Corespondență între

Dr. Dc. Ovidiu Vuia și Pamfil Şeicaru

Scrisoarea 1 - 50

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

(Cu Pamfil Şeicaru in exil)

(Falsul de la editura Almarom)

Compilat la 02.04.2023 de Rita Vuia

 CORESPONDENŢĂ CU PAMFIL ŞEICARU
- note şi comentarii -
 
 
(1) Scrisoarea lui Pamfil Şeicaru din 2 Oct. 1976

Stimate dle Vuia

 
Vă răspund scrisorii dtale cu data de 1 Oct.
Încep cu amintirile lui Fany Rebreanu.
 
Citind scrisoarea dtale mi-am amintit de o satiră a lui Grigore Alexandrescu “Minuni în vremea
noastră nu văd a se mai face”: Realmente este un miracol că Fany Rebreanu să-şi scrie amintirile. În
lunga mea carieră de gazetar - voi împlini în 1978, 60 de ani de exercitarea profesiei, 12 ani am
făcut, în afară de articole cu caracter politic, cronică dramatică. Ori în această lungă durată nu am
avut prilejul să-i pot consacra măcar un rând actriţei Fany Rebreanu pentru simplu motiv ca nu i se
încredinţa nici măcar un rol cât de modest în distribuţia sutelor de piese reprezentate. Îmi amintesc
că în 1924, Al. V. Valjean, marele avocat era director al Teatrului Naţional, îmi mărturisea greutatea
pe care o avea de a satisface o rugăminte pe care i-o făcuse Liviu Rebreanu de a distribui şi pe Fany
într-o piesă. Bietul Valjean nu izbutea să-i dea un rol, socotind-o total lipsită de talent. Ori greu de
crezut că Fany şi-a găsit la o vârstă înaintată, în 1965-1968 ar fi avut între 72-75 de ani, o vocaţie
literară. De altfel reese şi în explicaţia pe care o dă insuccesului romanului Gorila, “datorită
intervenţiei unui mare director de ziar care simţindu-se vizat îl obligă pe scriitor să-şi schimbe opera
după cum i se dictează”. Prea puţin măgulitoare, prezentare a lui Liviu Rebreanu care de teamă îşi
creia romanul cum i se dicta. Blata Fany a semnat ceea ce altul care pe notele ei nevoiaşe, i-a
modificat literar textul.
 
Între mine şi Rebreanu relaţiile au fost amicale. Nici nu puteai să te cerţi, cu Liviu, fire tare potolită.
Prin 1931, dacă memoria nu mă înşeală, la mine acasă s’a făcut lectura piesei lui Gib. Mihăescu
“Pavilionul umbrelor” la care am invitat pe Liviu Rebreanu, la acea dată director al Teatrului
naţional. Mărioara Ventura ceruse o piesă originală pe care s’o înterpreteze. Liviu a acceptat, după
lectură să se prezinte piesa lui Gib Mihăescu cu Mărioara Ventura ca protagonistă. Şi nici într’o
împrejurare relaţiile noastre n’au fost schimbate. Acaparat de Curentul şi ulterior s’au mai adăogat
două ziare Evenimentul şi Rapid plus Curentul Familiei, era explicabil de ce nu mai aveam legătură
cu mişcarea literară. Abia în 1940 (n.n. cum cartea a apărut în jar. 1941, articolul maestrului nu
putea fi datat decât cel mai devreme cu 1941) am publicat în Curentul un lung articol (patru pagini
de ziar) consacrat “Istoriei Literaturii Române” de Călinescu cea mai neruşinată batjocură a unor
mari figuri ale culturii româneşti. Cel mai mare filozof al Românilor era Cilibi Moise un evreu
vânzător ambulant la Focşani care nici nu ştia să scrie, îşi dicta cugetările zeţarului. Ce
deosebire este între un avocat şi o roată care scârţâie? Pe avocat trebuie să-l ungi ca să vorbească şi
roata s’o ungi ca să nu mai scârţăie.
 
Pentru neruşinatul Călinescu filozoful Conta “scrisese o filozofie de băiat de popă”. Vei înţelege
acest dispreţ dacă îţi voi spune că Vasile Conta a ţinut un lung discurs în 1878 la modificarea
articolului al 7 din Constituţie combătând încetăţenirea în masă a Evreilor. Călinescu îşi asigura
situaţia pentru epoca Anei Pauker. Nega valoarea literară a Istoriei Românilor sub Mihai Viteazul de
Bălcescu. Şi ca să-ţi dai seamă de cutezătoarea neruşinare a individului, scriind despre geniul pustiu
a lui Eminescu a publicat o serie de fotografii ale eroului Avram Iancu în faza dureroasă a epocii în
care cu mintea rătăcită de durerea provocată de ingratitudinea Vienei, rătăcea prin munţi ogoindu-şi
durerea cântând din fluier. Constanţa Hodoş a evocat popasul lui Avram Iancu în satul ei. Era o
copilă de geniu. În jurul lui Iancu tot satul era strâns şi plângeau în timp ce Iancu îşi spovedea
durerea prin arii pe care el le creia.
 
Bineînţeles că la articolul meu de stăpânită analiză, n’a cutezat să răspundă. Asupra lui Vasile Conta
am citit un studiu admirabil publicat în 1965 sub regimul comunist de un tânăr Gogoneaţă.
 
Din ce mi s’a spus în acest roman Gorila, Liviu Rebreanu a căutat să-l defăimeze pe Nichifor
Crainic cu care avusese în 1928 un conflict. Dar contribuţia memorialistică a actriţei Fany Rebreanu
nu face decât să se încoloneze în atacurile ce s’au dat împotriva mea după 23 August 1944. Toate
m’au lăsat indiferent. A fost o vreme în care a ataca pe Şeicaru creia o notă de antifascism bine
apreciată la partid. Eu am fost condamnat la moarte la 21 Mai 1945 din ordinul expres al
Moscovei. Cred că eşti lămurit.
 
În ce priveşte Istoria Presei o am în manuscris. Cum am scris-o în 1950 când stăteam la Palma de
Mallorca, rectind-o mi-am dat seama ca nu este suficient de documentată şi îmi rezerv s’o
revizuiesc când termin publicarea în germană a unor serii de cărţi. Îţi voi trimite o broşură “Davai
ceas” pe ziua de 30 Sept. Nu ştiu dacă ai citit “La Roumanie dans la Grande Guerre” o lucrare de
500 de pagini apărută în 1969 la Paris. Dacă te interesează voi cere editorului un exemplar dar te
previn costă 40 de mărci. Broşura s’o socoteşti ca o atenţie prietenească.
 
Ţim să-ţi atrag atenţia că bunicul tatălui meu a venit pe la 1820 cu oile de pe Târnave din satul
Şeica, se numea Petru Şeicaru. S’a aşezat în judeţul Buzău la satul Moisica. Era o regiune de păduri
de frasin şi avea poiene cu iarbă tare placută oilor. Precum vezi Transilvania a colonizat Vechiul
regat; judeţele Prahova, Buzău, Râmnic, Brăila şi Ialomiţa.
 
În bună parte locuitorii sunt originari din ciobanii care au coborât la câmpie. Nu mai vorbesc de
Dobrogea în care imensa majoritate a Românilor este din Transilvania. Dta ai un nume tipic
transilvănean.
 
Îţi voi anunţa la timp cărţile şi editura germană la care vor apărea în cursul începutului de
Noiembrie: Naţionalităţile şi Rusia sovietică o lucrare de 450 de pagini şi la sfârşitul lui Decembrie
“Finlandizarea Europei-Conferinţa de la Helsinki-Yalta”.
 
Aş vrea să ştiu oraşul Giessen în ce parte a Germaniei este situat în raport cu Muenchen. Aş mai
vrea să ştiu ce specialitate ai ca medic. Cine ştie dacă nu voi face cândva apel la dta?
 
Până atunci în speranţa ca voi avea plăcerea să vă cunosc şi personal, te rog primeşte o caldă
strâgere de mână
al dtale Pamfil Şeicaru
 
Note şi comentarii
 
Răspunsul lui Pamfil Şeicaru dat scrisorii mele, a fost mai mult decât surprinzător: marele ziarist se
arăta gata de a-mi fi partner stabil de corespondenţă, întrecându-mi toate aşteptările. Personal m-aşi
fi mulţumit cu un simplu răspuns, dar foamea şi setea lui după oameni cu care să stea de vorbă,
având un anume nivel cultural era de nestăvilit. Nietzscenianul din el supus voinţei la putere,
desigur că era dublat de o mare dragoste de viaţă reprezentată de lumea pusă în discuţie, a ideilor.
 
Rezumându-mă la întrebările ce i le-am scris, bine se observă că mi-a dat la fiecare un răspuns, fără
să-mi fie greu sa constat, după cum se va vedea, că a făcut-o cu deplină sinceritate.
 
Dacă la aprecierile privind pe Fany Rebreanu, devenită scriitoare la vârsta trecută de 70 de ani, cât
şi asupra limitelor sale de artistă nu mai avem nimic de adăogat, la fel de juste ne apar părerile
autorului nostru deloc măgulitoare în legătură cu prezentarea de catre soţia sa a unui Rebreanu care
din teamă îşi modifica romanul după cum i se dicta.
 
Menţionează, relaţiile sale cu Liviu Rebreanu au fost întotdeauna amicale şi îşi aminteşte că în anul
1931, dacă asupra datei memoria nu-l înşală, la el acasă s’a făcut lectura piesei de Gib Mihăescu,
Pavilionul umbrelor, pe atunci directorul Teatrului naţional a fost Liviu Rebreanu de unde se explica
prezenţa sa la respectivul eveniment. În această calitate după lectură el a acceptat să fie jucată având
în rolul principal pe Mărioara Ventura. Deşi timp de 12 ani, din anul 1918, P. Şeicaru pe lângă
articole politice a scris şi cronici dramatice, prin apariţia Curentului şi ziarelor Evenimentul şi
Rapid, plus Curentul familiei, s’a depărtat de viaţa literară, deci treptat şi de Liviu Rebreanu. Dar
cum i s’a spus în romanul Gorila, Rebreanu a căutat să-l defăimeze pe N. Crainic cu care avusese,
în 1928 un conflict.
 
E locul să insistăm puţin asupra acestui capitol, nu tocmai plăcut pentru marele romancier, mai ales
că apogeul ciocnirii cu N. Crainic a fost atins în 1931, an în care se realizează lectura piesei lui Gib
Mihăescu, în prezenţa lui Rebreanu în casa lui Pamfil, încă o dovadă că la respectiva dată nu putea
fi vizat el, ca participant activ în atacul respectiv.
 
Faptul că N. Gheran, alături de Crainic îl aminteşte şi pe Şeicaru printre dirijorii din umbră ai
polemicii, ne demonstrează că nu numai Fany Rebreanu se încolona în atacurile date împotriva lui
Şeicaru, dar după 23 August a existat o epocă în care a-l defăima pe marele ziarist însemna o notă
de antifascism apreciată de partid, dar ea intrase şi în gândirea de rutină a literaţilor şi istoricilor,
asociind numelui său cinismul şi venalitatea, fiindcă şi-a pus condeiul – ceea ce era de neiertat pe
acele vremuri întunecate – în slujba ideilor de dreapta susţinând dictatura antonesciană.
 
Trecând peste micul accident tendenţios prezentat de N. Gheran, e cazul să se ştie ca într’o presă
democrată, atunci când autorul îsi semna articolul el era responsabil pentru el şi nu directorul
publicaţiei, cum se întâmplă în comunism, acesta din urmă reprezentând mâna lungă şi atotştiutoare
a partidului, drăguţul de el. Directorul, forţat să facă faţă atâtor obligaţii legate de buna funcţionare
a patru publicaţii, dădea o anumită libertate colaboratoriilor săi, înlăturată în presa controlată de
aproape de cenzura puterii, inclusiv de publicare mai ales când era vorba de un personaj ca şi
Crainic de care îl legau relaţii vechi de bună convieţuire ziaristică. Aşa se explica de ce de pildă,
indiferent de sentimentele avute pentru Rebreanu atunci când Romulus Dianu i-a prezentat ca
document istoric scrisoarea lui Rebreanu adresată lui Ion Slavici pentru a fi angajat la “Ziua”, organ
finanţat de nemţi, ca redactor şi translator, după ce consultă diferiţi specialişti pentru confirmarea
autenticităţii actului dat, Pamfil Şeicaru era obligat să publice articolul respectiv, dând dreptul la
replică celui împricinat. (Acest principiu sfânt călcat în România de astăzi nu numai de presă dar şi
de posturile de televiziune ne demonstrează încă o dată că obiceiurile comuniste, totalitare sunt în
continuare mai mult decât respectate de culturalnicii ajunşi la putere).
 
Oricum Liviu Rebreanu răspunde, însfârşit, prin trei articole toate din aprilie 1931:
Cine-i Nichifor Crainic? (Adevărul literar şi artistic, 5 Aprilie 1931), Cazul dlui Nichifor  Crainic, 
(Adevărul, 9 Aprilie 1931, reprodus a doua zi în Dimnineaţa) şi Un ultim răspuns (Adevărul, 23
Aprilie 1931) când după mărturisirea chiar a lui Rebreanu, Crainic nu mai combate la Şeicaru,
fiindcă nu e văzut prea bine la Palat, ci la Universul.
 
Conflictul e regretabil şi fără îndoială a fost iscat de Crainic, încurajat de o serie de intelectuali
inclusiv ziarişti care nu vedeau cu ochi buni, ascensiunea unui ardelean în principalele posturi de
conducere ale culturii româneşti. (De necrezut dar adevărat, în anii lui 60, fratele mai mic al marelui
romancier, angajat ca cercetător principal la Academia română, continuă să-l defăimeze pe Liviu
Rebreanu în cel mai neomenesc mod, uitând ca toate greşelile ce, eventual, le va fi savârşit în viaţa
lui, devin mărunte, lipsite de orice importanţă înaintea unicei creaţii rebreniene, reamintindu-ne că
şi soarele îşi are petele sale. Nu de mult, mi-a fost dat să aud din partea unei năsăudene reproşul
adus memoriei lui Liviu Rebreanu că nu şi-a ajutat la bătrâneţe mama, când avusese nevoie de
ajutorul lui. Un lucru cel putin nereal, odată ce una din suroriile scriitorului a întrat prin căsătorie
într’o familie bucureşteară bine înstărită, descrisă de altfel în romanul Răscoala).
 
Dar oare faptul că Dostoievski a fost un mai mult decât pasionat adept al jocurilor de noroc i-a
diminuat din prestigiul de mare scriitor, nu numai al Rusiei?   
 
Doar la noi un G. Calinescu în Viaţa lui Creangă insistă în mod exagerat asupra unor defecte
trupeşti ale humuleşteanului cu scopul de a-l diminua negustându-i, el orăşeanul Ioanide
ţărănismele primitive, scăldat “în noroiul cel mai de jos” (N. Timiraş). Dar oare aceluiaşi
Dostoievski i-a prejudiciat ca scriitor faptul ca a suferit de epilepsie ori din contra?
 
Rebreanu s’a ferit timp de doi ani să răspundă atacurilor înjurioase dar după ce chiar Gândirea
însăşi devine pilonul loviturilor duse împotriva sa, el nu mai putea să tacă în continuare.
 
Deşi nici romancierul nu îmbracă mânuşi fine de mătasă, pentru el vorbeşte admiraţia avuta înaintea
declanşării conflictului, pentru Gândirea şi poezia lui Crainic.
 
Mobilul spurcatei polemici nu întârzie să apară după publicarea documentului prin care Nichifor
Crainic prezintă fişa de poliţie a inculpatului scriitor însoţită de amprentele sale digitale din 1910, la
care Rebreanu va trebui sa facă anumite referinţe biografice.
 
Astfel scrie, acesta din urmă, pentru a despovăra pe tatăl sau, învaţător cu nouă copii, a urmat
cariera militară. Absolvind Academia militară, ajunge sublocotenent activ într’un regiment unguresc
de infanterie. Curând părăseşte armata lucrând ca mic funcţionar, pentru a rezista în ţară, până îşi va
găsi un mijloc de existenţă. Deci, când a avut suma adunată, a plecat în România, acolo prin
sprijinul lui Mihail Dragomirescu a putut să lucreze la diferite ziare, scoţându-l din mizeria iniţială.
În Febr. 1910, este arestat şi anchetat de Siguranţa Statului, ca la mijlocul lui Iunie să fie predat
autorităţilor ungureşti şi dus la tribunalul din Gyula. Acolo a fost învinuit ca în timpul cât a fost în
armată a deturnat 500 de coroane. De fapt în 1907 însărcinat cu conducerea popotei a avut o
pierdere de 500 de coroane realizată din administrarea aplicată banilor alocaţi. Raportând pierderea
i s’a cerut să înlocuiască suma pierdută, dar trecând în România, fără să-şi fi achitat datoria,
zugrăvit ca şovin periculos a fost condamnat la trei
luni închisoare ca după vreo două săptămâni, sentinţa să fie anulată şi scriitorul pus în libertate.
 
Analizând la rece lucrurile, pe vremea când încă eram aliaţii Austro-Ungariei, faptul că un supus al
acestui stat a trecut în România uitând să-şi plătească datoriile, justifica oarecum procesul intentat,
mai ales ca scriitorul n’a putut da socoteală despre modul cum s’au pierdut cele 500 de
coroane. Gurile rele susţin şi astăzi ca în tinereţe Rebreanu ar fi avut patima jocului de cărţi, la care
ar fi pierdut suma respectivă. De altfel însuşi Rebreanu, prin figura lui Titu Herdelea nu s’a descris
în romanele sale drept un tip prea moral.
 
În fapt, tocmai pe baza legăturilor amicale româno-ungare, s’ar fi cuvenit să i se trimită învinuitului
întâi o somaţie şi numai dacă cel vizat n’ar fi reacţionat să fi început urmărirea penală. Ori cum încă
la Bucureşti i s’au făcut formele de puscăriaş, fotografiat i s’au luat amprentele digitale, pentru noi
este o dovadă că la urma urmelor întregul demers de expulzare se bucura de sprijinul unor
denunţători români, astfel că s’au aplicat măsuri ca întocmirea fişei antropometrice aplicate ca unui
criminal de drept comun total disproporţionate faţă de valoarea sumei, care nici n’a mai fost luată în
discuţie odată cu eliberarea din închisoarea maghiară a scriitorului.
 
Din Septembrie 1931 Rebreanu se va mai vedea pe coridoarele tribunalului cu N. Crainic într’un
proces intentat de cel de al doilea dar nu se ştie dacă s’a renunţat la el sau s’a ajuns la darea unui
verdict. Deci, era vorba de N. Crainic şi nu de Pamfil Şeicaru. Întreaga chestiune va fi reluată cu
ocazia primirii scriitorului ca membru al Academiei române dar, se zice mai târziu sub cupola
veneratei instituţii cei doi şi-au dat mâna, Crainic susţinând ca s’au porcărit destul, să nu mai fie
supăraţi dar Rebreanu i-a dat replica meritată: “Nu, pardon, tu ai fost porc! Şi nici azi nu ştiu
pentru ce. Eu n’am făcut decât să ripostez târziu.” Dacă întâmplarea a avut loc, nu ştim, l-am citat şi
de data aceasta pe N. Gheran, un judecător nu prea obiectiv al faptelor dar aici îi dăm dreptate că
Rebreanu nu a spus decât adevărul.
 
Şi să recunoaştem oricât l-am admira pe Crainic de data aceasta era vinovat de a fi stârnit a furtună
într’un pahar cu apă, dar cu mult rău făcut adversarului său, în numele unei moralităţi şubrede care
nu putea să ierte un păcat al tinereţii şi acela rămas până astăzi neelucidat.
 
În legatură cu scrisoarea publicată de R. Dianu adresată de Rebreanu lui I. Slavici pentru a-l angaja
la Ziua ca redactor şi translator, înainte de a condamna va fi necesar să ne referim la unele
evenimente nu lipsite de importanţa lor. Astfel în timp ce nemţii au ocupat Bucureştiul şi ca prin
minune soţia sa Fany a reuşit să salveze manuscrisul capodoperei Ion să nu cadă în mâinile lor, în
cercurile româneşti Rebreanu era insultat că ar fi spion al armatei de ocupaţie, aşa cum o descrie
chiar el, într’o nuvelă ceva mai lungă, de ce?
 
În acest sens după pacea de la Buftea, Rebreanu ameninţat din toate părţile se înţelege ca a căutat
sprijinul bătrânului scriitor ardelean, astfel că scrisoarea respectivă nu constituie un act de trădare
cum a fost prezentată ci demonstrează situaţia tragică în care se afla marele romancier, datorată
aceloraşi feţe palide care i-au provocat expulzarea din România şi care-l ameninţau să nu-şi mai
poată câştiga în mod cinstit, datorat cabalei lor mizerabile, minimul necesar pentru traiul său zilnic.
 
Prin urmare Pamfil Şeicaru avea dreptate atunci când în scrisoarea ce mi-a adresat-o susţinea ca nu
el se afla într’un grav conflict cu Liviu Rebreanu ci teologul cu veleităţi de ziarist, N. Crainic.
 
În ce priveşte problema romanului Gorila, aceasta e mult mai complexă.
 
Liviu Rebreanu după polemica dusă, nu putea avea păreri bune despre Crainic, pe care le-
a exprimat şi public dovedind că nu se teme de el şi în niciun caz nu ar fi schimbat acţiunea
romanului
Gorila, în care nici nu putea spune mai mult decât a făcut-o în cele trei articole răspunsuri date
adversarului său. De pilda: “Dl. Nichifor Crainic deşi profesor de teologie (va fi interesant de
lămurit cum a putut ajunge clientul cârciumilor din Viena, educatorul viitorilor preoţi români) nu-şi
poate lepăda obârşia ţigănească pe care a trădat-o totuşi pentru a deveni “moralizatorul” neamului
românesc.” Sau: “este clientul tuturor cârciumilor şi tavernelor, în stare de ebrietate a insultat o
doamnă, într’un local, fiind apoi bătut de soţul doamnei jicnite; în cabinele particulare, cu femei de
stradă, procură scene de exbiţionism sadic, oferindu-se pe sine însuşi în spectacol...”.
 
Cu asemenea aprecieri nu prea măgulitoare, N. Crainic nu putea ajunge eroul principal al Gorilei,
nu corespunde tipurilor rebreniene, cu evidentă nuanţă mitică, după cum am arătat într’altă parte,
putea eventual să joace un rol secundar, Pirgu nu se bucura de favoarea geniului lui Rebreanu.
 
Mai departe, N. Crainic nu s’a remarcat ca un mare ziarist, fără să-i negăm talentul şi în acest
domeniu dar sigur nu era cap de serie. De ar fi fost el subiectul Gorilei nu putea să reprezinte
exclusiv politicianismul ci înaintea lui, mediul intelectual de la Gândirea şi să arate cum poate să
urce un intelectual treptele academice, aşa dar descrierile trebuiau să cuprindă alte obiectivări, în
sectoare total diferite de lucru.
 
Nu ne e greu să admitem că Fany n’a citit Gorila ci i s’a spus ca e nerealizat şi că eroul principal
Pahonţu ar corespunde marelui ziarist, iar în ce priveşte intervenţia lui asupra marelui nostru
romancier e imaginată deoarece Rebreanu ar fi refuzat să-şi schimbe acţiunea Gorilei, indiferent
cum s’ar fi numit marele ziarist, Crainic sau Şeicaru.
 
Dar confuzia de care se face vinovată Fany Rebreanu are loc atunci când nu eşti stapână pe ideile
tale, şi le însuşeşti de la o a doua persoană nu tocmai binevoitoare, probabil că şi ea
executa un ordin care nu se discută ci doar se execută.
 
Căci dacă N. Crainic nu poate fi modelul lui Pahonţu din Gorila, nu există posibilitatea decât că el
întrupează ca personaj de roman rebrenian pe Pamfil Şeicaru, bine cunoscut de Rebreanu atât din
spusele sale cât şi urmărind de aproape articolele sale din Curentul.
 
Aşa dar eroarea fundamentală a soţiei romancierului constă, în principal, în faptul că se referea, de-
acum la lucruri şi oameni de care îi lipseau cele mai elementare cunoştinţe.
 
Astfel, romanul Gorila nu e deloc nereuşit tocmai din cauză că eroul său principal Pahonţu, îl are
drept model întradevar pe cel mai mare gazetar al nostru, el merită denumirea de mare ziarist, şi
acesta este, incontestabil Pamfil Şeicaru. Se înţelege că în aceste condiţii, neretuşate în culise, el nu
avea de ce să pretindă ca Rebreanu să-şi schimbe opera, aşa cum o doreşte, şi în consecinţă putem
afirma că romanul Gorila aparţine întreg creaţiei rebreniene aflată în perioada sa de vârf, de creştet.
 
Şi pentru a-mi demonstra ideile, să nu ramână simple enunţuri nefondate, voi relua lectura
romanului Gorila, hermeneutic aplicându-i o analiză de text cu atât mai necesară cu cât despre
această lucrare din cauze pe care sigur le vom cunoaşte nu peste mult, s’au formulat păreri generale
influenţate de apartenenţa de partid a fiecăruia.
 
De la început aşi sublinia că am descoperit romanul chiar în biblioteca maestrului din apartamentul
său din Madrid de pe Av. Reina Vittoria, unde acuma de când  P. Şeicaru se mutase la Muenchen,
locuia cel mai apropiat colaborator al său din exil, N. St. Govora. Acesta din urmă când mi-a
înmânat romanul, cerut de mine împrumut să-l recitesc, fără să cunoască problemele ridicate de
Fany Rebreanu în legătură cu aceast roman, mi-a spus ca de la sine: “Pahonţu este tata Pamfil!” şi
continuă de parcă i-ar fi citit în inimă: “În împrejurările respective şi el ar fi procedat la fel”. Şi
cine, oare, îl cunoştea mai aproape decât Govora?
 
Pentru a ne da mai bine seama de profundele şi adevăratele semnificaţii ale romanului Gorila de
Liviu Rebreanu, considerăm că e locul să-i urmărim evenimentele cu oamenii lor în plină mişcare.
 
Ne e greu să acceptăm că Pamfil Şeicaru nu ar fi cunoscut acţiunea şi conţinutul povestirii în care îl
găsim descris în cele mai veridice trăsături ale caracterului său, nu mai că imaginaţia scriitorului l-a
amestecat într-o naraţiune ce nu avea legătură cu destinul marelui ziarist Şeicaru, cel ce n’a murit
împuşcat de un tânăr frate de cruce, cum se întâmplă în creaţia lui Rebreanu. În prima scrisoare ce
mi-a adresat-o ca răspuns, pentru a nu complica lucrurile s’a mărginit să-mi arate că el nu a avut
niciun conflict, niciodată cu Rebreanu şi prin urmare argumentările lui Fany Rebreanu erau definitiv
desfiinţate, mai ales că N. Crainic, aşa cum am văzut, în niciun caz directorul Gândirii nu putea fi
considerat, înainte de toate un mare ziarist.
 
În primul capitol “Întorsătura” are loc logodna lui Teofil Drugeanu cu fiica marelui avocat
Constantin Rotaru şi a soţiei sale Eva, (prilej prin care ni se prezintă elita politiciană a vremii cum
se cere de altfel unui roman zis cu temă politică).
 
Cu totul secundar ne apare perechea generalului Cornoiu şi a soţiei sale, căreia i se atribuie ideea de
a fi vorbit de o criză permanentă a omenirii, pe care Rotaru (înalt, voinic, cu părul foarte nins şi cu
faţa tinerească trandafirie, cu ochi albaştri sentimentali) o completează, considerând că de fapt
există o criză aproape endemică, războiul mondial sfârtecat însuşi sistemul nervos al omenirii
provocându-i o rană morală. Dar ce e caracteristic acestui domn e tendinţa spre împăcare a
lucrurilor, că de fapt însăşi viaţa e mişcare şi zbucium, deci criză, numai moartea îi pune capăt prin
nemişcare şi inexistenţa.
 
Pe acest fond facem cunostiinţă cu Octavian Utalea, unul din cei mai mari industriaşi ai ţarii,
antisemit, căsătorit cu domnişoara Clarisa, fiica prea frumoasă a bancherului Leopold Goldstein.
 
În fine apar şi Belcinenii întovărăăşiţi de doamna Teleman. Să reţinem descrierea fostului de două
ori ministru: “Era vanitos şi plin de încredere în propriile-i calităţi, socotindu-se superior tuturor
oamenilor politici. A intrat în politică imediat după război. S’a înrolat în partidul naţional, nou la
modă atunci, unde asistentul universitar găsea mai uşor acces la posturile de comandă... Azi la
patruzeci şi cinci de ani, era profesor la facultatea de drept şi de două ori fost ministru. Părea mai
tânăr, cu păru-i negru fără un fir alb cu mustaţa retezată englezeşte, cu privirea fixă, iscoditoare
înăsprită de nişte ochelari cu ramele groase. O aroganţă calculată să-i sporească demnitatea îi dădea
o înfăţişare antipatică deşi se străduia, mai ales în saloane, să se facă iubit printr’o afabilitate
exuberantă. De origine modestă, tatăl său fusese un sărman funcţionăraş la căile ferate îi plăcea să
pozeze în senior; de aceea s’a însurat tărziu, în ajun de-a deveni ministru, cu Cristiana Tomşa, mult
mai tânără, dintr’o familie mare şi cu zestre mare...”.
 
Cu deosebitul risc de a nu descrie toate personagiile, voi zăbovi la cel ce ne interesează în mod
deosebit, prezentat cu numele Toma Popescu-Pahonţu al cărui portret se suprapune cu al lui Pamfil
Şeicaru, la vârsta de 33 de ani, aşa cum a avut ocazia să-l cunoască şi scriitorul ardelean: “... pe uşa
mare, parcă ar fi fost împins şi totuşi ţanţoş, un domn tânăr, înăltuţ, îmbrăcat într’un sacou sur
închis, cu faţa negricioasă dungată de sprâncene stufoase ce se îmbinau deasupra unor ochi
scânteietori, cu părul negru pieptănat lins pe spate şi descoperind o frunte largă, frământată înainte
de vreme”.
 
Fără îndoială e portretul fidel al lui Pamfil Şeicaru din tinereţe, păstrat în expresia lui dominată până
la bătrâneţe de o viguroasă juneţe, de unde i-am face o comparaţie fiziognomică privind şi chipul lui
Nae Ionescu stăpânit şi el de acelaşi fel de sprâncene impregnând puternic şi expresia feţii
filozofului.
 
Cum vom avea ocazia să arătăm şi în corespondenţa de faţă, duşmănia ziaristului pentru filozoful
român a rămas cu totul statornică, nezdruncinată de marea trecere a timpului, ori personal aş
sublinia că deosebirea spirituală dintre cei doi o putem determina plecând de la sprâncenele stufoase
definitorii pentru fiecare în parte.
La Pamfil Şeicaru, cum ni-l înfăţişează fotografia ce mi-a dat-o marele ziarist la vârsta trecută de 80
de ani, sprâncenele stufoase împodobesc pregnant o faţă deschisă spre cei din jur, ochii lui
scânteietori le vorbeşte, îmbrăţişându-i, ajunge la sufletul lor prin cunoaşterea istoriei, în primul
rând a românilor. Se evidenţiază halatul de casă, cu reverbere de oglinzi mătăsoase, purtat ca pe o
togă de senator roman prin ea încearcă să-şi ascundă nevoile zilnice nu din trufie ci cu speranţa
într’un viitor mărinimos, cărţile sale aducându-i îndestularea traiului, vis avut dar neîmplinit nici de
marele scriitor francez H. de Balzac, înrudit cu el ca mod de fiinţare întru Fiinţă.
 
Am putea susţine citind în stelele sprâncenelor stufoase că e vorba de un om ce-şi trăieşte în văzul
tuturor, existenta, în articolele sale de ziar scrise de el zilnic, ca şi în cărţile lui nu are nimic de
tăinuit, nici chiar în culmea neatinsă de idealurile sale.
 
După criteriile lui Lavater, dacă am întâlni boltirile frunţii cu desenul stufos al sprâncenelor ne-am
da seama că ne aflăm în faţa, nu se poate altfel, al unui soi al pământului îmbinat cu purităţile
cerului, sau Pamfil Şeicaru numit pe limba comună, un mare şi talentat ziarist, scriitor şi istoric
politic fără să uităm înclinaţiile sale literare manifestate printr’un stil al inimii cum e definită poezia
de cei ce o cunosc bine.
 
Total altfel se prezintă figura lui Nae Ionescu sub sprâncenele sale stufoase, ochii îşi ascund
nuanţele, privirile se îndreaptă spre interior, preponderent spre adâncurile lăuntrice pe care însa nu
caută să le descopere prin reflexele meditaţiilor Raţiunii ci recurge la posibilităţile vrăjitorului
însuşite în Exerciţiile spirituale ale lui Ignatio de Loyola, demonismul lui îi pun în legătură cu
impulsurile faustice pe care învăţatul ortodox din el, le condamna cu asprime. Dacă înclinaţia spre
comorile dinlăuntru îi dă dreptul, după legenda sprâncenelor stufoase, să fie considerat filozof,
drumul său duce la o cunoaştere a esenţelor ce depăşesc realul, aparţin nu devenirii şi trecerii ci
veşniciei şi structurilor originare, mereu aceleaşi, urcuşul duce în capătul lor până la tronul
dumnezeirii. Întocmai ca Eminescu în Sărmanul Dionis, Nae Ionescu are intuiţia a ceea ce există
dincolo, posibil să fie ajuns incă în viaţă prin trăirile mistice cultivate de asceţi sau de artiăşti. De
unde cultul eului prefigurând cele trei tipuri mistice, a pelerinului, a mirelui şi a sfântului
constituind tot atâtea modalităţi de percepere a unui Absolut cum este Dumnezeul ortodox, specific
în tăriile sale relevante. Iată deci o zestre ideativă pe care a urmat-o nu numai dascălul ci şi elevii
săi, formând o strălucită pleiadă de creatori, fiecare s’a realizat după măiestria sa proprie, pecetea
originară pe care le-a dat-o marele lor guru, Nae Ionescu.
 
Urmaşii filozofului, românii de astăzi, forţaţi probabil şi de împrejurările istorice, l-au contestat, pe
acest Heidegger în ediţie ortodoxă, semn peremptoriu că nici nu s’au obosit să-l înţeleagă,
socotindu-l un trăirist, ceea ce înseamnă că au confundat mijlocul cu scopul în sine. Fiindcă ideile
ionesciene spre deosebire de D. Hume nu se adaptau constant la simţul comun de gândire ci în
prealabil impun un studiu sistematic al metafizicei pentru a pricepe sensul trăirilor preconizate.
 
Revenind la paralela dintre Pamfil Şeicaru şi Nae Ionescu, desigur amândoi sunt ziditori de suflete
numai ca între ei există o deosebire esenţială, pe când ziaristul încearcă să-l înalţe pe om referindu-
se la evenimentele zilnice ale istoriei şi caută să le descifreze înţelesul lor adânc, ce poate fi definit
ca o filozofie politică, de altfel prin stilul său oral direct comunicat cititorului reînvie pe marii
oratori greci şi romani, articolele sunt în acelaş timp şi artistice, cel de al doilea, filozoful Nae
Ionescu nu poate evita limbajul uneori extrem de întortochiat fiind frecvent vorba de o schemă total
abstractă, ne stă de pilda un Kant sau Hegel, de unde sistemul său e o teorie care se adresează
înţelepţilor gândului, chiar şi atunci când traduce pe graiul ortodoxismului învăţatura lui Isus
Cristos.
 
Pentru a ne da seama de respectiva diferenţiere – în acest mod vom putea să ne explicăm poate cel
mai dureros conflict al culturii româneşti - e destul că citim articolele de fond din Curentul lui
Pamfil Şeicaru şi să le comparăm cu articolele lui Nae Ionescu din Roza vânturilor (editate în exil
de M. Eliade) pentru a ne da seama că primele izvorăsc dintr’o fire pasionată, manifestată de cele
mai multe ori vulcanic, gata de a se confrunta pe faţă cu adversarul său, fiind vorba de un pericol
iminent ce ameninţă omenirea, perceput de intuiţia genială a ziaristului căpătată prin intervenţia
harului divin, deci referinţa e şi la un act săvârşit cu ajutorul misterului necunoscut, pe când
filozoful Nae Ionescu are un caracter ascuns sub masca lui demonică, el îşi ţese planurile în cea mai
gravă tăcere, preocuparea lui o constituiesc problemele teoretice generale, raţiunea slujind drept
mărturie veşnică prin iluminarea sa de credinţă, de unde, bazat pe însuşiri incompatibile existente
între cei doi, Nae Ionescu nu dă o prea mare importanţă istoriei, pasiunea majoră a lui Pamfil
Şeicaru.
 
Cine va lectura portretele închinate de Şeicaru unor mari personalităţi româneşti (N. Iorga, C. Stere,
Oct. Goga) îşi va da seama că geniul acestui Plutarh al Românilor, naşte din facultatea de a reface
pe fiecare din faptele lui zilnice mai caracteristice, la care a asistat chiar autorul însuşi, cunoscându-
i personal, deci bine, pe cei în cauză. De-aici, relaăţiile sale cu I. G. Duca, primul ministrul ucis în
1933 de legionari, vizitat nu o dată la reşedinţa sa de la Măldăreăşti, sau convorbirile cu C. Şterea la
reşedinţa de la Bucov unde s’a retras, rămân memorabile, depăşesc prin pulsul lor vital simpla
relatare istorică se transformă în cronici de înaltă tensiune literară.
 
E aproape de prisos să mai adaog că firea ascunsă a filozofului, greu de descifrat, se remarcă prin
concluziile sale mai mult decât surprinzătoare, ceea ce a şi contribuit la nimbul meritat ce i s’a
conferit de ascultătorii săi, subliniindu-se calităţile gândirii sale de o prospeţime continuă dublată de
o luciditate de-a dreptul demonică.
 
Am insistat în mod deosebit asupra acestei paralele fiindcă ea va forma obiectul nenumărator
scrisori ale maestrului şi nu în cele din urmă am considerat că tocmai simbolistica ce o exprimă
conformaţia sprâncenelor stufoase remarcate de oricine i-a cunoscut personal ori din fotografiile
rămase, se poate deduce de la prima privire caracterul atât de diferit ce-i despărţea pe cei doi, încât
întâlnirea spirituală dintre ei o putem considera o mare nenorocire, nu atât a lor, cât a culturii
româneşti, deja semnalată.
 
Dar am mai spune că diferenţa dintre naturile lor vizionare o putem evidenţia şi din raportul lor cu
Dumnezeul în care credeau şi unul şi altul: în timp ce filozofia lui Nae Ionescu îl apropie pe om de
Dumnezeu, aflat undeva dincolo mai sus şi mai pur, Pamfil Şeicaru îl percepe între lucrurile
pământului, unde El necunoscut şi nevăzut, se revelă omului prin frumuseţea naturii ca şi creaţie
divină, şi mai trebuie să subliniem că această atitudine se apropie de sofianismul ortodox pe care i l-
am atribuit, pe buna dreptate, şi lui Tudor Arghezi.
 
Reîntorcându-ne la acţiunea romanului Gorila, din capitolul întâi am mai insista asupra a două
aspecte. Primul, cu legături deosebite în evoluţia ulterioară a romanului, are loc atunci când
Belcineanu îi prezintă lui Pahonţu pe soţia sa, parcă un fluid nevăzut îi leagă incă de pe acuma pe
cei trei, “Cristiana întoarse spre Pahonţu nişte ochi, ficşi, distanţi, cu privirea stranie care fermeca şi
îndepărta în acelaşi timp. Dădu din cap aproape imperceptibil. El se înclină ceremonios. Când se
îndreptă întâlni iar privirea care însă acum era rece de parcă nici nu l-ar fi văzut. Încrucişarea
privirilor n’a durat decât o frântură de secundă căci dna Belcineanu s’a reîntors simplu către dna
Teleman să continue convorbirea. Pahonţu însă mai rămăsese o clipă cu ochii ţintă la ea fascinat şi
revoltat şi ruşinat”.
 
Al doilea fragment priveşte numele de Toma-Popescu Pahonţu pe care scriitorul îl atribuise tatălui
Vasile Popescu, al cărui fiu Toma fiindcă-i semăna şi încercase de toate, fu poreclit,
Pahonţu. Desigur, respectând libertatea de creaţie a lui Rebreanu - ne vom aminti de o discuţie
purtată de fiica maestrului Viorela Şeicaru în Febr. 1981, cu un domn S. Schaffermann, autorul unui
calomnios articol: “La catafalcul lui Pamfil Şeicaru” în care acesta se  refereă la “adevăratul” nume
al lui Pamfil Şeicaru, Popescu. Iată câteva rânduri din răspunsul mai detailat al fiicei marelui ziarist:
“Întâi, tatăl meu se numea Şeicaru, nu este ruşine să te numeşti Popescu, nume românesc, dar vă rog
să luaţi câteva date precise: familia tatalui meu se numea Şeicaru; primul Şeicaru a venit cu turmele
de oi (se pare), de la Şeica din Ardeal, prin 1780 si s’a instalat în preajma comunei
Brădeanu. A urmat Petre şi după aceea fiul lui, Constantin Şeicaru, străbun al meu, protopop la
Tăbăreşti. Fiul lui Constantin, Haralambie, tatăl tatălui meu a fost trimis la carte, la seminar. A
intervenit un (sau primul) recesământ şi aşa bunicul meu, fiu de popă a fost înscris ca Popescu.
Când tatal meu a cerut reintegrarea patronimicului, care nu era un pseudonim de presă, întreaga
familie a avut dreptul la numele de Şeicaru, chiar bunicul Haralambie care fusese poreclit ca “fiu de
popă”.
 
În continuare, Liviu Rebreanu redă biografia lui Toma Popescu-Pahonţu - întru totul
corespunzătoare celei a lui Pamfil Şeicaru. Părinţii lui din Uda-Arges, tărani. N’aveau decât vreo
cinci stânjeni de pământ ca vatră a casei, deci au trăit în mare sărăcie. Pe copilul său Toma fiindcă îi
plăcea cartea, tatăl sau l-a dat la liceu, pe care cu toate greutăţile ivite ca foamea şi umilinţa, l-a
terminat cu bine, la Piteşti. Proaspăt bacalaureat la 20 de ani cu douăzeci de bani în buzunar a
plecat să cucerească Bucureştiul unde s’a înscris la drept şi litere. Curând devine pasionat cititor de
literatură inclusiv de poezii, colaborând la Bucureăşti şi la Piteşti pe la diferite ziare obscure, scriind
în deosebi, critici literare.
 
În realitate, Pamfil Şeicaru s’a instalat în Bârlad unde întradevăr, a scris recenzii literare, visând ca
Pahonţu să ajungă al doilea Titu Maiorescu sau mai mult decât el. Din această perioadă, datează
cartea poştală din 1 Sep. 1913 adresată de Pamfil Şeicaru aflat în Bacau-Oneşti şi trimisă lui Maur
din Galaţi, căruia îi elogiază poezia “Dor de soare” pe care i-a făcut cinstea să-l consulte în calitatea
sa de critic.
 
În rândurile respective de care ne vom ocupa într’altă parte, tânărul nostru îşi arată satisfacţia de a fi
descoperit un adevărat poet.
 
Deşi nu s’a dedicat propriu zis literaturii, Pamfil Şeicaru nu se va înstrăina niciodată de harul pe
care l-a avut, nu mai că poeticul devine parte din pana ziaristului şi scriitorului istoric, dând
frumuseţe cuvenită adevărului, pentru marii filozofi germani, ultimul constituie izvorul autenticei
frumuseţi.
 
În orice caz, marele ziarist, ca om de o rară erudiţie, atunci când critica falsa istorie a literaturii
române de G. Călinescu, avea calificarea respectivă şi în domeniul literar, să exprime unele mari
adevăruri ce nu şi-au pierdut nici astăzi valoarea lor inestimabilă.
 
Războiul - continuă marele ziarist şi romancierul pentru Pahonţu - a tras o dungă peste planurile lui
literare, în care începuse să se afirme ca şi critic. Frontul l-a terminat ca şi locotenent, rănit de două
ori, decorat de trei ori si cavaler al ordinului Mihai Viteazul (întocmai ca Pamfil Şeicaru). Restul
examenelor le-a luat după armistiţiu încât la sfâşitul campaniei din Ungaria, când şi-a lepădat
uniforma era posesorul licenţei în drept şi al unei ambiţii nemăsurate.
 
După ani de încleştare oamenii visau la o pace eternă într’o lume nouă, pură, idilică. Oricât în jurul
lui se vorbea de afaceri şi întreprinderi avantajoase, pe Pahonţu nu-l ispiteau averile. “Ambitiile lui
urmăreau o glorie albă, imaculată. Se dorea admirat de o lume întreagă pentru opera lui
binefăcătoare, o admiraţie dezinteresată ca a marilor savanţi, scriitori sau conducători de
oameni. Pentru asta ar fi trebuit timp mult şi el era grăbit foarte ca şi când i-ar fi fost frică să nu-i ia
alţii înainte”. O caracterizare proprie lui Lucien Rubempré idealistul, total departată de arivistul
Julien Sorel, ori de calculatul Rastignac.
 
Însfârşit, Pahonţu stabilit temporar la Alba-Iulia se căsătoreăşte cu Virginia fata lui Iacob
Stoica. acesta le cumpără în Bucureşti pe strada Pietăţii o casă arătoasă. Va avea doi copii un băiat
Virginiu şi o fată Ioana.
 
Pamfil Şeicaru, nu altfel ca eroul rebrenian Pahonţu, imediat după primul război mondial trecea
printr’o stare de spirit optimistă, asteptând să se facă, însfârşit dreptate şi clasei ţărăneşti în slujba
căreia s’a considerat marele ziarist, şi datorită originii lui, un soldat credincios până la moarte. Deşi
nu a făcut parte din niciun partid, evident simpatiile sale aparţineau mişcării ţărăniste începută de
învăţătorul Dobrescu-Piteşti continuată cu mult amplomb de Ion Mihalache, lui i-a închinat un
articol patetic intitulat “Un învins: Ion Mihalache” scris de Pamfil Şeicaru atunci când partidul
ţărănist şi-a pierdut identitatea prin fuzionarea sa cu partidul naţional condus de Iuliu Maniu.
 
În timpul mari crize mondiale din 1929, P. Şeicaru şi-a impus punctul de vedere privind
conversiunea datoriilor ţărănimii ceea ce cu siguranţă a dus la salvarea acestei clase niciodată
favorizată în ţara noastră.
 
În aceasta lumină, vom reveni asupra acestei probleme, Pamfil Şeicaru n’a fost un samănătorist cum
este etichetat de cei ce desconsideră valoarea curentului respectiv, el ca şi critic era simbolist ceea
ce nu-l împiedica să guste cu inima creaţiile artistice ale ţăranului român, sa-l considere cel mai
drag frate al său.
 
Iată cum descrie în câteva cuvinte, Liviu Rebreanu respectiva stare de spirit postbelică, notând că
“adversitatea sa împotriva ciocoilor şi împotriva celor ce exploatează ţăranul nu a însemnat o simplă
răbufnire de moment, nu s’a redus la simple imprecaţii de cafenea ci vor fi bazele stabile ale
activităţii ziaristului şi scriitorului de mâine: “Pahonţu (alias Pamfil Şeicaru) respira din plin
sentimentalismul umanitarist şi-l gusta cu nesaţiu”.
 
Revenit în Bucureşti Pahonţu–Pamfil Şeicaru va încerca să facă avocatură, văzând în justiţie un
prilej de a-şi pune în valoare talentul, dar după primul proces mic s’a vindecat de pasiunea barei.
(Că asta i s’a întâmplat şi lui Pamfil Şeicaru, lucru de necrezut dar adevărat, o aminteşte în discursul
său V.V. Stanciu ţinut la parastasul maestrului [publicat în partea a doua a cărţii] în care ni se
confirmă faptul că Pamfil Şeicaru a pledat câte un proces alăturea chiar de el).
 
În roman îl cunoaşte pe Rotaru, profesor la drept, cu el şi-a trecut cu brio doctoratul cu teza despre
Crima politică. Întretimp şi-a reluat scrisul având revelaţia politicii ca esenţă a vieţii, punând-o mai
presus de orice alte preocupări. Întâlnindu-se cu Titu Herdelea, eroul cel mai constant al romanelor
lui Rebreanu, Pahonţu îi mărturiseşte că politica e pâinea sufletului şi când acesta sceptic susţine că
a trecut şi el pe-acolo, Pahonţu crede că deosebirea dintre ei o constituie talentul ce-l are, lipsind cu
desăvârşire lui Herdelea.
 
Deci, în mod magistral, cu pană de adevărat maestru al romanului românesc, Rebreanu în prima
parte şi-a prezentat protagoniştii, politicienii timpului, pe Pahonţu în devenire mare ziarist, dar tot
acuma îi mai rămâne sarcina să se ocupe de partea adversă adunată în casa lui Traian Cumpănaşu,
un profesor în retragere după ce a căutat să facă, în zadar, carieră în Bucureşti. Cu studii strălucite la
Blaj şi Budapesta întors la mitropolie cu titlul de doctor, în cele din urmă s’a trezit un latinist de
forţă dar şi pensionar. Văduv avea doi copii, pe Vasile, purta numele bunicului din Cărpeniş satul lui
Cloşca, şi o fată Cintia, botezată cu numele iubitei poetului Properţiu, omagiul profesorului
de latină.
 
În casa lor se afla invitatul lui Vasile, studentul tânăr, Ion A. Ionescu. Merită să-i redăm portretul:
“Băiat de ţăran foarte sărac, cel mai mare dintre şase copii, a fugit de mic de-acasă muncind din
greu, încât de vreo doi ani îşi mai ajută şi părinţii cu câte ceva. Mijlociu de statură, lat în umeri,
făcea impresia unui luptător, mai cu seamă că şi faţa îi era colţuroasă şi frământată. În toată
înfăţişarea lui stăpânea energia şi o hotărâre aproape sălbatecă. Parea dârz şi neînduplecat ca o
stâncă. În ochii mici avea o strălucire atât defierbinte că îi lumina întreaga fiinţă, iar când râdea
figura i se înfrumuseţa de bunătate şi naivitate...”.
 
Începând discuţia cu Pahonţu tânărul Ionescu îşi arăta convingerile fără prea multe comentarii:
“Politicienii şi jidanii sunt nenorocirea neamului nostru.” Fiindcă Pahonţu ţine să minimalizeze
rolul evreimii în acest proces, Ion Ionescu i-o taie scurt că asta e credinţa lui şi adaogă cu glasul
schimbat de o emoţie dureroasă că pentru ea e gata să primească bucuros dispreţul, suferinţa, chiar
şi moartea.
 
Pahonţu evident pentru a pune discuţia pe un făgaş mai bine chibzuit, admite că orice credinţă este
sfântă dar ceea ce ne lipseşte e o disciplină morală, singura ce poate crea încrederea poporului. Şi
continuând să vorbească înflăcărat, vocea îi devenise parazitată de un hârşâit “care suna mai strident
şi uneori fals” tulburare ce nu-l va părăsi până la capătul vieţii, dar cu această ocazie va formula
nemulţumirile generaţiei care şi-a dat sângele pentru patrie, se pare în zadar: “... că din pricina
aceasta nu mai există interes general ci numai interes de partid care ocroteşte un clan sau o clasa în
dauna întregii ţări; din aceeaşi pricină legea e inexistentă de fapt, căci ori nu se aplică deloc, ori se
aplică după obraz; ca în toate ţările cei ce au pornit războiul în condiţiile ştiute s’au eclipsat demult,
lăsând cârmuirea pe seama celor ce au luptat, numai noi continuăm cu aceeaşi echipă de
neputincioşi care, conştient sau înconştient, ruinează ţara şi viitorul neamului că ne-am obişnuit să
trăim numai pentru burtă, fără nici un ideal, într’o laşitate scârnavă şi cultivând lichelismul cel mai
abject.”
 
Intervine împăciuitor Cumpănaşu, recunoscând că de multe ori între el şi copiii lui sunt neînţelegeri
organice ca şi când “am trăi în evuri diferite şi am vorbi limbaje diferite.” Totuşi el va crede până la
moarte că România n’are nevoie de răsturnări ci de o bună rânduială căci viitorul se construieşte nu
pe ruine ci pe temeliile moştenite. Şi când îl întreabă pe Pahonţu de ce nu e membrul parlamentului,
Pahonţu îi răspunde cu vorbele de-acum bine cunoscute ale lui Pamfil Şeicaru: “- Ei bine, eu n’am
loc în parlamentul ţarii pentru care mi-am vărsat sângele efectiv, nu la figurat! Înţelegi, domnule,
Cumpănaşu? Eu sunt incomod pentru că nu tac şi...”.
 
Întreaga discuţie se încheie prin reflexia tânărului student: “Vremea compromisurilor şi cârpelilor
s’a încheiat! Gânduri şi fapte noi trebuie să regenereze ţara batjocorită de toţi tâlharii!”
 
De-acum înainte, pentru a întelege intenţiile autorului va trebui să facem abstracţie de notele din
subsolul textului introduse cu scopul de a descrie mişcarea legionară în cel mai mârşav mod posibil
acoperite fiind cu citate luate din părinţii marxismului dar mai ales din autorii şi rezoluţiile
partidului comunist român. O atare tratare o considerăm falsă tocmai fiindcă în romanul “Gorila”,
Rebreanu nu face istoricul acestei mişcări, de altfel se referă la un eveniment special urmând cea
mai subtilă reducţie  fenomenologică husserliană. Autorul pune faţă în faţă pe anumiţi politicieni
reprezentativi, cu tinerii naţionalşti de ale căror gânduri şi atitudini istoria îi învinuie pe ei, că le-au
avut. Tot ce scrie în romanul Gorila e incompatibil cu părerile lui Rebreanu când după rebeliune
condamnă pe cei care au declanşat-o. Dar nepotrivirea e numai aparentă căci pe romancier nu-l
interesează fenomenul legionar, în genere, ci numai modul în care tineretul a fost împins să-şi
însuşeascăşţ un destin ce nu-i al lui, cum e cazul studentului Ion Ionescu, (un nume total anonim) de
ce el şi fraţii săi de cruce au devenit duşmanii zisei democraţii româneşti şi al statului de drept?
 
Pe Liviu Rebreanu îl interesează această evoluţie şi îi va demasca pe cei vinovaţi, până la urmă.
Dacă vrem să ne referim la un fapt istoric să ne oprim la mişcările studenţeşti din Iaşi, în anii de
după primul război mondial, când tinerii îngrijoraţi de viitorul lor pe care nu-l vedeau deloc
asigurat, au început să protesteze uneori destul de vehement. În loc să steie de vorbă cu aceşti
oameni disperaţi, mai mult, să caute să le vină în ajutor, politicienii l-au numit pe Manciu, prefect
de poliţie la Iaşi, o brută ale cărei fapte bine cunoscute se rezumau la a schinjiui pe studenţii prinşi
în flagrant că protestează, nemulţumiţi de situaţia lor. Când Codreanu l-a împuşcat pe respectivul
Manciu a devenit peste noapte erou, salvator al studenţilor şi mai pe urmă a fost achitat de curtea cu
juraţi, a doua mare greşeală când respectivul trebuia să fie condamnat pentru uciderea unui om, care
ocupa un post de funcţionar public, indiferent de circumstanţele sale atenuante, în nici un caz
Codreanu nu trebuia absolvit de orice responsabilitate.
 
În acest fel studentul Ion A. lonescu era îndoctrinat de alţii, cum nu se poate altfel şi asta fiindcă
politicienii, ei înşişi, au recurs la violenţă.
 
Cât priveşte antilegionarismul partidului comunist român era unul duplicitar,
urmărea să compromită mişcarea ca adversar politic, dar în acelasi timp căuta peste hotare să facă
afaceri cu cei ajunşi la o situaţie materială, fără nici o reticenţă morală. Astfel în ţară publicau cărţi
în care înfierau pe drept, uciderea marelui istoric şi om de cultură, N. Iorga, dar în acelaşi timp
făceau afaceri nu prea cinstite cu Boeru cel ce a condus echipa morţii care l-a lichidat pe marele
savant român. Dacă regimul comunist ar fi fost sincer în acţiunile sale s-ar fi cuvenit să ceară
extrădarea lui Boeru din Muenchen, dar pentru aşa ceva îşi dădeau seama că aveau mâinile prea
murdare de sânge omenesc. Cum se ştie, însă Boeru va cunoaşte salturi spectaculare în afacerile
sale, până când oamenii partidului comunist român i-au întors spatele iar ucigaşul lui N. Iorga a
murit într’un spital din Muenchen, bine merci, ca orice cetăţean onorabil. În ultimele zile, a avut
mustrări de conştiinţă, ca un Raskolnikov al istoriei subterane româneăşti, şi a mărturisit într’un ziar
din exil, “Stindardul”, public, că el n’a făcut parte din echipa ucigaşilor lui Iorga, angajatii
cooperaţiei din Ploieşti, ci a ţinut doar să-i apere pe cei vinovaţi de fapta lor, înaintea conducerii
legionare. De remarcat că niciodată Boeru nu l-a învinuit pe Horia Sima, care trăia la Madrid, că i-
ar fi dat ordin lui şi celorlalţi să-l lichideze pe Nicolae Iorga, de unde se vede că odioasa faptă a fost
executată de o mână de ucigşi, ca de la sine putere, şi astfel au făcut un rău nemaipomenit legiunii.
În exil a circulat o broşură privind cazul Iorga-Madgearu, în care Horia Sima descrie exact
evenimentele, echipa Boeru îsi “împlinise” misiunea, în timp ce comandantul lor o căuta, în
speranţa că va putea împiedica odioasele crime.
 
Acestea sunt adevăruri istorice care trebuiesc scrise de un nelegionar, cum sunt eu, copleşit în acei
ani de ruşine că trăieşte în exil alături de Boeru, criminalul lui N. Iorga şi V. Madgearu.
 
În schimb, Boeru în timpul vieţii împreună cu alde Uscătescu (în ţară, din timpul comuniştilor,
considerat bunul prieten al lui C. Noica, o dnă I. Mustaţă i-a dedicat o carte) şi A. Răuţă (marele
Mecena al soţilor Lovinescu - Ierunca, cu tot convoiul comuniştilor dizidenţi, colaboratorul lui Iosif
Drăgan şi prin el al regimului comunist din ţară) au constituit, cu încă vreo câteva persoane al căror
nume îmi scapă, un comitet de judecată condamnându-l pe Horia Sima, a fi inapt de a mai conduce
în exil mişcarea legionară, pe motiv că s’a culcat cu femeia deocheată a unui camarad (se zice
impotent) în casa căruia a locuit un timp, prin urmare a călcat morala legionară, pe care se înţelege
o respectau domnii mai sus citaţi în cârdăşie cu ucigaşul lui N. Iorga, Tr. Boeru!!! Dar oare mascata
cobaborare cu regimul comunist din ţară, nu era o acţiune mult mai imorală? Vorba lui Marin Preda:
condamnă un om fiindcă a violat o curvă.
 
Revenind la romanul Gorila, în acelaşi capitol, Pahonţu află vestea căderii de la putere a partidului
radical şi îi propune lui Rotaru să-şi părăsească imediat propriul partid pentru a trece la democraţii
conduşi de doctorul Ionescu, ceea ce după multe ezitări se şi întâmplă, Rotaru aduce faptul, în fond
trădarea sa, la cunoştinţa primului ministru şi totodată şeful său de partid. Lucrul va fi anunţat şi
public odată cu începerea capitolului al doilea intitulat, Vălmăşagul.
 
Serviciul făcut lui Rotaru din prietenie, i-ar fi putut aduce lui Pahonţu mult râvnitul mandat de
deputat. Se înţelege că Rotaru va căuta să-i răsplătească efortul aparent dezinteresat şi astfel îi cere
sa meargă alături de el. După o scurtă ezitare Pahonţu îşi pune iscălitura în semn de adeziune.
Hotărârea lui, subliniată de romancier, urmează să-I respecte însă principiul de a nu se înregimenta
nimănui, clarificându-şi independenţa, la timp. Nu vedem o contradicţie în atitudinea de a critica
violent activitatea partidelor şi încercarea de a se ridica prin ele, conform ideii că duşmanul se
combate mai eficace cu propriile arme: “Nici o poliţă nu poate angaja viitorul unui om de voinţă.
Numai talentul scrie viitorul şi timpul...”.
 
Prin Pahonţu, Rebreanu exprimă crezul de viaţă a marelui ziarist P. Şeicaru, de fapt cu toate
atacurile sale, idealul lui se putea împlini nu prin distrugerea unui stat ci prin reformarea sa,
conducătorii să-i fie aleşi prin valoarea ce-o reprezintă, păstrându-se structurile de natura tot
democrată. În acest cadru desigur violenţa nu-şi găsea locul ei pozitiv, de unde rezervele ziaristului
faţă de mişcarea legionară, noua ordine se putea realiza pe cale paşnică din această cauză de pilda
admiraţia sa pentru sistemul parlamentar, apărat în esenţa lui, ca de un democrat pur-sânge.
 
Înteresantă ne apare participarea sa la clubul din Calea Victoriei unde doctorul Ionescu pecetluia
metamorfoza politică a lui Rotaru prin discursul său elogiindu-l ca mare jurist, mare orator, om
politic şi mai ales mare român. La banchetul obligator ce a urmat la Luzana printre toasturi a fost şi
cel al lui Pahonţu: “...care în loc să tămâieze pe şeful partidului democrat sau să batjocorească
măcar celelalte partide, a cerut atenţie şi dragoste şi grije pentru tineretul român speranţa
viitorului...”.
 
Iată-l deci pe Pahonţu manifestându-şi independenţa politică punând de la început problema atât de
spinoasă a tineretului, cu adevărat speranţa viitorului. Desigur vocabularul aspru şi glasul lui hârâit
(acest simptom e repetat cu insistenţă) nu a căpătat decât puţine aplauze dar spre surprinderea
asistenţei doctorul Ionescu i-a mulţumit că a ridicat o problemă atât de actuală, asigurându-l
că va dovedi prin fapte tot interesul arătat generaţiilor tinere. Dar mai târziu când i-a şoptit lui
Pahonţu că aşa se face politică şi a clipit siret fără să se înteleagă dacă îl aprobă sau din contră îl
ironizează, de fapt şi-a înlăturat masca de demagog, definindu-şi maniera de a face politică şi să nu
uităm că era pe cale să devină primul ministru al ţării, nu era un cetăţean oarecare ci un politician de
vază al României.
 
Guvernul cade, partidul democrat vine la putere, Pahoţu în cele din urmă după alegeri iese deputat
pe când Rotaru e nemulţumit de numirea sa ca ministru fără portofoliu.
 
În acest capitol intră pe scenă şi Barbu Dolinescu, invitat de Pahonţu la el acasă. Ca personaj
principal îi vom descrie înfăţişarea: “Era cu vreun an mai tânăr decât Pahonţu, dar părea mai mare,
poate din pricina firelor albe ce-i mijeau pe tâmple. Avea o înfăţişare de mândrie bărbătească,
răspândind totuşi o simpatie cuceritoare. Faţa uscată cu pielea mată si nişte trăsături fine care însă
reunite dădeau o impresie de energie îndărădnică. Ochii vii negri cu sclipiri arzătoare, erau
într’adevăr ferestrele sufletului: privirea lor exprimau atâta sinceritate că în dosul lor nu mai putea
dăinui nici o taină şi nici o strâmbătate. Numai buzele subţiri, alcătuind o linie orizontală,
ascundeau parcă în rigiditatea lor o cruzime aproape în contrast cu tot restul. O cicatrice largă îi
brăzda obrazul drept de la coada ochiului la colţul gurii şi până la îndoitura bărbiei.”
 
Pahontu şi Barbu Dolinescu s’au legat prieteni de cruce, pe front, când au luptat în acelaşi batalion
de vânători, dobândind împreună cruciuliţa albastră, decoraţia Mihai Viteazul. După război viaţa i-a
despărţit dar în continuare îl iubea pe Barbu ca pe un ideal spunândui însă deseori “că viaţa ideală
pură nu se poate trăi, precum nimica absolut pur nu poate exista în lumea noastră pământească.”
 
Deşi Barbu ocupase posturi diferite de funcţionar, nu se acomodase cu superiorii săi, astfel că până
la urmă, după o nouă punere în disponibilitate prin desfiinţarea postului, printr’un proces lung a fost
reîntegrat dar la Cetatea Albă. A urmat un alt proces după care din nou se propunea reprimirea sa,
dar mereu era amânat fiindcă postul nu se putea reînfiinţa decât la bugetul viitor. Acuma Dolinescu
aştepta noul buget pus în pericol prin venirea la putere a unui nou guvern.
 
Ideile celor doi nu se potriveau deloc, Barbu fiind de părere că sistemul naţional nu putea fi
schimbat decât prin răsturnare din temelii pe când marele ziarist îşi exprima iar propriul crez: “Cu
toate acestea numai prin politică se poate provoca schimbarea mare pe care o râvnim cu
toţii. Politica e arta de a prevedea, de a crea şi de a ferici un popor sau lumea întreagă”. Fără
îndoială pe această cale ni se aduc la cunoştinţă şi convingerile de o viaţă atât a ziaristului Pamfil
Şeicaru cât şi mai târziu ale istoricului despre rolul politicii de a prevedea şi a crea în vederea
fericirii în primul rând al poporului său. Fără îndoială când Dolinescu afirmă că “politica e râia
vieţii” se aşează pe baricade opuse celei pe care se posta prietenul său, Pahonţu.
 
La masa aranjată de Virginia participa şi modestul Titu Herdelea cu furtunoasa lui soţie Niculina,
lipsind copilul lor drag, Zachi, o pramatie simpatică, ataşat mişcării tineretului naţionalist. Erau de
faţă şi bătrânul Cumpănaşu cu copiii, Vasile şi Cintia. Mai târziu apare şi Teofil Drugeanu, soţul
Corinei, secretarul lui Belcineanu, astfel că va da replică ideilor radicale propagate de Dolinescu,
considerând că o îmbunătăţire nu se poate realiza decât pe calea instituţiile prezente, un guvern bun
pote să înfăptuiască marea experienţă: “Nu trebuie să silim pe nimeni, să violentăm! Răsturnările nu
ştiu unde pot ajunge. Violenţa provoacă violenţă.”
 
Dolinescu îi răspunde că numai tineretul singur va fi în stare să salveze ţara: “Preocupările ideale
numai cei tineri le îmbrăţişează şi le trăiesc aievea. Numai ei sunt în stare să viseze şi să trăiască în
sufletul lor lumea de mâine. Ei sunt capabili să moară pentru înfăptuirea ei, ţinându-se de mână şi
cântând imnul biruinţei. Pentru ei comandamentele naţionale, imperativele totalitare nu sunt vorbe
goale, ca pentru eseiştii de azi, ci trăiri efective... Numai atunci neamul românesc va respira în
sfârşit scăpat din îmbrăţiăşarea monstruoasă a gorilei politice!”
 
Fiind pentru prima oară când se pronunţă acest cuvânt în legătură cu politicianismul românesc,
Teofil Drugeanu are pregătit un răspuns temeinic motivat: “Adică înlocuieşti o gorilă cu alta
gorilă ... în fond tot politică faci, numai vrei s’o botezi altfel! Nu va mai fi, gorilă ci ... un animal
mai simpatic pentru imaginaţia multimii ...”.
 
De unde gândul exprimat cu atâta patos de Teofil Drugeanu primeşte toată aprobarea lui Pahonţu:
“Evident! ‘strigă Pahonţu’. Fratele Barbu se înverşunează degeaba. Politica nu se poate
suprima. Poţi să-i schimbi numele, vorba ta, Teo, dar ea rămâne! E esenţa vieţii!”
 
Din lunga discuţie, pe care abea am schiţat-o, se poate constata că Barbu Dolinescu vorbeşte ca un
conducător al frăţiilor de cruce formate din tineretul naţionalist, opus lui se ridică secretarul lui
Belcineanu, politicianul fără prihană, membru al partidului naţional.
 
Cu toată remarca sa favorabilă lui Teo, Pahonţu nu se poate despărţi total de trecutul său, când
crescut cu Dolinescu şi alţii, jurau pe viitorul României, ai cărei vechi conducători se cer înlocuiţi,
promovându-se în locul lor, oameni noi după valoarea şi talentul fiecăruia.
 
De-aici se va naşte îndoiala din sufletul său, irezolvabila de fapt, între credinţele de ieri, care erau şi
ale lui Dolinescu, stropite cu sânge, schimbate însa în focul vieţii de fiecare zi, al
politicianismului. Va trece de la o tabără la alta urmându-şi propria chemare a inimii, ceea ce îl va
costa viaţa însăşi.
 
Dacă urmărim activitatea politică a lui Pamfil Şeicaru până în 1944, putem să scriem că el şi-a găsit
împlinirea sub zisa dictatură a lui Antonescu, de fapt o democraţie condusă de un om valoros, ce nu-
şi nega legăturile continue cu partidele democratice, dar acestea în loc să-l ajute, l-au sabotat şi
până la urmă l-au condamnat la moarte.
 
Firea independentă a lui Pamfil Şeicaru, cu libertatea totală a creaţiei sale indiferent în ce domeniu,
constituiau condiţiile de bază ale existenţei cu adevărat intelectual-umane, l-au îndepărtat de
totalitarismul intransigent propagat şi aplicat de mişcarea legionară, totodată dorind să reformeze
sistemul democratic în sensul că el ar trebui să promoveze, în cele dintâi, omul de valoare, talentat
şi nu nulitatea politică.
 
Oricât Liviu Rebreanu şi-a luat unele libertăţi în construirea excepţionalului său roman, “Gorila”,
rămâne ca sigur că drept model i-a servit marele ziarist P. Şeicaru, ale cărui principii de viaţă şi
trăsături de caracter ne dau cu uşurinţă posibilitatea să apropiem până la analogie figura de roman
rebrenian Toma-Popescu Pahonţu cu cea existentă aevea în persoana lui Pamfil Şeicaru.
 
Aşa se explică de ce marele ziarist, arată că într’un roman istoric, şi Gorila este unul, se impune
autorului să cunoască, prin studii aprofundate, de-aproape personajul prezentat, căci numai
autenticitatea sa şi nu înfloriturile imaginaţiei, dă valoare creaţiei.
 
Să recunoaştem că lui Liviu Rereanu i-a reuşit de minune acest lucru, condiţie majoră a romanului
istoric, realizat în mod măiastru ca o copie artistică a realităţii, tocmai ceea ce impresionistul
Călinescu impută marelui scriitor.
 
Se mai poate arăta că generaţia călită în focul şi sângele primului război mondial, prin reprezentanţii
ei nu au avut o dezvoltare uniformă, desigur fără să ţinem seama acuma de profitorii ordinari ai
războiului, fripturiştii care nu trăiau decât pentru burtă fără niciun ideal, sinecurişti a căror
ascensiune le era asigurată, ca din oficiu. Dintre cei ce şi-au vărsat sângele pentru ţara lor, un loc
bine stabilit, îl ocupă Radu Comşa din marele roman al lui Cezar Petrescu, Întunecare. Eroul,
desfigurat de rănile primite în război, respins de societate se sinucide având ceva în comun cu
nuvela De ce? a lui Liviu Rebreanu.
 
Desigur majoritatea din cei întorşi acasă au avut o altă evoluţie marcată de credinţa făuririi unei
lumi noi, chiar ideale. Ei, ca şi Pahonţu, credeau în puterea politicii de a schimba societatea prin
reformele introduse, zi de zi. Şi în sfârşit era a treia grupă, în fruntea lor se afla Barbu Dolinescu,
preconizând distrugerea din temelii a politicianismului “râia vieţii” sociale de azi. Din aceasta
ultimă îsi trage originea mişcarea legionară, cu un istoric bine determinat, ce nu poate fi anulat de
duşmanii ei de moarte, partizanii internaţionalismului comunist.
 
Tragedia, încăodată se constată, a lui Pahonţu este dubla sa orientare: una spre politica democrată, şi
posibilităţiile ei de a schimba ce era de schimbat dar mereu clătinată de credinţele avute împreună
cu Dolinescu pe front, fiind nu lipsită de importanţă primirea decoraţiei supreme, ordinul Mihai
Viteazul, prin el nu numai că sunt prieteni de cruce dar şi posesorii unei distincţii de eroi.
 
În capitolul Treptele, al treilea, Toma îşi dă seama curând că în calitate de deputat nu putea să mişte
mare lucru chiar dacă reuşea să-l interpeleze de la egal la egal, pe fostul ministru Belcineanu. Să
mai reţinem faptul că deşi refuzat de două ori de doamna Belcineanu la nunta lui Teofil cu Corina
Rotaru,  Pahonţu n’a putut să reziste atractiei fie şi fugare pe care această femeie a exercitat-o
asupra sa.
 
Evenimentul crucial e însă altul. Deşi în sinea lui, Pahonţu şi-a dorit să aibe un ziar, din lipsă de
fonduri nu şi-a putut-o împlini, deşi cum mărturisea lui Utalea presa era pasiunea lui cea mare.
 
Totul pornise mai concret de la Rotaru, acesta mărturisind că guvernul lui stătea pe ghimpi
gata să cadă, dar că îl miră atitudinea lui Pahonţu complăcându-se între mamelucii de la Cameră da
parcă între ei şi-ar fi găsit idealul vieţii. Îl consideră om de talent şi e păcat să se piardă în mocirla
politicianismului care a corupt şi a nimicit atâtea energii. Pahonţu îi răspunde că n’are bani şi slugă
nu putea să intre la nimeni dar Rotaru dezinteresat îi promite să-l susţină pentru a-şi scoate un ziar
pe care-l pofteşte, fără nicio obligaţie din partea lui.
 
Asociindu-l, ca mai experimentat în modul de a pune bazele unui ziar, pe Titu Herdelea, a ipotecat
casa Virginiei, unde locuiau, pentru a da garanţie sumei ce i-a împrumutat-o bancherul Goldstein.
 
În acest mod Pahonţu reuşeşte să editeze un ziar, cumpărând şi o tipografie, vorbele adresate lui
Titu Herdelea puteau fi tot atât de bine rostite şi de Pamfil Şeicaru, în 1927 când apărea Curentul cu
deosebirea că la Pahonţu el se numea, România; “Bătrâne, bătrâne! Nu mai e glumă! Asta e
toată viaţa mea, viitorul, triumful meu! Pricepi bătrâne. Nu se poate să eşuez decât dacă s’ar
întâmpla să mor! Şi chiar atunci, ziarul trebuie să rămână ca să perpetueze numele şi gloria lui
Pahonţu, baiat de ţăran amărât, cuceritorul României!”
 
Şi când Herdelea îl consideră prea grăbit la cucerire, Pahonţu- Pamfil Şeicaru continuă: “Il voi
cuceri cu creierul şi sângele meu! Sunt sigur” strigă Toma Pahonţu, fanatic. “Clocotesc în sufletul
meu energii ancestrale! Tăranul, bătrâne, care învinge!”
 
Cu o săptămână înainte de apariţia ziarului Pahonţu convocă întreg personalul la o consfătuire,
vorbindu-le aproape jumătate de ceas,  sfârşeşte astfel: “În viaţa mea, vă mărturisesc, începe azi un
capitol nou, capitolul cel mai de seamă. Gazetăria pentru mine e apostolatul unei credinţe şi al unui
ideal, precum trebuie să fie şi pentru d-voastră. Am o singură dragoste fanatică: tinereţea care
trebuie să biruiască; şi un singur ideal sfânt: mântuirea ţării din ghearele... (o frântură de clipă ezită,
apoi îi veni brusc în minte comparaţia lui Dolinescu de astă iarnă, care nu-i plăcuse, găsind-o
exagerată; continuă cu convingere de parcă ar fi ţâşnit acuma din străfundul sufletului) ... din
ghearele gorilei în care se zvârcoleşte neputincioasă de atâţia ani de zile”.
 
Întorsătura nedorită a discursului prin intervenţia cuvântului “gorila” ne demonstrează că Pahonţu,
fiul de ţăran se gândea la întregul tineret român, oarecum în mod ideal şi astfel numai circumstanţe
nedorite de el, externe, îl tot puneau în relaţie cu vocabularul prietenului său de front, Barbu
Dolinescu, faţă de care ca şi de întreaga sa ideologie, la urma urmelor era total străin.
 
Capitolul al IV-lea “Interval” se ocupă cu ziarul România care de la primul număr
începuse să cucerească publicul cititor.
 
Violenţa verbală, la modă în Europa după război, adoptată si de Pahonţu, fireşte însă că i-a impus o
anumită ţinută: “Violenţa nu înseamnă trivialitate! ... Violenţa e atributul firesc al avântului
interior. Numai violenţa unei credinţe are valoare ... Şi exprimată cu talent! ... Între violenţă şi
înjurătură e diferenţa dintre academie şi şatra ţigănească. … În părerea noastră numai ziariştii de
origine ţigănească întrebuinţează înjurătura de-acasă crezând că astfel fac polemică. Noi suntem
români, domnilor!”
 
Desigur referinţa se face la violenţa verbală, ca mijloc de a susţine şi chiar impune un adevăr.
 
Pentru a-şi demonstra independenţa, Pahonţu scapă de povara partizanatului demisionând din
partidul democrat, visând că atunci când “România” va deveni un ziar mare, guvernul va oferi un
loc permanent în Cameră, conducătorilor celor mai importante publicaţii.
 
Lumea începea să discute, după succesul României şi demisia sa din partidul democrat despre
provenienţa fondurilor, căzând originea lor guvernamentală: “Se puneau în circulaţie mereu alte ştiri
mereu date ca sigure; că sunt la mijloc bani nemţeşti, că sunt bani de la comunişti, că sunt de la un
grup de evrei, că e ziarul personal al unui mare industriaş, că le-a colectat un arhiereu fanatic ... Şi
toate motivate prin prezenţa băncii Goldstein la întemeierea ziarului.”
 
După cum se vede zvonurile calomnioase, pur inventate, de la început au circulat în legătură cu
activitatea marelui ziarist, Pahonţu-Şeicaru.
 
Dar dacă pe Pahonţu nu-l înteresau zvonurile atâta timp cât ziarul său era tot mai citit, iar ele înşile
circulau subteran, fără să-l atace în mod direct, ne face să înţelegem de ce la bătrâneţe Pamfil
Şeicaru devenise imun la campania de calomnii şi minciuni lansate de proletcultiştii condeiului în
tot ce publicau, ocrotiţi de partidul comunist, adaogând că nu mai are timp să se ocupe de atacurile
îndreptate împotriva lui, ăsta e destinul său fiindcă nu i-a plăcut să tacă, adică să nu spună adevărul
celor înecaţi în mocirla minciunilor. Mi-a promis că într’o zi va răspunde tuturor mârşăviilor
comuniste, dar din păcate nu a mai ajuns să o facă, şi personal consider că e bine că s’a petrecut aşa,
a lăsat o mare operă în urma sa, ea să vorbească în numele său şi al adevărului.
 
Pe la sfârşitul lunii primise o delegaţie de studenţi, printre ei figurau atât Vasile, fiul lui Cumpănaşu
cât şi Ion A. Ionescu întâlnit în casa bătrânului profesor. Veniseră, ca fraţi de cruce să-i
mulţumească pentru România “prima goarnă care sună deşteptarea românească! Şi primul semn al
izbânzii care trebuie să vie!”
 
Mai bine de un ceas au stat de vorbă. Cel mai mare era Moise Tripa, student în anul trei la
Politehnică: “înalt blond şi sfios dar cu trăsături ce trădau o energie îndărătnică”. Al doilea Culai
Juga era de o seriozitate nepotrivită obrajilor săi de fecioară, pe când al treilea Gavrilă Coconeţ deşi
nu împlinise douăzeci de ani arăta matur, cu o ţinută neglijentă asemeni revoluţionarilor ruşi de
odinioară sau anarhiştilor din romane. S’au referit la mântuirea ţarii din mlaştina politicianismului
dornic de îmbogăţire pe spinarea românimii martirizate, cum exprima Ion Ionescu în limbajul său
bombastic eroic gândurile tuturor, Coconeţ adăogând cu accentul său basarabean “au sângerat şi au
pierit în război românii cei buni şi au rămas cei răi să ne guverneze şi să ne exploateze.”
 
Cuvintele şi judecăţile îndrăzneţe îi aminteau lui Pahonţu de zilele când perora şi el la cafenea între
prieteni proorocind pe curând împlinirea vremurilor, astfel că în final îi îmbrăţişează pe rând
rugându-i sa-l considere ca pe fratele lor.
 
Ramas singur îşi dete seama că în fundul sufletului său Ion lonescu îi inspira o repulsie accentuată,
încât trebuia să-şi dea osteneala s’o înăbuşe. Deşi îi asigura pe tineri că va lupta pentru doborârea
vechilor idoli, de fapt între cele două părţi existau atitudini ce nu se puteau niciodată reconcilia.
Tinerii, în prezenţa cărora Pahonţu îşi simţea pentru moment fiinţa purificată şi îşi reprimea
speranţa în apropierea unei lumi noi, dar ei erau nişte mari idealişti, pluteau în nori, depărtaţi de
evenimentele din jur, de unde nu meritau aprecierea lui Pahonţu care era un realist al idealurilor
sale, cum îl numeşte Ion Vinea pe Pamfil Şeicaru un visător al realităţii de unde diferenţa vizionară
dintre cele două tabere.
 
Vara după ce-şi trimite familia acasă în Ardeal, cu gândul la dna Belcineanu, dându-şi seama cât de
străină îi este Virginia, soţia sa, îşi propune să-şi trăiască viaţa sentimentală, de unde aventurile sale
cu femei uşoare până a întâlnite-o pe Tatiana Popescu, dansatoare de varieteu, cu ea va avea o
legătură ceva mai stabilă.
 
În acest interval de timp îl caută Dolinescu informându-l că au pus bazele organizaţiei “Fraţii de
cruce” din care mai fac parte şi tinerii cunoscuţi de-acum de la vizita ce i-au făcut-o, cu toţii au
mers la biserica din cartier unde în faţa preotului au jurat, pe Evanghelie să lupte împreună până la
moarte pentru izbăvirea neamului. Când Pahonţu îl întreabă dacă au un program, Dolinescu şeful
organizaţiei îi răspunde că ei au un crez simplu şi sfânt: “Un neam, o ţară, un rege”, ceea ce pentru
marele ziarist sunt “sloganuri demagogice pentru captarea mulţimilor”.
 
Este inutil să mai continuăm conversaţia respectivă deoarece fanaticul şef Dolinescu nu-şi domolea
deloc ideile, declarând patetic: “Eu nu mă abat de pe drumul drept! Pentru nimic în lume! Noi am
jurat, frate Pahonţule! Şi jurământul e sfânt! Noi vom muri, dar nu ne vom abate, să ştii!”
 
Dar până la urmă Dolinescu îl roagă să arate mişcării o simplă simpatie, astfel că îşi permite să-l
întrebe dacă va putea să se sprijine pe el şi dacă în acest sens poate să-i dea cuvântul său: “Pahonţu
impresionat de tonul lui, avu o şovăire, parcă i-ar fi fost frică de o cursă. Dar imediat îşi reveni şi
răspunse uşor, cu o fluturare de surâs: - Nu prea are rost, dar dacă ţii neapărat, iată ai cuvântul
meu! ... Până la urmă te pomeneşti că totuşi mă înrolezi şi pe mine în mişcare!”
 
Pahonţu nu-şi dă seama de gravitatea situaţiei şi asta îl va costa în cele din urmă propria viaţă. Prin
cuvântul dat el se punea la dispoziţia mişcării, pe care, cum am văzut n’o preţuia deloc, îşi leagă
ziarul de organizaţia “Fraţii de cruce”, chiar de la înfiinţarea ei, deci îi dă şi propria binecuvântare.
Greşeala lui va fi mai mult decât o cursă şi e cazul s’o scriem Pamfil Şeicaru nu ar fi avut
imprudenţa să o semneze, chiar din contră, de la întemeierea organizaţiei şi-ar fi arătat mai mult
decât rezervele sale de mare ziarist.
 
Curând Toma îşi dă seama că goana lui după dobândirea experienţei sale în materie de iubire, îşi are
cauza în comportarea dnei Belcineanu care a refuzat deunăzi să stea de vorbă cu el, când la
întâlnirea cu soţul ei acesta nu era acasă.
 
O întâlnire cu Teofil Drugeanu, îi dă prilej acestuia să-l înfrunte, pentru că atacă liberalismul şi
democraţia, uitând că s’a născut în ea şi nu în disciplina unei tiranii cum o doreşte. Marele ziarist îşi
apără cu dârzenie poziţia: “Eu sunt în tradiţia românească, în spiritul românesc şi pe linia
românească. De-un secol încercăm toate hainele străine şi nu ni se potrivesc. A sosit momentul să ne
facem haine după măsura noastră din stofa noastră, noi înşine. În orice caz o să ne şadă mai bine.”
 
Teofil îi impută că în loc de a lupta pentru mai multă dreptate dată ţărănimii îi pune alte lanţuri, într-
o robie mai sângeroasă. Îndemnul la aventură înseamnă că stă în slujba distrugerii României.
 
Ajunge şi la nedreptatea pe care o face lui Belcineanu şi pentru a-l împăca şi cu doamna lui îi
promite că la toamnă va pune la cale un ceai intim unde va avea posibilitatea să vorbească şi cu
doamna Christiana, o fiinţă fermecătoare, chiar dacă cu străinii, în general, e rezervată, faţă de
Pahonţu are o simpatie care exclude băunuielile lui. Poate că-şi are şi dânsa plictiselile ei, mai ales,
cel puţin aşa spun ai casei, nu e fericită cu Belcineanu, probabil şi diferenţa de vârstă e prea mare,
dar oricum nici altfel nu se potrivesc.
 
Referindu-se la starea sufletească a eroului său, Rebreanu încheie capitolul solemn, cum işi dădea
cuvântul Pahonţu că nu va spune nimănui cele aflate de la Teofil şi subliniind metaforic: “Când se
despărţiră, orizontul se rumenea la răsărit.”
 
Capitolul al V-lea, intitulat Fratii de cruce, începe cu deslănţuirea atacului de către “România”,
împotriva vicepreşedintelui Camerei, Aurel Tănăsescu, acuzându-l de un scandalos trafic cu terenuri
petrolifere. Oficiosul guvernului caută să minimalizeze afacerea în timp ce prim-ministru îi roagă pe
noul mare apărător al dreptăţii, Rotaru, să intervină asupra României dar Pahonţu refuză orice
aranjamente ceea ce vorbeşte de la sine despre caracterul marelui ziarist nu numai al lui Pahonţu ci
şi al modelului său, Pamfil Şeicaru: “Am destule păcate, dar venal nu sunt şi nici nu voi fi. N’am
făcut niciodată afaceri ... Ce-mi ceri dta acuma, înseamnă sinuciderea mea morală! sacrificiul ar fi
prea mare pentru a salva pe nişte ticăloşi şi mai ales pe duşmanul dtale ireductibil ...”.
 
Peste câteva zile un comunicat oficial semnat de ministrul justiţiei C. Rotaru, arăta că vor fi
pedepsiţi cu toată severitatea toţi cei ce se vor dovedi vinovaţi, indiferent de situaţia sa socială sau
politică.
 
O altă chestiune la ordinea zilei era întâmplarea fraţilor de cruce în Făgăraş, cărora, mai înainte
Pahonţu într’un articol le luase apărarea.
 
De la Dolinescu află tot ce li s’a petrecut acelora ce vroiau împreună cu ţăranii să muncească la
lucrul câmpului, să repare casa unei văduve, sau să le înfrumuseţeze bisericuţa, să înalţe  troiţa, să
dreagă podeţele şi şanţurile, în general să fie de ajutor oamenilor iar seara să le vorbească de
Dumnezeu şi despre neamul lor şi să-i îndemne la muncă şi fapte bune.
 
Cu toate că au primit ordin din partea lui Dolinescu, urmat cu sfinţenie, să fie respectuoşi cu
autorităţile, acestea au intervenit, un plutonier cerându-le să se împrăştie. Tinerii, pe drept revoltaţi,
au refuzat s’o facă şi fiindcă Iuga Culai îl făcuse brută ticăloasă şi neruşinată, plutonierul izbindu-l
cu pumnul în piept şi înjurându-l de mamă, tânărul scoase revolverul şi a tras două focuri, din
fericire Ionescu aflat lângă el l-a tinut de braţ încât n’a fost atins nimeni. Ca urmare “asasinii şi
rebelii” de la Ohaba au fost duşi înaintea prefectului care după discuţii nesfârşite, l-a reţinut doar pe
studentul vinovat de-a fi descărcat revolverul.
 
Incitat de B. Dolinescu, Pahonţu îl caută pe Rotaru, apărând pe fraţii de cruce susţine just, că cei ce
vor să răspândească duhul omenirii sunt provocaţi şi închişi, pe când Tănăsescu (plutonierul) şi
tovarăşii săi de nelegiuire sunt liberi şi sfidează lumea, în timp ce tinerii, fraţii de cruce, din cauză
că au muncit toată vara prin satele cele mai amărâte din ţinutul Făgăraşului, aşteaptă între baionete
cuvântul Justiţiei.
 
Dupa mai multe intervenţii reînnoite pe lângă ministrul Justiţiei, C. Rotaru, însfârşit Iuga Culai e
pus în libertate iar parchetul n’a contestat hotărârea tribunalului.
 
Iată-l pe Pahonţu devenit marele apărător al Fraţilor de cruce, toate amănuntele chestiunii fiind
relatate şi în “România”.
 
La reuniunea mai intimă organizată de Teofil Drugeanu pentru apropierea lui Pahonţu de patronul
său politic Belcineanu, a surprins apariţia dnei Utalea fără soţul ei, iar Pahonţu însfârşit, s’a pomenit
lângă dna Belcineanu deci având prilejul să-i vorbească între patru ochi; Christiana îl întreabă de ce
de când l-a cunoscut o urmăreşte cu nişte ochi care aproape o sperie: “Nu mă mai privi aşa, te rog ...
Cine-ţi observă privirea te poate crede amorezat ... Aa, dar nici nu asculţi, sau n’auzi sau nu poţi
să ... Atunci cel puţin spune-mi că mă iubeşti ca să fie spectacolul complet.” Bărbatul recunoaşte că
tot timpul s’a luptat să nu rostească tocmai cuvântul de care îl bănuie. Şi parcă pentru a-l impiedeca
să i-l spună îi mărturiseşte că nu e deloc ursuză, ar vrea să stea la taifas cu el, primeşte Joia dar el
poate să o viziteze în orice zi, se înţelege cu soţia sa, o fiinţă atât de adorabila. Încă mai adaogă,
drept scuză a purtărilor sale anterioare că i-a fost frică poate de el sau de reputaţia lui. Discuţia lor
se întrerupe prin intervenţia lui Belcineanu care îl răpeşte pe Pahonţu dar îi lasă Christianei în
schimb pe încântătoarea lui soţie.
 
Subiectul atacat de Belcineanu era unul politic pregătindu-se pentru o nouă guvernare a partidului
naţional, a hotărât să realizeze o comuniune naţională, în parlamentul ales de ei vor figura toţi
fruntaşii din ştiinţă, arte, litere, presă, oameni care nu fac politică de partid şi ai căror sfat ar fi
folositor ţării. În cadrul acestei noi formule de a guverna, s’a gândit să-l numească subsecretar de
stat responsabil cu propaganda naţională, că lui nu i se va cere nici o compensaţie, ziarul îşi va
păstra linia lui. Chiar va fi bine venită critica obiectivă, dacă s’ar ivi cazuri ca panamaua lui
Tănăsescu, aflată în faza de muşamalizare. Pahonţu se întreba dacă Belcineanu nu-i întinde o simplă
momeală pentru ca să-l neutralizeze, dar fostul ministru îi dădea răgaz să se gândească doar merită,
şi ziaristul repetă cuvântul “merită” socotind că va fi un pretext minunat să-l caute pe el şi să o
găsească pe soţia lui. Cu siguranţă, alianţa cu fostul său rival însemna un prim pas de îndepărtare,
cel puţin formală, de fraţii de cruce conduşi de falanga lui Dolinescu.
 
În acest răstimp în casa lui Cumpănaşu, Ionescu i-a mărturisit bâtrânului tată că e îndrăgostit de
Cintia şi ar vrea s’o ieie de soţie. De-altfel fata îl admira mult că nu se putea compara cu fratele de
cruce Zachi, fiul lui Herdelea, lipsit total de busolă. Căsătoria urma să se ţină după Crăciun, până
atunci Ionescu din falanga lui Dolinescu, spera să aibe un venit asigurat.
 
De-acum în sufletul lui Pahonţu înflorise iubirea adevărată, ea nu cere nimic şi oferă tot, fără
condiţii, iubirea e un destin, oricând vine. Iubirea n’are nevoie de iubire. Limbajul e un obstacol
pentru adevărata iubire. Oamenii caută să exprime prin semne sonore ceea ce e inexprimabil, ceea
ce numai se simte şi ceea ce fiecare simte altfel: “Iubirea adevărată e o jertfă” îşi zise Pahonţu
resemnat. Avea presimţirea că va trebui să sacrifice tot pe altarul iubirii, fiindcă nimic nu e deasupra
iubirii, nici onoare, nici datorie, nici obligaţii morale sau naţionale sau familiale, nimic ci iubirea e
mai presus de toate. Vrând-nevrând toate trebuie să i se supuie fără murmur, cu bucurie şi
entuziasm. Era totuşi curios că iubirea aceasta, dacă era iubire, părea imaterială. Până a o cunoaşte
pe Christiana, femeile i-au stârnit întâi pofta trupească. Pe fiecare a dorit s’o sărute, s’o îmbrăţişeze,
s’o aibe, s’o supună şi s’o domine. Pe ea nici o clipă n’a gândit-o trupeşte. Desigur făptura ei o
dorea, fiecare părticică, dar nu cu simţurile. El îşi zicea că e iubirea pură.
 
Dacă adaugăm la tăria caracterului său, prin marea sa iubire ideală, fiinţa lui Pahonţu câştiga o
nobleţe sublimă - descrisă de Liviu Rebreanu şi în romanul său preferat, Adam şi Eva -, nimeni n’ar
fi putut să-i impute ceva impur, să-i pună în discuţie marea trăire prin care trecea. Pahonţu stătea
sub influenţa magică a unei transformări interioare, pe care G. Calinescu nu o poate înţelege fiindcă
e lipsit de percepţia cântecului armonic al sferelor, redescoperit de Dante, Eminescu până la Paul
Valery. Ori acest defect al firii este compromiţător pentru un pretins critic literar, odată ce poezia,
unul din subiectele transfigurate ale materiei, se arată a fi primordială ca act al sentimentului major
prescris aleşilor vieţii, iubirea ideală, cerească o numeşte Dante pentru Beatrice, îl înalţă pe om până
la porţile paradisului.
 
În consecinţă, pentru G. Călinescu, Pahonţu din Gorila de Liviu Rebreanu rămâne amorf, fără
consistenţă fiindcă nu e lăsat să aibe atitudini semnificative de fapt prin aceste afirmaţii nedrepte
aduce dovada că nu e în stare să pătrundă până la esenţa firii eroului rebrenian. Marele romancier se
abate de la destinul pământesc al lui Pamfil Şeicaru, tocmai pentru a-i da semnificaţii majore ca om
ce pune iubirea deasupra tuturora, prin simţirea inimii primeşte harul privelegiat să trăiască cel mai
superior sentiment uman, al iubirii, supus chemării lui va renunţa la tot ce a realizat până atunci
valoros adeverind spusele sale că “Iubirea adevărată e o jertfă” şi, am adăoga noi, desigur unică.
 
