepăşind nivelul unui
reportaj, departe fiind de ceea ce trebuie să fie o
adevărată cronică-roman. Mai specifică faptul că la
noi excelează în acest gen de cronică, romanele lui
Cezar Petrescu "Întunecare" şi cele trei volume ale
revoluţiei de la 1907.

În epistola din 4 August 1975, se plânge că

mănăstirea Ana de la Orşova ctitorită de el întru
pomenirea camarazilor săi morţi în primul război
mondial, a trecut sub oblăduirea mitropoliei din
Oltenia, deşi el făcuse donaţia Patriarhiei. El şi-a
tradus actul de donaţie în limba germană şi l-a
autentificat la Tribunalul din Muenchen pentru a i se
respecta calitatea de ctitor. În aceeaşi scrisoare e
supărat că "Dunărea - fluviu a cinci mări" va apare în
August când lumea e în vacanţă iar "Finlandizarea
Europei" nu va putea apărea decât în 15 Noembrie şi
adaogă: "Greu să fi singur şi să lupţi în condiţii
descujarante".

În 24 August 1975 consideră că primirea favorabilă a

broşurii "Dunărea - fluviu a cinci mări" va decide şi
tipărirea "Finlandizării Europei", al cărei volum de
550 de pagini implică un risc mai mare. A scris
această carte în cursul anului 1973 şi a terminat-o în
18 Oct. acelaşi an, pe când traducerea a avut-o abia în
1974, la 18 Octombrie. Va scrie şi o scurtă
introducere, de 20-30 de pagini întitulată: Conferinţa
a avut loc. În 22 Oct. 1975 scrie că sunt tratative cu
trei case de editură, toate interesate să publice
"Finlandizarea Europei". "În cartea mea fac cea mai
clară critică a politicii americane şi, în chip egal
Europei libere, fără mincinoase menajamente. Am
adăogat ca introducere 60 de pagini "Conferinţa a
avut loc" în care fac bilanţul zisei conferinţe de
securitate a Europei, cartea va fi dată la tipar prin
Noembrie şi va apărea în Decembrie în preajma
Crăciunului. Va cuprinde 600 de pagini, menite să
provoace multe comentarii. "Antagonismul ruso-
chinez şi Europa" în Martie sau Aprilie. Bineînţeles
că activitatea mea nu se va termina". Să reţinem, îşi
dă seama tot mai mult că îi va fi tot mai greu să
reuşească în condiţii materiale greu de imaginat şi
într'o ţară a cărei limbă n'o cunoaşte: "Adesea mă
uimeşte şi pe mine această cutezătoare aventură
tinerească la 81 de ani. Şi şase luni, nu uită Veguţa să
adauge. Este foarte posibil că o adâncă credinţă în
cauza pe care o aperi îţi dă un fel de Don Quijotism,
la care vârsta şi îndelungata mea experienţă elimină
morile de vânt".

În 30 Oct. 1975 îl informează pe Radu Valentin că şi-

a adus aminte de proectul lui I.L. Caragiale de a
realiza o piesă cu eroii din Scrisoasea pierdută, după
20 de ani. Deşi vorbise multora de această piesă,
după moartea lui s'a constatat că marele comediant nu
a realizat nicio comedie cu acest subiect. Şi-atunci s'a
gândit el să scrie o atare piesă, drept calmant
enervării cauzate de negocierile cu casele de editură,
a scris în zece zile piesa "Excelenţa sa Rică". Rică
Venturiano a ajuns ministru dar erau mai toţi eroii
Scrisorii pierdite şi din "O noapte furtunoasă" şi
poate spune că a izbutit. În acelaşi timp sprijinit de
doi goldmani, în ce priveşte Finlandizarea Europei
duce lupta decisivă a vieţii sale.
În 19 Nov. 1975, se ocupă pe mai departe de
Finlandizarea Europei şi cu piesa sa "Excelenţa sa
Rică" şi ajunge la Gândirea întemeiată la Cluj de
Cezar Petrescu pe care o aduce în 1922 la Bucureşti
unde împreună cu Hiena apare într'o haină nouă, ca în
1927 să o cedeze lui N. Crainic, acesta a vrut prin
ortodoxism să înfinţeze un partid similar cu partidele
catolice democrate: "Eroarea lui Nichifor Crainic,
surprinzătoare la un licenţiat în teologie, e de a
atribui ortodoxiei o concepţie similară celei catolice.
Zadarnic vei căuta la şefii bisericii ortodoxe o
cristalizare a gândirii asupra problemlor social-
economice similare cuprinsului enciclicei "De rerum
novarum" a lui Leon al XIII-lea, publicată în 1892".

Ca bun cunoscător al Gândirii, cred că P. Şeicaru dă

un răspuns potrivit aceluia ce se întreabă de ce o
mişcare atât de ortodoxă ca cea iniţiată de N. Crainic
se situază în afara religiei ortodoxe, cei mai mulţi
preoţi ortodocşi se simt sufleteşte străini de ea, aşa se
explică faptul că cei mai străluciţi gândirişti,
încadrându-l aici chiar şi pe părintele Stăniloaie, nu
au fost preoţi ci intelectuali de seamă, oricum laici în
gândirea lor.

Manifestându-şi dorinţa de a-l cunoaşte pe Dan

Berindei se opereşte iar la "Finlandizarea Europei"
care-l va scoate din starea de proletar al călimării şi
calvarul acesta durează mai bine de 30 de ani: "La 81
şi 7 luni îmi voi permite luxul de a tulbura momentul
de la Teheran, Yalta şi Potsdam. Nu am nimic de
pierdut şi am o plăcere diabolică de a prezenta pe
Roosevelt şi Churchill aşa cum au fost, biete paiaţe
cărora le-a cântat Stalin din balalaică şi ei au ţopăit
învioraţi de vodkă."

La 30 Dec. 1975, în legătură cu o eventuală vizită a

lui în ţară, acesta îi pare exclusă şi adaogă: "Eu
publicând "Finlandizarea Europei - Conferinţa de la
Helsinki-Yalta nr. 2" mi se interzice să accept o
"scurtă şedere" când prepar "Antagonismul ruso-
chinez şi Europa". Îmi domin apriga dorinţă de a-mi
revedea ţara, cu acţiunile mele antiruse. Şi pe de altă
parte, eu aş apărea că scriu la sugestia Bucureştiului,
ceea ce ar constitui pentru mine o ofensă: scriu cum
gândesc de la Aprilie 1918 până azi, denunţând
pericolul rusesc încă din vremea când actualii
conducători nici nu erau născuţi."

În continuare, pe pagini întregi, maestrul critică

politica partidului comunist în ce priveşte accelarea
industrializării ţării şi întărirea comerţului de stat a
cărui influenţă se arată dezastuoasă, mai ales în
sectorul agricol şi alimentar. Criticile sunt
fundamentale, ele fac să se clatine Golemul statului
comunist, astfel că autorul nostru se grăbeşte să tragă
concluzia: "Eu îmi interzic orice comentar asupra
actualei economii impuse ţării, fiind conştient de
decisiva importanţă a problemei externe". Să
recunoaştem suntem departe de încrederea arătată
realizărilor regimului comunist român din prima lui
scrisoare din Junie 1974.

Pe ziua de 11 Febr. l-a vizitat Virgil Cândea, prietenul

istoricului Radu Valentin, acesta i-a făcut o puternică
impresie. Este inteligent, de solidă formaţie,
documentat şi totul fără ostentaţie, cu un seducător
natural în dialog. "I-a produs o imensă plăcere,
confirmându-i convingerea pe care o am că în ultimii
20 de ani s'a format o elită intelectuală în România de
cea mai aleasă calitate". Cât de mult se înşela
maestrul în aprecierile lui asupra acestui personaj, nu
altfel de cum o făcuse şi în legătură cu însuşirile
filiale şi sacrificiile depuse de alde Vasile
Dumitrescu. Să recunoaştem Pamfil Şeicaru se afla
înconjurat de nişte oemeni care au aruncat peste el
otrăvita cămaşă a lui Nessus.

Însfârşit îi cere lui Valentin să caute în colecţia

Curentului din anii 1938-1942, un articol al lui I.U.
Soricu despre plagiatul lui Lucian Blaga.

Se plânge de E. Micu, presupus profesor universitar,

care total nefondat îl declară un rechin al presei şi un
şantajist şi trece peste faptul că datorită lui P. Şeicaru
s'a mutat "Gândirea" de la Cluj la Bucureşti,
prezentarea grafică a revistei ca şi a Hienei se făcea la
Cultura naţională condusă de vărul lui Duiliu
Zamfirescu, Simionescu Râmniceanu. E. Micu nu
aminteşte turneul de şezători al Gândirii organizat în
1923 cu participarea, merită să-i cităm, a lui Mihail
Sadoveanu, G. Tutoveanu, Topârceanu, Demostene
Botez, N. Crainic, Ion MarinSadoveanu, Bacovia,
Păstorel Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Ion
Minulescu etc. turneu încheiat la Râmnicul Vâlcii. Se
înţelege că la toate şedinţele a participat ca director şi
Cezar Petrescu. La Fălticeni maestrul a ţinut o
cuvântare cu prilejul împlinirii a 60 de ani, a lui
Mihail Sadoveanu.

Marele ziarişt se mai înteresează de cartea: "Moartea

unui istoric: N. Iorga" de M. Stoian cu prefaţă de
Macovescu, o prezentare, cum aveam cartea puteam
să-mi dau seama de asta, în care uciderea marelui N.
Iorga e manevrată în interesul propagancei
comuniste, în timp ce reprezentanţii aceluiaşi regim
din ţară făceau afaceri cu principalul criminal al
profesorului stabilit după război la Muenchen, Boeru.

Speranţa marelui ziarist era Virgil Cândea despre care

scrie la 12 Februarie: "După convorbirea avută cu
Virgil, în care sinceritatea a fost regula, ca şi grija de
a discerne interesele vitalale oropsitei noastre naţii,
după despărţire nu m'am simţit singur, un biet bătrân
Don Quijote care călăreşte pe o iluzie (pentru proşti,
pentru mine o certidudine) în pustiul moral al
exilului. Oricum este inviorător să nu te simţi singur
să constaţi că în ţară s'a format o nouă generaţie care
se preocupă de aceleaşi probleme ca şi tine,
singuratecul de 30 de ani şi te înţelege. "Gravă
eroare! Virgil Cândea - dacă acesta e adevăratul său
nume - este un produs de ultimă oră a regimului
comunist, mereu cu o faţă binefăcătoare, zâmbindă,
prin care se îngrijeşte ca dispoziţiile partidului să fie
ireproşabil aplicate, fără ca cel vizat să se simtă prea
lovit, nu i se distruge totala încredere, dar în acelaşi
timp unul ca Virgil are grijă ca să-şi cultive interesele
proprii prin galoanele noi ce i se pun pe umeri,
asigurându-i mult visata ascensiune.

Psihologia unui atare personaj, e aproape de

nepătruns pentru un om cu principii sănătoase căci
reacţionează după propriile sale legi, ce-şi scot sabia
din teacă şi-l execută pe cel ce îndrăzneşte să i se
aşeze în calea parvenirii sale. Un atare individ, mare
boss comunist e descris de Marin Preda în Cel mai
iubit dintre pământeni, în soţul Matildei. Acesta
introducând-o în cercul noii clase muncitoreşti cum o
numeşte Djilas, după ce femeia face câteva gafe de
neiertat se trezeşte abandonată, fără să ştie dece, în
urma unui simplu bilet pe care-l lasă Matildei,
urmând ca odată cu poşta viitoare să i se trimită şi
sentinţa de divorţ.

Desigur, Pamfil Şeicaru nu impunea astfel de măsuri,

el era un biet bătrân Don Quijote - chiar aşa se
autocaracteriza el însuşi - pradă unor idealuri ca
Patrie şi neam, în care indivizi ca Virgil de mult nu
mai credeau, ei se conduceau după zicala "Acolo
unde e bine, mi-e şi patria" (Ubi bene, ibi Patria),
deviză tot mai însuşită şi de tinerii de astăzi educaţi
în spiritul României postcomuniste.

E înteresant că Radu Valentin nu-i trimite maestrul

cărţile de care are nevoie, să dăm ca exemplu cartea
"Rusia la Dunăre" publicată de Leon Casso în 1912
cu prilejul a 100 de ani de la anexarea Basarabiei,
autorul fiind la acea dată ministrul şcoalelor, al
ţarului Nicolae al II-lea.

În timp ce Virgil ca bun comunist îi trimitea două

volume consacrate lui Eminescu de Călinescu şi
Enigma Otiliei de acelaşi autor. Cu toate acestea
Pamfil Şeicaru îl invitase pe Radu Valentin împreună
cu soţia sa la Muenchen şi se arăta îngrijorat când
Virgil nu-i mai da niciun semn de viaţă şi adaogă
faptul că s'ar cuveni ca prietenul lor comun să se
oprească la Muenchen când pleacă peste hotare.
Maestrul nu vrea să înţeleagă situaţia sa că cei din
ţară l-au părăsit, de unde greutăţile materiale prin
care trece, încurându-l costul traducerii fiind de 12
mărci pagina. Mărturiseşte că foarte cu greu a izbutit
să-şi asigure costul biletelor de avion pentru 2
persoane la Madrid fiind de 1.500 mărci, dar trebuie
să-şi reînnoiască le titre de voyage lichidându-şi
căminul din Spania. Cu toată precara sa situaţie
financiară, eternul nervus rerum gerendarum, este
străin scepticismului şi crede cu tărie în linia
ascendentă a neamului său. La 12 Aprilie 1976 face
bilanţul ultimului an: patru lucrări şi o piesă de teatru.
Dacă am lua în considerare şi pe cele traduse în limba
germană ne-am referi la "Finlandizarea Europei",
declarată unul din apogeele sale creatorare,
"Antagonismul ruso-chinez şi Europa", "Mica Romă"
pe când piesa de teatru este Excelenţa sa Rică pe care
a trimis-o pentru a fi dactilografiată lui Radu
Valentin, la Bucureşti, deci ar putea fi găsită în arhiva
acestuia lăsată în custodia urmaşilor săi.