Interesant că aşa privind lucrurile destinul lui Antoniu, bărbatul care a dat un imperiu pentru iubirea
Cleopatrei, urmat în limitele-i proprii de marele ziarist, pentru un om lipsit de percepţia sublimă a
iubirii devine plat, are atitudini nesemnificative oricât sublimul actelor sale l-au inspirat pe marele
Shakespeare, bunul Will din Sonetele lui V. Voiculescu. Dar culmea, cel puţin aberantă, o atinge
Călinescu atunci când scrie că Pahonţu s’a apropiat de Belcineanu, la a cărui nevastă aristocratică
ţine, mânat de obscurele sale năzuinţe de om de jos. Pe această cale criticul se află în postura unui
zaraf, acesta deşi are în mâni aurul desprins din stele se trudeşte să-i dea preţul
monedelor trecătoare, din cele mai ieftine.
 
Fără îndoială, întocmai ca Fany Rebreanu, nici G. Călinescu nu a citit romanul Gorila ori dacă a
făcut-o i-a întunecat judecăţile “estetice” prejudecăţile lui apriorice, lipsite de orice substanţă reală,
în acest caz impresionismul înseamnă ceea ce este de fapt, imaginaţie pură. Căci dacă ar fi dat
atenţie cuvenită acţiunii romanului ar fi ştiut că Pahonţu s’a apropiat de Belcineanu, pe care-l
dispreţuia, tocmai pentru a fi mai des în preajma femeii iubite Christiana. De altfel, încă de la
primul capitol, Rebreanu, ţese cu răbdare de mare creator firul tot mai legat şi plin de valenţe al
iubirii marelui ziarist, şi ar fi de spus că niciunde nu urmăreşte pe parvenitul Dinu Păturică ci e
fascinat de figura majoră a îndrăgostitului, întrupată de Toma Pahonţu. A fi de părerea lui Călinescu
e totuna cu a mistifica adevărul, bazat pe iluzia că eroul nostru ar fi suferit din cauza originii sale
obscure, ţărăneşti ori chiar inversul e cazul, Pahonţu-Pamfil Şeicaru era mândru de originile sale
mioritice. Dl. critic Călinescu, dispreţuind ţăranul român, socotit de M. Eminescu talpa ţării, îşi
transmite propriile păreri impresioniste, eroilor rebrenieni. Căci nu numai Pahonţu nu suferă de
obscurele sale năzuinţi de om de jos, dar e bine să ne amintim că pe Ion Glanetaşu, acelaşi mare
critic îl califică drept brută, un parvenit al lumii tărăneşti, exponentul spiritului de gloată, infirmând
realitatea subliniată şi de Octavian Goga că şi în sufletul omului simplu de la ţară pot să se
desfăşoare sentimente cereşti, aşa cum le-a descris în Divina Comedie, Dante. S’ar putea demonstra
că marile sentimente, pure la originea lor se păstrează mai puternic în autenticitatea, e destul să
amintim că pe Ion l-a învins dragostea pentru Florica, ea l-a omorât şi nu setea sa nesăbuită pentru
pământ.
 
Dovada infirmităţii sufleteşti a lui G. Călinescu privitor la iubire ca sentiment unic uman, ne-o
demonstrează romanul său Bietul Ioanide unde se afirmă egocentric degradând pe unii colegi de
seamă de facultate şi de academie, întrupând în figura lui Pomponescu pe ilustrul filozof român, I.
Petrovici. Dar în ce priveşte carenţa lui în dragoste ne-o demonstrează atunci când Ioanide priveşte
cu răceală moartea fetei sale Pica alături de tânărul legionar, iubitul ei, Gavrilcea, ucisi de
urmăritorii lor, în cavoul unui cimitir, socotit din cele mai vechi timpuri, un loc sacru. Pe când fiului
său Tudorel, condamnat la moarte tot ca legionar, îi citeşte jurnalul de zi cu indiferenţa profesorului
care corectează o teză oarecare, de unde şi sublinierile, făcute cu un invizibil creion roşu, în textul
tânărului. Romancierului îi lipseşte cel mai elementar simţământ de tată, din această cauză nu-l
poate transmite eroului său Ioanide, acesta indiferent de rătăcirile fiului său, n’a vărsat o lacrimă
pentru tragicul său destin, las că ar fi încercat să-i salveze viaţa. În atare momente un adevărat
tată uită de politică şi de alte relaţii umane dar Ioanide (mă întreb de ce este bietul) în egoismul său
prăpăstios, pentru noi este marele vinovat, el ca mulţi din generaţia lui, pentru devierile politice ale
copiilor lor aşa că mila noastră se îndreaptă spre victimele nevinovate şi vom vorbi, purtându-i în
inimă, ca de “bieţii, Pica şi Tudorel”.
 
În privinţa cazului G. Călinescu se pot verifica rândurile scrise în finalul romanului, Cel mai iubit
dintre pământeni de Marin Preda autorul când se referă la mitul fericirii prin iubire, străin omului şi
literatului G. Călinescu, total suficient pentru a ne explica metamorfoza interioară a lui Pahonţu,
urmare a cunoaşterii adevăratei iubiri ideale, numită si cerească. Numai, că dacă vrem să admitem
că ultimele cuvinte stau în legătură cu învăţătura Sfântului Apostol Pavel, atunci în sfera ei va fi
necesar sa încadrăm nu numai iubirea dintre femeie şi bărbat, prin taina nunţii devenind tipuri
mistice, aşa dar nu i se tăgăduieşte marea valabilitate, totuşi dacă vrem să fim creştini nu vom lăsa
afară nici iubirea pentru aproapele şi facem această corecţie care nu-i decât un simplu adaos, doar în
acest caz vom putea spune împreună cu eroul biblic: “…dacă iubire nu e, nimic nu e! ...”
 
Ci dacă urmărim efectul iubirii ideale avut asupra lui Pahonţu, vom
observa că Rebreanu nu desparte mitul fericirii prin iubire între bărbat şi femeie de cel pentru
aproapele, odată ce cu dragostea pentru Cristiana, Pahonţu îşi schimbă sentimentele şi faţă de cei
din jur, semenul şi aproapele său, numai astfel va înfrunta moartea, existând o nevotrivire între
deschiderea sa largă spre lume şi cei ce nu au înţeles rostul supremei sale jertfe.
 
Vom mai reveni asupra părerilor subiective ale lui G. Călinescu în legătură cu operele rebreniene
dar de pe acuma vom semnala că parcă ofensat de geniul prozatorului Rebreanu, a încercat să-l
degradeze făcându-şi el însuşi loc printre aşa-zişii scriitori citadini de unde Rebreanu de la început
era condamnat să nu reuşească în descrierea mediului orăşenesc, ceea ce e o prejudecată apriorică în
numele căreia se impunea dogmatic respingerea Gorilei,  pe lângă încărcătura politică pe care
Călinescu o condamnă în totalitate, chiar şi când era vorba de proprii copii ai eroului său, Ioanide.
 
În general, G. Călinescu este victima unei viziuni elitare a culturii noastre straină spiritualităţii
româneşti, să ne amintim că Eminescu ajuns Luceafăr “nemuritor şi rece” se consideră condamnat
din leagăn de iele să împlinească un alt destin, decât cei ce îşi au steaua, care lui nu i-a fost dată ca
geniu nefericit.
 
Plecând de la adevărul că sufletul omenesc e acelaşi indiferent că, el omul, e stăpân sau rob, ţăran
sau orăşean, vom da dreptate încă o dată lui Oct. Goga, atunci când el consideră că şi între ţărani se
pot găsi eroi de talia celor din tragedia antică sau din piesele lui Shakespeare deci se arată absurdă
judecată, sigur tendenţioasă a “marelui critic” descriindu-l pe Rebreanu,  fals ca un romancier al
gloatei realizat doar în această postură cam strâmtă, autor al sufletelor primitive de la ţară, atunci
când în realitate numai întorcându-se la originile sale păstrate ca într’un tezaur nepreţuit de
locuitorii satelor, scriitorul îşi recapătă harul creator pierdut între “complexele” caractere pervertite
ale oraşului.
 
Reluând acţiunea Gorilei, Barbu Dolinescu ţine să omagieze gestul marelui ziarist de a-i fi apărat pe
“fraţii de cruce” în incidentul de la Ohaba înscenat de autorităţile locale, conduse din umbră de
guvernul român, studenţilor români.
 
Astfel la şapte precis, cum anunţase Dolinescu însoţit de studentul Ionescu intră în redacţia
“României”, pe când Toma se afla în conferinţa sa cotidiană cu principalii redactori. (După cum mi-
a scris, Pamfil Şeicaru niciodată n’a ţinut atare conferinţe cotidiene cu redactorii
săi). Fără să aştepte, Dolinescu dăduse buzna în cabinetul directorului şi cu o înfăţişare solemnă îşi
ţinuse unul din logosurile sale ideologice. După ce subliniază că el şi oamenii lui duc lupta pentru
deşteptarea poporului şi formarea românului de mâine, harnic, cinstit şi viteaz, îsi arată recunoştinţa
fiindcă din toată presa singur Pahonţu a sărit în ajutorul lor, sprijinindu-i să dobândească dreptate.
Şi nu uită să pronunţe câteva idei a căror semnificaţie se vor cunoaşte mai târziu, când ele vor
depăşi terenul sloganurilor goale şi vor trece în practică prin focul mistuitor al faptelor: “... Dragă
prietene, fraţii de cruce nu uită niciodată fapta bună, precum nu iartă ticăloşia şi pedepseşte
trădarea. Am venit să-ţi mulţumim frăţeşte. Inimile noastre te simt şi te proclamă frate de onoare. E
singura răsplată ce ţi-o putem oferi, dar e din toată inima. Să trăieşti!”
 
În stradă în sunetele unui marş tumultuos se adunară fraţii de cruce, astfel că după ce se îmbrăţîşară
şi îl sărută pe Dolinescu pe amândoi obrajii, Toma de braţ cu Barbu ieşiră pe balcon. Jos vreo 200
de frati de cruce în formaţie de parada cântau şi cântecul părea o chemare de luptă ce se înălţa pe
braţele întinse în gestul salutului roman.
 
Discursul lui Pahonţu, înflăcărat de tot, îi asigură pe cei prezenţi că de mult sunt fraţi de năzuinţă “şi
de dragoste pentru neamul nostru pe care-l vrem înnoit, înălţat, înnobilat! Mergem pe aceeaşi linie
chiar când drumurile noastre par deosebite! ... Ne luptăm pentru tot ce e mai sfânt pe lume, pentru
mântuirea neamului românesc! ... Cine dezertează de la luptă, trădează neamul şi trebuie expulzat
din comunitatea românească ... Eu însumi, aici, mă consider în serviciu comandat. Dacă m’aş abate
de la idealul meu, aş săvârşi o trădare pe care nici moartea n’ar ispăşi-o suficient, fiindcă ar fi
renegarea vieţii mele. Lupta noastră nu admite ezitare sau retragere. Avem o singură lozincă:
înainte!”
 
În aclamaţiile mulţimii Toma îl îmbrăţişă iarăşi pe Dolinescu si apoi pe studentul
Ionescu. Analizând respectiva atitudine a lui Pahonţu, îl credem când susţine că nu se angajase total,
mergea pe aceeaşi linie cu fraţii de cruce dar pe drumuri deosebite, în fapt respectivele principii
constituiau idealul de totdeauna a vieţii sale, dar să recunoaştem deschis cine avea vreme să se
împiedece de atare declaraţii, erâ luat în considerare că Pahonţu apăruse cu Dolinescu şi Ionescu la
balcon şi îi şi îmbrăţişase acceptând titlul de frate de onoare. Aşa dar, în văzul tuturor se angajase
pe un drum pe care nu voise niciodată să meargă. Ulterior ascultându-l pe Herdelea îngrijorat că
pentru cei trei sute de fraţi de cruce va putea pierde mii de cititori, Pahonţu îl consideră ca un
gazetar îngrijit doar de satisfacerea burţii, scria nu din pasiune ci ca o simplă slujbă de birou.
 
Aşa cum am arătat la început, vrăjit de dragostea lui întreagă şi nemăsurată pentru Cristiana, era
convins că manifestările fraţilor de cruce îl vor ridica în faţa dnei Belcineanu, tot ce i se întâmpla
era tratat prin lentilele de cristal pur ale acestei mari şi unice iubiri.
 
Desigur ideile enunţate de ambele părţi nu puteau fi contestate decât de răuvoitorii de pe marginea
evenimentelor, nu mai că prin adeziunea dată punea un semn de egalitate între convingerile sale de
o viaţă şi cele ale unei mişcări caracterizate prin practicarea violenţei total respinsă de orientările
democrate, în esenţă, ale marelui ziarist astfel se expunea unui mare pericol ce el însuşi îl
declanşase, asemănându-se unui condamnat la moarte, care îsi aşezase cu propriile mâini ştreangul
în jurul gâtului.
 
După cum prevăzuse în “România” Pahonţu, guvernul căzuse iar parţidul naţional instalat
provizoriu la putere se ocupa cu pregătirea alegerilor parlamentare. Belcineanu, noul ministru de
interne devenise repede cel mai popular după ce la propunerea sa, guvernul a hotărât ca parlamentul
să-şi păstreze un contact mai intim cu presa, a oferit directorilor celor mai importante ziare, câte-un
mandat de deputat pe listele guvernului, fără nici o condiţie. Pahonţu l-a delegat din partea
României să candideze pe Titu Herdelea, el renunţase bucuros în favoarea prietenului. Făcuse astfel
fericit un om, stabilit pe locul al doilea pe lista Năsăud-Bistriţa judeţul său natal, ca deputat de
Amaradia.
 
Pahonţu tot mai apropiat de Cristiana, o întâlnea fie la ea acasă, ori mai des la dna Teleman,
prietena ei. De la aceasta aflase despre viaţa dublă trăită de iubita lui. Una era viaţa în lume unde
apărea orgolioasă, fericită şi calmă, cea de-a doua dusă acasă în singurătatea rece, fără niciun semn
de îndreptare în viitor. Pierzându-şi mama de copilă, nu s’a mai putut apropia de mama sa vitregă, a
doua soţie a tatălui. Curând Iuliana i-a devenit prietenă bună, îi înlocuise mama deşi nu era decât cu
zece ani mai mare decât dânsa. Cu timpul devenise visătoare, astepta un bărbat cavaler, falnic şi
viteaz, un fel de Lohengrin să-l fi iubit fără curiozitatea Elsei, dar s’o scape din casa tinereţii sale,
fără bucurii.
 
Apăruse Belcineanu, cu aureola lui de luptător neînfricat, ridicat de
jos, deşi mult mai bătrân, preferase tovărăşia unui ministru alături de care ar fi putut trăi din plin.
Căsătoria Cristianei nu-i pricinuia grijă bătrânului Tomşa, tatăl ei, fata avea zestrea mamei sale pe
care o administra singură de când devenise majoră.
 
Curând însă decepţiile au venit în lanţ, Belcineanu fiind de un egoism cotropitor, o trata ca pe un
obiect de lux şi un decor frumos necesar pentru cariera lui de politician. Întreaga decepţie se
transformase în dezgust când a observat că Belcineanu o utilizează în scopurile sale politice. Din
această cauză a refuzat să-l primească pe Pahonţu, fiindcă îi părea că Belcineanu încerca să-l
momească folosind sentimentele lui pentru soţia sa.
 
Cu această ocazie Pahonţu află că sfătuită şi de tatăl ei, bătrânul Tomşa, Cristiana vrea să divorţeze.
Principial, Belcineanu a acceptat cu condiţia să amâne până ce va veni la putere ca nu cumva
divorţul să-i producă anumite încurcături în combinaţiile sale politice.
 
Capitolul al VI-lea tratează despre trei despărţiri de unde şi titlul: Despărţiri. În primul rând, e una
nu de nevastă ci de eterna lui iubită, priveşte relaţia lui Constantin Rotaru cu actriţa Nina
Georgescu, pe care Pahonţu a întâlnit-o de câteva ori în biroul şefului. Aflând soţia lui, Eva, îi
propune partenerului să aleagă între ea şi amantă. Desigur cu o tristeţe dureroasă cunoscutul avocat
se vede nevoit s’o jertfească pe Nina, de unde gândul lui Pahonţu, “Iubirea care renunţă numai e
iubire! Eu mai curând aş renunţa la viaţă”.
 
Dar Rotaru era incapabil să înceapă o nouă viaţă, astfel că îl roagă pe Pahonţu să trateze problema
despărţirii cu Nina, o fată înţelegătoare de altfel.
 
Vorbind de dragostea lui, Rotaru crede că astfel de experienţe “omul numai la o anumită vârstă le
poate înţelege. Un om de 50 de ani îndrăgostit pare mai mult sau mai puţin ridicol celor tineri,
convinşi că iubirea e rezervată exclusiv vârstei lor. Aşa am crezut şi eu. Abia azi îmi dau seama că
iubirea târzie nu poate fi ridicolă, ba dimpotrivă e mai dureroasă, fiindcă e ultima şi după ea vine
înevitabil sfârşitul … Şi iată în situaţia asta sunt şi eu, dragă Toma! Îţi închipui cât mă costă
mărturisirea ...”
 
Şi Pahonţu era impresionat nu atât de motivele suferinţei lui Rotaru ci pentru că suferea. Totuşi
suferinţa lui îl ofensa. Înţelegea la un om de vârsta lui Rotaru o aventură dar când se transforma
într’un sentimentalism lăcrămos, îl considera caraghios. Totuşi recunoştea că iubirea oricând ar
apărea în viaţa omului poate fi o cauză de înălţare sau de prăvălire.
 
 Se întâlni cu Nina Georgescu, aşa cum îl rugase Rotaru să-i aducă la cunoştiinţă despărţirea
lor. Fata se purtă cuminte, plânse puţin, s’a jurat că-l iubeşte pe Rotaru şi-l va iubi, dar că va renunţa
la el pentru a nu-i complica viaţa.
 
A doua despărţire e a bogătaşului - Utalea - de sotia lui Clarissa Babila, fiica bancherului Leopold
Goldstein. Vestea i-o aduce Dolinescu, Utalea fiind cel ce-a propus înrolarea mişcării la
alegeri. Părerile lui Dolinescu despre Utalea, căsătorit cu o jidancă botezată, rămân neschimbate,
fundamentul organizaţiei fiind antisemitismul.
 
Pahonţu încearcă să-l apere, considerând că omul a dat ascultare unui ţipăt al inimii. Nu are simpatii
pentru Utalea în general pe oamenii de afaceri îi pune într’o oală cu borfaşii, dar când numai dintr’o
mare iubire s’a însurat cu o jidancă, el vechi şi înflăcărat antisemit, a trecut peste gura
lumii, a urmat numai glasul inimii, atunci nu poţi decât să scoţi pălăria în faţa sa. Pahonţu ne pare
că-şi pledează propria situaţie de unde ar fi trebuit să-l tulbure răspunsul ideologului intransigent,
Barbu Dolinescu: “- Opreşte! ‘strigă Dolinescu’.” Nu te înverşuna degeaba! L-am înţeles ca şi tine,
dar nu mă simt obligat sa-l stimez pentru că, dintr’o slăbiciune sentimentală, a trădat o convingere
şi o credinţă. Un om adevărat, un om superior cum ai spune tu, nu se lasă robit de pasiuni inferioare,
ca un animal... Presupunând însă că l-aş fi admirat, ca tine, ar fi fost o incompatibilitate
morală să admit pentru fraţii care luptă contra jidanilor, un om care a depus armele şi s’a înrudit cu
jidanii. E clar. Fireşte că lucrurile s’au mai schimbat puţin de când am aflat că într’adevăr se
desparte de jidancă.”
 
Ideea nu e atât de categoric aplicată, cum susţinea Dolinescu, astfel pe Vasile Marin eroul legionar
mort alături de Ion Moţa, combatanţi ai trupelor naţionaliste din Spania ale lui Franco, nimeni nu l-a
obligat să divorţeze de soţia lui evreică, deşi era unul din căpeteniile mişcării legionare. Mai mult,
recăsătorită dna Ana-Maria, cu un copil medic, deţinută în vestita închisoare pentru femei de la
Mislea, din România, de către comunişti, în exil arăta în amintirile şi poeziile dânsei o dragoste
neîntinată de trecerea anilor fostului său soţ, Vasile Marin. Mai mult, participa cu regularitate la
adunarea din Ianuarie, închinată celor doi eroi Moţa şi Marin, în incinta memorialului ridicat lor,
chiar pe locul unde ei au căzut, în mod eroic la Majadahonda, lângă Madrid, capitala Spaniei.
 
Dolinescu mai crede că se zvoneşte după ce va divorţa, Belcineanu, o va lua de nevastă pe fiica
bancherului Goldstein, fosta nevastă a lui Utalea. O veste ce nu-l lasă rece, se înţelege, pe Toma
Pahonţu.
 
A treia despărţire este cea a lui Pahonţu de Virginia, asupra ei nu mai insistăm decât în treacăt ea
fiind de-acum practic realizată, chiar dacă nu legalizată.
 
Deocamdată să-l urmăm pe Pahonţu cu gândul la Banca naţională unde are intenţia să scoată casa
Virginiei de pe strada Pietăţii de sub ipoteca ce i-a permis ctitoria ziarului “România-Curentul”. Ne
confruntăm pe această cale cu câteva caracterizări substanţiale, comune atât lui Pahonţu cât mai ales
modelului său, Pamfil Şeicaru: “Era prea de dimineaţă ca să telefoneze guvernatorului. Se
aşeză să scrie un articol în legătură cu libertatea alegerilor, să strecoare ceva şi despre
Belcineanu, pentru guvern fără să se angajeze. O particularitate a talentului şi a temperamentului
său era uşurinţa cu care rămânea un etern protestatar şi revoltat, simpatizat în marele public care
vedea întrânsul prototipul românului dârz, mândru, neînduplecat cu toate că-şi schimba des părerile
ajungând să critice sau să defaime ceea ce a adorat odinioară. În afară de stilul colorat şi sprinten
servit de un vocabular îndrăznet, care cucerea lezne pe cititori sau ascultător, făcându-l să nu
pătrundă ideile ci să guste forma, era substratul întotdeauna naţionalist care salva tot. În privinţa
aceasta n’a avut şovăiri. Se şi lăuda de multe ori cu linia dreaptă pe care a urmat-o cu o perseverenţă
de fier. De altminteri nu era deloc zgârcit cu autoelogiile când trebuia să-şi scoată în valoare
meritele şi faptele. În graiul şi scrisul lui revenea necontenit “eu” şi “noi” (care însemna tot
“eu”). Din experienţa altora învăţase că românii uită repede mai ales meritele şi prin urmare e
nevoie să le reaminteşti din când în când, cu cât mai des cu atât mai bine. “Aşa fac nu numai
oamenii mărunţi ci şi cei mari, nu numai în politică ci şi în ştiinţă său în arte ...”.
 
Printre alţii şi Tudor Arghezi împărtăşea părerea că românul uită foarte repede, are memoria mult
prea scurtă. Din acest paragraf putem afla de unde îşi lua Rebreanu izvoarele pentru a putea zugrăvi
portretul marelui ziarist, Pamfil Şeicaru, cu nume de roman Toma Pahonţu. Desigur îl cunoştea şi
personal, astfel că a avut prilejul să-i simtă de-aproape efectele firii sale vulcanice, a  omului în
acelaşi timp de acţiune dar şi de înroşită inimă dar credem că romanul nu ar fi fost posibil dacă nu-i
descoperea ideile în articolele sale din Curentul, publicate nu numai de directorul ziarului. Căci
Pamfil Şeicaru a fost un om de geniu dar în acelaşi timp întruparea unei atmosfere creatoare şi de
existenţă atât, culturală cât şi ca o culme a presei noastre româneşti.
 
Desigur, fin observatory, Rebreanu a putut privi şi în datele lui biografice atât din cele relatate prin
viu grai la întâlnirile lor dar tot atât din lectura atentă a multor studii publicate în zilele de albă
sărbătoare a cotidienelor conduse de marele ziarist. În acest mod, numai după ce i-a cucerit eul rând
pe rând ca pe o cetate greu de ocupat, Liviu Rebreanu a simţit că a reuşit să-i citească în inimă ca
într’un fund de fântână ale cărui ape îl constituiesc cerurile deschise către el, şi doar în această stare
de desăvârşire, marele romancier a purces la descrierea lui de unic portretist, drum ce trebuie să-l
urmeze fiecare autor de roman istoric.
 
Fără îndoială, numai pe această cale Rebreanu a reuşit să redea literar în persoana lui Toma
Pahonţu-Pamfil Şeicaru pe una din cele mai măreţe figuri ale culturii româneşti ori dacă nu l-ar fi
admirat şi iubit în sens neoplatonic, subiectul de fapt subiectele sale de roman, nu ar fi izbutit să
atingă înălţimile adevăratei arte, nu ar fi putut să realizeze Gorila, la proporţiile unui adevărat
templu elen în versiunea lui mioritică.
 
Întretimp legăturile de inimă între Pahonţu şi Cristiana devin tot mai strânse cu atât mai mult cu cât
Belcineanu devine insolit, felicitându-l pe Toma pentru concursul dat cu ocazia alegerilor. Pahonţu
fu cuprins de mânie displăcându-i că ministrul îl tutuieşte ca pe un subaltern şi îl umileau
mulţumirile prin care se înţelegea că “România” intrase în slujba guvernului, cumpărată cu un
mandat de deputat, de unde asprul său răspuns în care îşi expune încaodată principiile activităţii lui
de ziarist: “- Nu sunt înfeudat nimănui, onorate domnule ministru, şi deci îmi pot permite să susţin
ceea ce cred că e util ţării! ... Desigur atunci şi atâta timp cât sunt convins ca susţin ceva drept şi
cinstit!”
 
Rămaşi singuri, între Cristiana şi Toma, are loc pe spaţiul a două pagini desfăşurarea celei ma
puternice iubiri, numită de Pahonţu, ideală. Vom cita câteva pasagii: “Şi totuşi el nu găsea curajul şi
nici expresia să se apropie de sufletul ei, oricât îşi dădea seama că asemenea ocazie poate nici să nu
se mai repete. Bâiguia ici-colo câte-o frază neroadă de care îi era ruşine, pe urmă se uita la ea cu
nişte ochi atât de lacomi parcă ar fi vrut, prin văpaia privirilor, s’o topească deplin în inima lui,
pentru că astfel s’ar uni cu ea şi ar putea-o purta ca pe un talisman imprimat cu fierul roşu în
străfundurile fiinţei sale.”
 
Femeia remarcă iar în privirile lui o teamă pe care căuta să o înlăture printr’o intonaţie uşoara de
unde tăcerile lui insistente îi oferă momentul să răspundă după inima lui. “Apoi da ... într’adevăr ...
Te iubesc!”
 
Să ghiceşti în dragostea acestui om, doar impulsul de a cuceri o femeie din clasa aristocraţiei, pentru
a-şi satisface obscurele origini de jos, cum o scrie G. Călinescu, înseamnă şi fi departe de esenţele
adevăratei iubiri, lipsit de percepţia ei existenţială, criticul se transformă într’unul din chipurile
pocite ale lui H. Bosch, ros de invidie începe să degradeze o realizare de unică valoare, recurgând la
argumente mai mult decât nevoiaşe, străine oricărei logici umane roase de viermele neputinţei
proprii.
 
Şi fiindcă femeia adoptase un ton uşuratec, Toma continuă grav, tot mai transfigurat: “Iartă-
mă, Doamnă ,... îmi răneşti inima când glumeşti parc’ar fi vorba despre o dragoste de salon sau
despre o aventură amoroasă pentru variaţie ... Am greşit poate, dar cuvântul mi-a ţâşnit din suflet
fără voia mea  ... Şi totuşi e singurul cuvânt care mă tortura mereu să ţi-l mărturisesc că şi când el
singur ar fi în stare a exprima tot. Dragostea, când e cea adevărată, mare şi unică, n’are alt mijloc de
exteriorizare verbală. “Te iubesc” e cuvântul cel mai banal şi cel mai sublim. Depinde de inima din
care izvoreşte … De peste un an sunt condamnat să-ţi spun banalităţile cele mai răsuflate sau să nu
spun nimic pentru că ceea ce ardeam să-ţi spun era un singur cuvânt ... De altfel, de fapt, nu
simţeam nici o nevoie să vorbesc. Dacă fără vorbe nu eram înţeles, vorbele erau de prisos. Îmi
ajungea prezenţa dtale chiar când mă ignora. Nu eşti pentru mine numai femeia iubită, eşti însuşi
destinul meu pentru care am fost creat şi care mi s’a impus. De aceea din clipa în când te-am întâlnit
ai devenit viaţa şi moartea mea. Am luptat împotriva dtale, m’am ferit, m-am zbuciumat, te-am
blestemat, toate în zadar. Dta trăiai în mine înainte de-a te fi cunoscut ... Până atunci îmi făuream
idealuri şi scopuri de viaţă, mă răzbunam cu lumea întreagă; de când te-am văzut dta îmi
întruchipezi tot, absolut tot ... Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar altfel nu se mai poate! ...”.
 
Ascultând aceste vorbe Cristiana se ridică încet, un moment a simţit că el a întins mâna spre ea, dar
s’a oprit pe loc iar ea era bucuroasă că nu s’a pângărit o comuniune sufletească. Sta gânditoare în
pervazul ferestrei razele încurcându-se în părul ei cenuşiu, îi picurau pulbere de aur şi pe obraji. În
marea tăcere câtă a urmat, Pahonţu cu glasul, greu de emotie spuse: “- Destinul ... I-am simţit
fâlfâitul aripilor odinioară când ţi-am auzit numele şi când am întors capul ca să mă feresc de o
primejdie ...”.
 
În respectivele pagini, în care iubirea atinge culmi nebănuite având grijă să nu pângărească o
comuniune sufletească atât de împlinită şi când cuvintele rostite se transformă într’o rugăciune
venită din profunzimile sufletului îndrăgostit, Liviu Rebreanu atinge un apogeu rar ajuns de alte
fiinţe, zguduitor şi tot atât de sublim în rostul său, ca imn adus iubirii pure sau cereşti. Uniunea
sufletelor naşte, ca o taină, unele din cele mai cutremurătoare pagini ale romanului românesc şi nu
numai ale lui. Ni se revelă momentul când dragostea îl transformă pe om atât de mult încât în
lumina aureolei ce-i înconjură inima, numai poţi desluşi hotarele dintre ceea ce este omenesc şi
divin, în sine. Autorul adună la un loc viaţa şi moartea, trecutul şi eternitatea singura creatoare în
spirit.
 
În noua sa situaţie, mutat la hotel, în divorţ cu nevastă-sa Pahonţu se supără când prietenii şi
cunoscuţii îl întreabă dacă e adevărat că şi-a părăsit familia şi se înfurie în clipa când ei încearcă să-i
dee sfaturi. Doar gândind la Cristiana îşi simţea energiile înzecite. Câteva zile după validarea
alegerilor Pahonţu caută sa aibe o explicaţie cu Belcineanu în legătură cu postul de subsecretariatul
de stat, promis. Însfârşit, când ministrul vorbeşte de dorinţa sa, Toma îi răspunde aspru, dar pe
acelaşi ton de egalitate, tutuindu-l: “Dorinţa mea? Te înşeli, dragă Belcinene (Ministrul tresări). Să
nu inversăm rolurile! A fost dorinţa dtale insistentă, repetată ... Pe care eu, chiar în principiu, am
acceptat-o cu dificultate şi abia după o gândire de ... de şapte ori douăzeci şi patru ore … Ştii, asta
ca să fixăm poziţiile!”
 
Şi când Belcineanu, cu impertinenţă îi recomandă să aiba încă răbdare îi vine ideea să-l întrebe pe
şeful guvernului dacă a avut vreodată intenţia să înfiinţeze un subsecretariat de stat pe lângă
ministerul propagandei nationale, acesta îl asigură că a fost indus în eroare fiindcă nu a existat o
atare propunere, deoarece ştiinţele, artele, literatura trebuie să rămână libere. N’ar fi aprobat ideea
nici dacă statul ca în vremurile sale mai bune ar fi avut finanţele mai înfloritoare, statul nu produce
decât lucruri hibride când se amestecă în cultură. Aşa dar Belcineanu îl minţise, pentru a nu fi atacat
în cursul alegerilor.
 
Drept urmare apâruse în “România” o informaţie răutăcioasă despre  el, ceea ce uimi pe Titu
Herdelea doar îi ştia prieteni la care Pahonţu îi răspunde că nu poate fi prieten cu un individ care l-a
minţit şi tras pe sfoară considerând că-l poate cumpăra cu promisiuni prosteşti. Ciocoiaşul acesta a
crezut şi crede că ziariştii ar sta la cheremul lui ca slugi credincioase, dar o să-i arate că ei sunt
independenţi, stăpâni pe opiniile lor.
 
Când Belcineanu îl cheamă la telefon îl repede asigurându-l că i-a venit şi lui timpul să-şi primească
replica tot atât de delicată cum s’a vrut şi batjocura lui! Iar când Pahonţu începuse să ridice tonul,
puse încet receptorul în furcă, pentru a nu fi nevoit să audă şi nişte înjurături neaoşe. Pahonţu n’a
observat că vorbeşte singur decât atunci când aşteptase un răspuns, şi trântise receptorul şi el cu un,
“să-l ia dracu, atât mai bine”.
 
Nu peste mult se pornise să scrie un articol împotriva sa, intitulat Mistificatorul, în care nu
pomenise numele lui Belcineanu şi n’a folosit nici un cuvânt greu. Primise telefon şi de la Cristiana
mulţumindu-i, stiind că pentru ea o face şi îl invită poimâine la Iuliana să vină şi el, ceea ce pe
ziarist îl umpluse de o vie bucurie.
 
Capitolul al VII-lea Prigoana începe cu vizita lui Dolinescu, acesta după o întrevedere cu Utalea
s’a hotărât să candideze, la Făgăras în cadrul unor alegeri parţiale care din cauza unei neglijenţe
urmau să fie repetate. Era însoţit de studentul Ion A. Ionescu, aflat în biroul lui Herdelea. Văzându-
l, Pahonţu îl întrebă dacă e supărat cumva pe el fiindcă nu poate să-i cunune, se referea la căsătoria
lui cu Cintia. Studentul îi răspunse că în ce priveşte cununia lor e cu bucluc, abea fixată data, ea
trebuie să fie amânată până după alegerile de la Făgăraş adică până după Paşte.
 
La despărţire Dolinescu pare sigur că va conta pe ajutorul ziaristului, este doar unul de-al lor în
înţelesul cel mai bun.
 
Pahonţu după intentarea divorţului, neplăcându-i la hotel închiriase un mic apartament pe strada
Elena, pe care l-a înzestrat cu toate cele trebuincioase pentru odihnă. Avea numai un dormitor, o
odaie de lucru cu biblioteca redusă, mare parte o lăsase la Virginia, camera de baie şi un mic hol-
vestibul de unde se ieşea direct în stradă: “De la redacţie spre casă trecea prin Cişmigiu care în
decorul de iarnă, uneori avea aspecte polare. Strada lui era curată, asfaltată, liniştită, puţin dosnică,
cu trotuarele străjuite de castani şi salcâmi bătrâni ...”. Singurătatea îl apăsa, până şi gândul morţii îi
apărea ispititor şi misterios nu ca odinioară pe front când era ca o vedenie de fiecare clipă.
 
 
Mai asista la şedinţele de la Cameră unde articolul său Mistificatorul produse senzaţie. El
continua campania contra lui Belcineanu, vroind că-l micşoreze pe ministrul de interne dar nu să-l
nimicească.
 
La redacţie l-a vizitat şi Teofil Drugeanu cu scopul de a-l recâştiga pe marele ziarist de
partea şefului său Belcineanu, dar fără nici un succes.
 
Pahonţu o vizitează pe dna Teleman unde în aşteptarea Cristianei, aduce vorba de dragostea lui
pentru prietena sa, pe care Iuliana o consideră una simplă, dar Toma protestează fiindcă orice iubire
e unică şi plină de toate tainele şi complicatiile pentru cei ce o trăiesc: fiece iubire adevărată e o
nouă descoperire a universului, mai mult, sunt unele iubiri care înseamnă mari predestinări, atunci
anume când două fiinţe se regăsesc împotriva lor însăşi ...”.
 
De când îşi mărturisise iubirea Cristianei, lui Pahonţu îi plăcea să-şi disece sentimentele şi să le
descopere origini supranaturale. Însfârşit soseşte şi Cristiana, tema lor fiind divorţul ei,
odată ce liber, Belcineanu, va putea să se dedice patimei sale, politica. Întrebat dacă şi Pahonţu mai
crede în politică, el cu un glas de adolescent adaogă printre altele: “Şi totuşi fiecare bărbat poate
ajunge să-şi dea seama că o sărutare e mai preţioasă pentru fiinţa lui decât cucerirea unei provincii.
În viaţa fiecăruia poate apărea femeia care provoacă criza supremă şi care hotărăşte nu numai
viitorul lui dar uneori al omenirii. (Referinţa la piesa shakespeariană Antoniu şi Cleopatra este mai
mult decât evidentă. E răscrusea cea mare pe drumul mare al vieţii. Atunci femeia aceea şi numai
aceea nu mai e o distracţie sau o aventură sau o dragoste ci chemarea destinului căreia nu-i poţi
rezista. Atunci părăseşti tot, nu te mai uiţi în urmă şi nici măcar înainte ci numai în ochii ei în care
se află marea taină a începutului şi sfârşitului, merindea nemuririi ... Ce importanţă mai are atunci
politica sau soarta celor din jurul tău?”
 
Fiindcă dna Teleman face aluzie la îndrăgostiţii romantici, Toma se grăbeşte să pună lucrurile la
punct. “Totuşi nu mă gândeam la îndrăgostiţii de toate zilele pe care extazul apropierii fizice îi face
romantici, ci la cei puţini, rari, care pornesc cu conştiinţa clară, ţinându-se de mână, pe cărarea
destinului ...”.
 
Am să redau în continuare o scenă, în care zisul romancier “al gloatei”, arată un rafinament de-o
deosebită expresie literară cum numai inspiraţii muzelor îl pot avea când descriu momente de
revelaţie a iubirii cereşti, înălţând dumnezeiescul din om: “Din când în când (Pahonţu n.n.) întorcea
furiş privirea spre Cristiana cu un mic gest de admiraţie, Cristiana însă în colţul canapelei îşi
răsturnase capul pe speteaza de lemn sculptat şi privea cu ochii închişi parcă dincolo de tavanul
vopsit cu ulei într’o culoare foarte vie. Pahonţu a văzut-o cu coada ochiului şi i s’a întipărit ca un
desen în inimă curba caldă a gâtului şi a bărbiei. O simţea că ascultă cu sufletul şi că, pentru ea, ca
şi pentru el, cuvintele sunt numai clapele care exteriorizează rezonanţele multiple ale firelor
străvechi prin care omul comunică direct cu trecutul şi viitorul ...! În salonul călduţ, în care
înserarea povestea sosirea întunerecului, se urzea o atmosferă tainică, blândă, ca în aşteptarea unei
revelaţii ...”.
 
Surprinzător, împrăştiind horbota mistică presărată cu reverberele diamantine ale visului, apare
dl. ministru de interne Belcineanu mirat când îl vede la dna Iuliana T. pe Pahonţu. Fiindcă fratii de
cruce sunt foarte belicoşi, de unde se poate deduce importanţa rezistenţei şi luptei lor, ministrul
trebuie să plece imediat în Ardeal ca la faţa locului să preieie comanda operaţiilor electorale.
Misiunea se arată a fi foarte grea, deoarece la o alegere parţială, decisivă pentru câştigarea generală
a scrutinului, toată ţara se găseşte angajată asupra ţinutului respectiv, al Făgăraşului, cu presa care
ţipă şi opoziţia face scandal în Parlament şi se plânge regelui, de unde o atare acţiune nu-i uşoară
deloc. Adică, oamenii guvernului nu pot manipula după voie voturile, asigurându-le cât se poate de
uşor câştigarea lor.
 
Plecând din casa Teleman, Pahonţu se simţi deprimat şi prăbuşit. În automobilul ducându-l spre
redacţie i-a fulgerat ideea de a renunţa la Cristiana, care a apărut ca un uragan în viaţa lui, i-a distrus
familia, i-a înstrăinat copiii, i-a anihilat ambiţiile şi l-a redus sufleteşte la o zdreanţă ce tremură de
dorul ei ... Dar numaidecât izgoni înăşi ispita unor astfel de gânduri ca pe un veritabil sacrilegiu.
Simţea dincolo de rădăcinile tuturor gândurilor, că fără ea lumea ar înceta de a mai exista pentru
dânsul, întocmai cum va înceta în momentul când va muri …
 
La şapte şi jumătate era singur în birou şi se pregătea să scrie ceva despre fraţii de cruce în
campania electorală, referitor la aceasta Dolinescu îi relatase că poporul îi primeşte cu drag, pe când
autorităţile îi prigonesc în toate felurile. Era însă distrat, în creeri gândurile îi jucau fără şir, ca şi
când s’ar fi aflat sub un iminent pericol. Deşi îşi promise că nu va pleca până nu va fi isprăvit
articolul, trebui să-l întrerupă fiindcă sunase telefonul. La capătul celuilalt fir era Cristiana,
tulburată îi spunea că trebuie să-l vadă imediat, pentru a-i comunica ceva foarte important.
Rămase să vie la el, acasă.
 
 
Astfel că nu peste multă vreme aflase următoarea întâmplare. Coborând treptele casei Teleman,
Belcineanu se arătase impresionat de prezenţa lui Pahonţu. Cu Cristiana dorea să ştie ce urmăreşte,
el o să-i redea libertatea oricât îi sângerează inima. Totuşi îi va vorbi despre greutăţile alegerilor, de
la Făgăraş, cât şi despre greutăţile pe care i le produc fraţii de cruce, cum amintesc toate rapoartele
primite de el. Şi nu se poate face nimica până o anume presă în special Pahonţu, îi
sprijină. A încercat să-l înduplece fără rezultat. Nu-i cere să renunţe la campania urâtă dusă
împotriva lui ci să-l sfătuiască pe Dolinescu să-şi retragă candidatura. Dar cum Pahonţu o
iubeşte va fi destul un simplu cuvânt din partea ei ca el să se execute, încheiase Belcineanu, „ca un
intrigant nobil de melodramă.”
 
Fiindcă dna Belcineanu nu se lăsa convinsă de concluziile lui, ministrul de interne o asigura că a
recurs la ea pentru a rămâne totul în familie. Dacă ea va refuza îi va comunica prin altcineva situaţia
lui Pahonţu, şi acesta nu va permite să-şi sacrifice libertatea din cauza lui. Cristiana mai avea timp
să se gândească, dar îi promite că după succesul său de la Făgăraş, indiferent cum, îi va da
scrisoarea de divorţ şi cu ea, libertatea.
 
Dacă i-a mărturisit toate acestea, Cristiana vroia să câştige mai multă încredere în ea însăşi, dar îl
roagă pe Pahonţu să nu facă niciun sacrificiu pentru ea, când poate Belcineanu nu s’ar ţine nici
acuma de cuvânt, aşa ca de atâtea alte ori. Mai ales se gândea, cu lacrimi în ochi, va putea avea
neplăceri cu prietenii săi, dar tocmai asta va fi sacrificiul, o linişti Pahonţu.
 
Pe urmă marele ziarist plecă la redacţie convins în acţiunea sa, pradă unui sentiment ce nu-l pot
avea decât cei ce sunt gata să se dăruie cu totul: „Se gândea numai la Cristiana şi se simţea înălţat.
Niciodată nu s’a simţit mai bun, mai nobil şi mai curat. Avea impresia că i-au crescut aripi şi că
poate zbura tot mai sus. Aşa a visat el totdeauna iubirea adevărată, un dor pur ca un cântec de
trubadur. Ca un viteaz din basme, având drept merinde o sărutare pură, porneşte şi el la luptă
împotriva ticăloşiei, cu certitudinea că la capătul războirilor îl aşteaptă fericirea cea mare în braţele
iubirii …”.
 
Să recunoaştem că Pahonţu a suferit o transfigurare sublimă cum au parte cei predestinaţi, pregătiţi
să execute ritualul de majoră credinţă ideală.
 
Pahonţu îşi spunea că a venit timpul să meargă pe drumul lui, să nu mai servească pe alţii ci doar pe
sine. Ori la urma urmelor de ce candida Dolinescu atunci când era împotriva sistemului electoral
democrat, alături de reprezentanţii gorilei politicianismului?
 
Deci scoase din maşina de scris articolul început, dedicat fraţilor de cruce şi îl înlocui cu an altul în
care avertismentul dat fraţilor de cruce, într’o oră era gata. După ce scrisese într’o coloană şi
jumătate jonglerii autoritare şi naţionaliste, Pahonţu “întreba nedumerit ce caută fraţii de cruce la
Făgăraş printre cerşetorii de voturi şi-i îndemna pe un ton aproape solemn, în interesul ideei
naţionale, să renunţe grabnic la aventura alegerilor şi să se întoarcă pe drumul lor care duce la
adevărata izbândă de mâine.”
 
Când îl sfârşi, chemă pe secretarul de noapte şi îi dădu dispoziţii ca să apară a doua zi de dimineaţă,
în ediţia specială pentru capitală.
 
Pe urma îi apăru o mustrare în suflet spunându-i că e pe cale să-şi trădeze propria-i credinţă şi astfel
îi era teamă să nu-şi fi distrus chiar temeliile existenţei. Dar imaginea Cristianei îi împrăştie toate
temerile, în mintea şi inima lui nu mai trăia decât dna Belcineanu.
 
A doua zi la cameră primise felicitările unui fost ministru care vedea nu mai crime odioase în
mişcările “naţionalismului anarhic” ale tineretului. Zadarnic Pahonţu îi apăra, explicând că e vorba
doar de tactica fraţilor de cruce pe care n’o aprobă, pe când doctrina lor e soră cu a lui, dacă nu
chiar odraslă directă.
 
Seara la redacţie i se anunţă vizita lui Utalea, care-i oferă sprijinul său material pentru a păstra linia
de prietenie a ziarului faţă de mişcare. La gândul că Utalea caută să-l cumpere Pahonţu cuprins de
mânie începe să răcnească, adresându-se lui Herdelea: „- Auzi, bătrâne? ... Vrea să mă cumpere! El
ştie că în România totul e de vânzare, mai ales conştiintele! ... De aceea am rămas eu sărac ca să mă
cumpere dânsul! … “Şi deodată cu un gest teatral arătând uşa strigă răguşit: „ Afară! ...
Banditule! ... Tâlharule! …”
 
Şi mai bine de un ceas Pahonţu alergă prin cameră ca o fiară în cuşcă regretând că nu l-a bătut
răzbunându-se poate şi pe alţii care au încercat să-l cumpere cu banii lor murdari. Când să plece la
cină primise o telegramă de la Dolinescu anunţându-şi venirea a doua zi în Bucureşti. Toma îi rupe
hârtia în bucăţi socotind că nu merită să-şi facă sânge rău pentru un individ ca Dolinescu, acesta în
numele prieteniei l-a considerat servitorul lui, pe care-l poţi umili şi chiar cumpăra.
 
Conflictul ameninţa să ieie proporţii neaşteptate.
 
A doua zi apare Dolinescu, pe care-l înfruntă interzicându-i să-l trateze ca de la stăpân la slugă, el în
casa lui face ce vrea şi ce-i place, deci nu are să-i dea nici o socoteală n’are să mai trateze cu el. Şi
atunci se întâmplă să intre pe uşă reporterul Sever Sorescu dorind să-i ceară şefului unele instrucţii,
Dolinescu considerând că Pahonţu îi întoarce spatele cuprins şi el de furie sări de pe scaun şi
fulgerător îi arse două lovituri în obraji, una cu palma şi alta cu dosul, spunându-i în acelaşi timp:
„Lichea sinistră”. Desigur Pahonţu răspunse cu o ploate de pumni. Reporterii strigară după ajutor
iar doi servitori îl înfăşcară pe Dolinescu care striga într’una: „Vânzătorule! Bestie
ordinară! Trădătorule!” Titu Herdelea îl întreabă dacă vor da proporţii publice încăerării dintre cei
doi prieteni sau vor ruga pe confraţii lor să fie trecută sub tăcere, dar Pahonţu nu înţelege să-şi
menajeze adversarul când l-a atacat în mod mişeleşte. Drept urmare, trei zile ziarele au înfierat
odiosul atentat împotriva libertăţii cuvântului şi l-au felicitat pe Pahonţu pentru corecţia aplicată
laşului agresor. În cameră, un obscur deputat de Făgăraş, la îndemnul lui Belcineanu a informat
guvernul în legătură cu ororile săvârşite în judeţul lui de nişte tineri înarmaţi cu pumnale şi
revolvere. Cu un ropot de aplauze partidul a omagiat pe Pahonţu, devenit martirul ordinei legale.
Belcineanu, el însuşi, a luat cuvântul asigurând că dezordinile vor înceta dacă se va aplica legea,
adică represiunea totală a fraţilor de cruce. În ce-l priveşte pe Pahonţu nu mai exista niciun dubiu că
el îi trădase, trecând de partea „călăului” ministru de interne, Belcineanu. Se înţelege că declaraţia
războinică a ministrului a fost îndelung ovaţionată şi când aplauzele au încetat, dintr’o
tribună publică a Camerei a răsunat un glas limpede, aproape dominator: „ - Huo!... Să vă fie
ruşine! ... Ruşine! ...”.
 
În continuare, ca de obicei, tinerii au fost puşi în ilegalitate şi arestaţi conform ordinului venit de sus
ca în termen de două zile să fie îndepărtaţi toţi propagandiştii care nu sunt alegători şi cei ce nu sunt
din localitate urmau să fie expediaţi, cu precădere fraţii de cruce. Pe Zachi, fiul lui Herdelea
plutonierul l-a învinuit de propagandă interzisă, iar în comuna Ohaba, Vasile Cumpănaşu era acuzat
că ar fi îndemnat un sătean la rebeliune. Însfârşit Ion Ionescu a fost arestat pe motiv că ar fi ultragiat
pe jandarmul care l-a oprit să iasă din comună.
 
În tot acest timp, „Pahonţu continua furibund campania contra lui Dolinescu. Alte ziare îi ţineau
hangul. Presa bucureşteană avea zilnic informaţii despre lupta electorală de la Făgăraş, care însă nu
relatau decât eterne provocări şi ciocniri de-ale agenţilor lui Dolinescu cu autorităţile, fără să
pomenească un cuvânt despre prigoana ce o îndură fraţii de cruce din partea tuturor organelor
oficiale.”
 
Dolinescu, văzându-şi oamenii rând pe rând arestaţi, mai mult Ionescu ameninţat de un locotenent
că-l va trimite la Bucureşti, via
Sibiu, să fie predat Siguranţei generale a Statului îi cere prefectului omeneste, nu oficial, să facă
dreptate, să aplice legea sau regulamentele oricât de severe. Dar dându-şi seama de falsitatea
prefectului, răbufneşte desgustat: „Întâia şi poate ultima oară m’am băgat în murdăria asta pe care o
numiţi politică. Ei bine, domnule prefect, vă implor, arestează-mă şi pe mine! Mi-e scârbă de atâta
ticăloşie! Vă bateţi joc de un popor care tolerează toate fărădelegile! ... Şi nu se ridică nimeni să vă
trezească şi să răzbune toate nedreptăţile! Şi nimeni nu te ascultă! Nimeni nu vă trăzneşte ca să dea
un exemplu!”
 
Si când prefectul îi întoarce spatele îşi aminteşte că toată prigoana asta de la Pahonţu porneşte.
 
Este cazul să menţionăm că marele merit al lui Rebreanu constă în faptul că trăind pe viu epoca
respectivă a descris-o obiectiv, ceea ce până astăzi nu s’a mai întâmplat. Marele romancier, nu este
un partizan al fraţilor de cruce, dar nici atât al clasei politicienilor, astfel că în acest cadru să
conteşti prigoana - mai bine spus prigoanele - declanşate de guvernele democrate ale vremii
împotriva tineretului român, cum o face editorul N. Gheran, înseamnă nu numai să mistifici un
adevăr dar şi să-ţi baţi joc, în mod crunt de el. De pildă, ţărănistul Armand Călinescu, mult adulat de
comunişti, a declarat unor ziare franceze că numit prim-ministru va lichida, în scurt timp, mişcarea
legionară.
 
Noi am urmat exemplul lui L. Rebreanu, rămas până la capăt credincios obiectivităţii sale, singura
modalitate de a pătrunde, cu adevărat, în esenţa unui fenomen deloc neglijabil, al istoriei Românilor.
 
Capitolul al VIII-lea intitulat Gloanţele, începe cu anchetarea lui Ion Ionescu, tânărul fiind
convins şi el că toate astea nu s’ar fi întâmplat dacă ar fi existat un apărător ca să dezvăluie
fărădelegile comise de autorităţi. A crezut şi el în Pahonţu, mai mult ca toţi, dar acum ştia că acesta
datorită unui egoism animalic e trădătorul cauzei lor sfinte.
 
Trimis la Siguranţa generală a Statului din Bucureşti acolo un comisar îl primi lovindu-l cu pumnul
în obraz, atât de straşnic încât Ionescu se clătină gata să vie peste cap. La întrebarea „De ce?”
comisarul îi răspunde ca să-şi amintească de faptul ca este un infractor la ordinea publică. Totuşi
peste vreun sfert de ceas îi dădu drumul, atrăgându-i atenţia că nu şade frumos pentru un om cu
studii înalte sa fie amestecat între derbedei şi să nu-l mai prindă pe acolo că pe urmă întoarce foaia
… După masa, liber, şi-o petrecuse la Cumpănaşu vorbind cu logodnica sa Cintia de ticăloşia lui
Pahonţu care i-a înşelat şi vândut. Pahonţu se certase şi cu Rotaru, din cauza atitudinii sale prea
vehemente privind pe fraţii de cruce, iar fata auzise la Universitate că Pahonţu fusese cumpărat de
Belcineanu să-i trădeze pe fraţii de cruce. Se spunea că dinadins s’a prefăcut că-l înjură pe ministrul
de interne ca acesta să mărească preţul vânzării.
 
Într’o seară sosiseră câţiva din fraăţii de cruce alungaţi din Făgăraş, printre ei şi Vasile Cumpănaşu,
acesta probabil datorită firii sale mai potolite n’a fost maltratat în diferite feluri ca ceilalţi.
Ascultându-i, Ionescu se întreba din când în când parcă ar fi vorbit cu propria-i conştiinţă: „- De ce,
Doamne, atâta batjocură! … Şi tocmai pe noi care n’am făcut nici un rău nimănui, nici măcar lui
Pahonţu.”
 
Tinerii nu erau descurajaţi şi trăind atâta timp în sate, propriu zis abia la Bucureşti au cunoscut
amestecul marelui ziarist şi socoteau că o să-l sancţioneze cu o bătaie zdravană căci astfel de trădări
nu merită decât o pedeapsă umilitoare. Mai măsurată suna condamnarea lui Vasile, considerându-l o
lichea şi nu merită decât cel mult să fie scuipat. „De fapt, ei au vrut să-l bage între ei ca luptător
naţionalist, când el nu a avut nicio obligaţie faţă de mişcarea lor, ceea ce era mai mult decât
adevărat. Pe urmă a schimbat macazul fie în interesul ziarului fie al carierii lui şi ajunge la
concluzia că numai dacă ar fi luat bani, ca Iuda, gestul său putea fi etichetat ca o vânzare. Total
altfel sună vorbele lui Ionescu, vehemente din cale afară: „Da, da ... vânzare! Atâta căutaţi să-l
spălaţi de parcă ar fi slujit frăţeşte tâlharul! ... De vânzare e vorba, Vasile! ... Atunci? ... Ce are a
face lichelismul? ... Ne-a vândut celuilalt tâlhar ... Şi voi vreţi să-i trageţi o bătaie ca unui jidănaş
oarecare?”
 
Fără îndoială în mintea lui Ionescu încolţise ideea lichidării lui Pahonţu, urmând consecvent şi
fanatic ideologia mişcării care impunea răzbunarea trădării prin moartea vinovatului. Să ne amintim
de cazul lui Stelescu, ucis de zece asasini care l-au ciuruit de gloanţe în timp ce se afla internat
într’un spital lipsit de orice mijloc de apărare.
 
Iată deci că Rebreanu e criticul ideologiei mişcării nu mai că întrebarea lui priveşte pe cei care i-au
adus pe tineri în situaţia să judece în acest fel. Şi aici e bine să reţinem că Ionescu şi-a urmat glasul
propriei conştiinţe, ceilalţi nu şi-au dat consimţământul pentru pedepsirea lui Pahonţu cu moartea,
deci ar fi putut fi recuperabili dacă politicienii ar fi avut şi ei o conştiinţă la rândul lor. Din această
cauză romanul lui Rebreanu poartă titlul de Gorila, stadiul de degenerescenţă maximă a
politicianismului românesc.
 
Din ziarele de dimineaţă tinerii au aflat că Belcineanu reuşise în alegeri, dar că însuşi Dolinescu a
primit un număr de voturi superior tuturor celorlalte partide, în afară de radicali. La urma urmelor,
credea Cumpănaşu, era un rezultat excepţional.
 
Conform dorinţei Cintiei, mare amatoare de teatru au asistat cu toţii, inclusiv Ionescu, la
reprezentarea Scrisorii pierdute. Într’o lojă apăruse dna Belcineanu iar într’alta se afla Pahonţu
însoţit de un domn şi o doamnă. Pe Ionescu nu-l mira prezenţa lui Toma deoarece era printre
favoriţii admiratori ai piesei, de un caragialesc fanatic şi că de multe ori Scrisoarea pierdută i-a
servit ca argument împotriva democraţiei şi al partidelor politice.
 
Începuse spectacolul, dar Cintia observând pe Pahonţu cu privirile sale de diamant îndreptate spre
dna Belcineanu, care din când în când trăgea cu ochii spre el, nu i-a fost greu dă-şi dea seama, cum
i-a spus lui Ionescu, că Pahonţu e amorezat şi astfel se făcuse lumină mare în sufletul tânărului. Şi
fiindcă îl ura atât de mult pe Pahonţu nu s’a gândit nicio la clipă că schimbarea marelui ziarist a fost
dată de noul său sentiment, era de părerea lui Dolinescu că situaţia nu putea fi schimbată deoarece
dragostea nu face decât să exprime un simţământ animalic, aşa că nu-i putea influenţa perspectiva,
oricum, mai mult decât obsesivă asupra trădării lui Pahonţu. De-aici cuvintelor atât de inocente ale
Cintiei tânărul le dădea o semnificaţie subiectivă, considerând că vânzarea s’a făcut
prin dna Belcineanu doar era ştiut că politicianul îşi întrebuinţa nevasta pentru a reuşi acolo unde nu
putea ajunge prin simpla cale a politicii. În mod absurd i se întări această posibilitate a vânzării şi
pentru a şi-o dovedi, mânat tot mai insistent de gândul răzbunării, începuse să-l pândească pe
Pahonţu şi astfel aflase că s’a mutat de la hotel, în strada Elena.
 
Postat în faţa casei lui Belcineanu, nu i-a fost greu să descopere că
doamna Cristiana se întâlneşte cu Pahonţu la el acasă. Dar ceea ce Ionescu nu ştia, la aceea întâlnire
femeia îi aduse lui Pahonţu vestea bună că Belcineanu îi dăduse scrisoarea de divorţ şi cu ea deplina
libertate autorizând-o să facă demersurile pentru divorţ, iar de două săptămâni s’a mutat în
apartamentul său avocaţial ce şi l-a luat, unde a transportat arhivele şi biblioteca.
 
Fericit Toma exclamă pierdut, acel „Te iubesc! ... Te iubesc! ... Te iubesc! ...” iar drept răspuns
Cristiana îi înconjurase gâtul cu braţele “simplu şi natural ca un gest pornit din străfundul
inimii. Sărutarea amară şi lungă parcă pecetluia un trecut de zbuciumări şi-l înmormânta pentru
eternitate”.
 
Apoi Cristiana se desmetici propunându-i să fie cuminţi şi să aştepte până vor fi amândoi oameni
liberi. În apartamentul său plin de ispite şi primejdii răspunsul lui Toma e plin de adânci
semnificaţii: „ - Da! ... sânt ispite!” repetă iar Toma mai exaltat. Şi trebuie să ferim dragostea
noastră, de orice pângărire! ... Taina începuturilor ei şi încercările multe şi aşteptarea mereu
prelungită, toate pregătesc parcă anume revelaţia cea mare din ziua când ne vom putea înfăţisa lumii
întregi ca doi tineri care abia atunci vor începe experienţa iubirii şi a vieţii adevărate! ... “Da, da! ...
Aşa te-am visat totdeauna şi aşa am râvnit unirea noastră, în puritate desăvârşită! ... Mireasa
gândurilor mele ...”.
 
Cristiana îl asculta fermecată amintindu-şi de cavalerul din visurile de odinioară, cel ce o ia iubi ca
un Lohengrin: „Acuma i se părea că a sosit cavalerul şi cuvintele, tremurate de un elan romantic şi
rostite cu un glas ostenit de patimă, îi răsuna în inimă ca un cântec minunat”.
 
Dar din acest cuib al visurilor - noţiunea e tipic rebreniană - Cristiana se trezeşte auzind că cineva se
plimbă subt ferestrele casei de parcă ar sta la pândă. Pahonţu nu-i dă importanţa cuvenită deşi
întradevăr acel trecător era de fapt studentul Ion A. Ionescu, zgomotul paşilor săi pe trotuar sfărâma
şi împrăştia brusc atmosfera blândă de emoţie dinlăuntru.
 
Ion Ionescu o văzuse pe dna Belcineanu ieşind din casa lui Pahonţu şi o urmări, recunoscând-o. Ar
fi trebuit s’o oprească şi s’o întrebe ce a căutat la Pahonţu acasă, cel puţin să afle prin ea 
vânzătorul că e descoperit şi să tremure. Simţi în buzunarul paltonului drept un revolver automat,
mic, de care nu se despărţea, doar la Făgăraş nu l-a luat de teamă să nu fie arestat şi să i se confişce.
Se întoarse, şi de la casa vecină privi la lumina palidă din geamul locuinţei lui Pahonţu şi îi părea
cum mulţumit, îşi freca mâinile, că a scos plăceri şi bani din suferinţele fraţilor de cruce.
 
„Gorila lubrică se pregăteşte de culcare” când lumina stingându-de  Ionescu adăogă: „Noapte bună,
gorilă lubrică!”.
 
Dar chiar în momentul următor, tocmai se pregătise să plece, când
uşa locuinţei se deschise şi îl zări pe Pahonţu, cu gulerul ridicat, păşea grăbit spre Cişmigiu. Îl
strigase - Pahonţu! şi la vreo zece metri de el, repetă - Pahonţu! Toma opri mirat, glasul părându-i
cunoscut. - Stăi, Iudă, să ne răfuim, murmură Ionescu parcă ar fi vrut să-l audă numai cel vizat.
Toma îl recunoscu pe Ionescu şi ridicând braţul zise tărăgănat: „Nu ... tra ... ge ...”.
 
Trei focuri de revolver răsunaseră unul după altul, atât de repede şi atât de aproape încât îi păru că
ţeava se răzima în pieptul lui Pahonţu care nu făcea nicio încercare de apărare. Toma se propti de
trunchiul copacului pe când Ionescu îşi continuă drumul pe trotuar, până la încrucişarea cu strada
Progresului. Mai înainte pe Schitu Măgureanu, treceau alte tramvaie cu zgomote asurzitoare. Coti la
dreapta şi ajunse pe Calea Plevnei şi apoi în Piaţa Kogălniceanu unde luase un tramvai spre
Cotroceni, la Podul Elefterie coboră şi aşteptă o garnitură să-l întoarcă în oraş: -
Corespondenţă! spuse taxatorului cu glas obosit, dar pe faţă cu o umbră de satisfacţie.
 
Orientarea atât de precisă pe străzile Bucureştiului stă mărturie unei lucidităţi conştiente de actul
săvârşit contra unei Iude, a fraţilor săi de cruce. Aşa trebuie să se fi simţit şi Brutus când i-a dat
lovitura de graţie lui Cezar.
 
Romancierul descrie şi trăirile eroului său principal Toma Pahonţu, acesta din clipa când l-a
recunoscut pe Ionescu ştia că vrea să-l omoare. A văzut revolverul dar n’a facut un gest de apărare
dar gura lui şoptea, fără voie: „nu trage”. A auzit răbufnirea de ură a lui Ionescu şi atunci şi-a dat
seama cât l-a urât studentul, din această cauză inima lui nu l-a suferit. Ridicase braţul să nu-l
lovească în cap simţise însă una în piept însoţită de un miros de stofă arsă.
 
Însfârşit se gândi să se întoarcă acasă, doar nu erau decât cel mult 20 de paşi până acolo, dar pentru
a primi o mână de ajutor se hotarî să continue drumul până la redacţia României. Dar
când să pornească îşi simţi picioarele atât de moi încât trebui să se lipească mai bine de trunchiul
castanului. În acelaşi timp simţi nişte înţepături prelungite în capul pieptului care nu-l dureau, dar îl
supărau, şi o fierbinţeală udă, stranie, lipicioasă. “Mi se pare că sunt plin de sânge!”. „Nu se poate
să mor aşa” spuse prăbuşindu-se fiindcă picioarele nu mai duceau povara trupului.
 
Pe când se zvârcolea ca râma auzi fluierul ascuşit al sergentului de noapte şi fără să-şi dea seama
începu să geamă şi gemetele îi păreau zgomote străine, necunoscute şi inexplicabile. Apoi începură
să-l năpădească frânturi de gânduri şi amintiri: Cristiana trebuie să fi ajuns acasă şi cât de speriată
va fi când i se va spune ce i s’a întâmplat, Herdelea va avea grijă de România, Dolinescu i-a
poruncit lui Ionescu să-l omoare, nu şi-a mai văzut copiii de o lună şi Virginia, dar imaginea ei se
stinse în întunerec.
 
Este găsit de un sergent care începu să fluere încât pe lângă ofiţerul său adunase mai multă lume,
oameni din casele vecine acesţia chemaseră şi medicul. Întretimp a fost adus acasă unde fusese pus
pe patul alb cu faţa în sus şi fălcile încleştate parcă ar fi depus a ultimă sforţare de rezistenţă în faţa
morţii. Medicul chemat după ce-l examină bâigui încurcat: „Aici e nevoie de un medic legist ... Ori
poate de un preot ...”.
 
Apăruse şi Titu Herdelea, înştiinţat prin telefonul aflat pe biroul lui
Pahonţu. Acesta “la picioarele patului se uita şi parcă tot nu credea că cel ce se zvârcolea atât de
crâncen în ghiarele morţii e acelaşi Pahonţu de care s’a despărţit acum vreo două ore abia, mai
ahtiat ca totdeauna de viaţă, plin de energie şi de încredere în viitor. Privindu-l aşa observă deodată
că ochii muribundului se deschid larg ca şi când ar vrea să se mai umple cu lumină”. Întrebându-l
pe chirurg care tocmai terminase să examineze cele trei găuri rosii alcătuind un triunghi straniu,
urmele traectelor celor trei gloanţe, ce părere are de starea pacientului acesta îi spune, un Dumnezeu
să-l ierte pe bietul nostru Toma: „Titu tăcu o clipă parcă n’ar fi auzit bine, se mai uită la Pahonţu
care încremenise în nemişcare şi dobândise o linişte nouă pe faţă, apoi izbucni în lacrimi
bolborosind: „O, Doamne! ... Bietul Toma! Bietul, bietul Toma!”
 
Venise şi prefectul poliţiei care trebui să constate o crimă oribilă cum nu s’a mai pomenit în
România. Prefectul era un mare prieten al ziariştilor fiindcă ei îl făcură popular în toată ţara,
publicându-i isprăvile, înflorite simpatic şi împodobite cu fotografia lui de pe vremea când era
căpitan.
 
Solemn ca un erou de tragedie antică Titu Herdelea încheie acest atât de îndoliat capitol: - „A murit”
zise Titu cu glas plâns, ştergându-şi ochii.
 
Suntem convinşi că pentru acest moment Liviu Rebreanu a pus ca motto al romanului următoarea
cugetare a filozofului german Fr. Nietzsche:
„Ceea ce este mare la om îl defineşte ca punte şi nu ca scop; şi ceea ce poate fi iubit la om
constă în faptul că el este o trecere şi un apus.”
 
Şi nu e lipsit de importanţă, credem noi, că drumul vieţii lui Pahonţu se încrucişează cu cel al lui
Titu Herdelea, cel mai constant şi iubit erou rebrenian. Oare nu aceleaşi sentimente le are autorul şi
pentru marele ziarist, de unde nemurirea ce i-o conferă? Noi socotim că aşa este şi am adus şi o să
mai aducem puncte de vedere ca să demonstreze acest adevăr, bazat pe o înrudire a cărei început îl
primesc cei aleşi prin harul cel născut şi nu făcut.
 
Ionescu se duse la Cumpănaşu, pe strada Clopotari unde le marturisi, lui Cintia logodnica sa şi lui
Vasile că l-a împuşcat pe Pahonţu pedepsindu-l pentru comportarea lui trădătoare. Pe urmă
îmbrăţişând fata se lăsă condus de Vasile până în bulevard, unde ceru şoferului să-l ducă în Piaţa
Victoriei, apoi pe strada Berzei, Calea Plevnei, până lângă biserica Sf. Constatin. Tânărul
vroia să vadă ce s’a întâmplat pe urmă: pe strada Elena în faţa locuinţei lui Pahonţu stăteau câteva
automobile iar ferestrele erau luminate nu numai la casa lui Pahonţu ci şi la cele vecine din jur, de
parcă „toată strada cuprinsă de groază şi-ar fi pierdut liniştea şi somnul”.
 
“Dacă adineaori n’ar fi fost întunerec şi pustiu, poate nu s’ar fi întâmplat nimic” îşi zicea Ionescu
zărind din mersul maşinii la stânga castanul bătrân la care a aşteptat şi apoi celălalt castan unde l-a
ajuns din urmă pe Pahonţu.
 
Intrară apoi în Cişmigiu, cotiră pe bulevardul Elisabeta, şi opriră la colţul Calei Victoriei de unde au
continuat pe jos, oprindu-se în dreptul grădinii Colos unde s’au despărţit sărutându-se, ca fraţii, pe
amândoi obrajii.
 
Ionescu intră în curtea prefecturii poliţiei şi de-aici într’o cameră plină de fum de tutun, declarând
comisarului de servici, tânăr, cu mustăcioară neagră, că el l-a împuşcat pe Pahonţu, şi se numeşte
Ion A. Ionescu, student în anul, dar nu reuşi să termine din cauză că poliţistul desmeticit şi înfuriat
începuse să înjure, Paştele şi bisericile ...
 
Executarea lui Pahonţu de către Ionescu nu i-a fost ordonată de Dolinescu, cum presupunea şi Toma
în ultimul său gând, ci ideea i s’a furişat în creier treptat, până la împlininea actului decisiv, spre
deosebire de fraţii săi de cruce el era convins că Pahonţu a trădat mişcarea în favoarea lui
Belcineanu, mulţumindu-se cu plăceri şi bani.
 
I se va da sau nu dreptate vom vedea în cele următoare, totuşi după vorbele tânărului dacă pe stradă
nu ar fi fost întunerec şi pustiu nu s’ar fi întâmplat nimic, deducem că a început să-i pară rău de tot
ce a făcut, mai ales că o vedea înaintea lui pe Cintia în momentul când el le-a mărturisit că l-a
împuşcat pe Pahonţu: „Ceilalţi doi priveau neclintiţi, privîndu-l cu un interes plin de spaimă şi de
compătimire. Cintia frământa în poală, între degetele nervoase o batistă mică spre a-şi stăvili emoţia
şi mai ales lacrimile care o năpădeau şi-i umpleau ochii prelingându-se pe obrajii înfierbântaţi, fără
voia ei şi fără să le simtă.”
 
Dupa ce Ionescu mărturiseşte că a convins că a făcut bine crede în necesitatea faptei lui cum crede
în Dumnezeu, i cere iertare lui Cintia, mireasa lui mică, deslegând-o de orice obligaţie, „cu toate că
despărţirea de tine va fi pedeapsa cea mai amară”, fata îi răspunde asigurându-l din inimă „te voi
aştepta, Ionică!” spuse Cintia simplu, hotărît, privindu-l cu drag prin perdeaua de lacrimi: “Toată
viaţa de va fi nevoie!”
 
Predarea de bună voie autorităţilor, mărturisindu-şi fapta nesăbuită, constituie din partea lui Ionescu
o atitudine exemplară, diferenţiindu-l de teroriştii laşi care după ce au săvârşit ceea ce le impunea
misiunea lor s’o facă, nu ştiau cum să-şi ascundă identitatea şi mârşavele fapte.
 
Acordându-i acest privilegiu, Liviu Rebreanu, subliniază credinţa curată al acestui tânăr, în numele
căreia el acţionează şi crede în ea ca în bunul Dumnezeu. Asta indiferent de propriile sale
sentimente, autorul nostru nu-şi trădează nicio clipă obiectivitatea, prin care şi-a propus să judece
evenimentele.
 
Se mai ştie că Pahonţu sub conducerea lui Rotaru ca profesor de drept, şi-a susţinut teza de doctorat
cu tema Crima politică, pe care el o admitea în unele cazuri, ori tocmai la ea se va referi procesul ce
va începe avându-l pe banca acuzaţilor pe studentul Ion Ionescu, şi de la început trebuie să o scriu,
personal, nu cred în eficacitatea zisei crime politice, indiferent de conjunctura respectivă istorică.
 
 Încăodată, va fi nevoie să acceptăm reducţia fenomenologică executată de Liviu Rebreanu şi să
considerăm frăţiile de cruce ca o anume organizaţie de dreapta compusă exclusiv din studenţi şi să
nu-l confundăm pe Dolinescu cu niciunul din cunoscutele figuri de conducători legionari, căci
numai astfel vom avea în mâini cheia dezlegării mesagiului, pe care ni-l lasă Liviu Rebreanu, în
romanul său Gorila, interesul său se îndreaptă exclusiv spre tineretul român şi soarta sa, de undo
marea sa întrebare pusă politicienilor vremii, de ce au scăpat din mâini acest tineret, şi astfel i-au
declarat un sângeros război, în loc să recurgă la un gest de minimă apropiere: DE CE?
 
Ultimul capitol, intitulat Spovedanii, prezintă la început indignarea presei, povestind pe pagini
întregi, cu titluri mari, răzbunarea monstruoasă a fraţilor de cruce, în timp ce figura lui Ionescu
publicată arăta ca una lombroziană, caracteristică de altfel criminalului înnăscut, însoţită de rânduri
de ziar demonstrative pentru a înspăimânta şi deruta pe cititori: “Şi astfel de monştrii, organizaţi în
bandă, au pretenţia să reprezinte tineretul românesc, să personifice naţionalismul integral şi să
răstoarne structura politică a ţării întregite! exclama însuşi oficiosul guvernului într’un articol în
care durerea se îmbina cu revolta”.
 
Desigur actul comis de Ionescu prejudicia enorm organizaţiei fraţilor de cruce, dar bine se constată
că era falsificată însăşi figura lui Pahonţu, rămas credincios tineretului român, pe care nu-l amesteca
în nici un fel în ceartă avută cu Dolinescu şi finanţatorul acestuia, bogătaşul Utalea.
 
După masă la Cameră şi la Senat s’a elogiat talentul şi curajul ziaristului Pahonţu în acelaşi mod
partinic, nereal. În numele ziarului „România”, apărut îndoliat, Titu Herdelea a luat toate măsurile
ca trupul neînsufleţit să fie transportat la Biserica albă unde a fost aşezat pe un catafalc
înflorit. Până a treia zi s’au perindat la catafalcul său mii de oameni dându-i ultimul omagiu celui
ucis atât de mişeleşte. Întretimp au fost arestaţi peste 100 de fraţi de cruce ca şi Dolinescu pe când
cobora din tren în Gara de Nord, reîntors de la Făgăraş.
 
În după amiaza înmormântării a fost atât de multă lume încât a trebuit să fie întreruptă circulaţia pe
Calea Victoriei. Să se observe nu numai că Pahonţu era înmormântat ca un fiu credincios
guvernului, dar să reţinem că la acest act solemn se află adunaţi importantele personagii cunoscute
de noi în primul capitol, cu ocazia logodnei Corinei Rotaru cu Teofil Drugeanu, secretarul
ministrului Belcineanu. Face parte din ritualul rebrenian, care îşi construieşte ca un mare clasic
romanul după formele unui templu grec, condus de înclinaţia sa mitică, în ultimul capitol al cărţii
sale să ne mai prezinte, încăodată pe cei din primul capitol chiar dacă în condiţii mult schimbate,
aici fiind vorba de înmormântarea eroului principal, Pahonţu.
 
Pe această cale ni se înfăţişează pentru ultima dată potrivirile sau nepotrivirile Destinului jucând în
operele sale acelaşi rol decisiv ca în lumea zeilor lui Homer sau a tragediei tot elene.
 
Participau vicarul patriarhiei înconjurat de 12 preoţi iar la catafalc se aflau patru miniştrii printre ei
şi Belcineanu venit să onoreze pe adversarul său personal, căzut în lupta apărării ordinei publice.
S’a remarcat prezenţa dnei Belcineanu, însoţită de dna Teleman. Dintre foştii miniştri se distingeau
doctorul Ionescu şi mai ales Constantin Rotaru, acesta bun din fire nu-şi putea stăpâni deloc
lacrimile. Nu lipsea nici Teofil Drugeanu, dna Cornoiu cu generalul ei şi desigur Virginia, îmbrăcată
în doliu între cei doi copilaşi speriaţi. Mare impresie au făcut-o părinţii lui Pahonţu, îmbrăcaţi în
haine ţărăneşti modeste, bătrânul îngenunchind anevoie cu piciorul său de lemn se uitan cu jale când
la feciorul său întins în coşciug, când la boierii din jur, parcă nu s’ar fi putut dumeri, în timp ce baba
cu faţa scufundată în florile catafalcului „lăcrima domol, şi numai rareori murmura: Dragul mamii,
dragul mamii.” Dintre vorbitori luase cuvântul ultimul Herdelea - care nu spusese nimănui că-l
scăpase pe Zachi intervenind la Belcineanu, pe acesta de la primele cuvinte îl copleşise plânsul,
continuă plângând mereu şi sfârşi într’un hohot de durere încât toată lumea fu mişcată. Apoi la
„veşnica pomenire” coşciugul a fost acoperit iar convoiul pornise însfârşit pe Calea Victoriei spre
Cimitirul Belu unde primăria îi puse la dispoziţie un loc de onoare.
 
A doua zi Titu Herdelea citise în ziare o informaţie care lipsea în “România”, despre divorţul soţilor
Belcineanu. Tot în acea zi, prefectul poliţiei a ţinut să ieie interogoratorul criminalului înainte de
sosirea procurorului şi a judecătorului de instrucţie. Profund convins că e vorba de un complot spera
ca prin abilitatea sa să descopere pe cei ce-au participat la el. Şi când Ionescu pomeni numele dnei
Belcineanu, îl sfătui să fie circumspect când amestecă o doamnă onorabilă în urzeli atât de urâte,
replica venise ca de la sine: „Domnule prefect, eu nu pot, mărturisi decât adevărul, indiferent dacă e
favorabil sau defavorabil pentru mine sau alţii,” răspunse Ionescu întunecat. „N-am minţit niciodată
şi mai bucuros voi merge la ocnă cu adevarul, decât în libertate cu minciuna.”
 
În cele din urmă prefectul renunţase la interogatoriu fiindcă n’a vrut să încheie o declaraţie în care
şeful său, ministrul de interne, apărea învinuit de a fi cauza iniţială a crimei iar soţia lui i-ar fi slujit
într’o afacere de cumpărare de conştiinţă. Raportând situaţia superiorului Belcineanu, acesta afirmă
că ceea ce suţine criminalul nu-l atinge nici pe el, nici pe soţia lui. Totuşi văzând-o pe Cristiana în
biserică la înmormântarea lui Pahonţu, fu cuprins de presimţiri negre, prevăzu complicaţii şi pentru
a înlătura orice confuzii se grăbi să comunice gazetarilor curioşi că se desparte de Cristiana.
 
În acelaşi timp judecătorul de instrucţie însărcinat cu anchetarea crimei îl consultă pe Rotaru fostul
său ministru al Justiţiei, temător să nu-şi pună cariera în joc din pricina încurcăturilor familiei
Belcineanu. Rotaru îi dă sfatul deocamdată să se strecoare şi el, făgăduindu-i că se va interesa, când
primeşte un telefon de la Cristiana că ar vrea să-i ceară o consultaţie foarte urgentă. Ajunsă în faţa
lui, Cristiana îi mărturiseşte că din cauza ei a fost ucis Pahonţu. În continuare a lăsat-o să vorbească
vreun ceas şi jumătate povestindu-i despre căsnicia ei, despre Pahonţu, despre dragostea lor, cu
multe digresiuni şi reveniri, pentru a-i fi mai bine înteleasă de Rotaru, suferinţa ei de-acuma. Şi
când părea că va termina, ea izbucni frângându-şi mâinile, amestecând cuvintele cu lacrimi: „Nu
mai acuma îmi dau seama cât am fost de nepricepută! ... Auzisem şi eu, ca toată lumea, cum îl
acuzau oamenii lui Dolinescu că i-a trădat şi că a fost cumpărat de Belcineanu.”
 
Mărturisise toată lupta dusă pentru ca Belcineanu să-i dea scrisoarea de divorţ, din cauza asta nici
nu se gândise că Pahonţu putea fi în primejdie. Îi relatase ultima lor întâlnire când a văzut pe
trotuar un individ care părea că stă la pândă ori se plimba fără ţintă. Totuşi nu s’a alarmat peste
măsură. Se simţea atât de fericită încât nu-i păsa de nimic ce i-ar fi putut tulbura viitorul. Făuriseră
împreună planuri şi îşi făgăduiseră să-şi păstreze imaculată dragostea, până vor avea dreptul să se
prezinte cu ea în faţa lumii: „Nu mai pot tăcea, dle Rotaru! Mă înabuş! De trei zile am impresia că
mă prăbuşesc necontenit! Bărbatul care m’a iubit şi care a murit pentru mine pentru că m’a iubit,
are să fie ponegrit şi după moarte! Un om de treabă, soţul celei mai bune prietene, mi-a spus ieri că
asasinarea lui Pahonţu e o faptă odioasă care merită pedeapsa cea mai grea fiindcă inaugurează
teroarea sângeroasă în politica românească dar că-şi Pahonţu s’a purtat urât cu prietenii lui ... Ai
înţeles, domnule Rotaru? Ca să mă salveze pe mine, Pahonţu şi-a părăsit prietenii şi i-a vândut lui
Belcineanu! Şi eu, singura care cunosc adevărul ce să fac, dle Rotaru? Spune-mi, te implor ce să
fac?”
 
Rotaru ascultând-o devenise trist înţelegând atâtea gesturi ale lui Pahonţu pe care în loc să-l ajute, l-
a supărat, în ultimul timp se certaseră chiar, amintindu-şi că el i-a fost întotdeauna folositor ca în
cazul lui Nina Georgescu.
 
Dar după ce Cristiana îşi terminase patetica expunere, cum a luat cunoştiiţă de problema ei, se
grăbeşte să îmbrace roba ministrului de Justiţie ce a fost şi a eminentului om de drept ce continua să
fie şi dublat tot timpul de politicianul din el, deşi nu corupt avea înţelegere pentru unele scăpări
umane, de la început este de părere că asasinatul lui Pahonţu poate să provoace nişte complicaţii cu
totul neaşteptate. După cum se ştie ucigaşul încearcă să-şi justifice crima prin vânzarea lui Pahonţu
cumpărat prin intermediul Cristianei. Tot el a declarat că a văzut-o în noaptea crimei ieşind de la
Pahonţu. Adică, aşa cum a descris şi ea desfăşurarea exterioară a faptelor. Fireşte nu poate fi vorba
de crima în sine, ea trebuia să fie pedepsită exemplar deoarece orice slăbiciune în astfel de
împrejurare ar însemna o încurajare la crimă şi pregătirea inconştientă a războiului civil. Să reţinem
această reflexiune căci ea vine de la un fost şi probabil viitor ministru al Justiţiei, la ea ne vom mai
referi în cursul viitoarei noastre expuneri.
 
Rotaru mai crede că apărarea criminalului se va lupta să arate că Pahonţu e vinovat şi o să-i
micşoreze vina clientului lor şi astfel bietul Pahonţu va risca să-i rămână memoria murdărită ca un
om care şi-a comercializat convingerile, lăsându-se cumpărat. „ – Ori asta nu se poate!” strigă
Cristiana revoltată. „Eu vreau să mărturisesc adevărul, întreg, în faţa tribunalului şi a lumii întregi.”
 
Rotaru, cunoscut pentru comodităţile sale, încearcă să domolească entuziasmul amintindu-i că
adevărul întreg ar putea să distrugă pe Belcineanu, tocmai aici era complicaţia de care îi vorbea.
Desigur, Rotaru demonstrând o grija de clan pentru soarta lui Belcineanu, e de părere că adevărul ar
înobila vina lui Pahonţu, explicată prin sacrificiul pe altarul unei iubiri mari şi tainice, în schimb ce
se va întâmpla cu Belcineanu? Dar Cristiana îi spune cu totului calm: „Ce-mi pasă mie acuma de
omul care a fost în stare să mă ofere pe mine soţia lui, ca momeală unui duşman al său! Între
bărbatul care m’a sacrificat pe mine şi celalalt care s’a sacrificat pentru mine, crezi că aş putea sta la
îndoială?
 
Şifonat de replica mai mult decât stăruitoare a Cristianei se scuză dar înainte de a apărea în faţa
judecătorului trebuiesc studiate toate urmările posibile. „- Cu riscul oricăror urmări trebuie să-mi
liniştesc conştiinţa” spune ea mai domol. “M’ar tortura remuşcările toată viaţa dacă aş
tăcea.” Rotaru nu cedează deloc şi îi reaminteşte că va avea multe neplăceri, va fi tracasată de
opinia publică şi de curiozitatea unor jurnale care îi vor scormoni toate intimităţile vieţii ...
 
Dar Cristiana primise proporţiile unei eroine de tragedie corneliană, simplul înţeles al vieţii ei era
datoria să reabiliteze memoria murdărită a omului iubit, pe când Rotaru ne pare ca un melc vâscos,
acesta după ce şi-a scos coarnele, încet şi le ascunde din nou sub carapacea intenţiilor lui, solidar cu
rivalul său politic, pe care în niciun caz nu vrea să-l distrugă; cu atât mai sublim sună vorbele femeii
parcă nevrednice pentru lumea de jos, ea venind de sus, din lumea idealelor şi ale lui Pahonţu aşa
cum l-a cunoscut numai ea: “ - Ştiu, adică numai bănuiesc. Ce înseamnă suferinţa aceasta faţă de
jertfele lui pentru mine? El n’a şovăit nicio clipă să urască ce a adorat, numai ca să mă salveze pe
mine! A îndurat moartea pentru mine! ... Cum aş putea şovai eu când o vorba de a-i salva onoarea
după moarte? Dacă aş avea numai o umbră de ezitare, ar trebui să-mi fie ruşine de mine însămi şi
de amintirea lui! ... L-am iubit, domnule Rotaru. A fost singura mea iubire! Vreau să mărturisesc în
faţa lumii întregi că l-am iubit!”
 
Şi când se ridicase în picioare Cristiana suferise o transfigurare ideala: “Avea o strălucire pe faţă ca
şi când hotărârea i-ar fi purificat sufletul pregătind-o pentru orice încercare. Rotaru o
privea.Transformarea îl minuna. Îi luă mâna şi-o sărută. Apoi după o tăcere lungă spuse mişcat:
„Acuma înţeleg cum a putut Toma să vă iubească mai presus de orice pe lume.”
 
Însfârşit, Rotaru a fost nevoit să-şi scoată măştile de pe faţă sa nu mai fie fostul ministru de justiţie,
nici avocatul ca să dea sfaturi, unele cu jumătăţi de măsură, ci numai om pur şi simplu, pentru a se
apropia de înţelegerea acestei femei nobile, superioare, prin ea Pahonţu a cunoscut revelaţiile de
dincolo de trupesc şi fizic, adică izvorâte din profunzimile spiritului, ideal în esenţele lui.
 
Prin Cristiana Tomşa, cu siguranţă Liviu Rebreanu a creat unul din cele mai desăvârşite portrete
feminine ale literaturii româneşti dacă prin aceasta se înţelege curăţenie sufletească, puritate, graţie,
gingăşie, în primul rând, calităţi ale frumuseţii interioare, răsfrântă în existenţa trupului material, ca
un model veşnic al cerului. Pentru a fi vrednic s’o priveşti ţi se cere, muritorule, să-ţi duci inima în
pumni, jertfind-o.
 
În timpul procesului din romanul Gorila, datoria în slujba careia s’a pus trece complet neobservată,
încă o peremptorie dovadă că această femeie aparţine mai mult împărăţiei stelelor de pe cer decât
pământului şi orânduirilor sale, în consecinţă glasul său eroic a rămas ca un strigăt în pustie.
 
De altfel pentru a înţelege iubirea dintre Cristiana şi Toma, va trebui să ne referim la concepţia
înaltă despre iubire a lui Rebreanu din Adam şi Eva, pe drept considerată de autor cartea sa cea mai
dragă, numai că prea puţin luată în seamă de contemporanii şi urmaşii săi, deşi acceptată ca un
poem metafizic, nu i s’au deschis porţile grădinilor spre lumea lui cea adevărată.
 
Astfel, clar discutată problema, ea îşi defineşte tăriile de dincolo: “Un bărbat din milioanele de
bărbaţi doreşte o singură femeie, din milioane de femei. Unul singur sau una singură! Adam şi
Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului ... Instinctul iubirii
e reminiscenţa originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii
pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea şi Dumnezeu, conştient sau inconştient,
trebuie să alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nici n’ar putea
exista.”
 
Să reţinem definiţia dată iubirii spirituale: “Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc,
Dumnezeu sub chipul iubirii trăieşte în om.” (Arghezi consideră că însăşi iubirea fizică dintre
bărbat şi femeie se bucură de harul Domnului).
 
Dar, o viaţă omenească nu ajunge pentru ca întâlnirea dintre bărbat şi femeie să aibe loc. Ci, ea are
nevoie de şapte vieţi de întrupare, deci se introduce mitul metempsihozei, până într’a şaptea viaţă
când sufletul se poate elibera din materie, problemă de care s’a simţit atras şi Eminescu, în
Archaeus de pildă, prin eterna migraţie a sufletelor se asigură nemurirea sufletului uman.
 
Ar fi să ne amintim că respectiva căutare a perechilor ideale o tratează şi Aristofan în Symposionul
lui Platon: la început, omul era format din doi indivizi lipiţi spate la spate, dar după ce au căutat să-l
alunge pe Zeus de pe tronul său, acesta i-a despărţit, aşa că din acea clipă bărbatul şi femeia îşi
caută perechea originară, nu mai după ce reuşeşte să o reîntâlnească, cei doi vor fi fericiţi, pentru
vecie.
 
La Rebreanu mitul metempsihozei primeşte un caracter divin, depăşeşte viziunea simplă a Nirvanei.
Pentru marele scriitor român cele şase întrupări purifică tot mai mult sufletul, dar nu mai “a şaptea
viaţă” aduce de-abia fericirea unirii cu celălalt suflet. De-aceea a şaptea moarte cuprinde
revelaţia ... De-acuma nu va mai rătăci în sferele lumii materiale, ci transformat în principiu pur,
echilibrat iarăşi în atom spiritual, redevenit de asemenea principiu, îşi va relua existenţa divină în
planul spiritual.
 
Fără îndoială plecând de la o atare viziune, vom putea înţelege în sens rebrenian iubirea dintre
Pahonţu şi Cristiana, chiar bărbatul o descrie ca pe una ideală, cerească, dumnezeiască, devenind
singura şi suprema preocupare a vieţii sale, prin ea ajunge la existenţa sa divină, spirituală,
revelându-i-se mult căutatul Absolut.
 
Tot ceea ce face Cristiana după moartea lui Pahonţu pentru reabilitarea memoriei sale murdărită de
oameni, izvorăşte din aceeaşi iubire ideală, cerească, dumnezească, eternă, pe care o simte şi femeia
în adâncul inimii sale.
 
Şi am mai remarca, în acest fel drama eminescianului Hyperion  primeşte o desluşire posibilă dacă
nu singura valabilă. Şi pentru marele nostru poet, iubirea şi căutarea ei ideală, l-a determinat pe
Feciorul de împărat fără de stea să coboare pe pământ, unde crede că-şi va găsi iubita mult visată în
formele ei de lut.
 
Luceafărul evident nu întâlneşte iubirea ideală, Cătălina e atrasă de Cătălin, în timp ce el lipsit de
steaua norocului va ajunge singur în apropierea Părintelui cerurilor, răsplătit ca geniu, stăpân al unei
înalte şi vaste gândiri, deci nu-şi va împlini starea ultimă, a iubirii cereşti la care participă pe lângă
El şi Ea, miri mistici. Condamnat la singurătate veşnică vom avea cheia de-a ne deschide taina
ultimelor versuri rostite de Luceafăr, nu prea împăcat cu el însuşi: “Trăind în cercul vostru strâmt/
Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece/.
 
 ***
 
După vreo săptămână de la înmormântarea lui Pahonţu, presa continua să condamne asasinatul,
uitând încetul cu încetul persoana victimei. Un ziar puţin citit s’a ocupat de teza de doctorat a lui
Toma despre crima politică şi începu s’o combată cu lux de amănunte fiindcă autorul în cele din
urmă admitea asemenea crime şi reclama pentru criminalii politici un tratament de favoare în
vremuri normale, şi se întreba dacă Pahonţu în viaţă, ar mai fi semnat astfel de baliverne.
 
Mai apoi afacerea Pahonţu figura nu mai în paginile judiciare şi acolo prezentată destul de
impersonal. Întretimp arestaţii, înafara lui Ionescu au fost puşi în libertate, inclusiv Vasile, bănuit că
l-ar fi ajutat pe criminal.
 
Începuse să circule zvonul că în afacerea Pahonţu ar fi amestecată o femeie şi apoi că ar fi dna
Belcineanu. De altfel, în săptămâna Patimilor ziarul “România” a publicat o convorbire
cu dna Belcineanu, Titu Herdelea fiind, în general, îngrijorat de scăderea tirajului după moartea lui
Pahonţu. De altfel şi-a mai îmblânzit tonul şi a mai slăbit campania contra lui Dolinescu, dar cu
zvonurile privind amestecul dnei Belcineanu, opinia publică începuse să se schimbe în favorul lui
Ionescu. Fiindcă “România” era ameninţată să-şi înceteze apariţia, Herdelea considera că numai o
reabilitare a lui Pahonţu ar salva ziarul, iar o reabilitare adevărată nu putea veni decât de la
Belcineanu sau doamna sa. Prin urmare îl consultă în acest sens pe Rotaru, acesta se adresase dnei
care-l întrebă la telefon ce să facă, doar de trei săptămâni aştepta să i se ceară lămuriri. Cum
judecătorul de instrucţie n’a chemat-o, Rotaru înţelegea că se urmărea o muşamalizare a implicării
ministrului de interne. Urma ca Rotaru, ca avocat al părţii civile, s’o aducă el pe dna Belcineanu în
faţa Curţii cu juraţi, să apere memoria lui Pahonţu. Dar ideea unei mărturisiri prin ‚România’ îi
părea mai bună şi deci îi dădu sfatul să-l primească pe domnul Herdelea.
 
Titu prelucră convorbirea cu dna Belcineanu făcându-i o introducere duioasă şi atrăgând atenţia
cititorilor de pe acum asupra rolului cavaleresc al lui Pahonţu până în ultima clipa a morţii. Prima
parte se referea la căsnicia nenorocită a Cristianei cu Belcineanu şi dragostea ei pură cu Pahonţu
până la întâlnirea întâmplătoare în casa unei prietene, unde a venit şi Belcineanu care pe urmă a
încercat să obţină prin ea de la Pahonţu o desolidarizare de Dolinescu.
 