Vorbind de cele trei lucrări ale sale e conştient că ele

vor putea să-l fixese ca o ţintă demnă de doborât de
cei de dincolo de Nistru, dar acest risc l-a cunoscut
dealungul lungii sale cariere de exercitare a profesiei.
Ceea ce urmează trebuie citat, (5 Mai 1976) fiind de
o deosebită importanţă: "Revin la Iaşi, când a fost la
9 Februarie la mine prietenul nostru comun (Virgil
Cândea n.n.) am pus problema traducătorului de
limba engleza şi l-am intrebat ce bursă i s'ar putea
acorda. Mi-a spus că nu este o problemă indisolubilă.
Deci la bursă adăogând casa şi masa plus 1.000 de
mărci pe lună ar fi pentru traducătoare un paradis,
deşi va avea de lucru. Teza ei de doctorat de literaură
comparată am conceput-o pentru viitoarea utilizare ca
o conferinţă în ţările de limbă engleză, având ca o
carte de vizită teza de doctorat privind literatura din
ţările de limbă engleză: Statele Unite, Canada,
Australia, Noua Zelandă etc. Că persoana în chestie a
înţeles greşit şi a dat drumul unei imaginaţii ce
constrasta cu ceea ce am sugerat, regret. Pe mine mă
înteresează traducerea din limba engleză pentru
informaţia directă, nu a travers "Le Monde". Nepoata
mea îmi va fi de folos ca medic, nu uita că am 82 de
ani. Îmi pare rău că ai înterpretat afectiv ca un interes
ceea ce este un pur interes profesional, care pentru
mine are o importanţă majoră. Lângă mine nu stă
nimeni fără să fie contaminat de intensitatea muncii
mele. Nu confund interesele mele, către sfârşitul
vieţii, aşa de precise cu vagul divagaţiilor romantice.
Ştiu eu dacă ursitoarele îmi vor da încă 6-7 ani de
viaţă - în sensul de viată activă! Constat că nu ai
ajuns să mă cunoşti suficient, de aici unele concluzii
eronate."

De-acum maestrul începe să-şi dea seama de preţul

colaboratorilor săi, de unde amarnicele concluzii ce le
poate trage din unele evenimentele mai mult decât
reale: "I-am scris lui Zub şi scrisoarea a rămas fără
răspuns. I-am scris lui Virgil şi iarăşi tăcere. Dar de
ce să mai vorbeşti de contacte chiar atunci când cel
care caută contacte este prea cunoscut în ceea ce
priveşte convingerile lui şi nu află răspuns? Am
sentimentul că sunt un invid care nu inspiră încredere
şi determină retranşeri în tăceri semnificative."

Ceea ce se conturează ca o amăgire tot mai mare

pentru P. Şeicaru, va corespunde unei evoluţii bine
precizate a celor de dincolo, reprezentanţii partidului,
deoarece era o iluzie a maestrului că va putea ajunge,
prin legăturile respective la sufletul poporului român.
Zidul cortinei de fer de arăta de nepătruns. La
început, comuniştii s'au declarat mulţumiţi că l-au
redus la tăcere pe furiosul polemist, în orice caz cu
toate criticile imputate regimului impus la guvernare
de ruşi, deschidea o portiţă şi spre realizările, fie şi
constatate ca ridicate pe nisip mişcător, preşedintele
nu era atacat, mai ales prin colaboratorii săi de la
Curentul, era pur şi simplu preaslăvit, Vasile
Dimitrescu declara în aceeaşi foaie că e mândru când
vede ce vrednic preşedinte are România, în persoana
lui N. Ceauşescu. Să recunoaştem că P. Şeicaru nu a
atins nivelul unor atare aberaţii, în fond referindu-se
la preşedintele ţării afirma o realitate nu mai că
pentru exilaţii români, doar pronunţarea corectă a
numelui acestui om însemna că eşti cu el, cum de
altfel i s'a spus fără menajamente chiar şi maestrului.
Dar, desigur prin înfluenţele celor din jur, şi a unor
schimbări ce nu pot fi contestate, marele ziarist a
ajuns la convingerea că prin antirusismul său va
putea ajuta poporul român să scape de robia rusească
a unei gubernii, în care urmăreau sovieticii să o
transforme. Deci, fără să-şi trădeze idealurile sale
cum le purta în conştiinţă, de pe vremea când
conducătorii de azi ai României nici nu se născuseră
încă.

Astfel s'a trecut la a doua etapă, ca regimul comunist

să sprijine editarea unor lucrări ale maestrului, nu cu
gândul cel mai din urmă ca prin numele lui ar fi putut
să aibe nişte căştiguri apreciabile din care profita
desigur elita comunistă. Astfel, a avut loc publicarea
primelor două broşuri mai ales "Dunărea - fluviu a
cinci mări" apărută în ţară fără să poarte numele
autorului, putea să slujească în primul rând interesele
regimului din ţara noastră. În acelaşi context se
încadra şi Karl Marx şi românii, carte tradusă în
germană de cineva din ţară, şi i s'a impus lui P.
Şeicaru să se respecte textul german al lui Oţetea,
făcându-i-se şicane maestrului şi în legătură cu
comentarul său de către un profesor din ţară, ce avea
interesul să întârzie "sine die" apariţia lucrării. Fără
îndoială acel institut de studii istorice şi politice, cum
a fost prezentat maestrului nu exista în Germania sub
această formă îi se chema editura de studii istorice şi
politice, unde se publicau texte de a căror valabilitate
era responsabil autorul. Chiar faptul de a reţine 2.000
de exemplare nu putea aparţine editurii germane ci a
celor ce aveau dreptul s'o facă, alături de autor.

Desigur că bilanţul a fost dezastruos şi asta fiindcă în

Germania nu există un public larg înteresat de
asemenea subiecte, pe când specialiştii se numărau pe
degete şi mare parte dintre ei aşteptau să primească
lucrarea ca pe un omagiu din partea autorului. Deci,
nu din cauza lipsei de valoare a lucrărilor vânzarea
lor a lăsat de dorit, nu eram în România unde fiecare
instituţie şi bibliotecă erau obligate să cumpere cel
puţin un exemplar, şi prin intervenţia statului totalitar
în republica română socialistă se crease un public larg
de cititori care garanta vânzarea a zeci de mii de
exemplare, cum s'a întâmplat cu aceeaşi carte apărută
în româneşte, pregătindu-se a doua ediţie.

Noi avem o suspiciune nu chiar utopică: după cum

bine ştim, cam în aceeaşi epocă, chiar puţin mai
târzie, Vasile Dumitrescu anunţa printr'o scrisoare
publică datoria sa pentru publicarea Curentului şi a
Articolelor de fond din anul 1944 ale maestrului, şi
susţinea că ea se ridica la 37.000 de mărci ori după
cea mai mărinimoasă socoteală nu se putea ajunge la
o asemenea sumă decât dacă s'ar fi referit şi la banii
cheltuiţi la tipărirea broşurelor maestrului, dovadă că
toate aveau aceeaşi sursă de origine bine stabilită, din
ţară. Pentru asta mai pledează apariţia în continuare a
Curentului, V. Dumitrescu a găsit nişte sponsori gata
să ajute Curentul, fără să ajungă la enorma sumă de
37.000 DM care astăzi ar fi de cel puţin 60.000 de
mărci-valută cum le numeau cei străini de aceşti bani
germani.

Dacă mai punem în discuţie şi eventuala intervenţie a

ambasadei ruse din Bucureşti, informată asupra noii
colaborări a unui fost condamnat la moarte in 1946
pe lângă autorităţile româneşti, toţi aceşti factori au
contribuit la sistarea sprijinului financiar dat lui P.
Şeicaru, mai ales că o carte de 450 de pagini tipărită
în Germania cum se prezenta "Finlandizarea Euopei",
costa pur şi simplu o avere. Desigur, ea ar fi putut fi
publicată dacă ar fi fost dedicată marelui fiu al
poporului N. Ceauşescu, dar nu putea fi cheltuită
pentru cărţile lui Şeicaru, bazata pe idei neconforme
cu ale comuniştilor, de pildă contestă valabilitatea
actului de la 23 Aug. 1944, socotit sfânt pentru
cotropitorii ţării, chiar şi peste ani preşedintele Iliescu
îl omagiază pe fostul rege Mihai I pentru înţeleptul
său act de curaj, căci dacă nu ar fi fost realizat actul
de trădare al capitulării de la 23 August, adică pentru
venirea la putere a partidului comunist al celor o mie
de membrii, noi sigur ne-am fi prăpădit ca neam.

În consecinţă prietenul comun al lui Radu Valentin,

Virgil Cândea a primit misiunea să-i aducă la
cunoştiinţă maestrului că i se retrag toate subvenţiile
editoriale, ultima broşură editată fiind cea despre
Karl Marx şi Românii, cum s'a şi întâmplat. Dar cum
comuniştii nu puteau să rostească un fapt în toată
lumina adevărului gol-goluţ, Virgil, dragul de el, a
recurs la stratagema că secretara pentru traducerea în
engleză nu ar fi o problemă să fie numită dacă nu ar
fi nepoata marelui ziarist de unde se bănuiesc alte
interese decât cele de interes naţional.

Deci maestrul cu toată trista realitate, va fi în

continuare minţit ca nu cumva să se întoarcă
impotriva lor, pe când marele ziarist avea tot interesul
să menţină statusul quo pentru a nu-l pierde pe V.
Dumitrescu pe care continua să-l laude pentru
fidelitatea lui: "Crede-mă că nu este chiar uşor la 83
de ani şi şase luni să-ţi menţii intactă încrederea în
tine. A fost un miracol apariţia lui Vasile Dumitrescu,
el îmi rezolvă toate problemele, face sacrificii de
timp şi bani, convins că eu pot servi interesele
României, aşa de nedrept proiectată în opinia publică
germană şi cu atât mai mult americană. Fireşte că nu-
mi fac iluzii asupra efectului pe care-l produce în
bine scrisul meu, dar puţinul ce l-ar putea realiza este
oricum un bine decât nimic. El este însă convins şi
entuziast."

Maestrul se exprimă în acest fel, deoarece fără

ajutorul acestui Dumitrescu ar fi fost pus pe drumuri,
şi după cele ce i-am scris eu nu sunt chiar convins că
n'ar fi vrut să scape de sub tutela lui, tiranică. Dar
ceea ce putem constata fără drept de apel, acest
Dumitrescu îi rezolva toate problemele ori în această
calitate, pe care am subliniat-o şi eu incă de mult, el
să nu fi ştiut unde şi la cine se află manuscrislele
maestrului, odată ce ele nu-i puteau părăsi locuinţa
fără ca el să nu le aibe în mâini şi putea să le
expedieze la o adresă pe care numai el o cunoştea.
Este dovada peremptorie că acest Vasile Dumitrescu
juca pe lângă maestrul rolul ce îi era încredinţat de
oamenii regimului din Bucureşti, pe marele lor
conducător îl lăuda fără a clipi din ochi, în noul
Curentul al cărui director era, post cumpărat pe bani
de unde se vede că nu era chiar aşa de dezinteresat
cum, constrâns de împrejurări, îl descria maestrul. Nu
m'a contrazis şi nici nu s'a supărat atunci când îi
demonstram că am toate motivele să nu am încredere
în respectivul om, a cărui adeziune la politica
ceauşistă se putea citi de la distanţă, şi ar fi de
condamnat dacă ar fi intrat în datorii pentru a ridica
în slăvi pe un N. Ceauşescu, înconjurat de oamenii
săi care pentru aceleaşi laudaţii primeau posturi grase
şi vile la şosea, cheltuind 37.000 lei (original
manuscrisul, corectat de mărci ?, R. Vuia) într'o
noapte de chef petrecută la Maxim sau alt loc de
petrecere parizian.

Dar tocmai prost nu-l consideram pe aceste Vasile C.

Dumitrescu!

Însfârşit, discută posibitatea de a veni în ţară pentru a

face o cură la băile Slănicul Moldovei pentru
răguşeala sa cronică. S'a gândit să meargă în luna
Septembrie când va termina de publicat ultima carte
din cele patru. A întervenit un fapt în sine lămuritor.
Când a primit lucrarea lui Al. Zub, "Kogălniceanu
istoric" o monografie monumentală, fiindcă i-a plăcut
modul de prezentare a editurii Junimea din Iaşi, i-a
propus directorului editurii pentru publicare în limba
română a carţii lui "Roumanie dans la grande guerre"
la care a răspuns să-i trimită lucrarea pentru a se
putea pronunţa. I-a expediat-o prin avion recomandat,
dar spre uimirea lui n'a căpărat niciun răspuns. Deci
nu i-a confirmat primirea şi asta deoarece numele său
"este pentru toţi al unui ostracizat, stigmatizat în curs
de 27 de ani prin toate insultele care s'au repetat cu o
insistemţă semnificativă. Citează şi cartea "Gândirea
şi gândirismul" de E. Micu în care e făcut, cum am
mai scris-o, rechin al presei, mare şantajist. Ori ce să
spună cititorii de persoana lui când e pecetluită ca
odioasă şi se duce o acţiune metodică de defăimare a
numelui său. Desigur editarea cărţii sale "România în
marele război" ar fi anulat toate insultele, toate
calomniile ce i s'au dus. În legatură cu cartea lui, a
citit o lucrare a lui Dan Berindei "La Roumanie,
1877" în care ţarismul era zugrăvit în toată felonia sa,
deci şi-a putut da seama că nu pentru asta nu putea fi
publicată în româneşte "La Roumanie dans la grande
guerre" ci din cauza numelui autorului: "Stigmatizat,
ca ostracizat, eu nu sunt dispus să vin în ţară ca
prietenii să mă ocolească de teama securităţii". Cu
acesta se închie legenda defăimătoare că marele
ziarist Pamfil Şeicaru ar fi vizitat România, ori
documentele arată că l-a oprit jocul dublu al
regimului comunist care peste hohare recurgea la
serviciile sale de ziarist şi scriitor, ca în ţară să menţie
cu obstinaţie acţiunea de defăimare a numelui său.

Fără îndoială, P. Şeicaru, şi-a păstrat demnitatea sa de

om al idealului ce nu putea fi trădat, în niciun
moment al vieţii lui, n'a fost un colaborator al unui
regim dement, a căutat chiar alăturea de el să
slujească interesele neamului românesc şi ale Patriei
subjugate.