A doua zi concluzia lui Herdelea în “România” era că mărturia dnei Belcineanu demonstrează
nobleţea sufletească a regretatului Pahonţu, condamna crima şi acuzaţiile după care un om de
caracter ca fondatorul “României” ar fi fost în stare să-şi vândă conştiinţa. Îi răspunse oficiosul
guvernului apărându-l pe ministrul de interne dar Herdelea era de părere că spovedania dnei
Belcineanu reclamă ca ea să fie repetată înaintea judecătorului de instrucţie.
 
Peste câteva zile Herdelea află că Belcineanu a demisionat din guvern pentru a nu stânjeni
cercetările, iar demisia i-a fost acceptată, va apare curând în Monitorul oficial. De fapt, ministrul de
interne ştia că totul e pierdut, Cristiana nu va mai putea fi întoarsă din drumul ei.
 
A doua zi, “România” singură anunţa glorios, cu litere de o şchioapă: “Demisia lui
Belcineanu! Triumful dreptăţii!”
 
De-acum afacerea Pahonţu se transformase în afacerea Belcineanu. Chiar Herdelea s’a arătat
satisfăcut de demisia ministrului de interne, odată ce nu vroia căderea guvernului amintindu-şi că în
acest caz s’ar fi dizolvat Parlamentul, în care avea şi el un mandat de deputat fără nici o garanţie de
a-l mai vedea sub un eventual guvern radical.
 
În Cameră un tânăr, talentat şi adversar al naţionalilor interpelase acest partid, dar îi raspunse chiar
şeful guvernului, elogiindu-l pe Belcineanu pentru serviciile inestimabile aduse ordinei şi disciplinei
naţionale, şi regreta hotărârea lui de a fi demisionat, pentru a se soluţiona un conflict de ordin casnic
(sic) fără nici o legătură cu politica. (Să fim atenţi că vorbeşte nu un om ci o gorilă!!!) Se înţelege
că-l felicită pentru măsurile de ordine luate de el în timpul alegerilor din Făgăraş, cu scopul de a
pune stavilă agitaţiilor anarhice ale unor indivizi turbulenţi ajungând până la asasinat, de altfel toate
măsurile au fost luate şi aplicate pe răspunderea chiar a şefului guvernului.
 
În legătură cu atacurile partidului radical, probabil acesta doreşte să se solidarizeze cu faimoşii fraţi
de cruce. Interpelatorul se lepădă de fraţii asasini, nu mai că el aruncă vina dezordinilor produse
asupra lui Belcineanu. Astfel radicalii s’au văzut obligaţi să bată în retragere, considerând
că guvernul e stăpân pe situaţie.)
 
Nu peste mult şi această afacere s’a mutat iar la paginile judiciare ale ziarelor. Se mai vorbea despre
declaraţia dnei Belcineanu la instrucţie şi despre cererea lui Belcineanu de a fi ascultat şi el,
pentru a îndepărta calomniile debitate pe socoteala sa.
 
Deşi începea vacanţa de vară, procesul de divorţ al soţilor Belcineanu a rămas pe rol încât sentinţa
de despărţire s’a putut da înainte de intrarea în vacanţă, oricum transcrierea să se facă înainte de
data fixată pentru procesul cel mare din Octombrie.
 
Cu câteva zile înainte de proces toate cărţile de intrare în sala Curţii cu juraţi au fost luate cu asalt
de o lume ce de obicei nu asista la atare spectacole.
 
În ziua procesului s’au luat măsuri stricte de ordine dar fireşte nu s’a întâmplat nimic
deosebit. Apariţia acuzatului în boxă a provocat rumoare şi lumea a rămas uimită când la invitaţia
preşedintelui curţii, Ionescu a început să povestească pe o voce caldă, felul cum a săvârşit
crima. Mărturisise fără nicio părere de rău deoarece moartea e o pedeapsă meritată pentru cel ce-şi
trădează fraţii. Lângă tatăl ei, Cintia se silea să pară tare dar lacrimile îi curgeau pe obraji, şiroaie,
dar întâlnind privirile lui Ionescu, buzele ei arse repetau parcă un jurământ: “Te voi aştepta.”
 
Începu audierea martorilor: câţiva studenţi şi profesori îl lăudau pe Ionescu ca pe un element
valoros, iar câţiva frati de cruce au relatat despre suferinţele lor de la Făgăraş în timpul alegerilor;
au urmat locotenentul de la Porumbacu, comisarul de la siguranţă, care tăgăduiau că ar fi lovit pe
acuzat, şoferul care a dus-o pe dna Belcineanu pe strada Elena, sergentul de stradă, cel ce l-a găsit
pe Pahonţu împuscat, locotenentul şi bătrânul, medicii, Titu Herdelea.
 
Nu spuseseră nimic interesant, până când Utalea a reuşit să stârnească atenţia publicului, prin
relatările privind persecuţiile de la Făgăraş, apoi vorbind despre fratii de cruce şi însfârşit prin
mărturisirea că “va rămâne devotat până la moarte acestei nobile mişcări de regenerare a neamului
românesc.” Are loc un scurt dialog între el şi procuror întrebându-l dacă e posibilă o regenerare prin
asasinat iar Utalea îi răspunde că ea nu cuprinde pe trădători, si la cealaltă întrebare, dacă replica
înseamnă aprobarea asasinatului, Utalea crede că în niciun caz nu e vorba de o astfel de aprobare ci
înseamnă că înfierează pe trădători.
 
Însfârşit, apare şi doamna Cristiana Tomşa, privind în jur cu ochii ei mari şi strălucitori ca o
halucinantă: părea mai frumoasă ca totdeauna deşi cu obrajii mai traşi şi foarte palizi ... Sfârşi cu o
tristeţe profundă care impresionă lumea fiindcă se simţea izvorâtă dintr’o mare durere: “N’am venit
să apăr pe cineva şi nici să acuz pe nimeni! Am spus adevărul întreg, fără să-mi pese dacă serveşte
sau deserveşte. A trebuit să-l spun ca să-mi liniştesc conştiinţa. Nu ştiu dacă e bine ce am făcut sau
dacă e rău, dar simţ că altfel n’aş mai fi putut trăi, că astfel aş fi săvârşit o impietate faţă de singurul
om care m’a iubit şi pe care l-am iubit ...”
 
De fapt problema ei era bine cunoscută, atât din ziarul “România” prin convorbirea cu Titu
Herdelea cât şi din declaraţiile făcute judecătorului de instrucţie, astfel că Rotaru ar fi putut renunţa
să o ducă înaintea juraţilor. A făcut-o însă romancierul, fiindcă avea nevoie de confruntarea dintre
cele două personagii pentru a scoate în evidenţă că ministrul de interne este principalul vinovat de
tot ce s’a întâmplat, el putea fi considerat ca şi cauza morală a asasinării lui Pahonţu, cât şi a
prigoanei declanşate împotriva fraţilor de cruce. Urmând la cuvânt după fosta lui soţie, autorul ni-l
aduce în faţa ca pe un demagog de talia lui Caţavencu, totuşi mult mai rafinat în modul său de
comportare, deşi, cu atât mai mult, nu era în stare să-şi ascundă caracterul său pervers şi amoral,
lipsit de orice fel de scrupule. Belcineanu vorbeşte cu morga sa obişnuită, mai ales recâştigată după
elogiile şefului său de partid, de unde putea fi sigur de grabnica sa reabilitare, sfidându-l pe
Dolinescu care-l asalta cu întrebări. În primul rând, spune ironic că ar fi fost încântat dacă ar fi putut
convinge pe Pahonţu să combată o organizaţie atât de periculoasă cum s’au dovedit fraţii de cruce şi
asta prin orice mijloace, prin urmare se declară imun faţă de şantajul exercitat asupra soţiei sale şi al
lui Pahonţu, refuzând să-i dea scrisoarea de divorţ până marele gazetar nu se va distanţa de cei pe
care îi sprijinea să câştige alegerile de la Făgăraş, semnând şi publicând un articol în “România”
care să-l ajute în câştigarea lor. Din păcate, nu are acest merit. De unde se vede că politicianul-
gorilă minte în mod sfruntat şi că cititorul să cunoască măsura acestei lichele, voi reda în continuare
pasajul următor: “Pahonţu n’avea nevoie să fie cumpărat ca să-şi schimbe părerile. Era
suficient un capriciu. Aşa l-a urmărit şi pe dânsul cu duşmănia până a fost ucis, fără să poată bănui
măcar motivul acestei duşmănii. La fel s’a întâmplat desigur, şi cu fraţii de cruce. Constanţa
convingerilor nu era în caracterul regretatului Pahonţu.” Deci ministrul de interne nu se ruşinează să
mintă în continuare, când deşi era informat de temeinicia iubirii lui Pahonţu, o socoteşte drept un
capriciu, si nu altfel ca orice înverşunat duşman al marelui ziarist îi mânjeşte, în mod condamnabil
memoria, scoţând bale puturoase pe gură, afişând cel mai nevinovat chip al imposturii. Bine se vede
că se aliază cu fraţii de cruce numai pentru a-şi atinge scopurile cele mai necinstite posibile, de unde
am semnala periculozitatea unei atare gorile devenită animal, după ce timp îndelungat a fost în
aparenţă, om.
 
Şi continuă să calomnieze în continuare: “Admite că fosta lui soţie s’a putut crede obligată să facă
anume intervenţii, pe lângă Pahonţu cu care întreţinea fără ştirea lui relaţii destul de interesante, dar
neagă că ar fi îndemnat-o dânsul.“ De-acum argumentele lui frizează absurdul atât de străveziu încât
intervenţia ministrului de interne, “fost” deocamdată, a putut să influenţeze opinia publică din care
se trăgeau juraţii, să se depărteze de un asemenea politician venal şi să gândească în favorul lui
Ionescu.
 
Iar când Dolinescu cere confruntarea martorului cu dna Tomşa, Belcineanu adaogă cu aceeaşi
maximă nevinovăţie sub care se ghicesc adevăratele falsităţi, şi cei care l-au ascultat nu sunt atât de
proşti ca să nu înţeleagă substratul mocirlos al acestui individ când la sfârşit mai spune: “…
confirmă anticipat orice declaraţie a fostei sale soţii şi lasă pe seama juraţilor să aprecieze valoarea
obiectivă a unor asemenea declaraţii …”.
 
Fără îndoială Belcineanu sfruntează lumea cu un cinism ce nu mai poate fi considerat ca şi o
eleganţă de cavaler faţa de o biată femeie batjocorită, ori asemenea atitudini îşi permite un politician
când în spatele lui are un partid care în loc să-l excludă din viaţa politica îi dă tot sprijinul să-l
reîncadreze considerând că necazurile lui Belcineanu erau de natură pur casnică, fără vreo legătură
cu politica. Nu mai insist asupra acestui aspect destul de lămuritor şi după scurta noastră expunere.
 
De-altfel, adevărurile cuprinse până acum în Gorila sunt atât de evidente încât nu mai are
rost să mai continuăm. Belcineanu, ultragiind memoria lui Pahonţu, ne apare ca o gorilă degradată
care în loc să fie dată la o parte, partidul său se grăbeşte să-i pună susţinătoarele de rigoare,
reamintindu-ne compoziţia “Girafă arzând” de Salvador Dali, numai că dacă politicienii români
descrişi veridic de Liviu Rebreanu au dat foc lucrurilor, ceea ce arde este desigur biata ţară
românească, şi cetăţenii ei, cinstiţi.
 
Unde se afla presa, oglinda opiniei publice, dar la urma urmelor cine avea oare nevoie de ea? Pe
această cale se poate susţine că societatea românească avea în Belcineanu alături de şeful său, prim-
ministru naţional, conducătorii pe care-i merită, şi nimic mai mult.
 
Liviu Rebreanu subliniază acest aspect prin faptul că pauza pentru masă rupse procesul în două,
fiindcă cei mai mulţi spectatori veniţi să se distreze îşi vedeau interesul complet epuizat. Prietenii
lui Belcineanu îl felicitară călduros, plecând fără să se mai întoarcă întocmai ca doamnele venite
numai pentru Cristiana.
 
Procedeul de a trata lucrurile superficial se arată jalnic, din multe puncte de vedere chiar tragic şi
autorul ni-l zugrăveşte în mod genial, fără să intervină direct, conduce tratativele din culise, lăsând
ca oamenii să se definească prin vorbele şi faptele credinţelor sau necredinţelor lor.
 
Rechizitorul a fost extrem de violent. Procurorul schiţă, după marii savanţi, portretul criminalului
înnăscut şi consideră că lui Ionescu i se potriveşte de minune. (Era pe când criminologii credeau în
teoria lui Lombroso a criminalului înnăscut, înrudit cu geniul de altfel, pe care Nordau îl definea ca
pe o degenerescenţă pozitivă, dacă celălalt reprezenta latura total negativă, concepţii de mult
depăşite, urmând să se demonstreze în viitor dacă în genomul său răufăcătorul are prezentă gena
modificată a criminalului deci vicul său e unul înnăscut şi nu provocat de împrejurările vieţii. În
acest sens teoria lui Lombroso urmează să se verifice sau definitiv aruncată la coş. În orice caz,
după cunoştiinţele noastre de până acum Ionescu nu poate fi considerat un criminal înnăscut!!!) În
continuare, subliniază, pe drept că pregătirea şi executarea crimei feroce a fost premeditată, încât
respinge motivele invocate de ucigaş ca nefondate. În concluzie, cere un verdict de condamnare
exemplară pentru a servi drept pildă şi altor sceleraţi care ar mai cuteza să “dezonoreze România cu
astfel de nelegiuiri”. (Iată-l, deci pe Belcineanu total reabilitat, motivele implicării lui în asasinarea
lui Pahonţu fiind etichetate ca neserioase, şi se înţelege şi cutremătoarea pledoarie a Cristianei
Tomşa ce nu depăşeşte limitele unui conflict pur “casnic”.)
 
Ca apărător al lui Pahonţu a intervenit Rotaru manifestându-şi de la început încrederea deplină în
înţelepciunea juraţilor. Pentru el, dezbaterile procesului au dovedit, fără posibilităţi de răstălmăcire,
“nevinovăţia şi cinstea victimei. Fiindcă, dureros, în aceste dezbateri ucigaşul nu se mulţumeşte cu
suprimarea unui om de mare talent ci se înverşunează să-l şi ponegrească după ce i-a luat viaţa, să-l
omoare a doua oară şi moral.” Să recunoaştem că Rotaru se simte solidar cu fostul lui prieten şi în
această convertire pulsează sângele fierbinte al iubirii Cristianei. De-aici categoricul imperativ ce-l
împulsionează spre a scrie cu litere mari, să-l vadă şi nevăzătorii, adevărul: “din mărturiile tuturor
reiese limpede că Pahonţu nici nu a fost cumpărat şi nici nu a trădat pe nimeni.”
Consideră că nu mai o minte strâmbă poate califica drept trădare părăsirea unei idei şi adoptarea
alteia. Trebuie să ai un suflet de fiară să ucizi un om pentru că nu mai perseverează în aceleaşi idei
pe care le avea dânsul, şi să crezi că trebuie suprimat ca un câine de pripas. Fără îndoială, Rotaru
evită să se atingă de Belcineanu, fiind convins că doar alături de el, fie şi ca adversar de moarte,
poate face politică, definită chiar de el în finalul pledoariei: “- Politica poate să fie folositoare
progresului omenirii, poate să servească înălţarea unui neam! “încheia Rotaru”. Dar când politica
ajunge să argumenteze cu bâta şi să convingă cu revolverul, atunci trebuie să-i suceşti gâtul repede
altfel, distruge ţara! …”
 
De ce Rotaru nu a insistat asupra rolului jucat de Belcineanu în trecerea lui Pahonţu de la o tabără la
alta, ceea ce însemna mai mult decât o simplă schimbare de idei teoretice? Practic, ministrul de
interne, confruntat cu perspectiva pierderii alegerilor şi deci şi a postului de ministru, şi-a şantajat
soţia şi prin ea şi pe marele ziarist că nu divorţează până nu va fi sigur că va câştiga alegerile, lucru
posibil numai dacă Pahonţu îi va părăsi pe fraţii de cruce şi va aduce fapta lui la cunostiinţa
cititorilor săi. “România” fiind singurul ziar pus în slujba apărării cauzei drepte a fraţilor de cruce,
fără sprijinul său ei vor fi o pradă sigură în mâinile ministrului de interne, aşa cum s’a şi
întâmplat. Putea fi numită o atare schimbare impusă libertăţii femeii iubite şi indirect lui însuşi, cum
mincinos o numea Belcineanu, un capriciu al lui Pahonţu şi că hulpavul ministru nu a jucat rolul
principal în producerea lui? Desigur că, nu. Şi atunci cum se poate explica tăcerea lui
Rotaru? Foarte simplu. Fostul ministru de justiţie privea cu blândeţe anumite compromisuri
încheiate de oamenii politici, aici Belcineanu, pentru bunul mers al democraţiei, ameninţată de bâtă
şi de revolver. De altfel, fără să fie propiu zis o gorilă, îi sprijinea pe cei ce erau, considerând că asta
e viaţa cu partea ei de neajunsuri, acestei duioase reprezentări numită filozofic “Weltanschauung”
aparţinea şi aventura sa cu Nina Georgescu, lacrimile sale vărsate la despărţirea impusă de soţia sa
Vera, cât şi la înmormântarea lui Pahonţu, erau neîndoios sincere, ca toate actele sale, stăpânite de
oroarea de a se schimba ceva, mai ales când era vorba de sistemul democratic, departe de a fi
perfect dar în conjunctura dată cel mai bun dintre toate. Spre deosebire de el, prietenul său Pahonţu
refuza să considere democraţia un sistem anchilozat, acelaşi pentru totdeauna, de unde credea că el
poate fi îmbunătăţit, ca orice organism plin de viaţă pe când Rotaru vedea în democraţie un capăt de
drum, împăcat şi cu înclinarea ei evidentă spre corupţie şi îmbogăţire cu orice preţ. În acest sens,
pentru a arăta că Rotaru, nu era chiar atât de departe de adevăr, m’aşi referi la Memoriile lui Ion
Duca, omul de încredere al lui Ionel Brătianu despre a cărui cinste exemplară era convins, totuşi era
intrigat de îngăduinţa arătată unor membri de partid mai bătrâni, mai ales doi dintre ei cunoscuţi
pentru micile lor afaceri deloc onorabile.
 
Mai mult, în societăţile apusene de astăzi ca Germania, omul fiind total dezbrăcat de orice idealisme
e considerat “un animal coruptibil “ care dă socoteală vigilenţei Justiţiei, dacă e prins că a calcat
legile în vigoare, până nu e condamnat figurează ca om cinstit.
 
Aşa dar democraţia, dreptate are Rotaru dă şi oarecare libertate cetăţenilor săi de a încheia anumite
compromisuri chiar ilegale, totul e să nu te prindă Justiţia cu mâna în sac. De unde îşi poate închipui
orişicine ce se poate întâmpla într’o ţară în care şi Justiţia este coruptă!!!
 
Prin Rotaru, Liviu Rebreanu, caută sa ne dea un tip uman ce ne întăreşte speranţa că există în
România şi oameni care ar putea face o politică închinată în primul rând intereselor ţării, principiile
lor fiind bazate pe o morală solidă, înlăturând în mod spontan din rândurile lor pe gorilele zilei, cum
şi Belcineanu a fost.
 
Se ştie cu câtă greutate, a putut să-şi părăsească vechiul partid, căruia îi era cu adevărat credincios,
după ce Pahonţu l-a anunţat că va cădea de la putere curând, viitorul sau fiind între radicalii
doctorului Ionescu. Mai mult, după ce şi acesta are aceeaşi soartă, el se hotărăşte să se lase de
politică reîntorcându-se la biroul sau avocaţial. Tot el credea în marele talent al lui Pahonţu
ajutându-l, în semn de preţuire, să pună bazele unui ziar, numit mai apoi “România”. Fire măsurată,
îl mustră pe Pahonţu pentru polemica începută cu Dolinescu, devenită mai mult decât personală.
 
Oricum, episodul despărţirii de iubita lui Nina Georgescu, văzută din partea unui om care simte că
îmbătrâneşte, prin renunţarea la ultima sa dragoste, dusă în limitele garantate de firea lui din naştere
comodă, constituie una din multele perle ale creaţiei rebreniene.
 
Apărătorii lui Ionescu îşi împărţiră rolurile. Unul îl zugrăvi pe student în culorile cele mai
simpatice, al doilea se strădui să înlăture premeditarea şi să demonstreze că omorul s’a datorat unor
împrejurări nefericite, pe când al treilea căuta să dovedească faptul că Pahonţu şi-a trădat fraţii şi i-a
vândut dându-i pradă persecuţiilor unui ministru fără scrupuluri. Chiar dacă se admite
că dna Belcineanu (de fapt, Tomşa) ar fi spus adevărul, n’a fost mijlocitoarea unei cumpărări de
conştiinţă, totuşi Pahonţu a fost trădătorul unei cauze sfinte, spre a-şi servi femeia iubită şi-a părăsit
prietenii de idealuri.
 
Dolinescu vorbind cel din urmă, suştine că mişcarea fraţilor de cruce nu e una politică ci o şcoală de
energie românească, pentru formarea românului de mâine. Pe larg el descrie suferinţele tinerilor
entuziaşti, care l-au însoţit în campania electorală din Făgăraş, venite din partea unui
contracandidat, ministru de interne, şef al tuturor organelor repressive şi care a cumpărat şi
conştiinţa singurului ziar prieten, uzând de graţiile propriei sale femei.
 
Se ştie că Dolinescu nu admitea trădarea principiilor unei mişcări datorită unei slăbiciuni
sentimentale, aşa cum îl acuzase, illo tempore, pe bogătaşul Utalea. Dar ultimele sale cuvinte de-
acuma exprimă convingerile comune cu ale marelui ziarist Toma Pahonţu alias Pamfil Şeicaru: “…
Politica e urâtă subt orice formă se prezintă, dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează laşitatea
omului, care trăieşte din minciună şi trădare, care înşală cu ştiinţă pe cei ce cred în cuvinte sonore
fără conţinut, căci astfel în mod conştient sapă viitorul ţării înlăturând din viaţa publică pe oamenii
de caracter, singura temelie solidă şi trainică a unui popor ...”.
 
Dupa această ultimă intervenţie, L. Rebreanu încheie romanul cu urmatoarele cuvinte: “Seara târziu
juraţii se retrăgeau să delibereze ...”.
***
 
Am prezentat atât de detailat romanul 1ui L. Rebreanu “Gorila” pentru mai multe motive, pe care le
voi reda, în continuare, pe rând:       
Întâi de toate, cum incontestabil tema romanului este politică, exegeţii lui nu s’au putut
emancipa de domeniul respectiv, şi au recurs la cele mai tendenţioase interpretări, astfel că
până astăzi, după cunoştiinţa noastră, nu avem un studiu bazat pe o strictă analiză literară să
ni se demonstreze, cu instrumentul criticii artistice, dacă Gorila are valoare ca şi creaţie
literară sau nu. G. Călinescu ne dă un exemplu, nu numai de impresionism critic, că nu
reuşeşte să se emancipeze nici o clipă de conţinutul ei politic.
 
Astfel de la început, e de părere: “Gorila este scrierea cea mai rea a lui Liviu Rebreanu, înfăţişând
nivelul de jos al mijloacelor sale. Pentru că s’ar părea că printr’unul din eroi, autorul ar nutri
sentimente antisemite, tabăra democrată a repudiat acest roman cu mai multă violenţă decât se
cuvenea (o evidentă contradictio în senso n.n.) Atunci cealaltă tabără naţionalistă a înălţat opera,
găsindu-i marile însuşiri, pe care nu le are. De fapt, oricare ar fi tendinţa romanului el putea fi
preţuit, ideile autorului nefiind o problemă principală într’o operă literară. (Istoricul literar G.
Călinescu recurge la o disimulare penibilă odată ce până atunci nu a făcut decât să comenteze
tocmai ideile eroilor rebrenieni nepricepând că, dacă dintre ei unii sunt antisemiţi, această atitudine
nu are nicio legătură cu orientarea autorului, rămas în descrierile sale, obiectiv, de la început  până
la sfârşitul romanului n.n.). Chiar cu tendinţă antisemita, o scriere poate fi o capodoperă dovadă
lirica lui Eminescu genială şi xenofobă.” (Exegetul eminescian, cu mari pretenţii, greşeşte rău de
tot deoarece lirica genială a lui Eminescu nu are nicio urmă de antisemitism, deci nu poate fi nici
chiar xenofobă, cum, cu rea intenţie, afirmă criticul impresionist n.n.).
 
Iată-l în continuare revenind asupra antisemitismului rebrenian şi recunoaşte ceea ce am scris mai
sus, că autorul nu-şi dezvăluie propriile sale orientări politice ci lasă pe fiecare să tragă concluzia
practică ce-i convine, amintindu-şi, subit că Rebreanu are atât meşteşug literar pentru a nu-şi
dezvălui atitudinea sa, lege de altfel al unui roman care se vrea să fie epic. Dar, de-aici după o
prezentare confuză “marele critic” ajunge să declare, se înţelege aprioric: “romanul e doar neizbutit
şi vina nu e a temei alese, nu lipsită de virtualităţi ci a incapacităţii autorului de a crea indivizi”. Să
auzi şi să nu crezi, fiind vorba de o idee pe care oricine poate să o susţină, fără altă argumentaţie şi
procedeul nu e străin de modul cum G. Călinescu îl execută pe marele scriitor român şi am începe
cu caracterizarea lui Pahonţu de care am mai vorbit dar acum suntem capabili să-i demonstrăm
metoda de lucru prin care trece pe lângă descrierile temeinice ale autorului. Mă repet, dar e
necesar să o fac în legătură cu Pahonţu, înfăţişat ca “un gazetar cu talent dar şi fără scrupule vrea să
facă avere şi nume, oscilează în lumea politică după oportunitate şi se prăbuşeşte nu prin
consecinţele sale reprobabile ci tocmai din nobleţea de a apăra o femeie iubită”. Am arătat, şi se
dovedeşte încăodată că G. Călinescu nu crede în niciun fel de iubire, iar pe cea zisă cerească o
tratează ca pe o halucinaţie numită metafizică: deci nu s’a putut opri asupra iubirii dintre Cristiana
şi Toma, din cauză că îi lipseşte instrumentul respectiv ca oricărui infirm sufleteşte. Pe cine iubeşte
Ioanide înafară de sine însuşi, cum ne-o demonstrează şi G. Călinescu când în Istoria literară
scrisă de el îşi înaltă singur statuie, afişându-şi şi poza de mare egolatru.
 
Se poate constata cu precizie matematică, exegetul literar vorbeşte pe lângă subiect, (posibil în
cazul că a citit romanul pe sărite ori deloc), de unde ne prezintă, după capul său un Pahonţu fără
prea multe scrupule, ar vrea să-şi facă un nume, oportunist în politică, de fapt pur inventat, deoarece
Pahonţu e nu numai un talentat ziarist, dar cu principii bine fundamentate, un caracter bine conturat,
avea “scrupule” în ce priveşte independenţa scrisului său şi refuza să intre în slujba altuia, decât al
propriului crez. Idealismul vieţii sale l-a subliniat Rotaru când spunea că Pahonţu nu a fost
cumpărat şi n’a trădat, deci niciodată nu şi-a vândut conştiinţa. A avut ambiţia să-şi facă un nume
dar nu l-a tentat să facă avere, acesta a fost Pahonţu după descrierile lui Liviu Rebreanu, pe care
Călinescu îl falsifică după cum vrea el. Şi adaogă cu o îndrăzneală de invidiat că dacă Pahonţu nu e
de talia unui erou balzacian este de vină lipsa de organizare creatoare “iar aceasta vine de acolo că
talentul lui Liviu Rebreanu nu poate să nască indivizi”. Mai consideră că figura lui Pahonţu i-a
inspirat-o un cunoscut ziarist în viaţă şi fiindcă romancierul n’a putut să inventeze, apare clară
atenuarea liniilor din temerea de a nu fi prea străveziu. În fond, Pahonţu corespunde figurii
ziaristului Pamfil Şeicaru, ori Călinescu îi impută romancierului lipsa de invenţie când
la un personaj istoric, cum e marele ziarist, eroului i se cere o clară accentuare a liniilor tocmai
pentru a fi redat cât mai străveziu adică autentic.

Dupa tratarea tendenţioasă de către G. Călinescu a lui Pahonţu, total diferit şi în cele mai mici
amănunte de portretul realizat de Liviu Rebreanu, acelaşi fals exeget îi consideră pe Dolinescu,
Belcineanu, Rotaru şi toţi ceilalţi ca inexistenţi. Şi cum să nu fie aşa dacă G. Calinescu nici nu-şi ia
oboseala să-i analizeze în ce au mai esenţial, pe Rotaru conform romanului de care vorbeşte ori pe
Belcineanu, de fapt un personaj important reprezentând degenerescenţa politicianismului românesc
într’o gorilă, nesăţioasă de putere.
 
În cursul expunerii noastre ne-am ocupat pe rând de fiecare personaj, demonstrându-le
individualitatea şi caracterul de tip, tocmai ce Călinescu neagă în creaţia lui Rebreanu, cu intenţia
de a-l diminua, condus de un subiectivism strigător la cer.
 
În ce-l priveşte pe Dolinescu şi observaţia se potriveşte şi lui Ionescu, la fel oricărui frate de cruce,
conturul lor prea ideal şi deci neesenţial al eroilor e redat mult prea fugitiv, ceea ce ne arată că G.
Călinescu nu este în stare să se apropie de marea artă rebreniană de unde joasele sale comentarii.
Pahonţu - am arătat-o - avea un dispreţ faţă de orientările lui Dolinescu şi a fraţilor de cruce,
idealismul deloc nesubstanţial al acestora nu-i părea fugitiv, din contră printr’o ideologie atât de
încorsetată dogmatic îl determina să-i trateze ca lipsiţi de judecată proprie, deveneau goarna altora,
ori tocmai pentru a-i caracteriza în ce aveau mai discutabil autorul ne dă sensaţia voită de a-i fi
tratat în mod fugitiv, după cum le era absentă reacţia voinţei proprii. Mai ales, la Ion A. Ionescu se
constată că în comiterea crimei nu era condus de propriile sale credinţe, căci ele în ultimă analiză,
nu erau ale lui ci ale colectivului său anonim.
 
Totuşi Pahonţu nu-l lasă pe critic să doarmă liniştit şi astfel îl mai scoate din fundul iadului unde l-a
expediat, mai punându-şi încăodată întrebările: “Ce e Pahonţu? Un cuceritor de posturi pe
viată? Un cinic profitor? Un idealist pervertit de mediu?” Şi răspunde tot el, fără să-şi dea seama
sau nu vrea să o facă, oricum dacă ar fi citit cu atenţie Gorila lui Rebreanu nu ar fi trebuit să-şi mai
pună atâtea iscoade, cu totul mincioase în zămislirea unui răspuns pe care, ca o reţetă purgativă, o
avea de la început pregătită: “Nu se poate ştii (criticul se referă la propriile cogitaţii fără nici o
legătură cu romanul rebrenian n.n.) fiindcă mişcarea eroului e lipsită de manifestaţii
decisive. Metoda unică a romancierului împiedecă realizarea indivizilor.” E inutil să ne mai obosim
să ne ocupăm cu atare inepţii doar putem să ne arătăm convingerea că dela G. Călinescu moştenire,
mulţi adepţi ai impresionismului său literar, şi-au însuşit metoda de a comenta o carte fără să o fi
citit, aplicându-i gânduri preparate pentru orice eventualitate, înghesuind în tiparele ei textele, ca
într’un adevărat pat al lui Procust.
 
La fel nu suntem de acord cu bizazeria numelor descoperită de G. Călinescu (de pildă: Belcineanu,
Tolontan, Rotaru, Cumpănaşu, Dolinescu, Drugeanu n.n.) este un indiciu de lipsă de observaţie:
câtă vreme suntem în mediu ardelenesc numele sunt fireşti, în romanele orăşeneşti ele supără
urechile, sunt nume sau rău inventate sau nepotrivit, ardeleneşti.
 
De-acum, în persoana criticului vorbeşte romancierul, nu deosebit de strălucit, din el, ofensat de
lumina prea mare a scriitorului de peste munţi, în mod vizibil îi respectă creaţiile din graiul
ardelenesc de la sat, pe când lui şi altor confraţi le rezervă dreptul de a fi romancierii rafinaţi ai
mediului orăşenesc, bineînţeles el luându-şi nimbul de cel mai mare scriitor al Românilor din toate
locurile lumii, observaţiile călinesciene au ca urmare efectul de a stârni, abia stinsa ură dintre
ardeleni şi regăţeni, ceea ce e mai mult ca periculos astăzi, când duşmanii noştri sunt mai vigilenţi
ca oricând.
 
Pentru a încheia capitolul, Gorila şi exegeza falsă sau a falsului literat G. Călinescu am să citez
ultimul paragraf din Istoria literaturii române de la origini, asupra operei marelui romancier, Liviu
Rebreanu, de la început menţionat ca autor al romanului gloatei:
“Din felul regresiv cum s’a desfăşurat talentul lui Liviu Rebreanu se pot desprinde aceste
constatări: romancierul percepe ruralul şi aproape deloc orăşenescul, îmbrăţişează colectivul
şi nu înregistrează individualul, pătrunde minţile haotice întunecate, prăbuşite în instinct şi
nu e în stare să analizaze conştiinţa, poate urmări dezlănţuirile brutale, fioroase chiar, dar
nu-i este în putinţă să noteze deplasările nevăzute ale sufletului subtil, el are aproape geniu
în producerea gloatelor şi exponenţilor ei, şi e un scriitor adesea cu totul inferior al lumii de
la nivelul orizontului nostru. Cu toate aceste inegalităţi Liviu Rebreanu, e şi pe drept cuvânt,
creatorul romanului modern românesc, cu mult asupra a ceea ce epoca lui produsese.”
 
Procedeul e propriu călinescian, după ce-şi reduce subiectul până la nimicirea totală, tipică în acest
sens şi caracterizarea marelui Nicolae Iorga din acelaşi fals tratat de literatură românească, pentru a
părea ca un al doilea Solomon întelept, nevoie mare, G. Călinescu îşi exteriorizează mărinimia de
ocazie, prin câteva cuvinte de efect, pentru cei naivi, când ele joacă rolul unei jerbe de flori puse pe
mormântul celui pe care l-a sfârtecat cu propriile sale mâini.
 
Opera rebreniană “Gorila” din punct de vedere a construcţiei sale se aseamănă, cum am mai spus-o,
cu un templu elen în care totul e aşezat la locul său, constituind unitatea romanului, de calitatea
celorlalte scrise de Liviu Rebreanu: Ion, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala şi Adam şi Eva.
 
De-aici putem deduce că Fany Rebreanu în memoriile sale vorbeşte de nereuşita romanului Gorila,
fără să fi citit cartea căci dacă ar fi făcut-o ar fi aflat că Pahonţu este un erou mai mult decât pozitiv,
şi deci Pamfil Şeicaru cel ce i-a slujit drept model nu ar fi avut motive să fie nemulţumit de felul
cum l-a descris şi prezentat Rebreanu, deci Fany R. informată dintr’o sursă străină, de a treia mână,
care probabil nu a citit decât falsul comentar asupra lui de G. Călinescu, de unde ea califică total
nedrept ca nerealizat un roman cu adevărat mare al soţului său. Aşa dar, marele ziarist nu a
intervenit asupra scriitorului, cum afirma Fany R. compromiţându-l pe marele romancier că ar fi
cedat presiunii de pildă a lui Pamfil Şeicaru să-şi schimbe acţiunea Gorilei, de altfel cunoscându-se
caracterul drept şi dârz al lui Rebreanu el ar fi refuzat acest lucru, asumându-şi orice fel de risc. De
altfel, între Pamfil Şeicaru şi Liviu Rebreanu n’a existat un conflict nici chiar trecător, marele ziarist
avea dreptate când în epistola sa îmi scria despre conflictul major şi de durată ce a existat între
Crainic şi Rebreanu. Am insistat, în cele anterioare, asupra acestui conflict şi dimensiunile luate
terminându-se cu un proces în care nu s’a dat nicio sentinţă, părţile s’au împăcat în cele din urmă
sub cupolele Academiei, ai cărei membrii au fost amândoi.
 
Liviu Rebreanu nu numai că-l descrie pe Pahonţu, cu un caracter independent condus de crezul de a
face ceva pentru neamul său, asemeni savanţilor, medicilor, poetilor, dar în cursul naraţiunii
sentimentul se transformă în admiraţie, atunci când eroul său se îndrăgosteşte de Cristiana Tomşa,
adevărata lui iubire cerească. Nu putem înţelege cum literaţii au admis erorile călinesciene,
considerând în unanimitate Gorila un roman neizbutit, probabil niciunul nu dorea să se angajeze în
problema ridicată de autor, şi cum se ştie lăsată fără rezolvare din partea sa. Cu atât mai mult, se
impune curajul romancierului de a se fi ocupat de un eveniment istoric, rămas până în zilele noastre
ca o rană deschisă în destinul neamului românesc.
 
Conflictul major al cărţii are loc între Gorila politică zisă democrată şi tineretul organizat în
gruparea fraţilor de cruce conduşi de Barbu Dolinescu, de partea cărora neîncadrat se postează şi
Pahonţu conform credinţei câştigate pe frontul primului război mondial, deci teoretic se regăsea în
ideologia tinerilor numai că practic, spre deosebire de ei, considera că numai prin politică, deci pe
cale parlamentară neviolentă, democrată, se putea învinge Gorila politicianismului românesc.
 
Pentru a înţelege cauzele confruntării va trebui să plecăm de la finalul romanului în care autorul ne
aminteşte că juraţii s’au retras pentru deliberare asupra cazului Ion A. Ionescu ucigaşul lui Pahonţu,
dar nu se vor mai întoarce, lăsându-ne nouă, ca oamenii viitorului să dăm o sentinţa cuvenită, din
cauză că autorul nu o poate face. Deşi, în aparentă problema era simplă de tot, a fost ucis un om de
către un frate de cruce, student, acesta îşi recunoaşte fapta, conform legii nu ar exista nicio piedecă
în calea rostirii sentinţei. Şi totuşi pentru autorul nostru există, una principală.
 
Partea democrată ar fi fost satisfăcută dacă tânărul, ar fi fost condamnat la moarte, fără să se ţină
seama de circumstanţele sale atenuante, de partea lor erau procurorul şi fostul ministru al Justiţiei,
Rotaru. În acelaşi timp naţionaliştii considerau atitudinea autorului ca una partinică, înclinată să dea
dreptate legionarilor. De unde primii au aruncat anatema lor asupra romanului pe care îl considerau
cel puţin ca neizbutit, avându-l în fruntea lor pe G. Călinescu, pe când naţionaliştii declarau Gorila
cel mai bun roman rebrenian, iar în mod mai mult decât tendenţios.
 
Ori nici unii nici alţii nu au avut şi nu au dreptate. Cum am mai scris-o, Rebreanu în opera sa nu
face, nici pe departe, istoricul mişcării legionare, nu i se poate constata nicio înclinare antisemită şi
antidemocrată, numai că socoate cazul lui Ion A. Ionescu se cere judecat împreună cu reprezentanţii
guvernanţilor al căror ministru de interne, cu aprobarea primului său ministru, a declanşat un
adevărat război împotriva tineretului organizat ca fraţi de cruce, ceea ce sprijină ideea că sub masca
democraţiei se declanşa o dictatură de partid, care doar cu numele mai poate fi considerată
democrată.
 
Ori în acest sens în Gorila vinovatul principal pentru tot ce s’a întâmplat atât la Făgăraş cât şi în
uciderea lui Pahonţu este Belcineanu, acesta nu numai că a recurs la organele de represiune dar a
reusit prin metodele sale necinstite, să-l influenţeze pe Pahonţu, să treacă de partea lui, lăsând pe
adversarii săi principali de alegeri, fără nicio acoperire. Aşa dar pe lângă Ionescu mai există un mare
vinovat moral, ori nu se poate concepe o dreptate aplicată unuia pe când celălalt să-şi continue
activitatea, cum se contura de-acuma fără niciun dubiu, pe mai departe, în aceleaşi condiţii poate
mai aspre.
 
Prin urmare condamnarea lui Ionescu la moarte nu rezolvă problema, răul este tăiat doar, dintr-o
parte, rădăcinile sunt lăsate să prolifereze după voie, cu tot atâta înverşunare. Fără îndoială
Rebreanu se simte responsabil faţă de evoluţia acestui tineret, din această cauza, îi arată o simpatie,
se înţelege nu direct ci prin atitudinea de netăgăduit a lui Pahonţu. Acesta din urmă ca fiu de ţăran
şi-a călit credinţa sa privitor la dreptatea pe care trebuie să o primească ţărănimea şi tineretul prin
asigurarea unui viitor, cât de cât satisfăcător.
 
Din toate punctele de vodere, deşi nu-l admira deloc în manifestările sale fanatice, nu putea să se
despartă de Dolinescu, tovarăşul său în război, teoretic urmărind regenerea morală a ţării şi o
conducere reprezentată de valorile Patriei şi nu de nulităţilor. Deşi nu-i admitea idealismul
fără un substrat real, a înţeles să-l sprijine în ziarul său “România”, considerând că alături de el se
află o bună parte a tineretului român, căruia i se poate adresa de la om la om. Nu e lipsit de
importanţă că primul său discurs politic, ţinut în faţa radicalilor, în prezenţa şefului lor de partid, se
referea la viitorul tineretului, problemă pe care, am văzut-o, cei ce veneau la putere o luau uşor de
tot. 
 
Pahonţu nu numai că îi sprijină pe tineri în ziarul său, dar face câteva gesturi prin care-i asigură că
acceptă să fie fratele lor de onoare, se şi expune pe această cale criticilor liberalilor prin Teofil
Drugeanu, secretarul lui Belcineanu şi ginerele lui Rotaru, cel ce nu uită niciodată să-i ofere
colaborarea magnanimă a venalului Belcineanu.
 
Dar să mergem mai departe: Pahonţu pentru femeia iubită - iubire neînţeleasă de G. Călinescu -
trece de partea lui Belcineanu, dar fără să trădeze în sinea lui pe tineri, conflictul său privea pe
Dolinescu şi bancherul Utalea, deoarece au căutat să-l cumpere cu bani. E drept că a scos din
maşină de scris articolul pregătit pentru a-i apăra pe fraţii de cruce în alegerile din Făgăraş, şi l-a
înlocuit cu cel în care îşi declara presupusa trădare, dar în fapt el recomanda retragerea din alegeri la
care nu aveau ce căuta, odată ce fraţii de cruce erau de părere că statul de drept burghez trebuie
distrus. Nici în acest caz nu era vizat tineretul ci Dolinescu, a cărui aventură chiar el însuşi mai
târziu a criticat-o.
 
Totuşi, Pahonţu era conştient că a pierdut partida, mai ales după ce tinerii au rămas fideli lui
Dolinescu niciunul n’a trecut de partea sa. Cunoscând cum plătesc ceea ce ei cred că pot numi
trădare, Pahonţu îşi aştepta, ca cea mai mare jertfă, moartea, doar astfel se explică faptul că el în
seara crimei a ieşit cu intenţia să se sfârşească odată ceea ce oricum trebuia să se încheie, gând
exprimat de el în momentul părăsirii camerei sale, sigur fiind că necunoscutul care-l pândea era şi
călăul său.
 
Iata deci, pe ce cale cinstită şi adevărată, prin figura lui Pahonţu-Pamfil Şeicaru, marele romancier
Liviu Rebreanu se răzbună pe falsul său comentator Călinescu, demonstrând că fiecare dintre
contemporanii acelor evenimente poate fi făcut responsabil pentru faptul că tineretul, revoltat, a
rătăcit pe drumuri interzise înţelegerii umane, sănătoase, dar pentru ele, nu în cele din urmă sunt
vinovaţi politicienii vremii, grăbiţi să rezolve cu violenţa ce-ace putea fi dus la bun sfârşit cu alte
metode.
 
Fără a clipi din ochi autorul romanului Bietul Ioanide, G. Călinescu descriind aceleaşi evenimente,
de calibrul unui război civil, se situează de partea puterii, mergând până acolo că eroul principal,
tată a doi copii, comentează cu indiferenţă moartea violentă a vlăstarelor sale, considerând că aşa e
omenesc să se întâmple; amintindu-ne că respectivul intelectual lipsit de orice omenie, se afla
rinocerizat sub un partid ca cel comunist, total de acord cu acţiunea politicienilor români de a
extermina tineretul român, continuată de el după câţiva ani prin prigoana lansată împotriva floarei
intelectualităţii române, având drept aliaţi autori de talia celor ce au intrat fără probleme de
conştiinţa în slujba noilor stăpâni, printre ei pe loc de frunte se află şi acest G. Călinescu, viitoarea
statuie a culturii româneşti de provenienţă ruso-comunistă.
 
Desigur, nu va fi o întâmplare că Pamfil Şeicaru ajuns la vârsta patriarhilor biblici, se entuziasma de
activitatea tinerilor istorici din
ţară, considerând că prin munca lor nu vor întârzia să apară, zori noi, şi pentru ceilalţi fii ai
neamului nostru.
 
Este locul s’o spunem, că Liviu Rebreanu lăsând deschisă problema condamnării la moarte a lui Ion
A. Ionescu, nu tăgăduia crima acestuia din urmă, dar prin ea războiul civil va lua proporţii mai
accentuate, aici nefiind de părerea bunului Rotaru că orice altă sentinţă ar arunca ţara în haosul
respectivului război civil. Atâta timp cât Belcineanu rămânea nepedepsit, condamnarea la moarte a
lui Ionescu, le va părea nedreaptă juraţilor şi ei vor achita criminalul, cum o vor mai face de câteva
ori, adâncind conflictul dintre guvernanţi şi fraţii de cruce, până acolo încât va suferi în primul rând
neamul acestora, căci s’a preferat uciderea fratelui de catre alt frate ca în povesta biblică o între
Cain omorându-l pe Abel.
 
Oricum lupta fiind de la început hotărâtă, puterea din toate punctele de vedere de partea
guvernanţilor, le impută acestora din urmă că n’au adoptat tactica răbdării, a discuţiei deschise cu
tineretul pe drept îngrijorat de viitorul său. Că doar astfel se ajunge la o pace posibilă, şi în
consecinţă Rebreanu avea dreptul să creadă în ea, ne vine în ajutor situaţia critică din Germania
anilor şaizeci, când tineretul, pur şi simplu s’a ridicat gata de răscoală, realizată în Franţa, împotriva
supremaţiei politicii dusă de cei bătrâni. Deşi, în paralel exista o mişcare subversivă, a teroriştilor,
guvernanţii democraţi s’au arătat dispuşi să steie la masa discuţiilor cu cei interesaţi şi în principiu
s’a ajuns la concluzia că pretenţiile tinerilor ar putea fi rezolvate dacă există bunavoinţa părţilor să
renunţe la violenţă ceea ce nu toti teroriştii au făcut-o. Statul se înţelege s’a apărat, au fost închişi
majoritatea recalcitranţilor, astfel că unii au murit în temniţă, iar alţii au fost expulzaţi din
Germania. Aceştia au făcut parte din celebrele brigăzi roşii, care au organizat multe atentate şi
desigur lor li s’a răspuns cu aceeaşi monedă dar nu s’a ajuns la caracterul de masă a unui război
civil, odată ce, concomitent, li s’au deschis revoltaţilor mai luminaţi, neviolenţi perspectiva
dezvoltării politice şi profesionale, până atunci de neînchipuit. Desigur lucrurile nu s’au încheiat de
la o zi la alta, dar oamenii au avut răbdare mai ales guvernanţii care nu s’au apucat să-i omoare pe
toţi fruntaşii respectivei mişcări, cum s’a întâmplat în România. Până la urmă teroriştii şi-au arătat
dorinţa să discute cu mentorul lor teoretic J. P. Sartre care a făcut drumul Canosei până la temniţele
lor germane, câştigându-şi dispreţul opiniei publice în faţa căreia refuzul premiului Nobel nu mai
avea nicio valoare.
 
Cu timpul oamenii, în bună parte, şi-au manifestat voinţa de a începe o viaţă nouă în condiţiile mult
schimbate ale societăţii democratice menţinută în structurile sale fundamentale, reformate însă,
mult. Desigur e vorba de un temperament propriu, istoric, el ne explică declanşarea, deloc cu
mânuşi, a unei microrevoluţii franceze la Paris în 1968 - gen. de Gaulle aflat în vizită în România
şi-a întrerupt-o imediat - pe când în Germania mai sângeroasă prin actele teroriste individuale, şi de
grup, lucrurile s’au rezolvat fără să aibe caracterul de revoluţie, cum se contura în Franţa.
 
Ca urmare un Conbendit, unul din fruntaşii mişcării din Franţa, ajunge unul din conducătorii
financiari ai Frankfurtu-lui; la început i s’a interzis să intre în Franţa ca astăzi să fie aşteptat cu
onoruri publice, iar vechii teroriştii să fie numiţi, nestingheriţi pe posturi de mare răspundere
politică, unul ca ministru de interne celălalt, astăzi, ministru de externe al Germaniei.
 
În acest mod conflictul, oricât s’a arătat de periculos la început, s’a stins ori se pune întrebarea, dacă
politicienii români ar fi procedat în acelaşi mod şi ar fi putut oferi o viaţă onorabilă, tineretului, în
primul rând, conflictul cu mişcarea legionară nu s’ar fi acutizat şi poate alta ar fi fost soarta ţării, din
multe puncte de vedere:
Rămâne întrebarea pe care şi-o puneau pentru ei fraţii de cruce atunci când erau schinjuiţi de
forţele represive ale guvernanţilor, şi Rebreanu subliniază acest lucru, cu totul pe nedrept:
De ce? ... De ce?
 
Dar aş vedea în romanul lui Rebreanu, Gorila, şi o profeţie privind destinul tineretului român deloc
uşor şi după ce frăţiile de cruce, ca organizaţie, au fost excluse de pe scena politicului actual,
intrând de-acum în istorie.
 
După armistiţiul de la 23 August de fapt un act de trădare al intereselor poporului român soldat cu
arestarea şi execuţia mareşalului Ion Antonescu de către clasa politică românească, sub comunişti
s’a procedat propriuzis la lichidarea nu numai a tineretului dar tot atât a întregii intelectualităţi, elita
neamului nostru.
 
De data aceasta cei trimişi, încarceraţi la Piteşti nu erau numai tineri legionari, dar şi naţional-
ţarănişti, liberali sau fără apartenenţă de partid, spălarea creierului făcându-se metodic, ajungându-
se, la crearea forţată a unui tineret nou, îndoctrinat în dogmele lui Lenin şi Stalin până la
îndobitocire.
 
Cei aproape 50 de ani de stăpânire bolşevică a fost catastrofală pentru neamul nostru, dar tineretul
român nu şi-a pierdut total energia ancestrală aşa că a participat cu vitejie la zisa revoluţie din 1989.
Şi de data aceasta tineretul a fost manipulat, clasa neocomuniştilor ca să ajungă la putere, pentru a-
şi justifica drepturile la stăpânire, i-au lichidat, astfel că azi îşi dorm somnul de veci în cimitirele
Bucureştiului şi ale ţării, în timp ce Gorila politicianismului, fie şi sub semnul secerii şi ciocanului,
a fost cu grija reconstituită.
 
După şase ani de dominaţie neocomunistă în România, au venit la putere nişte democraţi care au
crezut că pot guverna trădând interesele poporului pentru a-şi umple buzunarele cât mai bine, numai
că în ce priveşte tineretul român lucrurile s’au schimbat, pentru a scăpa de noua Gorilă politică ei
părăsesc ţara pentru alte meleaguri, unde pot, cel puţin să-şi asigure un trai ca lumea, deviza lor
devenise Ubi Patria, ibi bene, în timp de oamenii cinstiţi din ţară au ajuns, pur şi simplu, muritori de
foame şi amintindu-şi de vechiul regim comunist şi neocomunist îl idealizează prezentând o
amarnică amnezie, căci de fapt ei au adus ţara de râpă, inclusiv în timpul celor şase ani de ultimă
guvernare.
 
Dureros e faptul că la începutul celui de al treilea mileniu ne vedem constrânşi să-i combatem pe cei
ce se unesc, de bună voie, cu comuniştii, întrebându-i de ce tineretul român este în continuare
înlăturat de la conducerea ţării, de ce s’a ajuns în România ca oamenii să nu mai preţuiască
democraţia şi privilegiul de a trăi în libertate, în schimb duc nostalgia unui destin în care, ţinuţi în
lanţuri, au fost obişnuiţi să li se dea mereu resturile de la masa stăpânilor lor.
 
Iata ce importanţă are romanul Gorila, mereu criticat, deoarece politicienii români n’au vrut să
urmeze ideile lui Pahonţu-Pamfil Şeicaru privind o democraţie condusă de elementele de valoare şi
de caracter, mult mai curate în rândurile tineretului, neîntelegând că numai astfel ar putea salva ţara
de la căderea în prăpastia spre care se îndreaptă.
 
Să ne mai întoarcem încăodată la epoca fraţilor de cruce şi la finalul rămas deschis în opera lui
Rebreanu. Autorul nu a fost în stare să dea un răspuns procesului intentat lui Ion A. Ionescu în
1939, dar să recunoaştem că nu-l putem da nici noi, după atâtea decenii.
 
Interesant că editorul ultim al romanului Gorila, Nicolae Gheran, se trudeşte să arate că Rebreanu a
dat anterior o sentinţă tânărului Ionescu, deci înlocuind hotărârea curţii cu juraţi, pentru crima sa el
va trebui să fie condamnat la moarte, după obicei comunist, se înţelege. Dar afirmaţia editorului are
aceeaşi valabilitate, nulă, ca şi atunci când uitând de sine N. Gheran îl citează pe ministrul de
interne, Belcineanu, etichetându-i pe fraţii de cruce, drept nelegiuiţi. E drept că fosta tagmă a
politicienilor români au acelaşi bagaj de a se exprima când se referă la tinerii fraţi de cruce, cu
nimic mai presus de nivelul atins de lexicul mincinos şi abject al comuniştilor faţă de un duşman,
condiderat comun.
 
Noi am adăoga aici, fără să ne erijăm în avocatul mişcării legionare, pe care o consider dizolvată de
mult, deci merită să fie discutată doar ca obiect de interes istoric, în orice caz, nu am fost niciodată
încadrat activ în respectiva formaţie politică, dar cu atât mai mult pot să dau o interpretare
obiectivă, în spirit rebrenian, unor întâmplări descrise mai sus, cărora am avut neşansa să le fiu
contemporan chiar dacă nu eram decât un copil, amintirile mele s’au păstrat de totului fidel,
neşterse. Înainte de toate aş sublinia că modul de judecată arătat de editorul operelor lui L.
Rebreanu e mai mult decât condamnabil, odată ce în numele lui au pierit tineri nevinovaţi, din
aceştia mulţora, nu e o figură de stil, oasele lor au ajuns să paveze drumurile de lumină ale
neamului,  în acest sens  mă voi mărgini să dau două exemple.
 
Era în epoca ciocnirii frontale a mişcării legionare cu Gorila politicianismului, în fruntea căruia se
afla însuşi regele Carol al II-lea.
 
După ce Corneliu Z. Codreanu şi ortacii săi au fost ucişi la 30 Noiembrie 1938, înscenându-se în
pădurea Ţâncăbeşti o fugă a celor executaţi, o mână de legionari conduşi de Titi Dumitrescu, i-au
răzbunat împuşcându-l pe Armand Călinescu (20 Sept. 1939), fostul ţărănist trecut în solda regelui
si slujindu-l ca prim-ministrul ţării, sub lozinca lichidării cât mai urgente a Gărzii de fier. Predaţi,
imediat autorităţilor, după ce au ocupat postul de radio Bucureşti   anunţând încetarea din viaţă a
prim-ministrului, făptaşii ca pedeapsă au fost la rândul lor împuşcaţi pe locul unde l-au omorât pe
Armand Călinescu, dar asta nu a fost destul, şi poate meritaţ, dar din ordinul regelui s’au dat
dispoziţii ca în fiecare judeţ, să fie la hotărârea prefectului, împuşcaţi la alegere, trei legionari.
 
Puţini prefecţi-generali au refuzat să execute ordinul, pe când la Arad omul legii a transmis plaselor
să stabilească ele pe cei trei, care vor fi executaţi. Desigur ca de obicei puterea relaţiilor şi-a spus
ultimul cuvânt, astfel că năpasta a căzut asupra celor mai buni şi mai nevinovaţi, lipsiţi de sprijin de
sus, între ei şi avocatul Măduţa, fratele poetului de mai târziu. Prin urmare a doua zi, de dimineaţa,
jandarmul, şeful de post se prezintă la respectivul avocat din Buteni şi îl pofteşte să-l însoţească
până la judecătoria din Sebiş. Fiind în relaţii amicale cu el, pregătit de a intra în temniţă, îl întreabă
dacă nu ar fi nevoie să ducă ceva îmbrăcăminte, dar primeşte un răspuns liniştitor, că nu e cazul
fiindcă trebuie doar să depuie o mărturie, la amiază sigur va fi acasă. Cu acestea spuse - Sebişul se
află la câţiva kilometri de Buteni - pornesc la drum, ca ajunşi la ieşirea din sat jandarmul fără un
cuvânt, îl împuşcă pe avocatul legionar Măduţa şi îl aruncă mort în şanţul de pe marginea şoselei.
Şi asta se întâmpla în România anului 1938!
 
Dar pentru a încheia acest capitol aş mai aminti un caz de care indirect mă simt legat, amintit de
Ioan Scurtu în Istoria partidului naţional-ţărănesc apărută în ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994,
pag. 338, dânsul ne informează că la 28 Noiembrie 1938 un grup de trei legionari au încercat să-l
asasineze pe Florian Goangă, rectorul Universităţii din Cluj.
 
Autorul citează anumite “acte” oficiale evident tendenţioase, şi insistă asupra acestui accident
dându-i o deosebită importanţă şi merge până acolo încât acceptă versiunea oficială că el a oferit
pretextul uciderii din 29/30, noaptea sfântului Andrei, a lui Codreanu şi a oamenilor săi,
contravenind ordinului Căpitanului ca legionarii să se abţie de la orice formă de violenţă. De fapt,
cei interesaţi căutau să motiveze odioasa crimă, oricât e greu de admis că aceiaşi oameni ai puterii
să nu fi cunoscut adevărata ei cauză. Astfel, regele Carol al II-lea făcuse în acele zile de Noiembrie
o vizită lui Hitler în Germania, căruia, desigur i-a pus şi problema mişcării legionare. L-a surprins
răspunsul acestuia că nu are nici un fel de legătură cu această organizaţie, rămâne în sarcina regelui
s’o rezolve ca pe o chestiune ce-i aparţine, de ordin intern. Drept urmare Pamfil Şeicaru scrie
în Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional ţărănist, pe care de altfel Ioan Suciu o şi citează,
următoarele: “Suprimarea lui Corneliu Codreanu şi a şefilor mişcării a urmat imediat după
întrevederea regelui cu Hitler, ordinul l-a dat telefonic din Berlin.”
 
În legătură cu atentatul împotriva rectorului Florea Ştefănescu Goangă, în exil s’a vorbit despre el
că s’ar fi petrecut în cu totul alte condiţii.
 
Încep cu o amintire personală. Eram student la facultatea de litere din Cluj, în anul şcolar
1946/1947, când într-o zi de iarnă, având o fereastră şi locuind departe, m’am hotărât să rămân în
sala Pârvan unde-şi ţinea cursul de psihologie profesorul Florea Ştefănescu-Goangă, pe care părul
alb şi întreaga înfăţişare îl arăta nu prea departe de vârsta pensionării. Eu adâncit în lectura unei
cărţi, însfârşit mi-am dat seama că sala devenise deodată neliniştită, şi studenţii începură să râdă de
parcă ar fi asistat la un spectacol de comedie. Trezit din lectura mea l-am întrebat pe colegul meu de
bancă ce s’a întâmplat? - “Păi, tu nu vezi?” Profesorul îşi întrerupse cursul privind ca vrăjit spre
prima bancă unde studentele, ştiindu-i slăbiciunea, îşi ridicaseră rochiţa, puţin de-asupra
genunchilor, ceea ce pe acea vreme însemna păcatul însuşi. Colegul meu, în faţa profesorului care
privea năucit la panorama picantă care i se oferea, râzând cu poftă, mi-a relatat următoarea poveste
demnă de un Decameron românesc, numai că din păcate era cu totul reală. Înainte cu câţiva ani
buni, profesorul îi propune unei studente, şi nu era la primul caz, să-i cedeze, dacă vroia să-i dea
examenul fără să o examineze. Cum fata era logodită cu un coleg macedonean, acesta informat
chiar de ea, rămâne uluit de imoralitatea profesorului, dascăl şi al său, şi se hotărăăţîşâşte să-l
pedepsească aşteptându-l cu un revolver în mână, nu departe de intrarea Universităţii. Când acesta
apare trage câteva focuri de armă, rănindu-l nu mortal la umăr, însă se pare că a fost ucis însoţitorul
lui, gorila, cum i se spune astăzi.
 
Desigur, tot ce vedeam cu ochii mei, mă obliga să-l cred pe colegul
meu, asasinatul nefericit asupra profesorului nu avea nicio legătură cu faptul că studentul avea
sporadice raporturi cu mişcarea legionară, motivele lui erau să le spunem personale, în conştiinţa
curată a tânărului macedonean abaterea atât de gravă săvârşită de omul care s’ar fi cuvenit să-i
servească drept icoană a vieţii, era pur şi simplu o crimă abominală, de neiertat.
 
Judecat la repezeală, fapta fiind evidentă, a fost interpretată ca un asasinat politic şi tânărul student
condamnat la moarte, exemplul trebuind să înfricoşeze pe cei ce ar repeta orice altă încercare de
acest gen.
 
Motivul zisei crime, de fapt, a fost trecut sub tăcere şi să recunoaştem că în mare cazul are
asemănare izbitoare cu cel al lui Ion A. Ionescu din Gorila, cu deosebirea că în roman victima
murise. În cazul întâi, profesorul Goangă juca rolul lui Belcineanu, numai că judecătorii militari, la
ordin, nu au avut ezitările juraţilor şi au dat o sentinţă fără să se ocupe, niciun moment de mobilul
adevărat al accidentului, reprezentat de rectorul Universităţii din Cluj. În mod normal ar fi trebuit
cel puţin să fie îndepărtat din învăţământ, ori în loc de aşaceva el devenise peste noapte erou, fără
voie, şi îşi putea pe mai departe satisface înclinaţiile voyeriste, materialul oferindu-l studentele sale.
 
Desigur că aşi fi fost foarte vulnerabil dacă m’aş fi bazat numai pe cele relatate de colegul meu dar
exista în exil în memoriile drului Andrei, legionar şi el, câteva pagini cutremurătoare în care el
descrie zilele de închisoare petrecute alături de studentul care a tras asupra lui Şt. Goangă şi el i-a
povestit faptele aşa cum le-am scris şi eu, din păcate, am uitat numele studentului în cauză. Dr.
Andrei îşi amintea îndurerat de ultima noapte petrecută cu cel condamnat la moarte, în care pentru
ultima oară, şi cu lacrimi în ochi, el îi mărturisea durerea de a fi înşelat de autorităţile româneşti, cei
ce au refuzat să accepte mobilul adevărat al încercării de asasinare, dându-i o interpretare politică pe
care nu o avea, de fapt.
 
Îmi amintesc că sub comunişti, când am urmat facultatea de medicină la Cluj moralitatea studenţilor
şi a profesorilor a devenit mult mai laxă. De pildă, aveam un bun profesor de anatomie, despre care
se spunea, nu chiar pe nedrept, că pentru a trece la examen studentele mai arătoase, mai ales pe cele
greoaie la învăţătură, cum anatomia le era un liman de neatins, profesorul le acorda încă o şansă
arătându-le celebra canapea din cabinetul său de lucru. Pentru acest fapt, noi studenţii îl admiram,
pe ascuns se înţelege, pe temerarul Don Juan, în orice caz nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-l
asasineze.
 
Până la urmă dascălul de anatomie a sfârşit-o tare rău. Unii spuneau, din cauza crailâcurilor sale,
alţii mai aproape de adevăr că a suferit de o atrofie cerebeloasă de etiologie necunoscută, fapt este
că a prezentat tulburări tot mai accentuate de echilibru ca până la urmă să nu poată să umble decât
în patru labe. Groaznic!
 
Despre tânărul macedonean, cât mulţi alţi compatrioţi ai săi, se poate susţine că mediul românilor
de peste Dunăre nu le-a priit deloc, boala lor putea fi numită o incurabilă naivitatea, profitând de
acest viciu nobil, Florica Bagdasar, trecută dincolo, dându-le întâlnire tinerilor macedoneni,
majoritatea legionari, i-a predat pachet lui Ana Pauker. Este vorba de idealismul total, pe care-l
condamna Pamfil Şeicaru la cei care credeau sincer în principiile mişcării că de fripturişti au avut şi
ei parte destul, cei mai mulţi după 23 August au devenit fii credincioşi ai partidului comunist.
 
Deci aşi duce câteva corecturi prezentării de către Ioan Suciu a asasinatului prof. Ştefănescu
Goangă în sensul că nu un grup de trei legionari a fost implicat ci un singur student macedonean al
cărui mobil nu a avut nicio legătură cu mişcarea legionară, ci reacţia a fost provocată de
imoralitatea unui profesor, devenită ulterior proverbială. La fel, a socoti accidentul ca şi cauză a
asasinării lui Codreanu şi a camarazilor săi, ne apare mai mult decât ridicol, mai ales când în cartea
citată a lui Pamfil Şeicaru, e subliniată cauza reală, după ce Hitler l-a asigurat pe rege că nu-l
interesează soarta mişcării legionare, regele a acţionat în consecinţă.
 
De unde se vede că istoricii din România greşesc atunci când nu ţin seamă de lucrările colegilor din
exil printre aceştia Pamfil Şeicaru este figura cea mai proeminentă, şi s’ar impune o reeditare a
operei sale, în sfârşit, şi în ţară.
 
În ce priveşte raportul lui Pamfil Şeicaru cu Pahonţu din Gorila e stabilită de-acuma fără drept de a
putea fi contestată. Eroul principal al romanului este Toma Pahonţu având drept model pe Pamfil
Şeicaru, ca şi caracter şi principii de viaţă şi ale ziaristului dar acţiunea îi permite creatorului să
imagineze o schemă proprie, în care dezbaterea problemei tinerilor fraţi de cruce confruntaţi cu
Gorila politicianismului va pretinde o altă dezvoltare, discutându-se problema asasinatului politic,
pentru care îi serveşte drept victimă Pahonţu, cu iubirea pentru Cristiana, totul pus în slujba ideii de
bază ce-l preocupă pe autor. În acest sens evenimentele dacă vrem să le încadrăm istoric se petrec în
anii dinaintea dictaturii carliste, când cele două părţi pot fi prezentate în plinul lor, netulburate de
ciocnirea fatală survenită în anii 1938 şi 1939. Autorul vrea să rezolve modul cum au apărut noile
orientări ideologice în sânul tineretului ori la acest capitol avem de adaogat câteva idei, în primul
rând privind convingerile politice ale marelui ziarist, care nu se suprapun cu cele ale lui Pahonţu
mai ales, nu confirmă unele atitudini ale sale, exteriorizate şi public.
 
 
Citind de pildă, capitolul Carol dictator şi rege, penultimul scris de memorialistul Pamfil Şeicaru, la
care am mai adăoga ultimul, pe următorul, de fapt încheie cartea Istoria partidelor naţional, ţărănis
şi naţional ţărănist, intitulat Quidquid delirant reges adică tradus, “Când regii sunt nebuni” după un
vers de Horaţiu din Epistola “Ad Lollium” de Horaţio ne putem prea bine da seama de gândirea lui
politică desigur, cum am putut constata, născută din experienţa primului război mondial, făcut de el
de la început aproape până la sfârşit. Ci dacă Cezar Petrescu descrie în Întunecare pe Radu Comşa,
un ratat al marelui război, un neadaptat al vieţii, tocmai din contră prin energia şi forţa sa vitală
Pamfil Şeicaru intrat în luptă convins de reuşita lui deşi în faţa sa avea o clasă politică decăzută, al
cărei singur scop era înavuţirea cât mai rapidă. Bazat pe principiile morale ale unui individualism
apropiat de eroul de esenţă nietzsche-niană, politica pentru el era totul şi când ne referim la ea,
desigur e reprezentată de parlamentul democrat şi de partidele respective doar cu ajutorul acestora
se putea ajunge la o îmbunătăţire a societăţii româneşti. Maestrul nostru era un democrat ancorat
într’un viitor ce necesarmente va depăşi structurile retrograde actuale.
 
Fără îndoială, lângă el ca prieten putea exista un Dolinescu, decorat cu marele ordin Mihai Viteazu,
dar după război nu se puteau întâlni nici atât cât au făcut-o în Gorila, deoarece Pamfil Şeicaru nu
împărtăşea ideile Gărzii de fer care nega total Statul liberal, cum s’a constatat la primul discurs
rostit de Corneliu Codreanu, în 1931, în Cameră. Pe această cale şeful mişcării legionare se
declarase ostil întregii ideologii liberale, adversar al pluripartidismului, Corneliu Codreanu
năzuia să încadreze viaţa politică a ţării într’un singur partid, deci era contra democraţiei şi contra
partidelor politice.
 
Iată principii fundamentale care nu puteau duce la aceeaşi masă pe marele ziarist şi mişcarea
legionară şi în consecinţă nu puteau avea loc acele întruniri descrise de Liviu Rebreanu între
Pahonţu şi fraţii de cruce conduşi de Barbu Dolinescu, nu prea admirat, de altfel, de Pahonţu pentru
inteligenţa sa mult prea încătuşată de fanatismul lui intransigent.
 
Autorul arată că atât Octavian Goga cât şi A.C. Cuza, deşi naţionalişti acceptau ca instituţie
democrată, parlamentul şi principiul pluripartidelor. În ce priveşte democratismul maestrului  era al
unui naţionalist, cu dragoste de neam şi patrie, însuşiri recunoscute şi azi oricărui politician
european. Cât priveşte orientarea lui spre Ion Antonescu era legată de admiraţia lui personală pentru
mareşal, de altfel şi el credincios structurilor democrate, în primul rând engleze unde şi-a făcut
pregătirea de ofiţer de stat-major. Nu în cele din urmă Ion Antonescu îi confirma credinţa că un
conducător valoros dă prestanţă unui regim politic, indiferent cum se numeşte el.
 
Desigur ca ziarist se afla zilnic confruntat cu marile probleme politice ale ţării, dar tocmai
pentru aşi păstra independenţa de gândire nu era membrul niciunui partid asta şi pentru a nu face
anumite compromisuri ce nu se împăcau cu credinţele sale. Astfel, am semnalat că în calitatea sa de
fiu de ţăran îl simpatiza pe Ion Mihalache, era în inima sa un ţărănist dar fără să aibe o legătură cu
ţărăniştii de stânga ai partidului lui Mihalache, mai ales că ei reprezentau o mână de intelectuali nu
prea tari în credinţele lor de ar fi să-i dăm de exemplu pe Armand Călinescu, Mihai Ralea,
Ghelmegeanu etc.
 
Nu putem să trecem de rândurile scrise despre Carol al II-lea şi dictatura sa cu înfiinţarea frontului
renaşterii naţionale, un fel de fascizare pusă sub formula lui Charles Maurras “dictator şi rege”,
important să fie citate pentru cei ce-l calomniază pe maestru că ar fi fost omul regelui: “Din anul
1918, de la fuga la Odesa ocupată de trupele germane, s’a proectat asupra României umbra prinţului
şi ulterior regele Carol al doilea ca o umbră aducătoare de necazuri şi nenorociri. Oricât am
încerca să dăm o explicaţie menită să uşureze grava răspundere a acestui rege, în perspectiva anilor
se conturează ca piaza rea a ţării aş spune chiar ca un blestem. În ea s’au concentrat toate păcatele
care au dus la surparea instituţiei monarhice, şi au făcut să se abată asupra poporului român atâtea
nenorociri. Toate dinastiile sfârşesc la fel, toate îşi ilustrează”, scrie Pamfil Şeicaru “agonia prin
acelaş tip de rege vicios, sau cretin ... De la 1918 până în 1940 când a început hărtănirea României
Mari s’a lăsat asupra ţării ca un blestem, umbra lui Carol II. Iar Mihai a complectat opera tatălui său
ducând ţara în robia moscovită”.
 
Îi impută faptul că în loc să primească pe lângă cele franceze şi engleze şi garanţiile germane pe
care ni le-au oferit, Carol al II-lea s’a menţinut pe linia vechilor aliaţi, o greşală de neiertat în timp
ce Germania, după întâlnirea de la Munchen, devenise noua stăpână a Europei. Deci regele ratase
ocazia de a fi consolidat neutralitatea României, ceea ce ne va duce la ciuntirea ţării şi atâtea mari
nenorociri pe capul oamenilor.
 
Îi mai imputa faptul că lăsase pe Elena Lupescu să fie o a doua du Barry în ediţie română, în aleea
Vulpache, la această dnă se decidea la masa jocului de cărţi dezvoltarea economică a României, tot
acolo se luau hotărâri importante politice. Ceea ce surpa autoritatea regală era că asupra unor măsuri
iniţiate de rege cu evident interes pentru ţară, existau bănuieli privind intervenţii oculte şi erau
tratate cu indiferenăţîşâţă.
 
Dar demagogia ce stăpânea curtea regală este exprimată chiar de Armand Călinescu, devenit omul
de încredere al lui Carol II, a declarat-o chiar ca Vicepreşedinte Consiliului, când într-un interviu
dat lui Paris-Soir, ajunge să definească frontul renaşterii naţionale, cu un patos cu atât mai gălăgios
cu cât apărea mai gol: ”Frontul renaşterii naţionale - repetă Arm. Călinescu şi cu ocazia numirii sale
ca prim ministru după moartea patriarhului Miron Cristea la 7 Martie 1939 - este ca formulă şi ca
sens absolut românesc. Insist asupra acestui punct. Persoanele care pretind să găsească în el
asemănări şi analogii cu unele organizaţii din străinătate fac o greşală. Fondul mişcării noastre şi
spiritul ei sunt ieşite din pământul nostru, din chiar condiţiile noastre de viaţă, din necesităţile
noastre şi mai ales din aspiraţiile noastre.”
 
Şi mai adaăga Armand Călinescu, în mod convingător, cel puţin pentru el personal căci românii cu
siguranţă nu aveau timp să-l audă: “Revoluţia noastră a fost mai mult o revoluţie spirituală, o
schimbare de mentalitate, o minunată revizuire a conştiinţei. În consecinţă, restaurarea ordinei,
întărirea ideii de autoritate, Statul repus în drepturile lui, aceasta a fost prima sarcină ce şi-o
impunea noul regim.”
 
Şi comentează Pamfil Şeicaru: ce fel de revoluţie spirituală e aceea ce-i făcută cu cele mai puternice
mijloace poliţieneşti, depăşite ca perfecţiune technică doar de regimul comunist? Şi în ce priveşte
“revoluţia noastră” ca o minunată revizuire a conştiinţei, a existat întradevăr, ducându-ne la o
demisie morală prin aceasta s’a acceptat subordonarea intereselor Statului intereselor particulare ale
regelui, în scopul de a se acoperi exploatarea organizată de Elena Lupescu.
 
În tot acest timp principalele partide, puse pe liber, retrase în cochilia lor au dat mână liberă regelui
nebun să ducă nestingherit Ţara spre una din cele mai mari catastrofe ale istoriei sale, oricum nu
prea lipsită de atare evenimente tragice în lunga şi amarnica ei desfăşurare.
***
 
Romanul Gorila apărut în 1938 descrie situaţiile şi oamenii acelor vremuri de zbucium şi grele
zvârcoliri ale neamului nostru. Incitat de scrisoarea maestrului am acceptat aventura de a mă ocupa
de acţiunea şi eroii operei rebreniene, căruia i-am acordat un fundamental studiu considerând ca
nedreaptă tăcerea ce s’a aşternut asupra ei, indiferent din ce motive. Totodată am respins şi resping
în continuare comentariul călinescian din Istoria literaturii române de la origini, acesta pe nimic
bazat declară Gorila ca un roman nereuşit, aducând adânci prejudicii prestigiului marelui scriitor
român, fluturând ca un saltimbanc nepriceput nişte idei apriorice, izvorâte nu numai din interese
oculte politice dar de departe se poate percepe izul, rău mirositor al invidiei, astfel că falsul exeget
îşi permite nu numai să degradeze Gorila dar să-şi exprime pe puncte, ca la şcoala de analfabeţi,
beţiile de cuvinte, prin care ţine cu orice preţ să întunece altarul creaţiei rebreniene, fără să-şi dea
seama că lumina scriitorului e veşnică, întunerecul se întoarce împotriva lui, aşa cum se întâmplă
deobicei, cu cei ce practică un neasemuit sacrilegiu, nu cel vizat ci el însuşi pierde totul, făcându-se
de râs cum e acuma cazul lui G. Călinescu.
 
Sunt mulţumit de ceea ce am reuşit să realizez, fiind nu numai un lucru bun, dar un prinos ce
literaţii de meserie ar fi trebuit de mult să i-l aducă autorului nostru, Liviu Rebreanu.
 
Cu ocazia analizei minuţioase a romanului Gorila, eu numesc metoda drept hermeneutică aplicată la
origini textelor biblice şi comentariilor însoţitoare, desigur că m’am ocupat în primul rând, deşi nu
exclusiv, de figura lui Toma Pahonţu din descrierea acestuia am putut să demonstrez că marele
scriitor l-a luat de model pe Pamfil Şeicaru, căruia i-a dedicat un omagiu unic, opera lui aparţine
marilor creaţii rebreniene, fără nicio îndoială.
 
Dar ar mai fi să scriu că Pamfil Şeicaru nu va muri, ucis de tânărul frate de cruce Ion A. Ionescu ci a
trăit un lung exil şi astfel în condiţii de trai, total schimbate marele ziarist, al cărui har rămâne
neschimbat, va fi completat de istoricul politic, de portretistul literar de impresionante proporţii, şi
nu poate fi uitat cronicarul de excepţie al primului război mondial. Nu împărtăşesc părerile celor
care caută să împartă activitatea lui în două părţi distincte, prima înainte de 1944, a marelui ziarist
de talent şi a doua după acel an, realizată în exil, aşa o perspectivă denotă superficiala cunoaştere a
creaţiei lui Pamfil Şeicaru, şi anume dacă majoritatea din articolele sale de ziar, e formată în ţară,
inclusiv cele de fond, acestea analizate mai atent ne ajută să descoperim în ele pe scriitorul de mare
talent, şi pentru cel mai scurt articol al său, întrebuinţează o bibliografie bogată exact ca pentru o
carte de sute de pagini. Adica, vreau să spun, că talentul lui Pamfil Şeicaru este unul înnăscut, între
perioadele sale creatoare există o evidentă continuitate, autorul lor se aseamănă pictorului care trece
de la maniera de a picta în miniatură la genul pânzelor gigante istorice, forma în sine nu
schimbă fondul ideaţiei şi asta e valabil şi pentru marele ziarist. De altfel voi avea ocazia să mă
ocup de unele articole mai lungi scrise în ţară, ceea ce-i atestă un talent excepţional cu scântei
uneori geniale, drumul respectiv fiind continuat şi în exil, nu se naşte un alt scriitor pe lângă
ziaristul de odinioară, ci aş spune şi o voi demonstra că ziaristul de ieri e prezent în marile opere de
mai târziu, fără această prezenţă nu ar i fost posibile realizările de ultimă oră.
 
Plecând de la acest fundamental aspect, vom înţelege că formal, în exil, fără să-şi întrerupă total
activitatea de ziarist - cum mă asigura
chiar maestrul - avea mai mult timp liber la dispoziţie, încât se putea dedica unor studii mai întinse
privind problemele contemporaneităţii istorice, el însuşi ne dă unele indicăţii demne de luat în
seamă: “Memorialist, am căutat să reliefez greşelile nu din dorinţa de a scădea pe oamenii cari le-au
săvârşit, ci din dorinţa ca să servească de îndreptar generaţiilor viitoare, şi să nu repete aceleaşi
greşeli. Pentru ca un popor să evite rătăcirile, este necesar să-şi recunoască trecutul şi din
experienţele acumulate să tragă învăţăminte salvatoare.”
 
Mare îndrăgostit de carte, şi asta din totdeauna, exilul, destul de greu de altfel, i-a permis să-şi
depăşească marele talent de ziarist, de toţi recunoscut, până atunci, în ţară, şi să se realizeze în toată
plenitudinea harului, avut de la bunul Dumnezeu. Din acest punct de vedere, exilul sau emigraţia,
cum o numea dânsul, cu toate obstacolele ce i le-a pus în cale, dublat de dorul de ţară, de-altfel  nu o
va mai vedea până la sfârşitul vieţii, i-a folosit cu toate suferinţele respective să transforme omul de
acţiune şi de faptă pură de odinioară, să-l îndrepte spre lumea cărţilor şi a studiului, înclinare avută
şi în trecut dar îi lipsea timpul necesar să se ocupe cu adevărat de ele, Pamfil Şeicaru va deveni un
autor de marcă în ceea ce el va considera că poate fi etichetată ca o istorie activă, politică descrisă în
dezvoltarea ei zilnică. În acest gen va excela ca nimeni altul în cultura noastră, şi noi avem
convingerea că s’ar fi realizat, cel puţin în egală măsură, acasă, într-o Românie liberă, însă.
Remarcabilă e durerea lui când îşi dă seama că îi lipseşte o anumită carte şi astfel e nevoit să se
sprijine pe memoria lui, uneori mai mult decât înşelătoare: “Îmi dau seama că ceea ce am întreprins
este temerar din cauza puţinăţăţii mijloacelor documentare care mi-erau necesare. Ar fi fost mult
mai uşor dacă aş fi avut la dispoziţie Biblioteca Academiei Române, având posibilitatea să controlez
ceea ce mi-a reţinut memoria, care, oricât ar fi de fidelă, adesea, involuntar, alterează imaginea unui
moment cum timpul decolorează totul. Ar fi fost mai bine, spre a evita unele eventuale greşeli de
date, să fi amânat câţiva ani scrierea acestei cărţi, aşteptând ca după întoarcere să folosesc colecţiile
ziarelor, Monitorul oficial cu dezbaterile parlamentare, cărţile şi broşurile cu caracter politic, dar
vârsta nu-mi îngăduie o aşteptare îndelungată.”
 
Dacă ţinem cont că la apariţia lucrării Istoria partidului naţional ţărănist, în 1963, maestrul avea 69
de ani, vom reţine că de la această dată începe întrecerea sa cu timpul cel necruţător, tot mai mult
scrisul devine singurul conţinut de preţ al vieţii sale, conştient că datoria lui este să-şi ducă opera
până la capătul împlinirii, sfârşitul urma să corespundă unei sublime apoteoze. Pe parcursul
drumului, oricât bătălia e una pe viaţă şi moarte, inima scriitorului memorialist nu poate evita unele
note lirice, peceţi ai unei incantaţii interioare, flori crescute pe răsadul sensibilităţii poetice: “Rând
pe rând, cei din generaţia mea se strecoară tăcuţi dincolo de hotarul vieţii. În ultimii doi ani au
scăpat de suferinţe Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Al. Busuioceanu, Aurel Dragoş şi câţi alţii de a
căror moarte vom afla târziu, când ne vom reîntoarce. Sunt pentru mine triste avertismente,
interzicându-mi să aştept vremurile când aş putea folosi toate izvoarele de informaţie. Cu inerentele
insuficienţe de documentare, în linii generale, evenimentele, oamenii care le-au determinat sau cari
au participat la ele au fost redate cu râvna de a nu altera adevărul.”
 
Ar mai fi de adăogat că prin pregătirea sa de fiecare zi, aflată în cărţi şi în ziarele vremii Pamfil
Şeicaru va câştiga valenţele cuvenite unui savant în materie, oricât ar fi persistat caracterele şi suflul
articolelor sale de ziar, noile lucrări se întind pe sute de pagini, fac o trecere între ce-a fost şi n’a
încetat să fie, la omul cu perspective largi de a cântări un eveniment, gasindu-i semnificaţii, trecute
cu vederea, de ceilalţi semeni ai săi.
 
Astfel cu fericirea de a trăi o viaţă lunga cu facultăţile psihice creatoare şi de reproducere memoria,
păstrate intacte până la ultima clipă a vieţii, Pamfil Şeicaru va rămâne una din cele mai valoroase
personalităţi româneşti ale vremii sale, cu o prodigioasă şi ascendentă evoluţie spirituală, realizată
în a doua parte a vieţii sale, departe de ţară, păstrându-şi ca eroul rebrenian Pahonţu independenţa
scrisului, refuzând să stea în slujba cuiva, principii inalienabile, fundamente ale strălucitei sale
opere. Şi ar mai fi de spus că nu ar fi reuşit să se înalţe pe culmile desăvârşirii dacă n’ar fi existat
lângă aceste temelii contribuţia marelui ziarist, suflet din sufletul fiinţei sale, de fapt simbioza dintre
creaţia sa din ţară de dinainte de 1944 şi cea din exil reprezintă indestructibila unitate prin care
Pamfil Şeicaru s’a putut exprima, până la urmă pe sine însuşi, în toată complexitatea lui.
 
***
 
Pe lângă problema romanului Gorila şi comentariile total deplasate ale lui Fany Rebreanu, cu
verificarea conflictului cu N. Crainic pe care scriitorul ardelean îl avusese, maestrul avea dreptate ca
a fost unul grav de tot, după lectura Gorilei noi rămânem cu siguranţa că Pamfil Şeicaru cunoştea
prea bine acţiunea cărţii, dovadă că am descoperit-o în biblioteca dânsului, de unde am luat-o şi am
recitit-o apoi.
 
Dar, bănuindu-mi predilecţiile personale pentru literatură, deşi el părăsise acest domeniu, nici cel
politic nu ne va fi străin pe viitor în corespondenţa noastră, mi-a descris la el acasă, să fi fost în
1931, lectura piesei lui Gib Mihaescu, Pavilionul Umbrelor, la care asistase ca director al Teatrului
naţional şi Rebreanu, aprobând după lectură să fie reprezentată având ca protagonistă pe marea
actriţă Mărioara Ventura.
 
Îşi mai amintise de marele avocat V. Al. Valjean, care pe vremea când era în 1924 directorul
Teatrului naţional, bietul de el, avea greutate s’o distribuie pe Fany într’un rol, după cum l-a rugat,
soţul ei, Liviu Rebreanu. Cu ocazia primei călătorii în capitala ţării, Bucureşti, însoţit de tatăl meu
am avut ocazia să-l văd trecând prin marea sală a paşilor pierduţi, pe marele avocat şi scriitor Al. V.
Valjean. Tot atunci l-am întâlnit pe poetul Al. Stamatiad, elevul şi prietenul lui Macedonski, mulţi
ani profesor la liceul Moise Nicoară din Arad, unde a condus cenaclul literar Salon literar, trecea
atât de gânditor pe lângă noi încât tatăl meu nu a îndrăznit să-i tulbure meditaţiile profunde. Autorul
Trâmbiţelor de aur, îmi apare înainte, înalt, puţin îngârbovit dar asta nu-i atingea frumuseţea
melancolică a chipului împodobit cu o mustaţă bine îngrijită, ceea ce m’a determinat să-l compar cu
Maupassant nu numai ca ţinută şi înfătisare asemănătoari, ci şi pentru că scriitorul francez a scris, o
odă în proză, mustăţii sale.
 
După ce-a apărut Curentul, ulterior adăogându-i-se alte două ziare Evenimentul şi Rapid însoţite de
Curentul familiei, îmi scria maestrul, n’a mai avut timp să aibe legături cu mişcarea literară. Abea în
1940 (de fapt, 1941) a scris un articol critic despre “O falsă istorie literară de G. Călinescu” după el
cea mai neruşinată batjocură a unor mari figuri ale culturii româneşti (printre aceştia noi l-am
încadrat, după cum am văzut, şi pe Liviu Rebreanu). Ne vom ocupa într’altă parte cu articolul
respectiv, fiindcă maestrul mai revine de două ori asupra lui. Deocamdată să reţinem observaţia că
prin această lucrare, Călinescu îşi asigura din timp situaţia, pentru epoca Anei Pauker şi ceilalţi.
 
Îl mai critică pe autor fiindcă ajungând să comenteze, Geniu Pustiu
de Mihai Eminescu, publică o serie de fotografii ale lui Avram Iancu majoritatea din perioada
decăderii sale când, cu mintea rătăcită de durere, umbla cântând din fluier.
 
Se referă emoţionat la Constanţa Hodoş, o altă figură memorabilă,
uitată astăzi, evocând popasul lui Iancu în satul ei. Şi adaugă: Copilă de geniu!
 
În continuare, bine informat privitor la cărţile recent apărute în ţară, citează studiul admirabil despre
V. Conta şi filozofia sa, al lui N. Gogoneaţă (prof. dr. director al Institutului de filozofie al
Academiei române, pe atunci în devenire, probabil).
 
Şi revenind la Fany Rebreanu prin calomniile ei, total nefondate, crede marele ziarist pe drept, nu
face decât să se încoloneze în atacurile date împotriva lui după 23 August, când Pamfil Şeicaru pe
ziua de 21 Mai 1945 a fost condamnat la moarte, la ordinul expres al Moscovei.
 
Îmi scrie încă de studiile aflate în lucru: în ce priveşte Istoria presei, scrisă de el în anul 1950,
trebuie să o revizuiască nefiind destul de documentată. Îmi va trimite o broşură “Davai ceas”
apărută la 30 Sept. şi împreună cu ea mă întreabă dacă cunosc “La Roumanie dans la grande
guerre“, o lucrare de 520 de pagini apărută în ed., Minard, 1968, Franţa, semnată se înţelege de el.
 
Interesantă, genealogia pe care mi-o prezintă, un descendent al lui, bunicul tatălui pe nume Petru
Şeicaru, venit cu oile de pe Târnave, deci din Transilvania a trecut Carpaţii şi s’a stabilit în satul
Moisica, din jud. Buzău.
 
Înainte de a termina îmi promite că mă va anunţa când îi vor apărea în editura germană, pe la
începutul lui Noiembrie cartea “Naţionalităţile în Rusia sovietică” şi o lucrare de 450 de pagini la
sfârşitul aceleaşi luni (Noiembrie) intitulată “Finlandizarea Europei. Conferinţa de la Helsinki-Yalta
nr. 2”.
 
Titlul acestor cărţi pomenit de la prima scrisoare a maestrului, presupune prezenţa necondiţionată a
manuscriselor, care după moartea maestrului au dispărut ca prin minune. La acest eveniment, greu
de înteles, voi mai reveni pe parcursul expunerii mele de faţă.
 
În orice caz Pamfil Şeicaru se va referi la editarea acestor manuscrise traduse în germană, de
nenumărate ori. Ci cum maestrul nu cunoştea respectiva limbă, de la început va fi nevoie să
admitem cu siguranţă existenţa manuscriselor, redactate de autor, în limba sa maternă, româna.
 
În cele următoare, voi reda răspunsul meu scrisorii maestrului, din 2 Oct. 1976, din păcate prima
mea scrisoare nu o mai am:
 
 
Giessen, 7 Oct. 1976
Mult Stimate Domnule Pamfil Şeicaru.
Am primit scrisoarea dvoastră care m’a bucurat foarte mult. Vă mulţumesc pentru detailatele
informaţii privind cazul Fany Rebreanu, care au constitui totodată şi un mic şi preţios medalion de
cultură românească. De-altfel şi înainte de a primi lămuririle Dvoastră am intuit, după cum v’am
scris, întreg adevărul.
 
Vă rog să-mi trimiteţi cât de urgent “La Roumanie dans la Grande Guerre” şi m’ar cinsti dacă ar
purta şi o semnătura a Dvoastră. Pentru toată admiraţia pe care o am pentru dvoastră m’ar onora s’o
am în biblioteca mea.
 
Sigur, ţin să mă înscrieţi pe lista celor abonaţi şi la viitoarele dvoastră publicaţii. Istoria presei
româneşti scrisă cu talentul, priceperea şi experienţa dvoastră o prevăd ca pe un unic monument al
culturii româneşti.
 
În ce mă priveşte, să vă dau câteva informaţii cerute de-altfel de dvoastră. Giessen-ul este la 60 km
nord de Frankfurt am Main, deci nu aproape, dar nici prea departe de Muenchen şi vă asigur că mi-
ar face plăcere să vă am odată oaspetele meu aici la Giessen, dar bine înţeles nu în calitate de
medic. Sunt specialist în bolile nervoase cercetate de mine ca neuropatolog. Deci sunt ceea ce se
cheamă cercetător ştiinţific, specialitate exercitată şi în Cluj, apoi la Bucureşti, iar din 1970, la
Munchen şi, în prezent, la Giessen.
 
Vă rog însă să nu vă lăsaţi înşelat de meseria mea fiindcă preocupările mele depăşesc cu mult
specialitatea în care lucrez.
 
Sunt absolut de acord cu ceea ce aţi scris în 1941 despre Istoria literaturii române de G. Călinescu.
Acum mă simt nevoit să vă fac o mărturisire, aproape copil prin 1943-1944, cartea lui Călinescu
m’a fascinat, cu toate că tata mă avertizase asupra adevăratului ei conţinut. Mult timp am socotit-o
drept cartea mea de căpătâi şi iertam autorului “inexactităţile lui istorice”, lăsându-mă furat de
metaforele spumoase, fuga de idei, de comparaţiile sonore fără niciun suport real, pe care le
întrebuinţa criticul impresionist, nu chiar rar. Consideram respectiva lucrare, ridicată la cub prin
dimensiunile sale, şi dacă admiteam că nu-i în niciun caz o istorie adevărată, este preţioasa din
punct de vedere literar, neputându-se contesta şi cred că aici sunteţi de acord cu mine talentul literar
al criticului impresionist.
 
A trebuit să treacă oarecare vreme până să-mi dau seama că dvoastră aveţi dreptate, cartea lui
Călinescu e o buruină neplivită a culturii româneşti, recunoscându-i-se locul lângă torsul numit
Istoria literaturii române contemporane de Ov. Crohmălniceanu, cel ce consideră că singurul poet
român de talie mondială ar fi ... Tristan Tzara.
 
Recitind nu demult Viaţa lui Eminescu de acelaşi G. Călinescu, tradusă în germană, am rămas rău
impresionat de felul cum descrie boala marelui poet român. Mai la fiecare pagină vorbeşte de
sifilisul “care-i joacă în sânge”, de “infecţia luetică ce-i întuneca minţile” etc. etc. şi asta într’o
epocă în care sifilisul nu cunoştea un diagnostic serologic reacţia Bordet-Wassermann fusese
descoperită în 1906, reacţie pe care ne bazăm astăzi în diagnosticul pozitiv al bolii sifilitice.
 
Analizând tabloul clinic al bolii lui Eminescu aşa cum apare el descris de medicii germani, dar şi
din observaţiile prietenilor contemporani cu poetul, Vlahuţă şi Slavici, ne arată cu certitudine că
Eminescu nu a suferit de sifilis cerebral, inclusiv paralizie generală progresivă.
 
G. Călinescu citează şi un act de autopsie executată la poet, din analiza lui reese creierul său nu
avea modificări patognomonice pentru sifilisul cerebral ca atrofia difuză cerebrală, greutatea era de
1490 gr. ca a lui Schiller, mort de o boală pulmonară deci se poate trage concluzia definitivă că
Luceafărul poeziei româneşti nu a avut semne de sifilis cerebral, boala lui corespundea unei psihoze
de tip maniaco-depresiv, în cursul căreia cum o demonstrează şi cazul lui Hoelderlin, schizofrenic
cronic suferind mai bine de 40 de ani, boala psihică permite creaţia artistică, datorată menţinerii
facultăţilor de bază cerebrale prin care se poate realiza, prin luciditatea respectivă actul în sine,
creator.
 