"Oricât de mare mi-ar fi dorul de ţară şi utilă o

îngrijire medicală în ţară, refuz să vin" şi nu uita să
mulţumească lui şi prietenului fără egal (Virgil
Cândea n.n.) că au reuşit împreună să aranjeze
chestiunile editoriale ca şi posibilităţile de a da o altă
imagine ţării şi poporului român. (6 Aprilie 1977)

Totuşi nu-l părăseşte voinţa de a publica celelalte

lucrări, pe lângă Karl Marx despre români în 30
Martie, Finlandizarea Europei la 1 Mai şi
Naţionalităţile în Rusia Sovietică la 1 Junie. Din
păcate nu a apărut decât prima, celelalte două au
rămas în manuscris. (5 Martie 1977)

În legătură cu mareşalul Ion Antonescu, ştim că l-a

văzut la Olăneşti în Aug. 1944, cerându-i să plece de
urgenţă în Spania. La Madrid, unde ca om de
meserie, gazetar şi tipograf, va căuta colaboratori
pentru o revistă franceză şi engleză, amândouă
săptămânale. După se aranjează totul se va întoarce
pentru a stabili împreună, programul de acţiune: "Vei
avea semnat de Ică (Antonescu) un ordin să ţi se pună
suma necesară, la dispoziţie, arvună". Dar că, omul
regelui, îi adusese la cunoştiinţă lui Niculescu-
Buzeşti, şeful cifrului, că Şeicaru a plecat cu misiune
la Madrid, şi ei au comunicat legaţiei germane că el
nu pleacă la Madrid ci la Lisabona pentru a semna
armistiţiul. Nemţii sezizaţi de Niculescu-Buzeşti nu i-
au dat viza decât de intrare, cum va declara mai târziu
într'o carte a sa ministerul de externe al României la
Berlin, Ion Gheorghe. Maestrul rămâne blocat în
Berlin de unde nu-i eliberat decât la 12 Septembrie,
deci întreg planul de a pune bazele unei tipografii
unde să se editeze două ziare, francez şi englez, cu
scopul de a continua lupta împotriva Rusiei
Sovietice, cotropitoarea României, nu a reuşit, din
cauza unor politiceni români, neincrezători în proprii
săi oameni.

În ziua de 7 Aug. 1944 mareşalul Antonescu, i-a spus

lui P. Şeicaru că prin ministrul său la Stockholm a
obţinut de la ruşi trei puncte mai are două, Ruşii nu
vor să-i apuce iarna în Carpaţi.

La 21 Iunie 1977 marele ziarist şi istoric îl vede pe

Al. Zub, sfios şi delicat ca o domnişoară.
Curiozitatea, spiritul critic, vioiciunea spiritului, scrie
maestrul îl fac să fie o încântare.

La 10 Octombrie 1977, maestrul se consideră în

posesia tristului destin al Casandrei, care fusese
dăruită de zei să prevadă viitorul şi în acelaşi timp să
nu fie crezută. Biata fiică a regelui Troiei, Priam!

Îl supără faptul că Radu Valentin a renunţat la

proectul de a vizita Bavaria ca şi promisiunea lui
Virgil, ca în drum spre Geneva să se oprească pe la
el: "Zub a trecut să mă vadă împreună cu Paul Miron,
dar au sat doar câteva ore şi s'au întors la domiciliu.
Bucuria a fost de scurtă durată. Ce tânăr este Zub,
pare un adolescent, privirea iscoditoare să vadă
cărţile mele. Le răzfoia grăbit să facă un popas la
pagina unde văzuse o subliniere pe care o citea atent,
ca să descopere ce m'a interesat. Ceva similar am
văzut la N. Iorga. Din nefericire, nu am putut să
menţinem măcar un contact epistolar. La adresa pe
care mi-a indicat-o, scrisoarea trimisă s'a întors
"necunoscut la adresă".

Ce magnific îmi pare maestrul în caracterizările ce le

atribuie tânărului istoric Al. Zub comparându-l chiar
cu inegalabiul Nicolae Iorga, pe când el se prezintă
cu măruntul Paul Miron, cunoscut ca omul
Bucureştiului strămutat pe meleagurile Freiburgului.
Obsedat ca nu cumva întâlnirea cu marele ziarist să-i
întunece ascensiunea în carieră, s'a pretat la cele mai
josnice atitudini culminând cu adresa pe care nu i-a
dat-o din teama ca maestrul să nu-i facă o vizită
neaşteptată, ceea ce ar fi fost imposibil datorită
distanţei ce îi despărţea.

Întretimp celălalt tânăr istoric apreciat de maestru,

Dan Berindei dacă bine îmi aduc aminte a "emigrat"
în Franţa de unde s'a întors după Dec. 1989, în noul
regim e profesor, academician ori având în vedere
nivelul de pregătire inflaţionist al academicienilor de
astăzi parcă mi-aş spune că bunele speranţe ale
marelui ziarist au fost încăodată înşelate.

În Dec. 1977 maestrul îşi anunţă mutarea dintr'o

cameră de hotel din Karlsfeld unde a locuit trei ani şi
15 zile într'un mic apartement din oraşul Dachau,
capitală de judeţ şi pitoresc prin abundenţa grădinilor.

La 10 Ianuarie 1978 se împlinesc exact 50 de ani de

la apariţia Curentului.

Tot în acest început de Decembrie a apărut în editura

de studii politice şi istorice (titlu just) Însemnările lui
Karl Marx despre români.

Veguţa, sora maestrului cu o răbdare de călugăr

benedictin a căutat să pună ordine în corespondenţa
maestrului şi în manuscrisele nepublicate care nu sunt
puţine.

Află de moartea prof. Giurescu şi recomandă să-i

procure "În război" de Duiliu Zamfirescu unde este
evocată înmormântarea maiorului Giurescu.

Nu uită să-l roage pe Virgil să grăbească paşaportul

lui Costache şi vrea să obţină şi prin proces, dintre
lucrurile Veguţei bustul său realizat de Oscar Han pe
care fiul surorii lui, Marica vrea să-l înstrăineze.
Unde poate să fie astăzi acest bust care nu mă
îndoiesc îşi are desăvârşirile sale?

Iată că şi lipsit de mijloace de a publica o lucrare mai

voluminoasă, în scrisoarea din 23 Dec. 1978 maestrul
aşteaptă la 20 Ianuarie apariţia în limba germană a
unei lucrări de 450 de pagini care urma să aibe titlul
de "Finlandizarea Europei" dar Institutul de studii
istorice şi politice, de fapt editura i-a găsit un titlu
mai adecvat "Dimensiunile politicii Rusiei ţariste şi
sovietice în Balcani", care corespunde mai exact
conţinutului cărţii. Dacă va primi un verdict favorabil
va fi editată în limba engleză, în America. Dar cum
ştim că în această formă nu va putea să apară, oare nu
constituie un simplu vis care încă îl mai ţine în viaţă
pe marele nostru ziarist şi îl determină să-şi
imagineze ceea ce nu are şansă să se rezolve în
realitate, exact iarăşi ca un erou de Balzac sau însuşi
Balzac. Nu vrea să se lase învins atâta timp cât simte
atâta energie tinerească în spiritul său. Prietenii cei
buni, cum îi crede maestrul îi scriu tot mai rar. În
Nov. 1979 visează că la 15 Dec. îi va apărea "Weg
nach Helsinki" (Drumul la Helsinki în loc de
Finlandizarea Europei) şi la 1 Ianuarie va apărea
Curentul cu sperenţa să-i poată adăoga 4 pagini în
germană. Curios că nu de mult colegiul de redacţie a
hotărât să scadă numărul paginilor româneşti de la 8
la 4, deci unde ar mai avea loc şi cele germane. Ne
face impresia că marele ziarist cu toată luciditatea
minţii sale, vrea să arate zişilor săi prieteni - Radu
Valentin şi Virgil Cândea - că şi fără ajutorul lor
drumul său spre succes e larg deschis. De altfel cei
doi, unul l-a uitat total, pe când Radu Valentin îi scrie
foarte rar.

În ultima sa scrisoare din 23 Martie îi scrie mai

tânărului istoric: "nu te preocupa de data de 18
Aprilie când voi împlini 86 de ani. Au mai puţină
importanţă decât luna Mai când îmi va apărea în
traducere lucrarea consacrată Papei şi insfârşit "Weg
nach Helsinki" cu prefaţa lui Franz Josef Strauss.
Este o victorie la 86 de ani."

Sigur, visul său suprem Finlandizarea Europei nu a

apărut până astăzi, nici lucrarea consacrată Papei
Giovanni Paolo II, la care ţinea foarte mult.

După ce-şi aminteşte de felul de a crea a lui Cezar

Petrescu, Balzacul românilor, va încheia
corespondenţa cu un citat din Chateaubriand: "sunt la
vârsta când omul speranţă dar timpul lipseşte
speranţei. Şi eu voi avea la 18 Aprilie 86 de ani.
Precum vezi, ce puţin timp de lucru au speranţele
mele. Grăbesc deci să dau fiecărei zile o bună
folosire."
2 a.) Din corespondenţa cu dna dr. Virginia
Munteanu Şeicaru (Veguţa)

Karlsfeld 20 Decembrie 1976

Stimate Domnule Doctor

Este o zicală populară: "de-i întinzi un deget, el îţi ia

mâna toată". Aşa ar putea înterpreta oricine afară de
Dv. care cu atâta înţelegere şi spontaneitate - nu
numai de om şi doctor - dar şi de român - aţi venit în
ajutorul fratelui meu în suferinţă. Deşi nu vă cunosc
personal, totuşi mi-am dat seama că sunteţi medicul
pentru care nu buletinul de identitate şi nici ce hram
porţi, ci numai suferinţa bolnavului înteresează.
Efortul, perseverenţă şi mai ales sufletul ce-l dăruiţi,
este tratamentul pe care bolnavul îl simte în prezenta
Dv. Nu este o introducere ce o fac ci motivul care mă
determină să solicit ce urmează.

Am primit ieri - 18 XII - o scrisoare de la draga şi

neuitata mea colaboratoare inegalabilă - sora Valerica
Rusu - ardeleancă din regiunea moţilor, aceasta spune
mai mult decât aş scrie pagini. Mi-a fost nelipsită în
viaţa mea de medic din 1941, când am numit-o soră,
pănă în 1948 când - nu Ministerul unde lucram, n'aş
putea să spun căci nu ştiu, am fost pastilată -
termenul este "comprimată", revine la acelaşi
numitor. Dar din ziua aceea şi până astăzi, chiar şi în
timpul anilor (cinci la număr) când am absentat,
copila aceasta a mea, născută sufleteşte, este
nelipsită. Oriunde eu aş fi ea este prezentă la sora
mea, unde e şi locuinţa mea. Poate voi avea ocazia să
ne vedem, când vă voi da momente din viaţa ei,
strâns legată de a mea.

În scrisoare, între altele îmi scrie, redau textual:

"Doamnă Doctor, vă rog mult de tot, ajutaţi-mă în
legătură cu boala mamei mele. Domnul doctor mi-a
spus să-i fac rost de singurul medicament care-i va da
o aneliorare şi deci puţină linişte celor de acasă.
Medicamentul se numeşte "Carbonat de Lithiu",
tablete, o cutie, care nu se găseşte la noi, numai la
nemţi. Acesta o va mai linişti că mult se chinuiesc ai
mei, când pleacă şi nimeni nu ştie pe unde o ia. Eu şi
sora mea şi pe de-asupra drumurile ce le facem din
Bucureşti până la noi acasă, ca să-i mai ajutăm pe ai
noştri. La Dv. alerg Doamnă Doctor, la cine aş putea
merge. Vă mulţumesc din toată inima. Vă doresc
multă sănătate, Valerica".

Sigur m'am dus imediat la farmacie. În primul rând

mi-a cerut reţeta, foarte natural şi al doilea costul, 20
de mărci. Vă închipuiţi câtă tristeţe în mine, că
acestui copil al meu nu pot să-i vin în ajutor. Alerg la
cel care am înţeles, este pătruns de cel mai ales dar
ce-l poate avea omul - virtutea - ce nu se moşteneşte
ci este în tine şi cu tine părăseşte viaţa, când sorocul a
sunat. Dacă scrisoarea mea vă răpeşte din timpul Dv.
atât de preţios, treceţi cu vederea şi faceţi cum vă va
fi cu putinţă. Îndată ce fratele meu va putea, el va fi
cel care se va executa în locul meu.

Sfintele Sărbători şi Noul An 1977 să vă dăruiască

din plin tot ce meritaţi pe lângă sănătate şi să ne
aducă Pacea mult dorită! La mulţi Ani!

Dr. V. Şeicaru Munteanu

12 I 1977

Stimate Domnul Doctor

Nevoia mea şi înţelegerea ce aţi arătat-o pentru
fratele meu, mă determină să apelez la Dv. în legătură
cu sănătatea fratelui meu. Iată despre ce este vorba.
Activitatea lui depăşeşte măsura, atât ziua cât şi
noaptea. Mai ales noaptea mă face să fiu şi mai plină
de grije. Orele îi sunt nelimitate, tot timpul lui se
petrece numai în citire şi scris. După miezul nopţii
este o mică pauză în care timp plecăm pe cărările
vieţii noastre, toată în ţară. Fiecare colţ străbate, cu
memoria inegalabilă pentru vârsta lui, figuri şi
întâmplări sunt readuse în acestă cameră de hotel,
unde îşi petrece de doi ani trecuţi, viaţa. Sigur că
alături de bătrâna lui soră îşi plimbă amintirile - nu de
plimbări - de alinător al suferinţelor trupeşti şi
sufleteşti. Aceasta ne este singura desfătare, deci o
odihnă bună a dânsului, alteori o revoltă, venită din
cunoaşterea în adâncime a învinurilor pentru cei care
au avut în mâinile lor destinul Patriei. Rezultatul,
imposibilitatea de a se lăsa în voia somnului, marele
întăritor al sistemului nervos, odihna binefăcătoare.
Nu îndrăznesc să-i dau nici un medicament fără să-mi
fie prescris. Nu cunosc ceea ce se numeşte mândrie,
ci cum gândesc şi cum mă cunosc aşa-mi este
vorbirea. Vă dau un exemplu, care poate mai bine
dovedi gija mea. În noaptea aceasta, este aproape 5
dim., a fost imposibilă adormirea. Noua carte pe care
o va scrie se află în epoca de "zămislire" deci
îndelungată muncă a bietului creier pentru dreapta
documentare a tezelor aduse. Aceasta l-a adus în
culmea imposibilităţii de a dormi. I-am dat două
valeriane (acume se numesc extraveral) şi o dulceaţă,
zahărul fiind şi el un calmant. Acum a aţipit, îi aştept
respiraţia care-mi dovedeşte că a adormit. Sigur că
mult mă îngrijorează. La vârsta lui, după o viaţă
întreagă de luptă pentru adevărul istoric, precum şi al
bietului om, ca individ în societate, deci nedreptăţit,
are absolută nevoe de odihnă. În timpul zilei se
odihneşte, chiar foarte bine, cu mici tresăriri, dar
noaptea constituie o problemă. Voi face numai ce veţi
hotărî, să-i putem da o tonificare sistemului nervos,
pus la atâtea şi îndelungate încercări; precum şi
posibilitatea de a dormi, fără frământări, ceea ce vine
la acelaşi numitor.