De unde se poate deduce că Eminescu a suferit de o boală psihică ce nu-i anula capacităţile
creatoare deci nu a suferit de o mare întunecime cum îl condamnă G. Călinescu şi Perpessicius deci
între anii 1883-1889 a fost capabil să creeze, cum ne stau exemplele traducerii unei Gramatici
sanscrite de Fr. Bopp, sau admirabila adaptare la măsura alexandrinului românesc a piesei lui E.
Augier, prin intermediul traducerii în germană Lais a lui K. Saar, ultimul fidel iambului
endecasilabic, însuşit şi de autorul francez.
 
Cred, stimate dle Pamfil Şeicaru, că îmi înţelegeţi preocuparea de a restabili anumite realităţi
privind boala poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, nu numai pentru a cinsti memoria marelui
bard care a iubit înainte de orice “ADEVĂRUL”, dar şi pentru a-i reda cei şase ani de viaţă
creatoare între 1883-1889, care pur şi simplu i-au fost furaţi de nişte exegeţi mult prea zeloşi de a-i
menţine un nimb romantic, pe care nu l-a avut, dacă nu au căutat chiar să-i reteze aripile de albatros,
cum sigur a procedat G. Calinescu.
 
În ziarele vremii circula zvonul, susţinut de sora poetului şi de prietenul Bădescu, după ei M.
Eminescu ar fi murit în urma unei lovituri la cap primită de la un alt bolnav, P. Poenaru. De data
aceasta, sunt de acord cu G. Călinescu, teoria traumatică nici nu intră în discuţie, lipsesc atât clinic
cât şi patologic simptomele specifice pentru o atare etiologie.
 
Mă opresc aici, stimate dle Pamfil Şeicaru, asigurându-vă că sunteţi nu numai o mândrie a exilului
românesc dar şi un demn exemplu de urmat. Unicul ce poate da întradevar roade spirituale adică
aparţine veşniciei.
 
Tot ce scrieţi Dvoastră de C. Stere sau Aurel Popovici mă învaţă să iubesc oamenii de valoare, ce au
fost pe nedrept uitaţi, dar aducându-i mai aproape de inima mea, scrisul dvoastră mă înalţă şi mă
purifică, în cele dintâi prin iubirea cerească ce mi-o dăruiesc operele dvoastră, acum mă refer la
minunatele portrete plutarchiene prin care faceţi limba românească mai frumoasă, mai vrednică şi
mai armonioasă.
 
Pentru cerul coborât în sufletul meu Fiinţa din mine, vi se închină!
Cu toată dragostea, stima şi admiraţia
al dvoastră
Ovidiu Vuia
 
P.S.: Se poate constata că maestrul n’a dat niciun răspuns privitor la preocupările mele eminesciene,
iar eu pe-atunci şi o fac în continuare am interpretat tăcerea lui ca pe un omagiu adus omului de
specialitate, la care el nu avea nimic ce să adaoge. E atitudinea omului ce preţuieşte adevărul şi nu
se grăbeşte ca atâţia alţii să-şi dea cu părerea nu mai ca să spună şi el ceva, încurcând lucrurile,
tocmai fiindcă ideile sale nu au nicio legătură cu subiectul tratat.
 
Eram la începutul corespondenţei noastre şi mai intra în joc şi sfiala învăţăcelului să nu-şi supere
maestrul. Azi îmi pare rău că nu l-am provocat mai târziu când raporturile noastre, păstrând
proporţiile, erau ca cele dintre doi prieteni, mai ales marele ziarist sublinia acest lucru şi nu o dată.
 
Dar sigur că avea multe să-mi spună în legătură cu boala poetului, chiar dacă se puteau combate cu
o simplă argumentaţie. Ori împărtăşia el, cumva vechea teorie a sifilisului atât de convingător încât
problema îi părea închisă, deci, inutil de a mai fi abordată?
 
Greu de admis o atare interpretare fiindcă dacă ar fi fost de altă părere, Pamfil Şeicaru nu s’ar fi
retras în tăcere asta ar fi fost o abdicare nelalocul ei, deci nu se potrivea cu măsura firii sale.
 
Ca în toate cazurile şi la interlocutorul meu, tăcerea avea un singur sens, acela de a fi de acord cu
partenerul său de discuţie, altfel Pamfil Şeicaru şi-ar fi autonegat forţa sa combativă, firea lui de
învingător când se simţea în stăpânirea cheii dezlegării unui adevăr, pierdut sub nămolul mocirlei de
fiecare zi.
Cel puţin aşa cred eu, polemica posedă un vibrion ce aţâţă chiar şi
când respectivul adversar e un prieten bun, nici atunci nu poate să
ierte.

Scrisoarea (2) de la Pamfil Şeicaru din 1 Nov. 1976

 
Drag prieten,
 
nu interpreta întârzierea răspunsului meu, am aşteptat să am răspunsul, cred că în 2-3 zile voi avea
volumul: “La Roumanie dans la grande guerre”.  Citindu-l vei afla în ce condiţii tragice s’a realizat
România mare. Când vei sfârşi de citit cartea, vei ajunge la aceeaşi concluzie la care am ajuns eu şi
anume: există un destin al neamului nostru ca să străbată toate blestematele uneltiri ca să dispară.
Un profesor spaniol de mare prestigiu vorbind de originea Românilor a scris: “originea lor nu este
un mister dar existenţa lor este un miracol”. Şi ca să înţelegi izolarea mea şi imensul dezgust pe care
îl am de cei care se tot agită în exil. Îţi voi spune în ce condiţii am scris această carte. Abia am
început s’o scriu şi soţia mea să bată la maşină primele 100 de pagini că a fost nevoită să fie operată
de cancer la mamela stângă şi apoi a trebuit să intre în sanatoriu unde a stat un an şi trei luni când a
decedat la 1 Aprilie 1968. De două ori pe zi mă duceam la sanatoriu şi revenind acasă continuam să
scriu. În ce stare sufletească poţi bănui când ştiam că nu are scăpare. Această carte a fost primită în
exil cu o compactă conspiraţie a tăcerii de zgomotoşii exponenţi ai patriotismului. Nici un rând şi
nici o foaie românească n’a anunţat măcar apariţia acestei cărţi. Fireşte m’am mulţumit cu ce s’a
publicat în Franţa, mai ales într-o revistă de specialitate şi scrisorile pe care le-am primit de la
diverşi profesori universitari.
 
Pentru mine exilul a pierdut rădăcinile sufleteşti; sunt de mult uscate. Deci pentru mine sunt
inexistenţi politic. Cum ne putem imagina că după 32 de ani de la capitularea en rase campagne
făcută de un rege cretin condus de mama lui (femeia miracolului biologic: a născut un copil de 4
kgr. la 6 luni şi 15 zile de la căsătorie) care detesta pe Români, era preocupată să aducă din nou
familia regală a Greciei pe tron, sprijinea politica lui Churchill de capitulare fără condiţii a
României, cei din exil pot să mai joace un rol efectiv în viaţa politică a României? Au pierdut
contactul cu realităţile în continuă transformare în ţară. Cei care au plecat la 21 Ianuarie 1941
(legionarii) sunt de 35 de ani în exil, cei cari-au plecat după 23 August 1944 sunt de 32 de ani în
exil. Simpla cunoaştere a acestor cifre este suficientă. Azi am terminat comentariul la o carte “Karl
Marx: Însemnări despre Români.  3 manuscrise inedite”. Însemnările lui Marx sunt cel mai
implacabil rechizitor făcut Rusiei pentru invaziile ei periodice în Moldova şi Valahia. Comentarul
meu este de 150 pagini. Ridic probleme pe care “gânditorii” exilului le ignoră, crezând că
sloganurile pot ţine loc de observarea studiului continuu al evenimentelor internaţionale. Ţi-o voi
trimite când va apărea între 15 şi 20 Decembrie.
 
Nu cunosc cărţile care au apărut în ţară privitor la partidul naţional. Acum o rugăminte medicului.
Am avut în 1973 o gripă pe care sora mea medic care era cu mine a tămaduit-o. Eu am fost
neglijent şi m’am pomenit cu un efizem pulmonar: cum se numeşte. Mă enervează când aud ca un
fel de scâncet în gât când respir. Ştiu că medicii primesc medicamente, dacă poţi afla un
medicament eficace m’ai obliga dacă mi-ai trimite. În situaţia mea eu nu pot consulta un medic şi
nici plăti medicamente. Cred că cel mai târziu pe ziua de 6 Noiembrie voi primi cartea de la Paris şi
ţi-o expediez imediat.
 
Până atunci o caldă strângere de mână
al dtale
Pamfil Şeicaru
 
Note şi Comentarii
 
În ea maestrul îmi vorbeşte de cartea sa “La Roumanie dans la Grande Guerre” şi de condiţiile
tragice în care a scris-o datorită îmbolnăvirii soţiei sale de cancer la sân, operat.
 
Subliniază că împotriva lui exilul a pornit o compactă conspiraţie a tăcerii, niciun ziar românesc n’a
pomenit de apariţia cărţii lui, a primit doar aprecieri din Franţa de unde i-au scris o serie de
profesori universitari.
 
Desigur, luată în sine şi judecată astăzi, atitudinea exilului se impune să fie aspru condamnată, dar
nu şi pentru cel ce cunoştea dezinteresul românilor de peste hotare pentru cartea scrisă ca şi  orice
act cultural, totuşi cartea lui Pamfil Şeicaru reprezenta un fenomen de excepţie, trecerea ei cu
vederea, definea micimea celor în cauză, împărţiţi în mici bisericuţe, erau mulţumiţi când puteau
spune cuvinte de ocară căci altăceva nu încăpea în vocabularul lor, dornici să se căpătuiască şi asta
cât mai repede.
 
Felul aspru cum marele ziarist critică atitudinea politică a exilului e o urmare logică a modului cum
a fost tratat şi este în continuare, acest senior de marcă al culturii româneşti de pretutindeni.
 
După ce aminteşte comentarul de 150 de pagini la lucrarea  “Karl Marx: Însemnări despre români.
Trei manuscrise inedite” maestrul mi se adresează ca pacient, plângându-se de un emfizem
pulmonar, cum e numit de medici şi de un scâncet în gât când respiră. Îmi cere un medicament
menţionând că el nu e în situaţia să consulte un medic şi nici să plătească medicamentul ceea ce am
făcut eu, cu deosebită plăcere. Personal, o clipă nu am încetat să cred în marea lui valoare, şi fiindcă
ea contează la un om de elită ca Pamfil Şeicaru, de câte ori m’a rugat l-am servit cu sentimentul că
ajut ţara însăşi, suferinţa ei era şi a marelui ziarist, ostracizat din România, deoarece trebuia să
plătească păcatul de a-şi fi iubit ţara mai mult ca orice altceva pe lume.
 
Oscilările sale, le-am interpretat ca normale, mai ales că eram familiarizat cu procedeele comuniste
de a câştiga de partea lor un om ale cărui adversităţi putea să le plătească tot el, rău de tot.
 
După ce l-am cunoscut mai bine pe marele ziarist mi-am dat seama că furtunile caracterului său
impulsiv sunt trecătoare, inima lui era cerul senin sub reverberele căruia apele răvăşite ale mării
furioase, ca prin farmec se linişteau, deveneau limpezi ca lacrima înaltului de cristal.
 
În ce priveşte legătura noastră repede am aflat că puteam să discutăm liber şi fără ascunzişuri
problemele câte ne frământau, ori, în principal, asta îmi dădea o încredere în puterile mele de a-l
înrâuri în anumite hotărâri pripite, chiar dacă, la urma urmelor, totul era deja luat de mai înainte de
propria lui voinţă, eu, îi slujeam doar ca un mijloc prin intermediul căruia se asigura pentru ultima
oară că a judecat lucrurile, de totului bine.
 
Experienţa lui bogată îi permitea să domine un om fără ca acesta să o simtă. Ba, să-i dea senzaţia
inversă.
 
În tratatele de medicină boli ca emfizemul pulmonar, bronşita cronică sunt netratabile. Mai mult, un
student ştie că nu poate trece examenul de medicină internă dacă nu cunoaşte modul de a trata
bronşita acută, fiindcă dacă ea e neglijată şi se cronicizează numai poate fi tratată cu succes.
Desigur, se dau bolnavului diferite adjuvante ca siropuri expectorante dar cu efecte transitorii,
depinde de bolnav şi de credinţa sa în binefacerile respectivului medicament.
 
La Pamfil Şeicaru încă din tinereţe, când se enerva si vorbea prea mult, îi apărea un hârşăit al vocii
supărător ce dispărea la repaosul corzilor vocale, astfel că fenomenului nu i se dădea o importanţă
deosebită. Acest simptom de hârşâială a vocii era cunoscut încă din
tinereţe de fratele său, de sora lui doctoriţă şi ea, Veguţa, şi avea dreptate s’o pună în legătură cu
meseria ce-l obliga să vorbească uneori mult mai mult decât ar fi fost permis. Bine ştim că Liviu
Rebreanu, de mai multe ori a observat această tulburare a vocii, apărută mai ales după crizele de
mânie sau extremă suprasolicitare şi la Pahonţu, de unde încăodată se constată, cât de fidel eroul din
Gorila corespundea, în toate, personajului în viaţă Pamfil Şeicaru. Oricum celor din anturajul său
era destul să le vorbeşti de respectiva deficienţă a vorbirii ca să-l recunoască fără nicio greutate pe
directorul Curentului, şeful lor, Pamfil Şeicaru.
 
Cu înaintarea vârstei, adaugându-se un emfizem pulmonar şi iritaţiile laringelui se asociaseră cu o
bronşită cronică, în acest mod tulburările deveneau mai supărătoare şi bolnavul auzind acel scâncet
în gât când respiră, cere ajutorul medicului. În această privinţă, Pamfil Şeicaru era un bolnav cu
deosebită încredere în medicamentele prescrise, de pildă, siropul expectorant ameliorându-i
tulburările, fie şi trecător, îl luase cu o uimitoare regularitate, spre satisfacţia medicului său curant.
Astfel după ce i s’a descoperit o slăbire evidentă a cordului, medicii au grijă să adaoge “conform
vârstei bolnavului”, trimiţându-i medicamentele prescrise de specialistul cardiolog recomandat de
mine, mi-a mulţumit şi foarte serios, mi-a scris că i-am dat o nouă viaţă, întărindu-i inima.
 
Deşi viaţa dusă de marele ziarist nu se arăta deloc demnă de a fi invidiată, temerea dânsului era că
va muri fără să-şi ducă până la capăt opera, singurul temei al destinului său. Spiritul lui, în contrast
cu surpările trupeşti era de o tinereţe mai mult decât proaspătă, dovadă proectele pe care le avea în
legătură cu creaţiile sale, de unde am zice că pentru a le duce până la capăt, maestrul avea nevoie de
un elixir prin care să înşele, la infinit, neagra moarte, ceea ce, până la urmă, nu s’a putut.
 
Din toate punctele de vedere, Pamfil Şeicaru era un miracol al nobilei specii umane.
 
 
Scrisoarea (3) de la Pamfil Seicaru din 5 Noiembrie 1976
 
Dragă prieten am primit scrisoarea dtale cu data de 4 şi mă grăbesc să-ţi răspund. Văd că în afară de
preţul cărţii ai adăogat şi transportul când nu era nevoie. O trimit recomandat imediat ce o
primesc. Te rog să mă crezi că aşteptarea dtale nu va fi dezamăgită. Vei cunoaşte calvarul României
visate de atâtea generaţii de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu până la Decembrie 1918. La temelia
statului daco-român stau sacrificiile atâtor generaţii care s’au succedat de la 1821 la 1918, deci 97
de ani, aproximativ 97 de generaţii. Şi în ce condiţii au dus lupta: contra Turcilor care impuneau
lepre fanariote pe birul Moldovei şi al Valahiei, contra Austro-Ungariei şi contra Rusiei. Iată ce se
uită astăzi de cei din exil care, precum afirmă ei, luptă pentru eliberarea ţării. Cum? Cu ce mijloace?
Ce retorică abuzivă. Mă bucură că ţi-a plăcut cartea mea asupra Unirii principatelor. Am scris-o în
70 de zile că Traian Popescu editorul mă zorea ca să apară exact la Ianuarie 1959 când se împlinea
un secol. Eu am încadrat unirea pe situaţia creată în Europa după afirmarea principiului de
autoafirmare a naţiunilor. Acest drept promovat de revoluţia franceză era obsesia lui Metternich,
care mereu denunţa hidra cu două capete: Liberalismul şi principiul naţionalităţilor. La 1912
principiul naţionalităţilor a dislocat imperiul turcesc, la 1918 acelaşi principiu a dislocat imperiul
habsburgic. Şi tot acelaşi principiu va disloca şi Rusia. După cartea care va apare la 15 Decembrie:
“Karl Marx: Însemnări despre Români, 3 manuscrise inedite”, în care Marx face cel mai teribil
rechizitor Rusiei, cu un comentar de mine, am publicat aceleaşi însemnări în Carpaţi, dar
comentarul era pentru Români, acum este pentru Germani care habar n’au de Moldova sau Valahia.
La Ianuarie 1977 va apărea şi lucrarea mea “Naţionalităţile în Rusia Sovietică” cu o documentare
menită că înlăture îndoiala în ce priveşte apropiata explozie a naţionalităţilor oprimate de regimul
marxisto-leninist, mai cumplit chiar decât cel turcesc.
 
Şi în Februarie, 1977, Finlandizarea Europei-Conferinăţa securităţii europene de la Helsinki. Şi cu
acest ultim volum am terminat ciclul antirus. Mă gândesc să scriu o carte “1877-1977” un secol de
independenţa  României, care va fi sărbătorit cu fast. Dar nu mă încumet să încep a scrie până nu
văd cu ochii realitatea ţării din 1977. Deci mă voi duce în ţară şi o voi colinda, timp de patru luni
înarmat de un aparat fotografic. Înţeleg să scriu cu toată independenţa fiindcă nu vreau să falsific
adevărul, riscând să fiu rău judecat de cei din ţară. Adevărul indiferent de orice consideraţie faţă de
cei cari conduc azi ţara, cât şi faţă de eroii (?!) exilului.
 
Sunt dator să scriu această carte ca generaţiile tinere să ştie de unde am plecat în 1821 şi unde am
ajuns. Eu cred, dragă prieten, în destinul neamului românesc. Numai citind istoria poporului român
îţi poţi da seama de adevărul rostit de un mare profesor spaniol, Montero Dias care a spus referitor
la Români: “Nu există un mister al originii poporului român. Se cunoaşte, dar există un miracol că
există.” Cunoştea bine precum se vede istoria noastră.
 
Îţi mulţumesc pentru grija pe care o porţi sănătăţii mele, dar, te rog, nu fă sacrificii. Să ştii că am o
ereditate care rezistă: Bunicul meu s’a preoţit la 1855, era fiu de oier venit pe la 1820 de pe Târnave
de la Şeica. Ori acest străbun al meu era descendent din păstorii de azi care urcă, fără îndoială, până
în vremea lui Decebal. Tatal mamei mele era Fârşerot adică macedonean-alban. Precum vezi am
rezerve puternice şi vigoare ancestrală.
 
Închei mulţumindu-ti de căldura prieteniei ce mi-o arăţi, căldură
care prieşte bătrânilor mai ales celor care sunt singuri.
 
 
O îmbrăţişare,
 
Pamfil Şeicaru
Note si Comentarii
 
Maestrul, în legătură cu La Roumanie dans la grande guerre, mă asigură că din cartea sa voi
cunoaşte calvarul României mari, visată de atâtea generaţii, de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu
până la 1 Dec. 1918, luptând contra Turciei, Austro-Ungariei şi Rusiei.
 
Referitor la cartea sa asupra Unirii principatelor, pe care am citit-o,
subliniază că a încadrat-o în situaţia creată în Europa după afirmarea principiului de apărare a
naţiunilor, unul fundamental în gândirea istorico-politică a lui Pamfil Şeicaru. Acest drept al
naţionalităţilor a dislocat în 1912 imperiul turcesc, la 1918 pe cel habsburgic şi acelaşi principiu va
disloca şi Rusia Sovietică. Şi nu se poate susţine că viziunea privind rolul naţionalităţilor în căderea
imperiului sovietic, aşa cum o avea marele ziarist, nu s’a împlinit chiar dacă la câţiva ani după
moartea lui.
 
Plin de proecte şi viitoare realizări maestrul aminteşte lucrarea Karl Marx despre Români, publicată
în româneşte dar va apărea şi pentru germani la 15 Dec. 1976. În Ianuarie 1977 aşteaptă apariţia
“Naţionalităţilor în Rusia Sovietică” ca în Februarie 1977 să-i fie editată în germană cartea
“Finlandizarea Europei” şi despre aceasta specifică faptul că odată cu ea termină ciclul antirus.
După cum se vede, nu există nici o îndoială asupra existenţei manuscriselor în româneşte aparţinând
lui Pamfil Şeicaru, căci altfel nici nu s’ar fi putut pune o apariţie a Finlandizării Europei în limba
germană. Cât despre tipărirea textelor româneăşti în germană credem că nu a avut loc niciodată, cei
din jur l-au amăgit, amânând mereu data apariţiei, pe care marele ziarist o aştepta încă din anul
1976 cum fără niciun echivoc o aflăm din primele scrisori pe care mi le-a trimis. Deci, putem pune
întrebarea, fără teama de a greşi unde sunt manuscrisele lui Pamfil Şeicaru, în frunte cu
Finlandizarea Europei? Desigur mă voi mai ocupa cu respectiva problemă într’un capitol dedicat
exclusiv acestei tragice întâmplări, de fapt, una din cele mai condamnabile fapte petrecute în cadrul
exilului românesc.
 
Tot maestrul îmi scria că doreşte să scrie o carte “1877-1977”, la un secol de independenţă a
României dar nu va putea să o scrie decât după ce va vizita România şi va constata direct, cu ochii
realitatea ţării din 1977.
 
Desigur intenţia lui Pamfil Şeicaru de a vizita ţara m’a îngrozit din mai multe puncte de vedere. În
cele dintâi mi se demonstra că mutarea maestrului de la Madrid la Munchen, se datora unei
reorientări spre ţara comunistă, aşa cum susţineau unii duşmani ai săi, fiind înconjurat de oameni
care-l minţeau în legătură cu situaţia din România şi de-acum sunt nevoit să vorbesc de nefasta
întâlnire a lui Pamfil Şeicaru cu Vasile Dumitrescu, aceasta nu a fost întâmplătoare ci pusă la cale
de cei ce voiau să-i anihileze scrisul îndreptat asupra lor şi bineînţeles şi asupra şefului statului
comunist. Astfel s’a deschis dosarul afacerii Pamfil Şeicaru, despre care eu nu pot să mă pronunţ
decât în parte, o totală rezolvare a mârşavei acţiuni, o va putea realiza un cercetător român cu
documentele partidului şi securităţii în faţă, în orice caz vinovăţia lui Vasile Dumitrescu, după
părerea mea, pe care o voi şi demonstra în cele viitoare, nu poate fi prin nimic contestată.
 
Îmi dădeam seama, maestrul căzuse în plasa unor oameni lipsiţi de scrupule, aceşţia îi exploatau
singurătăţile tot mai grele, printre acestea dorul de ţară însemna o adevărată povară a sufletului.
Puteam să procedez ca un anticomunist lipsit de pată şi astfel să închei orice relaţii cu un “trădător”
al cauzei româneşti dar nu era dificil să-i constat naivităţile visând la adevărul pe care l-ar fi scris
obiectiv, dupa ce va ajunge în mâinile comuniştilor. Mi-era clar că începusem corespondenţa cu el,
într’un moment când buna lui credinţă ar fi putut să cedeze şi să se compromită ca orice colaborator
de duzină. Deci, consideram că această apropiere dintre noi, putea fi interpretată ca un semn din
partea divinităţii, rolul meu fiind acela de a-i arăta realitatea care era una singură şi nu mai era
nevoie să se convingă de ea întorcându-se în ţară.
 
Cum am mai scris-o nu-mi fac iluzii că am jucat rolul îngerului păzitor pe lângă Pamfil Şeicaru, dar
sigur că se afla el însuşi într’un moment de cumpănă, balanţa judecăţilor sale era instabilă, ori aici
am intervenit, întărindu-i propriuzis temerile, care existau şi eu i le confirmam. Nu sunt sigur că
maestrul nu m’ar fi întins o blândă cursă, vroind să afle ce gândesc despre o hotărâre a lui, deja
luată de el să nu se întoarcă în ţară. Oricum, legătura noastră începea să-şi arate roadele, chiar şi
numai că mă aflam alături de el, şi îi ofeream un sprijin dezinteresat în orice moment, atunci când
ceilalţi l-ar fi ameninţat să nu-i mai acorde minimele favoruri cu care abia că trăia de pe o zi alta. În
orice caz pe comunişti nu-i interesa valoarea acestui om ci urmăreau meschinul scop de a-l reduce
la tăcere, nu cumva să ştirbeasca prestigiul câştigat cu atâtea compromisuri şi minciuni, din partea
celebrei Europe, de marele lor Ceauşescu.
 
Aflat în chingile puse spiritului său de nişte nemernici comunişti sau “simpatizanţi” de ai lor, eu îi
redam libertatea de gândire răsfrântă în scrisul său independent, refuzând să stea în slujba cuiva,
credinţe comune ale ziaristului Pahonţu cu ale realului Pamfil Şeicaru.
 
Dar maestrul se afla în pericolul de a intra în solda unui regim dictatorial confundându-l cu
autenticul destin al neamului românesc. Şi se mai minţea că antirusismul său, cu totul sincer,
documentat ştiinţific, i-ar interesa pe cei din ţară când de fapt erau supuşi Moscovei ca orice sluji,
stăpânilor de totdeauna.
 
Drept urmare, alertat la culme i-am trimis maestrului următoarea scrisoare:
 
 
Giessen, 10 Nov. 1976
Mult iubite Domnule Pamfil Şeicaru
 
Am primit scrisoarea Dvoastră din 5 Nov. de care vă foarte multumesc. Desigur aştept cu nerăbdare
cartea “La Roumanie dans la grande guerre”, deoarece scrierile Dumneavoastră îmi dau o cu totul
altă perspectivă de a judeca Istoria şi deci viaţa din jurul meu.
 
Mă grăbesc însă cu răspunsul meu, deoarece câteva din rândurile Dumneavoastră m’au şocat de-
adreptul şi anume e vorba de intenţia de a vă întoarce în ţară, în anul 1977.
 
Cunoscându-vă activitatea din cărţi, pot să vă asigur că aici e vorba de o perfidă cursă, pe care v’o
pregăteste aceeaşi Moscovă, care v’a condamnat odatăţ - precum mi-aţi scris - la moarte. Nimeni
din această aşa-zisă lume liberă, nu demască azi, mai ştiinţific politica imperialistă a Moscovei, de
cum o faceţi Dumneavoastră. Deci ceea ce urmăresc ei este să vă reducă la tăcere, ceea ce vor reuşi
dacă veţi ajunge pe teritorul lor. Vă asigur că regimul de azi al ţării este o unealtă a Moscovei şi nu
o reprezentantă a naţiei române.
 
Odată ajuns pe mâna lor, mi-e teamă, nu numai că nu veţi putea scrie ceea ce gândiţi dar veţi fi
obligat să iscăliţi un text, pe care să vi-l pună înainte gata redactat, aşa cum au făcut cu Nichifor
Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici şi cu atâţia alţii.
 
Luaţi în considerare că cel ce vă scrie este un intelectual român, care ca om de ştiinţă în România
comunistă a fost persecutat numai pentru că a fost îndrăgostit de meseria sa, trebuind să facă mereu
loc altor “oameni de ştiinţă” ce-şi onorau titlul nu prin cunoştinţele lor ci prin carnetul şi
apartenenţa lor de partid.
 
Aceşti impostori ce conduc azi ţara vă vor trata fără niciun considerent, geniul naţiei româneşti pe
care speraţi să-l întâlniţi, trăind în lanţuri, nu va ajunge până la Dvoastră, să vă poată ajuta.
 
Pentru cei ce suferă azi în România, întoarcerea Dumneavoastră va însemna o lovitură jalnică.
 
Pentru ei anul 1977 înseamnă 33 de ani de când ţara şi-a pierdut total independenţa, un an de doliu,
nu o aniversare festivă.
 
Îmi veţi ierta rândurile, ele nu vin să vă dea un sfat ci doar să vă prezinte o realitate. Căci Dvoastră
nu trebuie să vă întoarceţi decât într’o România liberă aşa cum o prezentaţi în scrisul dvoastră şi nu
cum este astăzi
cu deosebită stimă şi consideraţie
al Dvoastră
          Ovidiu Vuia
 

Drept urmare, pentru a evita cine ştie ce manifestări din partea celor ce trăiau în jurul maestrului, ca
nu cumva să mă indepărteze, instinctiv, de Pamfil Şeicaru, am refuzat sistematic să-l vizitez la
Karisfeld, apoi la Dachau, ceea ce astăzi regret mult, deoarece prin insistenţele cu care mă chema,
îmi dă astăzi de bănuit că ar fi vrut să mă lase că citesc, anumite manuscrise de-ale sale, de-o mare
valoare cum este cel dispărut “Finlandizarea Europei“, dar nu e singurul, se înţelege. Aş fi putut
astăzi acţiona conform mărturiei directe a lui Pamfil Şeicaru, daca sigur aş fi avut ocazia nu numai
să rasfoiesc dar să şi fotocopiez, cel puţin titlul şi ultimă pagina a respectivei “Finlandizari a
Europei”, puteam demonstra existenţa ei şi în consecinţă şi voluntara dispariţie a manuscrisului ca
să îndulcim termenul de hoţie la drumul mare.
 
Cu acest mare regret în suflet, sunt azi convins că am avut o influenţă pozitivă asupra maestrului şi
că aplecându-se asupra simţitelor mele rânduri, marele ziarist n’a vizitat ţara comunistă, bineînţeles
având şi alte argumente tot atât de decisive. Şi în această privinţă a fost calomniat de mulţi în exil,
nu numai că a vizitat Bucureştiul dar a stat de vorbă cu însuşi Ceauşescu cerând să-i înapoieze
Palatul Curentului şi casa cu pământul de la Ciorogârla primite ca decorat cu ordinul Mihai
Viteazul, în primul razboi mondial.
 
Toate sunt minciuni sfruntate inventate de o imaginaţie bolnavă, dar din păcate nu sunt singurele ce
i s’au atribuit.
 
Noi nu am abordat acest subiect dar în corespondenţa dusă, în paralel cu a mea, cu istoricul din ţară,
Radu Valentin sub titlul de “Stigmatizat ca ostracizat, eu nu sunt dispus să vin în tară”, în scrisoarea
din 6 Aprilie 1977, îşi şi motivează hotărârea respectivă. Astfel pomeneşte că a trimis directorului
editurii “Junimea” cartea “La Roumanie dans la grande guerre” propunându-i să o publice în
româneşte, dar după ce acesta i-a solicitat-o, mai pe urmă nu i-a mai dat niciun răspuns.
 
Mai departe, îşi dă seama că de fapt numele lui continuă să fie ostracizat aşa cum a fost în decurs de
27 de ani, prin toate insultele
repetate cu o semnificaţie deosebită. Dă ca exemplu apariţia cărţii “Gândirea şi gândirismul” de un
domn Micu, i s’a spus profesor universitar, care de două ori în cursul unei lucrări de 975 de pagini îl
califică drept marele rechin al presei şi marele şantajist.
 
Într’o alta scrisoare se referă la jignirile ce i se aduc de nevasta lui Bacovia, Agata Grigorescu, şi
maestrul adaogă, cum i-a comunicat un prieten din Germania, adică eu, încă o dovadă certă că tot ce
i-am scris în scrisoarea din 10 Nov. şi în altele viitoare, neabătut de la poziţiile mele anticomuniste,
au contribuit ca marele ziarist Pamfil Şeicaru să nu viziteze România comunistă şi încetul cu încetul
revine la atitudinea sa combativă din trecut.
 
De-altfel despre mistificările şi minciunile puse pe hârtie de E. Micu, prof. univ. la Cluj, uzurpă
locurile cinstite de un D. Popovici sau I. Breazu, în cartea sa “Gândirea şi gândirismul”, am scris şi
eu la rându-mi şi am ajuns la concluzia că respectiva carte este una din ruşinile culturii româneşti !!!
 
Să nu uităm că acest E. Micu împreună cu N. Manolescu au publicat o Istorie a literaturii române
moderne, tovărăşie ce ne face să punem la îndoială veridicitatea afirmaţiei celui de al doilea la
postul de radio Europa liberă, atunci când V. Ierunca era de părere că literatura română scrisă de
comunişti trebuie revizuită, el răspunde cu o insolenţă nemai pomenită că n’are nimic să retracteze
din tot ce-a scris sub vechea dictatură!
 
Sunt întrutotul de acord cu ceea ce scrie maestrul în scrisoarea citată în continuare; despre inflaţia
de profesori ca şi de academicieni din ţară. Inflaţia respectivă scade simţitor valoarea titlurilor, dar
oricum într’o lucrare de asemenea dimensiuni (în pagini) E. Micu nu trebuia că recurgă la
invectivele ce nu-şi aveau rostul, dat fiind că lucrarea vroia să pară de pură istorie a unui curent
spiritual. “Ce vrei să creadă cititorii, “se adresează maestrul lui Radu Valentin”, de persoana mea,
când insultele nu au încetat nici în 1971, deci nici în 27 de ani, persoana mea trebuie să fie
pecetluită oficial ca odioasă”.
 
Este o atitudine critică adoptată de P. Şeicaru, tot mai des, distanţându-se de momelile false ale
regimului comunist, din ţară, ceea ce ne determină să susţinem cât se poate de fundamentat că
marele ziarist nu a vizitat România comunistă nici în anul 1977, nici în ceilalţi trei ani rămaşi până
la moartea sa.
 
În scrisoarea din 5 Nov. maestrul îmi scrie de originea sa - de care şi Pahonţu era tare mândru -
după tată se trage din oierii de pe Târnave coborând din Şeica într’un sat Moisica din judeţul Buzău,
pe când după mamă e fârşerot adică macedonean-alban.
 
Deci poseda – iar ca eroul lui Rebreanu, Pahonţu - rezerve puternice şi vigoare ancestrală.
 
Scrisoarea (4) lui Pamfil Seicaru din 15 Nov. 1976
 
Iubite prieten
 
Am primit volumul La Roumanie dans la grande guerre şi mă grăbesc să-l trimit. Vei avea prilejul
să cunoşti marea tragedie ce a trebuit să plătească neamul nostru pentru a realiza România mare
întrezărită şi apoi realizată de Mihai Viteazul pentru o aşa de scurtă vreme, dar odată realizată fie şi
vremelnic, imaginea grandioasă a rămas ca o obsedantă chemare, ca un comandament istoric. La
sfârşit dau unele cifre menite să vă dee sacrificiile consimţite spre a realiza Dacia-traiană visată în
lungul atâtor secole: 2867 ofiţeri şi 235799 soldaţi, la care trebuiesc adăogate victimele civile ale
războiului: 2438 morţi şi 1561 răniţi, consecinţă a bombardamentelor aviaţiei şi artileriei. Victimele
epidemiilor de tifos exantematic şi febră recurenţă, variolă au produs mult mai mari pierderi decât
războiul. Pierderile suferite de industria petroliferă evaluate la 10 milioane lire sterline (valoarea din
1916). Cu toate că distrugerea a fost făcută de Englezi în interesul comun, despăgubirile au rămas în
sarcina României, datoria contractată de România în cursul războiului pentru armament şi
aprovizionare a depăşit 2 miliarde de aur. Confiscarea de către ruşi a tezaurului Băncii naţionale
în valoare de un miliard lei aur. Acest tezaur a fost depus la Moscova cu garanţia aliaţilor dar
pierderea a rămas în sarcina statului român.
 
Cele 458 de pagini vor reda marea epopee a naţiei noastre între 1916 şi 1919. Şi vei rămâne, iubite
prieten, uimit de purtarea aliaţilor şi de ticăloţia ruşilor care vroiau distrugerea noastră ca stat. Eu
sper să apară în româneşte cândva ca să ştie şi noile generaţii ce imense sacrificii stau la temelia
României mari. Va rămâne în sarcina altui cronicar să scrie istoria războiului contra Rusiei
sovietice.
 
Ştiu că este constituită o comisie care lucrează la strângerea datelor din arhivele marelui stat major.
Fireşte că nu poate fi vorba de o apariţie imediată a acestei cronici, în aşteptarea unor împrejurăti
mai favorabile, adică atunci când Rusia va intra în criza revoluţionară provocată de insurecţia
naţionalităţilor, (49%) după statisticele oficiale sovietice. Recapitulez: 1912 principiul
naţionalităţilor a dărâmat imperiul turcesc - războiul balcanic. Era preludiul primului război
mondial. La 1918 tot principiul naţionalităţilor a sfărâmat monarhia multiseculară a habsburgilor. În
1905 revoluţia internă în Rusia, consecinţă a înfrângerii în Manciuria, s’a amplificat prin începutul
mişcărilor naţionalităţilor. Noi trebuie să aşteptăm marile convulsii interne ale Rusiei sovietice care
vor veni, nu încape umbră de îndoială. Este ultimul imperiu multinaţional ce se va disloca.
 
M’a mişcat reacţia dtale la proiectul meu de a vedea ţara după 33 de ani de pribegie. Îmi îngădui să
vă împrăştii grijile şi teama că m’ar expedia cei de la Bucureşti ca un vânat de preţ al lui Brejnev.
Fii sigur, iubite prietene, că nu acţionez fără ca în prealabil să nu fi făcut o îndelungă cercetare a
ceea ce se ascunde în dosul amăgitoarelor idealuri ideologice. Eu am făcut doi ani războiul ca
infanterist şi nu poate fi ceva mai idiot decât o înaintare fără o prealabilă cercetare a terenului, spre
a nu cădea într’o capcană: Cunosc realităţile din ţară nu numai economice, a stărilor de spirit dar a
unei politici care nu cutează să săvârşească imprudenţa de a se manifesta înainte de vreme. De azi în
6-7 luni evoluţia situaţiei internaţionale poate să confirme aprecierea mea sau să o dezmintă. Este o
eroare comună a tuturor pribegilor: refuzul de a urmări ceea ce se publică în România în ultimii 15
ani ca lucrări în domeniul istoriei. Pentru a urmări evoluţia spiritului ce animă aceste cercetări, îţi
dau un exemplu, Dunărea fluviu a cinci mări = a apărut în Noiembrie 1975. Sora, doctor în
medicină mi-a expediat în August 1976, numărul pe februarie 1976 a Revistei de Istorie, editura
Academiei Române, subliniind din sumar: “Românii şi primele proiecte de construire a canalului
Dunărea - Marea Neagră (1838-1854) iscălit Paul Cernăvodeanu. Sunt 17 pagini de concentrată
documentare. Îşi voi extrage doar un pasaj din acest articol. Ion Ghica reprezentantul Valahiei la
Constantinopol prieten cu un mare personaj politic turc Ahmed Velik-paşa, căuta că-l convingă de
marele beneficii care ar da un canal care să lege Dunărea - la Cernavodă - cu Constanţa, pentru
Turcia. La acea epocă Dobrogea aparţinea Turciei. Într’o scrisoare către un influent om politic
englez, contele William Carlisle, Ion Ghica explică astfel neizbutirea tratativelor cu Ahmed Velik-
paşa. Reproduc aşa cum a fost redată în articolul lui Cernăvodeanu, scrisoarea este din 1853: “Me
trouvant, il y a trois ans, avec un Turc de distiction, je m’efforcais de lui faire compredre les
avantages qu’il aurait d’ouvrir un canal entre Constendze et Carassou; vous voyez, lui dis-je en
terminant, qu’entre les avantages qui ne sont deutoux, les facilités d’executions sont extrèmes et par
la suite les dépenses tres faibles. ‘Hé, mon Dieu! fit-il, vous préchez un convertis; sans daute tout
ceci est vrai, les avantages sont grands; la dépence faible; sachez seulment que la Rusie a dépensé
dix fois la somme que vous-dites pour le canal ne soit pas fait’.” (M’am întâlnit, acum trei ani, cu
un turc de o deosebită distincţie, căruia îmi dădeam silinţa să-l facă să înţeleagă avantajele pe care
le-ar fi putut avea dacă ar fi deschis canalul între Constanţa şi Carasu; vedeţi dvoastră, i-am spus eu
terminând, “ca între avantajele care sunt certe, facilităţile de execuţie sunt extrem de ieftine şi prin
urmare cheltuielile foarte mici. ‘He, domnul meu! Exclamă el, voi predicaţi unui convertit; fără
îndoială dvoastră aveţi dreptate, avantajele sunt mari; cheltuiala mică; să ştiţi însă să Rusia a platit
de două ori suma pe care aţi amintit-o, pentru ca respectivul canal să nu se facă’.”)
 
Războiul Crimeei şi înfrângerea suferită de Rusia la Sevastopol a avut ca o consecinţă îndepărtarea
Rusiei de la Dunăre, prin restituirea sudului Basarabiei României. În noua situaţie canalul
Cernavodă-Constanţa nu s’a mai pus. Vezi, dragul meu, că în judecăţile noastre trebuie să ţinem
seama de imperativele ce se ridică de geopolitică. În cărţile care vor apărea (cărţi sau broşuri) eu voi
arăta ura de moarte a Rusiei faţă de existenţa unei naţiuni neslave ce o desparte de Slavii din
Balcani. Nu s’au sfiit să mărturisească deschis cauza pornirii ruseşti contra acestei naţii latine.
Numai N. Titulescu a ignorat acest aspect al politicei ruseşti faţă de Români. Vei citi în cartea care
va apare între 5 şi 20 decembrie reproducerea mărturisirilor ruseşti. Eu pun o întrebare: dacă
România comunistă ar lua o atitudine de nesocotire a vecinătăţii Rusiei, pe ce sprijin ar putea să se
bizuie? Se invoacă mereu de guvernul comunist de la Bucureşti independenţa etc. dar efectiv nu se
poate realiza în sensul adevărat al independenţei. Retorica exilului să continuăm lupta pentru
liberarea ţării este un trist exemplu de voită ignorare a situaţiei reale a României. Carter noul
preşedinte al Statelor-Unite a declarat că în ipoteza unei invazii a Yugoslaviei nu va trimite forţe
militare s’o apere. Şi situaţia de azi a Europei este opera lui Roosvelt la Teheran şi Yalta. Atunci pe
ce s’ar putea bizui România? Şi totuşi eu care nu cred în Europa liberă şi americană, cred cu tărie în
dislocarea imperiului monstru, Rusia.
 
Deci pentru liniştea dtale, iubite Vuia, nu voi pleca să revăd ţara în 1977, decât dacă am
convingerea siguranţei că nu voi deveni vânat pentru Kremlin. Îţi voi da o indicaţie: sora mea dr.
Virginia Şeicaru, fostadirectoare a serviciului sanitar al Ministerului Scoalelor fosta suspendată în
1948 din cauza refuzului de a participa la cursurile de marxism-leninism iar în 1956 condamnată la
7 an închisoare, eliberată după cinci ani când nu mai cântărea decât 38 de kg. A început calvarul
după eliberare şi după ce s’a întremat, abia în 1966 i s’a dat o pensie de 500 de lei care în 1968 s’a
ridicat la ... 900 de lei. Infirmierele ei cu o pensie de 1250. Ani de zile familia mea a
cunoscut consecinţele numelui de Şeicaru. Când vei veni pe la Karlsfeld o vei cunoaşte, are 77 de
ani. Vei înţelege că nu pot avea nicio simpatie faţă de regim, dar eu trebuie să văd realitatea
tragicului nostru destin geografic al dtale.
                                           Pamfil Seicaru.
Note şi Comentarii
 
Maestrul mă anunţa că a primit în sfârşit volumul “La Roumanie dans la grande guerre”, pe care o
să mi-l trimită.
 
Îmi atrage atenţia că voi avea ocazia să cunosc marea tragedie prin care a trecut neamul nostru,
pentru a realiza România mare, înfăptuită de Mihai Viteazul pentru scurt timp dar destul că ea a
rămas ca o obsedantă chemare a unei imagini grandioase, ca un comandament istoric. Să
recunoaştem introducerea la o epopee al cărei imn se închină unui monument ridicat nu din pietre ci
din oasele celor căzuţi la datorie, cum ne amintesc unele memoriale ridicate la Mărăşeşti pe urmele
celor ce şi-au scris cu aur numele de eroi, în sfintele Scripturi ale neamului nostru. Pamfil Şeicaru a
cinstit memoria camarazilor morţi în primul război mondial contribuind la mausoleul înălţat la
Mărăşeşti, a ctitorit mănăstirea  Ana de la Orşova pe locul de unde au pornit armatele române să
apere pământul lor strămoşesc atacat de duşmani, şi cu gândul la prizonierii români morţi în
Alsacia, pe acele vremuri germană, a dăruit cimitirului de la Val du Roy (aşa îl numeşte Pamfil
Şeicaru astăzi, Soultzmatt) o statuie de O. Han, reprezentând România cu chipul mamei lui Pamfil
Şeicaru, Ana.
 
În rândurile pe care mi le-a scris menţionează că la sfârşitul cărţii a dat numărul de jertfe omeneşti,
ofiţeri, soldaţi, cât si victimele datorate bombardamentelor aeriene sau de artilerie cât cei mai mulţi
decedaţi în urma epidemiilor de tifos exantematic, febră recurentă, gripă.
 
La acestea se adaogă pierderile industriei petrolifere în valoare de 10 milioane de lire sterline, şi cu
toate să au fost provocate de engleji despăgubirile au rămas tot în seama Românilor ca şi
confiscarea tezaurului Băncii naţionale de ruşi, depus la Moscova cu garanţia aliaţilor, în valoare de
un miliard de lei-aur, paguba a fost suportată tot de statul român.
 
Cheltuielile de război pentru procurarea armamentului s’au ridicat la două miliarde de lei-aur.
 
Cele 455 de pagini, scrie autorul, redă u marea epopee - noi am perceput-o de la început - a naţiunii
române între 1916-1918 şi ne zugrăveşte purtarea nu tocmai loială a aliaţilor şi ticăloşia ruşilor care
vroiau să distrugă România ca stat. Maestrul spera că lucrarea va apare cândva şi în româneşte -,
ceea ce până astăzi, la începutul mileniului al treilea nu s’a realizat, pentru ca generaţiile tinere să
cunoască imensele sacrificii ce stau la temeliile României Mari. Şi crede că va rămâne în sarcina
unui alt cronicar să scrie “sine ira et studio istoria războiului contra Rusiei sovietice din cursul celui
de al doilea război mondial.
 
Şi încăodată recapitulează rolul jucat de principiul naţionalităţilor în sfărâmarea jugului otoman în
1912 (războiul balcanic), tot el în 1918 a sfărâmat monarhia habsburgică pe când acelaş principiu va
dărâme, ultimul mare imperiu multinaţional, Rusia sovietică. Să recunoaştem că marele ziarist şi
istoric politic a prevăzut corect - spre marea lui laudă - dărâmarea imperiului sovietic, numai că el
se menţine aproape neschimbat sub o altă forma de guvernămând şi astfel arată o zguduitoare
continuitate între regimurile ţarist, comunist şi cel devenit astăzi, democrat.
 
Revenind la situaţia României din anii 1970 maestrul îşi pune întrebarea că dacă regimul comunist
de la Bucureşti s’ar împotrivi Rusiei sovietice, oare cine ar sprijini-o? Răspunsul este că nimeni.
Carter ca preşedinte al Statelor Unite a declarat că în caz că Ruşii vor intra în Yugoslavia, el nu va
interveni. De fapt, situaţia Europei era opera lui Roosvelt, de la Teheran şi Yalta, totuşi cum nu
crede în Europa liberă nici în americani e convins că dislocarea imperiului sovietic va fi realizată de
nationalitătile asuprite, deci din interior.
 
Este locul să ţinem seama de orientarea marelui ziarist, de-aici poate fi dedusă şi întoarcerea sa
către ţară, cât timp imperiul sovietic stă în picioare, independenţa mereu declarată a regimului
comunist de la Bucureşti e pur şi simplu iluzorie.
 
De unde a putut naşte ideea că antirusismul său ar susţine regimul din ţară, pe când el în străinătate
putea spune lucruri imposibil de a fi expuse în România, astfel avea până la un punct înţelegere că
multe lucrări de-ale sale nu puteau fi publicate în ţară. Dar maestrul era victima unei greşeli capitale
atunci când îşi închipuia că el însuşi va fi sprijinit de cei de la Bucureşti fără să facă niciun
compromis, urmându-şi fidel drumul pe care i-l dicta propria conştiinţă. Ori aşa ceva nu era posibil
într’un regim de oarbă dictatură ca cel din România, ultimul pentru a-i îmblânzi eventualele atacuri
îi întindeau unele momeli în fond goale de conţinut. Din perspectiva vremii, deosebirea dintre
Pamfil Şeicaru şi oamenii Bucureştiului era ca de la un uriaş în credinţa de a sluji ţara prin loviturile
date prin scrierile sale duşmanului de moarte al Românilor, Rusia bolşevică şi cârpelile pe care le
urmăreau servitorii lui Ceauşescu cu grijă ca stăpânul lor să nu fie şifonat nici de atingerile celui
mai nevinovat cuvânt, ce i se poate adresa.
 
Motivaţia marelui ziarist privind lucrările tinerilor istorici a căror valoare îl impresionau nu stătea
pe un teren prea solid deoarece activitatea acestora nu se baza pe credinţa în ideologia comunistă,
chiar din contră, erau potrivnici ei, dovadă că doi din cei lăudaţi de Pamfil Şeicaru, D. Berindei şi P.
Cernăvodeanu au părăsit ţara rămânând în Apus.
 
În legătură cu rândurile mele, maestrul mă asigură că în calitatea sa de infanterist, doi ani i-a
petrecut în primul război mondial, va şti să şi asigure din timp spatele pentru a nu fi trimis ca o
pradă de preţ, lui Brejnev. Personal, nu sunt nici astăzi convins că marele ziarist se baza pe întărituri
atât de solide cum le considera el însuşi, de fapt după 33 de ani de exil (emigraţie) îl mistuia dorul
de ţară, voia să o viziteze ştiind că nu mai are răgazul să mai aştepte, lucru pe care mi-l scoate la
vedere în ultimele rânduri ale scrisorii în care garanţia sa o prezenta sora lui doctoriţa Veguţa, care
prin închisorile petrecute sub comunişti nu putea să reprezinte interesele, de-altfel nici el nu
simpatizează cu acest regim dar vrea să vadă la faţa locului tot ce s’a realizat în ţară şi, aici să
recunoaştem că era influenţat de mediul său în frunte cu V. Dumitrescu dar şi de cei ce-l vizitau.
Pentru comunişti ar fi fost o mare victorie să-l vadă pe Pamfil Şeicaru întors la Bucureşti căci prin
perfidia lor ar fi ştiut să tragă maximumul de profit, compromiţându-l pe marele ziarist.
 
Asta e soarta celui ales să nu cedeze oricât ar suferi din această cauză şi sigur prin toată activitatea
lui Pamfil Şeicaru reprezenta un pilon gigant anticomunist. În ce priveşte sentimentul ce-l împingea
să viziteze ţara comunistă era mai mult decât omenesc, de pildă şi Aron Cotruş îi scria fratelui său
din Arad, prin anii lui 1950 că este bolnav, diabetic, locuieşte bine în La Canada dar îl arde dorul de
ţară, ar vrea mult să se poată întoarce acasă unde în satul Lupu, îl aşteptau părinţii, cu mormintele
lor dar şi al lui Aron, pe o coastă blândă într’un decor cu adevărat mioritic, de deal, vale. Desigur
marele poet şi-a mărturisit un alean al inimii, de la acest act sufletesc până la trecerea lui în fapt era
un drum lung, prăpăstios, imposibil de trecut.
 
Cred că şi în cazul marelui ziarist era vorba de acelaşi fenomen, căci altfel nu-şi găsea motive să tot
amâne respectiva călătorie, până a renunţat definitiv la ea.
 
Cât priveşte pe sora lui, Veguţa, pentru mine rămâne absolvită de orice intenţie nocivă, cm s’au
grăbit unii să o şi acuze de lucruri necinstite că ar fi stat în legătură cu oficialităţile. Se cunosc
practicile necinstite la care au recurs organele securităţii ca să-şi asocieze anumite persoane, mai
ales că era vorba de o doamnă ce purta numele de Şeicaru. Fără niciun compromis, sigur i s’a
promis, în caz că vă vizita ţara, fratelui său celebru nu i se va întâmpla nimic rău, doar cei ce au
cunoscut această femeie îşi pot da seama că nimic nu o putea îngenunchia, ajunsă la vârsta Hecubei,
fiind dârză ca şi Antigona.
 
Cunoscând prea bine viaţa fratelui său dusă în exil într’o cameră de hotel, bântuit de grave insomnii
în aşteptarea unor cărţi ce nu mai apăreau, dna Veguţa ar fi dorit ca Pamfil să se întoareca acasă
între ai săi, cel puţin ultimii ani de viaţă să-i petreacă mai liniştit.
 
Dar mai era încă ceva în joc. Aşa cum a procedat în cazul ei propriu, ea i-ar fi dorit fratelui să moară
ca un bun creştin, descendent dintr’o familie veche de oieri din Şeica, ori după străbunul lor
obiceiu, păstorul moare în ţinutul său natal, la el se întoarce de oriunde ar fi, căci doar tăcerile
ancestrale aflate numai în Carpaţi, de o aşa profunzime, după rostirea ritualului în care moartea e o
nuntă a cerului, el poate fi îngropat şi uns cu mirul mântuirii, cântându-i cu jele naiul cioplit în
lemnul aromitor al codrilor.
 
Pentru baciul mioritic să mori printre străini înseamnă cel mai mare blestem.
Îi dorea fratelui său, să-şi caute locul de veci într’un sat, în mijlocul ţăranilor pe care îi iubea,
aceştia întrebaţi în drumul lor spre casă împreună cu preotul să răspundă ca în versurile lui Octavian
Goga, după cum i-a fost dorinţa:
Atunce, împăcat cu rostul
Acestei lumi deşerte,
Să mor, să-mi zică satu’ntreg
Un: Dumnezeu să-l ierte!
 
Iar popii nostru’ntâmplător
Vre-un oaspe-atunci să-i vie,
Pe cine’ngropi, părinte, azi?
- Pe-un om de omenie!...
Iată de ce întors acasă, omul trebuie să-şi caute legăturile cu pământul său natal, spre care îl duc
rădăcinile sufletului, înmugurite din nou ca în prima zi a vieţii sale.
 
Poate, fiindcă dorinţa Veguţei devenise mai tare ca un imperios îndemn, dânsei i-a fost scris să
moară înaintea fratelui eliberându-l de obsesia blestemului, lăsat din moşi, strămoşi să-l cunoască
fiecare. În timp ce ea şi-a găsit cuibul din stele, Pamfil revenise la lucrul lui de fiecare zi, uitând de
toate grijile vieţii, când se aşeza la masa lui de scris.
 
Aşa se face că moartea l-a prins printre străini şi fiica sa a trebuit să-l înmormânteze într’un cimitir
din Dachau unde după cutuma vechilor germani, mormintele îşi aveau locul între copacii unei
păduri, bogată în umbre şi taine. Se ştie că în orăşelul german el ocupa un loc de veci provizoriu
fiindcă aşa cum prevăzuse şi când s’a putut, spre cinstea ei, familia, i-a dus resturile pământeşti
acasă, împlinind un soroc, deoarece numai într’o Românie eliberată de sub jugul comunist se
cuvenea marele Pamfil Şeicaru să se întoarcă la el acasă, însfârşit între ai lui.
 
Nu ştiu unde îşi doarme somnul de veci dar asta nu are prea mare importanţă, când cei ce l-au
admirat şi iubit, de mult i-au înălţat cu inima lor, o Walhală românească, în Panteonul marilor
personalităţi ale culturii româneşti. Dincolo de moarte el ne primeşte întreaga cinstire şi rugămintea
de a-i ierta pe cei ce cu vorba sau cu fapta au greşit, şi cu sufletele surde şi nevăzătoare i-au adus
multe batjocuri. Sigur, cu greu se va gaşi un alt semen de-al lui, să fie atât de nemeritat şi cu totul
nedrept tintuit pe stâlpul infamiei, de cum i s’a întâmplat lui.
 
Dar pentru a restabili un echilibru ce altfel ar arăta un rezultat nereal, în acelaşi timp Pamfil Şeicaru
a avut parte, în compensaţie de la izolaţii sai admiratori, de o rară devoţiune şi de iubire mai mult
decât exemplară, tiparul ei purtând urme dumnezeieşti.
 Desigur relaţiile maestrului se arătau mult mai complexe şi asupra lor vom reveni când va veni
cazul, în cele de faţă vom insista asupra a două aspecte.
 
Primul priveşte situaţia marelui ziarist declarat persona non grata de către politicienii care au luat
direct parte - în bună măsură - la actul trădării de la 23 Aug., vinovăţia lui era tocmai buna relaţie
avută cu mareşalul Ion Antonescu pe care l-au vândut în chip mişelesc.
 
Am da exemplul lui N. Titulescu, mort la ora aceea, totuşi ridicat pe un soclu venerabil tocmai de
reprezentanţii politicii titulesciene.
 
Pamfil Şeicaru scrie că toţi cunoşteau pericolul rusesc nu mai Titulescu, nu. Astfel a făcut mari
servicii puterilor apusene care visau că vor scoate castanele din foc, împotriva lui Hitler, în
ascensiune politică, cu ajutorul Rusiei din această cauză Titulescu a slujit interesele Rusiei
bolşevice, introducând-o în Liga naţiunilor, dar a uitat total Basarabia, neobţinând nicio garanţie din
partea prietenilor în ce priveşte acest pământ românesc de totdeauna, singurul afront a fost acela că
nu li s’a acordat trecerea ruşilor prin ţara noastră, pentru a ajuta pe cehi.
 
Personal consider că un rol important în activitatea lui Titulescu a jucat faptul că era eunuc, ori se
cunoaşte firea obedientă a respectivilor pacienţi, de unde meritele sale de a executa ordinele fără ca
vreodată să le dea şi el altora.
 
Nu întâmplător odată cu instalarea la putere, după revoluţia tinerilor din Dec. 1989, a
neocomuniştilor, a fost satisfăcută initiaţiva ca rămăşiţele pământeşti ale lui Titulescu să fie readuse
în ţară şi reînmormântate în grădina Şcheilor din Braşov, celebră prin activitatea lui Coresi, tipograf
în aceste locuri.
 
Gestul era mai mult decât semnificativ: foştii comunişti ţineau să demonstreze lumii că ei peste
noapte au devenit buni democraţi, de unde marele ataşament arătat memoriei lui Titulescu, cunoscut
om al puterilor apusene. Dar se mai elogia acest politician român şi pentru rusofilismul său? Tot ce-i
posibil, fiind teama noilor conducători, la fel şi antiromânismul cu care au hotărât să slujească mai
degrabă pe străin decât pe “biet român, săracul/ Îndărăt tot dă ca racul.”
 
Încăodată se poate stabili cât de murdară şi de spurcat de interesată a ajuns frumoasa viaţă pe care o
trăim.
 
Dar drama maestrului era de altă natură. Ajuns la o vârstă înaintată nu se mai mulţumea să scrie
pentru sertare ci simţea nevoia să se apropie de cei tineri, să stea de vorbă cu ei să-i instruiască, dar
să-şi înveţe de la ei, lucru sprijinit de regim, fiindcă îi dădea voie să împuşte doi iepuri deodată,
amândorura dându-le impresia, falsă desigur, că se bucură de o favoare deosebită. De fapt, în
izolarea şi singurătatea sa, Şeicaru se afla în situaţia unui intelectual stăpânit de o foame după un
om adevărat, cum îl caracterizează la un moment dat, Ibsen pe eroul său, pastorul Brand.
 
Legăturile cu istoricii tineri ai ţării îi întărea orientarea spre ţară ca faţă de nişte elemente bine
pregătite, mai mult chiar exceptionale. Am mai scris-o, respectiva legătură nu ar justifica apropierea
de un regim străin subiectului, cum de pildă dacă eu mi-aş arăta admiraţia faţă de cei ce au tradus în
româneşte aproape toate cărţile de filozofie greacă, totodată aşi avea adeziune implicită faţă de
ideologia lui Marx şi Lenin.
 
De altfel, pe lângă toţi trimişii Bucureştiului, Germania era plină de intelectuali de stânga fascinaţi
de scamatoriile lui Ceauşescu, îl declarau omul secolului (tot aceştia au aplaudat căderea lui făcând
politica pisicii care mereu cade în picioare) pe-atunci vizitând cu regularitate România, deveniseră
un fel de a cincea coloană a politrucilor din ţară, cu posibilităţi enorme să se manifeste în ziare, în
reviste de specialitate, cărţi.
 
În acest sens aş cita pe un profesor german de limbă română din Heidelberg, Heinemann, cu legături
strânse cu cei din România, de pildă Crohmălniceanu devenise un mic abonat la conferinţele plătite
de universitatea din Heidelberg, şi nu era singurul care se bucura de atare privilegii.
 
În timpul unei adunări la biblioteca din Freiburg în care fondatorii ei din exil se plângeau de asaltul
ilicit pentru ei, al celor din ţară, profesorul respectiv sare că muşcat de şarpe, consideră reclamaţiile
mai mult ca nedrepte şi încheie cu aroganţă: “Cultura românească se face în ţară, voi pe lângă ei nu
însemnaţi nimica.”
 
Era o insultă nemaipomenită, odată ce în sală erau prezenţi oameni grei cu doctorate şi cărţi în faţa
cărora tânărul ar fi trebuit să îngenuncheze, dar omul fiind la el acasă, replica se consuma în
surdină, cei interesaţi au înghiţit cu noduri mari, umilitoarea apostrofare.
 
De altfel, ne aflam în plină convieţuire paşnică cu cei din răsărit, de unde chiar se recomanda buna
colaborare cu România, mult apreciată prin Ceauşescu. Drept urmare, domnul Virgil Mihăilescu,
ctitorul neobosit al Instituţiei respective, practica un colaborationism pe faţă, dar se pricepea sa se
oprească la timp, când o lua razna. Desigur biblioteca de la Freiburg numită pompos Institut de
cercetări, suferise în prestigiu ei, dar cu toate acestea se menţinea la suprafaţă.
 
Scandalul s’a declanşat atunci când cei din ţară au dat lovitura direct, îndreptată împotriva
regretatului Mihăilescu, nemai fiind destul simpla colaborare, partidul comunist cu reprezentanţii
lui trebuiau să pună mâna pe conducere, ceea ce au reusit si de când ei sunt la putere, biblioteca de
la Freiburg e o navă scufundată. Condusă de comunişti, pe când în ţară se zice că nu mai există
comunişti ci doar social-democraţi.
 
Confruntat cu atare fenomene, nu ar mai trebui să surprindă atitudinea maestrului care în cele din
urmă îmi mărturiseşte că nu are nicio simpatie faţă de regim, dar el trebuie să vadă realitatea
tragicului destin geografic al neamului.
 
Cum se spune, în Apus tentaţia răsăritului comunist începuse să devie foarte ispititoare.
 
Desigur ajuns în Spania, la început instalat la Mallorca, pentru şapte ani, activitatea sa de ziarist şi-a
restrâns activitatea dar nu chiar de tot, trimiţând pentru Alcazar, o foaie spaniolă, articolul său
zilnic.
 
Viaţa pe insula mallorcană era satisfăcută mulţumitor prin modestele lui venituri, aşa că soţia îi
spăla seara singura cămaşă, pe care urma să o îmbrace ziua, după mărturia colaboratorului său,
credincios, N.St. Govora. Maestrul, între timp se dedicase studiilor istorice, având la dispoziţie o
bibliotecă publică bine înzestrată, pe lângă unele anticariate de seamă.
 
Cunoştiinţe în acest domeniu avea şi înainte dar de-acum putea să le aprofundeze, curiozitatea şi
satisfacerea ei constituia virtutea de bază a unui adevărat cercetător, cum devenise cu fiecare zi, mai
mult, Pamfil Şeicaru.
 
Tot din relatările lui Govora, care-i zicea “tata Pamfil” am aflat că pe atunci, el fiind la Paris, marele
ziarist îi trimitea ca muniţii de tun articolele sale pe care le lansa, descărcându-le asupra
politicienilor democraţi, bineînţeles după ce aceştia l-au declarat pe maestru, conform măsurii lor
procomuniste, un fel de criminal de război, om al mareşalului Ion Antonescu. Actiunea tata Pamfil-
Govora funcţiona de minune, marele ziarist îşi putea nestingherit de nimeni să-şi exercite geniul său
polemic, adică să se menţie în formă combătând aşa ca întotdeauna, în primul rând, pe impostorii
politicii româneşti.
 
Se ştie că autorii actului de la 23 Aug. nu şi-au recunoscut greşala niciodată, ultimul apărător al
trădării lui Ion Antonescu a fost C. Coposu, acesta în Cuvântul său adresat studenţilor după Dec.
1989, declara deschis că armistiţiul încheiat de rege şi oamenii săi, terminat cu arestarea
conducătorului, a fost unic posibil şi necesar în acele momente, trecând cu buretele peste adevărul
că “tinerii” s’au grăbit să încheie pacea, sabotându-l pe Ion Antonescu pe lângă mme Kolontay,
trimisa lui Stalin la Stockholm pentru a trata condiţiile capitulării cu ambasadorul Nanu,
reprezentantul mareşalului. Să reţinem, era vorba de capitularea cu condiţii şi nu una, cum o
propunea Churchill, lipsită de orice condiţii. Prin urmare, se poate demonstra oricând, documentat,
că actul de la 23 August a fost unul de mare trădare în urma căruia a avut de suferit poporul român,
jugul stăpânirii bolşevice, ruseşti. Armistiţiul trebuia încheiat de conducătorul armatelor române,
părere de altfel şi a lui Stalin, sabotat de nişte dornici de putere cum au fost Niculescu-
Buzeşti, Cretzianu, Visoianu şi alţii, cu efect dezastruos pentru ţară.
 
De la Mallorca, marele ziarist se va muta la Madrid şi de-aici va lua drumul Germaniei cu intenţia
de a cuceri presa nemţească, apărându-se vehement că ar fi un Don Quijote al visurilor ce nu au
şansa împlinirii.
 
Se pune întrebarea, astăzi, când cunoaştem întocmai destinul pământesc al maestrului, oare un om
îmbogăţit prin “şantajele sale”, ca ziarist fără scrupule, dornic să-şi facă avere şi un nume,
(calomniatorul = G. Călinescu) putea să treacă în exil prin furcile caudine ale unei sărăcii absolute,
trăind, cu adevărat, de pe o zi pe alta? Mai ales că după Stalingrad, marele ziarist era convins că
nemţii au pierdut războiul, dacă era atât de înstărit, nu şi-ar fi făcut rezervele necesare din vreme la
una din băncile elveţiene ce îi stăteau mărinimos, la dispoziţie? Greu de crezut! În loc de orice
altceva el milita pentru un armistiţiu încheiat de Ion Antonescu, cel ce i-a mărturisit că mai are două
condiţii să fie acceptate de ruşi, pentru încheierea unei păci onorabile pentru ţara şi armata sa.
 
Cu două săptămâni înainte de 23 August, pe neaşteptate, Ion Antonescu îl trimite cu o misiune
secretă în Spania, despre motivaţia ei vom vorbi mai încolo, pentru orice eventualitate renunţă în
scris la Curentul, exista deci marea posibilitate de a nu se mai întoarce în ţară, chiar dacă el ar fi
revenit dacă nu intervenea marea trădare de la 23 August 1944.
 
Ori dacă marele ziarist ar fi fost în stăpânirea averilor de care se vorbea, în respectivele condiţii şi-
ar fi organizat altfel viaţa, nu ar fi ajuns la destinul strâmtorat din Malorca, de care am pomenit!
 
Prin urmare, putem trage concluzia că asemeni lui Pahonţu va fi şi Pamfil Şeicaru calomniat socotit
trădător, când el a rămas consecvent convingerilor sale urmate în scrisul său, neplătit de nimeni aşa
cum se susţine. Violenţa verbală întrebuinţată de fiecare dintre ei, corespundea revoltei atât de
accentuate încât pentru a fi auzită până în fundul lumii şi de orice român, se cerea îmbrăcată în
sunetele cele mai sonore pentru a şoca şi pe cel mai indiferent cititor al său.
 
Ori am putea pune chestiunea şi altfel: Dacă P. Şeicaru ar fi fost şantajist şi dornic să facă avere,
unde ar fi putut găsi un teren mai potrivit pentru atare afaceri decât în societatea liberă apuseană? Ci
în loc de aşa ceva marele ziarist şi-a continuat menirea sa de totdeauna, acceptând drumul
martirajului sublim al scriitorului din exil.
 
Al doilea aspect pe care doresc acum să-l subliniez e faptul că de multe ori maestrul copleşit de
ideile sale va fi mânat de instinctuala sa voinţă, autentic nietzscheniană, condusă mai mult de
intervenţia inimii decât a minţii, astfel ca visul prin luciditatea lui transfigurează realitatea, el îi
pune în mişcare faptele, astfel că putem vorbi de balzacianismul său dar nu ca erou al lui Balzac ci
mai mult ca posesorul unei firi apropiate de a marelui prozator.
 
Ori dacă se poate susţine că marele scriitor francez nu ar fi fost ceea ce ştim că este dacă ar fi avut
un alt caracter, însuşi autorul îşi compară opera cu catedrala de la Bourges, la fel şi creaţia lui
Pamfil Şeicaru nu ar fi ceea ce este dacă ar fi avut o altă fire, numai că aici comparaţia prin
realizările sale adânc româneşti ne duce la mănăstirea Putna, mausoleul domnitorului Ştefan cel
mare şi sfânt, având legăturile, unite în fond, cu o totul altă formă specifică spirituală.
 
Dacă Pamfil Şeicaru nu ar fi visat realul ca o fire balzaciană, nu ar fi putut crede în el însusi iar cei
din jurul său nu ar fi reuşit să-l mintă referitor la editarea unor lucrări traduse în germană, devenite
conţinutul vieţii lui în ultimii ani ai destinului său pământesc. Pe această cale chiar şi atunci când
are dreptate pune atâta zel şi pasiune încât ajunge să facă anumite greşeli, dar fiind supus elanului
sentimentului înconjură odihnele oferite de cultivarea raţiunii, nu încearcă să se corecteze, convins
că armătura totului salvează orice devieri nedorite.
 
Să ne reamintim de Pahonţu, întocmai ca maestrul nostru, cu totul conştient s’a desolidarizat de
tinerii fraţi de cruce, şi deşi ştie că a greşit calcă drept înainte fără să arate vreo slăbiciune. E de
arătat că greşelile săvârşite de marele ziarist sunt mult mai mărunte, pete ce le are şi soarele, numai
că adversarii şi duşmanii săi, acţionând întotdeauna din umbră profită de ele, fac din ţânţar armăsar
şi astfel se bucură dacă-i pot pricinui un rău de prestigiu.
 
Se ştie în acest sens Curentul a lansat multe atacuri polemice nu numai împotriva Gorilei
politicianismului dar şi privind alte probleme de care era tras la răspundere, mai ales când nu erau
iscălite, directorul publicaţiei, nu de puţine ori străin total de textul ce i se imputa că l-ar fi scris.
 
 
Când unele au aparţinut maestrului, el avea cinstea să le iscălească fără nici o excepţie, şi cum i-a
permis genul polemic de multe ori a îngroşat trăsăturile celui vizat, cum sigur era cazul
politicianului liberal Constantinescu poreclit de marele ziarist, porcul. Îmi spunea Traian Popescu că
petrecându-l la aeroport cu ocazia mutării sale la Muenchen, Pamfil Şeicaru era stăpânit de o tristeţe
fără margini, aşa cum putea fi văzut rar de tot, probabil datorită despărţirii de locurile ce-l legau de
soţia sa, înmormântată la Madrid, dar la un moment dat Popescu îl aude, vorbind parcă cu el însuşi:
“Şi cu Constantinescu porcul, am exagerat, de fapt era un om cumsecade, am să scriu, e de datoria
mea, odată şi despre el cum a fost cu adevărat.”
 
Maestrul uita că polemistul, aşezat în apropierea pamfletarului, era epoca marilor specialişti al
acestui gen cum erau T. Arghezi sau N.D. Cocea, uneori îşi puteau pierde măsura şi întocmai
poeţilor, sacrifica totul pentru o metaforă reuşită, ori o comparaţei ieşită din comun. Fără să facă
vreo excepţie, Pamfil Şeicaru aplica o figură de stil inspirată pentru a-i îngroşa izul polemic, fără să
se sinchisească deloc că se îndepărtează de subiectul vizat. Dar dacă respectivele fandări şi lovituri
de floretă nu făceau rău la nimeni, eventual lansa pe piaţa românească un nou erou popular cum
devenise acest Constantinescu porcul, al cărui nume de-acum circula din gură în gură, alteori atare
exerciţii întărite cu tot fastul de cei interesaţi, se întorceau, ca un tăis de sabie de Toledo împotriva
lui, însuşi.
 
Şi să se vadă unde pot duce anumite neglijenţe ale maestrului mă voi întoarce la articolul semnalat
de el în scrisoarea ce mi-a adresat-o, iscălit de P. Cernăvodeanu, Dunărea fluviu a cinci mări,
menţionând că la Muenchen prins de probleme mai la ordinea zilei nu a mai scris despre
Constantinescu porcul, cum nu s’a mai ocupat de multe dintre proectele sale, aşa cum şi-a
propus. De altfel nici nu şi-ar fi găsit rostul, ce s’ar fi spus despre un Alphonse Daudet dacă la
bătrâneţe şi-ar fi renegat eroul, Tartarin de Tarascon, susţinând că a fost un om de o cinste
exemplară, n’ar fi minţit nici de-l ameninţai cu ghilotina?
 
Revenind la articolul în cauză, maestrul îl prezintă magistral, arătând că problema canalului
Dunăre-Marea Neagra este veche de tot şi a fost susţinută de Ion Ghica, aşa cum reiese dintr’o
scrisoarea adresată lui W. Carlisle un om influent, politic englez, Turcia pe acea vreme era stăpâna
Dobrogei.
 
Pamfil Şeicaru reia problema Canalului Dunăre-Marea Neagră, arătând avantajele aduse de această
realizare atât României cât şi ţărilor apusene făcându-se legătura cu canalul Rin-Ron, ajuns aproape
la terminarea lui. A publicat o broşură pe această temă, comentată în presa germană în nenumărate
articole, ceea ce demonstra valoarea lucrării lui P. Şeicaru.
 
Totuşi problema susţinută în acest mod a şocat exilul, fiindcă autorul nici nu aminteşte de
încercările făcute cu câţiva ani mai înainte de acelaşi regim criminal, iar lucrarea prin sutele de
victime a fost numit Canalul morţii.
 
Greşala evidentă a marelui ziarist, pe baza căruia putea fi învinuit de colaboraţionism, sfetnicul de
elită a regimului comunist din ţară, o aflăm în prezentarea dată, el repune problema canalului
Dunăre-Marea Neagră, parcă ea îi apărea pe un teren vergin de care s’a vorbit înainte cu o sută de
ani când turcii plătiţi de ruşi au refuzat proectul şi după revenirea sudului Basarabiei la România,
problema nu-şi mai avea rostul să fie pusă în continuare.
 
Ori, Canalul Dunăre-Marea Neagră a constituit cu câţiva ani mai înainte lagărul de exterminare, cu
procedee criminale, a intelectualităţii române supusă unor chinuri şi suferinţe greu de imaginat, de
cele mai multe ori încheiată cu moartea condamnatului.
 
La comanda ruşilor, iar cei ce le urmau ordinele erau cât străini de neamul nostru cât români lipsiţi
de cea mai elementară omenie. Canalul respectiv se prezenta ca un mijloc major de tortură unică,
fiindcă doar cu lopata nu se putea urni din loc pământul pietros al Dobrogei. În consecinţă, o mână
de ingineri au prezentat conducerii, cu planuri bine puse la punct, că în modul în care au început
lucrările ele nu aveau nicio şansă de reuşi, printre altele fiindcă nivelul mării era mai sus decât
Dunărea deci era nevoie de introducerea sistemului de ecluze.
 
După o scurtă judecată inginerul conducăţtor al executării planului
rusesc, declarat sabotor a fost executat ca dovadă că acest Canal n’a fost decât un pretext de a
chinui şi extermina pe cei închişi în respectivele lagăre ale morţii, adevărat Holocaust al neamului
românesc.
 
Curând la canal s’au sistat lucrările, comuniştii încercând să arunce uitarea asupra lui printr’o
autocritică obişnuită, dar n’au reuşit în nesăbuita lor acţiune, care-i condamnă pentru faptele
inumane săvârşite, până în vecii vecilor. Astfel, s’au scris cărţi despre acest Canal al infernului, de
oamenii care au suferit supliciul de a fi închişi de către comunişti acolo, istoricul barbariilor
comuniste de-a dreptul criminale sunt de-acum bine cunoscute şi nu vor fi şterse din inimile
românilor atâta timp cât aceştia vor trăi pe acest pământ şi vor vorbi frumoasa limbă românească:
niciodată să nu se mai repete atare monstruozităţi îndreptate împotriva condiţiei umane de către
nişte sălbateci certaţi cu minima morală prescrisă şi animalelor, deci s’au aliniat sub modul lor de
fiinţare instinctuală.
 
Desigur descrierea lui P. Şeicaru, venită din senin, însemna o provocare a exilului, acestuia îi
aducea dovada, având şi unele lucrări ale maestrului anterioare în care el se arăta dacă nu favorabil
total regimului comunist, sigur însă adopta o atitudine duplicitară.
 
De ce nu s’a referit marele ziarist în câteva vorbe la intenţia ruşilor asociaţi cu cetele de atunci
comuniste, să distrugă poporul român tocmai într’o regiune în care de fapt canalul Dunărea-Marea
Neagră, în loc că fie al morţii putea să aibe o întrebuinţare binefăcătoare pentru statul şi poporul
român?
 
Nu pot înţelege această omisiune a maestrului parcă intenţionat pus să discute doar cu cei din ţară,
ignorând sentimentele curate, anticomuniste ale unor adevăraţi exilaţi.
 
Fără îndoială, ne aflam în perioada de apogeu a relaţiilor lui Pamfil
Şeicaru, pozitive, faţă de regimul din ţară, pe care nu uita să-l şi critice, niciodată nu l-a admis cu
totul şi această manifestare trebuie reţinută dacă vrem să-i caracterizăm cu adevărat activitatea.
 
Ar fi o scuză faptul că nu vroia să aducă în actualitate evenimente ce ar fi putut să nu-i servească
ideea în care prezenta pe plan internaţional rolul respectivului canal Dunărea-Marea Neagră şi să
recunoaştem că în arta celui specializat cu o pledoarie eficace, maestrul ar fi primit dreptate, dar,
oare merita regimul din ţară o atare recunoaştere?
 
Astăzi, regret că nu l-am întrebat direct despre felul cum vede el existenţa închisorilor comuniste şi
bineînţeles Canalul Dunărea-Marea Neagră înfiinţat de comunişti pentru a-şi ucide adversarii
politici, cu atât mai mult de luat în considerare cu cât maestrul nu agreia violenţa de niciun tip.
 
Fiind incă proaspăţi în corespondenţa noastră nu am vrut să-l provoc şi bine am făcut, cred eu,
fiindcă relatiile ulterioare dintre Pamfil Şeicaru şi partidul comunist român nu au mai continuat pe
curba pozitivă cunoscută din anii 1976-1977 ci ea a urmat o vertiginoasă cădere, ceea ce ne
demonstrează că el însuşi şi-a dat seama cu cine avea de-aface.
 
Nu a fost niciodată apologetul comunismului pe care îl urmărea pe
plan internaţional cum se manifesta în politica Rusiei sovietice, fiind sigur că odată cu dispariţia
colosului vor fi lichidaţi şi sateliţii săi, în mod automat.
 
Scrisoarea (5) lui Pamfil Şeicaru din 26 XI 1976
 
Dragă amice Vuia
 
Acum zece zile v’am trimis recomandat cartea La Roumanie dans la grande guerre: Cu toate că ştiu
că în Germania nu există cenzură ca în ţările zise marxiste-leniniste şi cartea a fost expediată
recomandat, subzistă o fărâmă de îndoială că s’ar putea să nu fi ajuns la destinaţie.
 
În consecinţă, vă rog, să-mi confirmaţi primirea. Las bine înţeles timpul necesar să isprăviţi
voluminoasa lucrare spre a-mi comunica
impresiile. Cum sunteţi tânăr, sigur nu aveţi 60 de ani, deci cu totul
străin de tragicele condiţii în care s’a realizat România visată de la Nistru până la Tisa, impresiile
dv. mă interesează foarte mult. Sigur că veţi fi citit cărţile publicate imediat după 1918, dar
izvoarele pe care le-am folosit eu, au apărut după 1950. Ori tocmai în aceste lucrări, Contele de
Saint Aulaire, generalul Denikin etc. puneau într’o dureroasă lumină condiţiile în care au făcut
războiul Aliaţii - Franţa, Anglia şi Rusia nu şi-au ţinut angajamentele luate. Rusia ne-a trădat pur şi
simplu. Este, cred eu, bine să se ştie, ca tinerele generaţii să nu-şi reazime siguranţa patriei pe aliaţi.
 
V’aş ruga să-mi trimiteţi expectorantul care este foarte bun-tusea mi-a cedat imediat. Dizolvantul
este bun pentru un tratament îndelungat. Sora mea care este şi ea medic, vă roagă insistent să aflaţi
tratament pentru laringita cronică pe care o am.
 
Asteptând răspunsul dv, vă rog să primiţi urările mele de sănătate şi noroc în tot ce întreprindeţi.
 
Al dvoastră
Pamfil Şeicaru
 
 
Şi eu vă mulţumesc din toată inima pentru toată înţelegerea arătată fratelui meu: siropul
Transbronchin este minunat. După 3-4 zile crizele bronşice l-au părăsit, dându-i linişte somnului.
Dacă nu mă veţi crede îndrăzneaţă, mult bine i-ar face un tratament pentru bronşita cronică ce-i
întreţine mai accentuate fenomenele bronşice cu întreg cortegiul neplăcerilor. Totuşi acest minunat
expectorant i-a dat şi se menţine o stare liniştitoare. Îl supără numai răguşeala care la el este şi un
rezultant profesional, vorbirea îndelungată de-alungul anilor şi plus totala lipsă de atenţie faţă de
sănătate.
 
Cât priveşte Euphyllin sunt de părere să-i urmeze tratamentul după un examen al cordului, care nu
l-a mai făcut, aproape de 3 (trei) ani, precum şi o serie de analize. Însa hotărâţi Dvoastră eu fiind o
colegă bătrână de 77 de ani şi îndepărtată din ceea ce a fost marea mea iubire-omul în nevoile lui
materiale şi fizice, nu mai pomenesc de cele sufleteşti. Deci în prezent minunat, ar fi să avem
Siropul şi ce veţi crede în legătură cu laringita cronică ce-l supără destul.
 
Bisolvantul şi-ar îndeplini bine rolul de întreţinere pulmonară. Repet, hotărâţi cum veţi crede.
         
Dr. Şeicaru
Note şi Comentarii
 
Trimiţându-mi cartea La Roumanie dans le grande guerre, maestrul mă roagă după isprăvirea
lecturii voluminoasei lucrări, să-i comunic impresiile mele deoarece îl interesează foarte mult, odată
ce nu aveam 60 de ani şi eram străin de tragicele condiţii în care s’a realizat România visată, de la
Nistru până la Tisa. Era curios să afle dacă a reuşit să transmită spiritul tragic al acelor ani, istoricii
în general nu au aprofundat aspectele respective accentuând în deosebi asupra gloriosului final, pe
această cale transmis celor ce citesc sau chiar iubesc Istoria Românilor, o imagine falsă a
evenimentelor.
 
Modest, marele ziarist susţine că a reuşit să redea cavalcada primului război mondial în lumina ei
reală deoarece i-au stat la dispoziţie izvoare apărute după 1950, ca şi lucrările contelui de Saint-
Aulaire sau generalului Denikin etc., în acestea autorii au pus într’o dureroasă perspectivă felul cum
s’au comportat în primul război mondial aliaţii, inclusiv faţă de România: Franţa, Anglia, Rusia nu
şi-au ţinut angajamentele, mai mult Rusia ne-a trădat pur şi simplu.
 
Marele ziarist, istoric şi eseist vroia ca tinerele generaţii să afle să nu-şi rezeme siguranţa patriei pe
aliaţi, doar se ştie că maestrul considera istoria ca memorie a trecutului din care urmaşii aveau de
învăţat să nu facă aceleaşi greşeli ca înaintaşii lor.
 
Scrisoarea destul de scurtă se referă şi la expectorantul trimis de mine pe care onorabilul meu
partener de corespondenţă îl consideră foarte bun, eliberându-i pur şi simplu căile respiratorii, de
unde deduce că îl va ajuta şi prin aplicarea sa cronică. Încăodată se vede că maestrul nu era deloc un
bolnav dificil, trata medicamentele în general ca pe un elixir dătător de viaţa, ceea ce explică
încrederea nemăsurată pe care o conferea medicilor, niciodată nu ieşea din cuvântul lor, deşi nu
avea nici un contact cu arta lor de a vindeca, am putea să-i socotim obedienţa ca a omului originar
faţă de manevrele magice ale vrăjitorului sacerdot.
 
Dupa rândurile marelui ziarist care nu uită să semneze câteva urări
pline de dragoste părintească, mi se adresează şi Doamna dr. Virginia Şeicaru, îngerul păzitor al
sănătăţii maestrului. La prima impresie îmi apărea o fiinţă severă, în aceaşi măsură, cu ea însaşi ca
şi faţă de ceilalţi semeni, mai apropiat fiindu-i fratele său Pamfil.
 
La respectiva atmosferă glacială a contribuit nu numai faptul că s’a
iscălit cu dr. Şeicaru, dar şi faptul că nu a ieşit nicio clipă din tema  propusă medicală. Mai târziu,
mi-am dat seama, că am greşit considerând-o distantă şi severă, era vorba mai mult de caracterul ei
ce nu se deschidea primului venit şi asta mă lăsa s’o ştiu de la început prin armura pusă pe inima ei,
trecută prin cele mai grele încercări ale vieţii, nu în cele din urmă zilele, nu puţine petrecute în
temniţele comuniste.
 
Ca medic dr. V. Şeicaru era şi ea mulţumită de expectorantul trimis de mine, dar mă ruga să-i
prescriu şi un tratament pentru laringita cronică, fiind de părerea justă că de-acolo se trăgea şi
bronşita cronică nu şi, bineînţeles, emfizemul. Încă mai adăoga faptul adeseori evidenţiat de mine
că răguşeala fratelui ei o considera de origine profesională, prin meseria lui de ziarist era obligat să
o întrebuinţeze până la epuizare. L. Rebreanu îi atribuie lui Pahonţu acelaşi defect de vorbire,
definit drept o hârâială ce-i apărea nu numai la supraefort vocal, dar şi la mânie saa emoţii
puternice.
 
Cum era să îi spun colegei mele emerite că personal nu sunt specialist orelist şi că o tulburare
datând de zeci de ani nu mai poate fi tratată cu eficacitate, oricât acuma devenise mult mai
supărătoare, însoţită fiind de modificări subiective, mult mai accentuate decât odinioară. Desigur
am promis că am să încerc să-i tratez laringita după ce mă voi consulta cu un specialist în domeniul
respectiv.
 
Bine se poate observa că dna Virginia exercita o influenţă manifestă asupra fratelui său, la sfatul ei
m’a rugat să-l tratez de laringită cronică, reprosându-i mereu că a neglijat să se trateze la timpul
potrivit.
 
La prima vedere, am putea da dreptate fiicei maestrului Viorela care îi imputa o influenţă malefică,
prin care îsi conducea în mod tiranic, fratele. Ori asta nu era adevărat, între cei doi exista un fel de
simbioză, ea îşi preluase rolul de infirmieră, pe când în materia creaţiei sale Pamfil Şeicaru îşi
exercita aceeaşi tiranie, am putea spune că dna Virginia credea orbeşte în geniul fratelui său, de
unde grija pentru starea lui de sănătate ca pentru ceva nepreţuit cum de fapt şi era.
 
Vom reveni la această doamnă căreia i-am dedicat un capitol de carte, bazat pe corespondenţa dusă
cu dânsa. Despre români se spune, cu mare departe, că sunt extrem de ospitalieri la prima întâlnire
cu un semen de-al lor, ca la o a doua ocazie să îi întoarcă pur şi simplu spatele. Ei bine, sora
maestrului, dr. Virginia Şeicaru, nu era făcută dintr’un aşa ordinar material, la început te trata mai
mult decât suspicios, ca numai după ce reuşeşte să te cunoască de-a binelea, îţi deschida, fără
opreliştile prejudecăţilor, sufletul, şi din acel moment îti dăruie prietenia sa, ce nu mai poate fi prin
nimic zdruncinată. E de prisos să mai scriu că la fel se comporta şi maestrul Pamfil Şeicaru după ce
i-a dăruit prietenia aproapelui său. Vom semnala acest aspect ori de câte ori vom avea prilejul să ne
confruntăm cu el.
 
Încă de pe acum ca medic acceptam că dna Virginia a iubit omul şi a căutat să-i amelioreze
suferinţele trupeşti şi  în aceeaşi măsură şi pe cele sufleteşti.
 
Credem că după ce am încheiat scrisoarea maestrului prin care mă anunţa că mi-a trimis cartea
aşteptată, cred că e momentul şi locul cel mai potrivit să dedic un mic studiu lucrării sale despre “La
Roumanie dans la guerre”, atrăgând atenţia celor în cauză asupra valorii ei şi este de condamnat că
cei din ţară nu au ţinut de cuviinţă să-i împlinească dorinţa testamentară a maestrului şi să o publice
şi în limba românească, cea mai lângă sufletul său de mare patriot.
 
Deci iată, în continuare, comentarul meu despre cartea “La Roumanie dans la grande guerre“ de
Pamfil Şeicaru, ed. Minard, Paris, 1968, de 455 pagini.
Pe prima filă a lucrării maestrul mi-a scris următoarele rânduri:
 
Lui Ovidiu Vuia,
această lucrare menită să dezvăluiască sacrificiile făcute de neamul nostru pentru a realizarea
României mari de la Nistru până la Tisa. Sunt realizări care nu s’au cunoscut de istoricii noştri.
Generaţiile tinere nu le cunosc. Cu aleasă preţuire,
Pamfil Şeicaru
Karlsfeld 16 Noembrie 1976

Cartea poartă următoarea dedicaţie, tipărită: “În amintirea generalului Berthelot, a contelui de Saint-
Aulaire, ambasador al Franţei, ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor misiunii militare franceze care au
trăit epopeea română cu o patetică solidaritate de credinţă şi sacrificii.”
 
Ion Gh.I. Brătianu îi scrie o prefaţă mai mult decât meritorie, din ea vom cita două pasagii
caracteristice activităţii alesului om de cultură care a fost marele nostru ziarist.
 
Prima: “Realizările exilului sunt multiple, din această cauză acţiunea şi conceptul lui Pamfil Şeicaru
devin complexe. Sunt cele ale unui om plasat tot mai mult deasupra intereselor partidelor politice şi
a ideologiilor partizane, pentru a analiza faptele în singura lumină adevărului. La vârsta de 64 de
ani, glasul său ia dimensiuni noi: cele ale Istoriei.
 
Din trecutul său, experienţa şi talentul său excepţional, puţini oameni erau mai calificaţi ca autor al
acestei lucrări, pentru a aduce omagiul datorat Franţei şi susţinerii pe care o oferă, odată mai mult
cauzei româneşti, după ce a fost succesiv prezentă la renaşterea dintre 1848 şi 1856 şi la declararea
independenţei sale în 1878.”
 
Dupa ce arată că Pamfil Şeicaru, director şi proprietar al jurnalelor Curentul, Evenimentul, Rapid,
vechi deputat şi preşedinte al sindicatelor presei române, decorat cu Crucea de razboi 1914-1918, cu
Steaua României şi a fost cavaler al ordinului Mihai Viteazul, menţionează rolul jucat de politician
şi ziarist între anii 1929-1930, în conversiunea datoriilor agricole, prefeţatorul încheie astfel: “Iată
de ce ţin să salut nu numai spiritul acestei ultime opere a lui Pamfil Şeicaru, ci de-asemeni şi
calităţile omului a cărui energie, tenacitate de luptător în apărarea marilor idei naţionale, i-au
permis, ca dincolo de vocaţia sa de mare ziarist, să facă operă de istoric şi om politic.” (Prefaţa
iscălită de Ion Gh. I Brătianu a fost scrisă în limba franceza ca întreaga lucrare din care am extras
pasagiile citate, traduse de noi în limba română).
 
Cartea ‘La Roumanie dans la grande guerre’ (România în marele război) este nu numai
voluminoasă prin numărul de pagini (455) cum o consideră autorul însuşi, dar atinge monumentalul
cu siguranţă, datorită faptului că prin ea, Pamfil Şeicaru, spirit liber, recurge la toate însuşirile
majore ale talentului, nu rar cu străluciri geniale, neuitând nicio clipă că scrie o lucrare istorică, deci
una ştiinţifică nu imaginativă, de unde urmează de aproape realitatea materiei pe care o abordează.
 
Impresionează prezenţa istoricului savant căruia nu îi scapă nicio sursă valabilă, scopul său final
fiind acela de a descoperi adevărul pe care-l caută oricât ar fi de profund ascuns în esenţa lucrurilor
şi evenimentelor. Pentru a reuşi în aventura spirituală începută, cartea istorică îi devine un prieten
drag, suferind că nu o are în bibliografia sa, ca să o cântărească în unităţi stelare, ca apoi să îi
exprime toate comorile, întocmai ca un nou Pygmalion îndrăgostit de propria sa operă.
Semnificativă ne apare ultima lui fotografie, executată de Viorela, fiica lui, surprins în mâni cu o
carte deschisă, pe care o citeăşte cu atâta participaţie încât reuşeşte să ne transmită un sentiment de
veneraţie, împărtăşita de un obiect sacru: Cartea.
 
Dar, e cazul să o scriem, nu se rezumă la comentarul sec al multor profesionişti, fiindcă el scrie cu
inima, posedă harul scriitorului artist, prin el readuce la viaţă personagiile respective, le face să se
mişte înaintea ochilor noştri, fără să literaturizeze însă, le dă un suflu şi un avânt deosebit, totul
redat în lumina adevărului istoric ce eace conştituie partea inefabilă a scrisului său, de unde de fapt,
prin portretele realizate într’o atmosferă cu acribie descrisă, Pamfil Şeicaru merită a fi considerat un
Plutarh al culturii româneşti.
 
Cu toate acestea evită răbufnirile romantice, oricât modelul îi este, printre alţii, Michelet nu
depăşeste realismul cerut de orice eveniment istoric. Totuşi stilul copleşeşte până întratât încât
lectura odată începută, cititorul nu se poate despărţi de ea până nu-i parcurge ultima pagină. Secretul
îl dă expunerea clară şi distinctă de tip cartezian, lipsit de întortocheilile rafinate ale unor coridoare
fără sfârşit de labirint al cugetării, astfel că poate fi înţeles chiar şi de cel mai neinstruit cititor,
căruia incă i se adresează marele ziarist, de la inimă la inimă, pe graiul tuturor, accesibil.
 