O altă problemă este şi aceea a răguşelii în timpul

vorbirei. Siropul trimis este minunat, dar vreau să ştiu
ce determină această stare. Dus în timpul verii la
radiolog pentru examenul pulmonar, a văzut o zonă
umbrită, nu pot eu preciza în ce zonă, cred că la
laringe. Acum şase zile a fost dus la un medic
laringolog, de către cel ce se poartă mai mult decât de
i-ar fi propriul lui copil. Şi acesta a văzut zona
umbrită. I-a prescris următoarele medicamente:
Bisolvonamid (60 tablete) trei pe zi, să fie repetată
reţete de trei ori şi altul Transbronchin 30 capsule 3
pe zi. Dar după câteva zile m'am întors la siropul cu
acelaş nume ca şi capsulele. Formulele sunt apropiate
de cel al siropului, dar rezultatul bun îl dă siropul.
Situaţia la ora actuală este următoarea: Nu tuşeşte ca
să mă îngrijoreze - mai ales cât ia siropul. Dar
vorbirea cu tendinţa de intensă răguşeală, mă
determină să fiu îngrijorată, gândindu-mă la acea
umbră văzută radiologic, deşi laringologul a spus că
nu-i motiv de îngrijorare.

Atât mă doare, că nu pot face - fiind în imposibilitate

- să fac ceea ce am făcut o viaţă întreagă celor greu
încercaţi în viaţă, indiferent de vârstă, dar mereu în
lumea celor năpăstuiţi, chiar când am fost îndepărtată
din serviciu.

Stimate Domnule Doctor, poate vă răpesc din timpul

Dv. preţios, dar iubirea ce aţi arătat fratelui meu, mă
determină să vă scriu. Este ora 6 dim. trecut. Dânsul
doarme liniştit, mă voi culca şi eu. Vă aştept
hotărârea şi vă asigur că nu voi ieşi din cele ce veţi
dispune. Am uitat şi este necesar să spun - tensiunea e
normală (16/9) la vărsta dânsului găsesc că este bună.

Cu cele mai adevărate mulţumiri şi recunoştiinţă

dr. Virginia
Şeicaru

28 III 1977

Stimate Domnule Doctor,

Răspunsul la scrisoarea mea venit, atât de repede este

însăşi dovada, nu numai al doctorului ci a omului în
formaţia lui sufletească. De-alungul anilor, şi sunt din
mila Domnului mulţi, 78 de ani în Noembrie, mi-a
fost dat să înţeleg, unde-l aflu pe cel care Natura
Creatoare l-a adus pe pământ. Şi ceea ce mi-a fost
adevăratul îndreptar a fost însăşi viaţa, nu în huzur cî
în mulţimea suferinţelor. Cu cât mi-au fost mai multe
cu atât şi îmbogăţirea sufletului meu a fost mai mare.
În faţa suferinţei a stat ceea ce am adunat, nu cu
noţiunile primite prin învăţătură ci cu toţi cei care
s'au îndreptat spre mine, un biet om ca oricare altul,
ale căror dureri au aflat ecou în sufletul meu. Ce
curios, în special la femei, cercetarea trebuia să o fac
în însăşi viaţă lor, acolo aflam deseori dezlegarea
suferinţelor de care sărmanele, se plângeau. Am
lucrat în lumea muncitorilor, la spitale şi dispensare
de la ţară şi în ce condiţii de lipsuri în organizare,
plus deplasările. Pentru mine, mersul cu căruţa, era o
plăcere. De! tinereţea în plinul ei, plus noutatea vieţii,
aflai şi poezia ei! Erau începuturile male, în cea mai
grea profesie de vindecător al durerilor fizice, înălţate
pe suferinţele închise în om, în taina de nepătruns a
sufletului. În 1930 am fost mutată în Bucureşti. Aici
au fost anii mei cei mai frumoşi în lumea copiilor şi
începutul adolescenţei când înmugureşte viaţa şi
aşteaptă mângăierea unei lumi, care greu îl va
înţelege şi-l va închide în ea. O! tinere coleg, ce
frumoasă poate fi viaţa, dacă ştii şi vrei să le deschizi
sufletul tău, lăsat la vârsta lor! Dacă te desprinzi de
ceea ce îţi poate da bogăţia materială şi laşi lumina
tainică să pătrundă în el, în om! Am avut fericirea, să
pot avea colaboratori, toţi porniţi cu entuziasm în
cariera aleasă. Sunt copiii mei, familia sufletul meu,
domnule doctor, pe care şi astăzi îi port în tainiţa
vieţii mele. Ei mi-au dăruit fericirea adevărată şi
culmea şi azi la orice chemare a mea răspund, ca o
continuare a celor petrecute în lumea copiilor şi a
celor porniţi spre porţile necunoscute ale tinereţii.
Deşi eram "pastilată" cum numesc eu noţiunea de
comprimată adică dată afară, ei au continuat să ducă
mai departe ceea ce noi lucrasem, dar acum pentru
cei ieşiţi din închisori, cei întorşi din ţara tuturor
nemerniciilor, a crimelor după zeci de ani (1955-
1966) şi pdentru toţi cei care nu aveau cum să-şi
amelioreze suferinţele fisice, întemeiate pe cele
sufleteşti. A fost o echipă de opt medici de
specialitate care s'ar dărui şi astăzi, chiar un telefon
numai şi în miez de noapte sunt gata să alerge.

Au venit apoi anii de izolare în lumea celor ce nu pot

cuvânta, lumea suferinţei Neamului nostru, de
totdeauna. Ce înaltă Universitate a fost. Tot timpul s'o
ai, ca să te descoperi pe tine în toată goliciunea ta,
precum şi ale altora înlăuntru sau în afară, omul este
acelaşi ce caracterul l-a format. Întoar-ceeae m'a dus
iarăşi la învăţăturile necesare, ca să meriţi marea
noţiune de Om. Fie femeie de serviciu, fie
muncitoare la ferma Pipera, fie la Fruct-export, tot
muncitoare şi ... la cei bătrâni, lipsiţi de orice ajutor,
să-mi încălzesc sufletul şi să mulţumesc Domnului
pentru mila şi iubirea Lui.
De ce am scris aceste rânduri? Simplu. Prezenţa
arătată fără să cunoaşteţi, la suferinţa unui om în
situaţia fratelui meu, cu atâta iubire, v'a trecut în
sufletul meu alăturii de copiii, pentru care iubirea
mea va până ce firul vieţii îmi va fi tăiat. Vă păstrez
odată cu respectul şi sentimentul asemănător celor ce
mi-au dăruit adevărata fericire a vieţii mele - iubirea
şi mângăierea aproapelui. Să-mi iertaţi timpul ce vi-l
răpesc, dar mi-aţi dat ceea ce caută bietul om.

Ar fi trebuit să încep cu grija de care sunteţi cuprins,

în legătură cu suferinţa copilului pentru care rogu-vă
să mă ţineţi la curent. Îmi veţi da bucurie şi mie şi
fratelui că în căminul dvoastră s'a întors sănătos
lumina părinţilor. Câtă suferinţă trebue să fi fost, şi
poate mai este, pe măicuţa copilului: Femeia e adusă
pe pământ să poarte toate durerile, pentru numai o
rază de fericire şi aceea uneori iluzorie! Cu atât mai
mult înţeleg grija dvoastră cu cât în acest timp de
suferinţe şi mai ales de cutremurătoare nenorocire
venită asupra bietei noastre ţări, am răsturnat ulei
foarte fierbinte, luat de pe foc, pe picior. Ştiu să rabd,
de-aceea s'a îngrămădit calendarul asupra mea! Vă
rog să aveţi bunătatea şi să ne scrieţi că s'a întors
copilaşul acasă şi că fericirea familiei şi-a reluat
drumul. Alături vom fi şi noi, cei doi bătrâni, care vă
păstrează o neştirbită iubire şi recunoştiinţă.
În legătură cu afecţiunea fratelui, dau următoarele
amănunte: la 21 II - 22 II o stare de oboseală de
somnolenţă şi nervoasă. 23 II, fiind la masă îmi
spune: "Veguţa, nu pot mânca, mi-e frig şi nu ştiu de
ce am un frison ce nu-l pot stăpâni. Temperatura 40
de grade. Chemat Vasile marele binefăcător, fără egal,
anunţat aduce un doctor. Doctorul îi face o examinare
pulmonară şi al cordului, spunându-mi că "nu se
prezintă bine, cordul". I-a prescris următoarele
medicamente: 1.) Gladiscol impreună cu Aldactone
50. Timp de 5 zile 2 digit. plus Aldactone de 3 ori pe
zi. A şaşea zi 1 plus unu de 3 ori pe zi ... 2.)
Bisolvonamid de 3 ori pe zi, 3.) Neuralgin N de 2 ori
pe zi, dimineaţa şi seara. Nici n'am dat decât o zi.
Temperatura se menţinea ridicată, oscila între 38 şi
39 grade. Medicamentele le-a adus băiatul Vasile şi
tot el a chemat din nou pe medic, deoarece situaţia
gambei, pe care nu o văzuse, m'a alarmat. Toată roşie
aprins, dureroasă la palpare, m'am gândit - vă spun
drept la erizipel, dar doctorul mi-a răspuns că în
Germania nu mai există. Atunci am rămas cu gândul
la tromboflebită. Am început să-i pun comprese reci,
des schimbate. După 2 zile adus din nou, doctorul a
prescris 1.) Traumanase-cyclin de trei ori pe zi câte o
capsulă şi 2.) Trombosanol - soluţie, comprese zi şi
noapte. Sub influenţa antibioticului, febra a început
sa scadă între 36,9 - 37,6, uneori seara 38 grade.
Compresiile au ajutat destul de bine, dar imediat ce
piciorul era lăsat în jos se forma ca un păianjeniş uşor
roşu-violaceu, începând să se micşoreze, precum şi
cedarea zonelor dureroase. Am dorit să vină din nou,
ca să vadă mersul afecţiunii. Plecat în concediu
Vasile a adus pe o doamnă doctor care i-a examinat
piciorul, nimic încolo, şi a prescris: 1.) Ossidal 3 ori
pe zi câte o linguriţă şi 2.) Hepathrombin 30.000
Salbe - unsă gamba dimineaţa şi seara.

Ce m'a mirat, - Domnule doctor - puţina atenţie dată

cordului, centrul real al afecţiunii. Apoi eu nu am mai
continuat cu Gladiscol, până nu reuşeşte Vasile să-i
facem un real control al cordului: electrocardiograma,
profilul cordului, examene de laborator şi nu mai ştiu
ce, sunt prea de mult ruptă din lumea Dv. Eu ştiu ce
făceam odinioară. Deci iertaţi neştiinţă mea şi
hotărâţi. A trecut pe la fratele meu un domn doctor
Vasile Vasilache, venit să-l cunoască pe fratele meu.
Discuţiile au fost de altă natură încât am răms la ceea
ce s'a prescris. La ora actuală, nu urmează nimic. Îi
aplic bandaje elastice, a început să meargă, ba a facut
cu maşina, un drum de 200 km, în jurul Muenchen-
ului. Ce prezintă el acum: o uşoară paliditate, nu-i
ascult cordul ca să nu-l alarmez şi apoi nu mă
încumet să pun un diagnostic al cordului. Piciorul se
prezintă normal, dar totuşi stând în picioare tot se
colorează uşor, deci circulaţia nu este perfect
restabilită. La drumul făcut, a fost şi pe jos.
Rezultatul: paliditate, oboseală, piciorul bandajat
normal. Este fericit că după o lună de absenţă la masa
"iubirei lui" şi a reluat viaţa, cerneala, condeiul,
hârtie şi cartea. De-altcum în tot timpul boalei a citit
ca un "înfometat" să-şi răscumpere durerea produsă
de lipsa condeiului.

Hotel, boală şi ... Bunul Dumnezeu i-a trimis Mila şi

iubirea Lui, prin cei care l-au înţeles şi cu toată
înţelegerea au fost lâgă el!

Acum, că am încheiat această lungă scrisoare, vă cer

scuze că n'am fost în stare să dau mai multe
amănunte. Grija mea? Cordul şi nervii lui obosiţi de
cei 33 de ani departe de Ţara lui şi în vărstă de 83 de
ani la 18 Aprilie.