Prin toate aceste calităţi şi datorită trairii directe a evenimentelor, autorului nu-i era greu să imprime
ideilor sale un caracter alert, veridicitatea e dată de căldura sângelui vărsat ori de amarul lacrimilor
ce curg pe obrajii îndureraţi, simpla şi tot atât de complicata metodă aparţinând unui specific de
matrice creatoare, expresie a zisului inconştient categorial pe care omul îl are sau nu, cale de mijloc
nu există. În orice caz, Pamfil Şeicaru prin intermediul său numit har, la urma urmelor un mister
înlocuieşte pe un altul, defineşte, de bună seama, ca un Homer modern, eroicul unei epopei,
războiul Troiei fiind aici primul război mondial, mult mai apropiat de contemporaneitatea noastră.
 
Se împlineşte o reabilitare tardivă, când bine se ştie că literatura postbelică în manifestările sale
antirăzboinice a propagat un pacifism antipatriotic, cosmopolit, ca de pildă expresionismul german,
pe care autorul nostru îl combate vehement demonstrând ce-au însemnat sacrificiile poporului
roman într’un război prin care s’a realizat visul secular al României mari. Dar pentru justa
valorificare, se impune analiza faptelor aşa cum s’au desfăşurat pe câmpul de bătaie şi nu judecate
la masa unui bar din Zuerich, cum au făcut-o dadaiştii lui Tr. Tzara în 1918, prin lansarea unui
manifest pacifist.
 
Fără îndoială, ca în poezia cutremurătoare a lui Radu Gyr, “Noi am rămas sub zidurile Troiei”
Pamfil Şeicaru, distins cu ordinul Mihai Viteazul nu s’a mai despărţit de soldaţii lui, vitejii ţărani
români, împreună au făcut războiul de la început până aproape de sfârşitul său, inima lui nu i-a mai
putut uita niciodată, numai că zidurile Troii cântate în poemul lui Gyr au fost pentru el tranşeiele
marelui război mondial.
 
Din toate punctele de vedere cartea lui Pamfil Şeicaru corespunde înăltării unui monument istoric
de excepţie, frate geamăn cu cel ridicat prin mausoleul de la Mărăşeşti, la care a contribuit şi
maestrul, numai că unul a fost construit în cuvinte, pe când celalalt în piatra sufletului veşnic
românesc.
 
Recitind lucrarea marelui ziarist, încăodată regret mult de tot, că atunci când mă chema cu atâta
stăruinţă să-l vizitez, din anumite considerente politice de calibrul unor zvonuri false, eu i-am
refuzat invitaţia, de nenumărate ori repetată. Când s’ar fi cuvenit, nu numai să fi onorat inviţia sa,
dar să nu mă fi dat în lături să-i sărut mâna cu care a scris magistral epopeea română din primul
război mondial. O fac acuma, închinând memoriei lui aceste rânduri, rugându-l să-şi ierte urmaşii
care nici până acuma nu i-au tradus, aşa cum îi era dorinţa, “La Roumanie dans la grande guerre“ în
limba română, a poporului pe care-l iubise şi l’a slujit până în ultima clipă a vieţii sale.
 
Desigur istoricii români, mai ales cei din ţară cu pretenţii de a fi consultat cine stie ce arhive secrete
sovietice sau românşti sunt atât de obsedaţi de lucrul lor încât conduşi de anumite scripte ce pot şi
ele minţi, ajung să conteste mărturiile unor oameni care au trăit pe viu unele fapte, bineînţeles, ne
repetăm, în numele unor acte ce pot fi ele însele măsluite. De unde totala neînţelegere arătată
istoriei politice trăită de cel mai informat om al perioadei interbelice, Pamfil Şeicaru, de către
autorul dizidenţei comuniste în exil, ajuns directorul postului de radio, Europa liberă, Vlad
Georgescu, atunci când scrie în postfaţa Istoriei românilor semnată de el, de fapt o pseudoistorie
tendenţioasă, antiromânească, următoarea părere, mai mult decât subiectivă: “Nu există incă nici o
istorie generală a partidelor politice; P. Şeicaru, Istoria partidelor naţional, ţărănist si national-
ţărănist I-II (1963) este mai degrabă o interesantă dar subiectivă trecere în revistă a istoriei politice
contemporane decât istoria partidelor enunţate în titlu”.
 
S’auzi şi să nu crezi; istoricul dizident comunist nu înţelege nimic din cartea lui Pamfil Şeicaru pe
care o consideră subiectivă şi în acelaşi timp declară ca temeinice studiile lui Ion Scurtu despre
acelaşi subiect, publicate sub comunişti deci în niciun caz nu a putut să scape de cenzura vigilentă a
stăpânilor roşii. În lumina respectivelor realităţi nu va mira pe nimeni că preferatul lui Vlad
Georgescu, aşa cum l-a învăţat partidul, se opreşte asupra manifestărilor antifasciste ale partidului
naţional-ţărănist, lipsite de vreo semnificaţie anumită, la care au participat stângiştii partidului
ţărănist, fuzionat cu cel naţional, printre aceştia nu lipseau un M. Ralea, semnând alături de Ion Gh.
Maurer, Lucreţiu Pătrăscanu şi P. Pandrea. De altfel cei vizaţi ca naţional-ţărănişti, au trădat ulterior
partidul lui Maniu şi Mihalache căutându-şi rosturile aiurea.
 
Atari manifestări publice de stânga într’o vreme când nazismul devenea stăpânul Europei, ne
îndepărtau de Hitler care se va răzbuna pe români prin dictatul de la Viena şi prin pactul
Ribbentrop-Molotov în urma cărora pierdeam nordul Transilvaniei şi Basarabia cu o parte din
Bucovina. Toate acestea ar fi putut fi evitate dacă am fi dus o politică mai maleabilă faţă de
Germania, doar în acest mod am fi reuşit să ne păstrăm neutralitatea, scutind populaţia de atâtea
evenimente nenorocite. Adevărul este că prin manifestările lor antifasciste domnii ţărănişti căutau
să-şi asigure câte un post în structura viitoare comunistă, cum iar ne poate servi drept exemplu
acelaşi Ralea, ministru sub guvernul prietenului său Armand Călinescu şi tot atât de preţuit de
comunişti. De unde se vede că dl. Scurtu se referă la zisele manifestări antifasciste interbelice cu
intenţia de a elogia pe unii ajunşi, citeşte trădători ai partidului ţărănist al cărui şef, Ion Mihalache
va suferi o moarte de erou în temniţa de la Râmnicu-Sărat. Tragedia regretatului Vlad Georgescu
constă în faptul că el nu cunoşte un alt mod de a scrie istorie decât pe acel comunist, de unde şi
rezistenţa sa faţă de lucrările lui P. Şeicaru.
 
În ce-l priveşte pe I. Scurtu, cel de de sub comunişti îşi continuă pe mai departe preocupările, de
unde am putea deduce că nu s’a întâmplat nimic în biata noastră ţară condusă tot de oamenii de ieri,
nu mai că au schimbat denumirea de partid comunist în cel de partid social democrat. Cât îl priveşte
p dl I. Scurtu într’o carte aparută în 1994, el caută să trateze obiectiv de pildă actul de la 23 August
dar nu reuşeşte fiindcă se bazează pe informaţii false şi aici ne punem întrebarea de ce istoricii
români nu vor să ţie seama de memoriile lui Gh. I. Duca - nu cunoşte problema nici Pamfil Şeicaru
- în care fiul primului ministru Ion Duca ucis de către legionari în 1933 - în gara Sinaia, face
nişte destăinuiri senzaţionale. Nu mai întru în detalii, fiindcă le-am descris în lucrări anterioare dar
respectivul domn - ca politician la ordinele tânărului Niculescu-Buzeşti - a sabotat lucrările de pace
duse de ministrul-ambasador la Stockholm Nanu cu trimisa lui Stalin mme Kollontay, în numele lui
Antonescu.
 
Desigur, dacă s’ar ţine cont de actul de trădare al politicienilor democraţi conduşi de Niculescu-
Buzeşti sub oblăduirea lui Mihai I, cu un an înainte de 23 August 1944, istoricii români nu ar putea
să mai poarte atâtea discuţii în contradictoriu, deoarece adevărul este numai unul, actul nefast de la
23 August a fost încheiat de clasa democraţilor şi astfel nu ar mai sta în picioare nici teoria hilară că
partidul comunist ar fi participat activ la această acţiune, reprezentaţii lui erau nişte oameni de paie
introduşi pentru a îmblânzi reacţiile ruşilor cu care nişte rătăciţi în politica românească erau
convinşi că se puteau înţelege.
 
Consider că declaraţiile lui G. Duca, de totului clar lămurite în Memoriile sale apărute în editura lui
J. Dumitru, Muenchen, 1984, vol. III, pag. 54-101 nu lasă nici dubiu când în jurnalul său de zi, la
23 August 1944, ora 11 şi jumătate notează: “Ultima oră: guvernul s’a format în frunte cu generalul
Sănătescu, având la externe pe Buzeşti! O ascensiune prea bruscă, căreia - în ciuda excepţionalelor
calităţi - nu ştiu zău, dacă va rezista. Mă amuză însă faptul că din August 1943, când dânsul m’a
însărcinat - în treacăt fiind la Stockholm – să reprezint pe rege şi opoziţia unită, peste capul
guvernului şi al lui Nanu, stabilind, în acelaşi timp un cifru secret între noi, din anul trecut, zic, mi-a
dovedit o prietenie aproape afectuoasă, ce m’a mirat. Fosta mea antipatie pentru dânsul a dispărut,
în bună parte, faţă de nepreţuitele servicii pe care le-a adus cauzei...”.
 
Alegerea de către Buzeşti a fost una tactică fiindcă nimeni nu l-ar fi bănuit pe C. Duca, bine
cunoscut pentru înclinaţiile sale galante, însărcinat de ministrul de externe cu o misiune atât de
importantă pentru viitorul României. Depeşele cu cifru secret erau citite de un oarecare Sandu, pe
această cale mesagiile ajungeau la destinaţie. Cu siguranţă G. Duca şi-a dus la împlinire sarcinile,
dovadă că a descris-o pe mme Alexandra Kollontay în toate cele trei vizite pe care i le-a făcut şi
avea şi două poze cu această ambasadoare a lui Stalin la Stockholm, însoţită de consilierul
Semonov. Într’una stă într’un fololiu, citind o carte, pe când într’a doua este la masa ei de lucru
însemnând ceva într’un caet, alături de ea în picioare probabil, Semenov face acelaşi lucru. G. Duca
e copleşit de prestanţa acestei bătrâne şi paralitice tipul femeii comuniste, probabil posedat de acest
sentiment a ajuns la concluzia că pentru noi, românii, trecutul a apus pe veci, idee pentru care a fost
viu criticat şi după cum se vede, sigur, nu a avut dreptate.
 
Cu toate stăruinţele celor de la Bucureşti şi a reprezentantului lor, ruşii au preferat, prin
ambasadorul Nanu să ducă tratativele de armistiţiu cu guvernul lui Antonescu şi această dorinţă a
fost exprimată de ruşi încă pe ziua de 22 Iulie 1944, cu câteva săptămâni înainte de ziua fatală, după
cum astăzi o ştim, de unde se poate deduce că nu aveau nicio încredere în opoziţia unită şi au
tergiversat primirea generalului Aldea pentru a discuta cu ruşii situaţia armatelor ruso-româneşti,
până au ocupat şi Bucureştiul.
 
E important să redăm mesajul primit pe ziua de 19 Iunie 1944 de către G. Duca: “Din ordinul M.S.
Regelui binevoiţi a comunica Dnei Kollontay cele ce urmează: până în ziua de 20 Iunie va fi
expediat de la Bucureşti la Cairo un plan de acţiune în vederea ieşirii României din război. Rog a se
adaoga că elementul esenţial al acestui plan este coordonarea acţiunii noastre cu o ofensivă rusească
pe frontul românesc.” La care Buzeşti adăoga prietenos “calde felicitări, înaintare prim consilier
Legaţiune”.
 
Cred că Mihai I este primul sau printre primii comandanţi de armată care cer duşmanului de moarte
să-şi întărească ofensiva împotriva propriei sale oştiri!!!
 
La 3 Iulie urmează un al doilea mesagiu, descifrat cu ajutorul lui Ghica, în care se descrie planul de
încetarea ostilităţilor împotriva Uniunii Sovietice si răsturnarea regimului Antonescu de către o
formaţie guvernamentală democrată, mai mult decât în amănunt. E drept că a avut o oarecare
întârziere, operaţia de citire a avut loc în noaptea de 30 spre întâi August.
 
Să reţinem că în atare condiţii tulburi la 23 August 1944 i se comunică lui C. Duca faptul că regele a
dat o proclamaţie către. Ţără prin care i se aduce la cunoştinţă că Mihai I primeşte condiţiunile
armistiţiului rusesc şi că se alătură puterilor aliate.
 
De fapt, regele anunţă încheierea ostilităţilor printr’un armistiţiu fără condiţii, ruşii şi-au dat seama
că nu mai are rost să continuie condiţiile de pace cu Antonescu atunci când opoziţia unită le oferea
ţara fără nicio rezistenţă, mai adăogăm noi, important era ca cei în cauză să-şi menţină sau să-şi
recapete posturile, pierdute între timp.
 
Au dreptate cei ce vorbesc despre marea trădare de la 23 August, şi
Pamfil Şeicaru făcea parte dintre cei ce denunţau una din cele mai josnice vânzări ale ţării.
 
E totuşi bine să semnalăm că regele avea dreptate când îşi asuma răspunderea actului de la 23
August, numai că prin el România a suferit o robie ce incă nici astăzi nu a luat sfârşit. După părerea
noastră regele în acele zile şi-a trăit Waterloo-ul domniei sale, din această cauză nu şi-a mai putut
redobândi tronul, pe care pentru totdeauna l-a mânjit cu sângele soldaţilor săi pe care i-a oferit drept
carne de tun ruşilor, iar dacă unii dintre ei au scăpat au avut parte, mai târziu de un mormânt
fără cruce undeva prin pustiul Siberiei.
 
În ce-l priveşte pe istoricul I. Scurtu el şi pe mai departe poate să sărbătorească ziua de 23 August
1944, ca ziua de eliberare a României de sub ciugul unei vieţi omeneşti devenită insuportabilă, de
când ruşii au izbutit să ne arate drumul unicei fericiri!!!
 
Pe vremea când mai credeam în menirea PNT-ului, era prin 1992, i-am scris dlui C. Coposu
referitor la problema, mai sus prezentată de G.I. Duca, şi l-am întrebat dacă mai putem să
considerăm ziua de 23 August ca una de importanţă istorică pentru destinul hegelian al României.
Se înţelege că nu mi-a răspuns dar a ţinut o conferinţă studentilor amintită de mine în cele
anterioare cu această temă a lui 23 August, ajungând la concluzia că regele a făcut singurul lucru
uman posibil în acel moment, salvând astfel ţara. Deci justifica trădarea şi executarea mareşalului
Ion Antonescu, singurul ce putea să încheie un armistitiu onorabil pentru România. Dar asta, dacă
politicienii ar fi format un zid de apărare în jurul său ceea ce în Istoria noastră nu s’a întâmplat
niciodată, adică să nu avem parte şi de trădătorii noştri.
 
După această necesară introducere să ne întoarcem la cartea lui Pamfil Şeicaru, ori fiindcă spaţiul
nu-mi permite să fac o analiză minuţioasa a fiecărui capitol, cum de altfel o pretinde, voi insista
asupra anumitor părţi, cu convingerea că din acestea se va putea intui unitatea respectivei lucrări.
 
Ne stă la dispoziţie chiar primul capitol intitulat “Sarajevo-28 Iunie
1914”, în care istoricul îşi etalează cu mărinimie profundele sale cunoştiinţe dublate de un autentic
talent de expunere, pentru a ne arăta de ce un conflict aparent local, a putut să determine un război
cu adevărat mondial.
 
Manevrele armatei austro-ungare, se ţineau în Bosnia, sub conducerea arhiducelui Franz-Ferdinand
mostenitorul tronului, tema militară privea un atac împotriva Sârbiei. Cum la data terminării
manevrelor, la 28 Iunie arhiducele urma să dea o recepţie, ziarele sârbe considerau asta ca o
provocare, ştiindu-se că în acea zi de 28 Iunie se aniversa bătălia de la Rosovo (1389) în care
armatele sârbe au fost definitiv înfrânte de turci.
 
Şeful guvernului sârb luase toate măsurile să nu dea motiv Austro-Ungariei să declare război Sârbiei
slăbită de războiul de 2 ani, balcanic. Totuşi atentatul a avut loc săvârşit de câţiva elevi de liceu
între 17 şi 19 ani, naţionalişti bosnieni care doreau unirea cu Sârbia.
 
Atentatul nu a provocat nici la Viena nici la Budapesta o mare emoţie, arhiducele nu era deloc
popular cum arată şi St. Zweig, martorul acelui eveniment. În acest mod dubla monarhie avea un
pretext minunat de a proclama război Serbiei pentru a o menţine într’o vasalitate politică şi
economică.
 
În 1880 încercările ministrului Ristyci de a obţine libertatea Sârbiei
au eşuat, regele Milan îi cere demisia, obedienţa lui arătată Vienei, va fi continuată şi de fiul său
regele Alexandru I, proclamat în 1894. Mai târziu în 1903 dinastia Obrenovici e înlocuită cu cea a
Karagheorghevici-Ior, ceea ce însemna o grea lovitură pentru Viena, la Belgrad vice-regele refuză
să mai fie vasalul Vienei.
 
La 6 Oct. 1908 Austro-Ungaria anexează Boznia şi Herţegovina ceea ce irită pe sârbi, dar Aerenthal
ministrul de externe austriac se înţelege cu Isvolski, ministrul de externe rus, ca Austro-Ungaria să
recunoască libera trecere a navelor ruseşti prin Dardanele în schimbul recunoaşterii de Rusia a
anexării Bozniei şi Herţegovinei. Dar Aerenthal n’a recunoscut înţelegerea considerând că nu a fost
vorba decât de transitul pe luna Octombrie. Însfârşit prin intervenţia Berlinului Turcia recunoaşte
anexarea, de unde marea eroare a lui Isvolski cel ce cu puţin înainte, la 13 Martie 1909 ceruse
nemţilor să intervină. În continuare suştinerea Austro-Ungariei de către Germania s’a arătat
decisivă. La 8 Oct. Buellow asigură guvernul austriac, în caz de complicatii, de ajutorul german.
 
Dacă Rusia în 1908 era slăbită de războiul din Extremul Orient şi de o rovoluţie, conflictele dintre
sârbi şi ministrul de externe austriac, Aerenthal, se termină cu un proces nedemn pentru ministrul
austriac, demonstrându-se că toate actele erau false, inventate de ambasada austro-ungară din
Belgrad, la fel şi croaţii amestecaţi au fost victimele unor manipulări de conştiintă, nemaiîntâlnite
până atunci. Se urmărea, pe căi necinstite desigur, să se creeze o atmosferă tensionată în vederea
declanşării războiului împotriva Serbiei.
 
În Febr. 17, murind Aerenthal îi succede contele Berchtold - fost ambasador la Petersburg - lipsit de
calităţile antecesorului său. El ignoră coaliţia statelor balcanice inspirate de politicienii ruşi: astfel
se încheie primul pact sârbo-bulgar, cuprinzând apoi Grecia şi Montenegro, realizat de Hartwig,
ministrul Rusiei la Belgrad, agent al panslavismului sprijinit de Sazonov, ministrul afacerilor
externe rus, autorul “Anilor fatali”.
 
Războiul coaliţiei începe în 1912 contra Turciei şi Berchtold era convins că armata turcă va distruge
armata sârbă şi astfel va calma pe slavii dublei monarhii. Dar lucrurile au evoluat chiar pe dos,
coaliţia obţinuse o serie de victorii fulgerătoare încât chiar Rusia se simţi obligată să-i oprească, pe
cei victorioşi, la porţile Constantinopolului.
 
Serbia pretinde să aibe acces la mare şi să se unească cu Montenegro dar Austro-Ungaria se opune,
mai mult, sprijină constituirea statului albanez, căruia îi dă şi un rege pe prinţul de Wied. În acelaşi
timp Berchtold printr’o serie de intrigi, caută să spargă unitatea coaliţiei statelor balcanice, şi îl
convinge pe Frederich de Coburg, ţarul Bulgariei să atace pe Sârbi dar contrar calculelor Vienei,
Serbia atacată iese învingătoare şi se apropie considerabil de realizarea idealului pan-slav.
 
Semnarea păcii de la Bucureşti la 10 August 1913, a însemnat o altă defecţiune a dublei monarhii,
astfel că ea ar fi atacat Serbia chiar din anul 1913, dacă nu s’ar fi lovit de opoziţia italienilor şi mai
târziu a Germaniei.
 
În lumina acestor date, autorul nostru, consideră că Sarajevo reprezintă sfârşitul unei politici duse în
dezacord cu istoria Europei din ultimul ei secol de evoluţie. Monarhia habsburgă ignora principiul
naţionalităţilor când a început să înfrunte Italia din anul 1830.
 
Revolutia naţionalităţilor din 1848 a zguduit greu imperiul austro-ungar, salvat prin intervenţia
ţarului Nicolae I. În 1868 a comis o altă gravă eroare, proclamând dualismul şi astfel s’a subordonat
politicii de maghiarizare propovăduită de Budapesta.
 
E straniu, conchide autorul, că după trecerea atâtor ani, el are impresia că habsburgii au fost mânaţi
de o sentinţă implacabilă a destinului, atunci când au provocat conştient primul Război mondial,
luând ca pretext atentatul de la Sarajevo.
 
Intransigenţa lui Berchtolt şi lipsa de discernământ arătată la Berlin
se bazau pe două convingeri, amândouă false. În primul rând se conta pe slăbiciunea Rusiei care nu
va mai risca intrarea în război, de altfel ţarul Nicolae era un spirit pacifist. În al doilea rând se
credea că Anglia nu va interveni fiind vorba de un stat balcanic, pion al politicii ruse. Desigur atât
Berchtolt cât şi politicianul german Bethmann-Hollweg arătau o lipsă totală a cunoaşterii situaţiei
internaţionale. Căci dacă în ce priveşte Rusia, judecata lor putea fi întrucâtva justificată, nu acelaşi
lucru se putea spune de Anglia încât atitudinea Berlinului rămâne de neînţeles.
 
Din 1880, Germania obţinuse o serie de succese economice care preocupau serios elita
conducătoare engleză. În 1900 George Blondel în cartea “Avântul industrial şi comercial al
poporului german” dă date extrem de interesante în legătură cu fenomenul respectiv în timp ce în
Anglia se înregistra un regres al industriei pe care Chamberlain o punea pe seama metodelor
depăşite şi a maşinilor demodate.
 
În 1901 “Saturday Review” preconiza un duel până la moarte între Anglia şi Germania şi încheia
prin: “Delenda est Germania”.
 
În acest sens, în 1907, Anglia se apropiase de Rusia la care se adăoga şi Franţa, împărţind şi piaţa
persană, ceea ce făcea imposibilă penetrarea germană în Asia Mică, inclusiv în construcţia
drumurilor de cale ferată.
 
Între 1866 şi 1870 Germania devenise o mare putere europeană în timp ce Anglia şi Franţa îşi
împărţeau lumea. A fost greşala cancelarului Bismarck de a încuraja expansiunea colonială
franceză, iniţiată de Jules Ferry prin tratatul de la Bardo (Tunis). Abea după ce Germania şi-a pus în
aplicare a sa Weltpolitik, nemţii şi-au dat seama de marea eroare a lui Bismarck dar prin
vertiginoasa creştere a economiei germane, s’au reconciliat cele două puteri, rivale până atunci,
Franţa şi Anglia. Deci cum îşi închipuia guvernul german că Anglia va rămâne neutrăţ în caz că vor
intra în luptă Franţa şi Rusia? Încă un element trebuia să determine intervenţia Angliei şi anume e
vorba de misiunea generalului Liman von Sanders pe cale de a realiza planul numit, Hamburg-
Bagdad, dar pentru asta avea nevoie de Turcia situată între Europa şi Asia. De fapt, turcii tineri nu
vroiau să se înfeudeze politicii germane şi ar fi vrut să treacă de partea englejilor, admirându-le
forţele navale. Delegaţii turci în primăvara lui 1914 au fost primiţi de ţarul Nicolae al doilea dar
propunerea de alianţă nu le-a fost acceptată. Sazonov dă explicatii vagi în “Anii fatali” şi discută în
legătură cu o falsă apreciere din partea ministerului de externe rus, dar, mai mult ca sigur alianţa cu
Turcia i-ar fi împiedicat pe ruşi, să-şi realizeze aspiraţiile de a ajunge într’o zi la Dardanele şi la
Constantinopol.
 
Cu două săptămâni înainte de a da ultimatul Serbiei, împăratul Wilhelm al doilea primea scrisoare
de la Franz Iosef prin care-l  înştiinţa că trebuie să izoleze şi să diminueze Serbia. Împăratul german
precipită conflictul până la catastrofa războiului şi autorul consideră că e greu să fie înţelesese
motivele sale. La Londra se fac propuneri pentru prelungirea ultimatului dat Serbiei şi prin
ambasadorul german la Londra Lichnovski se intervine în acest sens pe lângă Wilhelm al doilea dar
el consideră orice intervenţie pacifistă, inutilă.
 
Carol I regele României i-a trimis o scrisoare în care susţinea că nu
există probe că guvernul sârb ar fi participat la asasinatul lui Franz-
Ferdinand şi considera că oamenii politici austrieci şi-ar fi pierdut capul. Era convins că intervenţia
Berlinului ar fi calmat intenţiile războinice ale Vienei. Deşi guvernul german şi Wilhelm II, îl
apreciau pe regele român şi în alte condiţii ar fi dat o atenţie deosebită opiniilor sale, de data aceasta
rândurile lui nu primiră niciun răspuns.
 
Fără îndoială un război început din voinţa lui Berchtolt şi sub oblăduirea unui împărat ataşat
vechilor principii constituţionale, nu putea renunţa la dualismul său austro-maghiar şi nu putea
înţelege că viitorul conflict va actualiza problema naţionalităţilor, provocată şi de politica
intransigentă a maghiarizării, şi în numele acesteia nici chiar modificarea unei litere din codul său
legislative, nu ar fi admis-o rigidul Franz Iosef.
 
Ca o ironie a sorţii cel ucis la Sarajevo susţinea reformarea federală a imperiului habsburgic, avea
sentimente prieteneşti faţă de slavi şi români, şi condamna politica şovină a Budapestei. Mai mult,
era de convingerea că politica maghiară putea să pună foc întregii Europe. “Monarhia habsburgă”
scrie istoricul nostru “trăia în orizontul secolului al XVIII, ignorând consecinţele revoluţiei franceze
şi încercând să imobilizeze cursul impetuos al Istoriei în forme perimate. Era o monarhie mumifiată,
cum o demonstra rigiditatea curţii păstrată cu grijă de-alungul secolelor, dând impresia că cea mai
mică abatere ar putea provoca descompenerea principiului însuşi”.
 
Rigoarea protocolului curţii a fost impusă şi arhiducelui Franz-Ferdinand, urmaş la tron, când s’a
căsătorit cu contesa Sophie Chotek, aparţinând nobilimii cehe. La intervenţia Elisabetei soţia lui
Franz-Iosef, ultimul a aprobat mariajul trecând peste protocolul curţii respectat de împărat crescut
de implacabila arhiducesă Sophie, mama lui.
 
Intervenţia împărătesei se datora şi amintirii morţii tragice a lui Rudolf, arhiducele fiul ei şi a
contesei Maria Wecera.
 
Totuşi Franz-Ferdinand, la 28 Iunie 1900 a trebuit să jure înaintea întregii curţi, că atât soţia sa cât şi
copiii lui care se vor naşte din legătura lor, renunţă la prerogativele legate de calitatea de prinţ
moştenitor. Aşa dar contesa Sophie Chotek era soţie legitimă recunoscută de Biserică dar nu şi de
dreptul dinastic.
 
Prinţul moştenitor n’a uitat niciodată această unică umilinţă şi susţinea că circumstanţele renunţării
au fost impuse deci viciate, el încarnează dreptul divin, anterior şi superior dreptului dinastic.
 
“Dar”, adaogă Pamfil Şeicaru “destinul istoric a vrut ca monarhia habsburgică să se sfârşească”.
 
Împăratul Franz Iosef a rezumat el însuşi politica Austro-Ungariei:
“Popoarele mele sunt străine unele de altele; cu atât mai bine. Din antipatia lor va naşte ordinea şi
din ura lor reciprocă, pacea generală”.
 
Monarhia dublă urma politica contrarevoluţionară a lui Metternich, asigurată de Sfânta Alianţă
împotriva principiului naţionalităţilor, bazată pe unirea politiilor care pedepsea cu închisoarea pe cei
ce apărau respectivul principiu. Congresul de la Troppau era opera tot a lui Metternich, lua poziţie
contra celor ce propagau “idei nefaste”, sprijinind cu înverşunare “dreptul etern”, declarând că
unirea monarhiilor este baza fundamentală a politicii de urmat pentru a salva societatea de ruina sa.
Se inaugura la Troppau (Oct. 1820) denunţarea conspiraţiei împotriva ordinei stabilite şi această
politică a fost urmată de Franz Iosef până în Nov. 1918 când imperiul austro-ungar s’a prăbuşit ca
urmare a mişcării naţionalităţilor, ignorate de-alungul unui secol.
 
Metternich cu ideile sale a fost susţinut în primul rând de împăratul de la Viena şi de ţarul
Alexandru I-ul, conform acordului de la Troppau. Austria va beneficia în 1848 când a fost salvată de
armatele ţarului Nicolae I-ul. Metternich a reuşit să câştige de partea sa Anglia şi Franta, pe când în
Rusia Capo d’Istria, ministrul ţarului Alexandru I, era convins că principiul naţionalităţilor
constituie o mare forţă în devenire, căreia orice opoziţie se arată a fi inutilă.
 
La conferinţa de la Liubliana din Ianuarie 1821 noua Constituţie, sensibil liberală, a fost anulată iar
austriecii conform hotărârii Sfintei Alianţe au ocupat Neapole pe timp de trei ani cheltuielile fiind
suportate de italieni. De altfel, pentru Metternich Italia nu era decât o simplă noţiune geografică.
Aşa se face că deşi Metternich a fost alungat de la putere în 1848, principiile sale au rămas valabile
pentru imperiile europene până în 1918, când au ieşit învingătoare principiile atât de urâte de
Metternich dar în egală măsură şi de împăratul Franz Iosef, educat de mamă-sa Sofia cu respect
pentru împărăteasa Maria Tereza şi a unor principii care pot fi rezumate în oroarea ce-o avea pentru
reforme şi în păstrarea nealterată a tradiţiilor asigurate în parte de eticheta rigidă a curţii.
 
În cursul celei mai lungi domnii înregistrate de istorie, împăratul habsburg a înfruntat două idei-
forţe: naţionalitatea şi libertatea. Convins că apără unitatea şi durata imperiului său, de fapt, l-a
condus la desagregare.
 
Contele de Saint-Aulaire în studiul său consacrat împăratului Austriei consideră că n’a avut decât
calităţi mediocre, astfel că n’a putut atinge decât perfecţiunea în mediocritate. “Este totuşi o
perfecţiune, căci mijloacele mediocre comune – dacă vrem bunul simţ, tactul de demnitate,
aplicarea lui - Franz Iosef le avea într’un grad deosebit, astfel că ele devin virtuţi.” Numai că,
adaugă autorul francez, atare calităţi fac din om un excelent funcţionar şi deloc un om de Stat.
 
Preocupat de probleme mai puţin importante ale imperiului, împăratul ignora total chestiunea
naţionalităţilor rămasă intactă din 1848 până în 1914, în 1908 apare cartea fundamentală a lui Otto
Bauer “Problema naţionalităţilor şi social democraţia”, în care autorul atrage atenţia cât de
fundamentală e această problemă pentru continuitatea împeriului habsburgic.
 
În 1910 sociologul maghiar Oscar Jaszy publică o lucrare privind naţionalităţile Austro-Ungariei şi
cu mult curaj arată realitatea dramatică a Imperiului. Drept urmare studiul a provocat protestul
politicienilor, obligând autorul să se refugieze în Statele Unite. Se înţelege că împăratul habsburg nu
şi-a luat osteneala să citească atare lucrări şi să le discute cu miniştrii săi.
 
În 1920 când s’au transportat documentele privitor la relaţiile românilor cu vechea monarhie austro-
ungară, s’a descoperit, în respectiva arhivă, plicul în care se afla textul “Memorandumului”: era
nedesfăcut. Împăratul nu avusese curiozitatea să-l citească deşi despre el vorbea o
întreagă Europă. Franz Iosef refuza să cunoască starea de spirit a populaţiei imperiului său şi poseda
o ignoranţă totală fată de revolta naţionalităţilor împotriva forţelor interne, anchilozate, pe care
chiar el le conducea.
 
Deci, fără îndoială împăratul Austriei lucra cu mult zel la căderea imperiului său, el adoptase
dualismul în loc de o federalizare ce-i putea garanta durata, a preferat, în loc să ţină seama de
drepturile naţionalităţilor să cultive o formă de stat ce îi ameninţa existenţa, tot mai mult. Un
exemplu din cele multe, însăşi Franz Iosef a ales o manieră brutală de a-şi supune naţionalităţile, ni-
o dă modul cum a înţeles să administreze Bosnia şi Herţegovina, alegându-şi până şi miniştrii.
Benjamin Kallay a fost numit prim ministru al provinciilor ocupate, ori ca fanatic maghiar a aplicat
timp de 30 de ani (1882-1912) metodele Budapestei, în aşa fel încât populaţia regreta regimul
turc, mult mai uman.
 
După Kallay fu numit un alt ungur autentic, Burian, protejatul lui Tisza, însfârşit în 1912 e ministru
în Boznia şi Herţegovina polonezul Bibinski dublat de omul lui Tisza, Louis Teleky însărcinat să
asigure continuitatea.
 
După declararea războiului, unica preocupare la Viena şi Budapesta a fost acea de a declara prin
procesul în legătură cu atentatul de la Sarajevo, vinovăţia Serbiei, adică să asimileze asasinatul
ducelui Franz-Ferdinand cu un complot organizat de către Serbia. Ancheta judiciara deschisă
imediat după atentat cât şi cercetările unui funcţionar al ministerului de externe au ajuns la aceleaşi
concluzii: lipsa absolută de dovezi pentru a fundamenta o atare acuzare. Cu toate acestea Berchtold,
căruia i se adăoga şi contele Tisza dădeau dispoziţii ministrului Bilinski ca primele declaraţii ale
autorităţilor din Bosnia şi Herţegovina, să fie infirmate sustinându-se sentinţa procesului terminat în
acele zile, căci altfel atacarea Serbiei, nu mai putea fi invocată ca motiv de declaratie de război, şi
deci punea sub semn de întrebare însăşi naşterea războiului mondial.
 
Prin urmare primul război mondial “a fost declanşat” conchide autorul nostru “de ferma voinţă a
conducătorilor Austro-Ungariei de a-şi mări imperiul sau poate să fie consecvenţa unei situaţii de
descompunere venită din interior?”
 
În acest sens arhiducele Rudolf, moştenitorul tronului, scria în 1883 din Praga unse se afla în
garnizoană: “La Viena, excrocherii, hoţii, înalte posturi ocupate de pleava societăţii, brutalităţi,
corupţie arbitrară, decadenţa Statului. Eu însumi observ toată situaţia cu un calm deosebit, curios să
văd de cât timp are nevoie un vechi şi solid edificiu, ca Austria, pentru a se clătina şi a se prăbuşi”.
 
“Dar”, încheie capitolul Pamfil Şeicaru “Împăratul Franz Iosef ocupat cu dosarele sale nu vedea
nimic. El nici nu bănuia că existau oameni având aspiraţiile lor, naţiuni asfixiate de politica de
opresiune, ale căror resentimente puteau să explodeze într’o zi. El rezolva conştiincios toate hârtiile
(documente) pentru ca mecanismul administrativ să nu se oprească”.
 
 
***
Dacă trecem peste capitolul România şi Tripla Alianţă (II), tratat încheiat cu puterile centrale în
1883, pe când din al treilea capitol “Basarabia, element permanent de ostilitate a Românilor contra
Rusiei” vom cita, în primul rând, caracterizarea făcută lui Ionel Brătianu: “Incontestabil Ionel
Brătianu a fost un mare om de stat, destinat să joace în istoria României rolul deţinut de Cavour în
cel al Italiei. Total contrar temperamentului român care-şi exprimă sentimentele spontan şi fără
ascunzişuri, Ionel Brătianu era reticent, păstra în relaţiile sale o amabilitate aristocratică fără nici o
nuanţă de intimitate şi avar în confidenţe. Acţiunile sale se asemănau mişcărilor unui cal de munte,
care nu înainta decât după ce-şi asigura soliditatea pietrei pe care urma să-şi sprijine centrul său de
greutate. Tip meditativ, avea repulsie faţă de publicitate; el se ferea să facă promisiuni inconsistente
şi detesta întreg bagajul demagogic. El proceda în deciziile ce trebuia să le ieie conform spiritului
cartezian. Odată însă decizia luată, el era de neclintit în execuţia sa, acceptând riscurile inerente
oricărei acţiuni. Decis să facă război Austro-Ungariei, el nu aştepta pentru a intra în acţiune decât
momentul de a reduce la minimum jocul imprevizibilului, căci el era conştient că angaja destinul
poporului roman a cărui miză era Statul creat cu atâtea sacrificii din partea generaţiilor de vizionari
romantici care au crezut în realizarea Daciei lui Traian.”
 
După ce aflăm din relatările intimului său colaborator I.G. Duca despre admiraţia lui Brătianu
pentru Cezar Borgia, în cele din urma ni se spune ca soluţia neutralităţii, pentru moment îi părea cea
mai oportună “se poate afirma că formula neutralităţii a elaborat-o cu luni înainte de atentatul de la
Sarajevo, Brătianu era perfect informat de toată maşinaţia lui Haezendorf la statul major şi asupra
diplomaţiei austro-ungare la Ballplatz.”
 
La Consiliul de Coroană convocat să voteze pentru neutralitate au participat din partea partidului
conservator, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman şi Nicolae Filipescu, partidul conservator-
democrat fiind reprezentat prin şeful său Take lonescu. Se poate susţine că în 1914 şi următorii, ţara
avea în fruntea sa conducători de prestigiu, ceea ce explică victoria finală, concretizată prin făurirea
României mari, visul Românilor incă de pe vremea lui Mihai-bravul.
 
În mod deosebit autorul ni-l prezinta pe şeful partidului conservator democrat: “Take Ionescu nu a
fost niciodată rusofil. El a publicat în 1900 un articol răsunător, intitulat “Duşmanul natural” în care
prezentase directivele permanente ale politicii ruse, fiindc, susţinea el, existenţa României ca stat e
ameninţată de expansiunea Rusiei în Balcani pentru a ajunge la Constantinopol şi la Marea Egee. În
acelaşi timp, Take Ionescu unul din cei mai serioşi cunoscători ai problemelor internaţionale,
urmărea şi el cu anxietate politica de maghiarizare a Budapestei. La fel ca Nicu Filipescu el judeca
mersul urgenţelor dar nu opta pentru sacrificarea Basarabiei. Mare orator, una din cele mai clare
inteligenţe ale politicii româneşti, de o intuiţie ce mergea până la profeţie, el dădea în discursul său
“Instinctul naţional” măţsura forţei de a vedea în viitor. Un alt articol “Cascada tronurilor” a fost
total ratificat de evenimente.”
 
Neutralitatea a fost proclamată aproape în unanimitate, justificată printre altele şi de neutralitatea
Italiei. La două luni după Consiliul de Coroană regele Carol I murise.
 
În perioada epocii neutralităţii (1914-1916, capitolul al patrulea) ataşamentul Românilor faţă de
Franţa, prezent încă de la începutul secolului al XIX-lea s’a accentuat în mod deosebit, la el
contribuind în mod esenţial şi atitudinea antiungurească a intelectualilor ardeleni.
 
Astfel, Aurel Popovici autorul cărţii “Statele Unite ale marii Austrii” (publicată în 1906 la Leipzig)
cu un deosebit răsunet în Austro-Ungaria, fiind condamnată pentru că a apărut în timpul celebrării
milenare a Ungariei. Refugiat în România, după ce a fost directorul jurnalului “Tânărul Român” (în
1900) din 1906, Aurel Popovici a condus revista de mare prestigiu Semănătorul.
 
După începerea războiului mulţi politicieni români căutau să găsească formula cea mai apropiată de
interesele României. Astfel o mare sciziune s’a produs în partidul conservator, Titu Maiorescu,
Marghiloman şi alţii erau pentru neutralitate pe când impetuosul N. Filipescu însoţit de M.
Cantacuzino şi Barbu Delavrancea erau pentru intrarea imediată în război contra Puterilor centrale.
Cei trei întărind partidul conservator-democrat, au pus bazele unei grupări numita “Acţiunea
naţională”, unde aveau loc întruniri care creau o atmosferă de nerăbdare şi febrăţ intervenţionistă
contra Austro-Ungariei.
 
De un prestigiu deosebit se bucura profesorul Nicolae Iorga, şeful partidului naţionalist-democrat,
între 1912 şi 1916, el a dominat tineretul universitar şi elementele naţionaliste ale intelectualităţii
româneşti.
 
Partizanii intrării României în război de partea puterilor centrale, se aflau adunaţi în jurul lui P.P.
Carp acesta considera pericolul rus mai mare decât politica de maghiarizare a Românilor din
Transilvania. Desigur P.P. Carp cunoştea bine opera lui Danilevsky “Rusia şi Europa” în care afirma
că Rusia nu aparţine Europei şi nici civilizaţiei germano-romane.
 
Dominat de convingerile sale, Carp susţinea intrarea în război alături de Germania, şi cu el mergeau
intelectualii obsedaţi de dependenţa jumătătii din Moldova de Rusia, adică Basarabia răpită în 1812.
Pentru a sublinia opiniile sale jurnalul unde publica P.P. Carp se numea “La Moldavie” director
fiind Virgil Arion, vechi preşedinte al Ligii Culturale constituită în 1892 cu ocazia procesului
Memorandum-ului.
 
O altă personalitate aflată de cealaltă parte a fost Constantin Stere, rectorul universităţii din Iaşi,
director al Vieţii româneşti, revistă de mare prestigiu, şi el implacabil adversar al Rusiei. De origine
basarabeană, Stere a tras concluziile revoluţiei din 1905, Rusia nu era în stare să mai susţină un
război de lungă durată şi oricând puteau să izbucnească forţe revoluţionare mai mari decât în 1905.
Stere reprezenta aripa stângă a partidului liberal, iar lui Brătianu îi convenea politic, atitudinea lui
anti-rusă.
 
Presa română era, în majoritate, pentru intervenţie. Ziarele Adevărul şi Dimineaţa susţineau
intervenţia imediată a ţării în război.
 
Dar serviciile germane reuşiseră să capteze o parte din presa românească, cumpărându-le, ca
Minerva şi Seara, altele erau direct subvenţionate de serviciul de propagandă german, cel mai
cunoscut fiind Ziua, condusă de scriitorul transilvănean, Ion Slavici, un anti-rus din convingere.
Considerat de opinia publică drept un renegat şi un trădător, împotriva lui, Octavian Goga a scris un
articol intitulat: “Un om e mort: Ion Slavici”. În câteva pagini de antologie poetul de la Răşinari
glorifică opera literară, evocând conţinutul de emotivitate transilvană a operelor sale, dar în acelaşi
timp personajele lui, într’un moment decisiv al destinului românesc, sunt acuzatorii lui făcându-l
renegat.
 
Dar pe Brătianu îl îngrijora politica rusă care a obţinut din partea Angliei şi Franţei dreptul de a
ataca Dardanelele şi a cuceri Constantinopolul. Dar cum atacul direct încă nu era posibil, ruşii
sperau că prin succesul de pe frontul occidental vor obţine ceea ce şi-au dorit de totdeauna. Drept
urmare, cum ocuparea oraşului le părea sigură de tot au început să plănuiască transformarea
moscheii St. Sofia în biserică ortodoxă, comentându-se - şi-au dus ample discutii -, crucea ce urma
să fie pusă pe cupola catedralei.
 
Privind harta după concesiile făcute de aliaţi, Rusiei, Marea Neagră apărea ca un lac rus.
Perspectiva luată, îi dădea dreptate lui Take Ionescu în ce priveşte Rusia ca inamicul natural al
României.
 
Iată o problemă viu dezbătută de istorici, şi să recunoaştem că pretenţiile ruseşti asupra
Dardanelelor şi Constantinopolului, acceptate de aliaţi, îi îngreuna misiunea lui Brătianu, de a
pregăti războiul împotriva Germaniei având Rusia drept aliat.
 
În luna Martie 1915, N. Filipescu considera public în broşura sa “Momentul Lemberg” că Brătianu
ar fi făcut o impardonabilă greşală neatacând Austro-Ungaria în momentul când ofensiva
generalului rus Brussilov ocupase Lembergul.
 
Să ne oprim puţin asupra acestui personaj, ne dă sfatul Pamfil Şeicaru. Sosit la Paris pentru a-şi face
studiile, defecţiunea lui Napoleon al treilea şi ocuparea Sedanului l-au stăpânit emotiv ca pe orice
bun francez. Din unele pasagii ale discursului ţinut de de Flers la moartea lui N. Filipescu, reese că
acest om îşi iubea în aceeaşi măsură - ca un nebun -şi ţara sa dar şi Franţa, nimic nu îl definea mai
bine decât propria-i mărturisire: “Eu am avut în viaţa mea mai puţine idei decât sentimente şi eu am
iubit mai mult decât am gândit.”
 
El iubea sau ura ori aceste două sentimente excludeau analiza corosivă a spiritului critic. Marele
orator avea şi momente de ură manifestate cu o violentă ce caracteriza de pildă portretul făcut
şefului partidului liberal, D. Sturza care putea fi descoperit în atlasul lui Lombroso printre cretinii
lipsiţi de simţ moral.
 
Cauza mâniei sale era provocată de un bănuit lese-patriotisme fiindcă cel atacat a avut indiscreţia să
spună că Take Ionescu subvenţionează o şcoală din Braşov şi anumite ziare ungureşti ar fi putut să
susţie că politicianul sprijină acţiunea de maghiarizare a Românilor.
 
Întradevăr Nicu Filipescu iubea sau ura mai mult decât ar fi gândit.
 
Discursul său în legătură cu momentul Lemberg era exact din punct de vedere al strategiei militare
dar el nu cunoştea lipsa de pregătire materială şi morală a Rusiei.
 
Generalul Denikin în cartea sa „Descompunerea armatei şi a puterii“ apărută în 1921, arăta că deja
în luna Oct. 1914 rezervele de muniţii ale armatei ruse, după un comunicat al cartierului general,
erau epuizate. În Aug. 1917, ministrul de razboi a fost judecat ca responsabil de catastrofa militară,
şi la prima vedere se punea întrebarea cum acest ignorant în problemele militare, a putut fi timp de
şase ani la putere şi chiar să-şi exercite activitatea sa criminală. S’a constatat atunci că încă din 1907
creditele au fost aprobate de instituţiile competente dar banii s’au oprit la comisia de apărare
naţională decât la administraţia militară. Aceste toate le declara fostul ministru de război,
Soukhomlinov, marea tragedie a armatei ruse cu retragerea din Galiţia se datora lipsei de cartuşe şi
obuze.
 
De altfel soldatul rus ca şi întreg poporul arăta o gravă lipsă de patriotism dublată de fatalismul
caracteristic spiritului slav.
 
Deci, când în primăvara lui 1915 Nicu Filipescu judeca pozitiv ocuparea Lembergului, greşea cum
bine se vede, de unde îndoiala criticii carteziene proprie gândirii lui Ionel Brătianu se cere a fi mult
mai apreciată decât entuziasmul sentimental manifestat de vajnicul orator, N. Filipescu.
 
Generalul Denikin se ocupă şi de Brussilov, eroul învingător de la Lemberg, îi face un portret deloc
măgulitor, stăpânit de angoasă şi tot timpul îşi închipuia că e urmărit de trupe inamice şi numai
slăbiciunile adversarilor nu au împiedicat producţiile imaginaţiei lui Brussilov să devie dureroase
realităţi. Dacă Românii ar fi intrat în acel moment în război poate lovitura ce ar fi primit-o luptând
alături de ruşi, nu ne-ar mai fi permis să ne refacem forţele atât de repede, cum s’a întâmplat în
1917.
 
Oricât marele patriot român nu vroia să accepte situaţia mizerabilă a armatei ruse, ea nu mai poate fi
pusă, astăzi, de nimenea la îndoială şi în acest mod între 1900 şi 1914, Rusia plătea scump ambiţiile
prea mari incompatibile cu resursele imperiului ţarist.
 
În ce priveşte participarea României la război, Sazonov, ministrul de afacerilor externe rus - în
prima fază urmat de faza Sturmer - considera că neutralitatea României asigura interesele Rusiei. În
ce priveşte pretenţiile teritoriale româneşti Rusia refuză să le satisfacă. Admiţând că Rusia îşi va
atinge scopurile privind Constantinopolul, între familia slavă a Balcanilor şi Rusia, România ar
deveni o piedică în calea ajungerii la ele. Politicianul rus nu uită să amintească ostilitatea Românilor
faţă de imperialismul rusesc.
 
Resentimentul Rusilor privind România, puţin estompat de Sazanov în “Anii fatali”, a fost
confirmat de contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti, în cartea sa “Confesiunile
unui bătrân diplomat”.
 
În drum spre România Saint-Aulaire se opreşte la Saint-Petersburg,
unde Maurice Paleologu ambasadorul Franţei îl informează asupra
punctului de vedere rusesc în legătură cu intrarea în război a României.
 
A doua zi la dejun îl întâlneşte pe Sazanov şi l-a impresionat - deşi a fost prevenit - ura şi dispreţul
cu care îi vorbea de Români. Amintindu-i că aliaţii în Martie 1915, au semnat declaraţia prin care
recunosc stăpânirea de către Ruşi a Dardanelelor şi Constantinopolului dar în acest caz devenea o
necesitate anexarea României, la sfârşitul războiului.
 
Sosit la Bucureşti Saint-Aulaire se întreţine cu Ionel Brătianu care-i vorbeşte de situaţia grea în
care-l pun, prin atitudinea lor, ruşii: “Cum voiţi dvoastră ca eu să mă oblig să intru în război pentru
a ajuta Rusia ca să cucerească Constantinopolul, ceea ce înseamnă a ne încercui, atunci când ne
tratează de inamici - sau cel puţin de suspecţi - încât ne retin până şi materialul de război pe care
Franţa ni-l trimite?”
 
Însfârşit, după lungi tergiversări datorită atitudinilor ruşilor, s’au fixat, într’o Convenţie militară,
următoarele condiţii: “Deschiderea ostilităţilor de români va fi precedată cu o săptămânăţ, de o
ofensivă franceză pornind din Salonic (Grecia); Rusia se angajează să continue ofensivele pe tot
frontul şi va trimite trupe în Dobrogea pentru apărarea contra bulgarilor. România va trebui să
primească trei sute tone de material de război pe lună.”
 
Aliaţii garantează integritatea teritorială a României acordându-i carte albă pentru a anexa
Transilvania, Bucovina şi Banatul. România se angajează să declare război Austro-Ungariei şi a o
ataca cu toate forţele sale.
 
Tratatul de alianţă şi Convenţia militară au fost semnate la 17 Aug.
1916, termenul de execuţie şi declararea războiului va avea loc până cel târziu la 28 Aug. 1916.
 
Şi contele Saint-Aulaire recunoştea mai târziu cu amărăciune: “Toate aceste clauze, înafara celor
impuse ca obligaţii românilor, au fost violate”.
 
Reacţia ruşilor a fost curioasă, după ce au fost împotriva ca România să intre în război, acuma şi-au
însuşit condiţiile cuprinse în Convenţia militară, probabil din cauză că Sazonov a fost înlocuit cu
Sturmer iar politica noului guvern era influenţată de pacea separată cu Germania, susţinută şi de
ţarină.
 
În drum spre România generalul Berthelot, în fruntea unei misiuni militare franceze se opreşte şi în
Rusia unde la Saint-Petersburg a fost primit în audienţă de tar, de şeful guvernului rus şi de
generalul Alexeiev, şeful de stat major, general al armatei. Preşedintele Consiliului, Sturmer nu
căuta să-şi ascundă defetismul cu un ton de trădare şi de pace separată. Cât priveşte pe generalul
Alexeiev i-a vorbit în treacăt de români că ei ar trebui să se apere nu în Carpaţi ci pe Siret, Valahia
se va evacua iar Moldova se va apăra, ca şi vârf al Rusiei meridionale. Saint-Aulaire vede în aceste
recomendaţii primul indice referitor la existenţa unui plan secret de împărţire a României, negociat
în plin război între statele majore rus şi cel german. Cu ocazia preluării puterii de bolşevici în Oct.
1917, s’au publicat primele documente privind arhivele ruseşti în relaţiile internaţionale. Luându-se
în vedere şi mărturiile gen Denikin, apare ca real rolul jucat de călugărul Rasputin în politica rusă,
datorită influenţei asupra familiei ţarului, în primul rând a reginei, deoarece îi liniştea durerile
ţareviciului suferind de hemofilie.
 
Rasputin fiind adeptul păcii separate cu nemţii, a înrâurit nefast politica Rusiei ţariste ajungând să-şi
promoveze oamenii, astfel îl sprijină pe Sturmer să fie numit ministru de externe, ca apoi să-i ia
locul de prim-ministru lui Goremkine. La acesta din urmă, deşi omul lui Rasputin, i s’a evocat
vârsta prea înaintată, deşi a contribuit la înăbuşirea revoluţiei din 1905 şi s’a împotrivit reformelor
propuse de Stolypine. De fapt, Sturmer, cum nu s’a evidenţiat în funcţiile ocupate anterior, era un
simplu executant fără discernământ. Împărăteasa se arăta convinsă că Sturmer era cel mai potrivit,
odată ce el a fost ales de “amicul” fidel care se ruga pentru familia imperială, desigur e vorba de
Rasputin.
 
Denikin relatează următoarea întâmplare: plimbându-se cu Alexeiev într’o gradină, ţarina încercă
să-l convingă pe general că atitudinea lui faţă de Rasputin e nedreaptă, acesta fiind un sfânt, astfel
că ar trebui să-l lase să viziteze marele cartier pentru a binecuvânta armata. Fiindca Alexeiev nu a
fost de acord cu apariţia călugărului la cartierul general, a trebuit să-şî dea demisia. Ţarul
reacţionase ca de-obiceiu, când i se raporta ceva împotriva lui Rasputin, se uita la interlocutor cu o
privire impenetrabilă şi raspundea sec: “Eu îl stiu”, nici un cuvânt mai mult.
 
Rasputin şi partizanii săi au ajuns să-l influenţaue pe ţar să-l demită pe marele duce Nicolae din
funcţia sa de şef al armatei şi să se mute el la Moghilov. Nicolae al doilea nu admitea idee unei păci
separate şi nici trădarea aliaţilor.
 
Dar cea mai surprinzătoare apariţie este cea a generalului Soukhomlinov, ca ministru de război, tot
ca şi creatură a lui Rasputin. Cunoscându-se incompetenţa sa, însfârşit a fost dusă la lumină
scrisoarea prin care el răspundea francezilor că Rusia nu avea nevoie de nimica, fiind amplu
echipată pentru un război de lungă durată şi asta în vreme ce soldaţii ruşi pe frontul polonez
trebuiau să se predea din cauză că nu aveau muniţii de luptă.
 
Deci, Soukhomlinov e înlocuit cu Polianov, un liberal, adversarul lui Rasputin, dar după numai un
an a fost înlăturat de la putere.
 
Iată situaţia politică a Rusiei între anii 1914 şi 1916, când fiecare şef de guvern era omul de
încredere al lui Rasputin, care sub protecţia puternică a împărătesei era partizanul păcii separate.
 
În ontinuare Pamfil Şeicaru citează mărturia lui Constantin Diamandy, ministrul României la
Petersburg, cel ce a semnat în numele României în Dec. 1915 acordul secret cu Rusia, Marea
Britanie şi Franţa prin care România se obliga să intre în război alături de aliaţi împotriva puterilor
centrale, în luna August 1916, cu toate avantajele teritoriale consimţite României, după victoria
comună.
 
Astfel, Diamandy relatează despre o vizită total nepotrivită pe care i-a făcut-o primul ministru
Goremkine, dându-i sfatul că e spre binele României să nu intre în război. Cauzele ţin de poltica
internă rusă, un străin nu le-ar putea înţelege. Dacă acelaşi Goremkine i-a rugat pe japonezi să
întârzie trimiterea armamentului comandat şi plătit de ruşi, asta însemna, nu era greu de înţeles, că
ruşii se aflau în pragul încheierii armistiţiului cu puterile centrale.
 
Poate din această cauză Goremkine a fost înlocuit, Sturmer căuta să satisfacă sensibilitatea naţională
a ruşilor. Socoteala era următoarea: cum România ca intra în război iar Rusia va capitula, la
conferinţa de pace se va face următoarea propunere de împărţire: Austria va anexa Valahia, Rusia
Moldova şi Dobrogea Bulgarii până la oraşul Mangalia, desigur în caz că Germania va câştiga
războiul.
 
În tot acest timp lui Brătianu înştiinţat de Diamandy, în legătură cu situaţia din Rusia, nu îi era prea
uşor să ieie o decizie. Dar totuşi necunoscând prea bine influenţa lui Rasputin, nu-i venea să creadă
că ţarul Nicolae al doilea va trăda pe aliaţi, ceea ce era adevărat doar după arestarea lui a fost
posibilă încheierea păcii separate.
 
Pamfil Şeicaru scrie că ţarul Rusiei, poate nu-şi iubea decât propriul fiu, de unde vom pricepe din ce
cauză nu putea să-l alunge de la curtea sa pe cel ce avea o influenţă atât de binefăcătoare asupra
ţareviciului căci nimeni până acuma, oricâte rele au pus pe seama călugărului, nu au negat efectul
calmant ce-l avea asupra bolnavului, din clipa în care intra în camera lui. Se ştie, hemoragiile
intraarticulare, de care suferea fiul ţarului erau tare dureroase ori Rasputin fie prin hipnoză sau
datorită unui mijloc terapeutic cunoscut de el în Siberia îndepărtată, indiferent de acest aspect, îl
liniştea acolo unde medicii se arătau neputincioşi. Protecţia împărătesei arătată călugărului aparţinea
unei mame disperate, ea a ajuns să-l considere pe Rasputin un sfânt, şi ţarul ca tată nu putea să nu
fie mai îngăduitor cu un om care-i aducea alinarea fiului său, mai ales că a putut să se convingă de
nenumărate ori că Rasputin în relaţia sa cu ţareviciul nu era un impostor ci efectul său sedativ era o
realitate incontestabilă.
 
Din această cauză, ţarul Nicolae al II socotit o fire slabă cu înclinări mistice, a arătat o îngăduinţă de
neiertat lui Rasputin, nu s’a împotrivit măsurilor luate de ţarină sub influenţa sa, pe unele le-a urmat
chiar el, dar sigur la una nu a renunţat, aceea de a încheia pacea separată trădându-i pe aliaţi,
credem că din această cauză nu mai după ce nu a mai existat influenţa lui la conducerea Rusiei,
actul a putut fi realizat.
 
Se ştie că nemţii supăraţi că pacea separată cu Rusia se tot amâna sine die, pentru a obţine acest
armistiţiu, generalul Ludendorff l-a trimis pe Lenin în Rusia, cu promisiunea acestuia de a încheia
pacea separată, imediat. A fost o mare miopie din partea nemţilor, au judecat doar până la lungul
nasului lor, nu-i interesa viitorul Europei, urmărită de spectrul comunismului internaţional. De
altfel, într’un moment crucial al războiului civil din Rusia, navele engleze au refuzat să-i ajute pe
albi, astfel că s’au grăbit să părăsească portul Petersburgului pe cale de a deveni Leningrad.
Judecata englezilor era şi ea strâmbă: le era mai teamă de o Rusie puternică, democrată decât de una
bolşevică, retrasă pentru mult timp între graniţele ţării lor. Pe una din navele trădătoare se afla
Winston Churchill, pe atunci colonel în marina engleză.
 
Revenind la frontul francez se ştie că el se afla într’o situaţie foarte
grea, din care putea oricum să se simtă mai uşurat de atacurile germane, dacă România va deschide
al doilea front obligând pe nemţi să-şi concentreze o parte din armată acolo, aşa cum s’a şi
întâmplat.
 
Intrând în război guvernul român accepta riscul unei păci separate a Rusiei, iminentă cum o
demonstra haosul politic şi social în care se afla orânduirea ţaristă. Din toate punctele de vedere,
soarta României rămânea legată de cea a Franţei, nu mai că ea era amestecată într’o bătălie dusă
pe viaţă şi moarte, fiindu-ne foarte depărtată, geografic. Totuşi, mai mult ca oricând, Brătianu,
spiritiual, se apropiase de tinerii studenţi din 1848 şi mai târziu, ascultătorii exaltaţi ai lui Jules
Michelet şi Edgar Quinet, convingerea tuturor era că numai prin concursul Franţei se va putea
realiza, Dacia Traiană, eliberată, în sfârşit de sub ocupaţia maghiară.
 
Caracterizând noua deşteptare a României, Nicu Filipescu îi spunea, atunci, lui de Flers: “Sper că în
toate aceste evenimente, ţara mea va fi demnă de trecutul ei, de Istoria sa, de aliaţii săi. Dacă ea are
câteva clipe de ezitare şi incertitudine nu vă grăbiţi de a o blama. Iartaţi-o, căci în ciuda defectelor
pe care ea poate să le aibe şi, ale erorilor pe care l-ea putut comite, România are, cel puţin acest
merit: ea adoră Franţa.”
 
Şi mai jos: “Nemţii s’au ocupat mult de noi, în timp ce voi ne-aţi cam neglijat puţin ... Ei au ajutat
cu capitalurile şi metodele lor explorările noastre petrolifere şi comerţul nostru de cereale. Ei ne-au
făcut să câştigăm sume mari de argint. N’a servit la nimic ... E ţara voastră care ne-a rămas, amanta
inimii!”
 
Ori în politică marele ziarist consideră că sensibilitatea pe care au arătat-o politicienii români
Franţei, nu ar fi trebuit să joace nicun rol, rostul ei într-o acţiune e total nejustificat, atâta timp cât
nu poate să slujească unor interese, bine stabilite, şi fără legatură cu angajamentul nostru
sentimental. De pildă în 1939, România a acceptat garanţiile Franţei şi Angliei, care în acea vreme
nu mai valorau, mare lucru. Tot pe atunci Gr. Gafencu a fost primit în audienţă de Hitler, ca ministru
de externe român, iar convorbirea respectivă a fost publicată de el în cartea: „Ultimele zile ale
Europei”. Din ea aflăm că Hitler era gata să ne deie garanţiile germane cu condiţia ca Românii să nu
participe alături de Uniunea Sovietică la planul guvernanţilor de la Londra, care ameninţă existenţa
Reich-ului său, încercuindu-l.
 
Am dezbătut pe larg această problemă dar acum se poate constata cât de greu se poate plăti o
politică sentimentală, odată ce am acceptat în 1939-1940 garanţiile franceze lipsite de orice valoare,
din cauză că Franţa este amanta inimii noastre şi am refuzat garanţiile nemţilor, faţă de care ar fi
trebuit să ne lege interesele. Ţării oricât nu eram în raport sentimental cu ei.
 
Cu această ocazie să ne amintim de Principele lui Machiavelli în care omul politic urmându-şi
propriile interese, nu rar poate să fi lipsit de cele mai elementare scrupule, scopul scuzându-i cele
mai murdare mijloace.
 
În 1916 România nu a putut avea o orientare diferită de cea a Franţei. Se căuta împlinirea
complexului sentimental cu cel mai interesat calcul, socotit sub acţiunea celui mai rece intelect.
 
Decizia din August 1916, avea şi un caracter emotiv, determinat de politica de maghiarizare a
Budapestei, după dictonul că Ungaria va deveni maghiară sau nu va fi deloc. La 5 Decembrie 1966,
subliniază autorul nostru, deci la 48 de ani după unirea Transilvaniei cu România, Kadar, şeful
partidului comunist ungar, cere revizuirea tratatului de la Trianon, fiind convins că rusii îl vor
susţine, ca în 1940 pe Horty, Hitler.
 
Credem însă că în August 1916, România condusă de Ionel Brătianu nu a luat o simplă hotărâre
sentimentală, confirmându-l pe N. Filipescu, marele patriot, ci timp de 2 ani a avut răgazul suficient
să analizeze lucrurile în aşa fel încât până la urmă îndoiala carteziană să fie învinsă de toate
argumentările nobilei raţiuni.
 
 
De altfel acest aspect l-a subliniat şi Pamfil Şeicaru, numindu-l pe
Ionel Brătianu, un mare om de stat, Cavourul României.
 
Orientarea spre Franţa în primul război mondial a fost cea justă, raţiunea s’a armonizat cu reacţia
sentimentală şi cu factorul emotiv de unde realizarea României Mari în graniţele ei fireşti, dela
Nistru până la Tisa. De altfel întreaga activitatea a lui P. Şeicaru demonstrează o unică voinţă şi
energie pusă în slujba raţiunii care scrie cu inima dar numai în acest complex de o unitate perfectă, a
cugetării adevărului.
 
Tragedia României din aprilie 1939 a constituit-o dominarea simplă unilaterală a complexului
sentimental, acestuia motivarea raţiunii politice a fost ca inexistentă.
 
Adică avem siguranţa că dacă am fi avut parte de un Ionel Brătianu la cârma ţării în 1939, el nu ar fi
procedat ca şi Carol al doilea, de altfel orice paralelă între cei doi jigneşte memoria lui Ionel
Brătianu, cel ce după ultima escapadă amoroasă a lui Carol, l-a convins pe Ferdinand să-i întoarcă
spatele pentru totdeauna, retrăgându-i dreptul de a mai fi prinţ moştenitor al României. Deci dacă ar
fi trăit Ionel Brătianu, Carol nu s’ar fi întors în ţară aşa cum a făcut-o şi astfel nu ar fi putut târâ
România în prăpastia pe care i-a deschis-o.
 
Cred că aceste lămuriri ar avea asentimentul maestrulului nostru, politicianul pentru a avea o justă
atitudine trebuie să fie om în posesia celor trei facultăţi ale conştiinţei sale căci întrebuinţarea
raţiunii fără sentiment şi voinţă este una goală, lipsită de omenie, cum i s’a întâmplat lui Hitler,
devenit ca dictator sclavul unei ideologii bazată pe o raţiune lipsită de cuprins, telul ei, în ultimă
analiză, fiind crima.
 
După ce trecem de capitolul (5) “Românii şi Maghiarii” şi de (6) “În loc de federaţi: Dualismul” ne
vom opri la capitolul al şaptelea: 14 August 1916: România declară război Austro-Ungariei”.
 
Desigur decizia nu era uşor de luat mai ales că printr’o experienţă seculară exista o temeinica teamă
faţă de Rusia. În 1912 cu ocazia aniversării a o sută de ani de la răpirea Basarabiei ministrul
Instrucţiei publice ruse, Leo Casso, a publicat o lucrare comemorativă “Rusia la Dunare” unde
descrie politica de expansiune imperialistă rusă, în Balcani până la marea Egee. Singurul obstacol în
calea ruşilor, era poporul neslav român. (De-aici se poate deduce că Mihai Roller trimis dela
Moscova de Stalin, declarând originea slavă a poporului român, nu urmărea o simplă problemă
istorico-filologică ci căuta să ne pregătească asimilarea în masa mare a popoarelor slave, de unde nu
e greu să admitem că se urmărea sovietizarea viitoare a României. Ori, fiindcă asta lovea în
interesele conducătorilor comunişti, din întâmplare şi ale poporului român, a urmat o rezistenţă
fermă contra fenomenului de asimilare rusească, se contesta, în acelaşi timp şi teoria lui Roller.
Însfârşit respectivul falsificator a căzut de la putere dar din păcate s’au păstrat modificările
ortografice introduse de misitul moscovit (scoaterea apostrofului) deci încăodată putem vorbi de
lenea proverbială a intelectualului român, obişnuit să se mulţumească cu ceea ce cade de la masa
stăpânilor lui, păstrându-le ca pe un mit marile erori săvârşite, cum este în acest caz mutilarea
limbii, române de cultul căreia se pare că nimeni nu are grijă, în România, de astăzi.
 
Deci chiar din 1912 se consolidase în mintea unor politicieni ideea că românii vor trebui să lupte
alături de nemţi împotriva Antantei unde se află şi Rusia.
 
Mai mult, regele Carol I rămase credincios Germaniei, deci Puterilor Centrale, conform înţelegerii
din 1883, era aliatul monarhiei habsburgice şi Germaniei.
 
Astfel, în 1911 dăduse o audienţă ziaristului Steed, cu o durată de trei ore, în care regele român îşi
expusese, fără nicio reticenţă ideile germanofile, publicate în Times, după moartea sa, de acelaşi
Steed, în Sept. 1914.
 
A doua mărturie aparţine celebrului A. Tardieu, despe acesta prinţul Bülow spunea că sunt şase
puteri în Europa, a şaptea este Monsieur Tardieu. Audienţa a avut loc în primăvara anului 1914 şi
fiindcă viitorul Preşedinte al Consiliului de miniştri francez, susţinea, în caz de război, Germania va
ieşi învinsă, observă nervozitarea crispată a bătrânului Hohenzollern strângând în mod dureros cu
mâinile marginea mesei care-i despărţea.
 
Într’o audienţă din 1911, acordată de rege lui Gh. Moroianu unul din animatorii Memorandumului,
Carol îi declară că România trebuie să-şi regleze conturile cu Rusia, pe când ulterior după
terminarea războiului, Germania va interveni asupra Austriei punând problema Transilvaniei. Lucru,
bine subliniat de P. Şeicaru, iluzoriu, odată ce Germania nu s’a interesat de problema Transilvaniei
şi a maghiarizării popoarelor, în primul rând a românilor. Din contră, tocmai în problemele
respective Germania, a dat mână liberă de acţiune Austro-Ungariei. La urma urmelor persecuţiile
din partea ungurilor se bazau pe forţa politică şi militară a Germaniei.
 
Regele Carol acceptase neutralitatea Ţării pe care el o considera provizorie, nu va trebui să fie
păstrată până la sfârşitul războiului, atâta era de convins de victoria Germaniei.
 
Astfel că moartea regelui în vara anului 1914 a fost un bine pentru politica lui Brătianu, care-şi
câştiga libertatea de acţiune, scăpând de un balast nemaipomenit de greu.
 
Desigur sub presiunea venită din exterior şi cu atât mai mult din interior, Brătianu declară război
Austro-Ungariei. În aceeaşi zi (14 August 1916) N. Filipescu publică în Epoca un articol, rezumând
starea de spirit a României: noi luptăm cu ură contra ungurilor, cu indiferenţă faţă de austrieci şi cu
regret împotriva Germaniei.
 
În 14 August 1916, menţionează P. Şeicaru, armata română se găsea în inferioritate, mai ales în ce
priveşte muniţia; Ţara n’avea industrie de armament şi ea era până în 1914 procurată de Germania
şi Austria conform tratatului din 1883. Deci, din momentul intrării în război aprovizionarea armatei
române depindea de aliaţi, în acest sens se îndreptau negocierile lui Brătianu, dar cum armamentul
venea pe calea Rusiei, aceasta din rea credinţă, sechestra materialul şi în cel mai fericit caz, ceva
mai ajungea şi la destinaţie, adica în posesia românilor.
 
Între 15 Iulie până în 2 Februarie s’au dus lupte crâncene pe frontul francez pentru cucerirea
forturilor Verdun, Douaumont, Vaux când se înfruntau trupele aproape continu, de la obraz la obraz,
tranşeele arătau în bună parte şterse, astfel că răniţii, sub bombardamentele ce nu încetau, aveau
puţine şanse să fie transportaţi în spatele frontului. La faţa locului, prezenţa marilor monumente
adăpostind oasele celor căzuţi la datorie, poartă şi azi mărturia necruţătoarelor atacuri survenite de-o
parte şi de alţa, cu o îneverşunare rar întâlnită. In aceeaşi zi, se putea întâmpla ca de mai multe ori
acelaşi fort să fie cedat şi recucerit fie de francezi fie de germani, situaţia forţelor aruncate în luptă
era, vizibil, de egalitate.
 
Tocmai fiindcă pe frontul francez bătăliile se ţineau lant, intrarea României în război ducea la o
slăbire a inamicului, nemţii fiind ocupaţi cu frontul deschis în Carpaţi, ceea ce va degreva întrucâtva
pe francezi, mai mult contribuia la prelungirea războiului pe care generalul german Ludendorff o
privea cu multă îngrijorare, precizând: “Dacă războiul se va prelungi, înfrângerea va fi inevitabila.”
 
În vara anului 1916 când România intrase în război, armata rusă se afla de mult în derută, fiind mai
mult atentă la rezultatele încheierii păcii de către Sturmer (prim ministru şi ministru de externe rus)
cu von Yagow din partea nemţilor.
 
Desigur, războiul din Manciuria şi revoluţia din 1905 n’au dat răgaz suficient ca armata rusă să se
refacă, mai ales datorită corupţiei clasei conducătoare, care precum am văzut şi-au trimis soldaţii pe
front înarmaţi doar pentru un interval de patru luni. Am constatat efectul ei dezastruos când,
demoralizată, începând din 1915, armata ţaristă se retrăgea de pe poziţiile cucerite, curentul
încheierii păcii separate cu puterile centrale, era întărit de ţarină, prin prezenţa lui Rasputin la curtea
imperială. Acest călugăr avea puterea de a calma durerile ţareviciului, suferind de hemofilie, de
unde împărăteasa în continuare îl considera drept un sfânt.
 
România intrase în război tocmai când voinţa Rusiei de a numai continua lupta era în toi şi asta
urma să fie fatală armatei noastre.
 
Pe frontul nordic armata română străpunse Carpaţii intrând în Transilvania în unsprezece puncte.
Înarmaţi cu o tactică de învăluire originală şi cu o stare psihică mai mult decât bună, ocupaseră, la
29 August 1916 Braşovul, iar pe valea Jiului, la 19 August, Petroşanii. Pe linia Cerna-Jiu românii
plecând de la Orşova se aflau înaintea Sibiului şi au atins la nord Miercurea Ciucului. A doua
armată română trebuia să înainteze pe cursul mijlociu al Mureşului, pe linia Aiud-Tg. Mureş,
obiectivul principal fiind ajungerea în Munţii Apuseni, vatra Moţilor, urmaşii dacilor. În aripa de
nord a armatei române, era a 9-a armată rusă care venind pe linia Cârlibaba-Dorna, trebuia să cadă
în spatele armatei austro-ungare dar s’a limitat la o acţiune slabă, impresionând prin inactivitatea ei.
 
Pentru a rezista în Dobrogea atacurilor germano-bulgaro-turceşti, Brătianu a cerut Rusiei o
armată de 200.000 de oameni dar ei au ripostat trimiţând câteva unităţi fiind convinşi că bulgarii nu-
i vor ataca. De unde participarea ruşilor la marele atac duşman dirijat de Mackenzen a fost una
slabă, retrăgându-se la primul atac şi refuzând să răspundă la ofensiva adversarilor.
 
Desigur de vină erau şi negocierile de pace duse de Sturmer şi Yagow dar pe lângă asta
imperialismul rusesc nu putea să sprijine un stat independent şi puternic. Din toate punctele de
vedere înfrângerea României era o necesitate.
 
Dar aşa cum scrie Saint-Aulaire, din păcate înainte cu o săptămână de intrarea României în război,
trupele generalului Sarrail trebuiau să sosească din Salonic dar din cine ştie ce motive nu s’au urnit
din loc, nici după ce-au primit ordine de sus, în următoarele zile. Prin ajutorul francez, românii ar fi
atacat pe bulgari şi astfel nu s’ar fi putut organiza lovitura de la Turtucaia. Şi dacă mai punem la
socoteală inactivitatea armatei ruse care dădea concursul armatelor duşmane să lichideze pe români,
avem cauzele majore ale înfrângerii, neuitând nici insuficienta echipare şi pregătire de război a
soldaţilor români.
 
Poporul îi făcuse generalului lipsit de cuvânt, haz de necaz, un cântec: Oh, Sarrail, Oh, Sarrail,/ Noi
ne batem/ Şi tu te odihneşti./
 
După dezastrul de la Turtucaia, la câteva zile, moare Nicolae Filipescu. Robert de Flers ne descrie
ultima lor întâlnire: “ Era a doua zi după dezastrul de la Turtucaia. El era întins pe un chaise-longue,
plasat transversal la piciorul patului său, îmbrăcat într’o cămaşă largă de dormit, care întredeschisă
lăsa să se vadă gâtul muşchiulos şi înclinat de luptător obosit. Avusese în cursul nopţii o lungă
sincopă. Abia respirând îmi vorbea cu o deosebită încetineală. - “Am fost foarte neliniştit astă-
noapte”, îmi spuse el. „Da, totuşi acuma dimineaţa, vă merge mai bine.” “- Dar nu de mine e
vorba şi adăogă foarte încet -, (confidenţial): Turtucaia.”
 
În timpul convorbirii, Filipescu îşi lăsase biata mână cu venele umflate, pe o hartă a României
deschisă pe genunchii săi. Ades o mângâia ca pentru a o linişti şi a-i da din nou putere. După câteva
momente degetele lui crispate rătăceau pe frontierele ei, ca pentru a reduce la maxim riscurile
datorate situaţiei României.
 
Mâna lui rămase desfăcută pe patul său până la ultima lui suflare şi când el încetă să mai trăiască,
mâna sa deja rece se odihnea incă pe ea. Era harta ţării sale. Un luptător pentru Transilvania cădea
doborât de catastrofa militară de la Turtucaia”.
 
Nu putem adăoga decât că în acest mod moare un erou al Patriei, cum sigur a fost Nicu Filipescu.
 
Contele de Saint-Aulaire a lăsat mărturia unei întrevederi cu Ion Brătianu, avută loc în acele zile de
mare tristeţe şi doliu naţional. După ce-l asigură că-l preţuieşte pentru tot ce face în interesul
României ca ministru al Franţei la Bucureşti, în continuare cu o violenţă ce nu o credea posibilă la
acest om, îi mărturiseşte că a aşteptat Rusia să-l trădeze dar nu membrii Antantei şi în deosebi,
Franţa. Totul se petrece ca şi când României i s’a rezervat rolul calului picadorului care urmează să
fie eventrat cu răceală, pentru a zdrobi rezistenţa taurului. Şi mai adaogă, cu dreptate, că a fost
informat că Anglia a fost ostilă expediţiei lui Sarrail de la Salonic spre România.
 
Regele Ferdinand a intervenit direct pe lângă ţarul Nicolae, având în vedere situaţia gravă din
Dobrogea, îi cerea ajutorul real la care de altfel s’a angajat. Intervenţia ţarului s’a lovit de opoziţia
generalului rus Alexeiev, după el situaţia de pe frontul din Galiţia e atât de grea încât nu poate
trimite soldaţi în Dobrogea, românii să se mulţumească cu trupele şi talentul comandantului
Zaioncikovschi şi se înţelege şi pe armata proprie. În virtutea acastor idei, de totală părăsire a
României de către aliaţii lor ruşi, va fi redactat şi răspunsul ţarului Nicolae, al doilea trimis regelui
Ferdinand.
 
Pentru a lua măsuri în privinţa frontului de sud condus de români împotriva nemţilor şi aliaţilor lor,
generalul Iliescu şeful marelui Cartier General, după ce s’a sfătuit cu generalii săi a acceptat
propunerea generalului Averescu să se renunţe la frontul de nord şi să se reorganizaze o acţiune
decisivă în sud. În acest mod în 19 Septembrie ofensiva pe frontul de nord a fost definitiv oprită.
Operaţia militară propusă de gen. Averescu s’a numit manevra de la Flămânda.
 
Planul era ingenios, şi, era de părere autorul nostru, cu toată ploaia torenţială care a inundat sectorul
de trecere, ar fi reuşit dacă armata a 9-a germană n’ar fi pornit ofensiva în Transilvania încât
comandanţii au dirijat într’acolo diviziile necesare pentru efectuarea operaţiei “Flămânda”.
 
Oricum, deşi învinşi, forţele inamice nu au slăbit voinţa de luptă a soldaţilor români, şi bineînţeles
nu s’au lăsat influenţaţi de anarhia ce stăpânea în rândurile ruşilor.
 
Să reţinem cele scrise de contele de Saint-Aulaire, participant cu multă tristeţe la tragedia poporului
român, abandonat: “România, cu toate teribilile încercări pe care i le-a adus întârzierea pe timp de
doi ani a ofensivei noastre la Salonic, nu ne rămâne mai puţin credincioasă. Poporul român este un
adevărat gentleman colectiv. Când eu spun popor, nu exclud guvernul şi înaltele clase. Dacă a fi
gentleman, este chestiune de onoare şi mai ales de a-şi ţine promisiunea-si chiar mai mult decât
promisiunea sa-guvernul român este un supergentleman, căci exact în August 1916 a venit la
întâlnire, ţinându-şi mai mult decât promisiunea, cu toate că a rămas singur, după defecţiunea
aliaţilor săi. El aparţine nobleţei înalte dacă nobleţea constă a avea mai mult datorii decât drepturi.”
 
În concluzie, în Dobrogea, ruşii au format un corp expediţionar foarte slab, atât din punctul de
vedere al numărului cât şi al valorii combative. Cea mai activă a fost divizia sârbă, luptând cu
pasiune împotriva bulgarilor.
 
Generalul rus Zaioncikovschi dându-şi seama că i s’a dat formal conducerea unui corp expediţionar
în Dobrogea, sub a cărui mască s’ar putea urzi cine ştie ce secret şi-a dat demisia: “Eu înţeleg foarte
bine”, scrie el lui Alexeiev, şeful statului major rus “eforturile voastre de a mă trimite cu o anume
trupă în România, dar convingerea mea este că un corp de armată ca cel pe care l-am comandat va
pune într’o postură tare urâtă, Rusia.” Generalul Alexeiev refuză demisia şi-atunci Zaioncikovschi
trimite ţarului o telegramă cu un text care pune în adevărata lumină colaborarea rusă: “Am impresia
că al 18-lea corp şi eu însumi, suntem “oase” aruncate României pentru a o determina să se alinieze
alături de Antantă. Aşadar să facem o cruce pe aceste oase şi să ştergem acest corp din rândurile
armatei ruse.”
 
ACESTA E ADEVĂRUL! scrie Pamfil Şeicaru, enunţat de un înalt comandant al armatei ruse,
explicând colaborarea în contra timp a generalului rus pentru a compromite campania din
Dobrogea.
 
În continuare, trupele româneşti ale celei de a noua divizii a rezistat eroic pe linia Cerna-Vodă-
Constanţa dar prin presiunea forţelor bulgare şi nemţesti a abandonat poziţia.
 
Retragerea s’a făcut spre Delta Dunarii, iar în retragere soldaţii ruşi
se transformaseră în bande devastatoare, incendiind şi tâlhărind satele Dobrogei. Când au ajuns prin
Brăila şi deltă la Odesa, apărată de comandamentul rus, bineînţeles Zaioncikovschi a fost înlocuit
cu generalul Zaharov. Ca dovadă a moralului scăzut al trupelor ruseşti autorul redă următorul ordin
de zi semnat de general, nr. 1 din 17/30 Oct. 1916, în numele “Comandamentului armatei dunărene:
“Ordon ca fuga ruşinoasă să înceteze imediat. Noi suntem trimişi aici să ne batem, dacă nu şi pentru
a învinge şi nu pentru a constata care fuge cel mai repede. Eu am luat măsuri ca mitralierele şi
artileria să tragă asupra fugarilor. Şefii care nu-şi vor face datoria, fără deosebire de grad şi de
situaţie vor fi trimişi la Curtea marţială. Soldaţii nu trebuie să urmeze mişcarea strategică a ţăranilor
care pleacă împreună cu avutul lor. Maiestatea sa ne-a trimis aici să învingem şi nu pentru a
economisi sângele nostru, sau cel al inamicului. Tot înainte! Dumnezeu nu e cu fricoşii şi lasii.”
 
Ordinul oglindeşte capacitatea necombativă a trupelor ruse la sfârşitul lui Octombrie 1916.
 
Obiectivul, imediat după cucerirea Dobrogei, al lui Mackensen, era
capitala României, în acest sens organiza trecerea Dunării.
 
Capitolul al VIII-lea:
Luptele pentru apărarea Carpaţilor
 
În Octombrie 1916, frontul românesc a devenit punctul central, esenţial al războiului european.
După pierderile suferite în Dobrogea, generalul Falkenhayn, comandantul armatei a noua germană,
îşi propusese să forţeze trecătorile Carpaţilor, astfel să faciliteze trecerea Dunării de către
Mackensen. Misiunea sa era limitată la Carpaţii de sud, pe când arhiducele Carol de Habsburg
comanda trupele austro-ungare care trebuiau să atace Carpaţii Moldovei şi să intre în valea
Siretului, trecând prin valea Trotuşului şi prin Tg. Ocna.
 
Armata germană n’a putut repurta succesul scontat deoarece li se
opunea de către români o rezistenţă dârză, însuşi corpul zis alpin,
german respins din munţi nu se putea menţine în defileul Oltului.
 
Cu această ocazie Pamfil Şeicaru scrie, că armata română făcând parte înainte din Tripla alianţă era
pregătită să lupte împotriva Rusiei deci nu poseda deloc forţe alpine, în 1916 nu aveau nici o baterie
de artilerie de munte. Şi totuşi în regiunile de munte, românii au dat dovadă că stăpânesc instrucţia
specială a războiului în munţi, moştenire milenară a unui popor care a trebuit să se apere
retrăgându-se în munţi, în decursul zbuciumatei sale istorii.
 
Acest adevăr i-a inspirat poetului Aron Cotruş minunata poezie Ai noştri sunt aceşti munţi,
publicată în volumul Mâine, 1928.
Cităm un fragment:
 
Ai noştri sunt aceşti munţi
pietroşi, mănoşi, cărunţi
căci noi ne-am căţărat pe ei spre cer,
noi le-am deschis adâncurile de aur şi de fier
şi-am suferit prin ei pe ploi şi ger ...
 
şi să zăbovim mai mult asupra versurilor, închinându-ne Celor ce nu mai sânt:
 
care dintre neamurile vechi şi noi
are îngropaţi în sânul lui atâţi eroi?
a cui doină de veacuri aici plânge?
cin’l-a apărat mai dârz de-al năvălirilor puhoi
şi l-a adăpat de-atâtea mii şi milioane de ori,
 cu sânge
si sudori
ca noi?!
 
Falkenhayn îşi fixase ca obiectiv traversarea Carpaţilor la sud de Sibiu. În memoriile sale generalul
neamţ recunoştea eroismul unităţilor române şi rezistenţa lor la atacurile duşmane. Puterile centrale
aveau ca scop ocuparea României pentru ca să-şi asigure aprovizionarea, în primul rând a armatelor
cu produse agricole şi petrolifere, necesare pentru continuarea luptei.
 
De altfel şi Ludendorff într’ale sale Memorii arată că pentru a supravieţui în război, nemţii trebuie
să câştige în România.
 
Marele nostru ziarist, după mai bine de şaizeci de ani nu poate să înţeleagă pasivitatea aliaţilor şi
faptul că în loc de a lupta alături de români, al căror eroism şi elan i-ar fi ajutat să susţie războiul, i-
a lăsat să se bată singuri în Transilvania, cu forţele germano-austriece-ungare şi în Dobrogea cu
trupele germane, (bulgare şi turceşti. Şi-apoi cum nu şi-au dat seama că nemţii prin ocuparea
României îşi asigurau spaţiul de alimentare a războiului şi astfel sa-şi continue lupta, cum nu ar mai
fi putut.
 
Răspunsul vine ca de la sine: există o filozofie a războiului, chiar o logică a lui care analizată
ulterior va apare de neînţeles dar e dictată de imperativul unui moment decisiv, declarat vital în
anumite împrejurări ale războiului. E de presupus că pe frontul apusean situaţia francezilor devenise
atât de critică încât exista o singură posibilitate de a fi salvată şi acea impunea intrarea României în
război cu deschiderea unui nou front antigerman. Toate celelalte posibilităţi şi avantajii ale
inamicului nu mai intrau în discuţie. La fel au procedat şi nemţii când interesele războiului prim
mondial le-au impus-o. Ludendorff, după ce şi-a dat seama că ruşii nu vor face pace până ţarul nu e
de acord să-şi trădeze aliaţii, l-a trimis pe Lenin în Rusia deoarece el promisese să încheie
armistiţiul cu Germania, aşteptat incă din 1915. Ceea ce-l interesa pe Ludendorff era războiul, pe
care trebuia să-l câştige şi nimic mai mult. Cu toată pasivitatea ruşilor, ei ţineau o parte din armata
germană în loc, ieşirea Rusiei din război le permitea să-şi concentreze toate forţele împotriva,
duşmanului principal, Franţa.
 
Pentru a înfrunta în Carpaţi armatele duşmane, unităţile române s’au retras pe linia veche a
frontierei. Armata II-a română şi armatele de nord păstrau linia Oituz-Buzău, pe când patru corpuri
de armată trimise de Alexeiev, ocupaseră sectorul Fălticeni-Piatra Neamţ întărind flancul stâng al
armatei lui Letchinschi din Bucovina.
 
Armatele noastre conduse de gen. Istrate, atacă pe cele austro-ungare, în valea Uzului şi le respinge
cauzându-le mari pierderi. Totuşi îşi vor încerca şocurile în valea Oituzului unde generalul Eremia
Grigorescu conducea trupele române. Luptele au durat 12 zile, fără întrerupere. Comandamentul
austro-ungar a primit întărituri germane, încât se poate deduce efectul produs de a doua
contraofensivă a gen. E. Grigorescu în 23 şi 26 Octombrie.
 
Generalul Falkenhayn, considerând trecerea prin pasul Oituz ca definitiv irealizabilă, el însuşi cu
armata sa după victoria de la Braşov a încercat în zadar să treacă printr’un defileu al Valahiei, pe cel
mai scurt drum spre Bucureşti.
 
Odată cucerită înălţimea Branului, Falkenhayn se considera stapân pe situaţie dar unităile româneşti
s’au organizat rapid, astfel că respingând atacurile germane şi-au păstrat puternic poziţia, pe
înălţimea Mateiaş (cota 1241 m). Respectiva rezistenţă l-a determinat pe Falkenhayn să se retragă.
 
În urma unor atare rezultate generalul neamţ s’a hotărât să renunţe la cel mai scurt drum spre
Bucureşti şi pentru a trece a ales spaţiul dintre valea Oltului şi Jiului. Apărarea defileului Oltului a
fost încredinţată generalului Praporgescu, elev al şcolii din Saumur, soldat de elită, care însa
încurând, el şi statul său major au fost ucişi de un obuz inamic. Urmaşul său, nu atât de înzestrat ca
el, reuşeşte să oprească înaintarea nemţilor pe Olt, dar numai după ce au pătruns adânc în teritoriu
român. La 23 Oct. un atac al unei unităţi române îi loveste pe nemţi şi îl obligă pe Falkenhayn să se
deplaseze pe defileul Jiului, după sfatul şi al lui Ludendorff. Ca să înainteze în acest sector,
comandamentul german pentru a preveni intervenţia unor întărituri româneşti atacă sectorul Orşova
fără pregătire de-artilerie cu deosebită violenţă, încât atacul reuşi din plin. Nemţii capturaseră un
detaşament de infanterie şi două baterii. Înaintarea fusese uşurată de forma de relief care nu
permitea niciun punct de sprijin trupelor române. La 26 Oct. primele coloane nemţeşti se găseau la
câţiva kilometri de Târgu-Jiu.
 
Fiindcă gen. Culcer propuse abandonarea Olteniei, este înlocuit cu generarul Dragalina,
comandantul diviziei Cerna. Detasamentul Dejoianu format din patru batalioane, un escadron şi
două baterii, sosea în 36 ore de marş forţat, de la Cerna la Jiu.
 
Avangarda diviziei bavareze primise ordinul să ocupe Tg. Jiul, oraş fără apărare. Ajunşi la podul de
pe Jiu miliţieni, funcţionari, poliţişti, localnici ca şi femei, înarmaţi cu arme găsite în depozitele
militare, organizaseră o apărare a podului şi digului de peste râu. Ei opriseră în loc pe bavarezi până
veniseră trupele româneşti regulate şi au capturat coloanele inamice. Românii au obţinut un mare
succes strategic, forţând pe nemţi să se retragă spre nord. Retragerea nemţilor a fost făcută cu
dificultate, armele şi multe vehicole aruncate în prăpăstii. Românii făcuseră vreo 2000 de prizonieri
şi au capturat o cantitate importantă de artilerie. Poiana, vecină satului Raşoviţa era plină de sute de
cadavre, urmare a înlănţuirii a două voinţe inflexibile: cea a trupelor germano-austro-ungare vroind,
să pătrundă adânc în direcţia Craiova, şi cea a trupelor române respingând invadatorii.
 
Marele ziarist aparţinând detaşamentului Dejoianu venit de la Cerna a luat parte la bătălia de la
Raşoviţa-Ursatei şi muntele Lesk. El a trăit acele zile de tragică tensiune pe care le lăsau spaţiile
bătăliilor presărate cu morţi şi răniţi. Desigur victoria era incontestabilă, dar toţi de la ofiţeri la
soldaţi, ştiau că încurând inamicul va prelua ofensiva şi în atare momente încă aveau încredere că
ajutorul aliaţilor va veni, mai ales că generalul francez Sarrail începuse ofensiva la Monastir.
 
Cauza românească şi-a găsit un alt apărător în generalul Berthelot şi misiunea franceză, pe care o
conducea, compusă din 1200 combatanţi, dintre care 400 de ofiţeri. Generalul Berthelot cunoştea
bine sentimentele ruşilor faţă de români, le reproduce în amintirile sale contele de Saint-Aulaire.
Printre altele, era înconştiinţat că există un plan secret de a împărţi România, în plin război, între
statele majore rus şi german.
 
Cum România nu putea conta pe venirea lui Sarrail şi nici atât pe cel rusesc, ea continua lupta,
reînnoind în fiecare zi speranţa că avalanşa trupelor vrăjmaşe va putea fi oprită. Ca printr’o minune
moralul soldaţilor era intact, credeau în victoria finală.
 
Totuşi armatele germane înaintau, Craiova fu cucerită, Mackensen trecuse Dunărea, astfel că
pregătea lupta pentru Bucureşti. Cu toate intervenţiile generalului Berthelot şi a lui Ionel Brătianu
răspunsul lui Gurko, înlocuitorul lui Alexeiev, era definitor: „Nici un om, nicio armă.”
 
Retragerea se făcea pe linia, râul Argeş - lacul Greaca, Argeş, Neajlov, pe şoseaua Bucureşti-
Alexandria şi în regiunea Titu-Găieşti. Comandamentul rus refuză categoric şi prin gen. Alexeiev să
trimită trupe ruseşti pentru apărarea Bucureştilor.
 
În “Drama română” (Paris, 1932) colonelul, pe-atunci, Petain, arată cum în momentul atacului
decisiv german, gen. Prezan cere ruşilor care, însfârşit au venit pentru a face un simplu act de
prezenţă, să atace la vest spre a obliga pe bulgari să părăsească linia de pe Neajlov, susţinută apoi
singuri de nemţi, dar gen. rus. Rasvoi refuză acest minim ajutor. Toate argumentele generalilor
Prezan şi Berthelot au fost inutile. Întrebându-l pe Rasvoi dacă vrea să joace rolul lui Grouchy la
Waterloo, generalul rus răspunde că nu se află acolo să discute asupra uni caz istoric. Această scenă
e descrisă, întocmai, în cartea colonelului Petain.
 
Atunci când gen. Iancovescu a încercat din nou să-i convingă pe ruşi, să atace Comana, pentru a tăia
retragerea bulgarilor, Rasvoi i-a răspuns: “Nu am primit ordin.”
 
La urma urmelor prezenţa armatei ruse era acea de spectatoare. Ea aştepta rezultatul bătăliei
sperând în aneantizarea armatei române. De altfel, fenomenul rus e descris chiar de nemţi, după
cum îl notează în memoriile sale, generalul Ludendorff, scriind următoarele despre bătălia de la
Argeş: “Se pot înţelege motivele care i-au împins pe ruşi să-i lase să se bată pe români, pe care ei i-
au abandonat în fiecare bătălie.”
 
Şi e locul să arătăm că cel ce-a făcut parte din detaşamentul Dejoianu, parcurgând distanţa de la
Cerna la Jiu în pas de mars forţat a trăit momentele victoriei de mare elevaţie de pe Jiu, urmată de
retragerea în etape de la Tătăreni, Filiaşi, Balş, pe Olt şi pe Argeş. În toată această retragere n’a
asistat, niciun moment, la scăderea moralului trupei. După bătălia pentru Bucureşti marele ziarist a
simţit că un resort e spart, manifestându-se prin maniera de a ţine capul: “Fiecare ofiţer sau soldat se
retrăgea în el însuşi şi liniştea, ritmată de cadenţa paşilor reflecta drama interioară a
fiecăruia. Rareori se putea auzi: “Ruşii ne-au trădat, ei ne-au vândut nemţilor ...” “Dar cuvântul,
‘tradare’ ţâşnea ca expresia unei meditaţii prelungite, în legătură cu pasivitatea armatei ruse.”
 
Falkenhayn în memoriile sale scrie despre rezistenţa românilor în luptele de pe Neajlov şi Argş, în
felul urmator: “Eu nu credeam posibil că fără ajutorul important al ruşilor, românii vor fi capabili să
reziste la vest de Bucureşti şi în regiunea Capitalei. Eu am crezut deci că inamicul îşi va continua
retragerea” dar de fapt, adaugă autorul, era vorba de aceeaşi armată care a respins în Octombrie
1916 trupele germano-austro-ungare în încercarea lor de a trece Carpaăţii.”
 
Mai departe, P. Şeicaru este de părere că marele Cartier general a avut dreptate când a adoptat
planul lui Berthelot, de a apăra Bucureştiul. În cartea sa “Războiul pentru întregirea neamului”
generalul Iliescu laudă eroismul armatei române, “soldaţii mai puţin înarmaţi şi echipaţi decât
inamicul, s’au luptat vajnic şi eroic pentru a împiedica trupele puterilor centrale de a ocupa
Capitala.”
 
P. Şeicaru împărtăşeşte şi el părerea că armata română nu putea abandona fără luptă capitala,
regiunea petroliferă, şi mare parte din
Muntenia: “Politic şi din punct de vedere al moralităţii naţiunii nu se putea abandona capitala fără
un ultim efort disperat.”
 
Reţinem şi rândurile finale scrise de P. Şeicaru la acest capitol şi va trebui să admitem că ele vin din
partea unui participant la acest război din care şi-a câştigat unele sfinte convingeri ce l-au însoţit,
de-atunci, o viaţă întreagă şi au constituit temelia statornică a destinului său: “Dacă ades abdicaţia
poate să fie utilă, temporar, renunţările unei naţiuni nu sunt întotdeauna istoric, valabile. România
şi-a îndeplinit toate obligaţiile faţă de aliaţi. Aceasta este din punct de vedere politic, esenţialul.
Moralmente, România învinsă în prima fază a campaniei, luptând singură, a sfârşit prin a se
reînălţa. Cimitirele Istoriei sunt umplute de popoare care având oroarea riscurilor, au preferat
laşitatea şi abandonurile.”
 
Vom aminti acum că tripticul statuar brâncuşian de la Tg.-Jiu aflat lângă podul de peste Jiu, a fost
numit Recunoştinţa, se înţelege că a fost închinat eroilor căzuţi în bătălia de pe Jiu din 1916, când o
mână de cetăţeni români, înarmaţi sumar, au ţinut pe loc armata bavareză până la venirea trupelor
regulate care i-a învins definitiv.
 
Masa tăcerii ar fi locul de întâlnire cu nemuritorii eroi ai Patriei adunaţi în jurul unei mese la o altă
Cină de taină a neamului, scaunele goale accentuiază profunzimea unui altar în care icoanele au o
fiinţă ce depăşeşte materia adică tăcerile definesc tot ceea ce posedă o continuă prezenţa interioară.
 
De-aici drumul ne duce la Poarta Sărutului, poartă a iubirii care ţine şi dincolo de moarte, de unde
îmbrăţişarea cunoaşte durata nunţii veşnice, duhovniceşti, chemare spirituală a îngerului din cer,
cunoscută şi sub nimbul tainei mioritice.
 
Mai pe urmă, paşii ni se opresc în umbrele luminate ale Coloanei fără de sfârşit, simbolizând
treptele ridicate de fiecare generaţie, prin ele sentimentul Recunoştiinţei devine tot mai aproape de
cer, adică prin trecerea timpului e tot mai vie, fără de stingere, cum sunt toate tăriile cerului.
 
Acestui memorial de la Tg.-Jiu nu-i lipseşte, în decorul din jur, o Biserică strămoşească, ea,
cucernica va sfinţi periplul urmat, de noi, în acelaşi timp poate să-l înalţe pe om, ca şi când n’ar fi
îndeplinit decât ritualul, inimii din purificările unei Rugăciuni, Magnificat (prima rugăciune
compusă lui Dumnezeu de Fecioara Maria).
 
Tot în evenimentele de la Tg.-Jiu se cade să amintim că şi-a pierdut viaţa ca eroină, Ecaterina
Teodoroiu.
 
În acele zile de unică încleştare, autorul cărţii noastre avusese ocazia să stea de vorbă cu doi ofiţeri
din misiunea franceză asistând la bătălia de pe Neajlov considerau că s’ar fi putut ajunge la victorie
dar aceasta a fost împiedicată de pasivitatea trupelor ruseşti. Revolta lor se traducea prin expresii ca
trădători abjecţi, lichele fără să poată califica atitudinea ruşilor. Întrebarea obsedantă revenea mereu:
“Pentru ce?” La un moment dat unul din ofiţeri adaogă: “Teribil ce va urăsc ruşii”. Ofiţerul francez
nu cunoştea istoria poporului român dar a ghicit totul prin atitudinea ruşilor în bătălia de la Neajlov.
Cap. IX: Primăvara şi vara anului 1917
 
Retragerea în Moldova a fost din toate punctele de vedere o mare nenorocire. În primul rând
autorităţile de ocupaţie germană au rechiziţionat întreaga producţie alimentară a ţării, populaţia
fiind obligată să plătească o contribuţie de război de 750 de mii de milioane.
 
În acelaşi timp acţiunile aliaţilor noştri ruăşi, nu se deosebeau de cele ale inamicului, ba mai mult
nu respectau decât buna lor voinţă individuală sau colectivă. La fiecare pas se puteau descoperi
lovituri discrete sau ascunse ale Rusiei, al cărui scop era să ducă la distrugerea României ca stat.
Materialul de război trimis de francezi şi englezi era confiscat, doar o parte mică ajungea la
destinaţie. O comisie franceză şi engleză trimisă să cerceteze situaţia, a descoperit bună parte din
armamentul destinat României tocmai în Caucaz.
 
Practic, în Moldova războiul a încetat dar s’a instalat o iarnă grea, termometrul coborând la minus
20 de grade şi mai târziu până la 40 grade minus, un frig cu adevărat siberian. În oraşe lipseau
lemnele, situaţia agravată de ruşi care alungau populaţia şi se instalau ei confortabil în casele lor sau
pentru a se încălzi ardeau gardurile grădinilor şi curţilor.
 
Contele de Saint-Aulaire a descris purtarea ruşilor: “Aliatul său, Rusia, era mult mai brutală decât
inamicul, în Moldova, pe care o recuperară. Înfăşuraţi în blănurile lor, instalaţi în cele mai bune
locuinţe din care vânau locuitorii şi cărora le-au confiscat combustibilul, ruşii râdeau de frigul
devenit mult mai crud pentru nenumăratii români în zdrenţe, fără cămin sau înghesuiţi în cămine
fără foc. Dimineaţa ducându-mă la biroul meu, treceam pe lângă lăzi largi de gunoaie care aruncau
afară cadavrele nefericiţilor morţi de frig, pe trotuare. Adesea printre ele se distingea câte un
cadavru dublu, al unei mame la piept cu un copil nou-născut. Lipsiţi de adăpost, în fiecare zi un nou
val de trecători furnizau pe-aceleaşi trotuare, noi epave umane, care în ziua următoare deveneau alt
contingent de cadavre pentru a fi înmormântat, ca în ajun, într’o groapă comună. Cultul morţilor
atât de viu în România se reduce la o operaţie a serviciului de gunoaie. Pe lângă foametea generală,
tifosul exantematic făcea ravagii în armată şi populaţia civilă dând mai multe victime ca cele de pe
front.”
 
Tot contele de Saint-Aulaire se apleacă asupra suferinţelor poporului român şi consideră că natura
primăverii atât de îndrăgită de români, prin lumânările puse la căpătâiul celor morţi sau a
muribunzilor, te face să te gândeşti la un sanctuar tulburat de strigăte de durere.
 
Desigur ruşii s’au instalat în Moldova cu gândul de a o primi în dar la pacea separată ce urma să o
încheie cu nemţii. În acest sens le convenea ca populaţia băştinaşă să se rărească, urmând s’o
colonizeze ei, aşa cum au făcut-o cu românii basarabeni pe care în bună parte i-au deportat în
Siberia.
 
Pamfil Şeicaru: Indiferent de regim, politica moscovită a Rusiei reprezintă o continuă expansiune
imperialistă în Europa şi Asia.
 
Cu toată această situaţie disperată, conducătorii militari şi politici ai României împreună cu gen.
Berthelot şi ofiţerii misiunii franceze, au început să pună bazele unei armate puternice cu 5000 de
combatanţi. În Ianuarie 1917 resping propunerea gen. rus Zakarov ca unităile să fie mutate în Rusia,
cei interesaţi au declarat că mai bine mor de foame pe pământ românesc decât să se îngraşe în
Rusia.
 
Nenumăraţii morţi, de frig, foame sau tifos exantematic în timpul retragerii din Moldova anului
1917, cât şi cei căzuţi în munţi şi la Tg. Jiu apărând trecătorile Carpaţilor şi mai departe înaintarea
inamicului spre Capitală, la fel soldaţii ce şi-au lăsat viaţa tânără cucerind Ardealul, ne dau sublima
senzaţie că îi purtăm în noi sau alteori îi dibuim sub paşii noştri ce îi ating cu multă evlavie, astfel
ne definim dragostea pentru Patrie şi pământul său în care hodinesc priveghindu-ne toţi aceşti
martori ai trecutului nostru istoric.
 
Minunatul sentiment ni-l descrie acelaşi uriaş al poeziei româneşti,
Aron Cotruş, în poezia Moşteniri publicată în acelaşi volum din 1928, Mâine:
 
Subt fiecare petec de pamânt ce-l calc pe-aci
cu pasul tânăr, iute, nebun,
îşi doarme somnul de veci vrein străbun
în luptă ori trudă răpus ...
din orbul lor apus,
ca din adânci şi neclintite temelii
mi se înalţă, caldă, îndrăzneaţă
fiecare nouă dimineaţă ...
 
Rădăcinile care te ţin legat de ei şi pământul lor, te ridică, te purifică, te face să fi tu însuţi, în tot
largul unicelor tale trăiri:
 
Pe-aci mă simt liber, ca la mine acasă:
Ardealul îşi deschide pe a tăriei masă
inima fără pereche
ca pe o rară, ruptă, sângerată cronica, străveche ...
 
Negoiul cu nemărginirea şi cu piscurile lui
parcă mi-a crescut la căpătui ...
Mureşul ce leneş apa galbenă şi-o poartă
parcă mi-ar fi curs, o veşnicie, pe la poartă.
 
Acest leagăn, izvor nesecat al veşniciei neamului românesc, îţi dă mereu noi puteri să te refaci ori
de câte ori ai căzut în luptă, atâta timp cât românii pot să-şi rostească, scris pe inimă, cuvântul
“Ardealule”, ei nu îşi vor pierde speranţa ca vor putea privi, senini, în spre Româniile albe de
mâine, cum s’a întâmplat în Moldova anului 1917, când în mijlocul atâtor suferinţi, năzuinţa lor
spre bine a izbucnit ca un gheizăr al luminii, mai sus tot mai sus, pe pârtiile însângerate, până la
drumurile pure ale cerului, exprimate concret şi simplu “mai bine mor de foame pe pământ
românesc decât să se îngraşe în Rusia”:
 
 O, câtă neîntreruptă sângerare pentru tine
Ardealule, în lupta asta de mai bine! ...
dar nu mă plâng în lupta-ţi dreaptă, mută, surdă
Inima-mi flămândă de primejdii – sângeră şi zburdă ...
 
şi poate, într’o zi putea-va şti oricine
pe şesurile muntereşti, pe plaiuri carpatine
că’n a lui Horia ţară
jelania-i de ocară
şi plânsul e-o ruşine!
 
De unde se vede că marea poezie cotruşiană duce în ea partea cea mai nobilă şi sfântă a inimii
neamului românesc.
 
În tot acest timp evenimentele se precipită în Rusia; ţarul Nicolae al doilea demisionează în Martie
1917, iar gen. neamţ Ludendorff îl trimite în Aprilie pe Lenin, aflat în Elveţia, în Rusia, cu scopul
de a încheia pacea promisă de liderul comunist, la care Sturmer n’a putut ajunge. Miopia militarului
Ludendorff, mânat doar de cerinţele momentului, nu mai e nevoie să fie, comentată.
 
Din Aprilie 1917 sovietele îşi întăresc poziţiile, iar în schimb guvernul provizoriu îşi pierdea
popularitatea. În ce ne priveşte de-acum, anarhia cuprinse definitiv armata rusă deşi Kerenski şi
mulţi ofiţeri erau de părere că războiul trebuia continuat. De-aici încrucişarea trupelor plecate pe
front cu grosul soldaţilor, care vagabondau liberi, îndreptându-se în cele din urmă spre interiorul
ţării. Victoriile înregistrate de ruşi oricât l-au entuziasmat pe Kerenski n’au avut niciun efect asupra
mersului războiului, pe frontul românesc practic soldaţii ruşi nu numai că refuzau, ca până acuma,
să lupte, dar părăseau frontul în masă, (românii trebuind să înfrunte singuri pe nemţi, aceştia
conduşi de generalii Hindenburg şi Mackensen intenţionau să străpungă frontul românesc din sudul
Moldovei.)
 
Au existat generali ruşi, printre ei şi Denikin, care în memoriile lor au lăudat pe soldaţii români
neinfluenţaţi de revoluţie pe care o dispreţuiau fiindcă venea de la ruşi. Iată ce scria în memoriile
sale acest excelent militar: “Am ajuns să cunosc bine trupele româneşti formate din excelenţi
soldaţi.”
 
Aşteptând pe nemţi, armata românească complet refăcută, de data aceasta mai bine înarmată ca
nemţii, astepta momentul victoriei, cu eliberarea teritoriilor ocupate. Împărţită în două, armata întâia
condusă de gen. Cristescu, ocupa malul stâng al Siretului, la est cu Tecuciul, avea o lungime de 40
km. A doua armată era condusă de gen. Averescu şi ocupa regiunea Vrancea, la nord de Focşani,
frontul avea o lungime de 35 km.
 
În zorii zilei de 11 Iulie trupele gen. Averescu, încep ofensiva, iar în zorii zilei următoare inamicul e
forţat să se retragă, refăcându-şi poziţiile. Într’un sector s’a realizat o breşă de 20 de km, iar prinţul
Iosif raporta că în urma unui atac disperat artileria i-a fost decimată şi infanteria a suferit grele
pierderi.
 
În ziua de 24 Iulie divizia 218 germană a fost învinsa de armata a doua, în grabnica ei retragere au
lăsat în mâinile românilor 1500 de
prizonieri şi 50 de tunuri. Comandamentul român constată retragerea generală a inamicului. Nemţii
s’au retras spre Soveja în munţii Vrancei, spre Rucăreni, Măgriteşti, Dragoslavele, Rachitisul.
 
Participant la această bătălie cu adevăr  istorică, Pamfil Şeicaru ne
dă următoarea descriere: “Când am intrat cu campania mea de mitraliere - pe care eu o comandam -
(căci regimentul 17 Mehedinţi făcea parte din divizia întâia) - o bătrână privea pe fereastră. Văzând
cum trec soldaţi înzestraţi cu căşti şi uniforme albastre, ea începu să plângă şi o
auzeam lamentându-se: “Bieţii noştri soldaţi, au murit cu toţii, sărmanii de ei ... Acum au venit
francezii să ne salveze.” Dar ca la un semn soldaţii începură să cânte, strigând bătrânei: “Nu,
bunică, soldaţii ţării noastre nu sunt morţi. Cei pe care-i vezi nu sunt francezi, ci noi românii.”
Cântam cu atâta bucurie încât bătrâna ţărancă îşi făcuse semnul crucii şi îi vedeam buzele
mişcându-se: ea murmura, probabil, o rugăciune.”
 
 În seara de 1 August bătălia de la Mărăşti a luat sfârşit, cu o strălucită victorie. Frontul inamic a
fost rupt pe o lungime de 35 km. şi într’o adâncime de 20 Km. S’au făcut mulţi prizonieri şi
capturat un imens material de război. Românii au ajuns la Putna în faţa muntelui Macradet. Nemţii
au renunţat la ofensiva proectată pe Siretul inferior (în regiunea Fundeni-Nămoloasa), şi pentru a
face faţă altor atacuri şi-au deplasat mai multe divizii spre Focşani.
 
Din păcate, victoria de la Mărăşti n’a putut fi exploatată din punct de vedere strategic din cauza
defecţiunii armatei ruse în Galiţia şi Bucovina de nord unde nemţii îi forţară să se retragă şi astfel
era ameninţată aripa de nord a frontului românesc. În consecinţă, armata română a fost obligată să
nu mai continue operaţiile şi să se oprească, întărindu-şi poziţiile cucerite fără să mai înainteze cum
s’ar fi impus în alte împrejurări. Tot mai mult românii începeau să sufere din cauza descompunerii
armatei ruse.
 
După câteva mici victorii ruseşti, nemţii le-au dat replica, aproape că n’veau cu cine să se bată.
După ce soldaţii au cerut să discute planul de apărare împreună, a doua zi cei mai mulţi refuzauri să
execute ordinele ofiţerilor şi regimente întregi părăseau tranşeiele, fără să aştepte apropierea
inamicului.
 
În zadar, unii comandanţi s’au hotărât să-i împuşte pe dezertori, măsura nu a avut niciun efect.
 
A şaptea şi a opta armată rusă s’a retras abandonând fără luptă Tarnopol ceea ce obligase pe
comisarii armatelor Savinkov şi Filokenko, să raporteze telegrafic guvernului provizoriu: “Nu e de
ales; pedeapsa cu moartea pentru trădători, pentru cei ce refuză să-şi sacrifice viaţa pentru Patrie.”
În acelaşi timp generalul Cherbatchev declara că forţele ruseşti din România, pe care el ar fi trebuit
să le comande; nu mai existau. Însuşi generalul Denikin mărturisea: “De mai multe ori diviziile
ruseşti au refuzat să asculte ordinele şi şi-au părăsit poziţiile în momentul luptei. În timp ce situaţia
generală pe frontul României era mai bună ca pe toate celelalte fronturi.”
 
Se poate imagina situaţia descompunerii armatei ruse, dacă Denikin, marele general rus, considera
situaţia excelentă a frontului românesc în timp ce diviziile ruse fugeau la prima lovitură de tun.
 
În acest sens Mackensen, cunoscând lipsa de combativitate a soldatului rus, recomanda şefilor
forţelor germane:” Evitaţi pe români, trageţi în ruşi.”
 
Aceasta era situaţia armatelor înaintea bătăliilor de la Mărăşeşti şi Oituz, pe când nemţii erau
preocupaţi să străpungă frontul românesc din sudul Moldovei.
 
Înainte de a trece la capitolul următor aşi dori să discut problema combativităţii rusului în general ca
soldat, indiferent de grad. Desigur, în primul război mondial se pot invoca influenţele revoluţionare
reprezentate de sovietele conduse de Lenin.
 
Totuşi, va trebui să recunoaştem că ţara era divizată, de unde victoria bolşevicilor a survenit după
un război civil de lungă durată, şi balanţa s’a înclinat nu atât de convingător în favoarea roşilor dar
cu puţin noroc putea să dea sorţi de izbândă, albilor.
 
Adică vreau să spun că voinţa de a părăsi războiul în 1917 prea a fost aproape unanimă ca să nu
considerăm atitudinea respectivă ca specifică sufletului rus. Ar fi destul să amintim trei războaie din
istoria poporului rus. Primul este cel dus contra lui Napoleon în care comandantul suprem al armatei
ruse, Kutuzov, şi-a aliat natura aspră a Rusiei, el adoptând tactica retragerii a lăsat ca trupele
franceze să fie măcinate de frigul Rusiei când intervenţiile lui oricâţ de strălucite nu depăşeau limita
unui război de guerilă. Aşa s’a desfăşurat marea victorie rusească asupra lui Napoleon. De-atunci,
pe rând, ruşii n’au mai câştigat un război decisiv, dacă nu vom lua în considerare victoriile, mai
mult diplomatice asupra deja putredului, imperiu otoman.
 
În războiul din 1877, dus împotriva turcilor, ruşii au trebuit să ceară ajutorul României pentru a ieşi
cu faţa curată, iar noi ne-am dobândit independenţa naţională cu această ocazie. Să ne reamintim că
în faţa lui Darius, vechii Sciţi nu i s’au arătat dar l-au ameninţat, ca şi Kutuzov pe Napoleon, cu
inospitalitatea naturii, ceea ce l-a determinat să părăsească sălbateca stepă, mediul natural al
poporului rus.
 
E un mare paradox, dar asta nu înseamnă să-l negăm, că unul din cele mai imperialiste popoare este
de fapt un laş în război, dă cel mai des bir cu fugiţii. Problema s’ar cere aprofundată deoarece ar
putea fi vorba de o divergenţă între crezurile imuabile ale aceleaşi elite păstrate fidel de-lungul
generaţiilor şi modul de a gândi şi a simţi ale maselor largi populare. Aşa ne explicăm idealul
continu al lui Lev Tolstoi, marele scriitor rus, de a-şi lepăda rangurile nobiliare şi să trăiască o viaţă
simplă alături de ţăranul mujic, rus. Figura ţăranului Platon Karataev din Război şi pace poate fi
considerată ca scrisă cu pana muiată în cernelurile inimii.
 
La noi, la români, există o continuitate armonică între modul de a fi, creator al ţăranului şi cel zis
cult.
 
Dar pe noi acuma ne interesează un alt aspect. Stalin în anii lui 50' a publicat o carte despre
“Războiul de apărare al Patriei” în care lăuda eroismul poporului rus. Lucrarea a fost, câţiva ani mai
târziu, scoasă din circulaţie, fiindcă dictatorul roşu depăşise măsura şi scrisese negru pe alb, că
numai cu ajutorul anglo-american au putut ruşii să câştige războiul împotriva “criminalilor” fascişti.
Declaraţiile respective i-au părut lui Stalin prea sincere deci antipolitice, dar pe noi ne interesează
că şi cu acest prilej declarând poporul rus drept eroic şi-a mascat o altă crimă săvârşită împotriva
lui.
 
Să-mi relatez trăirea nu lipsită de importanţa ei. După 23 August ţara noastră fiind invadată de
hoardele comuniste, mamă-mea fiind învăţătoare, atât locuinţa cât şi şcoala ne-au fost rechiziţionate
de trupe ruseşti. Noi am fost masaţi într’o cameră, în total patru persoane pe lângă mine şi mama,
erau bona cu fiul ei. În tot acest rău ne părea bine că erau trupe de elită numite pe atunci GPU,
după cum mi-am dat seama se ocupau cu supravegherea de aproape a trupelor. Şi fiindcă pe lângă
camera respectivă aveam şi o bucătarie ne-am trezit pe capul nostru şi cu soldatul rus Mişa, un fel
de bucătar al ofiţerilor ce ne-au ocupat locuinţa. Tânărul soldat era un tip vesel, sociabil astfel că ne-
am obişnuit repede cu prezenţa sa. Eu mi-l consideram un bun prieten deşi când l-am întrebat de
Dostoievschi nu prea ştia că a existat vreodată. Curând mi-am dat seama că între ei exista o egalitate
fără cusur, soldat şi ofiţer, mai ales la beţie erau o apă şi pământ, numai că fiecare se îmbăta pe
legea lui. Şi dacă trecea o seară fără bairam, a doua, sigur cheful se desfăşura până la totala
anesteziere când de obicei cădeau în tranşă schimbându-li-se, cel mai frecvent personalitatea,
transformată în fiară. Fac o paranteză, la 12 Sep. 1944 ungurii intrând în Arad, eu cu mama am
plecat spre Radna-Lipova, unde am ajuns după o noapte grea în a doua localitate, şi dupa o zi am
putut pleca cu trenul la Deva la verişoara, mamei, Nina. Trebuie să amintesc faptul că dacă am
reuşit să facem această călătorie periculoasă, o datoram şcolii de subofiţeri din Păuliş ai cărei elevi,
au opus o rezistenţă eroică tancurilor ungureşti ce vroiau să ajungă în valea Mureşului, urmând să se
unească cu trupele nemţeşti, care însă nu au mai venit. Acestor eroi de la Păuliş le port o veşnică
recunoştinţă, lor le datorez viaţa şi sunt sigur că au fost încă mulţi în situaţia mea.
 
Ulterior nu ştiu din ce cauză comuniştii nu au vrut să recunoască pe adevăraţii eroi de la Păuliş, aşa
se face că Titus Popovici, un lacheu plătit de ei, a scris un roman mincinos, Strainul, considerând că
oraşul Arad a fost eliberat de ceferiştii şi muncitorii lui??? Mult mai târziu comuniştii şi-au făcut
autocritica şi nu numai că au scris despre eroii de la Păuliş dar le-au ridicat un monument pe drumul
Aradului. De câte ori trec pe-acolo mă opresc şi mă rog pentru sufletul eroilor de la Păuliş,
regretând că pe respectivul monument nu s’a gândit nimeni, măcar să scrijelească, vorba lui
Arghezi, fie şi cu unghia, o cruce creştinească.
 
Însfârşit, am ajuns la destinaţie, unde am asistat curând la intrarea trupelor ruseşti în Deva şi cum în
majoritatea lor, oamenii aveau figuri de mongoli ar fi mai potrivit să vorbim de trupe sovietice.
 
În casa unde stăteam, eu, cu două femei mătuşa Nina şi mama Veturia, au fost cazaţi trei ruşi, un
soldat, un sergent şi un ofiţer, gruparea lor era dirijată, după obicei comunist, aşa cum când
primisem garsonieră de la stat, în Berceni, într’un bloc nou, eram încadrat de două familii de
muncitori, schemă matematic repetată şi inginerului a cărei garsonieră se afla pe cealaltă parte a
coridorului.
 
Noi ne-am împrietenit, de nevoie cu soldatul Petia deoarece şi el îşi petrecea vremea mai mult în
bucătărie, şi în general părea un om la locul său, cu scaun la cap. Desigur, ne înţelegeam prin
gesturi, mai învăţasem întretimp câteva cuvinte ruseşti, astfel că discuţiile se puteau închega uşor.
Dacă sergentul era plecat mai tot timpul “în misiune”, ofiţerul începuse să se plângă deschis, de
faptul că noi îl ocoleam, de toată atenţia noastră se bucură numai, Petia.
 
Până într’o seară târzie când Petia se întoarse acasă beat şi avusese o ciocnire violentă, verbală, cu
ofiţerul său, pe care-l ameninţa furios de tot.
 
Foarte târziu lucrurile se calmară încât am putut dormi şi noi. A doua zi, căpitanul, ne comunică ce
se întâmplase noaptea trecută. Petia sub efectele alcoolului îşi amintise că soţia şi cei doi copii ai săi
fuseseră ucişi, cică de români (sub acest termen el se referea la cei ce au declarat război Rusiei, căci
în realitate ar fi putut să-i omoare şi bombele nemţeşti) şi pentru a-i răzbuna pusese mâna pe
revolver, cu intenţia vizibilă să ne împuşte pe noi, trei fiinţe nevinovate, lipsite de apărare. Întreaga
ceartă se iscase din cauză că ofiţerul căuta, cu orice preţ să-l oprească să săvârşească nesăbuitul act
şi poate nu ar fi reuşit dacă nu ar fi fost acasă şi al treilea tovarăş cu ajutorul căruia să-l imobilizeze
şi să-i ieie arma din mână.
 
Dovadă că ofiţerul n’a minţit era faptul că Petia nu mai dăduse pe la noi şi când îl întâlneam în
curte, refuza să ne privească în ochi.
 
Această răsturnare bruscă de sentimente a rusului, trecând de la dragostea cea mai duioasă, plină de
încredere la o furie ce poate cu uşurinţă duce la crimă, o descrie Dostoievschi într’o scenă
memorabilă din romanul Idiotul.
 
Prinţul Miuşkin şi neguţătorul Rogojin iubeau aceeaşi femeie, pe Nastasia Filipovna. Cei doi
întâlnindu-se într’un hotel, Rogojin îi arată o adâncă iubire cerându-i să devie fraţi de cruce,
amestecându-şi câteva picături din propriul sânge. Zis şi făcut, se despart, cu cele mai calde
sentimente ca prinţul când se întoarce, mai târziu, la hotel, urcând un etaj, desluşeşte într-un colţ
întunecat al coridorului o umbră care se apropia de el. Era Rogojin cu un cuţit în mână, pregătit să-l
omoare şi ar fi făcut-o dacă prinţul îngrozit nu ar fi prezentat o criză de epilepsie, boală de care
suferea.
 
Reîntorcându-ne la Mişa al nostru, într’o noapte de beţie îl auzim că ne bate în uşa, dându-ne să
înţelegem că superiorul său ofiţerul Alexandrof are nevoie de o “hazaică”. Ne-a provocat câteva
momente de groază dar n’a mai insistat, dându-ne pace. A doua zi, la reproşurile noastre ne-a
răspuns că el a făcut pe voie şefului, ori ce credem noi ar fi fost o bagatelă să forţeze uşa, dacă ar fi
urmărit acest lucru. Şi avea dreptate. Virtutea lui Mişa era aceea că el avea obiceiul să beie votcă
doar cu paharul deci n’ajungea să-şi piardă uzul raţiunii ca ceilalţi care beau votcă din cutiile unde
noi ţineam măştile de gaz descoperite în dulapul locuinţei noastre, fiind repartizate fiecărei
şcoli. Ruşii îndepărtându-le conţinutul au făcut din ele stacane uriaşe de servit băutură, măsura fiind
pe placul tuturora.
 
De altfel totul a fost lăsat în urmă intact, numai că respectivele cutii metalice miroseau, al dracului,
a votcă.
 
Disciplina cazonă nu lipsea, astfel că n’am fost tulburaţi de niciun alt soldat rus doar când se anunţa
alarma aeriană, noi ne găseam adăpostul cel mai depărtat de casă, deoarece la noi ruşii beţi, pe lângă
faptul că aprinseseră toate becurile locuinţei dar trăgeau cu mitraliera în sus căutând avionul inamic,
în văzduh cu lanterna de buzunar, noroc că rarele avioane nemţeşti care treceau pe cerul arădean, nu
i-a prins niciodată în vizorul lor.
 
Şi dacă votcă şi hazaicele erau mereu căutate - multe nenorociri s’au întâmplat din cauza lor -,
bolile venerice se pedepseau de totului aspru. Doi ofiţeri ruşi dintr’o casă vecină au avut nenorocul
să se îmbolnăvească de blenoragie, vină pentru care au fost imediat trimişi pe front. O măsură
absurdă deoarece dacă omul învingea boala şi nu murea în război putea deveni un infirm suferind o
viaţă întreagă de nişte grave stricturi uretrale.
 
De-abea acum am ajuns la miezul relatării mele. Eram în bucătărie cu Mişa când intră deodată un
căpitan, mic de statură dar plin de el, vorbind răstit soldatului. Acesta îl aprobă dar după ce ne-a
lăsat singuri, Mişa îmi explică în cuvinte simple, însoţite de gesturi, deci foarte inteligibil pentru
mine că acest căpitan e un om rău deoarece pe front când soldaţii ruşi vor să se retragă în faţa
iureşului inamic, nu o pot face, fiindcă politrucii de acest gen, ca şi căpitanul de care vorbeam, îi
aşteptau în spate cu mitraliera încărcată şi îi secerau ei, dacă de nemţi au scăpat. Şi îmi amintesc
bine, deşi eram încă un copil că Mişa, pentru a-mi da toată înţelegerea repetă zgomotul pe care-l
făcea mitraliera ţinută imaginar în mâinile lui.
 
Ceea ce nu ştia sau se ruşina să mi-o spună, în dimineaţa când soldaţii ruşi plecau la atac erau
alcoolizaţi, astfel că nedându-şi seama bine ce fac, îşi executau atacul fugind în picioare, scotând
nişte urlete ce trebuiau să însemne anunţarea unei mari victorii.
 
Se înţelege efectul asupra inamicului era înspăimântător, şi aici m’as referi la mărturia multor
soldaţi şi ofiţeri români aflaţi în tranşeie şi îi vedeau venind pe ruşi, ca într’un convoi apocalyptic,
oricât a-i trage în el ştiai că peste sutele de cadavre, unul va ajunge peste tine şi te va nimici.
 
Datorită acestei metode de luptă ruşii au avut de trei ori mai mulţi morţi decât nemţii. Ultimii arăţau
o grijă deosebita omului, acesta era îmbrăcat în verde pentru ca să nu fie văzut când târâs, ataca
inamicul, prin iarbă, de unde pierderile sale au fost mai puţine decât a ruşilor, deşi luptau, la un
moment dat, pe un front mult mai întins.
 
Făcând stagiul militar în anii 60' sub comunişti, în România suferind de boala imitaţiei vecinului de
la Răsărit, am fost instruiţi cu aceeaşi metodă sovietică de a ataca, şi noi am refuzat să o executăm
imputând superiorilor noştri că vor să ne transforme în carne de tun, sigură. Ofiţerul ne dădea
dreptate, dar ne aducea aminte că nu suntem în război şi că deocamdată nu are rost să fim pedepsiţi,
de cei în drept, pentru marea culpă de a nu executa un ordin.
 
Desigur, se poate constata, comuniştii au învăţat câte ceva din experienţa primului război mondial
când soldatul rus a arătat o totală lipsă de dragoste pentru război şi arta considerată nobilă, a
armelor. Stalin ştia prea bine că în firea rusului nu există nicio înclinare pentru eroismul în război,
şi-atunci şi-a spus că el poate fi impus, prin metode dictatoriale, mai precis spus să mâne pe ruşi în
luptă ţinându-i revolverul la tâmple sau mitraliere la spatele său.
 
Ne punem sincer întrebarea dacă Churchill atunci când elogia pe tătucul Stalin pentru modul cum
conducea “eroica” armată sovietică la victoria finală era informat de manevrele aplicate de
dictatorul roşu soldaţilor ruşi? E greu de presupus că, nu.
 
Să ne reamintim de tragedia lui Panait Istrati. Luat sub protecţia lui R. Rolland ca scriitor proletar,
când după vizita lui în URSS a aflat adevărul asupra groaznicele crime ale lui Stalin, din anii lui 30'
când şi-a omorât toţi adversarii şi încă mulţi nevinovaţi în plus, acelaşi R. Rolland i-a cerut lui
Panait Istrati să nu denunţe public faptele lui Stalin dând dovadă că le cunoştea şi cu toate aceasta
tacit, le aproba. Şi fiindcă scriitorul român nu l-a ascultat, a fost ras din clanul scriitorilor impuşi
Apusului ca “proletari şi neproletari europeni,” peste noapte a devenit o persona non grata.
 
Oare se poate spune că nu există nicio legătură între admiraţia pentru Stalin a lui R. Rolland, căruia
se trudea sa-i păstreze o firmă imaculată şi politica promoscovită a lui Churchill şi Roosvelt?
 
Ceea ce s’a petrecut în primul război mondial are pentru români o semnificaţie spirituală, de prim
ordin: în timp ce ruşii în 1917 părăseau în masă frontul, prin revoluţie uşurând venirea la putere a
bolşevicilor conduşi de Lenin, în paralel, prin nimic influenţăţi de ce făceau ei, România continua
lupta, înfruntând pe nemţi de una singură demonstrând o rezistenţă ontologică, revoluţiei ruseşti.
 
Popor de ţărani, între 1941-1944, a continuat lupta împotriva Rusiei comuniste, şi dacă a ajuns să
fie învinsă, există ceva structural vesnic în fiinţa poporului român, aceasta ca o a doua sa conştiinţă
va constitui o stavilă interioară ce se va opune, pentru totdeauna, comunismului şi curselor sale
primejdioase.
 
Bătăliile de la Mărăşeşti şi Oituz
 
Bătălia de la Mărăşeşti s’a dezvoltat între Mărăşeşti-Panciu, de la 24 Iulie la 24 August 1917.
 
Nemţii aveau în plan să organizeze o ofensivă de mari proporţii, ca obiectiv urmau să nimicească
forţele ruseşti şi româneşti în Moldova. Puterile centrale germane vor fi întărite cu corpurile de
rezervă conduse de gen. von Morgen, numit chiar de Ludendorff.
 
Românii încep ofensiva şi crează o breşa pe frontul inamic dar trebuiau să fie atenţi la
comportamentul trupelor ruseşti, în caz că se vor menţine pe poziţii ofensive se va putea continua
dar între timp sunt informaţi că inamicul vroia să atace în regiunea Fundeni -Nămoloasa tocmai
unde românii se hotărâră să dea lovitura decisivă. Se aştepta atacul armatelor 4 şi 6 ruse, când la
armata 1-a română, sosise telegrama generalului Tcherbatchev, în care generalul armatei ruse de pe
frontul românesc cerea oprirea temporară a ofensivei. Oprirea ofensivei româneşti se datora
dezastrului armatei ruseşti la Tarnopol. Astfel românii au început să-şi organizeze ofensiva.
 
Comandamentul german aflând de defecţiunea armatei ruse a declanşat o ofensivă în sectorul
Siretului în spaţiul dintre Focşani şi Mărăşeşti. Frontul rusesc a dispărut pe o distanţă de 10 km
facilitând generalului von Morgen o înaintare de 13 km. Trupele ruse fugeau în dezordine spre nord
neopunând nicio rezistenţă, părăseau poziţii fortificate. În cartea sa “Descompunerea armate ruse”
generalul rus Monkevitz a fost nevoit să scrie: “... primul act de laşitate săvârşit de trupele ruse pe
frontul român.” Şi restul va mai urma, adaogă, cu dreptate, Pamfil Şeicaru.
 
Alarmată de dezastrul diviziei 34 rusă, intră în luptă generalul Cristescu şi dupa lupte grele, în zorii
zilei de 7 Aug. 1917, ocupă transeele abandonate de către trupele ruse, pe când aripa dreaptă mai
ţinea contact cu resturile aceleaşi divizii 34 ruse.
 
Nemţii pentru a exploata existenţa acestui punct slab atacă divizia rusească din dreapta diviziei
româneşti a 35-a. Nemţii pun pe fugă pe ruşi dar din partea românilor intervine celebrul regiment
32, Mircea care a înfruntat pe nemţi luptând numai în cămaşă.
 
Faptele lor au devenit legendare, sacrificându-se aproape pâna la unul, căpitanul Soubilleant de la
misiunea franceză a salvat un rest de regiment, retras în pădurea Prisaca. Din această încleştare
sângeroasă nemţii au ocupat satul Doaga, dar frontul român a rămas intact.
 
În 8 şi 9 August, într’a cincprezecea zi a bătăliei, atacul nemţilor cauzează mari pierderi românilor,
divizia a 9-a condusă de gen. Scărişoreanu a fost aproape decimată, iar regimentul 34 “Constanţa”
a suferit pierderi grele în ofiţeri şi soldaţi, la fel şi reg. 36.
 
La 10 Aug. la semnalul de atac, hotărât minuţios înainte cu o zi, trupele ruseşti primesc ordinul de la
gen. rus Ragoza să suspende atacul, drept care soldaţii ruşi se retrag în direcţia Mărăşeşti-Panciu şi
fiindcă generalul Cristescu a dat ordin să se tragă în fugarii ruşi este înlocuit cu gen. Eremia
Grigorescu, un ofiţer de mare valoare.
 
Şi între cei doi izbucneşte un conflict major atunci când Rogoza dă ordin lui E. Grigorescu să-şi
retragă trupele la 6 km înapoia Mărăşeştilor. În sfârşit, la ordinul comandantului de la Iaşi, cu
aprobarea gen. Tcherbatchev şi Prejan, gen. Grigorescu devine comandantul forţelor româno-ruse.
 
La 14 Aug. atacă şi gen. austriac Gerock, la Tg. Ocna, şi împreună cu nemţii ocupă cota 334 în timp
ce ruşii, ca deobicei, fugeau în mare desordine.
 
La 18 Aug. von Eben raportează lui Mackensen ca forţele armatei germane au slăbit şi n’au material
să înlocuiască pierderile. În zilele următoare gen. Averescu opreşte definitiv ofensiva germană. Dar
nemţii refuză să se dea bătuţi şi pregătesc, în plin centru românesc, un nou atac bazat pe forţe
considerabile.
 
În zorii zilei de 19 Aug. nemţii încep atacul cu un tir de artilerie de-o extremă violenţă iar apoi
lansau atac după atac, aşa ca la Verdun, fără însă să disloce pe români de pe poziţiile ocupate, parcă,
vorba maestrului, ar fi fost lipiţi de pământul ţării lor.
 
Totuşi, spre amiază, linia de apărare a românilor fusese străpunsă şi o coloană inamică înainta spre
cota 100, ceea ce dădea mari speranţe de victorie comandamentului german.
 
Dar în momentul critic, prin surprindere, generalul Ioan Popescu, din proprie iniţiativă şi-a aruncat
în luptă rezervele sale ultime: doua batalioane. (Se spune că la Waterloo aceste trupe de intervenţie
i-ar fi lipsit lui Napoleon. Dar nu fiindcă nu le avea dar poruncise să nu fie aruncate în luptă până nu
dă el ordin. Oricum Napoleon nu l-a putut da, din cauza unei crize de epilepsie (Adam-Stokes),
colaboratorii nu au îndrăznit să treacă peste cuvântul marelui comandant, deşi realitatea le-ar fi
impus-o să acţioneze. Spre cinstea lui, din iniţiativa sa proprie, generalul Ioan Popescu a reuşit să
schimbe situaţia critică de pe frontul românesc de la Mărăşeşti, şi astfel a contribuit la victoria ei
finală: “Contra-atacul simultan al celor trei batalioane (e vorba de batalionul de rezervă al reg. 47,
participant şi el din proprie iniţiativă) susţinut de un violent bombardament, bine dirijat, au fost
decisive.“ Un moment nemţii ezită, ca să treacă la lupta cu baionete dar puşi pe fugă se retrag în
pădurea Răzoarele.
 
Lupta de la Mărăşeşti a durat 29 de zile şi ea constituie cea mai mare şi importantă victorie a
armatei române, în primul război mondial. Trupele germane în principal şi cele austro-ungare în
secundar, au fost învinse, trebuind să renunţe la înaintarea lor spre nord, retrăgându-se pe poziţiile
lor defensive.
 
Contele Czernin scria: “Ultimul atac al trupelor germane s’a sfârşit
cu înfrângerea nemţilor, demonstrând moralul ridicat al armatei române.”
 
Comandamentul corpului întâi de armată german recunoştea: “Rezistenţa românilor a fost dură; ea e
demonstrată prin cele 61 contra atacuri în curs de 19 zile de lupte. Luptele din August au arătat
că românii sunt adversari redutabili.”
 
Opera generalului Dabija în 4 volume cuprinde întreaga documentaţie privind primul război
mondial inclusiv opiniile presei germane şi austriece în legătură cu acest subiect.
 
Nemţii au scris şi un epilog al marei bătălii de la Mărăşeşti  continuând atacurile împotriva
românilor la Panciu, Muncelu şi Cireşoaia (la această ultimă bătălie a participat şi P. Şeicaru) dar au
repurtat victorii de mică valoare în raport cu pierderile suferite, astfel că Ludendorff, cu amărăciune,
trebuia să-şi recunoască înfrângerea din Moldova.
 
Odată cu instalarea bolşevicilor la putere în Nov. 1917, se semnează pacea separată de la Brest-
Litowsk de către Kirilenko, dar fiindcă Tcherbatchev nu recunoştea acest act, se va întâlni cu
generalul von Morgen pentru a negocia condiţiile armistiţiului, la Focşani. Cum se vede dezbinarea
Rusiei începuse.
 
Oricum, situatia lui Brătianu era foarte grea. La 29 Nov. contele de Saint Aulaire comunicase lui
Clemenceau situaţia României.
 
Tcherbatchev îl asigură pe Ion Brătianu, demonstrând faţă de el o atitudine loială, convins fiind că
dacă nu ar fi încheiat armistiţiul din 3 dec. 1917, la Focşani, în respectiva debandadă ar fi provocat
încercuirea armatei române şi invazia Moldovei.
 
Cum între timp soldaţii ruşi au părăsit în masă frontul, au ajuns să vagabondeze în Moldova, în
căutarea băuturii şi a alimentelor, jefuiau bunurile oamenilor. Un soldat rus susţinea că a venit
vremea ca ţăranii să le ieie locul boierilor, asta este şi dreptatea lui Dumnezeu. Un soldat, ţăran
moldovean din Basarabia traducându-i vorbele, adăogase: “Ruşii sunt sau supuşi până la bătrâneţe
sau puţin bine, nebuni! Ei beau prea mult!”
 
În straniul lor mars îşi vindeau tot ce aveau, de multe ori îşi dădeau arma pentru o sticlă de ţuică.
Sigur această retragere a armatei ruse constituia ultima calamitate abătută asupra Moldovei.
 
În ajunul Crăciunului (1917) centrul bolşevic aflat la Socola (Iaşi) condus de ferocele Roschal avea
în plan, de a-l asasina pe Tcherbatchev, de a-l detrona pe regele Ferdinand, instalând în România un
regim comunist.
 
Colonelul Raşoviceanu a arestat pe conjuraţii comunişti fără să întâmpine vreo rezistenţă din partea
lor, iar soldaţii ruşi n’au făcut niciun gest pentru a-i apăra. Deşi, în momentul acela la Socola erau
300.000 de soldaţi ruşi pe când Raşoviceanu comanda doar 850 de soldaţi români.
 
La un consiliu de miniştrii, Ionel Brătianu a luat decizia să atace şi să dezarmeze pe ruşi. Operaţia
s’a efectuat de divizia a 16-a, misiune relativ uşoară fiindcă ruşii nu opuneau nicio rezistenţă. Încă
în aceea zi erau puşi în vagoane şi expediaţi, spre bucuria lor, dincolo de Prut şi Nistru.
 
Elevii şcolii militare de ofiţeri din Botoşani în număr de 1200, a dezarmat la 23 Decembrie un corp
de armată care se pregătea să atace Iaşul. Alte două corpuri, de armată ruse, una venită din
Bucovina aveau în plan să organizeze o lovitură în aceeaşi direcţie dar atacate pe linia Paşcani-
Miroslăveşti au fost forţate să capituleze. O parte s’a predat austriecilor. La sfârşitul anului 1917
până în Ianuarie 1918 n’a mai rămas din armata rusă decât câteva garnizoane păzind depozitele de
materiale şi un număr restrâns de ofiţeri care se încadrară mai târziu sub ordinele lui Denikin,
Kolceak sau Kaledine.
 
În Rusia revoluţionară problema naţionalităţilor începuse să ieie un nou avânt. La 2 Nov. 1917 la o
săptămână după revoluţie s’a proclamat “Declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei” prin ea se
recunoştea dreptul fiecărui popor de a se forma ca stat independent, primele concluzii le-au tras
Finlanda şi cele trei ţări baltice.
Care era situaţia în această epocă în Basarabia?
 
În prima fază a descompunerii armatei ruse, Basarabia cunoscuse teroarea fugarilor puşi pe jaf şi
asasinate, şi aici se cuvine să-l cităm pe autorul cărţii Pamfil Şeicaru: “Deux membres importants
du mouvement nationaliste roumaine en Basarabie - Murafa et Hodorogea et plus tard Mateevici -
furent assassiné. Ce fut le signal qui avertissait les bassarabiens d’ogarnisé leur defence.” Adică:
Doi membri importanţi ai mişcarii naţionaliste române în Basarabia - Murafa şi Hodorogea şi mai
târziu MATEEVICI - au fost asasinaţi. Acesta a fost semnul suprem care avertiza basarabenii să se
organizeze pentru apărare.
 
După cum se vede P. Şeicaru se referă la asasinatul lui Al. Mateevici, poetul autor al mişcătoarei
“Limba română”, şi astfel îl confirmă pe istoricul Ion Nistor care bazat pe mărturia lui G. Tofan,
într’un articol, omagial, dedicat la zece ani de la moartea sa, susţine că Al. Mateevici a fost asasinat!
În ori caz, nu e vorba de o invenţie a mea cum m’au atacat, cu multă neomenie unii rusofili
basarabeni. Personal, consider că în acest caz doar deshumarea resturilor pământeşti presupuse a fi
ale lui Mateevici şi examinarea sistemul osos şi toate elementele incă păstrate; ar putea lămuri
eventuala cauză a morţii. Desigur, la noi, ortodoxismul nu admite atare deshumări, ajunse în Apus o
metodă indispensabilă pentru clarificarea unor morţi litigioase, cum sigur şi cea a lui Al. (Alexei)
Mateevici rămâne, în continuare. Mormântul marelui Beethoven a fost deschis, de mai multe ori
până astăzi, interesul oamenilor de ştiinţă merge spre studiul urechii interne la acest geniu muzical
sau al lui Verdi aflat în Casa dei reposi din Milano ctitorită de el pentru artiştii rămaşi la bătrânete
fără vreun sprijin material, de la moartea compozitorului în 1901 până aproape de zilele noastre,
vizionarea lui Verdi mort s’a făcut tot din 20 în 20 de ani.
 
În Basarabia între 2 şi 9 Nov. 1917 s’a pus bazele unui Consiliu naţional care şi-a proclamat
autonomia politică şi teritorială ca republică federativă a Rusiei, având un guvern provizoriu
întemeiat pe puterea poporului moldav.
 
După căderea ţarismului s’a introdus în învăţământul de toate gradele alfabetul latin. În acest mod
cultura românească devenea, mai accesibilă basarabenilor.
 
Evident Basarabia vroia să se unească cu România, numai că trebuiau să se arate şi circumstanţe
internaţionale mai favorabile.
 
La sfârşitul anului 1917 Moldova era considerată de aliaţi ca o insulă de onoare în mijlocul unui
ocean de noroi. Dar aliaţii, inclusiv Clemenceau, nu aprobau pacea separată a României, pe care o
considerau un act de sinucidere.
 
Prudent I. Brătianu se adresa aliaţilor, dar în acelaşi timp pleda pentru ideea păcii separate şi contele
de Saint-Aulaire descrie tragicul moment când cu lacrimi în ochi: Brătianu îl ruga să-i dea avizul
cuvenit. Gravitatea răspunsului însă îl obliga să-i trimită cererea guvernelor, francez şi englez,
cărora le pretindea să nu trateze cazul în general, considerând că o cunosc mai bine decât el, ca
ambasador al Franţei la Bucureşti. În acest mod se ataşă o telegramă identică, adresată aliaţilor,
susţinând alături de rege şi guvern pacea separată, prezentând garanţii maxime odată ce şi inamicul
consimţea sa trateze tot cu ei.
 
Acoperit, deci, înaintea aliaţilor, Brătianu demisionează, recomandând regelui pe generalul
Averescu, să înceapă negocierile în vederea unei păci separate. Ele au început la Buftea.
 
La 26 Ianuarie 1918 a unsprezecea divizie română condusă de generalul Broşteanu trece Prutul şi la
Chişinău e primit de preşedintele republicii moldave, Ion Inculeţ. Un vechi naţionalist basarabean
Pelivan a declarat pentru prima oară, în mod oficial că “lupta pentru unitatea naţională a început.”
 
Întretimp generalul Averescu demisionează şi e înlocuit cu Al. Marghiloman, recomandat regelui de
Czernin când s’au văzut în gara Pădureni.
 
Negocierile au fost propriu zis duse de Argetoianu, acesta convins că nemţii vor pierde războiul a
admis cele mai dure clauze pentru a se constata condiţiile grele şi inumane la care a fost supusă
România, în urma unui adevărat dictat impus de nemţi.
 
Tratatul negociat la Buftea a fost semnat la 9 Mai la Bucureşti. La 27 Martie 1918, primind
aprobarea aliaţilor şi alertaţi de pretenţiile Ucrainei asupra ţării lor, s’a proclamat unirea Basarabiei
cu patria-mumă, capul respectivei acţiuni fiind C. Stere.
 
Mai trebuie să reţinem că la 5 Ianuarie 1918, la trei zile de la publicarea programului
preşedintelui Wilson, Lloyd George, primul ministru al Angliei a declarat că prin defecţiunea ruşilor
va fi necesară revizia tratatelor şi dezmembrarea Austro-Ungariei devine irealizabilă. Era de fapt o
brutală negare a angajamentelor luate de aliaţi faţă de România.
 
Marea nedreptate făcută de englezi i-a revoltat pe marii noştri protectori, contele de Saint-Aulaire şi
generalul Berthelot cu membrii misiunii franceze, aceştia prin intervenţiile lor au reuşit să-l
convingă şi pe Clemenceau, de dreptatea românilor.
 
De acord cu Clemenceau, Pichon, ministru de externe, adresă Camerei Deputaţilor următorul
omagiu: “Nobilei şi nefericitei România ameninţată chiar şi în existenţa ei de defecţiunile
organizate pe frontul rusesc”. Şi ajunge la concluzia: “Am intervenit la Iaşi pentru a face cunoscut
guvernului român că toate angajamentele privind România, la intrarea ei în război, vor fi
menţinute.” Ministrul francez va lua o atitudine categorică şi Clemenceau dădea un răspuns precis,
dlui Lloyd, ministrul Angliei.
 
Germanii i-au permis generalului Berthelot să vină la Iaşi pentru a scoate din România Misiunea
franceză, pe care a îmbarcat-o în cinci trenuri. La plecare, în gara Socola, în seara de 12 martie,
aştepta o lume imensă împreună cu regele Ferdinand, regina Maria şi o serie de alte mari
personalităţi, plecarea generalului Berthelot şi a Misiunii franceze. Descrierea aparţine unui martor
ocular, marele ziarist fiind prezent la deosebitul eveniment.
 
Intâmplarea face că s’a produs o pană electrică, astfel că scena întreagă s’a desfăşurat la lumina
lunii şi a torţelor din mâinile soldaţiilor care dădeau onorul. Asistenţa a cântat Marseillaiza şi ca un
protest împotriva păcii de la Bucureşti, prin care nemţii puseseră cătuşe poporului român. La
intrarea trenului în gară se striga “Trăiască Franţa” iar cei din compartimente membrii misiunii
franceze răspundeau cu “Trăiască România”.
 
Aflat în mijlocul acestei manifestaţii de inimă, autorul nostru scrie privitor la trăirea purtată în
suflet, vie, după cum constatăm, şi după atâtea decenii: “Aceste strigăte traduceau de o manieră
patetică o legătură de o altă natură, de o altă calitate decât toate legăturile politice, care după esenţa
lor chiar, sunt trecătoare”.
 
În momentul pornirii trenului generalul Berthelot găsi expresia cea mai justă, strigând mulţimii: “Pe
curând!”
 
Marghiloman ca şef al guvernului, convins, că nemţii au pierdut războiul, împreună cu ministrul său
de externe C.C. Arion, căutau să satisfacă pe nemţi în ceea ce priveşte achitarea datoriilor pentru ca
nemţii să nu recurgă la sancţiuni dar pe de altă parte sabotau livrarea materialului de război şi au
refuzat să amnestieze pe toţi dezertorii şi trădătorii sau să intenteze proces guvernului Brătianu, aşa
cum prevedea tratatul de pace. De altfel tratatul din Mai n’a putut fi ratificat la Viena, deoarece
regele Ferdinand refuza să-l sancţioneze - şi Marghiloman nu-l presa deloc s’o facă. Situaţia
devenise atât de încordată încât Ludendorff se gândise să facă o demonstraţie militară contra
României.
 
Dar ofensiva germană pe frontul francez a fost un eşec total. Contraofensiva generalului Foch
întrevedea începutul o sfârşitului şi în Balcani.
 
Franchet d’Esperey desfăcuse la 15 Sept. frontul bulgar la Dobropolis iar la 29 Sept. bulgarii
semnaseră armistiţiul la Salonic.
 
X. Şfârşitul guvernului Marghiloman.
Reluarea şi sfârşitul luptei
 
Referitor la guvernul Marghiloman, autorul crede că a adus mari servicii ţării, reducând rapacitatea
inamicului.
 
Generalul Franchet d’Esperey, preluând comandamentul la 15 Iunie 1918, la 6 Octombrie şi-a
continuat ofensiva în direcţia Dunării pentru a elibera Serbia ceea ce s’a întâmplat la 30 Oct. O
armată de 3 divizii franceze şi una britanică comandată de gen. Berthelot era grupată între Sistov şi
Rusciuc, având ca obiectiv eliberarea României.
 
Totuşi puterile centrale nu puteau să piardă Valahia, pentru ea petrolul românesc constituia o
necesitate vitală. Mackensen primise ca întăriri armata germană a 9-a venită din Ucraina, deci avea
un efectiv de 170.000 de oameni socotind şi unităţile din Banat, care puteau opri pe loc pe gen.
Berthelot. Generalul neamţ pentru a se asigura a ocupat Braşovul şi Sibiul şi i-a promis lui
Marghiloman că va da Dobrogea României. Îngrijorarea lui Mackensen era cu atât mai mare cu cât
în Austro-Ungaria descompunerea lua un caracter net de bolşevizare.
 
La 3 Nov. la Bucureşti, populaţia ostilă, aflând vestea sosirii misiunii de ofiţeri francezi, cetăenii
s’au adunat sub ferestrele cartierului general al lui Mackensen, aclamând Franţa şi cântând
Marseillaisa. A trebuit să intervină armata pentru a-i împrăştia pe demonstranţi. Manifestări
asemănătoare au avut loc şi la Iaşi, cerându-se reluarea luptei, pe când sârbii intrau în Belgrad, iar
Mihai Karoly semna pentru Ungaria. La 9 Nov. armata aliată sub conducerea lui Bertholot trecea
Dunărea pentru a se întâlni cu armata română din Moldova, generalul ţinându-şi cuvântul dat, în
gara Socola, Românilor, că se vor revedea cât de curând.
 
Exista o legătură aeriană între Iaşi şi Salonic, sublocotenentul Robert de Flers fiind trimis de contele
Saint-Aulaire pentru a furniza informaţii aliaţilor pe baza cărora, ei să dea, intrării României în
luptă cea mai mare eficacitate posibilă. La întoarcere, infruntând riscul de a fi doborât de artileria
inamică, de Flers a fost nevoit să aterizeze forţat în regiunea Galaţilor, avionul izbindu-se de sol.
Imobilizat de mai multe contuzii, adăpostit de aripa avionului său, pentru a avea cât mai multă
răbdare citea din Esseurile lui Montaigne, cum a aflat-o autorul chiar de la Saint-Aulaire. Am
amintit această întâmplare deoarece familia de Flers prin unul din urmaşii săi René, l-a însoţit pe P.
Şeicaru, până în ultimii săi anii de viaţă. Vom reveni asupra acestui personaj.
 
Un alt mesaj venit de la Paris la laşi, era semnat de Clemenceau, prin el îi anunţa pe reprezentanţii
României că a venit momentul ca România să-şi reieie locul alături de Franţa.
 
La 6 Nov. 1918 regele Ferdinand îi cere lui Marghiloman demisia, constituindu-se un guvern de
tranziţie sub conducerea generalului Coandă având ministru de război pe gen. Eremia Grigorescu.
La 10
Nov. e decretată mobilizarea armatei şi printr’un ultimat i se cere lui Mackensen părăsirea în 24 de
ore a teritoriilor ocupate. Până la urmă generalul neamţ se resemnează şi în aceeaşi seară dă ordin
de evacuare, retrăgându-şi armata în două coloane, una pe valea Prahovei, cealaltă pe valea Oltului
iar pentru protecţia sa a distrus podurile şi comunicaţiile telegrafice.
 
Având în vedere începutul de bolşevizare a armatei şi ura populaţiei maghiare faţă de nemţi, pe
care-i considera vinovaţi de pierderea războiului, Mackensen e oprit să-şi continue retragerea cu
armata sa şi în Ungaria va fi internat în castelul de Foth, lângă Budapesta, apoi transferat la castelul
Fullak în apropiere de Neusatz şi în sfârşit la Salonic, de unde va fi eliberat în Nov. 1919.
 
Sic transit gloria mundi!
 
În pasajele următoare, prin descrierea situatiei Ungariei, Pamfil Şeicaru realizează încă un adevărat
giuvaer istoric, la care se ajunge instruind dar tot atât impresionând, portretele personajelor,
întocmai ca la anticul Plutarh, impun atmosferei cadenţe literare susţinute de pilonii evenimentelor
reale, ansamblul urcă treptele templului desăvârşirii, nu mai că spre deosebire de corespondenţele
lui Baudelaire sau Rimbaud, unitatea esenţelor e dată în primul rând de faptul istorice. Desigur un
meşteşug atât de superior, poate fi împlinit, cum se spune din bătrâni, prin 99 la sută muncă, şi iar
muncă, doar un procent e inspiraţie adică har divin şi intuiţie genială exprimate printr’un inefabil
mereu prezent dar niciodată posibil a fi definit.
 
Din toate aceste cazuri, atare oameni nu se nasc decâţ odată la un secol, cel al XIX-lea e reprezentat
de ziaristul şi scriitorul Mihai Eminescu, precum cel al XX-lea e cinstit de ziaristul şi scriitorul
Pamfil Şeicaru. Bineînţeles, comparaţia se referă la două domenii comune de creaţie, fără nicio
legătură cu marea şi inegalabila poezie eminesciană.
 
În cadrul imperiului austriac habsburgic dreptul de afirmare a principiului naţionalităţilor a
fost total ignorat de Franz Iosif. Dualismul cu Ungaria a împiedecat realizarea federalismului prin
care naţionalităţile puteau să găsească o modalitate de a coexista sub egida coroanei habsburgilor
dar în niciun caz sub cea a Sfântului Ştefan.
 
Împăratul Carol era incapabil să schimbe mersul istoriei fiind prea legat de tradiţiile familiei sale.
Totuşi a înţeles că Ungaria era un element de provocare permanentă a naţionalităţilor din această
cauză l-a înlocuit pe contele Tisza şi-a hotărât să acorde votul universal Ungariei.
 
Dat la o parte contele Tisza pleacă pe front de unde revine convins că Ungaria a pierdut războiul. La
17 Oct. 1918 a ţinut un discurs în parlament cu intenţia să redreseze moralul deputaţilor cât şi a
maghiarilor, dar cuvintele lui căzuseră în vid, însoţite de o tăcere profundă. Tisza înţelese că el era
considerat ca singurul vinovat de dezastrul Ungariei, ştia că odată cu Ungaria se putea socoti şi el
un învins. Pentru masele largi Tisza reprezenta politica feudalităţii maghiare. Dar el nu se bucura de
simpatii, nici în cadrul propriului său partid şi nici din partea clasei pe care a slujit-o cu energia
inteligenţii sale şi forţa lui de lucru.
 
Marea greşală a feudalităţii maghiare a fost aceea că nu a tolerat înfiinţarea unui partid democrat, el
ar fi putut umple vidul lăsat în urma retragerii lui Ştefan Tisza. Dar ce putea oferi nobilimea ungară
ca un element opus politicii lui Tisza? Pe contele Mihai Karoly. Era originar dintr’una din cele mai
vechi familii nobiliare. Un strămoş al său a luptat alături de Rakoczi, al doilea, principele
Transilvaniei, aliat al lui Ludovic al XlV-lea. “Unul din cei mai mari proprietari agrari, Karoly, era
un spirit dezordonat, degenerat şi ambiţios. El era convins că lui i se cuvenea dreptul de a fi
conducătorul partidului lui Kosuth, odată ce în 1848 bunicul său Batthyany, a fost şeful guvernului
revoluţionar maghiar, după defecţiunea revoluţiei împuşcat iar la ordinul mareşalului austriac
Haynau, bunică-sa bătută public la spate. Un defect de vorbire îi interzicea accesul la tribună.
Excesiv în toate, dezordinea ideilor sale erau a unui neserios şi ţinuta sa excentrică îi dădea un aer
ridicol. Era disperat că persoana sa nu e-ra luată în considerare.”
 
El încerca să se impună propunând sufragiul universal şi reforma agrară, dar opiniile sale nu aveau
niciun ecou, era considerat un caraghios. În 1914 când muri Kosuth, Karoly devine preşedintele
partidului său, dar oricum popularitatea lui din 1918 era artificială. Ea era întreţinută de anturajul
său format de publicişti care militau pentru idei de stânga, colaboratori la jurnalul “Secolul al XX-
lea, şi la revista “Nyugat” (Apusul). Aceşti tineri s’au grupat în jurul lui Karoly după ce revoluţia
bolşevică a reuşit să se impună în Rusia. Acesta din urmă, trebuia să le servească drept paravan în
dosul căruia ei vor pregăti acţiunea revoluţionar-bolşevică. Din această cauză statul major al lui
Karoly devenise statul major al lui Bela Khun.
 
E curios cum Comitetul naţional constituit la Budapesta la sfârşitul
lui Septembrie 1918 sub patronajul lui Karoly, se temea de Tisza deşi acesta căzuse de la putere: în
consecinţă membrii lui s’au hotărât să-l omoare: “În noaptea de 29 Oct. sub preşedinţia lui Karoly,
s’a decis în şedinţă secretă, asasinatul lui Tisza. Un ofiţer dezertor, Czerniak, proclamat prezident al
sovietului de soldaţi, împreună cu doi jurnalişti Kerri şi Fenyes, au fost însărcinaţi de a executa
decizia Consiliului Naţional. În noaptea de 30 Oct. 1918, contele Stephane Tisza a fost asasinat la
domiciliul său.
 
În timpul unei şedinţe a Parlamentului când a fost dusă ştirea că Fiume, port al Ungariei a fost
ocupat de trupele croate, Karoly ia cuvântul şi declară că totul e pierdut, iar de la loja presei se cerea
demisia guvernului Wekerlé, manifestând un sentiment ostil Germaniei cu aceeaşi evidenţă ca în
1848.
 
În 22 Oct., împăratul Carol şi soţia sa Zita vin la Debreţin pentru a inaugura noua universitate. În
momentul când apare garda austriacă populaţia începe să fluiere şi în timpul executării imnului
naţional, huiduie. Totuşi împaratul are curajul să meargă la Budapesta unde se consultă cu
politicienii unguri, în palatul Gödöllö şi face greşala, contrar sfaturilor înţelepte ale lui
Windischgraetz, să-l invite şi pe Karoly, al cărui stat major era format din intelectuali radicali cu
tendinţă bolşevică. Neprimind un răspuns din partea lui, împăratul încredinţează formarea
guvernului
contelui Hadick, om al trecutului, lipsit de prestigiu şi de energie. Karoly urma să-l însoţească la
Viena.
 
Această soluţie era dată de împăratul Carol, ultimul dintre Habsburgi, în momentul când la Arad se
constituia Consiliul Naţional român, la Zagreb Consiliul Naţional croat, la Lemberg cel polonez şi
la Praga Consiliul Naţional ceh.
 
Vagabonzii proletari intelectuali unguri îi cer lui Karoly să rupă legăturile cu Viena şi să proclame
republica. Lenin îl trimite ambasador la Budapesta pe vechiul său amic, extremistul Rakovscki. De-
acuma, regele Carol e declarat inamicul Budapestei.
 
La întoarcerea la Budapesta în gara capitalei i se face o primire triumfală lui Karoly, el declarând:
“Cetăţeni, noi avem un duşman mai mult, în persoana regelui Carol.”
 
Astfel, în mijlocul unei anarhii tot mai accentuate, Karoly devine prim-ministru, informând pe
împărat că revoluţia, în plin mers, îi cere imperios separarea Ungariei de Austria.
 
La Viena revoluţia începu să-şi arate colţii, astfel că Windischgraetz dădu sfatul perechii imperiale
să se retragă în Tirol unde populaţia era împotriva revoluţiei, rămânând loială familiei imperiale.
Dorind mai ales soţia lui, Zita, să rămână în Viena, Carol îl întrebă pe şeful statului major austriac
dacă mai are unităi fidele. Arz îi răspunde descurajant: “Sire, nu mai e nimic de făcut, totul e
pierdut.” Scena se petrecea la 9 Nov. 1918.
 
Trei zile mai târziu cinci delegaţi unguri îi prezintă împăratului Carol decizia guvernului lor de a-şi
schimba forma de guvernământ. La 16 Nov. 1918 republica e proclamată la Budapesta şi a doua zi
la Viena, habsburgii părăsesc pentru totdeauna scena istoriei.
 
Ungurii urmăreau să-şi păstreze graniţele Ungariei milenare, a coroanei sfântului Ştefan, pe când
naţionalităile ţineau să-şi urmeze propriul destin. Un an bogat în convulsii, îşi are cauzele în faptul
că Ungaria va refuza să accepte verdictul istoriei.
 
La 12 Oct. 1918 politicienii ardeleni, pentru a proclama separarea de Ungaria la Oradea-Mare, erau
adunaţi în casa avocatului Aurel Lazăr, bazaţi pe programul lui Wilson care recunoştea dreptul
fiecărei naţiuni la autodeterminare. Conducătorii români prevăzând reacţia ungurilor au înţeles că
vor trebui să creeze o armată. Astfel, ca locotenent de artilerie, imediat după reuniunea de la
Oradea, Maniu lansă un apel tuturor ofiţerilor din Viena, să constituie un consiliu militar român.
Adunarea soldaţilor români se realiză înainte ca Vaida-Voevod să-şi fi ţinut celebra intervenţie în
Parlamentul de la Budapesta, prin care poporul român îşi manifesta voinţa de separare de Ungaria.
 
Iuliu Maniu împreună cu Isopescu Grecu, deputat în parlamentul de la Viena, au avut o întrevedere
cu ministrul de război austriac Sturger-Steiner, rugându-l să admită să le pună la dispoziţie o parte a
edificiului, unde să se instaleze serviciile necesare pentru a conduce afacerile militare româneşti, şi
ministrul le admite instalarea. La Viena, Iuliu Maniu avea la dispoziţie reg 64 din Orăştie, format
exclusiv din români, cu un efectiv de 5.000 de oameni, aduşi la Viena înainte de căderea monarhiei.
Acest regiment, de o disciplină impecabilă, era cazat în Ferdinandkaserne.
 
În acele zile imperiul fiind în descompunere, singurele trupe necontaminate de comunism erau cele
româneşti. Regimentele austriece total bolşevizate, îndemnau populaţia să jefuiască magazinele şi
casele. În această situaţie dramatică, Iuliu Maniu, ca locotenent român de artilerie susţinea
autoritatea moartă a ministerului de război, austriac.
 
Găsindu-se în jurul Vienei la Neustadt încă 40.000 de soldaţi şi vreo 20.000 în cazarmile din jurul
Vienei, adăogându-se cei 5.000 din Ferdinandkaserne, cei 65.000 de ostaşi disciplinaţi au putut opri
anarhia şi restabili ordinea. În luna Nov. pe străzile Vienei s’a restaurat liniştea de către soldaţii care
cântau “Deşteaptă-te române” şi deşi purtau uniforme austriece, oamenii auzindu-i, prin ritmul
melodiei, îşi dădeau seama că nu sunt nemţi. Aceasta era revanşa celei mai persecutate naţiuni din
întreg imperiul habsburgic.
 
În acelaşi timp Karoly, prizonier al unor elemente revoluţionare, bolşevice căuta să-şi verifice
influenţa asupra generalului Franchet d’Esperey, intrat în Belgrad din 1 Nov. 1918.
 
Karoly era însoţit de Oscar Jaszi, socialistul Bokoni şi delegatul sovietului soldaţilor, Czerniak.
 
Generalul francez nu se lăsă intimidat de noua revoluţie şi democraţia sa populară, adresându-le
următoarele cuvinte juste: “Voi pretindeţi că vorbiţi în numele poporului ungar, dar voi nu
reprezentaţi decât rasa maghiară. Vă cunosc istoria. Voi aţi oprimat tot ceea ce nu era din sângele
vostru. La ora asta aveţi împotrivă pe cehi, pe români şi pe sârbi.
 
Şi reînmânându-le textul armistiţiului părăsi cabinetul său de lucru.
 
Conform obligaţiilor cuprinse în clauzele păcii, Karoly îşi dădu seama că pentru salvarea unităţii
Ungariei va trebui să caute colaborarea naţiunilor conlocuitoare. Şi fiindcă la 10 Nov. 1918,
Comitetul Naţional român a dat un ultimat guvernului maghiar prin care îi cere să-i recunoască
posesia totală a Transilvaniei, îl trimite pe Oscar Iaszi la Arad unde îl caută pe Maniu căruia îi
propune o înţelegere cu noua Ungarie, considerând că ţara sa ar putea menţine Transilvania dacă se
va da românilor o largă autonomie. Şi fiindcă ofertele sociologului au fost respinse, la întrebarea sa
că în definitiv ce vor românii, Iuliu Maniu a răspuns fără echivoc: “Totală separare.”
 
Pasul decisiv a fost făcut. A doua zi a apărut în “Românul” un apel
adresat popoarelor lumii, în franceză şi română, apel ce prefaţa marea Adunare de la Alba Iulia care
decidea la 1 Decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu patria-mumă, România.
 
Prima grijă a Consiliului Naţional a fost să organizeze gărzile naţionale pentru a apăra satele
româneşti de bandele de dezertori unguri dar în aceeaşi măsură şi de secuii fanatizaţi, capabili de
acte unice de violenţă.
 
În acele vremuri de totală anarhie au fost ucişi 3.000 de persoane dintre români şi victimele ar fi
fost mai multe dacă nu ar fi existat gărzile naţionale. Ele au dezarmat şi trupele lui Mackenzen,
asigurându-le retragerea.
 
Membrii gărzilor naţionale, în general erau moţi, provenind din regiunea Aradului, Brad, Vidra,
satele lui Avram Iancu dădeau un număr mare de combatanţi, păzitori ai centrelor româneşti,
funcţionând ca autentice garnizoane.
 
Jandarmii unguri aveau ordin să împiedice constituirea unor astfel de gărzi de apărare, încât l-au
omorât pe preotul Ioan Oprişoiu deoarece a primit jurământul unei gărzi naţionale de sat.
 
Dupa declaraţia de unire cu România, ungurii au încercat să accentueze teroarea, încă o lună, până
ce noua administraţie română a fost organizată.
 
Marea adunare de la Alba Iulia proclamând unirea Transilvaniei regatului România, a marcat un
moment decisiv în istoria Daciei lui Traian.
 
Spre cinstea lui Pamfil Şeicaru, el insistă asupra activităţii gărzilor naţionale, înfiinţate în cursul
anului 1918, pentru a apăra în primul rând, satele româneşti de bandele ungureşti şi de secui, cei
mai mulţi dezertori de pe front.
 
Se cuvine printre martirii Patriei să-i pomenim în rugăciunile noastre şi pe cei 3.000 de români
victime nevinovate căzute jertfe împilatorilor tării, când câteva luni Transilvania a stat sub
ameninţarea teroarei şi a totalei anarhii.
 
Subliniem acest aspect deoarece istoricii noştri sunt foarte discreţi cu acest capitol. În legătură cu
gărzile naţionale, se insistă mai mult asupra conflictului dintre inimosul Amos Frâncu şi unii
politicieni români, ceea ce a şi dus la desfiinţarea respectivelor gărzi.
 
Cu ocazia cedării Ardealului de nord în anii 1940, armatele ungare au atacat în mod sângeros
populaţia românească a satelor Ip şi Trăznea, în alte regiuni transilvane au ucis o serie de
intelectuali, mai ales preoţi, şi la plecare şi-au lăsat urmele criminale la Moisei. Pe când victimelor,
Vida Geza le-a dedicat, sus pe deal, într-o poiană ce-ar putea să fie a Mioriţei, purtată de urieşii ce
dau dimensiunea eroismului, un monument de mari proporţii unul ce preamăreşte,
lângă mormintele-altare, o luptă de la Termopile în versiune românească, desfăşurată în peisaj
maramureşean, natura înăşsi fiind un templu cu perspective infinite, cum sunt numai ale neamului
dezrobit din toate sclaviile sale.
 
Dacă vrei să cunoşti adevărul şi numai adevărul cu orice preţ, va fi nevoie să mergi după chemările
interioare ale marelui ziarist, când respectivul exerciţiu spiritual va echivala şi cu o înălţare la cer
de-alungul unui drum etern, socotit pe drept şi divin.
 
Unirea Transilvaniei cu România proclamată şi votată la Alba Iulia la 1 Dec. 1918, ca decizie a
Marei Adunări naţionale a fost prezentată regelui Ferdinand de o delegaţie compusă din: episcop
Miron Cristea, episcop, Alex Hossu, Alex. Vaida Voevod, Vasile Goldiş şi Caius Brediceanu.
 
Actul Unirii prezentat într’un raport de Ionel Brătianu, pe când Monitorul oficial publică Decretul
regal privind unirea Transilvaniei cu patria-mumă, România.
 
Revenind la Karoly, acesta pentru a obţine din partea Consiliului suprem al păcii condiţii mai bune,
a acceptat soluţia sugerată de anturajul său: “Noi vom reuşi să obţinem condiţii mai bune, făcând un
pic de bolşevism.”
 
Lenin, cum am arătat, a trimis ia Budapesta un revoluţionar fanatic, vechiul său amic Christian
Rakovski. A făcut medicina la Paris şi între 1905 până în 1918 a condus partidul socialist român.
Era un intelectual veritabil şi prin temperamentul şi formarea sa un marxist convins. El considera
revoluţia bolşevică drept debutul revoluţiei mondiale. Dr. Rakovski l-a convins pe Oscar Iaszy că
prin incendiul comunismului vor fi distruse pe rând toate regimurile capitaliste şi astfel a făcut din
sociologul liberal, un democrat progresist, expresie ajunsă la modă în zilele noastre.
 
Ca orice revoluţie şi cea maghiară a suferit de un exces de ură inclusiv împotriva armatei, ofiţerii
erau bătuţi, degradaţi şi nu rar chiar maltrataţi. Karoly numise ministru de război pe un colonel,
Linder, un pacifist nihilist, dar anturajul bolşevic contribuia la descompunerea armatei ungare.
Totuşi regimentele de Seel şi honvezii îşi păstrau, refractari propagandei bolşevice, vechea
disciplină.
 
Fără îndoială şi sub influenţa lui Rakovski, Karoly a adus la putere un guvern popular, cu o formă
trecătoare spre comunism.
 
Prima criză a guvernului a apărut cu ocazia reformei agrare. Miniştrii burghezi vroiau să împartă
pământul ţăranilor, pe când marxiştii pledau pentru exploatarea colectivă de către ţăranii asociaţi.
Karoly nu numai că a fost pentru colectivizare dar a naţionalizat băncile şi marile industrii. În urma
unor astfel de decizii bolşevice, democraţii se retrag din guvern, iar pro-bolşevicii pentru a-i da lui
Karoly o satisfacţie îl numesc preşedinte al Republicii. Numai că în timp ce Karoly se instala în
Palatul regal de la Buda (Budapesta), bucuros că şi-a realizat ambiţia supremă a vieţii sale,
bolşevicii se pregăteau să acapareze supremaţia asupra Ungariei.
 
Cu această ocazie autorul se opreşte, ceva mai mult, la prezentarea viitorului conducător comunist
al Ungariei, Bela Khun.
 
Încercând să intre în presa budapestană, lipsa lui de talent nu-i dă nicio şansă de reuşita. Pleacă la
Cluj, unde devine informatorul poliţiei, deghizat în ziarist. În această calitate ajunge secretarul unei
asociaţii muncitoreşti de ajutor mutual, funcţie ce-i permite să-şi însuşească anumite fonduri, de
câte ori avea ocazia. E prins şi dat în judecată, dar izbucnirea războiului îl scapă de proces, Bela
Khun a fost trimis pe frontul de est unde în vara anului 1916 cade prizonier şi e internat în câmpul
de prizonierii de la Tomsk (Siberia). Acolo învaţă ruseşte şi se remarcă printre prizonierii ca un bun
propagandist al partidului comunist. Deşi cu o pregătire mediocră, Bela Khun a ajuns să fie
cunoscut de Lenin care îl preţuia pentru fanatismul său şi îi trecea cu vederea unele afaceri, nu prea
cinstite, făcute de el pe spinarea muncitorilor.
 
Însfârăţşit, când revoluţia populară a izbucnit în Ungaria, Lenin l-a trimis cu misiunea să organizeze
trecerea de la democraţia populară de esenţă burgheză la comunismul-bolşevic.
 
Ajuns la Budapesta, Bela Khun nu se bucură de o popularitate deosebită dar reuşeşte să răscoale
oraşul destul de mic, Salgotarian după care se reîntoarce în Capitală, unde devastează imprimeriile
presei ungureşti reducând la tăcere burghezia ungară.
 
Dar comuniştii mai aveau un adversar care se opunea bolşevizării propagate prin ziarul lui B. Khun
“Jurnalul roşu” şi aceştia erau social-democraţii. Astfel bandele lui B. Khun au atacat jurnalul
acestora “Cuvântul poporului” dar imprimeria fiind păzită de muncitori, au dat o lecţie bună
hoardelor bolşevice pe care le-au pus pe fugă iar Bela Khun a fost transportat la spital.
 
Confruntat cu atare insuccese Rakovski s’a hotărât să lichideze, el, frontul popular şi să instaureze
republica bolşevică.
 
În anturajul lui Karoly se afla un tânăr Kramer-Kery, care după o călătorie în Elveţia l-a convins pe
Karoly că în Europa statele capitaliste sunt atât de hărţuite de masele bolşevice încât vor ceda
curând, acoperite de lava incandescenţă revoluţionară.
 
Karoly era furios din cauza hotărârii Consiliului suprem al păcii ca trupele maghiare să se retragă de
la granită pe o distanţă de 100 km., respectând un spaţiu neutru de 75 km adâncime şi 300 lărgime,
în care nici un soldat român sau ungur nu avea dreptul să pătrundă. Informat greşit că trupele ruseşti
înaintau în Carpaţi spre Ungaria, iar colonelul Stromfeld, viitorul comandant al armatei roşii, i-a
prezentat un raport bazat pe o imaginară înaintare a ruşilor, l-au convins pe Karoly că ar putea juca
rolul unui nou Attila, lansând bolşevismul spre Occident. Astfel guvernul respinge ultimatul
Consiliului suprem iar pe Karoly l-a determinat să execute ultimul act politic privind instalarea
regimului bolşevic în Ungaria. La 21 Martie 1919, dimineaţa, Adunarea membrilor sovietelor de
soldaţi şi muncitori au anunţat instalarea dictaturii proletariatului maghiar.
 
Mai rămânea să se efectueze demisia lui Karoly, sarcină preluată de Kery care a redactat
proclamarea ce trebuia să lichideze interimatul lui Karoly. Şi fiindcă ultimul înca ezita, Keri l-a pus
pe secretarul său particular să semneze actul. Nenorocitul figurant se afla în faţa unui fapt împlinit.
 
Finalul proclamaţiei suna categoric: “Eu, preşedintele provizoriu al Republicii populare maghiare,
înaintea deciziei conferinţei de la Paris, mă adresez proletariatului mondial ca să obţin de la el,
ajutor şi dreptate. Eu demisionez şi încredinţez puterea proletariatului poporului ungar.”
 
Rolul jucat de Karoly în venirea la putere a lui Bela Khun nu poate fi pus la îndoială. Guvernul
revoluţionar al lui B. Khun era o sucursală a guvernului sovietic, sub ale cărui dispoziţii el acţiona.
 
Aşa cum un mare medic pentru a pune un diagnostic just, de cele mai multe ori, se orientează după
nişte simptome “secundare”, neluate’n seamă de ceilalţi colegi ai săi, la fel şi marelelui nostru
ziarist nu-i scapă faptul că începând din Mai 1919, dupa luarea puterii de Bela Khun în Ungaria,
atacurile sovietice asupra Basarabiei se înmulţesc şi câştigă în intensitate. La 1 Mai Cicerin,
comisarul sovietic pentru Afaceri externe, împreună cu Chr. Racovski, devenit guvernatorul
Ucrainei, dau ultimat României să părăsească Basarabia până la 3 Mai. Un al doilea ultimat
pretindea şi evacuarea Bucovinei. La 27 Mai unităţi ruse încearcă să ocupe Benderul (Tighina) dar
sunt respinşi peste Nistru.
 
Evident, P. Şeicaru are dreptate, sovieticii nu doreau să se angajeze într’un război ci prin atacuri
răzlete căutau să concentreze trupele româneşti la Nistru, pentru a uşura acţiunile lui Bela Khun în
Ungaria.
 
Cel puţin curioasă era atitudinea Consiliului suprem, mai precis a englezilor şi americanilor, mai
ales cei din urmă dezorientaţi în problemele Europei centrale, ceea ce se arăta extrem de grav, aliaţii
erau gata să înceapă negocierile cu guvernul Bela Khun. Ei vedeau în toate, doar intriga militaristă a
generalului Foch, reprezentat în România de Berthelot. În poziţia în care se afla, Clemenceau
(Tigrul) era obligat să se adapteze şi să interzică românilor să se amestece în problemele Ungariei şi
le recomanda reluarea poziţiilor de pe Mureş.
 
La 4 Aprilie 1919 generalul Smuth e trimis din partea Consiliului Suprem cerând lui Bela Khun să-
şi retragă trupele pe linia prevăzută în tratatul de alianţă din 1916, dar discuţiile l-au determinat pe
dictatorul roşu să considere propunerea aliaţilor ca pe un semn de slăbiciune şi îl încuraja să-şi
ridice pretenţiile. Întrevederea cu Smuth a eşuat, probabil că B. Khun era informat despre situaţia
critică a României, de unii membrii ai Consiliului suprem. Ea ne este prezentată de André Tardieu,
membrul delegaţiei franceze la conferinţa de pace şi preşedintele comisiei care se ocupa de
problemele românilor, mărturisindu-i contelui Saint-Aulaire: “Eu duc lupte grele pentru a fi
recunoscute lui Brătianu şi României calitatea de aliată. Am împotriva mea pe Clemenceau care nu-
i iartă armistiţiul; Wilson care ignoră tratatul nostru de alianţa şi pe toţi juriştii pentru care pacea din
9 Mai încheiată cu Germania, deposedează România de calitatea sa de aliată ... În concluzie, în
numele Dreptului se comite o mare inechitate, pedepsindu-se, România şi nenorocirile sale, de care
noi aliaţii ei suntem responsabili. Noi înşine suntem pentru că nu ne-am ţinut angajamentele la
Salonic, şi-apoi, mai ales Rusia pentru trădarea ei de necrezut.”
 
Saint-Aulaire adăoga spuselor lui Tardieu: “După acest război ai dreptului, România este, din toţi
aliaţii noştri, cel ce a suferit cel mai mult şi a fost cel mai mult maltratat. Consiliul suprem nu ar
putea, fără să-şi ruineze principiul său esenţial - principiul naţionalităţilor - să-l împiedice să-l
aplice realizându-şi unitatea. După ce luni de-arându-l Bela Khun şi-a propus să lichideze armata
ungară, deodată şi-a dat seama că are nevoie de ea şi apelând la o serie de ofiţeri de carieră şi la
patriotismul maghiar, a reuşit să pună pe picioare o armată ale cărei trupe erau în stare să lupte cu
disperare pentru a-i împiedica pe români s’ajungă la Budapesta.
 
Valoarea combativă a unei armate nu e în funcţie doar de moralul soldaţilor şi ofiţerilor dar în mare
măsură de pregătirea înaltului comandament. Fiecare război, susţine maiestrul, e un duel între
comandamentele forţelor care se confruntă. Din acest punct de vedere comandantul armatei ungare
numit de B. Khun era un ofiţer mediocru, numit Stromfeld, din punct de vedere al
comandamentelor superioritatea era de partea armatei române.
 
Faptul că Bela Khun a declanşat ofensiva, Consiliul suprem nu mai putea opri România să se bată.
La 2 Mai după o ofensivă de două săptămâni, armata română aflându-se pe malul stâng al Tisei,
Bela Khun prin intermediul lt. colonelului Werth de Szolonc propune pacea; recunoaşte toate
pretenţiile teritoriale româneşti dar nu mai dacă românii încetează ostilitaţile şi sub nicio formă nu
se vor amesteca în treburile interne ale Ungariei.
 
Întretimp ministrul de externe al Franţei Pichon îi transmite lui Brătianu în numele Comitetului
Suprem interdicţia de a înainta spre Budapesta. Premierul român raspunde: “Marşul asupra
Budapestei nu va avea loc decât în interesul general şi în completă înţelegere cu aliaţii, când îl vor
considera ca un veritabil servici ce li se face şi când ei înşişi îl vor cere.”
 
Brătianu a refuzat propunerile de mai sus ale lui Bela Khun deoarece nu vroia să treacă peste
deciziile Consiliului suprem şi, în principal nu avea nici o încredere în guvernul de aventurieri al lui
B. Khun.
 
Pentru a da satisfacţie naţionalismului maghiar ungurii atacă Cehoslovacia cu gândul ascuns să
ajungă să stabilească legături cu Rusia Sovietică ori dacă n’au putut să-şi împlinească visul, de vină
au fost românii, care i-au respins din toate poziţiile.
 
Ceea ce miră, astăzi este scrisoarea lui Clemenceau adresată la 7 Iunie 1919, trimisă lui Bela Khun
în care îl admonestează că atacase pe Cehi, tocmai în momentul în care conferinţa păcii era gata să
invite pe reprezentanţii guvernului maghiar pentru a cunoaşte punctele lor de vedere asupra
frontierelor juste ale Ungariei.
 
A specula de-acum asupra cauzelor atitudinii Consiliului suprem ale păcii atât de favorabila
Ungariei bolşevizate şi în acelaşi timp atât de ostilă României, cum P. Şeicaru nu o face, nu ne vom
opri nici noi asupra lor. Ramâne faptul în sine care trebuie reţinut şi mai ales să nu fie uitat.
 
S’a ajuns la penibila situaţie ca Ungaria lui Bela Khun să aştepte, după promisiunea scrisă a lui
Clemenceau, invitarea la conferinţa de pace, pe când i se imputa de către reprezentanţi Consiliului
suprem, României, toate calamităţile abătute asupra Ungariei. După ei România era vinovată de
demisia lui Karoly şi instalarea bolşevismului în Ungaria. Mai departe, era făcută vinovată că a
trecut peste liniile impuse de aliaţi, pătrunzând în teritoriul maghiar până la Tisa. În consecinţă i se
cere retragerea trupelor române până la frontierele româno-maghiare fixate la Conferinţa păcii.
 
Brătianu răspunse energic, respingând toate învinuirile nemotivate ale Consiliului suprem. Şeful
delegaţiei române, la întâlnirea din 10 Iunie 1919, a explicat că trecerea puterii de la Karoly la B.
Khun a fost un şantaj exercitat asupra aliaţilor, s’a întâmplat fără niciun amestec din partea
românilor.
 
În ce priveşte oprirea trupelor române pe Tisa, guvernul român nuşi poate asuma răspunderea să-şi
retragă trupele de pe Tisa până nu va avea garanţii din partea Ungariei că pe viitor va evita astfel de
atacuri.
 
Faptul că I.C. Brătianu avusese dreptate o demonstrează atacul infanteriei ungare din dimineaţa zilei
de 10 Iulie, declanşat în trei puncte: Tokai, Szolnok şi Csongrad. Atacul principal, în centru, stătea
sub protecţia a o sută piese de artilerie. Trupele lui B. Khun au reuşit să treacă Tisa, spre încântarea
comandamentului român (gen. Prezan şi Mărdărescu) căci ungurii înaintând imprudent, nu se
aşteptau la lovitura ce li se pregătea. Grupul de manevrare românesc era concentrat în regiunea
Düspök-Ladany sub comanda generalului Moşoiu având în dreapta, ca acoperire, divizia 2-a
cavalerie, o divizie de infanterie şi a 6-a divizie.
 
În zorii zilei de 24 Iulie s’a declanşat contraatacul românesc. Din toate părţile atacurile româneşti
erau aşa de impetuoase încât trupele ungureşti nu au putut rezista şi cuprinse de panică se retrăgeau
într’o fugă disperată. Au lăsat în urmă un bogat material de război şi după ce au trecut podul spre
Szolnok, au consfiinţit victoria românilor care pentru a doua oară îi resping pe unguri dincolo de
Tisa. La Paris Consiliul Suprem încerca să oprească înaintarea trupelor române şi astfel să salveze
ocuparea Budapestei. Cu toată opoziţia aliaţilor, guvernul român a înţeles că singura soluţie a
respectivei situaţii era să lichideze regimul provocator al lui B. Khun.
 
La 30 Iulie românii trec Tisa, la nord de Szolnok şi încep înaintarea vertiginoasă către Budapesta.
Comandamentul român avea la dispoziţie 10 escadroane cu 12.000 de cavaleri. Întreaga pustă era
invadată de trupe româneşti.
 
La 1 August, rând pe rând, trupele maghiare capitulează, înregistrându-se totala înfrângere a armatei
ungare. Dezastrul avusese un ecou deosebit la Budapesta. Bela Khun era convins că va câştiga
bătălia, dar din moment ce românii trecuseră Tisa, îşi dăduse seama că totul era pierdut.
 
La 2 August dictatorul părăsea Budapesta într’un tren blindat fugind la Viena. Înainte de a pleca
ţinuse un discurs celor 500 de membrii ai Consiliului de soviete de o îndrăzneală neruşinată.
Socotea că proletarii nu s’au arătat demni de revoluţie. Au trădat încrederea ce a avut-o în ei. Pentru
moment, vor trebui să cedeze necesităţii, dar el va reveni încurând. Ei vor lăsa pentru mai târziu
instaurarea erei comuniste, când proletarii vor fi mai bine pregătiţi să primească ideile bolşevicilor.
 
(Bela Khun s’a înşelat amarnic, fiindcă el nu s’a mai întors niciodată în Ungaria. Panait Istrati pe
drumurile sale făcute în URSS l-a întâlnit şi pe tovarăşul Bela Khun, scăpat de prigoanele lui Stalin,
trăia undeva într’un orăsel din fundul Rusiei. Scriitorul român a rămas impresionat de starea sa
precară, dar noi suntem siguri că fanatismul mai pâlpăia în pieptul său, odată ce acesta cu violenţa
aplicată orb, era singurul element mai stabil al practicii sale zilnice, de unde noi credem ceea ce
scrie P. Şeicaru că activistul pus în slujba comunismului internaţional n’a cunoscut nicio iotă din
învăţătura lui Lenin, reacţiona ca un robot mecanic, la comanda zeilor roşii.
 
Înclinăm să mai credem că dacă intr’o zi Stalin s’ar fi hotărât să-l pună la zid şi să-l împuşte, el ca
mulţi alţii, ar fi strigat în momentul execuţiei un “Trăiască Stalin”, iar marele dictator ca răspuns ar
fi zis “Bela Khun, să mă pupe în c ...!”
 