Toată stima pentru familia Dv, sănătate copilului şi

tot ce drept vă doreşte inima să vi se împlinească.
Dr. V. Şeicaru

1 Mai 1977

Stimate Domnule Doctor

Am primit rezultatul analizelor şi vi-l înaintez, ca să

am avizul Dv. Eu nu cunosc această nomenclatură.
Prezenţa eozinofilelor, foarte ridicată arată prezenţa
în formula leucocitară a unui focar de infecţie. Nu?
Sigur că prezenţa valorilor normale ar fi un mijloc să-
mi dau seama, dar nu corespunde cu denumirile
noastre. Dealtcum tot la Dv. aş alerga să pot şti
rezultatul. Regretul meu este că nu mi s'a dat
electrocardiograma şi nici cel putin tensiunea
arterială, deci nu cunosc diagnosticul drilor. La
întrebarea mea făcută la telefon, - când l-am rugat să-
mi dea şi mie rezultatele, ca să pot avea un control în
mersul situaţiei, părerea ce o are, mi-a răspuns să nu
uit vârsta ce o are şi să am grijă de bronşită. Dar
inima? Nici nu îndrăznesc să-l ascult, căci mă
întreabă dacă eu cred că inima lui este bolnavă.
Uneori - aşa în glumă - îl ascult. Şi ce tulburată sunt
şi ce spaimă în sufletul meu! Aş fi vrut să-mi fixeze
un tratament, să-i spună lui să-şi înfrâneze orice
supărare şi etc. ... tot ce dânsul ar fi crezut că este mai
bine pentru el. A fost foarte gentil i-a făcut
examinările necesare, a dat o serie de medicamente şi
... 50 de mărci pentru maşină! Ce tulburat a fost el, nu
pot să-ţi spun! Omul acesta, fratele meu, care o viaţă
întreagă a dus o luptă adevărată de adevărat român,
în ani el a creiat o serie de mânuitori ai gândului, ai
criticii analizelor în gazetărie, atât de cuminte şi
înţelept a fost, când viaţa i-a arătat şi altă formă a
trecerii prin ea. Sunt momente când el dinamicul
arată o oboseală, o paliditate a feţei, o somnolenţă
care pe mine atât mă îngrijorează. Cui să spun, la
cine să alerg? Bietul Vasile, plecat zilele acestea din
Muenchen, pentru el absenţa l-a făcut să îi fie mai
accentuate aceste stări. Este ecoul sufletului,
aşteptarea cărţii care zilele acestea o va avea în mâna
lui. Aceasta îi va aduce din nou o stare mai bună şi o
linişte pentru biaţa făptură a mea! De-aceea pe mine
mult mă supără neatenţia pe care colegii noştri o dau
sistemului nervos al omului. Eu nu mă pot împăca
deloc cu metoda examinării unui pacient mai ales că
fratele meu trăieşte intens problemele ce-l preocupă.
Ori aceasta constituie baza examenului medical,
intrarea indirectă în viaţă celui ce ţi se încredinţează.
Şi ce mare importanţă are în legătură cu acest
conducător al tuturor preocupărilor! Şi ce multe sunt
la unii!! Omul în sine, săracul, este absent în timpul
examinării. Şi tocmai acolo afli, atât de des, originea
răului ce-l sapă necruţător. Pentru prima oară în viaţa
lui şi-a făcut un examen ca acesta de acum, fiind
mereu în plină sănătate şi de o putere de muncă
cerebrală cum rar am văzut. E suficient să-mi vadă
faţa, să-mi prindă o urmă de grije şi numai ce-l aud:
"Veguţa nu trebuie să ai nici un fel de griji. Eu trebuie
să-mi execut programul vieţii mele. Am memoriile.
Ce vrei, de la 18 ani până acum, trebue să las pentru
istria neamului, tot ce am trăit, am analizat, nu
preocupări personale. Rangurile politice nu m'au
preocupat, de-aceea analiza mea va fi dreaptă! ..."
Vineri 29 IV, toată ziua a fost obosit, fără vlagă, o
stare de somnolenţă şi tare plictisit! Noroc pe la 10
1/2 seara a venit cel de al doilea al nostru băiat -
René cu ultimele ziare, ca să aibe ştirile la zi, el
placând pentru câteva zile. Ce fericit a putut să fie şi
până la miezul nopţii nu au făcut altceva decât
analiza ultimelor ştiri, în legătură cu problema epocii
noastre, atât de dureroase pe întreg pământu-l. Sunt
sigură că vă va scrie. Pentru el, a-ţi devenit băiatul lui
şi toată pasinuea o pune să vă răspundă la tot ce Dv.
doriţi şi vă preocupă. Dincolo de condei şi carte,
pentru el nu există nimic. Aşa a fost toată viaţa.
Acum când vă scriu este la birou, înconjurat de
sumedenie de ziare şi diverse tratate, trebuind să fie
gata cu cele 50 de pagini, adaus la cartea care
urmează: "Problema naţionalităţilor". Cartea este
tradusă - adică manuscrisul - dar evenimentele îl
determină să adauge tot ce este în ultima vreme.
Trebue să apară înaintea zilei de 15 Inuie. Cum îi va
apare-zilele acestea, cartea de la editură, o veţi primi.
Cum regret că nu sunteţi aproape! Mult aş fi dorit ca
dl. Doctor care l-a văzut, să fi avut o picătură din
inima dânsului pentru un român în străini, la hotel şi
sărac cum este de 32 de ani. Norocul lui, acest Vasile,
căruia nu i-a aflat asemănare. Mâine 2 Mai va fi la
noi, pentru fratele meu mare bucurie. Poate îi aduce
cartea, dacă a apărut la editură. Aceasta-î este viaţa.
Dar inima? Aştept sfaturile matale, tânărul meu
coleg, cu suflet ales şi înţelegător al nevoilor
omeneşti. Modestul meu diagnostic, să nu uitaţi anii
care m'au făcut să fiu absentă şi plus preocuparea pe
care am avut-o în profesia mea, este stenoza
miocardului. N'o luaţi în seamă şi scrieţi-mi din ce
v'am putut reda. Ce să fac. Vă alătur rezultatul dat
precum şi medicamentele ce la-am primit şi cum mi
s'au prescris.

Acum mă depărtez de ceea ce este pentru mine

principala mea preocupare: sănătatea lui, singura
fericire a familiei, care n'a fost scutită de nimic, în
de-alundil anilor. Mă întotc la cele scrise de matale în
legătură cu Ţara noastră. Nu aţi cunoscut în adâncul
ei viaţa acestui popor al nostru. Sunt în muncă din
anul III de medicină. Toată viaţa mi-a fost o luptă
dusă pentru această mulţime anonimă, pe spinarea
căreia s'au făcut toate experienţele. El ştie şă
primească şi tot această cuminţenie îl ţine pe aceste
meleaguri. Vă sfătuiesc să citiţi tragedia Ţărilor
Baltice: Lituania, Letonia, Estonia. Veţi zice poate au
luptat cu intransigenţă - şi urmarea? Popoare
dispărute, sub ochii nepăsători ai celor mari. Toţi au
fost trimişi pe drumul infinitului, în cele mai crunte
chinuri iar alţii au umplut ţinuturile îndepărtate, din
cei care, poate au mai scăpat. Nu, dragul meu, rasa
noastră îşi are rădăcinile în răbdarea îndelungată, nu
cârteşte ci aşteaptă. Matale - ardelean - cunoşti tot
atât de bine ba mai mult decât mine, înţelepciunea
rase, fără certificat de naştere, fiind de totdeauna. Ce
s'ar fi petrecut cu noi, de am fi urmat exemplul
acestor popoare? Au scăpat? Nu uitaţi că de-alungul
vieţii nu întâlnim decât laşitate, miniciună, lepădare,
înşelăciune. Din noi iese răul, în noi se întoarce. Dacă
toţi în ţară ar fi fost intransigenţi, ce s'ar fi petrecut?
Înlocuirea cu duşmanii noştri seculari. Mă întreb, ce
aş fi făcut de aveam copii? Îi lăsam să moară? Am
fost comodă, doctore! Mi-am ales Crucea dată şi
sărăcia totală nu m'a speriat. Dar dacă toţi ar fi făcut
aşa? Vin de 10 ani, într'un du-te vino, să fiu lângă
bietul meu frate şi am văzut cruda realitate, când
mergi pe drumul adevărului. Am văzut ce a întălnit
fratele meu! Ce trist, dragul meu!

Bogăţia ce o ai în sufletul matale, să aducă fericire

familiei. Doresc veşti despre copil.
Şi toate omagiile Doamnei.
Cu drag Dr. Virginia
Şeicaru

21-22 X 1977
Dragul nostru
Ai toată dreptatea că n'am răspuns nici măcar de
primirea celor trimise de matale, prin bunăvoinţa
unui coleg, căruia îi mulţumesc şi cer şi scuze. Nu-i
neatenţie, dar ziua şi noaptea până târziu, uneori până
în zori, sunt prinsă de o serie de probleme variate.
Tocmai atunci ajung să rămân cu mine însumi. Este
timpul de convorbiri cu cei dragi şi sigur, printre toţi
eşti şi matale, fiul adoptiv al fratelui şi deci nepot al
meu. Şi acum să trec la problema care mă tot
frământă, după ce cutioarele le-am luat în primire, pe
care era urma unei mâini ce cu caldă mângăiere a
trecut tratamentul.

Am citit cu atenţie, atât cât pot eu cu noţiunile mele

de limba germană şi ajutată de dicţionar, mai bine zis
analiza cuvintelor compuse - specifică l. germane - ca
să pot avea traducerea. Am constatat că la bază este
scoarţa cerebrală cu capacitatea de producţie a
celulelor nervoase, deci funcţiunile mintale cele mai
înalte (conştiinţă, atenţie, citire, memoria, vorbirea).
Niciuna din acestea nu prezintă nici o scădere.
Memoria lui şi puterea de creaţie, când începe să
scrie ies 10-11 pagini fără nicio ştersătură, pentru
mine, care îl urmăresc în activitatea lui de 10 ani -
lipsesc doar în lunile când dorul mă face să plec în
Ţara mea - cu greu poate să fie egalată. Toată
capacitatea lui de creaţie n'a suferit până la această
vârstă de 83 ani şi 6 luni, nici o scădere. Deasemeni
nu a prezentat niciodată un sindrom psihic şi nu-i nici
băutor. Ba da să nu uit mare băutor de cerneală
albastră, căci el şi la ora actuală scrie tot cu tocul. De-
aci şi greutatea de a avea peniţe bune. Acasă mi-au
procurat cei în vârstă, mai având rămăşiţe de pe
vremea când nu întrebuinţau stiloul.

Sigur mă vei întreba, dragul şi tânărul meu coleg,

precum şi colegul care a arătat toată bunăvoinţa,
vrând să urmărească - de la doleanţă - rezultatele.
Greşala vine de la mine. Nu m'am învrednicit să dau
câteva amănunte - absolut necesare - din viaţa lui şi
pe care eu le găsesc producătoare de această oboseală
a lui - aş spune mai simplu-oboseală sufletească. Se
împlinesc acum în Noembrie trei ani de când viaţa lui
trece, într'o cameră de hotel, împreună cu mine, sau
cu fratele cel mic, când mă întorc în ţară. Sunt numai
trei persoane, care au un sentiment adânc pentru el,
puţinul timp ce-l pot avea liber, îl dăruiese lui, nu
zilnic ci când este posibil. E atât de fericit când poate
sta de vorbă, bineînţeles, despre probleme ce îl
preocupă, când în liniştea adăii, se lasă odihnei
trupeşti dar organul nobil, creerul îşi continuă
activitatea. Mai era uneori câte o vizită venită de
afară, să-l revadă sau să-l cunoască pe cel ce-l ştiau
odinioară, fie personal sau numai din auzite.
Plimbări? Nu sunt cu putinţă. Unul din cei trei ne-a
dus în împrejurimile oraşului Muenchen, într'o
minunată plimbare, o adevărată evadare. Noi nu
cunoaştem nici această localitate - Karlsfeld - unde
locuim. Eu tot mai ştiu până la magazinul de lângă
hotel şi până la poştă, drumul cel mai lung din viaţa
mea zilnică. Dar ceea ce este marea lui greutate
sufletească între aceşti patru pereţi, este aşteptatrea
zilnică a apariţiei muncii dată tocmai de acest organ
nobil "Creerul". Sigur, zilnic citeşte, scrie, analizează,
stând de vorbă cu mine. Dar viaţa cere şi diversele ei
variante - mijloc de odihnă al sistemului nervos.
Tăcerea aceasta care se prelungeşte, când părăseşte
celelalte forme de activitate - zică-se odihna - este în
fond o prelungire a preocupărilor lui. Am cunoscut în
viaţa mea diversele forme ale tăcerii: Nu mă pot
plânge, viaţă mi le-a dăruit şi lupta înterioară mi-a
fost scut să nu mă doboare. Tăcerea gurii, să te abţii
de a flecări-har Domnului - am luat examenul acolo
unde, câţiva ani mi-au dat-o vremurile, nu este prea
greu dacă în tine afli suficient ajutor. Să faci sa-ţi
adoarmă memoria şi imaginaţia este mult mai greu;
dar să impui tăcerea în calea dorinţelor creatoare şi să
înăbuşeşti în taina puterii tale "voinţa" este principala
suferinţă, în marele obstacol dintre sufletul omenesc
şi viaţa ta.

Acum aşteaptă, zi după zi, să-i apară o carte care

după ea îi aduce altă bucurie. E munca lui în tăcerea
cea grea. Vrea să vadă în mân lui rodul muncii,
tocmai a voinţei ce nu se vrea înăbuşită. Aştept cartea
mult dorită şi va veni, de la o zi la alta, apoi mutarea
din hotel. Vei avea volumul imediat ce va primi
câteva exemplare. Aşa-i este de admirat şi de iubit?
Sunt momente când nervii lui simt oboseala acestei
vieţi de anahoret. Ori rolul meu este de a menţine
acest echilibru ca puterea lui de creaţie să-şi păstreze
capazitatea. Numai de ai vedea mulţimea
manuscrisolor, toate de sute de pagini, sutele de
articole scrise în decursul acestor 33 de ani de viaţă,
departe de Ţara lui! Cum rog pe Bunul Dumnezeu şi-
l întărească, să-i menţină seninătatea sufletească. Uit
de toate suferinţele mele, destul de bogate şi sufleteşti
şi fizice. În mine-mi este lumea, numai în această
regiune, har Domnului, marii cercetători au hotărât să
afle infinitul dar nu pot pătrunde până acolo unde se
află adevărata putere a omului. Au dreptate, bunii şi
înţelegătorii mei colegi? Este o bătrână, după
calendar, acum la 16 XI-1977, împlinesc 78 de ani.
Viaţa mea ... ? O minune de îndelungată răbdare, fără
tristeţe, nici plâns. Voia bună şi cântecul mi-au fost
tăria, chiar în cele mai grele momente. Mila şi iubirea
mi-au fost căpătâi, pernă moale caldă şi odihnitoare!
...