La urma urmelor, acelaşi B. Khun inaugurează seria marilor nostalgici, din cei care au invadat
România după Nov. 2001, trăind recrudescenţa unei ere pe care noi am crezut-o de mult apusă.
Masca de social-democraţi pe care se trudesc să şi-o pună pe chip e transparentă, lăsându-ne să le
vedem figura de eterni bolşevici.
 
Pentru ospăţul nebunilor, dirijat de fostul şi actualul prim secretar de partid I. Iliescu comunist - pe
care îl trădează fiecare vorbă, fiecare gest - am aminti că românii, popor de ţărani nu s-au lăsaţi
atraşi de ideile bolşevice nici când revoluţia izbucnise alături de ei în tranşeie şi mai târziu au
distrus statul bolşevic instaurat de Bela Khun în Ungaria.)
 
La 3 August, colonelul Rusescu, comandant al brigadei a 4-a de husari, din proprie iniţiativa
execută un raid temerar şi pătrunde în Budapesta în fruntea a 400 de călăreţi, cu două tunuri şi două
grupuri de mitraliere. A doua zi, 4 August, trupele române au ocupat capitala Ungariei.
 
După ocuparea Budapestei, acţiunea trupelor române a continuat împotriva bandelor care terorizau
şi jefuiau populaţia maghiară. Ocupaţia română se întinse până la Györ şi lacul Balaton.
 
În tot cursul lunii August, Consiliul superior nu şi a putut stăpâni furia contra românilor care au
ignorat interdicţiile şi şi-au permis să intre în Budapesta, fără să ţină cont de VETO-ul ce le-a
interzis ocuparea capitalei şi deci şi căderea lui Bela Khun.
 
În realitate, România ca aliata Franţei era mustrată de Lloyd Georges fiindcă putea deveni
principalul stat al Europei centrale, consolidând influenţa Franţei în acest sector.
 
Victoria zdrobitoare obţinută de armata română în Ungaria, nu era deloc măgulitoare pentru
Consiliul suprem care se lăsase prins în şantajul aventurierului Bela Khun.
 
În finalul cărţii, Pamfil Şeicaru omagiază, încăodată, figura marelui I. Brătianu: “În toată această
perioadă, calităţile unui mare om de stat, I. Brătianu, sunt confirmate. Curajul său de a ţine piept
Consiliului suprem pentru apărarea drepturilor României, voinţa sa neînduplecată de a obţine pentru
ţara sa, prestigiul de care avea nevoie, capătă, în perspectiva unui jumătate de secol, valoarea ce i-a
fost ignorată multă vreme!”
 
În acelaşi timp, P. Şeicaru are o superioară înţelegere a poporului român, inclusiv în anii grei ai
războiului, scriind: “Unitatea indestructibilă a poporului român, rămasă intactă cu toate că îi lipsea
unitatea unui stat, are o explicaţie, Valahia (sau Ţara românească), toată Moldova până la Nistru şi
Dobrogea s’au nutrit din ceea ce poate fi numit rezervorul etnic al Naţiei: Transilvania.”
 
Ideea aparţine istoricului C. Giurescu, cel ce în cartea “Transilvania în istoria poporului român” are
un capitol intitulat “Transilvania reservoir etnic românesc” prin acest fenomen autorul explică
unitatea de limbă şi de spiritualitate a poporului român la fel ca permanenţa sa în spaţiul Daciei.”
 
Însfârşit, încheierea lucrării cuprinde una din cele mai dragi idei ale marelui ziarist şi istoric,
simţindu-şi mereu rădăcinile înfipte în pământul patriei sale natale, seva lui fiind şi apa Vie a
scrisului său: “România este o mare şi indestructibilă realitate în mers ascendent. Chiar greutăţile
temporare nu au putut şi nu vor putea să-i schimbe destinul istoric!”
 
Deşi, aş dori să fie aşa cum scrie Pamfil Şeicaru, personal nu cred că România are astăzi un mers
ascendent ci continuă declinul început şi consolidat în anii comunismului, socotiţi şi după Dec.
1989. Lucru evident, după 12 ani de zisa democraţie, pentru care s’au jertfit mulţi tineri români,
cetăţeanul inert, lipsit de memorie i-a readuas la putere după 6 ani de dominaţie comunistă, şi ei
s’au grăbit să instaureze dictatura partidului unic ceea ce înseamnă o adevărată catastrofă naţională
pentru poporul român, sensul fiind într’o singură direcţie: cert în jos.
 
În această perspectivă “Româniile albe de mâine” ale lui Aron Cotruş, pe care le cânta în
poeziile sale, se află tare departe de realităţile ţării, aparţin mai mult de lumea iluziilor şi
visului.
 
Comunismul, de astăzi, din România s’a transformat într’o adevărată boala, sigur, mortală.
 
Rezumând unele aspecte ale cărţii “La Roumanie dans la grande guerre” de Pamfil Şeicaru, de la
început vom admite că autorul şi-a ţinut promisiunea, a descris războiul prim mondial, la care a
asistat de la luptele de pe Jiu până la Cireşoaia, cu scopul de a ne transmite adevărul pe care nu
numai generaţiile tinere nu le-au cunoscut.
 
Extrem de documentat, din toate punctele de vedere, ne prezintă greşelile aliaţilor faţă de România,
niciunul dintre ei nu şi-a ţinut promisiunea dată în 1916, când România, în August, a intrat în război
după o neutralitate de doi ani.
 
În primul rând Franţa n’a reuşit să ne trimită ajutorul promis, generalul Sarrail nu s’a mişcat cu
trupele din Salonic, aşa cum a fost întelegerea dintre cele două părţi. Totuşi, Franţa şi-a recunoscut
vina faţă de români, pe tot timpul războiului a încercat să ne ajute şi mai târziu la Conferinţa de
pace de la Paris, ne-a sprijinit atunci când englezii şi americanii vroiau să nu ne mai considere, prin
armistiţiul încheiat cu nemţii, calitatea de aliată.
 
În acest sens mari personalităţi ale politicii franceze ca Berthelot, contele de Saint-Aulaire,
André Tardieu şi alţii, au luptat pentru recunoaşterea drepturilor românilor, garantate prin tratatul de
alianţă încheiat cu aliaţii.
 
Fără îndoială, Franţa ne-a fost un aliat credincios, a reuşit să-şi impună punctele de vedere faţă de
englezi şi americani, care nu ne erau deloc favorabili.
 
Marea defecţiune a venit din partea Rusiei, care incă din 1915 aştepta să se încheie pacea separată
cu Germania, după tratativele duse între Stürmer, reprezentantul Rusiei şi von Yagow cel al
Germaniei. Pacea nu s’a realizat, cu toate că pentru ea se angajase şi celebrul călugăr Rasputin
deoarece ţarul, loial, nu dorea să-şi trădeze aliaţii. Mai mult, chiar şi după demisia lui, guvernul
provizoriu condus de Kerenski vroia să continue războiul, pacea separată de la Brest Litovsc va fi
opera lui Lenin după revoluţia din Octombrie. Deci trupele ruseşti intraseră în anarhie încă din 1915
când şi-au părăsit poziţiile cucerite în Galiţia. Atitudinea pasivă, necombatantă a ruşilor constituia
un fenomen bine cunoscut de politicienii vremii, A. Tardieu vorbea de trădarea incredibilă a Rusiei,
iar Berthelot şi Saint-Aulaire după trecerea lor pe la Petrograd şi-au exprimat convingerea că ruşii
urmăresc să împartă cu nemţii, între ei, România.
 
Trădările ruşeşsti pot fi constatate cu uşurinţă în lupta pentru apărarea Bucureştiului, când au refuzat
pur şi simplu să intre în luptă, au preferat să asiste la căderea capitalei ca simplii spectatori.
 
Dreptate are Pamfil Şeicaru, soldaţii ruşi nu vroiau să lupte pentru consolidarea unui stat care se
interpunea între ea şi masa slavilor din Balcani, scopul final fiind ocuparea Constantinopolului şi a
strâmtorii Dardanelelor. Puţin se cunoaşte că pentru ca Rusia să intre în primul război mondial a
cerut aliaţilor să-i garanteze stăpânirea teritoriilor respective, care de altfel le-au fost recunoscute de
către ei, satisfăcând foamea lor imperialistă.
 
Deci, nu e niciun secret, România a trebuit să înfrunte de una singură un inamic atât de puternic,
cum era Germania în 1916. Marea tragedie românească o constituia faptul că deşi victorioasă în
luptele din Carpaţi, până la urmă din cauza superiorităţii germane erau forţaţi să se retragă. În 1917
când francezii reuşesc împreună cu românii să pună pe picioare o armată ce putea să se întreacă cu
cea germană, s’au înregistrat marile victorii de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, oprind pe nemţi să
înainteze spre nordul Moldovei unde ar fi putut fuziona cu armatele din Bucovina.
 
Cât priveşte înfrângerea de la Turtucaia, marele ziarist demonstrează că ajutorul rus a fost
insuficient, o aflăm chiar din demisia generalului rus înaintată ţarului, la care dacă adăogăm absenţa
trupelor franceze conduse de gen. Sarrail, avem expuse cauzele dezastrului din Dobrogea, la care
vom pune la socoteală puterea armată a nemţilor conduşi de marele general, Mackensen, aflat în
legătură continuă cu alţi generali vestiţi ca Hindenburg sau Ludendorff şi nu erau singurii.
(Hindenburg, în 1933, în faţa pericolului bolşevic, i-a încredinţat conducerea statului german lui
Hitler, îşi doarme somnul de veci în catedrala gotică sfânta Elisabeta - prima biserică gotică a
Germaniei - din Marburg, într’un mormânt de piatră înconjurat de o serie de coroane de fer,
aparţinând soldaţilor săi care i-au rămas credincioşi şi după moarte. În aceeaşi biserică, în aripa
stângă a navei transversale, sub o piatră simplă, o inscripţie ne arată, că acolo odihnesc rămăşiţele
lui Frederich cel mare, rege al Prusiei, depuse în acest loc după ce Prusia căzuse, în timpul celui de
al doilea război mondial, de partea Germaniei ocupate de trupele sovietice.)
 
După încheierea păcii de la Buftea, în Nov. 1918, România reintră în război de partea Antantei,
demonstrând că asemeni Păsării sfinte a avut energia să iasă la lumina, bine meritată. Episodul
ungar este redat cu măiestria ce caracterizează întreaga carte, ea posedă stilul specific scrisului
maestrului Pamfil Şeicaru. El nu numai că descrie adevărul, uneori posibil a fi rece în logica lui, dar
mai important, el ne prezintă drumul ce duce la adevăr şi în acest sens ne împărtăşeşte solemnitatea
rituală a cercetării, în care pana de scris poartă amprenta unei inimi fierbinţi care bate puternic
pentru o cauză ce nu e doar a lui ci aparţine unui neam întreg, cel românesc.
 
Astfel, P. Şeicaru creiază un mod de exprimare numai al lui, îl recunoşti cum începi să-l citeşti, fără
să-l poţi defini, ca pe unicele înfăptuiri ale omului, şi el include un mister originar inefabil, de care
am vorbit de nenumărate ori până acuma, tot din dorul, de a-l descifra, acţiune imposibilă cum e şi
atingerea, în viaţa noastră pământească, a Absolutului.
 
Istoria de faţă despre primul război mondial nu a putut fi scrisă decât de P. Şeicaru, de unde
adevărurile incomode pe care le conţine.
 
În şcoli şi în cărţile de istorie uzuale ni s’a prezentat războiul de întregire a neamului cu făurirea
României mari, în culori extrem de roze, trecându-se repede pe lângă marea catastrofă de la
Turtucaia pusă pe spinarea comandanţilor armatei române, în primul rând a şefului statului-major
gen. Iliescu, de parcă nu ar fi fost vorba ca trupele franceze conduse de gen. Sarrail să vină de la
Salonic, iar în ce priveşte armata rusă parcă nu ar fi avut datoria să lupte ca parte beligerantă,
Dobrogea putea să slujească nemţilor şi ca poartă de intrare în Rusia.
 
Dar cea mai mare mistificare adoptată de istoricii români, probabil să nu jignească pe marele nostru
vecin din Răsărit, este aceea că nu s’a pomenit cu nici un cuvânt tratativele duse de ruşi pentru a
încheia pacea separată cu nemţii încă din 1915, şi acest lucru era cunoscut de armată de unde lipsa
de combativitate prezentă în conştiinţa ei din 1915. Majoritatea istoricilor noştri se trudesc să ne
convingă de faptul că defecţiunea ruşilor a început din 1917, când s’a încheiat pacea, ori realitatea
este că lucrurile s’au petrecut altfel, în anul intrării României în război, armatele ruse erau puternic
anarhizate, la urma urmelor ajutorul Rusiei a fost din toate punctele de vedere, nul.
 
Aceasta o aflăm de la Pamfil Şeicaru, bazat pe mărturii şi documente ce nu pot fi contestate. (În
timpul retragerii în Moldova, N. Iorga publică o carte favorabilă relaţiilor româno-ruse, viu
criticată, în exil, de către N.St. Govora şi avea dreptate deoarece marele savant şi nu era pentru
prima oară a scris o carte de ocazie, neconformă cu raporturile poporului român cu Rusia, după
Take Ionescu numit, pe drept, duşmanul nostru natural).
 
În legătură cu atitudinea Consiliului suprem al păcii, fără îndoială era vorba de o prevenire a
modului cum înţeleg englezii şi americanii să-şi slujească cele mai meschine interese.
 
Să admitem că cele două puteri doreau să oprească Franţa ca prin România să ajungă să stapânească
Balcanii, deci rezerva ce o aveau pentru România era indirectă. Dar orientarea respectivului
Consiliu suprem era compromiţătoare fiindcă ignora drepturile României, favorizând
o ţară comunistă cum era Ungaria lui Bela Khun.
 
Ceea ce putea pe-atunci surprinde, astăzi e ca de la sine înţeles, Statele Unite şi Anglia ameninţate
de uraganul hitlerist pe care nu erau în stare să-l învingă prin forţele proprii s’au aliat cu Uniunea
Sovietică, marele lor duşman. Dar când e vorba de interesele proprii numai contează niciun fel de
principii. De unde se vede că e vorba de o anumită mentalitate manifestată şi în primul război
mondial.
 
Totuşi, membrii Consiliului suprem erau intrigaţi de faptul că Ionel Brătianu le demonstra că are
dreptate în acţiunile lui, ceea ce îi provoca, în loc să le câstige respectul pe care-l merita. De unde
au menţinut vetoul dat României să nu ocupe Budapesta, deşi pentru distrugerea Statului comunist
al lui Bela Khun nu exista o altă posibilitate. Politicianul român a acţionat cum i-a dictat simţul său
politic şi astfel arăta Consiliului suprem cine avea dreptate.
 
Toată chestiunea însă, era greu de digerat de reprezentanţii Consiliului suprem fiindcă I. Brătianu
era emisarul unui stat mic, sortit să stea în banca lui şi să asculte, docil, poruncile celor mari.
 
De altfel, conflictul, provocat de aliaţi, până la urmă l-a determinat
pe Brătianu să părăsească conferinţa de pace trântind uşa după el, în semn de protest pentru
micimea de caracter ai celor ce se considerau superiori celorlalţi semeni. A urmat să reprezinte
România în locul lui Brătianu, Al. Vaida Voevod care, obişnuit cu manierele de supus ungurimii din
Parlamentul maghiar, a posedat diplomaţia să-i cucerească în primul rând pe englezi şi cum a făcut-
o o vom afla cu altă ocazie. În orice caz a câştigat bunăvoinţa tuturor aliatilor pentru a stabili graniţa
de vest a României cu Ungaria. Se poate că politicianul ardelean i-a cucerit pe englezi prin faptul că
le cunoştea limba.
 
Toate aceste evenimente le aflăm dintr’o altă lucrare a lui Pamfil Şeicaru, în care laudă fermitatea
marelui om politic I.C. Brătianu făcând remarca justă că românii nu i-au apreciat activitatea
merituoasă de la Conferinţa de pace, astfel că va pierde alegerile avute loc imediat după întoarcerea
lui la Bucureşti.
 
Mărul discordiei dintre el şi Consiliul suprem a fost provocat de problema Banatului, în care
reprezentantul Sârbiei, Pasici şi Take lonescu ar fi stabilit graniţele Banatului împreună, înţelegere
aprobată şi de Consiliu suprem, ceea ce pentru Brătianu însemna o încălcare a dreptului său de
reprezentant oficial al României, cu atât mai mult cu cât nu era de acord cu împărţirea respectivă.
 
Aliaţii aveau pretenţia să li se recunoască dreptul de conducători ai Conferinţei păcii, chiar şi când
greşesc, cum poate fi interpretată atitudinea lor faţă de I.C. Brătianu. Reprezentanţii Consiliului se
simţeau jigniţi ca un conducător al unui stat mic, îi depăşea în viziunea sa politică, refuzând să le
execute ordinele.
 
Mai apropiaţi de zilele noastre la ultima întâlnire a; statelor din Uniunea Europeană, s’au ivit
conflicte privitor la ierarhia dintre ele, mai dificil era să se stabilească cine urma să joace rolul
conducătorului principal, iar popoarele mici, de teama să nu cadă sub călcâiul unei noi dictaturi,
cereau drepturi egale cu statele cele mai puternice şi economic bogate.
 
În caz de război oare o naţiune se va vedea nevoită să lupte împotriva unei naţiuni prietene sau
contra intereselor proprii?
 
Cu ocazia conflictului jugoslav de ultimă oră, au apărut reacţii foarte curioase chiar şi din partea
unor politicieni nemţi, nu de prima mână dar tocmai aceştia au posibilitatea să exprime gândurile
ascunse ale celor mari, care preconizau că în caz de nesupunere a unei naţiuni la ordinele date de cei
mari, să existe un tribunal în care să fie pedepsiţi cei recalcitranţi, fără să mai fie nevoie de
declanşarea unui război. Asta, sub masca democraţiei nu ar fi o dictatură, tot atât de rea sau mai rea
şi inumană ca cea bolşevică, nu mai că ea ar purta eticheta Statelor Unite?
 
De-aici vor primi mai multă întelegere adversarii zisei globalizări în care oamenii ar deveni mai
plini de bani dar sigur lipsiţi de libertatea ce o au astăzi?
 
Să nu uităm că în primul război mondial, membrii Consiliului suprem căutau să-şi impună până la
urmă propria lor măsură de învingători, de unde adversarul începuse să fie pedepsit, deşi dreptul la
război era cândva garantat de tratatele internaţionale, la început mai cu blândeţe, ca apoi în cel de al
doilea război mondial, conducătorii taberei adverse să fie executaţi ca cei mai criminali dintre
criminali. Această renunţare la preţuirea demnităţii omului, chiar şi când ţi-este inamic, a devenit un
fel de a fi al contemporaneităţii noastre cea de toate zilele.
 
Nu putem încheia analiza noastră fără să nu ne referim la o altă idee dragă maestrului, pentru el
istoria joacă şi rolul să-i înveţe pe urmaşi să nu facă aceleaşi greşeli ca înaintaşii lor. Ori în acest
cadru, convingere ce şi-o exprimă şi cu alte ocazii, dacă românii ar fi cunoscut adevărăta istorie a
neamului lor, şi-ar fi dat seama că la 23 August 1944, conducătorii politicieni în frunte cu regele
erau pe cale să facă o mare greşală, fiind gata să ne predea fără nicio condiţie duşmanului nostru
natural, Rusia.
 
Poate că atunci în loc să sărbătorim, total inconştienţi, o pace netrebnică şi vândută, am fi
protestat şi am fi sprijinit pe Antonescu, singurul în drept, să încheie cu Sovieticii un armistiţiu cu
condiţii, urmărit şi de Stalin.
 
Fără îndoială, Pamfil Şeicaru, şi-a pus în această carte ce a avut mai bun în fiinţa sa, de unde
superioara sa realizare. De altfel, adevărul pe care ne-a promis să-l respecte şi învăţămintele ce ni le
dă fac valoarea inestimabilă a lucrării sale “La Roumanie dans la grande guerre”.
 
Dacă am reuşit să insist asupra părţilor cele mai de seamă tratând subiectul respectiv, voi fi înţeles
că această carte e pe departe cea mai aleasă lucrare istorică scrisă vreodată, în exil, şi printre cele
mai bune concepute dîn istoriografia românească.
Scrisoarea (6) din 20 Dec.1976, de la Pamfil Şeicaru
 
Va răspund scrisorii dv. lămurind chestia francmasoneriei în România, făcând un scurt istoric spre a
înţelege mai bine unele atitudini de acum 60 de ani.
 
Toată generaţia de la 1848 în grade deosebite de raliere a aparţinut mişcării lui Mazzini. N.
Bălcescu a fost membru al organizării carbonarilor. Francmasoneria ducea lupta împotriva
absolutismului
şi afirmarea principiului de libertate a naţiunilor. Prusia absolutistă,
Austria catolică domina Italia, Rusia ţaristă salva pe Habsburgi în 1848. Pentru generaţia de la
1848, francmasoneria era un loc de unde puteau avea relaţii internaţionale care înţelegeau să
sprijine aspiraţiile poporului român de a beneficia de dreptul de autodeterminare. Prima lojă
francmasonă în România s’a format la Galaţi şi se numea “Steaua României” exact titlul publicaţiei
lui Kogălniceanu. Vei rămâne uimit când îţi voi scrie că maestrul suprem, gradul 33 al lojei
francmasonice de la Galaţi a fost Cuza, domnitorul de mai târziu. Ai explicaţia operaţiei alegerii la
Iaşi ca şi la Bucureşti. Nu uita că viitorul împărat al Franţei, Napoleon al III-lea, a fost carbonar.
Dar francmasoneria a fost şi este incă puternică în ţarile catolice şi prea puţin importantă în ţările
ortodoxe, în care Biserica nu reprezintă o forţă politică. Nu am aparţinut francmasoneriei care
pentru spiritul meu de libertate însemna că accept directive de la centru care nu se identificau cu
comandamentele naţionale. Ion C. Brătianu după 1866 s’a desprins de masonerie, de aici situaţia
grea a lui Ionel Brătianu la conferinţa păcii. Clemenceau nu-i iertă refuzul de a se retrage cu familia
regală, parlament şi armată în Rusia în iarna 1917 sau de a nu fi acceptat triunghiul morţii, o
rezistenţă sinucigaşă în regiunea Vaslui, Bacău, nordul Tutovei. El a demisionat lăsând generalului
Averescu conducerea şi negocierile de armistiţiu cu puterile centrale. La Conferinţa păcii, el a avut
ţinuta dârză a ţării care fusese victima puterilor aliate. Atunci Al. Vaida Voevod care era secundul în
reprezentarea ţării la Conferinţa păcii, a acceptat să intre într’o loja masonică, cred britanică.
Rezultatul s’a văzut: succesul avut la Londra. Fidelitatea masonică a lui Al. Vaida Voevod: el a
sprijinit garda de fer şi a mărturisit-o la procesul gărzii de fer, după asasinarea lui I.G. Duca. Îţi voi
cita un caz menit să-ţi lămurească ce înseamnă francmasoneria română. C. Argetoianu urma să
plece în Germania, prin 1926, spre a lua contact cu Stresemann, marele om, de Stat al Germaniei,
din acea epocă. Ştia că era gradul 33 în masoneria germană, deci avea nevoie să se prezinte ca
francmason. Între partizanii lui era şi Jean Pangul care era şeful masoneriei române, cerându-i să-l
căftănească mason gradul 33. Pangul a răspuns că nu se poate, este nevoie de a avea trecute o serie
de grade etc. Argetoianu enervat i-a replicat: tu crezi că îţi cer aceasta împins de o convingere? Nu,
am nevoie de a fi mason cu gradul 33 ca să-l văd în condiţii de egalitate pe Stresemann. Atât şi
nimic mai mult. Argetoianu, sceptic, zeflemist, să accepte disciplina masonică?
 
Cred că eşti lămurit şi de adeziunea oportunistă a lui Al. Vaida Voevod. Întrebarea este: actul
oportunist al lui Al. Vaida Voevod a avut un efect favorabil intereselor României într’un moment
decisiv pentru totalitatea neamului nostru? Categoric afirmativ. În activitatea politică rezultatele o
valorifică. Intenţiile nu pot acoperi consecinţele dezastruoase. Citind “La Roumanie dans la grande
guerre” veţi cunoaşte tragicul destin al Neamului românesc care încă nu a luat sfârşit. Prăbuşirea
imperiului otoman a înlesnit independenţa României în 1877, prăbuşirea perfidei monarhii a
Habsburgilor în Decembrie 1918 a înlesnit să dispară vechile hotare, cum prăbuşirea ţarismului ne-a
redat Basarabia. Acum trebuie să aşteptăm prăbuşirea Rusiei sovietice ca să ne putem relua elanul.
Şi va veni această explozie a naţionalităţilor din imperiul sovietic. Atunci România va fi de la Viena
până la Athena, Statul cel mai puternic din Bazinul Dunării şi Balcani. Nu visez, ci îţi expun
concluziile la care am ajuns studiind fără întrerupere evoluţia politicei internaţionale. Fireşte,
România de mâine va fi alta decât aceea de azi şi cu atât mai mult ca aceea de ieri. Te felicit că te ţii
în curent cu ceea ce se publică în România de azi. Pe mine mă interesează lucrările tinerilor istorici.
Ei îmi indică orizontul şi sensibilitatea lor politică. Literatura? Fac rezerve totale. Este o gravă
eroare a emigraţiei – fiindcă nu este exact termenul de exilat - de a-şi imagina că pot lua conducerea
ţării mâine, cu bagajul ideologic de acum 40 de ani. Sunt aşa de mari mutaţii social-economice că
este greu, dacă nu imposibil, unui emigrant din 1941 sau 1945, să poată intui mutaţiile psihologice,
în continuare. Îţi mulţumesc pentru atenţiile medicale. Îmi recomanzi să consult medici români,
existenţi în Bavaria. Unul singur dr. Tricoanu (?) care are cea mai modernă instalaţie de radiology, l-
am cunoscut prin mijlocirea părintelui Zăpârţan, care avea inima în cel mai desăvârşit acord cu cele
patru evanghelii. A fost cea mai mare pierdere. Ştiu că este un medic Apostolescu dar ştiu eu,
dacă n’aş fi întâmpinat cu reticenţe ideologice. De acea caut să evit unele dureroase verificări. Peste
patru luni voi avea 83 de ani. Am împlinit la 15 Noiembrie 1976 doi ani de când sunt în Muenchen.
Mi se cunoştea vârsta ca şi situaţia dar nici un medic nu s’a interesat de existenţa mea. Sper să pot
consulta un laringolog german. Voi feri astfel pe medicii români de a avea probleme de conştiinţă
ideologică. Sunt din firea mea deschis relaţiilor dar caut să evit unele verificări care m’ar mâhni.
Experienţa emigraţiei mă face prudent, conform vârstei înaintate pe care o am. Ţin să-ţi mulţumesc
pentru toate atenţiile dtale şi să-ţi urez de sărbători sănătate şi succes în cariera dtale
Cu o caldă strângere de mână şi urări de Sărbători
 
Pamfil Şeicaru
 
P.S. Dacă poţi utiliza maşina de scris ar fi o mare uşurare, îţi mărturisesc că descifrez cu greutate
scrisul dtale care mă interesează. La 83 de ani şi ochii nu mai au puterea de acum zece ani. Noroc că
memoria şi pasiunea de lectură sunt intacte.
P. Ş.
 
Note şi Comentarii
 
În scrisoarea de faţă, maestrul îmi dă lămuriri în chestiunea francmasoneriei. Din relatarea sa
obiectivă se poate constata că de la începuturile ei până astăzi, această organizaţie a jucat un rol cât
se poate de important în făurirea Europei moderne, aşa cum se prezintă ea, astăzi.
 
Nu în cele din urmă, francmasoneria se bazează pe o ierarhie mai mult decât severă, totuşi
propagând egalitatea strictă între membrii săi, conform democraţiei realizate prin revoluţiile engleze
şi franceze.
 
Rolul ei prin organizarea secretă a cărbunarilor, în lupta contra absolutismului şi a afirmării
principiilor de libertate şi autodeterminare a naţionalităţilor, este de-acum o realitate istorică
incontestabilă.
 
Pe lângă alţii, în sec. XVIII-lea oamenii de artă, muzicieni în primul rând, ca Haendel, Haydn, de
pildă, se încadrau în francmasonerie pentru a fi trataţi de la egal la egal, de nobili, sub ocrotirea
cărora se aflau. Se cunoaşte povestea adevărată a lui Mozart, care din cauză că n’a acceptat să
rămână la Praga, după cum i-au dat sfatul superiorii săi de lojă şi s’a stabilit la Viena, unde mai
târziu destul de uşor pune în discuţie publică marile secrete ale fraţilor săi întru Zoroastru, e vorba
de opera Flautul fermecat, de la premiera căreia la câteva zile a fost otrăvit de rivalul său, tot
francmason, Salieri, după cum arată un al treilea frate, în persoana marelui poet Puşkin, autorul
piesei “Mozart şi Salieri”.
 
Faptul că simptomatologie bolii cauzatoare a morţii lui Mozart pledează pentru o moarte violentă,
printr’o intoxicaţie cu tropism renal, la care se mai adaogă faptul că deşi a murit în plină glorie,
cadavrul compozitorului a fost aruncat în groapa comună, iată alte mărturii clare că decesul
respectiv a fost provocat prin factori ce trebuiau să dispară pentru totdeauna.
 
Să mai menţionăm că în partea a II-a a Flautului fermecat, reprezentată doar rar, eroul principal
desfiinţează asociaţia ce nu poate să fie decât francmasoneria, Mozart expunându-şi concomitent
propriile idei, total opuse principiilor francmasone.
 
Se cunoaşte, mai ales din corespondenţa sa, că Mozart geniu în muzică, poseda un intelect pueril,
aproape de retardat mental, de unde am zice că el a considerat totul ca o joacă ori o festă de prost
gust, nu a realizat că-şi pune la bătaie însăşi viaţa. Păcat că fraţii săi în frunte cu fiorosul Salieri, nu
au avut simtul umorului, firul roşu al creaţiei mozartiene de la un capăt la altul.
 
Cum francmasoneria a fost o creaţie a iluminismului, ea poate explica legătura dintre Frederich cel
mare, regele prusac şi Voltaire, menţinută şi după ce ultimul a căutat să-l jefuiască pe rege, dacă
bancherul evreu i-ar fi acceptat afacerea deloc cinstită.
 
În lumina acestor date atitudinea lui C. Argetoianu ne stă de exemplu cât de superficial tratăm noi,
românii, francmasoneria şi statornicele sale legi. Mult înainte, marele Goethe priveşte cu mare
respect această organizaţie al cărei membru era, şi în acest sens ne-a lăsat un desen cu loja în care
Goethe a ţinut un discurs la moartea lui Wieland şi e de prisos s’o mai scriem fiecare îşi avea un loc
bine precizat. Să ne amintim că pe lângă mare poet şi scriitor Goethe a fost şi un însemnat om
politic, funcţie exercitată până în ultimele zile ale vieţii sale. Totuşi şi în această calitate a ştiut să
aprecieze, spre deosebire de C. Argetoianu, aşa cum o merita, organizaţia ale cărei norme
constitutive le-a şi urmat.
 
În general, scrie maestrul, francmasoneria este puternică în ţări catolice şi mai puţin în cele
ortodoxe, lipsite de forţă politică. Şi urmeaza o confesiune caracteristică intelectualului român, care
propriu zis nu era antimason, cum susţin unii, ci idealist, ţine să fie promovat după valoarea sa şi se
simte umilit să ieie locul altuia prin actul de protecţionism pe care-l oferă oculta masonă: “Nu am
aparţinut fracmasoneriei care pentru spiritul meu de libertate însemna să accept directive de la
centru care nu se identificau cu comandamentele naţionale”. În termeni apropiaţi mi-a vorbit şi tatăl
meu refuzând să se înscrie în masonerie, într’o vreme când în România se realiza acest lucru fără
multă greutate.
Cum se ştie, comuniştii au desfinţat masoneria dar în acelaşi timp au promovat membrii ei marcanţi
în posturi cheie, să nu-l uităm pe Mihail Sadoveanu ajuns în fruntea ţării, după ce a figurat
interbelic ca şi mare zidar, cu ordinul 33, masonic.
Însuşi Stalin căutând să condamne un grup de medici ruşi, pe motive de mare trădare, a trebuit să
renunţe la proces în urma protestelor internaţionale, medicii respectivi fiind în majoritatea lor,
masoni.
Personal, am detestat comunismul pentru faptul că înscrierea de pildă, în partid, îţi dădea o falsă
superioritate, să-şi zicem apriorică, asupra unui alt semen al tău, prigonit din cauză că a avut
neşanşa să se nască fiu de ţăran înstărit (batjocorit ca şi chiabur) sau să fie prunc de popă.
Continuându-şi scrisoarea, P. Seicaru se ocupă de o problemă cât se poate de importantă, pe care de
fapt a lăsat-o neamintită în cartea “La Roumanie dans la grande guerre”, dar o face pe larg în Istoria
partidului naţional, ţărănist, naţional, ţărănist şi se ocupă de ea şi în rândurile de faţă.
Astfel scrie că în 1866, Ion C. Brătianu părăseşte masoneria, de unde situaţia grea a lui Ionel
Brătianu. De-acum cunoaştem atitudinea agresivă a reprezentanţilor americani şi englezi cu veto-ul
lor ca românii să nu intre în Budapesta, dar la Conferinţa păcii nici Clemenceau nu-i ierta lui
Brătianu refuzul de a se retrage cu familia regală, parlament şi armată în Rusia, în iarna lui 1917, şi
de a nu fi acceptat triunghiul morţii adică o rezistenţă sinucigaşă în sudul Moldovei, în triunghiul
Vaslui, Bacău, şi nordul Tutovei.
Propunerile lui Clemenceau au fost de-a dreptul absurde, aplicate ar fi dus la disparitia poporului
român de la rege la opinca.
Brătianu pentru români a fost omul Providenţei, singura posibilitate justă era încheierea
armistiţiului, misiune ce i-a dat-o gen. Averescu după ce el şi-a înaintat demisia.
După cum am amintit-o, Brătianu părăseşte Conferinşa păcii, trântind uşa după el, astfel că în acele
momente dificile pentru români a intrat în joc Al. Vaida Voevod, mult preţuit de Pamfil Şeicaru,
după cum îi face portretul în aceeaşi lucrare citată. Încă am arătat că pentru a reuşi în tratativele cu
englezii s’a înscris într’o lojă masono-britanică, ceea ce se arăta posibil, fiindcă Al. Vaida Voevod
cunoştea bine limba engleză.
Astfel cu mult tact, respectând susceptibiliăţtile membrilor Consiliului suprem, Vaida Voevod s’a
bucurat de mult succes, reuşind să stabilească, în cadrul Conferinţei de pace, frontierele României
spre Ungaria de astăzi, aflată după ordinul dat lui Ionel Brătianu pe linia Mureşului, practic începea
de la Deva, în timp ce Aradul se afla sub francezi iar Banatul sub sârbi. De unde, încă se constată că
distinşii membrii ai Consiliului suprem aveau ce aveau nu atât cu România căt cu Ionel Brătianu,
lucrurile împăcându-se după retragerea lui.
În anii de după război, Vaida Voevod a scris o cărţulie “Cum am devenit francmason”
desolidarizându-se de respectiva organizaţie, în care s’a înscris pentru a veni în ajutorul ţării sale,
ceea ce a şi reuşit în cele din urmă, simpatiile lui mergeau spre Garda de fer, mărturisite public la
procesul judecării asasinatului primului ministru I.G. Duca, avută loc în Decembrie 1933.
De altfel, mai târziu, Vaida Voevod despărţindu-se politic de Iuliu Maniu a pus bazele unui partid de
dreapta, cu tentă fascistă, fără prea mult succes. Dar, iată, ce scrie despre acest strălucit om politic,
Dicţionarul enciclopedic român, apărut în 1966 la Bucureşti, editura politică, se înţelege, comunistă:
“... A sprijinit organizaţia fascistă Garda de fer. În 1935 s-a desprins din PNŢ şi a creat organizaţia
profascistă “Frontul românesc”. Ca prim ministru în 1933 a dus o politică antidemocratică şi
antimuncitorească şi a înăbuşit în sânge luptele muncitorilor ceferişti şi petrolişti, din Februarie
1933, Vaida Voevod a sprijinit instaurarea dictaturii regale, (în timpul căreia a fost ministru şi
consilier de coroană) şi a dictaturii militaro-fasciste”. Iată modul cum se decapita moral un om de
valoarea lui Al. Vaida Voevod, uitându-se în mod intenţionat activitatea lui la Conferinţa păcii
datorită căreia s’au stabilit graniţele României cu Ungaria, fapt pentru care poporul nostru ar trebui
să-i poarte recunoştiinţă veşnică, orânduindu-l printre sfinţii neamului.
Desigur, înscrierea lui Vaida Voevod, dreptate are Pamfil Şeicaru, în masonerie, contrar
convingerilor sale personale, a fost un act pozitiv, fiindcă în 1920 intervenţia sa la Conferinţa păcii a
avut un efect favorabil intereselor României într’un moment hotărâtor pentru destinul neamului
nostru.
În aceeaşi scrisoare maestrul consideră că în cartea sa (sigur poate fi considerată una de inimă)
despre primul război mondial, a descris soarta tragică a poporului român, care nu s’a terminat, căci
numai cu prăbuşirea Rusiei, sovietice, prin explozia naţionalităţilor din imperiul moscovit, România
eliberată îşi va putea relua elanul pierdut datorită sclaviei comuniste.
Studiind fără întrerupere, evoluţia politicii naţionale şi internaţionale, concluziile sale prevăd un
viitor fericit României, ca cel mai puternic din bazinul Dunării şi Balcani.
Analizând astăzi ideile marelui ziarist, Pamfil Şeicaru, trebuie să-i dam dreptate, întradevăr Rusia
sovietică s’a prăbuşit, ceva mai târziu decum credea dânsul, dar prea devreme pentru majoritatea
românilor, mai mult decât nostalgici.
Maestrul a avut dreptate şi în ce priveşte situaţia partidelor istorice că ele nu vor putea lua
conducerea ţăarii cu bagajul ideologic de acum 20-30 de ani. Dar aici atacând exilul, P. Şeicaru, nu
avea totală dreptate, incapacitatea partidelor istorice se datora unei ideologii învechite, bazată pe
solide principii democratice cât mai ales datorită membrilor actuali, îmbătrâniţi, anchilozaţi în
vederile lor, pe care C. Coposu îi considera rezidurile de astăzi ale partidului interbelic, de ieri. Cu
siguranţă politicianul român înţelegea că în partidul lui actual nu mai existau decât puţini din cel
trecut, dar totodata, poate fără să-şi dea seama, întrebuinţa o noţiune adecvată după care de fapt
reziduri, înseamnă în limbaj ştiinţific, igienic, resturi în formă de gunoi. Ar fi greu de admis că C.
Coposu, altfel indecis în formulările sale, să fi gândit în  acest mod, înăfăra de cazul dacă admitem
că deodată cuprins de viziunea viitorului a prevăzut căderea partidului său după o lamentabilă
guvernare de patru ani.
 
Aceleaşi carenţe se pot observa şi la partidul liberal, în care un ministru considerat al justiţiei pentru
a-şi salva voturile, declară sus şi tare că nu se mai pune problema deosebirii dintre comunist şi
anticomunist, toţi sunt o apă şi un pământ, ceea ce înseamnă o lovitură de pumnal dat pe la spate
celor ce au rezistat de-alungul anilor, având picioarele înfipte în oasele celor ce au fost ucişi de
comunişti şi să uiţi de ei înseamnă să uzitezi un limbaj ordinar de trădător, mai ales când e vorba de
un reprezentant, socotit de elită, al partidului liberal.
Cât despre instalarea la putere a partidului comunist, unic, începând cu Nov. 2000, în urma unor
alegeri zise libere, e locul să ne amintim de cuvintele dlui E. Constantinescu, pe-atunci
preşedintele ţării, rostite la un post de televiziune român: “Nu pot să acţionez după cum vreau,
din cauza comuniştilor şi a foştilor securişti.” Declaraţia n’a fost luată în considerare, deşi astăzi
după luni de dominaţie comunistă (neocomunistă ar însemna un eufemism) îi putem da semnificaţia
pe care o merită.
Pe când noul preşedinte al ţării, consideră că mizeria României nu se datorează celor ăşase ani în
care au supt definitiv vlaga poporului nostru ci insistă cu o insolenţă uimitoare că din păcate, a
existat o discontinuitate în guvernarea sa, rând pe rând, băncile ca Dacia felix declarată falimentată
sau cea agricolă pe cale de falimentare încep uimitor să-şi arate rezervele care le permit redresarea
ceea ce înseamnă că de fapt şi-au ascuns capitalul real, pentru a contribui la surparea singurului
regim democratic pe care l-am avut, dreptate a avut Emil Constantinescu atunci când a vorbit de
autenticii duşmani ai regimului său, încăodată o scriu, democratic.
În acest sens, poporul român lipsit total de memorie istorică şi de maturitate politică, spre deosebire
de popoarele din jurul său, a luat-o înapoi pe drumul, bine bătătorit, al comunismului.
În orice caz nu acesta era partidul democrat pe care-l preconiza Pamfil Şeicaru, ci unul al
democraţiei valorilor şi a cultivării virtuţilor, ce caracterizează omul ca om, fără îndoială
politicianismul întrupat de Gorila lui Rebreanu şi-a trăit traiul în epoca interbelică, la fel şi
comunismul în cei aproape 50 de ani de unică teroare dictatorială.
Vom mai reveni asupra acestui aspect, esenţial pentru concepţia istorico-politica a lui Pamfil
Şeicaru, căci altfel ca ar rămâne trunchiată, spusă nu mai pe jumătate.
Mai departe, mi se aminteşte că peste patru luni va avea 83 de ani şi în 15 Noiembrie 1976 a
împlinit doi ani de când este la Muenchen, ocazie să-l omagieze pe părintele unit Zăpârţan, cu un
gând bun, fiind un prelat dedicat problemelor stringente ale exilului, mort într’un accident de
maşină cu încă trei pasageri, el conducând carosabilul, pe când se întorcea acasă la Muenchen, - în
dreptul periculoasei curbe de la Ingolstadt -, de la lagărul refugiaţilor români de lângă
Nuernberg. Pentru autorul nostru, părintele Zăpârţan avea inima în cel mai desăvârşit acord cu cele
patru Evanghelii.
În legătură cu rezerva unor medici, maestrul se arată ca o fire deschisă relaţiilor cu oamenii
înţelegând chiar ideile adverse, - cum era de multe ori şi cazul nostru - ca spirit ce iubea şi mai ales
pretuia libertatea, condamna judecata strâmtă, intransigentă a unor exilaţi cazuţi pradă ideologic,
acelora ce se considerau în posesia adevărului absolut.
E dureroasă mărturisirea ultimă, caracteristică unor raporturi umane ce stau sub secera şi ciocanul
Leviatanului, prevăzute de gânditorul englez Hobbes: “Mi se cunoştea vârsta ca şi situaţia, dar nici
un medic (se înţelege român n.n.) nu s’a interesat de existenţa mea.”
 
În scrisoarea mea de răspuns din 23 Dec. 1976 îi mulţumeam pentru cele ce mi le comunica,
stăpânit de atâta mărinime sufletească, luminându-mi atâtea probleme din trecutul nostru interbelic
faţă de care simţeam o adâncă veneraţie, ca şi pentru marele ziarist şi istoric Pamfîl Şeicaru,
cunoscător adânc al respectivei epoci, cu adevărat, din multe puncte de vedere, o epocă de aur, cum
o numeşte în Istoria literaturii române scrisă în franceză, Bazil Munteanu, cultura noastră dintre cele
două războaie, în fruntea căreia, pe bună dreptate punea cercul intelectualilor aleşi, adunaţi în jurul
prestigioase reviste “Gândirea” condusă de N. Crainic.
Mă refer la scrisorile mele, cum o fac şi de data aceasta, nu numai pentru modestele mele contribuţii
dar de cele mai multe ori pentru a se cunoaşte motivaţia temelor abordate de “tata Pamfil”, cum
obisnuia Govora să-i spună, ale căror premize iscoditoare le pregăteam, eu, în rândurile mele.
 
Scrisoarea (7) din 28 Dec. 1976 de la Pamfil Şeicaru
Iubite prieten,
mă grăbesc să vă răspund continuând să vă lămuresc sumar problemele care vă preocupă. În ce
priveşte francmasoneria, originile ei sunt în lupta dusă contra Bisericii catolice, atotputernice şi bine
organizată pentru a modela spiritele şi a creia climatul intelectual. Prima mare victorie a
organizaţiilor masonice a fost marea revolutie franceză care a dărâmat monarhia în Franţa. Astăzi
francmasoneria este puternică în St. Unite: mult slăbită în Franţa şi în Italia. Comuniştii sunt
împotriva acestei organizaţii care este din ce în ce mai categoric contra Sovietelor şi sucursalelor,
partidele comuniste din diferitele ţări. Vei rămâne surprins când îţi voi spune că organizaţiile
francmasonice au dărâmat imperiul habsburgic care reprezenta ultimul bastion al catolicismului.
Înainte erau necunoscuţi membrii lojelor masonice, azi nu mai e niciun secret. Ceva care spune
mult. Evreii sunt membrii dacă vor al oricărei loje, există însă în Anglia o lojă masonică ai cărei
membrii sunt numai Evreii şi nici un mason care nu este Evreu, nu poate fi admis. În Italia,
Giuseppe Garibaldi era mason, mazzinian. Monumentul ridicat lui Garibaldi pe o colină face faţă
Vaticanului. Pe soclul monumentului stau insignele masonice. A fost Garibaldi cel care a intrat în
Roma dominată de Vatican pe când Napoleon al III-lea şi a retras trupele franceze care o apărau.
Evreii care au sprijinit Rusia sovietică în al doilea război mondial pentru a extermina nazismul, sunt
astăzi dezamăgiţi, cu-o şi mai pornită ură contra Moscovei a cărei victorie i-au asigurat-o
prin Roosevelt. Acesta ales de trei ori preşedinte a creiat “un trust al creerilor” (Braintrust), compus
în majoritate de evrei. Aceştia îi dădeau indicaţiile în politica externă. Se adăuga prof. Frankfurter,
evreu din Germania şi marele bancher Baruch. Evreii sunt foarte puternici în St. Unite, datorită
presei în frunte cu New-York Times. Se resimte schimbarea politicii americane faţă de Moscova,
indicaţie a ostilităţii totale a Evreilor faţă de Rusia sovietică. Cred că sunteţi lăţmurit.
În ce priveşte discursul lui Conta, în parte a avut un rezultat. Congresul de la Berlin ne-a impus
modificarea art.7 din Constituţie adică să împământenim pe toţi evreii. S’a admis împământenirea
numai a Evreilor care făcuseră războiul de la 1877-1878, cam 2000. Restul care vroiau să aibe
cetăţenia trebuiau să treacă cererea lor prin cameră şi senat. În 1919 am fost obligaţi prin conferinţa
de pace să acordăm cetăţenia tuturor Evreilor. La 1939 erau 900 de mii de evrei în România, azi
numai 70 de mii care caută să plece. Căderea guvernului Al. Vaida se datoreşte incapacităţii de
guvernare. La ministerul de finanţe era un român de inimă dar a cărui pregătire se rezuma la
conducerea unei bănci la Orăştie: Dr. Vlad. Era tare violent şi nu ştiu din ce motive polemiza cu
Statul-major şi în focul discursului manşetele se desprindeau şi zburau în incinta Ateneului, ca nişte
proiectile albe. La interne dr. Lupu ataca siguranţa Statului care urmărea acţiunea agenţilor
comunişti trimişi din Rusia de Rakovski, fostul şef al partidului socialist până la 1916 când fusese
arestat la Iaşi, liberat în iarna anului 1917 de trupele ruseşti. Din nu ştiu ce motive Iuliu Maniu ca
preşedinte al Consiliului dirigent a menţinut vama la Predeal şi la toate punctele de trecere din regat
în Transilvania. Vama a fost desfiinţată sub guvernul Averescu datorită lui Octavian Goga.
Valorificarea unui om politic o face timpul, contimporanii nu au perspectiva necesară dat fiind că
acţiunea lui îşi arată roadele, bune sau rele, mai târziu. Se vor împlini în Decembrie 1978, şaizeci de
ani de la unire. Avem la dispoziţie toate documentele care ne înlesneste să enunţăm o judecată
obiectivă. Ionel Brătianu nu a fost niciodată un om popular iar, paradoxal, în 1919 era impopular.
Demagogia făcea ravagii. În cartea mea vei afla în ce condiţii vitrege a purtat războiul, Ionel
Brătianu. Şi am folosit numai o parte din materialul documentar ce mi-a stat la dispoziţie. El a văzut
just când a înlăturat pe prinţul Carol, instituind regenţa pentru Mihai. Un nevoiaş al minţii, iar
mama lui nu iubea poporul român. De altfel ca medic îţi poţi da seama: Mihai s’a născut la şase luni
şi jumătate, un copil de 4 kg. Un miracol biologic? Din investigatiile mele făcute în 1974 la Athena,
unde am fost de trei ori, reiese că Elena a trecut Rubiconul ajutată de un colonel Manos care
comanda regimentul de gardă călare al regelui Constantin. A fost o dezbatere în parlamentul Greciei
cu privire la sinuciderea colonelului Manos după o audienţă la regele Constantin. Monitorul oficial
cu dezbaterile camerei este ţinutn secret. Acum când nu se mai crede în restaurarea monarhiei s’ar
putea ajunge la lectura dezbaterilor. La naşterea lui Mihai s’a simţit nevoia de a da o explicaţie
miracolului biologic: un colectiv de medici, prof. universitari, au dat un comunicat. Efectul: lui
Mihai i se spunea Mihai pripitul sau Mihai Viteză. Intoarcerea lui Carol II, în curs de zece ani a
ratificat total decizia lui Ionel Brătianu. Era un om de Stat în adevăratul sens al cuvântului. Legături
cu oculta internaţională? Era vrăjmăşit dat fiind că afla în el un puternic obstacol românesc. Ce s’ar
fi întâmplat dacă trăia Brătianu? La moartea lui Buzdugan care făcea parte din regenţă ca prim
preşedinte al Înaltei curţi de Casaţie, Brătianu ar fi introdus în regenţă pe regina Maria, care era
pentru armată, regina războiului, în locul lui Nicolae. Aşa a propus-o şi C. Stere lui Iuliu Maniu,
care a pregătit o surpriză: a introdus ca regent pe un obscur şi nul consilier la înalta curte de Casaţie:
Sărăţeanu. Avea o singură calitate: era cumnat cu Mihai Popovici. Timpul nu va ratifica ceea ce se
crede de Iuliu Maniu, în momentele decisive a luat atitudinea cea mai nenorocită. Şi la 23 August, el
a înlesnit lovitura de Stat a lui Mihai: capitularea “en rase campagne”. A fost mai prejos, mult mai
prejos de rolul pe care i l-a dat popularitatea pe care o avea: Ştiu ca vei fi mâhnit ca Transilvănean
dar nu este vina mea dacă deciziile lui Maniu au dat rezultatele pe care le vedem. Repet: nu pot să
ma mint de teama adevărului.
 În ce priveşte cartea neagră cred că trebuie pusă în legătură cu Budapesta şi noua campanie
revizionistă. Dar nu va avea nici un efect: Filderman conducătorul Evreilor din România a declarat
că mareşalul Ion Antonescu a apărat pe Evrei în tot timpul războiului.
 Nu sunt optimist în ce priveşte viitorul României ca sa-mi amăgesc dreapta judecată. Existenţa
noastră că naţiune este un miracol. Ne-am bătut cu Turcii, şi în acelaşi timp a trebuit sa ne apărăm
de Unguri şi de Polonezi. Mateiaş Corvin şi-a primit lecţia cuvenită la Baia, iar regele Poloniei la
Codrul Cosminului. -”tumulus polonoreny” cum spunea un cronicar polon. Mihai Viteazul a cucerit
Transilvania şi l-au aclamat moldovenii. A fost trădat de habsburgi. Am îndurat nestatornicia
domniilor datorită ticaloasei clase boereşti în necurmată luptă pentru domnie, am indurat domnia
Fanarioţilor - 90 de ani - şi am reluat lupta la 1821 cu Tudor Vladimirescu, care aflase ecou la 1848.
Ne găseam sub privirile prădalnice ale Rusiei, începând din 1812. De reţinut: “Româniior le merge
bine când Rusiei îi merge prost”. Războiul Crimeii a înlesnit Unirea principatelor fiindcă Rusia
pierduse războiul. La 1878 Congresul de la Berlin a anulat tratatul de la San Stefano impus Turciei
şi ni s’a recunoscut independenţa. La 1918 revoluţia bolşevică a dărâmat pe ţar, împiedecând pacea
separată pe care o negocia Stuermer, pace care prevedea: Moldova anexată Rusiei, Valahia Austro-
Ungariei, iar Dobrogea, Bulgariei. Revoluţia bolşevică ne-a salvat, Rusia fiind absentă la conferinţa
de la Versailles, iar anarhia din imperiu a îngăduit Sfatului ţării, în Martie 1918, să proclame unirea
Basarabiei cu România.
Şi acum Rusia sovietică este pe planul internaţional mai izolată decât Hitler. Îţi dau o informaţie:
Evreii, din Rusia sovietică (mai sunt 3 milioane şi cinci sute de mii) fac sforţări disperate să poată
işi, ştiind că se apropie prăpădul. Sobolanii părăsesc corabia când se îneacă. Insurecţia
naţionalităţilor din cuprinsul imperiului va opera ca în 1918 când naţionalităţile au prăbuşit imperiul
Habsburgilor. Semnificativ că în Statele Unite au apărut, în ultimii trei ani, o serie de cărţi serios
documentate în care se pune în evidenţă mişcarea naţionalităilor din Rusia sovietica. Chiar şi
americanii au descoperit naţionalităţile ignorate la Teheran. Voi trăi, iubite Vuia, sa revăd malul
drept al Nistrului ca la 1918. Străbatem o epocă de accelare a istoriei, cum o caracteriza pe la 1867
Jules Michelet. Înainte de a încheia îţi amintesc pe Montaigne care a trăit războaiele de religie: “J’ai
vu tout et le contraire de tout.” Şi noi străbatem o epocă de războaie de religii atee, care se numesc
ideologii. Vom trăi contrariul lui Teheran, Yalta şi Posdam. Exagerez? Germania şi Japonia au fost
călcate în picioare de Roosevelt şi Churchill, azi sunt singurele aliate singure ale St. Unite.
Îţi mulţumesc pentru medicamente. Sora mea îşi rezervă dreptul de a vă mulţumi personal. De noul
an 1977 vă urez dtale şi soţiei, sănătate şi spor în toate. Mi-a spus mult în ce vă priveşte pomenirea
lui Petru Bezukov, eroul lui Tolstoi din Război şi pace.
Înţeleg de ce medicii români din emigratie vă evită. Sunteţi “fără ideologie”, refugiul ignoranţei
decisive. Sper ca pe la sfârşitul lui Ianuarie să va trimit o carte nu o broşură. Şi poate să am prilejul
să vă cunosc.
Până atunci omagii doamnei şi dtale o caldă îmbrăţişare.
Pamfil Şeicaru
 
p. s.   Mulţumesc pentru osteneala dată a scrie la maşină, scrisoarea. Greşeli de tipar? Nici una.
 
Note şi Comentarii
În legătură cu lupta dusă la început de francmasonerie contra bisericii catolice atotputernice,
constituie o teză mult mai complexă, ea fiind însoţită de întreaga filozofie iluministă (pe drept mulţi
o consideră luministă, şi noi le dăm dreptate) ca şi francmasoneria îşi are originea tot în Anglia
secolului al XVIII-lea.
Pe această cale se poate demonstra că iluminismul pentru francezi constituie o pseudomorfoză, se
practică un cult al raţiunii dar plecânduse nu de la Descartes ci de la filozofia empiristă a lui Locke,
sursa senzualismului lui Condillac prezent şi în criticismul lui Voltaire, anii petrecuţi de el în exilul
englez au fost hotărâtori pentru orientarea şi mai ales gândirea voltaire-iană, ale caror rădăcini se
află adânc înfipte, în solul străin, pentru sufletul francez, anglo-saxon.
Mai mult, influenţa lui Locke e atât de accentuată încât Voltaire ajunge să proclame superioritatea
filozofiei lui Locke, pe care chiar o opune cartezianismului, floarea specifică a spiritualităţii
franceze. E destul ca cineva să studieze, fie şi în treacăt, ideile care-l dominau la Londra în anii
exilului voltaire-ian, reprezentate de liber-gândirişti, atei fanatici, anticlericali, întemeietori de secte
şi în aceeaşi măsură de societăţi secrete, pentru a-şi da seama de principiile care le-au format şi
urmărit o viaţă pe marele Voltaire stând la baza pseudomorfozei intelectuale privind pe acest
scriitor, orientare ce a pus fundamentele zisului iluminism revoluţionar, total diferit de umanismul
propagat în sânul aceluiaşi curent închinat omului şi culturalizării sale, nu rar practicat chiar şi de
Biserica romano-catolică, de altfel.
Mai târziu, revoluţia franceză va întrona cultul zeiţei Raţiunii, închizând lăcaşurile creştine
întemeiate pe credinţa în Dumnezeu, ori această raţiune corespondea celei definite de Voltaire după
filozofia lui Locke, anume că totul naşte din experienţă, uitându-se voit replica lui Leibnitz, că totul
naşte din experienţă înafară de raţiune, pe această cale întemeia apriorismul, dus pe culmile
gândirii, de Im. Kant.
În persoana sa, Voltaire sintetiza toate curentele la modă în Anglia zilelor sale, bine fiind cunoscute
cuvintele adresate Bisericii catolice, mai mult decât revoluţionare: “Ecrasez l’infame.”
Cât de departe era viziunea empirică engleză de gândirea franceză, o putem lămuri în câteva
cuvinte. În primul rând dacă cea dintâi căuta sa-l desfiinteze pe Dumnezeu într’o confruntare directă
oferită de datul experienţei, pentru a doua, conflictul nici nu exista, deoarece Absolutul sau
Dumnezeu rămâne necunoscut omului deci nu va putea fi abordat nici chiar de B. Pascal a cărui
credinţă îl transformă într’un soldat credincios al lui Isus Cristos prin intermediul Sf. Bernard, eroul
priveşte spre pământ, cerul şi lumea lui va fi explicată prin ideile înăscute ale lui Descartes, aşadar
misterul nu va fi niciodată dezlegat, dar ades se amesteca deplin cu contrarul său, fenomen descris
de Balzac în Liturghia unui ateu. Îndoiala carteziană e anulată de existenţa acelui “Cogito ergo
sum” cât şi de ideile înăscute, intuitive, ceea ce duce la un echilibru şi armonizare a principiilor şi
canoanelor, pricină din care francezii sunt numiţi Elenii epocii moderne.
Tot ce strică echilibrul face ca îndoiala să nască un umor caracteristic acestui spirit, exemplificat de
pildă de Rabelais, dar nici Voltaire nu e total străin de el, în care satira nu devine niciodată o critică
absolută ci se tratează cu multă îngăduinţă unele veşnice slăbiciuni umane, îndoiala nu dispare
nicicând, dar ne apropie de noi, demonstrând că binefacerile ei nu sunt decât rareori reale.
Îmi amintesc de prof. Augier, citindu-ne la curs un fragment, din Voltaire, provocându-i un râs
destul de zgomotos, pe care noi nu-l înţelegeam, deşi rândurile ne erau traduse. Deci, această ironie
a unui umor rafinat, nu întotdeauna întrupat în formele cele mai ortodoxe, o gustă numai francezul,
reacţia lui fiind cât se poate de autentică, nu e perceputa, cum ar trebui, de un străin.
Deci în acest cadru, pe urmele lui Locke şi mai târziu a lui David Hume, Voltaire a rupt echilibrul
propriu spiritului francez, lucru demonstrabil, prin două fapte.
Suntem de acord cu Pamfil Şeicaru, francmasoneria are meritul de a fi pregătit revoluţia franceză şi
în anii de început a doborât monarhia cât şi jugul clasei nobilimii.
Dar nu trebuie uitat că din 1793 revoluţia franceză a luat o evoluţie periculoasă a terorii, aşa cum
ne-o prezintă V. Hugo, lipsit total de entuziasmul romantic al lui Th. Carlyle, impetuosul poet şi om
politic este de părere că această parte a revoluţiei se cere condamnată cum o şi face în cartea sa
memorabilă “Anul 93”, anul cruntei terori revoluţionare. Un secol mai târziu, copleşit de
sentimentul permanentei revoluţii roşii, se înţelege, R. Rolland şi adepţii săi în interesul revoluţiei
proletare au ajuns să admită crimele săvârşite de Stalin. Judecata era, ca a multora păstrată până
astăzi, că aşa e în revoluţie, ca ea să reuşească e nevoie de munţi de cadavre.
În orice caz realităţile istorice sunt altele, poporul francez şi oamenii lor cu adevărat luminaţi şi-au
dat seama că revoluţia se impune a fi înăbuşită, doar astfel Franţa şi-a reprimit echilibrul ei spiritual,
pentru a zidi cu adevărat sufletul cel nou francez.
Evoluţia respectivă a revolutiei franceze se poate deduce din devierile de pseudomorfoză ale lui
Voltaire şi alţi iluminişti revoluţionari francezi.
Al doilea aspect îl formează cazul lui J.J. Rousseau. Acesta e considerat drept antiluminist fiindcă a
căutat sa echilibreze cultul Raţiunii, punându-i înainte rolul sentimentelor umane.
Dovadă, a unei coeziuni de clan, existentă în Anglia, David Hume îl invită pe autorul lui Emile în
Anglia, evident cu intenţia să-l convertească propriilor sale învăţături dar, după cum o mărturişte
chiar filozoful, întâlnirea s’a terminat într’un mod catastrofal.
Rousseau, împreună cu soţia sa, se simt, la un moment dat prizonierii învăţatului englez şi cum îi
atribuia intenţia de a-i ucide fug din casa lui, vroind să ieie vaporul spre Franţa din primul port, la
care vor ajunge.
Desigur, versiunea oficială îl consideră pe Rousseau suferind de o paranoie cronica, deci toate
accesele de persecuţie nu pot fi considerate decât producţii patologice, imaginate.
Sunt voci izolate care contestă această interpretare considerând că toate temerile lui Rousseau, de
care vorbeşte în Confesiunile sale, au fost mai mult decât întemeiate, pentru asta ar pleda şi modul
cum a murit, nu de o apoplexie cum se acceptă în general, ci în urm loviturilor la cap primite de la
amantul soţiei sale. Acesta din urmă - cum va fi cazul de mai târziu al lui Trotzky - va juca rolul de
amant gelos, îndeplinindu-şi misiunea de criminal la comandă. (Astfel de intermediari, experţi în
lichidarea celui vizat prin otravă, se aflau la Paris încă de pe vremea lui Racine, al cărui, nume a
fost găsit trecut în carnetul unui atare criminal plătit să-i otravească soţia).
Oricum, indiferent de partea cărui adevăr ne aflăm, Rousseau s’a opus în primul rând curentului de
pseudomorfoză importat de Voltaire din Anglia, restaurând sentimentul fără de care raţiunea e goală
de conţinut, şi oare cine ar putea tăgădui că el în inima francezului nu ar alcătui, alături de cuget,
pivoturile unui echilibru sufletesc armonic, atât de specific spiritualităţii franceze?
Meritul mare al maestrului privind francmasoneria este acela de a fi deconspirat această organizaţie
zisă ocultă, de altfel subliniază că în zilele noastre ea a încetat să mai fie secretă. În acest mod ea
devine o instituţie umană, îşi pierde nimbul acordat de unii a fi suprauman, dar în acelaşi timp
primeşte o alcătuire istorică, supusă şi ea greşelilor dar s’o recunoaştem, deşi n’a fost membrul
acestei organizaţii, Pamfil Şeicaru, constată că analizată în mod obiectiv - francmasoneria are mai
mult merite pe drumul asigurării progresului omenirii.
În aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi mărturiseşte că prevede un strălucit viitor României. Privind
însă în jur, confruntat cu situaţia ţarii de astăzi, ajunsă iar pe mâini comuniste, aş zice din nou că o
atare perspectivă nu poate fi nici măcar bănuită, totuşi ca să nu-l contrazic pe bunul meu maestru, aş
susţine ca ceea ce el presimţea pe vremuri, se confundă astăzi cu un posibil vis frumos petrecut la
umbrele aurite ale Muzelor.
În ce-l priveşte pe Iuliu Maniu eu nu pot gândi nu mai rău despre el, deşi nu aş zice că Pamfil
Şeicaru nu ar avea dreptate în judecăţile sale, mai tăioase ca cea mai ascuţită sabie de Toledo, totuşi
aş menţiona că până în ultima clipă a ţinut legătură cu mareşalul Ion Antonescu, era de părere ca el
să încheie pacea cu ruşii (interesant că şi Stalin era de aceeaşi părere, cum s’a exprimat dna
Kollontay în numele său) dar “tinerii” în frunte cu regele au luat calea trădării din care nu a ieşit
nimic bun, urmările stăpânirii sovietice o simţim şi astăzi, din păcate, săpată în inimile
românilor. (În curând va avea loc întâlnirea istorică dintre fostul rege Mihai I şi fostul slujbă al
partidului comunist român, prim-secretar al regiunii Iaşi, Ion Ilici lliescu. Primul, vine cu speranţa
de a mai ciupi câte ceva din sărăcia poporului nostru, pe care l-a trădat în mod lamentabil,
recurgând la mărinimia comunistului de azi ca la cea a lui Pătru Groza ieri, stările nu s’au schimbat,
personajele mărunte nu mai sunt aceleaşi, deşi rolurile amintesc de zile ce se repetă cu stricteţe.
Interesantă e metamorfoza acestui nou Caragea a istoriei românilor: la domnia sa primă a interzis
regelui să intre în ţară atâta îi era frică de el. Acuma la a doua lui descălecare, se vede că se simte în
largul său, sigur pe scaunul de care se ţine legat cu o stăruinţă ce nu-l va părăsi decât odată cu
moartea, merge atât de departe cu încrederea ce o are în puterile sale politice, încât de pe acum dă
dovadă de slăbiciune acută a minţii, astfel că a început să creadă că sunt aşa de tari, - cum au amăgit
poporul naiv din fire, partidul său unic instalat la putere îi dă siguranţa că regimul comunist, visul
său de totdeauna e pe cale să se realizeze chiar şi sub protecţie americană. Dar noi: îi reamintim
morala ţiganului din basmul cumsecadelui P. Ispirescu, că atunci când  ţiganul s’a trezit cu cele
nouă perini de mătase sub fund, deodată perinele s’au surpat iar ţiganul a dat cu fundul de pământul
reavăn, mai jos, decât ar fi gândit să ajungă vreodată. Aviz amatorilor!!!)
În acele momente grele pentru ţară, deşi n’a fost la palat şi nu a participat la complotul condus de
rege şi oamenii lui la 23 August 1944, Maniu nu putea să se retragă la Bădăcini, a trebuit să creadă
şi să dea o şansă democraţiei. Mai mult nu a putut face, decât aflat în slujba ei, să-şi dea jertfă
propria viaţă.
Să rămân indiferent la chinurile lui suferite în temniţa de la Sighet şi la moartea sa, comuniştii
barbari până la urmă i-au aruncat resturile pământeşti la groapa comună, ar fi mai mult decât
neomenesc. Să nu mă opresc din drumul meu de fiecare zi, ajuns la Sighet după ce l-am căutat, să
nu mă închin la mormântul său fără cruce, memoriei acestui mare român învins, mi-e peste putinţă.
Căci aş adăoga: Iuliu Maniu a murit învins dar în picioare.
Recent l-am auzit pe Ilie Ilaşcu vorbind la televiziune despre închisorile sale şi la un moment dat a
mărturisit că de câte ori era sa fie executat se gândea cum să facă, să moară în picioare, aşa cum
moare orice om adevărat!
Învins, dar în picioare!
Aş mai sublinia un aspect care nu e pomenit în scrisoarea de faţă, dar maestrul l-a afirmat în cartea
sa Istoria partidului naţional, ţărănist, naţional-ţărănist, cum că Iuliu Maniu ar fi dorit o unire cu
Patria-mumă, cu condiţii, lucru pe care nu l-am putut afla confirmat de documentele ce mi-au stat la
dispoziţie, la care aş adăoga mărturiile unor apropiaţi de Iuliu Maniu, niciunul nu mi-a vorbit de
intenţia lui de a încheia cu Patria-mumă o unire cu condiţii.
Dacă, personal, am adus argumente în favoarea rămânerii lui Maniu în Ardeal, valabile din foarte
multe puncte de vedere, nu înseamnă că el ar fi fost de această părere. Ori cu atât mai mult
personalitatea sa creşte în perspectiva timpului, cu cât a acceptat unirea fără condiţii ca şi Octavian
Goga şi fratele său Eugen, invalid de război, deşi ştia la câte adversităţi se va expune şi e cazul să o
spunem că Iuliu Maniu a stat foarte puţin la guvernare, specialitatea lui era opoziţia, care mai
devreme sau mai târziu, din simplă practică, evident uzează activitatea unui politician, fie şi de talia
lui. P. Şeicaru îi impută, tot în acea lucrare, educaţia sa ungurească, în casa lui de la Bădăcini, nu se
puteau găsi, în româneste, decât eventual, mersul trenurilor. Fără îndoială era o exagerare a
pamfletistului care uita, cu multă uşurinţa că secole de-a rândul intelectualii transilvaneni români au
avut o şcolaritate maghiară urmată de o activitate de acelaşi, calibru, astfel că aceste urme nu se
puteau şterge din, constiinţa lor, persistând, mai ales, în unele obiceiuri de practică diurnă. De pildă
- o ştiu de la tatăl meu, care a avut dese ocazii să stea de vorbă cu el şi cu apropiaţii săi - lui Vasile
Goldiş intimii lui prieteni şi colaboratori, îi spuneau Laczi baci, fără ca prin asta să-i fie lezate cu
ceva, sentimentele pur româneşti.
La Arad, exista în persoana lui Justin Mărşeu, fiul unui cojocar din
Chisineu-Cris, primul primar al oraşului după Unire, avocat de renume, membru al partidului
naţional, un partizan al Unirii cu condiţii şi îşi manifesta convingerile cu fiecare ocazie. (De ce oare
Iuliu Maniu şi-ar fi tăinuit preferinţele, doar nu reprezentau cine ştie ce mare crimă). Având în
vedere caracterul atât de cugetat al ardeleanului, uneori parazitat de o judecată greoaie, total
deosebit de înclinarea, prea uşoară dacă nu chiar superficială a munteanului spre acomodarea la
mersul evenimentelor istorice, cum ar fi domnia fanariotă de pildă, fac din aceste două tipuri total
diferite, orice împăcare, cel puţin deocamdată imposibilă. Noi ne referim acuma, se înţelege, la anii
imediat după Unire, dar trebuie să mărturisesc lucrând în Bucureşti, în anii lui 60, mereu mi se
amintea că vorbesc cu un accent “argelenesc”, de unde mi se sugera că de fapt sunt un tolerat, nu
aveam niciun drept să mă simt în Bucureşti acasă la mine, capitala aparţinea regăţenilor, aceştia
după 1989 au pus mâna total pe capitală, transformând-o în fieful provincial al unor rataţi întru
Călinescu şi alţii, important este că posedă un buletin de Bucureşti.
Trecerea lui Camil Petrescu şi G. Călinescu pe la Timişoara sau a lui Perpessicius pe la Arad, unde
Al. Stamatiad, a “îndurat” mai mulţi ani de şedere, n’a avut un prea mare rol în apropierea celor
doua părţi, datorită, în primul rând, spiritului bucureştean declarat aprioric superior tuturor
celorlalte.
Recent numitul consilier particular al preşedintelui, un oarecare Mihăescu sau aşa ceva (de unde o fi
răsărit acest domn, lăudându-se cu activitatea lui de la nişte publicaţii americane unde se ştie că
pătrunzi prin relaţii şi nu pe merite proprii, devenit trimisul special cum îl declara, noul său stăpân
comunist), ne asigură că-şi va dedica prodigioasa activitate publicării unor nemuritoare opere
româneşti şi citează în ordine: Cronica de familie de P. Dumitriu, un roman slab ce nu mai poate fi
citit astăzi, dar individul e un alt favorit al lui Iliescu, cel ce nu vrea să ia la cunoştiinţă că protejatul
său a trebuit să părăsească Germania - azi locuieşte la Metz/Franţa - fiind dat afară din cauza unor
afaceri nu prea cinstite prin care a păgubit statul german. Dar amintirile cu trecutul comunist sunt
prea vii în conştiinta dlui Iliescu, acestuia nu i-a putut scăpa cartea aceluiaşi P. Dumitriu apărută în
anii lui 60' spre sfârşitul deceniului, intitulată sugestiv Incognito în care eroul principal era un,
“securisti”, deci legăturile lor duc spre fericita epocă de aur ceauşistă.
Al doilea roman aparţine lui Zaharia Stancu, politrucul partidului comunist, devenit după ce în
regimul “burghezo-moşieresc” era autorul unei poezii religioase închinată Fecioarei Maria. Dar
important este că Desculţ e un roman mai mult decât ratat, prin el autorul introduce stilul de lemn,
alcătuit din propoziţii simple adică formate din subiect şi predicat.
 
Al treilea autor este Eugen Barbu cu Groapa, lucrare pe care personal am apărat-o în exil de
nedreptele atacuri organizate de Ion
Caraion la Europa liberă dar problema se pune de ce pe dl consilier îl preocupă numai scriitorii
angajaţi în slujba partidului comunist cum, sigur Eugen Barbu, a fost?
A patra operă este romanul Moromeţii de Marin Preda care-mi aminteşte de evenimentul produs la
editarea acestei lucrări, poza scriitorului o găseai în vitrina tuturor librăriilor, iar Scânteia pe prima
pagină anunţa apariţia unui nou Rebreanu. Tema, după cum se ştie, serveşte draguţul, de partid cu
criminalele sale colectivizări, vorbele bătrânului Moromete despre libertate, de care se face atâta
caz, nu salvează mesajul în sine, comunist al romanului.
Mă întreb, de ce nu e luat în considerare romanul de adevărate proporţii gigante care este “Cel mai
iubit dintre pământeni”? Pricina e numai una, pe cei ce au stat în slujba comuniştilor printre care se
înscrie şi Eugen Simion, îi deranjează oglinda pe care le-o pune în faţă marele scriitor, fără nici o
cruţare, demascându-l în cele mai umilitoare atitudini, când sărutau mâna asupritorilor, şi în loc să
recunoască acest lucru, preferă - astăzi – să promoveze pe mai departe cultura proletcultistă.
Iata în ce mod condamnabil comuniştii reveniţi la putere, caută fără nicio remuşcare, să ne readucă
acolo, unde am crezut că ne-am eliberat definitiv din chingile robiei roşii.
Revenind la omul nostru Justin Mărşeu, trebuie să admitem, consecvent cu el însuşi ca om al legii,
înţelegea să nu se abată de la
litera ei. Astfel, fiind, şeful baroului din Arad, încă în 1923, conform legii austro-ungare aplicată şi
la Viena, refuza să recunoască diploma de avocat de Bucureşti, fiindcă ea se elibera după trei ani de
studii şi nu era însoţită de examenul de doctorat, după cum erau în vigoare legile din Transilvania.
Iată un exemplu prin care omul nostru îşi justifica tot timpul, necesitatea condiţiilor ce urmau, după
el, să fie impuse Unirii cu Patria-mumă.
Proprietarul unei case frumoase, etajate, de pe strada gen. Dragalina locul său de refugiu era biroul
său, “cănţălaria dlui fişcal”, unde era în stare să scape de gura soţiei sale, mereu pusă pe ceartă, dacă
nu cu el cu personalul de serviciu, căruia din toată casa cu trei mari etaje nu i-a găsit spaţiu de
locuinţă decât în pivniţele cu ganguri întunecate, vizitate de şoareci şi şobolani, cât şi de bacilul
Koch. Cum prietenul meu cel mai bun, coleg de clasă, trăia în condiţii atât de precare, cum puteam
s’a constat de fiecare dată când mă duceam la el, trebuie să recunosc că pentru prima oară am simţit
o revoltă împotriva domnilor îmbuibaţi care nu aveau nici o consideraţie fată de semenii lor, fără să-
mi dau seama deveneam ocrotitorul săracilor, mă stăpânea o adânca milă pentru cei nevoiaşi,
sentiment creştin, niciodată nu am nutrit ura marxistă de clasă, şi cum aveam o vârstă fragedă,
atitudinea mea era spontană, neprefacută de influenţe livreşti, şi la aceste principii am ramas până
astăzi.
Şi astfel, dl. Mărşeu, mai târziu, sub comunişti, şi-a mai găsit un loc de recreere, în plimbările de pe
malul Mureşului, petrecute la ore exacte, încât dacă cineva le-ar fi dat importanţa cuvenită şi-ar fi
putut potrivi ceasul, după apariţia şi dispariţia lui, aşa cum s’a întâmplat şi cu filozoful Im. Kant.
 
În vacanţele mele de student mă întâlneam cu el, la aceeaşi oră, pe malul Mureşului şi să fiu sincer
am început să mă orientez dupa ora în care apărea pentru ca drumurile noastre să se încrucişeze, în
cursul unei plimbări, cam de patru ori.
Omul îmbătrânit şi curios se şi subţiase, ascuns parcă sub pălăria sa
nemţească, de sub ochelari, privirile mate, puţin grăitoare treceau sistematic peste mine, nu lua act
de prezenţa mea, de unde nu-şi avea rostul să-l salut, cum s’ar fi cuvenit.
Justin Mărşeu luase aspectul unui Chicoş Rostoganul, latinist de forţă, cu preocupări şi un vocabular
ales, cizelate în universităţile lui vieneze. Dar personajul nu poseda nicio legătură cu eroul descris
cam în zeflemea de Caragiale, omul nostru departe de a avea ceva comic, din contră, în mersul său,
în gesturile uşor ritmate dar mai ales pe chipul lui se putea citi o trisţete, adânc tragică. Prin tot
aspectul respectiv ţinuta sa câştigase o distanţare şi indiferenţă la tot ce se întâmpla în jur, oricum
nu stătea în puterea lui să schimbe ceva, iar pe mine considerându-mă printre cei aflaţi dincolo, nu
avea de ce să mă ia în seamă.
Abea atunci mi-am dat seama, decorul de veşnică primăvară a Mureşului şi malurile sale înflorite,
m’au făcut să uit de vremurile grele în care trăiam cu toţii, când românul ştia când se culcă dar nu
era sigur că se scoală dimineaţa în patul lui, Mărşeu era zguduit de catastrofa ce s’a abătut asupra
ţării, singura lui posibilitate era aceea de a se izola de realităţile din afară, găsindu-şi consolarea în
lumea purtată în inima sa.
În acest fel, bătrânul domn îmi apărea ca o apariţie de pe alte meleaguri, seriozitatea lui gravă totuşi
mă împiedeca să-l asemui cu vreun personaj hoffmanesc, atâta era de reală suferinţa sa, cea de toate
zilele. În acele timpuri de unică restrişte, Justin Mărşeu reprezenta destinul românului ajuns în
mâinile monstruosului Leviatan.
Aş fi suferit extrem de mult dacă omul meu m’ar fi confundat cu un torţionar pus de securitate să-l
ţie “sub observaţie”. Interesant că pe atunci nici nu-mi puneam o atare problemă, e drept, că eram la
începutul calvarului, nostru comunist.
După vreo două veri de întâlniri atât de neobişnuite, desigur numai din partea mea se arătaseră, şi
mugurii unei calde prietenii, omul începuse să-mi fie drag şi încercam inutil să arunc punţi spre
inima lui temătoare, de tot ce î se putea întâmpla, mai devreme sau mai târziu.
Pricepeam, prin tăcerea aşternută între noi, niciodată tulburată, tot ce făcuse el bun în viaţă nu
numai că a fost drept dar în aceeaşi măsură şi înălţător căci ceea ce oamenii cred că e o simplă nuntă
a trecutului, poate fi şi o formă a veşniciei, fapta însăşi are durată neobişnuită.
Îmi făcusem obiceiul să ţin la o revedere cu el, cum te ataşezi unei iubiri, desigur, ideale. Omul cu
toate tăcerile şi îndoielile lui se definea mult mai complex decât părea la prima vedere.
Până într’o vacanţă, căutându-l, în zadar l-am aşteptat sub umbra castanilor, grea, după atâta trecere
de ani, peste ei. Nici Mureşul, nici malurile oglindite în el, nu mai aveau încărcătura tainică a
luminii de altădată.
Cum putea să lipsească el, atât de punctual la întâlnirile noastre?
Având inima frântă, m’am întors acasă şi l-am întrebat pe tatăl meu, Tiberiu: “A murit dl. Mărşeu?”
“nu” ‘mi-a raspuns el’ a fost dus în Bărăgan, unde are domiciliu forţat”.
 
N’am înţeles niciodată măsura absurdă şi diabolică prin care se pedepsea un bărbat plin de onoare şi
cinste, înrudit sufleteşte cu florile, având respect pentru toate vietăţile pământului - se cuvine cel
puţin postmortem – să nu-i atribuim păcatele guralivei sale neveste, slujitorii săi îl cinsteau în mod
deosebit fiindcă, domnul, fie şi fără să ştie doamna lui, îi răscumpăra după merit pe fiecare dintre ei,
de unde ataşamentul pe care i-l arătau şi să nu uităm că a fost primul primar român după Unirea cea
mare.
Am privit trist spre tatăl meu, căruia domnul Măţrşeu n’a vrut să-i recunoască diploma de
Bucureşti, dar privirile noastre s’au înţeles fără nici o greutate, verdictul a venit din partea părintelui
meu: “Oricum, n’a meritat o atare soartă.”
Cu mult înainte, tatăl meu, cu un deosebit simţ al dreptăţii mi-a mărturisit, că nu-i poartă deloc pică
lui J. Mărşeu, fiindcă în fond avea dreptate în hotărârea lui, cum putea el cu o diplomă de trei ani să
se bucure de aceleaşi drepturi ca un student cu cinci ani de studii şi o lucrare de doctorat?!
Pe această cale am recepţionat mai târziu şi dreptatea pe care o are Pamfil Şeicaru faţă de învinsul
Iuliu Maniu care istoric împărtăşeşte marea vină de a fi crezut în reprezentanţii democraţiilor
apusene, Roosevelt şi Churchill, posteritatea îl va judeca aspru tocmai pentru buna sa credinţă.
Istoria desigur posedă adevărurile sale indestructibile, şi nici nu mai este nevoie să mai accentuăm
că marele ziarist s’a pus în slujba acestora, pe care le urmează, şi nu le poate trăda, interpretările
sale sunt fundamentate de nenumarate studii, prin cercetarea actelor şi a cărţilor de specialitate.
Dar mai există o alta faţă, tot aşa de valabilă deşi mult mai puţin ştiinţifică, logica ei corespunde
logicii inimii. Adică Shakespeare îl poate iubi mai mult pe Antoniu care a dat un imperiu pentru
femeia iubită, Cleopatra, deşi pentru istorie el rămâne mult înapoia lui Octavian, viitorul Augustus.
La fel, mai ales descris de pana lui M. Barrès, gen. Beranger, unui francez îi poate apărea ca o
figură de mare prestanţă, în timp ce, pentru că s’a sinucis pe mormântul iubitei sale tocmai când era
gata să pună mâna pe putere, să devină preşedintele Franţei, istoria nici nu-l mai pomeneşte, l-a
uitat cu totul. În fond majoritatea eroilor de tragedie antică sunt astfel de învinşi ai istoriei.
Desigur când vorbim de Iuliu Maniu ca un învins, ne referim împreună cu Pamfil Şeicaru, la
perioada în care marele ziarist, vom vedea mai încolo, are tot dreptul să-l califice, cum o face, un
învins înşelat de propriile sale iluzii, dar asta nu înseamnă să nu avem în vedere şi contribuţiile lui
istorice privind Unirea Transilvaniei la Patria-mumă.
Totuşi nimeni nu mă împiedecă pe mine ca şi pe alţii sa-l admir pe Maniu pentru fidelitatea sa
arătată democraţiei în care n’a trădat ci a fost trădat.
Cu toate greşelile sale politice de ultima oră, pe care conform adevărului istoric şi în urma propriei
experienţe, Pamfil Şeicaru le descrie întocmai şi le condamnă, Iuliu Maniu rămâne în Istoria
Românilor o mare personalitate morală, sigur virtuţile pe care le avea nu s’au potrivit cu lipsa de
morală a conducătorilor apuseni, în cel de al doi-lea război mondial, aceştia pentru a se salva au
trecut peste cel mai elementar percept moral, deschizând larg porţile Europei, hoardelor ruso-
bolşevice.
Am convingerea că împreună cu Iuliu Maniu, întemniţat la Sighet şi apoi după moarte aruncat în
mormânţii fără cruce ale unei gropi comune de către barbarii, fără Dumnezeu, comunişti, marea lui
“vină” de neiertat a fost aceea de a fi contribuit, în mod esenţial la făurirea României Mari, cu
siguranţă a intrat cu el, în pământ, pentru totdeauna şi o parte cinstită, plină de omenie a inimii
neamului românesc.
Jertfa lui Iuliu Maniu dusă pe altarul Patriei, va fi o mărturie ridicată pentru veşnicie, a rezistenţei
poporului român faţă de orice dictatură, în cadrul ei robia comunistă nu va fi nicicând uitată, aşa
cum vor astăzi unii oameni ai trecutului roşu, elementul de bază românesc, aerul necesar pentru
viaţă sufletului său, îl constituie libertatea, libertatea şi iar libertatea.
Aceste cuvinte ar putea fi scrise pe steagul sub care a căzut Iuliu Maniu în luptă, lipsită de orice
compromis, împotriva comunismului.
De fapt ca încheiere, putem scrie că învingătorii sunt eroii Istoriei, pe când de învinsi se ocupă
literatura, nu rar acest domeniu e caerul pe care se ţese, în cinstea lor, broderiile nemuririi.
În cazul marelui nostru Eminescu am introdus noţiunea de învins-învingător, ceea ce constituie
supremul apogeu spiritual, renaşterea din proprie cenuşă după exemplul Păsării sfinte, căci dreptate
are poetul V. Voiculescu, atunci când te afli în Dumnezeu orice cădere ori înfrângere înseamnă un
suiş o regăsire a marei lumini care nu se stinge niciodată. Altfel spus, faţă de suferinţele omului
Eminescu, nemurirea unicului poet creşte mereu, în ritmul ascendent imprimat de Brâncuşi,
Coloanei fără de sfârşit. Aceasta e o categorie specifică a spiritualităţii româneşti cuprinsă sub
termenul de învins-învingător.
 
Scrisoarea mea de răspuns din 30 Dec. 1976
Majoritatea problemelor abordate au fost larg dezbătute, în rândurile de faţă, se înţelege nu mă voi
mai ocupa de ele. În schimb mă voi opri asupra unor aspecte inedite şi de la început aş sublinia că
împărţirea teritorială a Transilvaniei de vest, la începutul anului 1919, tatăl meu a trăit-o pe viu, ca
fost soldat al armatei austro-ungare, încorporat chiar în acel an când împlinise 18 ani. Vizitându-şi
familia din Banat, apoi urmând să ajungă la Deva, în primul oraş românesc de graniţă, a fost nevoit
să treacă peste trei vămi, franceză, sârbă şi românească, fenomen total de neînţeles pentru un român
care se vedea forţat să respecte unele hotare mai mult decât arbitrare, fiindcă erau interpuse între
populaţii majoritar româneşti.
De unde se cade să mai cinstim cu un gând bun activitatea lui Al. Vaida Voevod care a reuşit să
convingă Consiliul suprem al păcii să stabilească graniţele dincolo de oraşul Arad, evitând să se
facă o mare nedreptate. De altfel, între această delimitare şi Tisa a existat o populaţie numeroasă
românească, pe care ungurii după procedee bine cunoscute le-au maghiarizat, astfel că din numărul
de peste 200.000 români câţi erau în 1918, astăzi abea mai sunt vreo câteva mii, cifre ce vorbesc de
la sine.
În acest sens, cine îşi mai aminteşte dintre români, că la conferinţa de pace din 1918 s’a cedat o
regiune aflată dincolo de Tisa, alcătuită din sate româneşti, pentru totdeauna stăpânite de Cehi.
În acele vremuri cu adevărat tulburi, generalul francez Berthelot marele prieten al românilor a fost
salutat în 1918 cu mult entuziasm de către populaţia Aradului, de faţă fiind şi mulţi locuitori ai
cartierului românesc, Pârneava. După terminarea ceremoniei, românii neînarmaţi, au fost, pur şi
simplu, vânaţi de gărzile ungureşti, care au ucis doi ţărani, dintre aceştia a rămas cunoscut
posterităţii, Lae Barna, o stradă din Arad îi purta numele.
Cine mai ştie că tânărul Ion Arion în drum spre Alba Iulia, în acel întâi Decembrie 1918, a pierit
lovit de un glonţ ieşit dintr’o armă ungurească, încât sărbătoarea Unirii a fost şi una îndoliată, toţi
conducătorii marei Adunări naţionale au stat priveghi, la catafalcul acestui erou anonym, cu numele
lui Ion Arion. Personal, le-am dedicat sonetul Ţie, Transilvanie pe care îl reproduc în continuare,
ştiind că fraţii nei de neam, nu-l cunosc:
Ţie, Transilvanie!
Memoriei lui Ion Arion, Lae Barna şi tuturor celor căzuţi ca ei, pe altarul Patriei:
În tine se-află plaiul nostru sfânt
Unde Mioriţa baciului oier
Lăsat-a urme după ea’n Cuvânt
Suind spre-altarele care nu pier.

Oriunde-aş fi, bătut de ploi şi vânt

Nu va putea în lume om câner,
Din inimă a-mi scoate vechiul cânt
Al ţării, cum o alta nu-i sub cer.
 
Cu doina fluierului ne înveţi
Străbuna, veşnica litanie
Căci fără jertfele multor vieţi
Şi crezul lor, împărtăşanie,
Azi n’ai avea atâtea frumuseţi
N’ai creşte’n soare, Transilvanie!”
 
Al doilea aspect asupra căruia doresc să insist priveşte situaţia, Aradului după marea Unire,
importantul centru politic şi cultural de dinainte de 1918, după realizarea României întregite, oraşul
a fost pur şi simplu părăsit, din punct de vedere cultural. Tată prin 1923, reîntors ca tânăr avocat în
Arad, cu veleităţi de ziarist, s’a prezentat la Vasile Goldis rugându-l să-i publice un articol. Marele
om politic se considera al Bucureştiului, nu mai avea timp să se ocupe de “Românul”, misiune de
care se eschiva de parcă i-ar fi pricinuit cine ştie ce rău. Prin urmare l-a trimis, jos la băieţii ce se
îngrijeau de editarea publicaţiei. Ceea ce tată a şi făcut, şi cum amintesc în scrisoare, cu acea ocazie
l-a cunoscut pe Aron Cotruş, cu care a legat, mai pe urmă o prietenie exemplară.
Aradul a fost lăsat în mâinile ungurilor şi ovreimii, aceasta din urmă, vorbea din rutină încă şi pe
vremea comuniştilor, numai ungureşte, contribuind la o falsă imagine a oraşului.
La Arad apăreau, cel puţin două cotidiane ungureşti, am cunoscut pe cei doi şefi de ziare, deoarece
pe stradă se saluţau foarte cordial cu tatăl meu, fiind colegi de breaslă. Unul era un domn înalt, cu o
figură de om extrem de sensibil, se putea crede că l-ar fi putut jigni şi o floare, purta o pălărie cu
boruri largi, ca de veritabil boem, şi îl chema Somoru adică cel trist. Al doilea, chiar din contră, era
scund, lat în umeri, faţa turtită din cauza nasului înfundat uşor, îţi dădea impresia că ar fi practicat în
tinereţe, boxul.
Într’o atare atmosferă, nu ne va mai mira că sculptorul Ladea locuia împreună cu Aron Cotruş într’o
pivniţă şi, o duceau greu de tot, al doilea într’o poezie se plângea că e “flămând, flămând.”
Se înţelege de la sine că dacă ungurii aveau o trupă de teatru permanentă, noi românii ne
mulţumeam cu turneele bucureştene, acestea nu rar ne delectau cu piese de valoare, interpretate de
marele talente ale scenelor româneşti, de care nu duceam, în niciun fel, lipsă. Eu profitam de faptul
că de fapt tatăl meu era directorul acestui teatru însărcinat cu rolul nu tocmai de neglijat să selecteze
trupele plătite din casieria primăriei sau a unei alte instituţii de stat, astfel că de la început se garanta
nivelul valoric al pieselor, iar artiştilor le convenea că în acest mod nu riscau să joace în faţa
stalurilor goale, ceea ce se putea întâmpla chiar şi unor artişti de-acuma consacraţi. Deci,
popularizarea şi asigurarea cotelor de încasare aparţinea direcţiei arădane, trupei bucureştene nu-i
rămânea decât misiunea de a-şi juca piesa, fără să rişte eventual o pierdere bănească esenţială. În
aceste condiţii, care nu se aplicau revistei lui Tănase, se înţelege, unde biletele erau vândute cu luni
înainte, tatăl meu a reuşit să aducă la Arad piese şi distribuţii cu adevărat excepţionale. Dintre
acestea voi cita Scrisoarea pierdută în rolul Cetăţeanului turmentat avându-l pe celebrul Iancu
Brezeanu, un eveniment istoric pe care locuitorii Aradul au ştiut să-l preţuiască într’un mod
deosebit, marele artist murind la câteva luni mai târziu.
Dar m’aş opri pentru distribuţia de excepţie la Fraţii Kamarazov, într’o dramatizare franţuzească.
Iat-o: Tatăl: R. Bulfinschi, fiul său Dimitrie, G. Vraca, Gruşenca, Tanţi Cocea, Alexei, Ion Aurel
Manolescu, Zosima, Ion Storin, Ivan, Tony Bulandra, iubita lui, Leny Caler şi în sfârşit Smerdiakov,
epilepticul, Fory Eterle.
Desigur sala a fost ceva mai plină, iar pentru tată acest spectacol adus la Arad a constituit una din
mândriile spirituale ale vieţii sale. În ce mă priveşte, personal, având acces liber, ca fiul directorului,
mă pot lăuda că am avut fericita ocazie să-l văd jucând pe Tony Bulandra, dacă pe ceilalţi, i-am avut
aproape de inima mea în anii următori, la ora aceea nu aveam mai mult de opt anişori. Astfel, la
Bucureşti după decenii, l-am putut vedea pe G. Vraca în ultima sa genială creaţie, Richard al treilea
de Shakespeare, într’un spectacol ce a însemnat cântecul său de lebădă, murind aproape pe scenă
aşa ca Molière, Jouvet sau Giraudoux.
Nu pot să închei fără să nu amintesc de un spectacol pentru mine, epocal. Venise la Arad, Ion
Ciprian şi trupa sa cu piesa Oameni pe un sloi de gheaţă, pe care l-am vizionat în matineu, publicul
fiind format de câţiva spectatori, dintre aceştia, mai mulţi elevi.
Totul decursese bine, până, îmi pare, la sfârşitul actului al doilea când, după consumarea lui, îl
auzim pe Ion Ciprian urlând ca din gură de şarpe: “Cortina! Cortina!” Ce se întâmplase? Omul care
lăsa manual cortina îi furase marelui artist replica principală, de fapt apogeul sublim al piesei.
Aşa dar se ridicase iar cortina şi se rejucă întreaga ultimă scenă ce întradevăr nu putea fi retezată în
mod brutal din contextul respectiv. Rolul principal al scenei se înţelege îl juca marele Ion Ciprian
care nu vroia să ne răpească plăcerea de a-i admira marele talent pentru el era destul să aiba câţiva
spectatori ca să-şi joace total rolul, judecătorul principal îi era conştiinţa proprie, pe ea n’o putea s’o
înşele.
Şi astăzi nu pot decât să-i dau dreptate, căci gestul său nu l-am uitat niciodată, mi-a sădit în inimă
datoria de a fi eu însumi indiferent dacă o ştiu câţiva sau nu, e destul ca unul să înţeleagă şi să-mi
accepte mesajul, datoria eu tot mi-am făcut-o.
Dar în acelaşi timp Ion Ciprian mi-a dat o lecţie de probitate artistică, el nu era un interpret oarecare
ci prin arta lui căuta să redea fidel textul ce i s’a fost transmis, ca un pact sacru încheiat cu autorul ei
pe care nu-l trădează în nicio împrejurare.
Adică, de la Ion Ciprian am învăţat că Hamlet e o piesă de Shakespeare, pe care când o interpretezi
e nevoie să te înalţi la nivelul geniului său şi să nu-l cobori în noroiul celor mai stupide inepţii, cum
o fac unii regizori care se simt superiori autorului clasic al cărui text îl pot mutila în toate felurile
josniciei numite modernism.
De vină sunt şi artişti care acceptă falsificările respective neînţelegându-se că oricine are dreptul să
scrie tot ce-i trece prin cap, dar nu să înghesuie ceea ce e absolut, mare, în relativul neputinţelor,
tiparului mărunt, de regizor ratat.
Ion Ciprian este autorul unei piese nu de toate zilele, Omul şi mârţoaga şi alături de Urmuz este
ctitorul literaturii absurde, la noi.
Tot peste decenii de la întâmplarea descrisă, l-am întâlnit pe Ion Ciprian, pe Calea Victoriei din
Bucureşti, şi doar ruşinea m’a oprit să nu sărut mâna bătrânului artist, drept recunoştinţă pentru tot
ce am învăţat de la el, şi nu m’ar fi mirat să fi uitat de mult de incidentul prin care m’a influenţat
atât de mult. Şi n’ar fi comentat în niciun fel intervenţia sa de a rejuca o ultimă scenă, când el nu şi-
a făcut decât datoria de artist şi nimic mai mult.
Ceea ce nu înseamnă că nu i-am sărutat, în imaginaţia mea, de mai multe ori mâna, acestui Apostol
preacurat al copilăriei mele, numai că trebuie să recunosc măreţia gestului său, purtată vie în inima
mea, odată cu trecerea anilor creştea, în loc să scadă şi s’o dau uitării.
 