Te-am plictisit, dragul meu, dar să stau de vorbă cu

matale este pentru mine o mare plăcere. Acum vă las
la amândoi să hotărâţi ce i se poate da. V'am schiţat
numai viaţa lui şi a umbrei - eu - ce îl însoţeşte. Nu-
mi luaţi în nume de rău ci să vă fie exemplu în viaţa
tinereţei ce o aveţi şi .... ce veţi crede singuri.

Dar ca să închei, tot ce am scris, vă dau versurile unui

poet francez, Raoul Pouchon. Încherea cu aceste
versuri, spune mai mult decât tot ce v'am scris:

Le passé persiste,
En son vain decor
Comme un son de cor,
Si triste! Si triste! ...

Va zic pentru amândoi, în liniştea nopţii, Noapte bună

şi o zi senină cât vă doreşte.

Bătrâna colegă!

Începută la 18, terminată la 19 XII, 1977

Ovidel, dragul meu

Scuză-mi absenţa îndelungată dar mutarea şi apoi

punerea la punct a întregului material, cărţi,
manuscrise, articole (sute sunt), fotocopii, materiale
dactilografiate etc, m'au prins în mrejele lor nu-mi
dau nici un răgaz. Şi toate - zi de zi - dar mai ales
noaptea'nspre ziuă. În timpul zilei sunt şi gospodină
şi "secretară" rămânând în timpul nopţii doar în rolul
de "secretară". Plec acasă pe ziua de 29 XII la ora 9
dimineaţa cu trenul şi după 24-25 de ore sunt acasă,
după doi ani şi ... Nu mai ştiu şi lunile. Sunt tot
timpul frământată de grija lui. Aşteptăm să vină
fratele-celălalt, să-mi ia locul. El nu trebue să rămână
singur. Poate mă vei întreba: "De ce plec?" Ovidel
sunt tare prinsă în dureri fac totul, fără nici un răgaz,
în virtutea voinţei. Mă supără mult de tot, în ultimele
luni, o insuficienţă cardiacă ce nu-mi dă linişte la
mers. Trebue să mă opresc în drum până mi se
linişteşte respiraţia şi mai ales biata inimă să-şi ia
valea liniştită. Nici nu mai vorbesc de reumatismul
generalizat. Mult îmi pare rău că am început să-mi
iau forma unui semn de întrebare! Dar totuşi merg,
nimic nu-mi poate opri această voinţă ce m'a stăpânit
toată viaţă. Vin la matale cu o mare rugăminte şi
anume: dacă voi mai avea timp să pot primi, mult
bine mi-ai face dacă aş putea avea pentru alţii - nu
pentru mine -, unele medicamente şi iată care: 1.)
Valium, 2.) Calcium Sandoz, 3.) pentru nepotul meu
Sposdilot sau Spasdilat - aşa mi-a scris - eu nu
cunosc acest preparat; mi s'a scris că este un preparat
de găsit numai în Germania, un flacon cu 500 pastile.
4.) Roter pastile, o cutie şi 5.) orice preparat pentru
flebită şi reumatism.

Toate aceste urmează să le achite Pamfil cum are

suma, acum are multe cheltuieli pentru posibilităţile
lui. Dacă timpul nu-mi poate fi favorabil, - ca zile de
sosire -, atunci nu trimite dragul meu, şi mai ales nu-
mi lua în nume de rău, îndrăzneala ce o am cu această
cerere. Celor ce le dau sunt atât de nevoiaşi ca şi
mine. Eu pot răbda orice suferinţă, dar nu pot s'o
prescriu şi altuia.

Cât priveşte starea bunului meu frate ar fi foarte

bună, îndrâznesc să spun, dar de trei zile iarăşi
bronşita şi mai ales laringita şi-au făcut apariţia. Şi
era aşa de bine de când ne-am mutat în această
locuinţă. Pentru noi după îndelungata şedere în hotel,
acum suntem în rai. E linişte, e cald, nu te supără
nimeni. Dacă vei putea trimite-i Transbronchin sirop
şi Bisolvonamid, pastile. Acestea îi potoleşte
răguşeala care-i produce imediat bronşită.

Ovidel dragă, plec cu mare regret că nu am ajuns să

ne vedem toţi trei şi totuşi plec fericită ştiind că
matale îi porţi de grije şi-l iubeşti, ca un copil
adevărat.

Când îi vei scrie, sfătuieşte-l să evite răceala, să nu

bea apă rece şi să nu abuzeze de corzile vocale. Îi
spui ca de la matale şi te va asculta te asigur.

Să-mi scuzi scrisul, dar este ora 5 dim. Nu-mi este

somn căci a fugit supărat pe mine dar sunt ... puţin
obosită, după multe ore de lucru. Totuşi îţi voi scrie
încă înainte de plecare, în aşa fel ca să fiu prezentă la
Sft. Sărbători ale Naşterii Domnului. Să zic Noapte
bună? Pe drum a început activitatea deci ... Bună
dimineaţa!

Virginia Şeicaru

2 b.) Discurs pronunţat de dl. V.V. Stanciu

Avocat al Curţii din Paris

Fost deputat în Parlamentul român
Ambasador al României în Elveţia

(tradus din 1. limba franceză, cu ocazia parastasului

făcut pentru Pamfil Şeicaru, Duminică 23 Noiembrie
1980, la biserica misiunii catolice române, strada
Ribere, Paris)

Cuvântul meu este să vă aducă o foarte modestă

contribuţie la cunoaşterea unei personalităţi
excepţionale. Pamfil Şeicaru, pe care l-am cunoscut
într'un mod fragmentar şi foarte distanţat (în timp) în
cursul a mai mult de 50 ani. De aceea las altora
însărcinarea de a ne da un studiu asupra lui Pamfil
Şeicaru.

Dacă în frazele mele ar străbate puţină emoţie, este

pentru că fiecare membru al aceleiaşi generaţii care
se duce, înseamnă tinereţea noastră care moare. Şi
când se aude clipocitul valurilor Styxului, emoţia este
inevitabilă.

Deşi domeniile noastre fură diferite, noi avurăm

fugitive întâlniri la Bucureşti şi de asemenea la Paris.

Depănând amintirile, constat că noi am făcut

debutuirile noastre împreună. Ca avocaţi la curtea de
Juraţi de la Bucureşti, noi pledam de aceaşi parte, dar
la Camera Deputaţilor din 1929, cu ocazia discutării
mesajului, noi aveam poziţii foarte diferite.
Debaterea era mai mult academică decât
parlamentară. Discursul meu, aşa cum e redat în
Monitorul Oficial, avea ca titlu "Contra dictaturii". El
fu presărat de întreruperi făcute de Şeicaru care nu
aprecia opiniile mele. Intervenţiile sale, politicoase şi
documentate transformaseră discuţia politică în
dezbatere sociologică. Dacă el ar fi fost aici, acum, în
faţa noastră, aş fi putut formula câteva obiecţii
critice. Acum este prea tărziu, căci strămoşii mei
aveau ca deviză "Despre morţi nu mai bine". Poate că
dialogol început în Parlamentul român în urmă cu 51
de ani va continua la viitoarea întâlnire. Ceea ce ştiu
despre Pamfil Şeicaru, o ştiţi bine de-asemenea. Deci,
vorbesc pentru a vă reaminti anumite trăsături
caracteristice şi pentru a prezenta personalelor care
nu l-au cunoscut o schiţă de portret.

Trebuia să cunoşti acest om ieşit din comun în ţara sa

natală, să simţi prestigiul ziarului său, admiraţia
cititorilor săi şi teama pe care o inspira politicenilor
care se ştiau vulnerabili. De aceea, în afară de
prieteni, avea duşmani. Adăugaţi la aceasta gelozia,
eterna invidie creată de cea mai strălucită şi cea mai
rapidă reuşită profesională. Un proverb persan spune
că nimeni nu aruncă cu pietre într'un pom fără fructe.
În exil, fie era în Spania, în Franţa sau în Germania,
el era Albatrosul lui Baudelaire, aripile sale de gigant
împiedicându-l să meargă. Spaţiul este un factor
important în destinul unei fiinţe. În zadar părăsim un
spaţiu, el rămâne în noi şi determină anumite gânduri
şi un anumit comportament.

Şeicaru a rămas român în toate ţările, fidel

pământului său natal şi poporului său. Aşa cum o
plantă are nevoie de o anumită calitate a pământului
pentru a se dezvolta, omul are nevoie de un anumit
mediu pentru a se realiza. Aş vrea să răspund la
întrebarea pe care mi-am pus-o. Cum se explică
miracolul reuşitei acestui om. Mai întâi, violenţa era
apreciată într'o ţară tânără. Violenţa verbală.
Occidentui este mult prea cuminte. Lui îi este teamă
de violenţe chiar şi de cele ale gândirii.
Şeicaru era el însuşi în bătălie. Avea toate calităţile
pentru a reuşi în acest mediu. Muncitor, dârz,
memoria sa ţinea de miracol. Îndrăzneţ, cum trebuia.
Căci el nu se mişca într'o lume vătuită pentru a
cultiva eufemismele, ci în jungla politică. Calităţile
sale erau contradictorii. Violent şi timid, brutal şi
tandru. am simţit aceastră tandreţe când vorbea
despre România sau despre fiica sa. Era mai degrabă
un antidemagog decât un antidemocrat şi un revoltat
mai mult decât un revoluţionar. Veritabil iconoclast,
toţi idolii partidelor politice fură pentru el totatâtea
ţinte.

Într'un portret literar românul Cezar Petrescu prezintă

insolenţa prietenului său faţă de cei mari şi tandreţea
lui pentru cei umili şi pentru ofensaţi. Iată o trăsătură
de penel al lui Cezar Petrescu: "Neobosit el trece prin
viaţă ca pe Calea Victoriei, cu bastonul şi haina
descheiată, împingând trecătorii şi oprindu-se, ratând
o întâlnire importantă, pentru a contempla în vitrina
unui librar o carte care tocmai a apărut; ireverenţios
cu un personaj sus plasat şi croind drumul unui
cerşetor orb" (Biblioteca marilor procese, nr. 6-7, ed.
Curierul judiciar, Bucureşti 1925). Trebuie să
constatăm că într'o lume în care toţi aleargă în
ajutorul învingătorilor, această eleganţă morală este
rară şi frumoasă. Acest ziarist mira, izbea, şoca
cititorul care îl aproba sau îl dezaproba, dar nu
rămânea indiferent.

Un mare pamfletar, Barbey d'Aurevilly zice "nu scrii

istorie decât dacă urăşti sau iubeşti". Marele savant
N. Iorga, victima unui asasinat care rămâne
imprescriptibil, el însuşi polemist, făcea diferenţa
între pamfletul de cuvinte şi pamfletul de idei.

Şeicaru fu acest polemist pentru care invectiva era un

mijloc, ceea ce culoarea este pentru artistul pictor.
Exilul care l-a maturizat, l-a transformat în istoric-
grav şi imparţial. De la istoric el avea erudiţia, o
memorie care ţinea de miracol şi darul de a sesiza
evoluţia şi viitorul evenimentelor.

Romanii formulau astfel dorinţa pentru ultimul drum

- "Sit tibi terra levis". Voi face aceaşi urare cu
cuvintele poporului român - Fie-i ţărâna uşoară.

3. Note şi Comentarii

Am ales cu bună ştiinţă alăturarea unei bune părţi din

corespondenţa dusă cu mine a dnei dr. Virginia
Munteanu Şeicaru, sora maestrului căreia el şi
cunoscuţii îi spuneau Veguţa şi discursul lui V.V.
Stanciu, ţinut la parastasul lui Pamfil Şeicaru,
duminecă, 23 Nov. 1980, în biserica misiunii catolice,
din simplul motiv ca fiecare dintre cei doi, dintr'un
punct de vedere total diferit, ne apropie, de marea
personalitate a lui Pamfil Şeicaru.

Sora maestrului, doctor în medicină, se îngrijea la

vârstă de aproape 77 de ani de sănătatea fratelui ei
Pamfil, cu acelaşi mare devotament pe care l-a arătat
şi pacienţilor ei, dar nu mai când i s'a permis să-şi
exercite meseria ei nobilă. Şi asta fiindcă a cunoscut
temniţele comuniste unde a stat cinci ani, şi unde a
învăţat să suporte în tăcere suferinţele sale trupeşti
dar mai ales pe cele sufleteşti. Cum însăşi ea ne-a
mărturisit, a învins toate greutăţile vieţii,
descoperindu-şi omul din ea cât şi din semenii săi.
Nereuşind să vadă pe cei din jur suferind s'a jertfit
pentru ei şi pentru mica fericire ce în multe cazuri le-
o putea aduce. Prin urmare a preferat podoabele
spirituale, umilinţa şi sărăcia bogăţiilor materiale,
virtuţile ascetului, plăcerilor trecătoare şi vane, iar
dragostea ca s'o împartă din mana cerească
nevoiaşilor, recunoaşte că a învăţat-o de la copiii
avuţi sub oblăduirea ei, aceşti îngeri i-au dat tăria s'o
ţină săpată, cu cer, în inima sa, slujind-o până ce firul
vieţii îl vor tăia nemiloasele parce şi noi credem că îl
va duce mai departe, până în limbul divin, descris de
Dante.

Iubirea împregnată de nevonovăţia albă, cum este

puritatea crinului din sufletul pruncilor, ne aminteşte
că şi Mântuitorul deşi obosit, după o zi nu tocmai
liniştită, i-a rugat pe Apostoli să-i lase pe copii să
vina la el. Dar în acest context ne vine în minte
prinţul Miuşchin, eroul romanului dostoievscian,
Idiotul. Acesta după ce a petrecut mai multe luni,
într'un sanatoriu din elveţia revine la viaţă, reînvăţând
de la copiii din grădină, pe limbajul îngeresc al
jocului, iubirea cea adevărată, singură de origine
cerească, mântuitoare pentru om.

Se ştie, cum eu însum şi am sris-o de mai multe ori,

în ultima scenă din Faust II, copiii nou născuţi morţi
îl părăsesc pe Pater seraphicus cu a lui chemare la
Domnul, urmând ca să-şi însuşească experinţa
pământească şi plină de păcate a lui Faust. Fără
îndoială, prin Dostoiewski, ortodoxismul dă şi el o
lovitură ereziei faustice şi unei sotereologii, mai mult
decât mefistofelice.

Am evocat aceste câteva rânduri în memoria dnei

Veguţa pe care în scrisul ei, căci personal nu am
cunoscut-o, am simţit-o stăpânită de o sfinţenie nu
din această lume, una ce te face să vrei să fi mai bun,
demn de a iubi pe om ca pe o făptură ce poartă un
chip asemănător cu al bunului Dumnezeu.

Pamfil Şeicaru împresionat şi el de grija plină de

jertfe ce i-o aduca sora lui a promis să scrie despre
această femeie neobişnuită, a celor patru Evanghelii
cât şi a scrieril stoice a ce lui Marc Aureliu, dar din
păcate, n'a mai ajuns să o facă. De unde se adevereşte
că bucuriile femeii cum spunea dna Virginia o
constituie răbdarea cu care ea poate duce greutăţile
vieţii fără să cadă.

De la început e cazul să arăt că acestei femei atât de

devotate, Viorela fiica maestrului îi făcea o mare
nedreptate, apostrofundu-mă într'o epistolă după cum
urmează: "Dar unde nu te urmez este în opinia despre
Veguţa. Eu ştiu influenţa pe care o luase asupra
tatălui meu şi câte lucruri tata mi-a ascuns sub
influenţa ei".

Dar Viorela, se arăta total obtuză faţă de activitatea

tatălui şi nu e prima oară că o va face, cu o naivitate
ce nu-ţi poate smulge decât compătimirea. Vroia să-l
ducă pe maestru în Franţa unde prin ajutoarele
primite de la asociaţile foştilor combatanţi de război
să-i asigure o pensie şi o locuintă unde să-şi trăiască
traiul ca un pensionar, lipsit de grija zilei de mâine.
Dar nu e sigur că Viorela fiind bolnavă iar soţul ei cu
un ajutor de şomaj nu nutreau speranţa, de fapt, să
trăiască ei după veniturile bătrânului, la care se
puteau socoti şi veniturile ce le puteau aduce lucrările
marelui ziarist de care Claude, soţul Viorelei tot
spunea că până acuma ca zestre a soţiei sale nu a
primit decât simple "căcăreze".

Atitudinea o plasa pe Viorela în domeniul stupizeniei

şi aducea dovada că ea nu cunoştea nimic din
activitatea maestrului, nici Curentul nu părea să-l fi
răsfoit măcar din curiozitate, dar mite să se întereseze
de planurile sale de viitor, socotite drept nişte vise pe
care le întreţinea incitat de soră sa, Veguţa. Nu e greu
să se demonstreze că raporturile dintre cei doi erau
chiar inverse, de cele presupuse de Viorela.

P. Şeicaru a fost de totdeauna o fire volunlară, care

aşa cum nu s'a lăsat condus de soţia sa Tantzi, cu care
a trăit peste 40 de ani, nu putea să se schimbe tocmai
la bâtrâneţe şi încă sub influenţa surorii sale, care
numai o fiinţă autoritară nu era, viaţa a învăţat-o să
rabde, în niciun caz, nu să-şi conducă fratele
înfluenţându-l cum presupunea fata maestrului. Fără
îndoială între cei doi erau relaţii, nu de ieri, de azi,
prin care femeia îşi admira fratele, aşa cum de pildă
Laure de Balzac îşi arătase de la începutul carierierii
sale încrederea în geniul fratelui său, încă de pe când
Balzac scria sub pseudonim, romane de aventuri
influenţat de Walter Scott.

În consecinţă recunoaşte, cu mândrie, că viaţa ei e a

umbrei ce îl însoţeşte pe maestru, rolul său este acel
de a-i îngriji sănătate în sensul menţinerii unui
echilibru, ca puterea lui de creaţie, să-şi păstreze
capacitatea: "Nu mai de a-i vedea mulţimea
manuscriselor - toate de sute de pagini - sutele de
articole scrise în decursul acestor 33 de ani de viaţă,
departe de Ţara lui! Cum rog pe Dumnezeu să-l
întărească, să-i menţină seninătatea sufletească". Pe
când răspunsul maestrului e mereu acelaşi: "E
suficient să-mi vadă faţă, să-mi prindă o urmă de
grije şi numai ce-l aud: Veguţa, nu trebuie să ai nici
un fel de griji. Eu trebuie să-mi execut programul
vieţii mele. Ce vrei, de la 18 ani până acum, trebue să
las pentru istoria neamului nostru, tot ce am trăit, am
analizat, nu preocupări personale. Rangurile politice
nu m'au preocupat, de-aceea analiza mea va fi
dreaptă!"

Îşi va observa fratele ca nimeni altul, încât va putea

afirma cu certidudine: "Niciuna din acestea e vorba
de funcţiile mintale cele mai înalte (conştiinţă,
atenţie, citire, memorie, vorbire, citate în paragraful
de mai sus n.n.) nu prezintă nicio scădere. memoria
lui şi puterea de creaţie, când începe să scrie, ies 10-
11 pagini fără nici o ştersătură, pentru mine care îl
urmăresc în activitatea lui de 10 ani - doar lipsă lunile
când dorul mă face să plec în Ţara mea - cu greu de
egalat. Toată capacitatea lui de creaţie n'a suferit până
la această vârstă de 83 ani şi 6 luni, nici o scădere.
De-asemeni nu a prezentat niciodată un sindrom
psihic şi nu-i nici băutor. ba da să nu uit, mare băutor
de cerneală albastră, căci el şi la ora actuală scrie tot
cu tocul. De aici şi greutatea de a avea peniţe bune.
Acasă mi-au procurat cei mei în vârstă, mai având
rămăşiţe de pe vremea când nu întrebuinţând stiloul".
Păstrarea respectivă pe lângă o împărtăşanie
tradiţionalistă reprezintă legătura cu o viaţă a
idealurilor, prin toc şi peniţă, având drept cerneală
seninul albastrului ceresc, omul semnează partea
eternă a destinului său astfel că de câteori se ajută de
respectivele ustensile de creaţie are impresia că îşi
repetă pe limbajul muritorilor tainica destăinuiere a
legendei după care în timpul primei geneze, ele s'au
nascut pe masa scriitorilor profeţi din bucata de
magmă aurită desprinsă din razele unei stele
căzătoare. El, artistul rămâne părtaş la masa tăcerii a
Spiritului, alături de cei de mai cred şi astăzi, în
ritualul originar al scrisului. Pamfil Şeicaru, fidel
tocului, peniţei şi cernelei face parte din veşnicia
acestor aleşi ai sorţii.

Potrivirea dintre cele două spirite, frate şi soră, merge

până acolo încât idealurile lui devin şi ale ei, astfel
femeia ca o Ană, cu încredere totală în jertfa soţului
ei Manole, ne apare orbită de acţiunea sa, nu-l poate
bănui de trădare, pe cel mai apropiat om al lor, Vasile
Dumitrescu, de unele că scrie convinsă, ca fratele ei,
de un fals adevăr următoarele: "Dincolo de carte şi
condei, pentru el nu există nimic. Aşa a fost toată
viaţă. Acum când scrie (e vorba de Pamfil Şeicaru
n.n.) el este la birou, înconjurat de sumedenie de
ziare şi diverse tratate, trebuind să fie gata cu cele 50
de pagini, adaos la cartea care urmează "Problema
naţionalităţilor în Uniunea sovietică" (aşa e titlul
complet n.n.). "Cartea este tradusă - adică
manuscrisul - dar evenimentele îl determină să
adauge tot ce este în ultima vreme. Trebuie să apară
înaintea zilei de 15 Inuie. Cum îi va apare - zilele
acestea - cartea de la editură o veţi primi. cum regret
că nu sunteţi aproape! Mult aş fi dorit dl. doctor care
l-a văzut să fi avut o picătură din inima dânsului
pentru un român în străini, şi în hotel şi sărac cum
este de 32 de ani. Norocul lui, acest Vasile, căruia nu
i-a aflat asemănare. Măine 2 Mai va fi la noi, pentru
fratele meu mare bucurie. Poate îi aduce cartea, dacă
a apărut la editură. Aceasta-i este viaţa". (Din
scrisoarea datată cu 1 Mai 1977)

În acelaşi timp o miră faptul ca făcându-şi primul

examen medical mai serios din viaţă lui el, mereu în
plină sănătate şi cu o putere de muncă cerebral cum
numai rar se mai vede. Maestru a fost tare tulburat:
"omul acesta, fratele meu care o viaţă întreagă a dus
lupta adevărată de adevărat român de 33 de ani, el
care a creiat o serie de mânuitori ai gândului, ai
criticii, ai analizelor în gazetărie, atât de cominte şi
înţelept a fost când viaţă i-a arătat şi altă formă a
trecerii prin ea. Sunt momente când el dinamicul,
arată o oboseală, o paliditate a feţei, o somnolenţă
care pe mine atât mă îngrijorează. Cui să spun, la
cine să alerg". Şi adaogă semnificativ: "Bietul Vasile,
a plecat zilele acestea din Muenchen pentru el
ebsenţa l-a făcut să fie mai accentuate aceste stări", şi
ne dă răspunsul, neînţelegând că şi dna Veguţa cade
în aceeaşi plasă a visului prin influenţa directă a stării
sufleteşti a fratelui ei, aşteaptă o carte fără să fi iscălit
un contract cu o editură al cărei nume plutea în
marele necunoscut, dar acest adevăr niciunul dintre
cei doi nu vroia să-l afle. Pentru cine cunoştea firea
maestrului, confundând realitatea cu producţiile
imaginaţiei sale fără de care nu putea trăi, fiindcă ele
îi mânau tot înainte în viaţa sa creatorare, am zice că
Vasile D. a intrat în rolul unui om care aduce ploaia,
îl amăgea că-i publică manuscrisele în editura lui care
de fapt era bună de fier vechi, în zadar se lăudase
public că l-ar fi costat 37.000 de mărci; oricum am fi
aprobat felul cum îl amâna de pe o zi pe alta cu
publicarea unor cărţi ce nu puteau în condiţiile
actuale niciodată să fie editate dar Vasile abuza de
încrederea maestrului avută în dânsul, şi acceptam că
nu se putea altfel. Chiar marele ziarist se lăuda cu un
traducător al operelor sale în limba engleză, de fapt
inexistent deoarece John Halmaghi nu îşi putea
asuma o atare misiune fiind în primul rând prea
comod pentru o astfel de întreprindere, să nu zicem
leneş deadreptul. Cât priveşte o prefaţă la
Finlandizarea Europei - Der Weg nach Helsinki -
semnată de Franz Josef Strauss nu se putea realiza
deoarece politicianul practica alianţa ruso-germană
sub protecţia căreia a făcut nişte afaceri cu DDR-ul
partea de răsărit a Germaniei aflată sub ruşi, încât
dacă, ar fi trăit, opoziţia atât de flămândă să
compromită pe cei foşti la putere, aşa cu ar fi suferit
şi Strauss cel puţin furcile caudine sub care a trecut,
total nemeritat fostul cancelar Kohl. Deci colaborarea
dintre Strauss şi Pamfil Şeicaru se arăta ca o
imposibilitate şi pentru mine personal e o dovadă
faptul că nu mi-a scris în acest sens, cu mult înainte
încerca să-mi sugereze că s'ar putea apropia de prim-
ministrul Bavariei, dar eu cunoscându-i prea bine
situaţia şi antirusismul m'am grăbit, ca prieten, să-i
tai aripile, ori maestru amintindu-şi de acest lucru nu
s'a lăudat cu o faptă sortită să aibe doar direcţia către
România adresată celor ce nu au mai dorit să-l
publice, cum bine s'a putut deduce din lucrarea
Scrisori din Emigraţie.

Deci aş, fi salutat iniţiativa acestui V. Dumitrescu

despre care dna Veguţa mai aminteşte, revenind
asupra subiectului: "Acum aşteaptă (se înţelege
Pamfil Şeicaru şi sora lui n.n.) zi după zi să-i apară o
carte care după ea îi aduce altă bucurie. E munca lui
în tăcerea cea grea. Vrea să-şi vadă în mâna lui rodul
muncii, tocmai a voinţei ce nu se vrea înăbuşită.
Aştept cartea mult dorită şi va veni de la o zi la alta,
apoi mutarea din hotel. Vei avea volumul imediat ce
va primi câteva exemplare. Aşa-i că este de admirat şi
de iubit? Sunt momente când nervii lui, simt oboseala
acestei vieţi de anahoret". (din Scris. 21-22 X 1977)

Mai mult ca sigur, de data aceasta intra în joc

Finlandizarea Europei, cu titlu schimbat de "nemţi",
carte ce-l va scoate din sărăcie pe autor, iar
intermediarul era tot bunul Vasile, la care se aflau de-
acuma manuscrisele cel puţin în româneşte dar
probabil şi în germană, a cărţilor "Finlandizarea
Europei" şi "Problema naţionalităţilor în Rusia
Sovietică" duse incă din 1974 la sfârşit, şi nu avea de
ce în următorii ani să le înapoieze maestrului,
deoarece publicarea lor mereu era, în aparenţă,
actuală.

V. Dumitrescu ar fi fost iertat de toate greşelile sale

anterioare, inclusiv panegiricele sale închinate
fostului dictator Ceauşescu, dacă în mod cinstit ar fi
adus înaintea opiniei publice manuscrisele
maestrului, propunând publicarea lor, după cum erau
recomandate, de unica valoare pe care o posedau. În
loc de asta, fostul pupil al lui Pamfil Şeicaru, le-a
predat autorităţilor, din ţară, demonstrândule până la
capăt cea mai onorabilă fidelitate. De altfel, prin forţa
împrejurărilor, fiind omul de cameră al celor doi
bătrâni, cum îi numea chiar dna Veguţa, nu se putea
ca ceva să dispară din casa lor, mai ales după moartea
maestrului întâmplată pe ziua de 20 Oct. 1980 fără ca
el să nu ştie. Din toate punctele de vedere a fost un
bine că dna Veguţă a murit înaintea fratelui său, încât
a fost scutită să descopere un Iago în cel pe care-l
considera cel mai credincios fiu al lui Pamfil şi
totodată preţuit şi de ea, în mod deosebit.

În scrisoarea din 18-19 XII 1977, dna Veguţa mă

anunţă că de Crăciun pleacă acasă, şi maestrul nu ştia
că s'a despărţit de la toţi cunoscuţii spunându-le că nu
se vor mai vedea niciodată, deci avea presentimentul
morţii ei apropiate; în rândurile primite de mine, e
drept că se plângea de suferinţele sale trupeşti, dar nu
pomeneşte cu nici o vorbă despre o despărţire
definitivă, probabil că vroia să mă scutească de vreo
declaraţie prea melodramatică, mai ales că epistolar
mi s'a prezentat ca o fire stoică, necunoscând teama -
angoasa numită de existenţialişti, - faţă de moarte ci
împăcarea senină, cu moartea sentiment moştenit de
la păstorul Mioriţei: "De ce plec?" Oviedel sunt tare
prinsă în dureri, fac totul fără nici un răgaz, în virtuea
voinţei. Mă supără mult de tot în ultimele luni, o
insuficienţă cardiacă ce nu-mi dă linişte la mers.
Trebue să mă opresc în drum, până mi se linişteşte
respiraţia şi mai ales biata inimă să-şi ia valea
liniştită. Nici nu mai vorbesc de reumatismul
generalizat. Mult îmi pare rău că am început să-mi
iau forma unui semn de întrebare! Dar totuşi merg,
nimic nu-mi poate opri această voinţă ce m'a stăpânit
toată viaţa".

Dar pleacă fericită ştiind că eu am să-i port de grije şi

îl iubesc pe fratele ei, ca un copil adevărat. (Cu
această ocazie şi-a amintit, şoptindu-i inima, puţin
mai înainte mi-a scris că fratele său, Pamfil, mă
consideră fiul său adoptiv deci i-aş fi dânsei nepot).

Mai la urmă, m'a rugat să-i transmit fratelui ei

următorul sfat: "Când îi vei scrie, sfătuieşte-l să evite
răceala, să nu bea apă rece şi să nu abuzeze de
coardele vocale. Îi spui ca de la matale, şi te va
asculta te asigur".

În aceste cuvinte, atât de simple, îşi deschide inima,

ca o floare mare a iubirii, o soră dăruită îngrijirii
fratelui ei, prin uitare de sine, dă dreptate îngerilor că
dragostea adevărată e o creangă înflorită în paradis,
unde-i şi cresc mugurii fără să se scuture vreodată.

Aşi spune la sfârşit că dna dr. Virginia Şeicaru

Munteaunu (Veguţa) a purtat în fiinţa ei harul de a fi
Om.
Prin discursul său V.V. Stanciu se aşează chiar la
polul opus, când întâlnirile lui cu P. Şeicaru au fost,
în decursul unei vieţi, destul de rare, întâia oară şi-au
susţinut debuturile de advocaţi la Curtea de Juraţi din
Bucureşti, deci vom fi obligaţi să notăm încă un
început al maestrului pe lângă cel din literatură şi
ziaristică, figurând şi avocatura, de care însă s'a
despărţit de totului de vreme.

În camera Deputaţilor, în care din 1929 au activat

amândoi, cu ocazia discutării Mesajului, ei au avut
poziţii diferite. Discursul "Contra dictaturii", publicat
în Monitorul Oficial, a provocat reacţia lui Şeicaru,
acesta l-a şi întrerupt de câteva ori,. De fapt Şeicaru
transformase problema politică într'una sociologică şi
dacă ar mai fi putut fi de faţă i-ar mai fi formulat
câteva obiecţii, oricum asta nu mai e posibil, după
obiceiul strămoşilor recurge la dictonil că "Despre
morţi numai bine".

În continuare V.V. Stanciu doreşte să-i facă o schiţă

de portret pentru a reaminti celor care l-au ştiut
anumite trăsături caracteristice sau să-l descrie celor
ce nu au avut ocazia să-l cunoască.

Trebuia să-l cunoşti pe acest om ieşit din comun în

ţara sa natală, ca să simţi prestigiul ziarului său,
admiraţia cititorilor şi teama politicenilor care se
ştiau vulnerabili. La aceasta se adăoga invidia creată
prin reuşita sa rapidă profesională, un proverb persan
zice că nimeni nu aruncă cu pietre în pomul fără
fructe. Pe aceeaşi tonalitate lirică ni se dă noua
situaţie din exil al marelui dispărut: "În exil, fie că era
în Spania, în Franţa sau în Germania, el era Albatrosu
lui Baudelaire, aripile sale de gigant împiedecându-l
să meargă. Spaţiul este un factor important în destinul
unei fiinţe. În zadar părăsim un spaţiu, el rămâne în
noi şi determină anumite gânduri şi un anumit
comportament".

Se înţelege că putem trage, bine pregătită, concluzia

pe care o urmăreşte autorul, dar ea e mai mult decât
obiectivă deoarece se acoperă cu cel mai clar adevăr:
"Şeicaru a rămas român în toate ţările; fidel
pământului său natal şi poporului său. Aşa cum o
plantă are nevoie de o anumită calitate a pământului
de a se desvolta, omul are nevoie de un anumit mediu
pentru a se realiza".

Atunci când vorbeşti de importanţa spaţiului în

desvoltatea sentimentului românesc noţiunile sunt
depăşite, el nu este unul geografic aşa după cum îl
vede Frobenius ci ceva mai evoluat prin Spengler şi
Blaga, mai ales ultimul susţinea unul existent
spiritual, fără să aibe vreo legătură cu spaţiul
geografic, odată ce românii şi saşii au trăit în acelaşi
mediu fizic, totuşi ca spiritualitate s'au desvoltat total
diferit. Dar advocatul abil, nu se referă la mediu decât
ca posibilitate de a permite realizarea unui om, ceea
ce este cu totul altceva, deci poate răspunde la
întrebarea ce şi-o pune: "Cum se explică miracolul
reuşitei acestui om?". Mai întâi, violenţa era apreciată
într'o ţară tânără. Violenţa verbală. Occidentul este
mult prea cuminte. Lui îi este teamă de violenţe,
chiar şi de cele ale gândirii".

Aş adăoga faptul că violenţa verbală desigur, e o

formă de a-ţi exprima mânia într'o stare de multe ori
vecină cu violenţa. Deci, sunt situaţii în care această
violenţă este o formă sinceră a luptei politice şi
sociale pe care de pildă Apusul n'o mai recunoaşte,
deoarece poporul a devenit cuminte, el nu mai
conduce, i-a lual locul clasa politică aceasta aranjează
toate pe după culise, de multe ori vorba cuminte este
mărturia unei negocieri discutabile. Am dat de
exemplu acuzaţia adusă de jurnaliştii nemţi polemicii
lui P. Şeicaru când el exprima, fie şi pe un ton mai
pasionant, o serie de adevăruri supărătoare, ce
trebuiesc înconjurate fiindcă nu e cazul ca ele să fie
pronunţate şi deci se cer înlocuite cu minciuni sau
mistificări în cel mai bun caz.

Deci violenţa nu e însuşirea doar a unui popor tânăr

ci în primul rând liber, şi astfel discuţiile atacate cu
violenţa, de multe ori barbară, de către revoluţionarii
francezi înainte de teroare, nu mărturiseau libertatea
oratorilor sau întâlnirile din Hyde Park nu e o dovadă
tot în sensul pe care îl susţin, privind libertatea
omului de rând?

Şeicaru intrat în lupta politică, putea să ţie un discurs

liniştit când se confrunta cu nişte abateri flagrante de
la lege şi ordinea publică? Prin urmare, în tonul
violenţei barbare e important să răsune adevărul şi-
atunci orice manifestare polemică e posibilă.

În continuare, autorul se contrazice când susţine că

Şeicaru a avut toate calităţile să reuşească în
respectivul mediu, şi enumeră însuşiri ce nu aveau
nicio legătură cu violenţa, care e o culoare a
pictorului în vorbe, nu are nicio valoare până nu o
arunci pe pânză, în contact cu alte culori (citeşte idei)
începe să prindă contururi deci roşul să ajungă unul
ce-ţi întunecă privirile de mânie, fără să fie însă
singura tonalitate disponiblă: "Muncitor dârz,
memoria sa ţine de miracol. Îndrăzneţ cum trebuia.
Căci el nu se mişca într'o lume vătuită pentru a
cultiva eufemismele ci în jungla politică".

V.V. Stanciu vorbeşte de calităţile contradictorii ale

firii lui P. Şeicaru şi noi am zice că în ansamblul lor
aceste manifestări se completează la o fire vulcanică
impulsionată de o voinţă prin care sentimentele şi
emoţiile înving, nu rar, raţionamentele reci, deşi de
cele mai multe ori juste; ne vom confrunta cu atare
treceri de la o stare la alta, marele ziarist poate fi
violent şi timid, brutal şi tandru ceea ce într'un tablou
ar corespunde unei furtuni pe care când o crezi mai
nimicitoare, devine deodată liniştită, iar marea pe
care a răscolit-o se face una cu cerul încât dacă nu ar
fi prima mai închisă, cu greu le-ai deosebi în infinitul
transformat în albastru. Şi-atunci dacă vom admite că
trecerile sale de la o stare la alta ţin de exteriorul său,
sau mai precis violenţele sale izvorăsc tocmai din
înclinările lui, terminate într'un cult al frumosului,
adevărului şi binelui, ele, lovite de arme străine
determină ceea ce nu-i în firea lui, izbucnirile de
mare mânie. Şi aici îi putem da de pildă pe marii
părinţi ai Bibliei adeseori pradă mâniei provocate de
păcatele oamenilor, însuşi Mântuitorul înfuriat pe
zarafii care au făcut piaţă în Casa Domnului a pus
mâna pe bici, alungându-i din templu.

Adică am vrut să spun că schiţa de portret executată

de V.V. Stanciu este excepţională dar numai dacă o
privim din exterior, aşa cum ne-a avertizat de la
început chiar autorul ei, fără pretenţii de a defini total
un om atât de complex cum a fost şi este prin opera
sa, un Pamfil Şeicaru.
De unde noi credem că pe adevăratul Pamfil Şeicaru
îl găsim în scrisorile dnei Veguţa, dedicat ca un
anahoret al Sub Zodia cărţii şi a studiului, aflat în
febra, aşteptării să-i sosească o carte proaspăt editată.

Dar să continuăm descrierea lui V.V. Stanciu, foarte

apropiată de chipul maestrului pe care-l văd oamenii
prin oglinda propriilor ochi: "Am simţit această
tandreţe când vorbea despre România sau despre fiica
sa. Era mai degrabă un antidemagog decât un
antidemocrat şi un revoltat mai mult decât un
revoluţionar. Veritabil iconoclast, toţi idolii partidelor
politice fură pentru el tot atâtea ţinte".

Fără îndoială a existat şi această faţă a luptătorului

politic, Pamfil Şeicaru, neînscris în niciun partid, nu-i
plăcea să fie subordonat nimănui, nu a uitat idealul
pentru care au murit camarazii lui, în timpul primului
război mondial, le-a închinat mănăstirea şi Biserica
Sf. Ana de la Orşova unde au căzut la primul atac-al
inamicului apărând pământul sacru al Patriei, şi a
lovit crunt în cei ce-au devenit exploatatorii, în
primul rând, al ţăranului român, pătura socială din
care se trăgea şi el. Luând toţi idolii partidelor
politice drept ţinte, sigur că aceştia s'au răzbunat pe
el, răzpândind anonim, calomnii neverosimile, lupta
dreaptă nu corespondea măsurii lor mărunte, şi astfel
fără nicio verificare, a devenit popular acel "un etaj,
un şantaj", astfel că niciodată nu s'a mânjit cu noroi
o faţă mai nevinovată ca cea a marelui ziarist Pamfil
Şeicaru. Oricând stau la dispoziţia celor, am mai
scris-o, care ar putea demonstra cu documente
incontestabile, măcar unul din celebrele şantaje
lansate de marele nostru ziarist.

În continuare V.V. Stanciu citează un portret literar al

lui Pamfil Şeicaru prezentat de romancierul Cezar
Petrescu, pe care-l redăm şi noi: "Neobosit, el trece
prin viaţă ca pe Calea Victoriei, cu bastonul şi haina
descheiată, împingând trecătorii şi oprindu-se, ratând
o întâlnire importantă, pentru a contempla în vitrina
unui librar o carte, care tocmai a apărut; ireverenţios
cu un personaj sus plasat şi croind drumul unui
cerşetor orb".

Să recunoaştem marele talent al celui pe care

maestrul îl considera un Balzac al românilor, Cezar
Petrescu, acesta în câteva rânduri reuşeşte să
căracterizeze un om pentru-o viaţă, subliniindu-i
insolenţa faţă de cei mari şi compasiunea pentru cei
umili şi ofensaţi.

V.V. Stanciu adaogă: "Trebuie să constatăm că într'o

lume în care toţi aleargă în ajutorul învingătorilor,
această eleganţă morală este rară şi frumoasă. Acest
ziarist mira, izbea, şoca cititorul care îl aproba sau în
dezaproba, dar nu rămânea indiferent".

Cinste pentru acest domn Stanciu, care deşi nu făcea

parte din clasa revoltaţilor lui Pamfil Şeicaru a reuşit
să-i aducă un sublim elogiu, închinându-se marelui
său talent de ziarist, dar nu se opreşte ci consideră că
"exilul l-a maturizat, l-a transformat în istoric-grav şi
imparţial. De la istoric el avea erudiţia, o memorie ce
ţinea de miracol şi darul de a sesiza evoluţia şi
viitorul evenimentelor.

Un mare pamfletar Barbey d'Aurevilly spunea că nu

scrii istorie decât dacă urăşti sau iubeşti iar marele
Iorga, el însuşi polemist, făcea diferenţa dintre
pamfletistul de cuvinte şi pamfletismul de idei.

"Şeicaru fu acest polemist pentru care invectiva era

un mijloc, ceea ce culoarea este pentru artist".
Laudaţia priveşte geniul artistului care era, dar nu în
culori cu în cuvinte: marele Pamfil Şeicaru.

Şi reamintindu-ne, spune dl. V.V. Stanciu, unde

suntem şi ce fel de eveniment cinstim, precum
romanii pentru ultimul drum rostim un "Sit tibi terra
levis" tradus însă în limba poporului român: "Să-i fie
ţărâna uşoară".
Sfârşitul cărţii a doua