Scrisoarea (8) din 3 Ianuarie 1977 de la Pamfil Şeicaru
Dragul meu, am primit scrisoarea dtale ca un frumos dar la începutul unui nou an. Pentru un scriitor
istoric a unei epoci aşa de complexe cum a fost aceea dintre 1912 - începutul războiului balcanic
până la Dec. 1918 prăbuşirea imperiului Habsburgilor, cel mai frumos elogiu este ca cititorul să fi
avut revelaţia unor adevăruri tăinuite, dar care înlesneau întelesul evenimentelor. În jurul acestei
cărţi emigrantii, fără excepţie au organizat conspiraţia tăcerii. Era conţinutul cărţii “La Roumanie
dans la grande guerre”  dăunător neamului românesc său conţinea falsuri de tipul celor folosite în
orice propagandă politică? Nu, dar autorul era ostracizat de toate curentele din emigraţie. Furioşi
autorii capitulării fără condiţii: Niculescu-Buzeşti, Creţeanu et comp., prin scrisoarea trimisă la 14
Oct. 1948 generalului Rădescu în care demonstram imposibilitatea de a figura într’un eventual
comitet ce s’ar face în afara hotarelor ţării, a unor oameni care s’ar cuveni să fie judecaţi pentru
înaltă trădare. Am primit răspunsul cu data de 6 Noiembrie prin care bătrânul general îşi scuză
întârzierea fiindcă el plecase în Statele Unite înainte de a primi scrisoarea. Scrie: “Scrisoarea dv. am
citit-o cu mult interes iar răspunsul de dat după ce am citit cuprinsul, ar putea fi rezumat într’o
singură cuprinzătoare frază: sunt în întregime de părerea dvoastră în aprecierile pe care le faceţi
asupra unor personalităţi scăpate din ţară.” Scrisoarea am ţinut-o secret şi n’am dat-o publicitaţii
decât în 1965 când am publicat lucrarea “Karl Marx. Însemnări despre Români” texte manuscrise
inedite. Cu un comentar. Generalul Rădescu murise. Scrisoarea trimisă de mine de la secretariatul,
lui Rădescu a fost discret pusă în circulaţie, aşa că eu, provocasem banda Niculescu Buzeşti-
Creţeanu, fără să fi vrut. În numele Comitetului Naţional patronat de cretinul regal Mihai s’a
intervenit la Le Monde şi Le Figaro nu numai să nu se facă niciun articol dar nici măcar să fie
anunţată “La Roumanie dans la grande guerre”, fiind lucrarea unui fascisto-nazist notoriu. Au
apărut dări de seamă, am primit scrisori de la foştii ofiţeri ce facuseră parte din misiunea, General
Berthelot. Legionarii în multiplele lor publicaţii nici măcar nu au menţionat titlul şi apariţia cărţii.
Era precum vezi o unitate ce se făcea în jurul numelui meu. Şi cu atât mai dureroasă a fost această
manifestare a unei uri ce califica pe eroii emigraţiei, cu cât scrisesem această carte în momente
tragice pentru mine. Am început lucrarea la 1967. Scriam şi soţia mea dactilografia manuscrisul.
După două luni îmi comunică foarte calm că are cancer la mamela stângă şi va trebui să fie operată.
A suportat operaţia dar după puţin timp a trebuit să fie internată într’un sanatoriu. Şi a început
calvarul. Eram singur, scriam şi de două ori pe zi mă duceam s’o văd şi să-i manifest convingerea
că totul se va vindeca. La început în primele trei luni şi eu mă agăţam cu disperare de
această iluzie. Nimic nu-mi indica o agravare a bolii. La începutul lui Noiembrie o radiografie
facută de un medic Levitski, specialist în cancer, a chemat pe Traian Popescu şi i-a cerut să mă
pregătească pentru a putea suporta adevărul, sotia mea era condamnată. Când m’am dus la medic
mi-a arătat oasele ciuruite: “Poate să traiască 2, 3, 4 luni dar nu va trece de a şasea lună’. Mi-a
înmânat radiografia şi am ieşit în stradă. Ploua. Ţineam în mână înfăşurată în plastic sentinţa
radiografiei. Plângeam. Mă simţeam singur în faţa finalului ce urma. Probabil că o femeie bătrână a
fost tare impresionată de înfăţişarea mea, că m’a întrebat în spaniolă “pot să vă ajut?” I-am răspuns:
“Nimeni, doamnă, nu-mi poate fi de ajutor.” Şi am continuat să merg căutând un taxi să mă ducă
acasă. Nu aveam nici un fel de legături cu Reprezentanta Republicii socialiste la Madrid, dar era
informată de cursul boalei soţiei mele. Fără să fac un demers, căci nu ştiam unde era sediul ei şi
cum puteam să mă adresez Reprezentanţilor republicii care la 21 Mai 1945, mă condamnase la
moarte, a comunicat surorii mele că i se acorda paşaportul pentru a se duce la Madrid. La începutul
lui Ianuarie 1968, sora mea a venit. O revedeam după 24 de ani. Ultimele luni de viaţă ale soţiei
mele care era la Sanatoriul Crucii roşii, a avut mângăierea să aibă lângă ea, în afară de infirmiere,
pe sora mea care este devotamentul şi blândeţea întruchipate. Şi în acest timp în afară de Traian
Popescu şi câţiva prieteni spanioli, deşi exista o comunitate a Românilor, preşedintele ei n’a venit să
mă întrebe cu ce fac faţă notei de plată a Sanatoriului. În 1958 s’a lansat un apel pentru anul
refugiaţilor de către UNESCO, mi se pare. S’au strâns sume enorme, comunităţii româneşti din
Spania i-a revenit 8 milioane de pesetas, care în 1958 avea altă, cu totul altă valoare decât azi. Cum
au fost administrate aceste milioane, îmi este penibil să vorbesc, atât doar: în curs de un an şi patru
luni nu i s’a dat soţiei mele nici măcar o aspirină. Îţi scriu, dragul meu, că eşti tânar şi nu ştiu dacă
parcele îmi vor îngădui să scriu “Memoriile unui gazetar” ( în 1978 voi împlini 60 de ani de
gazetărie). În cazul când nu voi avea răgazul s’o scriu atunci vei fi dta cel care
să stigmatizezi imposturile tricolore. Traian Popescu, un suflet cum rar se întâlneşte în emigraţie,
care s’a îngrijit să pot face formalităţile necesare pentru că soţia mea să fie îngropată în luna Aprilie.
Vei înţelege ce dureroase amintiri mă leagă de această carte şi ce mângăietoare a venit înţelegerea
aşa de pătrunzătoare a valorii revelatoare a cuprinsului. Pierdeam soţia după 48 de ani, dintre care
24 în exil. Sora mea a rămas aproape un an cu mine şi a continuat să revină, totalizând până acum 9
ani ce se împlinesc în Februarie, de când stă lângă mine, cu nicio întrerupere.
Întrebările pe care le pui în legătură cu toate erorile de aplicare ale tratatului Franţei cu România,
ele sunt expuse de contele de Saint-Aulaire, care a fost ministrul Franţei la Bucureşti, înainte şi în
cursul războiului şi în timpul conferinţei păcii. Este o carte de nobil curaj în a rosti adevărurile care
trebuiesc cunoscute. În ziua când lucrările ce vor apărea (4) îmi vor da ceea ce sper, am intenţia să
traduc şi să public în româneşte lucrarea acestui mare prieten al poporului nostru. Da, dragul meu,
Consiliul suprem apăra pe Bela Khun şi ne-a interzis să intrăm în Budapesta, Ionel Brătianu a trecut
peste stop. Am cunoscut la Muenchen pe nepotul lui de Flers, scriitorul francez care a fost în tot
timpul războiului la noi. Acest tânăr mi-a dat o notă scrisă de tatăl lui căpitan în misiunea franceză
şi mai târziu ataşat al Franţei la Moscova. Ce scria în notă? Se găsea la Budapesta după intrarea
trupelor române, şi uimit de prezenţa unui grup care privea spre înălţimea Parlamentului maghiar, a
căutat să vadă ce interesa grupul de unguri. În loc să fi înfipt steagul tricolor, doi soldaţi au pus ca
un drapel două opinci şi acelea rupte. Un ungur s’a adresat căpitanului francez spunându-i: “O
merităm.” Dacă voi găsi o copie a notei ţi-o voi trimite. Ştii poate cu ce dispreţ vorbeau ungurii de
opincarii români. Înclin sa cred cacei doi soldaţi care priveau satisfăcuti isprava nu puteau fi decât
din Transilvania că ei ştiau ce efect va produce două opinci fluturând ca un steag pe parlamentul din
Budapesta. Ştiu că îţi va place plăcere. Pentru a întelege un avantaj pe care il aveau ungurii în
Anglia. Foarte mulţi lorzi erau căsătoriţi cu femei din aristocraţia maghiară şi invers nobilii unguri
cu femei din aristocraţia engleza. Dar noi opincarii i-am învins. Suntem singurul Stat a cărui armată
a intrat într’o capitală a puterilor centrale. În ce priveşte descentralizarea sunt de acord cu dta ca era
necesară. Prin 1920 s’au publicat proiecte de descentralizări a administraţiei. Îmi amintesc de un
proect bine conceput făcut de un politician bucovinean Onciul. Maniu vroia să facă din Transilvania
ceva similar cu Slovacia, cum o concepea Hlinka, un preot catolic. Uita însă Iuliu Maniu că limba
slovacă nu este un dialect al limbii cehe, ci o limbă slavă dar cu totul diferită de limba cehă.
Întrebarea este de ce Iuliu Maniu venit la putere în 1928 împins de un val de popularitate - 78 % din
voturile exprimate - n’a iniţiat o descentralizare administrativă când putea să facă chiar o modificare
a Constitutiei? Simplu: era lada goală: a venit la guvern fără nici un program. N’a fost trimis un
agronom Orva în Rusia să studieze colhozurile? Era un om de slabă pregătire politică. El fusese
doar avocatul mitropolitului de la Blaj ceea ce nu-i oferea prea complicate probleme. Admirabil
tactician în lupta dusă contra regimului maghiar culminând cu organizarea regimentelor transilvane
din monarhia habsburgică. Calm, folosind o autoritate pe care nici un român nu i-o contestă, el a
desfăşurat o acţiune naţională menită să-i justifice autoritatea ce i se atribuia. Consiliul dirigent n’a
strălucit ca valoare dar nu mai puţin a organizat administraţia provinciei. Când Bucureştii a cerut să
retragă coroanele, Iuliu Maniu a tot amânat în timp ce Budapesta emitea coroane pe care le trecea
prin contrabandă. Naţia plătea eroarea Consiliului dirigent. Voi trimite lui Traian Popescu ceva
foarte preţios ca replică la revizionismul Budapestei. Emisiunea de franci francezi falşe fabricaţi la
Institutul de cartografie în curs de mai bine de un an - 25 de milioane şi mai mult. 8 milioane cele
mai reuşite au fost strecurate la Amsterdam, Haga, Stockholm, Varşovia, Milan. În Decembrie 1925
poliţia olandeză a arestat 3 indivizi care aveau 7 milioane de franci falşi. Aveau pasapoarte false
româneşti, fabricate de şeful poliţiei Nadosy. A fost un mare scandal, Guvernul Ungariei îşi făcea
devize pentru a întreţine campania de revizuire a tratatului de la Trianon. Voi face o fotocopie a
paginilor din “Decomposition de l’Europe Liberale” de Bertrand de Jouvenel, apărută în 1941.
Autorul este un scriitor politic de autoritate. Îţi voi face şi dtale o fotocopie. Cred că este cea mai
bună replică la noua campanie revizionistă a Budapestei.
Revenind la Iuliu Maniu: ignora totalmente Rusia, de aici erorile făcute, în care intra, şi o imensă
vanitate. În Noembrie 1943 Rusia sovietică prin ambasadoarea la Stockholm Kollontay a propus
negocieri în vederea semnării unui armistiţiu cu România. Mareşalul Antonescu a acceptat şi a ţinut
în curent tot timpul negocierilor pe Iuliu Maniu. De ce n’a trimis măcar un observator dacă se ferea
să nu se angajeze? Se rezerva, convins că nimic în Europa centrala nu se va schimba, fără ca
Churchill şi Roosevelt sa nu-l consulte. El a cauţionat lovitura lui Mihai cu arestarea mareşalului în
biroul dobitocului rege şi ce a urmat. Dacă poporul român nu ştia ce legături au americanii cu Ruşii
este explicabil, dar Maniu le ignora fiind îmbrobodit de cei care vroiau să capituleze fără condiţii
cerută de anglo-americani. În Decembrie 1943 am fost atacat de Steed, la radio BBC, postul englez,
spunând că dl. Pamfil Şeicaru induce în eroare opinia publică susţinând că Rusia are ca obiectiv
marea Egee. Am replicat. M’a atacat din nou încheind că unica soluţie a României este capitularea
fără condiţii şi imediat. La noul meu raspuns, Steed a amuţit. Această polemică a fost publicată în
Curentul. Cum n’a tresărit Maniu când a auzit că se cere capitularea fără conditii? Eu înţeleg
greutatea pe care o ai să realizezi vinovăţia lui Maniu, dar adevărul este că a sancţionat operaţia
capitularzilor convins că el are suficient autoritate la Churchill şi Roosevelt să ferească România de
o ocupaţie rusească.Totul a fost decis la Teheran în Decembrie 1943. Eu nu pot accepta că a fost
influenţat de Boilă, să participe la alegeri, dacă într’adevăr aşa a fost, atunci nulitatea lui este
evidentă. Voi căuta să aflu pe cineva să-mi scrie la maşină polemica cu Steed, Rămâne singur Ion
Antonescu, figura eroică. Predat de rege ruşilor, ţinut la închisoare doi ani nu s’a plecat şi a stat în
faţa plutonului de execuţie, drept, neînfricat. Există fotografii a executiei mareşalului care vor
mărturisi mâine, în acel mâine al libertăţii, de sfârşitul celui care a dus războiul contra Rusiei.
Fireşte familia Boilă i-a fost fatală (lui Maniu n.n.). Celibatar el a fost prizonierul familiei Boilă,
ultimul ţinea pe o nepoată de soră a lui Maniu. Inutil să-ţi vorbesc de neonestitatea lui, dar nu
bănuieşti cât era de prost (Boilă, desigur n.n.) Am fost ca deputat în comisia de anchetă
parlamentară a afacerii Skoda. Au fost momente comice prilejuite de declaraţiile lui.
Închei, iubite prieten, cu această afirmaţie pe care o fac la începutul noului an: Rusia sovietică va
cunoaşte insurectia naţionalităţilor ostile, Velikoruşilor. Regimul sovietic se va prăbuşi din
interior. Se pare o aberaţie afirmatia mea dar vom trăi şi vom vedea. Eu caut să-mi fac datoria
publicând în Germania Federală lucrări de denunţare a acestui stat ce împiedecă o nouă aşezare a
lumii.
Omagii soţiei dtale şi pentru familie tot binele pe care îl merită cuminţenia dtale şi adâncirea
sentimentelor româneşti.
Cu drag al dtale
Pamfil Şeicaru
 
Note şi Comentarii
În această scrisoare marele ziarist şi istoric ne dă câteva date importante privind activitatea sa din
exil şi totodată ne face să înţelegem, de ce, în mod cu totul condamnabil în jurul cărţii sale emigraţia
fără excepţie (e vorba de “La Roumanie dans la grande guerre”) a organizat o adevărată conspiraţie
a tăcerii. Desigur, cu această ocazie oamenii şi-au arătat micimea şi dispreţul pentru o valoroasă
creaţie semnată de un autor, pentru ei, iritant. Se poate susţine că niciunul din adversarii lui nu s’au
obosit să-i citească lucrarea, în consecinţă, să treacă peste profundele subiectivităţi şi să dea
Cezarului ce-i al Cezarului: Pamfil Şeicaru a scris una din cărţile memorabile ale istoriografiei
româneşti, pe răbojul căreia îi va rămâne înscris pentru totdeauna, cu litere de aur, numele.
De-altfel atacul iniţial porneşte de la P. Şeicaru prin scrisoarea din 14 Oct. 1948 trimisă generalului
Rădescu prin care îl anunţă că nu poate figura într’un Comitet naţional format din nişte oameni care
ar trebui să fie condamnaţi pentru înaltă trădare. Prin secretara generalului rândurile au ajuns a cei
criticaţi cu mult înainte ca el să fi publicat răspunsul lui Rădescu în care acesta îi da dreptate. Drept
răzbunare banda lui Niculescu-Buzeşti, Creţeanu şi Vişoianu în frunte cu regele l-au prezentat peste
tot inclusiv la Le monde şi la Le Figaro, drept un notoriu fascisto-nazist, de unde nici nu i-au
anunţat apariţia cărţii. E de reţinut ceea ce maestrul nu pomeneşte aici, dar o ştiu de la colaboratorul
său apropiat, N.Şt. Govora, că în acei ani cum el se afla la Paris, maestrul îi trimitea de la Mallorca,
şi pentru a-şi exercita talentul de mare polemist, cu regularitate articole pe care Govora le publica,
conştient că ele vor acţiona ca niste obuze, ţinta lor fiind Consiliul naţional şi mai ales clanul
Niculescu-Buzeşti, Creţeanu şi Vişoianu. Se vede ca maestrul uitase proverbul românesc: “Spune-i
prostului în faţă adevărul, ca să te urască o viaţă întreagă”.
În acele zile când scria cartea sa despre primul război, soţia sa se îmbolnăveşte de cancer la sânul
stâng fiind operată într-un sanatoriu dar evoluţia va fi destul de rapidă, va face metastaze osoase şi
va muri în luna Aprilie, înmormântată la Madrid. Desigur maestrul trece printr’o mare durere,
nicicând nu a simţit singurătatea atât de apăsătoare, cu atât mai mult cu cât în afară de nişte prieteni
spanioli şi de Traian Popescu, nimeni nu a vizitat-o din partea comunităţii româneşti, pe soţia lui
aflată pe patul morţii, nimeni nu a ajutat-o nici cu o aspirină.
Şi-atunci se întâmplă un eveniment foarte important, intră pe fir Reprezentanţii republicii socialiste
din România care-l anunţau, informaţi fiind de situaţia lui, că sora sa va primi paşaport pentru a
merge la Madrid ceea ce a urmat la începutul lui Ianuarie 1958, sora maestrului era lângă el şi soţia
sa încă în viaţă, a putut să se împărtăşească din îngrijirea dnei Virginia, care adaogă maestrul era
întruchiparea devotamentului şi blândeţii.
Desigur că ar fi mai mult decât temerar să stabilim persoana sau persoanele care în atare momente
grele pentru maestru, s’au gândit să-i sară în ajutor, tocmai în zilele cele mai disperate.
Ceea ce este important, va trebui să acceptăm că gestul respectiv la
impresionat adânc pe bătrânul ziarist, demonstrându-i două lucruri importante: Cu această ocazie,
părăsit şi hulit de emigraţie totuşi ţara se gândeşte la el, cu toate că a fost condamnat la moarte, la
12 Mai 1945. Care om, aflat în situaţia precară a maestrului ar fi putut să nu se înduioşeze şi să
refuze respectivul ajutor neangajându-se cu nimic.
Dar, e drept, că pentru noi va începe o colaborare de la distanţă între comuniştii din ţară şi P.
Şeicaru, acesta din urmă convins că va fi ajutat să-şi publice lucrările, de fapt conţinutul unic şi
major al vieţii sale.
De pe acuma, subliniem, că şi comuniştii îşi vor urmări interesele, devenite manifeste sub domnia
lui Ceauşescu, dictatorul vroia să-l câştige pe marele ziarist a cărui pană ar fi putut să-l lovească din
plin.
De-aici plecând, dacă maestrul a fost un partener sincer, şi-a urmărit idealurile, nici nu le-a trădat,
nici nu le-a pus în slujba nimănui, cei ce au procedat meschin nu au putut fi decât comuniştii, şi
vom demonstra evoluţia respectivelor relaţii, în viitor, cu totul obiectiv, nefiindu-ne dificil să arătăm
că maestrul şi pe această cale şi-a păstrat libertatea de conştiinţă creatoare după principiile urmate
neabătut o viaţă întreagă sau cum îi plăcea să susţină chiar maestrul, până la ultima bătaie a inimii
sale.
Noi trudindu-ne să ne aflăm pe drumurile adevărului, ne-am luat ca sarcină să reabilităm memoria
marelui om, ziarist, istoric şi scriitor de un deosebit talent, protestând că în ţară, în timp ce toţi
nepregătiţii se pregătesc să intre în Pamasul culturii româneşti, peste numele şi mai ales valoroasele
sale opere continuă să se menţie aceeaşi conjuraţie a tăcerii, lucru de-adreptul de neînţeles.
Născut într-o zodie norocoasă totuşi, dintr’un anumit punct de vedere a fost cel mai calomniat om al
existenţei noastre spirituale, încărcat cu toate viciile legate de un pumn de ţărână şi încă unele în
plus, când el comparat cu tot ce i s’a pus în cârcă, ne apare ca o figură de-adreptul angelică, lipsit
total de păcatele atribuite.
Oameni cu pretenţii, când vorbeau despre el repetau nişte vorbe de clacă, autorul fiind un fante
îmbătrânit de mahala plătit pentru creaţia sa cu un ţol de ţuică de prune, se manifesta cam aşa: “Cică
Pamfil Şeicaru şi-ar fi construit Palatul Curentului după formula etajului şi şantajului şi ca
impostura să fie totală, fantele de Tirchileşti să capete o verosimilitate de nezdruncinat, Apostolul
neamului N. Iorga, e declarat făuritorul acestor parodii de enunţuri, şi când îi va veni rândul îl vor
face de râs indiferent de nume, pe cel care le-a pus ulterior, în circulaţie.”
La fel, de data aceasta, bazat pe propria noastră corespondenţă voi demonstra că ceea ce se susţine
astăzi în ţară este o altă gravă mistificare a adevărului şi anumite ziare au colportat atare minciuni
după care Pamfil Şeicaru ar fi fost în ţară şi ar fi stat la masa discuţiilor cu Ceauşescu. Îl blestem pe
acela ce pronunţă un astfel de neadevăr dorindu-i să-i sece gura şi pana de scris, fiindcă prin ele
caută să desfiinţeze personalitatea unui mare român şi iubitor de ţară.
Şi cu această problemă, mă voi ocupa când îi va veni rândul. Deocamdată am dat un avertisment
celor ce pângăresc lucrurile sfinte cum este memoria lui P. Şeicaru. Şi ca să se vadă că nu respect
decât adevărul, mă voi opri asupra altor rânduri dedicate de P. Şeicaru lui Iuliu Maniu, şi nu-l pot
urma fiindcă afirmă nişte lucruri greu acceptabile.
Să ne înţelegem, îi dau perfectă dreptate în ce priveşte activitatea lui Maniu din timpul războiului al
doilea mondial şi după, până la arestarea şi moartea lui în temniţa de la Sighet, fiindcă marele ziarist
aduce probe irefutabile unele din propria sa experienţă, dar pentru a nu ne repeta voi reveni mai
târziu la ele, când maestrul se referă din nou la Iuliu Maniu într’un articol ce merită analizat, în sine,
pentru esenţele sale.
Astfel, când, în scrisoarea de faţă abordează problema descentralizării cu care se arată de acord, un
proect bun, realizat de un politician bucovinean Onciul, în cele următoare adaogă faptul că Iuliu
Maniu ar fi vrut să facă o Transilvanie ca şi Slovacia în viziunea lui Hlinka, adică, astăzi o ştim mai
bine, ar fi dorit să facă din Transilvania o ţară independentă de vechiul Regat. Este o scăpare de
neiertat, odată ce unirea cu condiţii a Transilvaniei, idee nesprijinită de Maniu, ar fi dus cel mult la
o federalizare a României. Dar pe de altă parte, Maniu era conştient că pentru români există două
blesteme: Bucureştiul cu sufocanta ei centralizare, căreia comuniştii i-au dat o dezvoltare dementă
şi şovinismul ameninţător al ungurilor şi atunci orice român alege răul mai mic, centralizarea
Bucureştiului.
Pentru a înţelege politica lui Maniu va trebui să ne referim la anumite aspecte istorice.
Prin moartea lui Ionel Brătianu în urma unei amigdalite septice, Ludovici, operată greşit de
ministrul liberal Angelescu, s’a creat un gol de neînlocuit în politica românească.
În “La Roumanie dans la grande guerre” Pamfil Şeicaru îl elogiază pe marele Ionel Brătianu şi
subliniază rolul său important pentru români în desfăşurarea războiului, a înfruntat chiar Consiliul
suprem al păcii cucerind Budapesta (Interesant de remarcat că şi într’al doilea război mondial,
armatele române luptând alături de ruşi erau gata să intre în Budapesta dar în ultimul moment au
fost deviate spre Cehoslovacia unde şi-au continuat luptele în Tatra ceea ce înseamnă că atât
Consiliul superior din primul război mondial cât şi generalii ruşi din al doilea, au primit ordinul să
nu-i lase pe români să intre în Budapesta din locuri mult mai superioare, de cum s’ar putea
presupune, personaje în faţa cărora se închina şi Tigrul Clemenceanu, care în situaţia dată şi-a
pierdut colţii şi ghiarele, executant fără să mai comande. Cu atât mai mult gestul lui Ionel Brătianu
creşte, chiar şi astăzi, în măreţia lui!).
P. Şeicaru menţionează însă că I. Brătianu era nepopular şi este uşor de aflat cauza, de ea se
plângeau mai ales adversarii politici, poporului în bună parte comportarea sa îi satisfăcea
caracteristicul cezarism, prezent la fiecare naţie de origine latină, Iorga în “O viaţă de om” vorbeşte
de dictatura mascată a lui Ionel Brătianu, şi nu greşea de loc, fiindcă, nu tocmai democratic, din
umbră, I. Brătianu prin legăturile sale de prietenie cu Barbu Ştirbei, îşi impunea părerile reginei
Maria şi prin ea regelui Ferdinand numit Nando de C. Stere în romanul său “În preajma revoluţiei”.
Fie la putere, fie nu, Ionel Brătianu oricum conducea destinele României, dreptate avea Nicolae
Iorga.
După moartea sa neaşteptată, mai ales cei ce erau duşmanii lui direcţi, celebrul N.D. Cocea, care
sub ruşi se lăuda cu prietenia lui Lenin, organizase o procesiune în care şobolanii reprezentau
partidul liberal în frunte cu Ionel Brătianu.
Totuşi prin dispariţia lui, ţara intrase în derută, mai ales anumite partide printre care şi partidul
naţional-ţărănist răsuflau uşurate că au scăpat de sub jugul lui Brătianu. Se ştie că în 1923, la
încoronarea regilor României, Ferdinand şi Maria, de la Alba-Iulia, ardelenii au refuzat să participe
la ceremonie, arătându-şi nemulţumirea faţă de I. Brătianu care după ei şi-a cam depăşit atribuţiile,
fără niciun rezultat concret.
În 1928, scrie maestrul, venit la putere, Maniu ar fi putut să iniţieze
o descentralizare, chiar prin modificarea Constituţiei, şi nu-şi dă seama că aduce un argument
decisiv în favoarea realităţii că politicianul ardelean nu avea intenţia să transforme Transilvania
într’o Slovacie independentă. De câte ori vom mai face paralela dintre cei doi va trebui să admitem
că şi unul şi altul, posedau structuri sufleteşti cât se poate de diferite, de unde de o reconciliere între
ei nu putea fi vorba.
Concluziile maestrului asupra guvernului Maniu din 1928 erau cât se poate de simple: era lada
goală, a venit un guvern fără program. Maniu era un om de slabă pregătire politică.
Astfel de aprecieri făcute unui partid ca cel Naţional proaspăt fuzionat cu cel ţărănesc al lui
Mihalache, aproape de extrema stângă şi avându-l economist pe V. Madgearu, unul din cei mai buni
specialişti ai României, devin mai mult decât discutabile.
De altfel, respectivul guvern a trecut prin două mari crize care au avut influenţe sigur negative
asupra activităţii normale ale acestuia.
Prima este marea criză economică mondială pe care Madgearu încearcă să-i anuleze nefastele
consecinţe în România, iar deputatul Şeicaru a intervenit propunând conversiunea datoriilor
ţărăneşti, ceea ce s’a şi făcut, ca lege aprobată de parlament.
A doua criză, care a scuturat din temelii partidul la putere a fost întoarcerea lui Carol II în ţară, la 8
Iunie 1930, aterizând pe aeroportul din Oradea sprijinit fiind de armată. Neputând fi împotriva
curentului creat, i-a pus condiţia regelui să renunţe la mme Lupescu, ceea ce imoralul Carol a şi
promis, ca iubita lui coruptă să intre totuşi cu primul tren în România, după ce Carol a fost
înscăunat în funcţia sa regală. Maniu protestează, dându-şi demisia, deci părăsind guvernul care
rămâne ia putere, dar pentru Maniu regele era un mincinos, om fără caracter. Din acel moment
legăturile dintre rege şi Maniu se întrerup definitiv, fără îndoială politicianul ardelean a procedat aşa
cum ar fi făcut-o, şi Ionel Brătianu dacă ar fi trăit. Pamfil Şeicaru îi impută faptul că nu l-a atacat pe
rege mai direct şi public, ori Maniu avea dreptate, Carol al II-lea câştigase partida, gestul
politicianului juca rolul unei prevestiri de Casandră necrezută, dar ea se va împlini cât de curând în
toată amploarea şi bestialitatea ei.
Marele ziarist mai făcea observaţia că partidul lui Maniu trimise un agronom Orva să studieze
colhozurile ruseşti, altă mărturie de neseriozitate ce o atribuie partidului la putere. Ori cum se ştia
printre noii membrii ţărănişti figura şi dr. Lupu care, scrie în memoriile sale Ion Duca, plănuia
împreună cu temutul Rakovschi răsturnarea guvernului român de la Iaşi în 1918, aşa dar iniţiativa
de a trimite un agronom în Rusia să studieze colhozurile, nu aparţinea lui Maniu. Iorga numise
partidul lui Mihalache drept unul de clasă în sens marxist numai că nu muncitorimea ci pătura
ţărănească deţinea rolul conducător.
Dar în continuare maestrul are goluri de informaţie când îl acuză pe Maniu că deşi cum Ion
Antonescu îl informa zilnic în legătură cu tratativele de armistiţiu duse la Stockholm cu mme
Kollontay, în numele lui Stalin, trimiterea unui observator din partea lui la Stockholm nu-şi avea
niciun rost, reprezentanţii mareşalului fiiind şi ai lui. Se cunoaşte convingerea justă a lui Maniu că
armistiţiul trebuie să-l facă cel ce a dus războiul adică Ion Antonescu.
Mai departe, Pamfil Şeicaru în scrierile sale nu a amintit nici cu o vorbă ca la Stockholm pe lângă
Nanu, omul mareşalului au apărut şi oamenii lui Niculescu-Buzeşti, în persoana lui G. Duca, el
căuta s’o convingă pe bătrâna doamnă să stea de vorbă cu ei şi nu cu trimisul special al lui
Antonescu, de altfel cu acesta din urmă vroia şi Stalin să trateze condiţiile armistiţiului. Mai mult,
într’o scrisoare cifrată Niculescu-Buzeşti îi mărturiseşte lui G. Duca că deocamdată Iuliu Maniu,
“bătrânul” este izolat şi nu se ştie dacă regele o să-i mai arate încrederea sa, ceea ce înseamnă că în
pregătirea armistiţiului Maniu stătea alături de Ion Antonescu, nu avea cunoştinţa de ceea ce se
întâmpla la palat, şi deci nici nu a luat parte la lovitura de stat de la 23 August, deci pune un mare
semn de întrebare după cel “cauţionat” întrebuinţat de marele ziarist Maniu nu a intrat în guvern şi
mai târziu nu a putut să se retragă la Bădăcini şi astfel să-şi lase neamul în mare ananghiă. A luptat
împotriva comuniştilor cu armele ce le poate avea un democrat pur sânge, ducându-i un sfârşit mai
mul decât tragic.
Este de subliniat că nu numai familia Boilă avea influenţă asupra sa, se înţelege politică, dar în
acelaşi timp americanii, suferind de o crasă inconştienţă, de pildă prin A. Harriman îl asigurau că
dacă alegerile nu vor fi libere, ei vor interveni ceea ce s’a arătat a fi o mare minciună în numele
căreia şi-au dat viaţa mulţi români.
Şi fiindcă veni vorba despre unele scăpări informative în cunoştinteile maestrulului, se pare că n’a
ştiut că Ion Antonescu constatând că războiul e pierdut, pentru ca activitatea anticomunistă să
continue şi după ce ţara va fi ocupată de ruşi, se înţelege peste hotare, a avut intenţia să depună la o
bancă din Elveţia suma de 18 milioane dolari, care să stea la dispoziţia viitorilor luptători
anticomunişti ai exilului. Cum la începutul lui August 1944, P. Şeicaru pleca în misiune trimis de
Antonescu în Portugalia şi Spania, explică faptul că el nu cunoştea respectiva tranzacţie.
Evenimentele precipitându-se, maestrul fiind sechestrat în Germania nu s’a mai putut întoarce în
România, dacă o făcea, vom vedea cu altă ocazie, suma respectivă, avem toate motivele s’o credem
ar fi primit-o el.
Din păcate, datorită împrejurărilor, Ion Antonescu nu a ajuns să depună decât şase milioane de
dolari, sumă ce a stat la dispoziţia lui Al. Creţianu, care în cea mai mare parte a cheltuit-o pentru
întreţinerea sa personală. Problema a fost discutată viu în exil, chiar şi în sânul Comitetului naţional
român, astfel că Al. Creţianu a recunoscut public, şi după moartea lui, soţia sa, administratoare
bunurilor personale, că întradevăr suma de 6 milioane de dolari eliberată de Ion Antonescu i-a stat
tot timpul la dispoziţie şi au risipit-o fără să facă nimic durabil pentru exil.
Istoricul de astăzi, român, ar putea să meargă pe urmele articolelor lui P. Şeicaru, scrise în anii 1948
şi următori, poate ar putea descoperi date inedite asupra epocii respective, inclusiv asupra afacerii
Creţeanu (Cretzianu). Până astăzi, politicienii democraţi români au confundat şi confundă interesele
lor personale cu cele ale ţării.
Reîntorcându-ne la guvernarea lui Maniu din 1928, cu surprindere constatăm, că el este aproape
singurul guvern democratic, nedirijat dacă ne amintim că după zece ani se instaurează regimul de
dictatură regală, în urma căruia va trebui să treacă foarte mulţi ani, mai precis între 1996 şi Nov.
2000 am avut al doilea guvern democrat ceea ce să recunoaştem este foarte puţin.
Dar vreau să atrag atenţia că există o modalitate cât se poate de rodnică de sabotare a regimurilor
democrate de necinstiţii săi adversari, inclusiv reprezentanţii opoziţiei.
Fără îndoiala guvernul lui Maniu a putut fi sabotat, pur şi simplu, forurile de la periferia
administraţiei statului de pildă să refuze să aplice o lege, aplicând contrariul numit antilege. S’au
aplicat şi alte măsuri contraguvem dar nu rees atât de evident la suprafaţă cum s’au petrecut
lucrurile cu cea ce a doua democraţie a dlui E. Constantinescu. Trec peste nepotrivirea ştiinţei
geologiei cu cea politică dar opoziţia etichetată drept partid PDSR a reuşit un lucru extraordinar, să
restaureze vechiul regim comunist, sub masca unei democraţii de circumstanţă, şi nu m’aş referi la
banalitatea zilnică pe care o demonstrează actualul preşedinte că e un foarte bun şi astăzi, activist de
partid comunist, dar e grav de tot că stafiile comuniste au luat iar cuvântul scoţându-se în evidenţă
pseudomeritele celor ce au slujit cu loialitate partidul de ieri, oamenii se laudă cu pseudovalorile
trecutului, cu cât au fost mai comunişti, cu atât mai bine. Instalând la putere un partid unic nu va
mai mira pe nime că se consideră cel mai tare şi mai puternic partid din lume, detestând ca pe nişte
nulităţi pe cei ce au guvernat înaintea lor, începând să-i terorizeze ca pe vremea tătucului Stalin,
căci aceasta e esenţa comunismului, pe care ei o promovează, în frunte cu bardul poporului Andrei
Păunescu, remarcat prin fenomenul că minciunile l-au transformat într-un butoi mai lat decât înalt!
Cum se zice Dumnezeu nu bate cu bâta!
Să nu-i uit pe ziarişti, care încep să se laude cu educaţia primită la şcoala de cadre şi la Scânteia
Tineretului, urmată ca studii superioare la Ştefan Gheorghiu, de altfel îşi demonstrează originea prin
lipsa unei educaţii elementare a dialogului şi a vorbei scrise, într’un cuvânt se consideră fiecare în
parte, buricul pământului. Nu-i aşa dle Cristian Popescu, privirile tulburi şi chelia pe turta căpăţânii
dtale, îţi recomandă să-ţi faci un examen psihiatric, şi să încetezi să-ţi mai baţi joc de bieţii români,
pe care i-ai adus să umble fără busolă adică i-ai îmbătat cu mistificări ordinare. Apropo, să ştii că nu
Vlad Georgescu a fost atacat de doi terorişti ci Emil Georgescu ceea ce este o distanţă enormă. Dar,
se vede că şi dumneata ai o educaţie strictă de partid, “Adevărul” fiind umbra Scânteii de altă dată
atât în ce scrie, dar mai ales cum trăieşte spiritul lui Stalin în sufletul dtale, de fapt, o umbră ce nu
cunoaşte niciun respect deoarece te conduci după principiul că nu există oameni să nu poata fi
înlocuiţi, afară de dumneata bineînţeles!
Fiindca vorbeam de reînvierea comunismului în România de astăzi, mi-aş permite să vorbesc de
unii intelectuali români pe care i-am căutat în ţară atunci când aveam o bursă la institutul de
Psihiatrie din Muenchen, instituţie de valoroasă tradiţie, locul unde s’a născut cu adevărat ceea ce se
numeşte neuropatologie (studiul bolilor creierului) şi nu primeam aprobare pentru eliberarea unui
paşaport.
După ce am aflat că dosarul meu a trecut pe la Securitate şi mi s’a aprobat plecarea, actele mele
zăceau la Manea Mănescu, deci nu mă lăsau iubiţii mei colegi, aspect cu nonşalanţă cultivat de un
regim care înlocuieşte iubirea între oameni cu ura de clasă.
Deci am cerut ajutorul celor care ar fi trebuit să mă ajute. L-am căutat deci pe ministrul Sănătăţii,
Aurel Moga, căruia Ceauşescu i-a scurtat viaţa când l-a numit ministru. Clujul era pentru profesor
un paradis al leneşului imaginat de Pieter Breugel bătrânul. Adică ducea un trai mai mult decât
economicos, venea la zece dimineaţa la clinică, făcea o vizită de 2 ore ca să dispară, în zilele când
îşi ţinea cursul universitar nu făcea nicio vizită. Pentru hârtiile şi actele legate de activitatea sa, prof.
Moga îl luase pe dr. Orha lângă el, acesta îi rezolva toate problemele, lui nu-i rămânea decât să le
semneze. De-acuma mutarea profesorului la Bucureşti i-a schimbat complet ritmul de viaţă şi
probabil stressul la care se vedea supus în noua sa funcţie, pe care nimeni nu l-a întrebat dacă o
acceptă, poate să fi contribuit la moartea sa “prematură”, după socotelile sale, printr’un infarct
miocardic, la 74 de ani.
Un coleg mi-a povestit că în cadrul unei conferinţe de medicină ţinută, îmi pare, la Călimăneşti, în
semn de omagiu, medicii prezenţi l-au invitat pe profesor la o plimbare de seară, el desigur acceptă
dar văzând că Orha nu e de faţă propune plenului, în care se aflau mulţi medici mai în vârstă, să-l
ieie şi pe Orha, care însă îşi avea camera, ceva mai departe, pe creştetul unui deal.
La ora prescrisa, mă aflu în antreul cabinetului ministerial, în care mă aştepta Orha-cerberul,
întrebându-mă cu ce problemă vin la ministru, aflat deja în cabinetul său. I-am spus, am primit
acordul audienţei şi peste câteva momente, eram faţă în faţă cu fostul meu profesor de medicină
internă. De la început, m’a asigurat că mă ştie foarte bine, din vremea studenţiei, că sunt un element
de valoare dar nu poate sub nicio formă să mă ajute. Şi îmi da şi explicaţia: L-a sprijinit pe fiul prof.
Vasilescu - cu care era prieten la cataramă - să plece în Anglia pentru un stagiu de un an, a garantat
pentru reîntoarcerea lui, bazat pe cuvântul dat al împricinatului, ca acuma să anunţe familia că va
rămâne în Anglia; în urma acestei hotărâri amândoi părinţii s’au îmbolnăvit. În zadar căutam să-l
lămuresc că eu îmi voi ţine cuvântul, nu l-am putut îndupleca, sigur fiind că datorită tânărului
Vasilescu toate oalele se vor sparge în capul său, şi mult timp de-atunci înainte, nu va putea să susţie
pe nimeni să plece într’o călătorie de studiu. Omul era atât de înfricoşat încât temeiul discuţiei
noastre se schimbase, eu căutam să-l consolez, susţinând că el nu putea fi tras la răspundere pentru
fapta unui tânăr lipsit de cuvânt. Fără îndoială în mediul în care trăia se putea constata că marele
profesor şi ministru era nu numai sincer dar avea nevoie de mine ca de un partener de dialog, de
nădejde.
Se vorbea că superiorul lui Aurel Moga era un oficiant sanitar-veterinar fără nicio şcolaritate,
responsabil cu problemele medicale pe ţară. După cum am arătat şi cu altă ocazie, activiştii sau
ştabii partidului, repede îşi dădură seama că prof. Moga era un timorat, din această cauză cinstindu-i
slăbiciunile de caracter se purtau cu el în modul cel mai neomenesc. Aşa se întâmplă că oficiantul
veterinar când îl chema la raport îl trata cu “mă” şi “tu” şi-l blagoslovea cu toate epitetele de calibru
inferior, în cadrul cărora “prostule” corespundea unei vorbe de alint.
Am plecat de la prof. Moga nu foarte decepţionat, apropierea inimii sale m’a impresionat, mai ales
că era vorba de un dascăl pe care eu îl apreciasem, dar morga lui distantă m’a oprit să-i vorbesc
vreodată în afara examenelor date cu dânsul.
După prof. Aurel Moga l-am căutat pe prof. Şt. Milcu, vicepreşedintele Academiei, celebru
endocrinolog, generele mai celebrului Parhon.
Am stat de vorbă în edificiul marii Instituţii, nemai având nevoie de intermediari, nici măcar de
tipul dr. Orha.
Cum m’a văzut şi i-am spus cine sunt, m’a încunoştinţat că îi sunt cunoscut prin tandemul valoros
Horneţ-Vuia.
Să explic şi acest aspect. Horneţ era şeful meu la care ţineam ca şi colaborator al lui Alajouanine şi
în general pentru întreaga sa activitate neuropatologică. A fost o mare cinste ca să fiu directul său
colaborator la Bucureşti, deşi curând mi-am dat seama că nu mai avea nicio atracţie faţă de studiul
creierului, mai mult, îşi făcea datoria plătită să se ocupe de una din nepoatele lui A. Kreyndler, şeful
Institutului.
Eroarea lui, cred şi astăzi se baza pe o neglijenţă ce urma să fie urmărită şi de duşmanii săi, care îi
cereau pedepsirea, doar îşi însuşise lucrarea, cel puţin, a altuia.
Ce se întâmplase: încheiasem o lucrare în legătură cu patologia venoasă a creierului, pe care Horneţ
o luase cu el la Viena. Fără să mă întrebe, sau cel puţin să mă puie şi pe mine ca autor al lucrării
comunicase lucrarea ca fiind numai a lui, odată ce figura numai sub numele său. Aflaseră adversarii
lui de respectiva faptă şi fără să mă consulte, au reclamat cazul conducerii Academiei. Şi cu toate că
reclamanţii erau membrii ai partidului li s’a răspuns stereotip, până nu vine Vuia să se plângă nu
putem face nimic. Ori personal, mi-am încheiat socotelile cu şeful meu şi am făcut asta nu mai
pentru a-i domoli aerele de superioritate pe care şi le da. Se înţelege, deşi s’au făcut mari presiuni
asupra mea, nu puteam să denunţ un colaborator al meu pe care cândva l-am admirat, pe când de
pildă a concurat la concursul de a ocupa catedra de neurologie din Cluj, eram cu trup şi suflet alături
de el.
Aşa se terminase totul fără rezultatul scontat de unii, şi nu am regretat deloc, mai ales că ceea ce
făcuse Horneţ era un sport cultivat de cei mai mulţi academicieni români.
Trebuie s’o scriu, că atunci când l-am vizitat pe Şt. Milcu, discuţiile erau în toi, de unde remarca de
la început al academicianului referitor la valorosul tandem, Horneţ-Vuia.
Dar după ce i-am mărturisit că nu pentru asta sunt la el, Şt. Milcu s’a luminat la faţă şi a devenit
mult mai volubil, mai degajat, se arăta total de părerea mea, doar a spus “ăstora” că dacă ar pleca
100 şi s’ar întoarce doar cinci ţara ar fi tot în câştig.
Şi fiindcă mereu se referea la “ăştia” în sus şi “ăştia” în jos, l-am întrebat dacă el nu poate să-mi
spună cine sunt aceşti “ăştia”? Şi fiindcă m’a informat că el nu poate să mi-i numească discuţia
noastră luase sfârşit, deşi nu am ajuns la niciun rezultat concret, nu am regretat această experienţă
din care am învăţat pe viu că în fond comunismul e o condamnabilă inversiune a valorilor, ceea ce
este elita unei ţări, a ajuns să fie manevrată de josnicele elemente ale maselor, lipsite de fiinţarea
Fiinţei reprezentând acel anonim “se” din se cheamă sau se face, (Heidegger) pe când Maurras
vorbeşte de o periculoasă revoltă a maselor care se desfăşoară după criterii ce degradează pe om, îl
împing în noaptea ireversibilă.
Mi-e greu să accept astăzi că am trăit într’o atare lume inumană a Leviatanului, condusă de deviza
“Homo hominis lupus”. Şi cu mare durere trebuie să constat că spre o astfel de prăpastie unde nu
mai există nicio omenie, demnitatea şi mândria de a fi om e zdrobită de lovitura cnutului de rob, te
îndrepţi Românie!
A treia relatare s’a întâmplat şi ea întocmai fără nicio exagerare.
E vorba de Mihai Ralea, fostul ministru al muncii în regimul trecut, mare personalitate şi sub
comunişti. În general, oamenii înclinaţi spre observarea lucrurilor zilnice, de mult au avut ocazia să
constate că acest domn ia masa în fiecare zi la Athenée Palace, consumând din toate, cam
pantagruelic. Lumea rea şi invidioasă îl înjura datorită ospeţelor sale bahice stropite cu şampanie şi
prea puţini să nu zic că nimeni, nu îşi dădea seama că un astfel de trai îl pune pe om să-şi sape cu
dinţii groapa.
Era într’o zi, când Ralea se pregătea să plece la Copenhaga pentru o întâlnire UNESCO dar fiindcă
se simţea tare rău, consultă pe colegul său de Academie, prof. doctor în medicină Acad. Kreindler
şi-l roagă să-l examineze şi să-i comunice dacă poate să facă voiajul respectiv. Medicul nu-i
constată nimic organic, trece peste paresteziile (amorţelile) de la nivelul buzelor şi îl trimite pe
bolnav să facă o electroencefalografie. Tinerii specialişti o execută şi semnalează evidente
modificări electroencefalografice, pentru care îi recomandă repaosul la pat. Revenind la profesor, un
ahtiat al călătoriilor, nu ia în socoteală modificările eeg şi îi recomandă să călătorească la
Copenhaga, cum ar face-o el dacă ar putea.
Rezultatul: Ralea îl ascultă pe venerabilul său coleg, pleacă în direcţia Danemarca, dar nu mai
ajunge acolo, fiindcă moare la Berlin unde i se fac funeraliile cele dintâi.
Din povestea de faţă se pot trage mai multe concluzii: Vai şi amar de neurologia condusă de un om
care nu posedă nici, pe departe, pregătirea medicală cerută unui profesor, dar el nu o avea nici pe
cea de medic secundar. Se ştie că Institutul de neurologie din str. Povernei 42, a fost dăruit de
Chişinevschi prof. A. Kreindler, deci politicul îşi însuşea calitatea de a numi medicii respectivi,
exclusiv după merite politice, de unde descalificarea progresivă a medicinii în regimul comunist.
Mai departe, cazul lui M. Ralea ne demonstrează că în viaţă, în afară de vânarea succesului şi
carierismului mai există şi alte lucruri, mult mai serioase, ce ar trebui să ne atragă atenţia.
De pildă, M. Sevastos dedică pagini întregi descriind, cel puţin, deceptia lui G. Ibraileanu privind
faptul că după ce a aşteptat cu mari speranţe pe M. Ralea, prin studiile sale la Paris desigur
mulţumea pe cei ce i-au imputat lui carenţa acestora, dar, din păcate, Ralea nu a acceptat direcţia
Vieţii româneşti, pe care vroia marele critic să i-o ofere. Socoteala era simplă: munca la ziar era
titanică dar nerecompensată material.
Şi se cuvine să mai reamintim celor în cauză, atunci când sunt bolnavi să-şi caute cu grijă medicul
şi să nu se lase amăgiţi de titlurile vreunui coleg de-al lor academicieni, deoarece din proprie
experienţă ar trebui să ştie, că ele i-au fost acordate pe alte criterii decât pregătirea profesională.
Pe Mihai Ralea, după cum am văzut, această scăpare din vedere l-a costat, viaţa.
 
Tot în această scrisoare impresionante sunt cele scrise în memoria mareşalului: “Rămâne, singur,
Ion Antonescu, figură eroică. Predat de rege ruşilor, ţinut la închisoare doi ani, nu s’a plecat şi a stat
în faţa plutonului de execuţie, drept, neînfricat. Există fotografii a execuţiei mareşalului care vor
mărturisi mâine, în acel mâine al libertăţii, de sfârşitul celui care a dus războiul contra Rusiei.”
Îmi adresează câteva rânduri pe care le voi cita: “Îţi scriu, dragul meu, că eşti tânăr şi nu ştiu dacă
parcele îmi vor îngădui să scriu “Memoriile unui gazetar” (în 1978 voi împlini 60 de ani de
gazetărie). În cazul când nu voi avea răgazul s’o scriu, atunci vei fi dta care să stigmatizezi
imposturile tricolore.”
Misiunea pe care mi-a încredinţat-o maestrul, m’a onorat, în primul rând fiindcă îmi demonstra
definitiv că mă bucuram nu numai de prietenia dar şi de adânca preţuire a marelui ziarist şi om de
cultură, Pamfil Şeicaru.
Şi dacă îmi duc la împlinire respectiva misiune abea la 20 de ani  şi mai bine după moartea sa, văd
şi în asta o deosebită semnificaţie: a trebuit să treacă şi peste mine ani grei de viaţă, ca să mă apropii
de adevărul din inima lui, pe care o aveam vie lângă mine, şi din valoroasele sale lucrări, în
majoritatea lor scrise în exil, în timp ce prin scrisorile ce mi le-a scris îl simt şi azi puternic, asemeni
unui zeu contemporan învingând, tăriile morţii.
Asupra lui René de Flers, nepotul şi asupra relatării sale, vom mai reveni în partea III-a a lucrării de
faţă.

Scrisoarea (9) din 16 Ianuarie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Am promis că vă voi trimite fotocopia textului senzational care demască cea mai idioată operaţie de
falsificare de monedă, nu a unui individ sau a unei bande ci a guvernului unui stat care făcea parte
din Societatea naţiunilor. Era deci de presupus că respecta legile internaţionale şi este ţinut să
păstreze o oarecare onorabilitate. Guvernul falsificator era guvernul Ungariei din 1925. De ce a ales
francul francez să fie falsificat şi milioane să fie zvârlite prin contrabandă în diverse ţări? În 1925
francul francez avea o altă valoare decât acea pe care o are azi. Ceea ce te va uimi în această
operaţie este faptul că cei trei indivizi care au încercat să introducă franci francezi (7 milioane) în
Olanda erau purtători de paşapoarte româneşti falsificate de şeful poliţiei maghiare. Deci, operaţia
era: replica la tratatul de la Trianon unde Franţa a jucat un rol decisiv, mai ales în delimitarea
frontierei României, de aici ticăloşia de a falsifica paşapoarte româneşti. Cum spun spaniolii, Dos
pajaros de un tiro, două păsări dintr’un glonţ. Sunt incapabil să pot înţelege delirul inconştienţii la
un guvern al unui Stat care făcea parte dintr’o instituţie internaţională. Ceea ce mă frământă şi nu
izbutesc să dezleg o enigmă, de ce presa românească nu a cunoscut această operaţie delicventă a
Ungariei în 1925. N. Titulescu a arătat că Briand în guvernul francez are interes ca afacerea să nu
fie prea cunoscută. Aşa cel puţin bănuiesc.

Am trimis în acelaş timp cu poşta ce-ţi trimit dtale traducerea textului din cartea lui Bertrand de
Jouvenel. Lui Traian Popescu spre a publica textul în franceză, germană şi engleză, sub titlul: “Un
dosar uitat al revizionismului maghiar”. Am însă o recomandaţie să vă fac. Strict secret este numai
pentru dta în al cărui românism cred. Ungurii în emigraţie fac front comun în problemele naţionale.
Românii sunt învrăjbiţi şi idiot ocupaţi să îşi chivernisească pentru viitor o situaţie pentru gruparea
din care fac parte. Dacă un ungur ar afla s’ar zădărnici efectul surprizei.
 
Acum o rugăminte: o reţetă pentru siropul care mi l’ai dat fiindcă la farmacii când sora mea a
cumpărat un flacon şi i s’a cerut reţeta medicului a promis că-i va da reţeta pentru acoperire. Îţi
mulţumesc pentru amabilitate şi noul an să vă fie plin de bucurii
al dtale
Pamfil Şeicaru
 
Note şi Comentarii
Textul este destul de explicit, priveşte falsificarea de franci francezi de către statul ungar, în 1925,
cei trei indivizi care încercau să introducă bani falşi în Olanda, aveau paşapoarte româneşti, false,
eliberate de şeful poliţiei maghiare. Era o răzbunare asupra Franţei care la tratatul de pace de la
Trianon a jucat un rol important, chiar decisiv, sprijinindu-i pe români mai ales în delimitarea
frontierelor României de unde ticăloşia de a falsifica paşapoarte româneşti.
Dacă presa română nu s’a ocupat de această problemă, se presupune că nu a cunoscut-o, dar în
general, chiar şi în Franţa, din partea guvernului francez şi a lui Aristide Briand, după mărturia lui
Titulescu, nu se vroia popularizarea acţiunii delicvente a Ungariei.
Este totodată de admirat entuziasmul şi pasiunea cu care, în ciuda vârstei, maestrul abordează
afacerea falsificării banilor francezi de către statul maghiar, nerăbdarea şi prospeţimea gândirii sale
îi dă dreptate lui Goethe când suştinea că un geniu rămâne un copil, întreaga lui viaţă. Astfel, dă
directive ca în timpurile sale cele mai bune de la Curentul său antebelic, având de tratat o chestiune
ce nu trebuia să fie aflată, secretul ei constituie esenţa rezolvării pozitive a plănuitului atac. În acest
sens îmi trimite traducerea din cartea lui Bertrand de Jouvenel şi nu uită să mi amintească faptul că
el crede în românismul meu, pe când lui Traian Popescu pentru revista Carpatii din Madrid îi va da
un text ce trebue tradus în mai multe limbi sub titlul “Un dosar uitat al revizionismului maghiar”. În
acest mod revizionismul maghiar va primi o lovitură atât de bine studiată încât ungurii greu se vor
redresa.
Maestrul face observaţia că dacă ungurii în emigraţie fac, în problemele naţionale front comun,
românii sunt învrăjbiţi, preocupaţi să îşi chivernisească viitorul pentru gruparea din care şi ei fac
parte.
De la început vom sublinia că individualismul, e unul din caracterele fundamentale ale spiritualităţii
apusene, ctitor al unei culturi şi civilizaţii unice. Nu mai că la noi la români există prin derivaţie un
individualism ce depăşeşte caracterul măsurat şi armonic, el se transformă într’un egoism cu
tendinţă de a desfiintă cu voluptate pe adversarul născocit de meschinele sale înclinaţii egolatre. De
pildă când un scriitor român, ca din senin îl denunţă pe Vintilă Horia pe cale de a lua prestigiosul
premiu Goncourt, de fascism şi legionarism şi deşi ştie prea bine că nu are dreptate, continuă,
produce vâlvă şi e fericit atunci când aude că a provocat retragerea celuilalt de la premiu, este un
fapt întâmplat real definind acel individualism negativ, românesc.
Acesta a pătruns până şi în viaţa ţăranului român după cum se prezintă procesul între doi fraţi.
Avocatul încearcă să-i împace dar clientul său îi răspunde: “Dle, să ştiu că mă costă o avere, plătesc,
dar să văd că ai luat şi gacile de pe el.” Referinţa la ismene simboliza situaţia în care vroia el să-şi
vadă, fratele.
Şi dacă mai punem ia socoteală şi mulţimea de plagiate din literatura română, cele mai multe lipsite
de orice temei, nu va mai mira pe nimeni s’a ajuns să ni se evidenţieze o tare veche origine a acestui
păcat, deci cu pecete ancestrală.
Cum se ştie Herodot a vorbit de neamul trac, aproape tot atât de numeros ca cel indian, dar tot
istoricul grec scrie că fiind foarte divizaţi în triburi ce se bat între ele, tracii nu vor constitui
niciodată o putere nici atât să-i poată învinge pe greci, o mână de oameni ce sunt.
Deci s’a tras concluzia că defectul respectiv de la traci ni se trage şi astfel trebuie să-l şi acceptăm.
Datorită tracismului nostru, de pildă, nu ne-am putut afirma, ca alte
neamuri în Statele Unite, ne-am oprit la un anumit prag la care am ajuns prin muncă proprie, dar
când ar fi fost nevoie de un ajutor colectiv, el ne-a lipsit. În zilele noastre apare în St. Unite o fiţuică
scoasă de un renegat care susţine că românii nu mai vorbesc decât engleza şi că nu au nevoie să mai
cunoască istoria parinţilor părinţilor lor, şi în fiţuica acestui om pierdut, desigur contra cost, mai
publică pe câte un român reuşit în America pozat înaintea unei cârnăţării sau prăvălii de alimente şi
cu toţii se bucură că românul nostru a intrat în rândurile micilor “aproprietari”.
De-aici rezultă aspectul tragic că noi românii nu avem un reprezentant în Parlamentul american şi
asta datorită inexistenţei noastre pe plan colectiv, cetăţeanul român ajungând în acest stadiu se
consideră american get-beget şi dacă vizitează România nu mai ştie din Istoria ei decât de falsul
erou imaginar Dracula, străin, fără legătură cu trecutul nostru, el fiind o născocire a unui modest
autor irlandez cu numele de Br. Stoker, inspirat de un coleg de lojă masonă, ungurul Vambery!
Dar în Statele Unite mai are loc un fenomen care nu-i poate lăsa rece pe cei ce-şi iubesc ţara şi
neamul din care se trag.
Sub comunişti în America, parcă pentru a ne demonstra ce învrăjbire a însemnat şi înseamnă
comunismul, între români, au funcţionat două biserici, una dependentă de Bucureşti, a fost susţinută
timp de aproape 8 ani de prezenţa părintelui Anania, viitorul episcop al Clujului, Bartolomeu oricât
această şedere nu-i face cinste, deoarece reprezenta biserica din ţară, robită şi din acest punct de
vedere nu putea avea relaţii prieteneşti cu episcopul de la Vatra, Valerian, după cum se laudă astăzi
domnia-sa.
Dar această separare nu-l încânta pe Ceauşescu, el dorea o confruntare directă cu episcopul de la
Vatra, pentru doborârea căruia a recurs la cele mai reproşabile falsuri şi alte procedee de-a dreptul
criminale. E de datoria noastră s’o scriem că în această perioadă părintele Anania nu mai era în
America. Trebuie încă să o spunem că spre dezonoarea lor satrapul român a fost ajutat de o
politiciană evreică şi câţiva acoliţi de-a ei din Statele Unite, prin aceste unelte Bucureştiul căta să-l
înlăture din scaunul său, pe episcopul Valerian cunoscut prin anticomunismul său care nici nu punea
în discuţie o eventuală colaborare cu el. Puterile au fost inegale. Comuniştii au venit cu nişte
fotomontaje trucate în care episcopul pe vremea când era student în Bucureşti, preşedintele
tineretului naţionalist, conducea o motocicletă, în mână cu o mitralieră împuşcând, pe cine-i ieşea în
cale, falsurile erau strigătoare la cer, şi atât de exagerate încât oricât ar fi americanii un popor naiv,
nu erau într-atâta să nu priceapă unele plastografii evidente de la distanţă. Şi totuşi până la urmă
criminalii au primit câştig de cauză şi părintelui Trifa-Valerian i s’a intentat un proces, că la intrarea
în Statele Unite n’a declarat că a făcut parte dintr’o organizaţie profascistă, deşi mişcarea legionară
nu intra în acest grup, pentru simplul motiv că în cel de al doilea război mondial ea a stat în lagărul
din Buchenwald şi ce-i mai important tribunalul de la Nuernberg, a absolvit-o de orice vină, şi a
scos-o din corpul organizaţiile de tip fascist.
În sfârşit, procesul se amâna la infinit, ceea ce ridica totodată costurile judecăţii, astfel că pentru a
nu îngreuna finanţele diocezei sale, Trifa a acceptat să părăsească Statele Unite, soluţia împăca mai
ales pe comunişti, fără să-l condamne pe preot şi fiindcă n’aveau motive s’o facă, procesul s’ar fi
prelungit sine die.
Zdrobit sufleteşte, înconjurat de iubirea multor credincioşi, episcopul Valerian se stinge în
Portugalia, unde i s’a dat un azil provizoriu. Desigur, în condiţiile date părintele Trifa, asediat de
comunişti, printr’un eventual urmaş al său, trebuia să-şi asigure episcopia din partea invadatorilor
cei noi, şi în acest sens l-a ales drept urmaş pe viitorul episcop Nathanail. Trecut la ortodoxism de la
catolici, având şi o perioadă de, “hippies” totuşi prin originea să americană poseda virtutea morală
de a se împotrivi oricăror încercări comuniste de a pune mâna pe Vatra, râvnită şi pentru buna ei
administraţie, fiind un lăcaş creştin prosper.
Întotdeauna episcopul Valerian a declarat că după căderea comunismului, el se va reuni cu cei din
ţară, inchinându-se patriarhului României. Ori cum lucrurile nu prevesteau aşa ceva, mai întâi în
actualele condiţii Vatra trebuia să-şi păstreze independenţa faţă de Bucureşti.
Numai că evenimentele s’au schimbat mult, mai devreme decât cineva şi-ar fi putut închipui şi
astfel după eliberarea României de sub jugul comunist, au apărut mari divergenţe între ortodoxismul
episcopului Nathanail şi cel al predecesorului său Valerian.
Cu totul ataşat altor idei, Nathanail îl trădeaza pe Valerian dar nu fiindcă nu ar fi şi el un om al lui
Dumnezeu, nimeni nu ar putea să-i reproşeze că nu ar fi un episcop bun, dar cu idei incompatibile
cu ale românilor ortodocşi, cum consideră ei credinţa lor adânc şi indisolubil legată de noţiunea
românismului. Ori, Nathanail ca american de a doua generaţie, vorbeşte limba româna ca pe una
străină, nu se mai simte prin nimic ataşat României, mai ales că nu-i cunoaşte obiceiurile şi nici nu
doreşte să o facă. I s’a dat sfatul, înainte de a se rupe de ţara lui de baştină ca român ortodox să facă
o călătorie mai lungă, să viziteze manăstirile, să stea de vorbă cu călugării români, dar sfaturile nu
au avut nici un efect, după 2 săptămâni s’a întors, acasă la Vatra, îmbolnăvindu-se intre timp. Azi
consider că orice încercare e de prisos; episcopul Nathanail e tipul americanului care consideră un
popor demn de admiraţie după bogăţiile pe care le are, se înţelege în bani şi nu în bunuri spirituale.
Desigur că noi respectăm ideile episcopilui Nathanail, dar fiind atât de american ar fi cazul să-şi dea
demisia şi să-şi caute
rosturile sale sufleteşti, acolo unde îi este locul, la anglicani şi să ne lase pe noi în pace. Ar fi cel
mai drept!
Fiindcă întretimp dânsul a început să propovăduiască împreună cu regretatul d. Cruga o aberaţie
pentru orice ortodox. Adică ei susţin că ajunşi în America şi-au pierdut românitatea atât de mult,
încât prin religie se consideră ortodocşi deci ei reformează ortodoxismul american în timp ce nici
ortodoxismul rus, nici cel grec nu sunt gata să repete atare inepţii, că ei nu sunt nici ruşi, nici greci
ci simplu americani, şi, paradoxal le aruncă teoria în aer fiindcă ortodoxism american nu există în
istorie, pe când cel rusesc şi grec există de secole.
Personal, consider că ortodoxismul american e o scornitură de ultimă oră, facută cu intenţia de a
mai învrăjbi pe români cu încă o erezie în plus, că nu degeaba suntem noi urmaşii Traciior. Mai
mult încă, am considera idiosincrasia episcopului Nathanail una formală, căci iată în genomul său se
manifestă o trăsătură atavică traco-românească, doar numai plecând de la atare premize de
dezbinare, îi poate veni inspiraţia, fie şi unui episcop că el va lupta pentru ortodoxismul american
fiindcă acesta îi va permite să citească Biblia în linişte, netulburat de reguliie ortografiei limbii
româneşti pe care oricât se va chinui, nu le va putea niciodată stăpâni.
Să recunoaştem că am ajuns mergând pe urmele unor gânduri ale maestrului nostru, foarte
fructuoase dar în ce priveşte tema propriu zisă ar merita să fie într’o zi discutată de la az şi buche,
vorba marelui nostru Eminescu. Şi în acest context nu sunt convins că dezbinarea românului cu tot
atavismul său trac ar fi un element de structură specifică spirituală, ori dacă nu acceptăm teoria
blagiană definită prea bombastic drept categorie abisală, totuşi admitem că a făcut-o cu un scop bine
determinat să-i simţim mersul purificator, mereu ascendent. Ori un viciu ca invidia nu poate juca
rolui categoriei abisale. Individualismul de care am vorbit e un derivat minor al autenticului
individualism doar el poate fi cu adevarat creator. Ceea ce am descris aici sub termenul de
individualism transformat e doar expresia unuia sau mai multor vicii, posibil însă să fie remediate
prin educaţie, din această cauză mulţi învătăţi, astăzi sunt de părere că omul modern are nevoie, în
primul rând, de o regenerare morală iar aceasta, fără o temeinică educaţie nu e realizabilă.
Individualismul fără prihană românesc are înălţimi nebănuite, pleacă de la ritualul sacru al
Păstorului dacic din Mioriţa, ca prin Eminescu să ajungă la starea nemuritoare a lui Hyperion, cele
două repere simbolice alcătuiesc un patrafir gigantic şi cuprinde totul în deschiderea lui albastră,
hotarele fiindu-i constituite din două braţe care se împreună, imitând un unic Sărut, aşa cum
modelul său se găseşte numai în cer: de la Păstorul Mioriţei la vârfurile cu izvoare ale lui
Hyperion, poetul Mihai Eminescu.
 
Scrisoarea (10) din 30 Martie 1977 de la Pamfil Şeicaru
Iubite dle Vuia
prietenia plină de căldură şi grija ce o porţi sănătăţii mele mă emoţionează. În lunga mea existenţă
publică începută în Aprilie 1918, când am început cariera mea de comentator politic al
evenimentelor interne şi externe, nu am întâlnit decât inimiciţii, agravate din August 1944, când am
luat fără voe loc cu emigraţia românească. Să fiu precis, aceea ce s’a format în urma insurecţiei
legionare din Ianuarie 1941. Paradoxal, când această mişcare se afla la conducerea ţării şi
conducătorul Statului era generalul Ion Antonescu. Deci insurecţia nu era contra unei dominaţii
comuniste. Anii care au trecut au şters precizia evenimentelor şi s’a creiat o confuzie exploatată abil
de insurecţii din Ianuarie 1941. Nu am întâlnit decât poltronerie, vrăjmăşii mascate şi rar, aşa de rar,
prietenii reale. Vei înţelege sentimentele pe care le încerc faţă de atenţiile dtale. Pot spune că
poticneala piciorului stâng a început să se apropie de vindecare. Bineînţeles sunt încă obligat să fiu
cât se poate de atent. Sora mea ca medic este atentă şi îmi poartă o grijă expertă. în ziua de Iuni 28
prietenul meu René de Flers a avut amabilitatea să ne ducă în splendida regiune a lacurilor
bavareze; O ieşire din casă după patru luni ce mi-a făcut mult bine. Peisajul, aerul de munte mi-au
deşteptat nostalgii ancestrale, ca descendent dintr’o lungă generaţie de oeri. Un străbun al meu a
venit prin 1830 cu oile de la Şeica de pe Târnave. Un scriitor francez, Melchior de Vogue spunea că
“sunt morţii care vorbesc prin noi.” Tot mă gândesc să am prilejul de a-ţi face o vizită pe neaşteptate
în cursul unei evadări cu amabilitatea unui prieten. Văd că şi dumneata ai necazuri cu băiatul, vorba
Românului: necazurile nu cad pe pietre.
 
Stau de când am aflat de tragedia din ţară sub apăsarea gândurilor care mi le impune dimensiunile
catastrofei. Am privit o hartă a ţăarii care indica regiunile asupra cărora cutremurul a fost mai
devastator; Muntenia şi Oltenia, foarte redusă a fost zguduirea telurică în Moldova. O scrisoare
primită eri de la Iaşi îmi comunica ce reduse pagube a produs seismul. Atât Dobrogea cât şi
Transilvania, Bucovina au fost ferite. Ce este impresionant în această tragedie: reacţia populaţiei.
Au fost acte de eroism în acţiunea de a smulge de sub dărâmături vieţi omeneşti. Calmul şi
disciplina spontană au pus în lumină reflexele umane ale populaţiei. Dar mă întreb: nu
este suficientă dramatica noastră situaţie geopolitică, de mai este nevoe şi de nimicitoarele lovituri
ale seismului: 1940 Noembrie şi Martie 1977. Cu aprigă voinţă poporul român se consacră
reconstituirii. Fără să vreau mă obsedează legenda Mănăstirii de la Curtea de Argeş, legenda
meşterului, Manole.
Vă trimit o fotocopie a unei pagini din “La democratie”: 2 volume totalitând 900 de pagini de
Francesco Nitti, fost şef al guvernului Italiei înainte de Mussolini. Implacabil adversar al regimurile
totalitare Nitti, fost profesor de finanţe, la universitatea din Napoli face în volumul I o execuţie a
regimului lui Horty în legătură cu falsificarea de franci francezi. Sunt sigur că-ţi va da ca
transilvănean o mare satisfacţie. Ţin să atrag atenţia că lucrarea lui Nitti a apărut în 1930 deci la
cinci ani după excrocheria budapestană.
Dorind grabnică însănătoşire fiului vă rog transmiteţi doamnei omagiile mele şi dtale
o îmbrăţişare
Pamfil Şeicaru
 
Note şi Comentarii
După o lungă întrerupere cauzată de îmbolnăvirea maestrului, îngrijit cu mult devotament de sora
lui, Veguţa, medic şi ea, marele ziarist îmi scrie că îl emoţionează “prietenia plină de căldură şi grijă
ce o porţi sănătăţii mele.”
Aprecierile lui, fără modestie recunosc, se arătau întemeiate, în primul rând din cauză că avusesem
ocazia să gust din amarul singurătăţii exilului şi înţelegeam poate mai bine, în ce situaţie se afla
marele ziarist, de unde setea lui după un prieten adevărat, cum desigur că îi eram, cu toată diferenţa
de vârstă dintre noi. Şi astfel mai mult ca niciodată am simţit nevoia să mă dărui, fără să cer nimic
în schimb doar din satisfacţia sufletească de a fi ajutat un om care avea nevoe de prietenia mea,
“plină de caldură” ceea ce sigur nu i-o ofereau cei din jurul lui, sau din ţară, în general înteresaţi să
câştige cevă din relaţiilor lor, la urma urmelor să scoată cel mai mare profit, aspect ce le refuza
dreptul de-a fi simţiţi de maestru ca prietenii lui adevăraţi.
În lunga sa existenţă publică din 1918 când şi-a început cariera ziaristică a avut multe inimiciţii,
situaţie agravată după 1944 când a luat loc, fără voe, cu emigraţia românească. În tot acest timp a
întâlnit poltronerie, vrâjmăşii mascate şi nu mai rar a avut parte de prietenii adevărate. Toate acestea
mi le spunea ca să stiu cât de mult preţuieşte atenţiile pe care i le fac, dar consider că totodată ne
face o grăitoare demonstraţie că maestrul purta în sufletul său o înclinare, mereu fierbinte, ca un dor
nestins, spre trăirea marilor sentimente, pentru realizarea cărora “întru sine”, ar fi fost gata să-şi
sacrifice menirea sa de ziarist, de fapt esenţa vieţii sale pământeşti, pentru a o depăşi cum îl descrie
marele scriitor L. Rebreanu în Pahonţu, dând totul dragostei ideale reprezentată de iubirea cerească
închinată Cristianei Tomşa, soţia ministrului, de mai multe ori, Belcineanu. P. Şeicaru în viaţa lui
reală, preţuia ca mare valoare prietenia, cum o făceau spiritele alese, romane ca Cicero sau Marc
Aureliu şi un urmaş al lor, poetul italian Giacomo Leopardi.
În orânduirea respectivă a unui Panteon de unică valoare, îi descoperim Fiinţa, cu fiinţarea ei intru
ideal, în acest sens iar ca şi Pahonţu erou rebrenian, P. Şeicaru urmărea să fie un binefăcător al
Omenirii, dragostea lui pentru libertate şi independenţă creatoare nu va avea nimica în comun cu
agonisirea bunurilor telurice, banul era un mijloc şi nu o modalitate de căpătuire. De-altfel tocmai
pentru împlinirea acelei nostalgii, total gratuite, a cărei valoare nu putea fi cântărită în aur, mă ruga
maestrul să-i scriu la maşină, pentru a-mi citi mai uşor rândurile care de-adreptul îl interesau.
Doar un om superior era in stare să preţuiască nevoile sufletului, prin scrisorile noastre nu numai că
reuşea să le plinească dar în tăinuitele lor umbre să ajungă la izvorul pur şi sacru de unde se puteau
adăpa din jăratecul năzdrăvanului Pegas, ideile de frumos bine, şi adevăr în numele cărora ridica
prin Cuvânt un altar dedicat inimilor noastre.
Construcţiile câte ridică o lume nouă, întrebuinţează bucăţi de marmură interioară prin care materia
pasivă, sub privirile omului, se tranfigurează, ceea ce înseamnă că îşi însuşeşte calităţile spiritului,
adică se spiritualizează. Şi fiindcă marele ziarist detestă tot ce strică armonia prestabilită a eului său
creator, se grăbeşte să iscodească şi din miezul întunerecului lumină, repetă ca şi adept al cultului
solar, ca Goethe pe patul său de moarte dorul după mai multă lumină, pe care la capătul fiecârei
experienţe o sădeşte la rădăcinile oricărei faceri, aflate la începuturile sale.
Se referă la călătoria făcută cu maşina prietenului său René de Flers, după patru Luni de şedere în
casă, peisajul, aerul i-au făcut bine deşteptându-i doruri ancestrale, ca descendent dintr’o lungă
generaţie de oieri.
Citând şi pe poetul francez Melchior de Vogue cu “sunt morţii care vorbesc prin noi”, P. Şeicaru îşi
defineşte autohtonismul şi tradiţionalismul, de care fiecare om e legat, ca prin rădăcini, adânc
înfipte în pământul lui natal. Aceste legături determină viaţa ca destin al românului, ce are un
anumit spaţiu specific - nu geografic ci spiritual la noi pe drept numit spaţiu mioritic (L. Blaga).
Prin el se dă matricei originare o primordialitate de conştiinţă, totuşi individul nu e un simplu
paseist, îngust în viziunea sa, ci din contră cum e cazul chiar al maestrului nostru el poate fi al
prezentului (prezenteist) sau mai des orientat spre viitor, şi în acest caz poate să nu-şi dea seama că
ceva îl ţine strâns de pământul său natal, din corespondenţele date se nasc şi obiceiurile specifice
fiecărui popor. Dacă cercul Gândirii s’a definit prin autohtonismul şi tradiţionalismul său, de multe
ori principiile sale sunt mult mai pur demonstrate de un creator ce nu se consideră legat de
respectivele categorii. Să-l luăm iar de exemplu pe eroul nostru Pamfil Şeicaru. Se cunoaşte că după
primul război mondial sub patronajul reginei Maria s’a dat o îngrijire deosebită cimitirelor
soldaţilor români morţi in 1917 in prizonieratul german din Alsacia. Între acestea un loc privilegiat
ocupă cimitirul eroilor români îngropaţi la Val du Roy (Soultzmatt), încât acolo s’a reuşit crearea
unei transhumări din Carpaţii, României, în Franţa, al unui autentic spaţiu mioritic, românesc. În
mijlocul atâtor elemente aparţinând trecutului nostru ca spaţiu şi destin creator, se află şi statuia
România de O. Han având ca model pe mama lui P. Şeicaru. Ea este reprezentată ca o femeie
energică amintind de mama lui Ştefan cel mare de Bolintineanu, îndemnându-şi fiul, aici fiii, mai
bine să moară decât să fugă de duşmani.
Cu toate că eroina are o atitudine prezenteistă cu privirile îndreptate spre viitor, nu se anulează acea
legătură a ei cu pământul natal şi prin toţi morţii care vorbesc prin ea, confirmă versul celebru al
poetului francez “sunt morţii care vorbesc prin noi”.
De fapt, întreaga activitate ziaristică şi de mare istoric şi scriitor – a lui P. Şricaru - se naşte de-aici,
caracterizează prezentul şi prevede viitorul purtând însă mereu nostalgii ancestrale, care sunt eterne,
ale unui descendent dintr’o lungă generaţie de oeri. Aşa se explică faptul că tot ce a făcut în viaţă
Pamfil Şeicaru ca istoric al evenimentelor externe, internaţionale a fost din râvna de a ajuta poporul
român, singurul pe care nu l-a pierdut, din vedere, niciodată.
În aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi mai mărturiseşte că de când a aflat de cutremutul avut loc în
România pe data de 4 Martie 1977 stă sub apăsarea gândurilor ce i le impun dimensiunile de
nebănuit ale respectivei catastrofe. Îl impresionează eroismul în acţiunea de a smulge de sub
dărămâturi vieţi româneşti cât şi disciplina spontană ce pune în lumină reflexele umane ale
populaţiei şi adaogă: “Cu aprigă voinţă poporul român se consacră reconstituirii. Fără să vreau mă
obsedează legenda mănăstirii de la Curtea de Argeş, legenda meşterului Manole.”
Şi parcă prea apăsat de povara suferinţelor provocate de cutremurul din 4 Martie 1977, el însuşi
doreşte să se elibereze din plasa lor, de cămaşă a lui Nessus, revine la veşnica viaţă şi deodată-mi
scrie că îmi trimite o fotocopie a unei pagini din “La Democratie” carte în 2 volume totalizând 900
de pagini de Fr. Nitti, şef al guvernului italian, înainte de Mussolini. Implacabil duşman al
regimurilor totalitare, fost profesor de finanţe la universitatea din Napoli, în vol. I execută regimul
lui Horty, în legătură cu falsificarea de bani francezi.
Încăodată P. Şeicaru se întoarce la destinul său, ce-i al mişcării şi schimbării de la o zi la alta, prin
atare procedee, ca observator are satisfacţia de a prinde din clipe esenţialul, totuşi pentru
exactitatitatea măsurii, eternitatea îi serveşte ca factor de referinţă şi în final de evadare într’o lume
a valenţelor pure, nu altfel cum i se întâmplă şi tânărului Dionis, eroul eminescian din nuvela
Sărmanul Dionis.
De unde se pot deduce calităţile de ziarist născute dar nu făcute ale lui P. Şeicaru, univers, numai al
lui, pe care-l judecă şi îi dă sentinţe. Obişnuit, studiază fenomenul la masa de scris, prin deducţii
logice, raţionale, ca şi detectivul francez A. Lupin al lui Edgar A. Poe şi prin atare rezultate
stabileşte victimele şi vinovaţii. Concluziile, în acest sens, pot prevesti în mod stiinţific mersul
evenimentelor în viitor, eroarea fiind numai de datare, cum s’ar putea accepta căderea imperiului
sovietic survenită nu în 1977, dată prezisă de marele ziarist ci câţiva ani mai târziu, neimportanţi
pentru vârsta cosmosului istoric, în sine. De-aici nasc şi tendinţele de a depăşi munca propriuzisă a
ziaristului, rob faptului zilnic, P. Şeicaru superior acestui mod de a fi, devine istoricul evenimentelor
politice, interne dar mai ales externe internaţionale, subliniind adevărata misiune a unui mare
ziarist, întocmai ca Mihai Eminescu nici el nu se limitează doar la această meserie, oricât de genial
ar executa-o.
Dar dacă la marele nostru poet naţional se pot uşor evidenţia studiile ce stau la baza fiecărui articol
de ziar, mai fiecare de calitatea unui tratat în materie, P. Şeicaru prin stilul său aparent popular, se
pricepe să-şi ascundă izvoarele bibliografice dând impresia că stă, pur şi simplu de vorbă cu
cititorul său, de unde el îl caută şi îl crede, lăsându-se bucuros condus de părerile sale politice. Prin
respectivul caracter al stilului său care îi constituie partea valoroasă a operelor sale ziaristice, din
contră adversarii săi au căutat să-l lovească şi astfel să-l diminueze, neavând timpul să-l decopere pe
istoric şi scriitor în articolele lui mai ample, studii şi cărţi în care nu avea de ce să-şi ascundă marea
erudiţie. De altfel una din tainele scrisului ziaristului P. Şeicaru, pe care o sesizăm dacă vom da
atenţie deosebită autorilor citaţi, ideilor ce le propagă nu rar insoţite de comparaţii destul de
savante, numai că toate acestea sunt atât de fără pompă prezentate încât sunt socotite elementele
limbajului său vorbit şi scris, ca orice autor ce transmite adevărurile unei comunităţi, în acest caz e
vorba de poporul român, oralitatea, e una din virtuţile stilului său, de aici naşte şi marele grad de
virtuozitate, vioara sau alt instrument ca lira lui Orfeu, e înlocuită cu pana scriitorului, P. Şeicaru.
În ultima vreme sub influenţa curentelor moderniste devenite tot mai fără mesaj îngrădite de un
autism aproape simulat patologic, s’a ajuns la denigrarea stilului oral, uitându-se că el a fost
podoaba hexametrului homeric şi în continuare a celor mai mari poeţi ai, omenirii, numai prin
intermediul cadenţelor sale majora se poate exprima sacrul, după Heidegger cel mai originar şi
specific element al poeziei. Sau altfel spus dacă oralitatea este o comunicare clară, distinctă şi
raţională, i se opune lipsa de transmitere, obscurul închide în el, muţenia absolută care în fond
corespunde Genunii incă neconstituite, nimicului.
După constatarea autorului însuşi, marile sale lucrări şi cărţi nu le citeau acei ce îl improşcau cu
noroiul celor mai spurcate injurii, în acest cadru între democraţi români, inclusiv interbelici cât şi
comuniştii veniţi cu ajutorul armatei sovietice la putere în România, după cel de al doilea război
mondial, a existat o alianţă perfectă amândouă taberele venerau actul de la 23 August, contestat se
înţelege de Pamfil Şeicaru, primii fiindcă prin trădarea lor ţara a fost vândută ruşilor iar comuniştii
o cinsteau ca pe o sărbătoare naţională, fiindcă prin actul respectiv şi-au consolidat puterea,
demonstrată tot mai mult prin parăzile organizate în cursul cărora se practica un cult al personalităţii
ce ar fi putut să concureze epoca imperială romană şi pe monstruoşii ei reprezentanţi. Reacţia
poporului român? Din păcate, a suferit o schimbare tragică. Dacă la început opoziţia interioară se
arăta totală cu timpul printr’o simbioză cu conducătorii comunişti s’a ajuns la o pervertire a
simţului naţional, dovada o avem în faptul că cei 11 ani de democraţie românească sunt reprezentaţi
de şapte ani de conducere comunistă, fiindcă românul sub comunişti a uitat să mai lucreze, aşteaptă
tot să-i dai, fără să se simtă dator să producă şi el câte ceva. Cultural reînvierea cenaclelor conduse
de “poetul naţional”, Ad. Păunescu, probabil măsurat după osânza porcină pe care o poartă, încă ne
demonstrează că poporul român îşi închipuie că poate continua acel dolce far niente promis de
comuniştii readuşi la conducere, în timp ce alte popoare din jurul lui, lupta să-şi creeze un destin
liber, mulţumind bunului Dumnezeu că i-a scăpat de cel mai greu blestem al secolului al XX-lea,
comunismul.
În asemenea conditii ma repet, nu pot să împărtăşesc părerea lui Pamfil Şeicaru că poporul român,
în viitor, va avea un drum ascendent.
Reîntorcându-ne la problemele noastre, am sublinia că s’a’ntărit întretimp credinţa că maestrul
nostru a suferit o adevărată schimbare un fel de Kehre a filozofului german Heidegger adică
trebuind să renunţe la meseria sa de ziarist, prin studii susţinute, aici ar intra cei şapte ani petrecuţi
pe insula Mallorca, în acest mod ziaristul de ieri s’a transformat într’un istoric fie şi politic iar mai
departe într’un scriitor de un deosebit talent literar.
Teorie falsă fără niciun fundament şi pentru a o respinge ca lipsită de temei este suficient să-i
trecem în revistă opera interbelică neziaristică pentru a constata că toate calităţile nu numai de
ziarist dar şi de istoric şi scriitor au impregnat întotdeauna marele talent, de altfel recunoscut, chiar
şi de cei mai înrăiţi duşmani ai săi.
Îndrăznesc s’o scriu că oricum şi dacă nu ar fi trăit în exil, marele ziarist şi-ar fi dat prea plinul
geniului său creator. Nu negăm coloratura de exilat sau emigrant cum îi plăcea să-şi spună, o poartă
multe din scrierile sale, accentuându-i ideile prin contribuţia combatantului furat de ţară.
Am arătat în cele mai de sus, Şeicaru scria ca după dicteul unui impuls interior, de multe ori fără să
se oprească, într’un adevărat rash, mai multe zeci de pagini pe zi. întocmai cum era programul de
lucru şi al profesorului Nicolae Iorga.
În acest mod, cum îmi relata N.Şt. Govora că o ştia chiar de la “tata Pamfil”, el de multe ori preda
soţiei sale un manuscris formal nefinisat, doamna îl corecta fără să schimbe nimica esential în text,
apoi îi îndrepta şi greşelile ortografice faţă de care arăta o neglijenţă copilărească.
Această metodă de lucru şi-a păstrat-o marele ziarist pană la moarte, fapt ce l-am putut constata
când am purces la o nouă lectură, după câţiva ani buni, a scrisorilor sale.
În scrisoarea mea din 1 Aprilie 1977 îi mărturiseam maestrului că deşi transilvănean mă simt legat
de dulcele pământ al Moldovei; din care au apărut atâtea genii ai neamului nostru.
În legătură cu cutremurul din ţară mi-am exprimat toate gândurile şi durerile într’un articol intitulat
“In memoriam” trimis la mijlocul lui Martie pentru publicare în Carpaţii de la Madrid, nu mai că
aşa ca majoritatea publicaţiilor din exil şi această revistă apărea când putea, să-şi susţină numărul,
financiar, adică poseda banii necesari, şi astfel se întâmplă ca articolul meu să apară abea în
Septembrie, total depărtat prin lunile trecute, de marea catastrofă seismică din România.
Voi face un act reparator atât pentru cei a căror moarte o plângeam cât şi pentru cei rămaşi, voi
republica în paginile următoare articolul meu In memoriam, pentru a fi citit de lectorii de astăzi,
când de cei din 1977 eram despărţiţi de o cortină de fier, în dosul căreia zburdau toţi vânzătorii de
neam şi ţară.
În câteva rânduri îi relatam maestului despre ceea ce devenise cunoscut, putin mai târziu, că
autorităţile comuniste au avut, în timpul cutremurului o comportare lamentabilă. În loc să intervină
imediat şi să accepte ajutorul celor de peste hotare, s’u grăbit să-l refuze de frica unei posibile
invaziei ?). Nicolae Ceauşescu, omul minune, fiind călătorit într’o ţară africană, nu s’a întreprins
nimica până la întoarcerea lui la Bucureşti, deci s’a pierdut un timp preţios, răgaz în care se puteau
salva cele mai multe vieţi.
Intervenţiile „veneratului“ preşedinte comunist au fost derizorii, ziarele însă şi în acele momente
grele îi făceau o penibilă propagandă, vorbind de introducerea sistemului propriu ceauşist de a salva
victimele aflate sub dărâmaturile unui bloc prin săparea unui tunel plecat din pivniţa rămasă intactă,
în vecini. Erau nişte prostii ce se cereau aruncate ca nisip în ochii oamenilor, ca nu cumva să le vină
ideea de a se răscula, obsesie ce i-a urmărit în acele zile pe conducătorii comunişti.
I-am scris toate acestea marelui ziarist, destul de crud, determinat de măsurile luate, în sine dar
justificate de un regim care nu avea încredere în loialitatea poporului său, pentru a-i aduce aminte
că eroismul populaţiei bucureştene nu se putea arăta datorită cenzurii unor demenţi care nu se
gândeau la victimele incă în viaţă aflate sub dărâmăturile blocurilor ci numai la propria lor
supravieţuire politică. Dar ce mai conta viaţa câtorva oameni, pe lângă sutele de mii ucise în
lagărele şi temniţele holocaustului comunist, îndreptate contra poporului român, de care astăzi abea
se mai vorbeşte şi nici nu le-au închinat un monument al nemuririi, în inima Bucureştiului,
aruncând în umbră pe cel dedicat de comunişti eroilor lor, păzit la intrarea în parcul Filipescu de
Gigantul lui Paciurea.
Era şi o reacţie încă vie în sufletul meu legată de intenţia maestrului de a vizita ţara, la care aş mai
adăoga şi câteva broşuri destul de favorabile realizărilor din România, pe care aducându-şi aminte
că mulţi i-ar putea reproşa această apropiere de comuniştii din ţară, le considera totuşi ridicate pe un
teren instabil, nisipos. Totodată pentru a sublinia modul cum trăieşte Pamfil Şeicaru şi Palatul
Curentului în amintirea oamenilor din ţară, l-am întrebat despre relaţiile lui cu Nae Ionescu şi Cezar
Petrescu fără să ştiu că i-am atins un foarte sensibil călcâi al lui Ahile. Răspunsul său a venit
prompt, de Nae Ionescu îl lega o ură ce-o va mentine până în ultima zi a vieţii sale, pe când cu
Cezar Petrescu a fost bun prieten, ca scriitor îl considera un Balzac al românilor. Asupra acestor
personaje care au jucat un rol principal în viaţa maestrului voi avea ocazia, nu odată, să mai revin.
Cred că e de prisos să mai scriu că pentru mine Pamfil Şeicaru nu era un oarecare ci o mare
personalitate a culturii româneşti, el nu putea din exil să cedeze cotropitorilor ţării Iată cum îl
defineam în câteva cuvinte: “Dragostea Dvoastră pentru carte şi masa de scris e un sentiment pe
care nu-l cunosc decât spiritele alese şi marii creatori. Pentru mine este o adâncă mângăere să pot
avea legături epistolare cu acela pe care-l consider un Tiţian al condeiului românesc.”
Nu doream să împac deloc lucrurile, dar ţineam să-i dau lui Pamfil Şeicaru conştiinţa pe care ar fi
trebuit s’o aibe faţă de comuniştii din ţară şi exil, că erau şi aici chiar destui, el un Colos al
neamului, pe când ceilalţi erau apariţii trecătoare, ale unor vremuri tulburi, de trădare.
Este sigur că am intervenit în destinul maestrului, într’un moment decisiv atunci când era gata să
cedeze celor ce-l minţeau după cum le era a doua fire, de fapt ce a  autentică.
Nu vreau să cred că am devenit a doua sa conştiinţa, mai precis glasul interior, diriguitorul său,
departe sunt de o aşa credinţă, dar dacă sigur marele ziarist avea îndoielile lui în ce priveşte
întoarcerea în România, eu prin prezenţarea şi pledoaria făcută, am însemnat ultima greutate care a
înclinat balanţa de partea noastră, cred că dau înţelesul real al lucrurilor.
În acest fel, cunoscându-se firea voluntară a lui P. Şeicaru, odată ce-a luat el o hotărâre nu mai putea
nimeni să-l întoarcă din drum. Dar aici era vorba de cu totul altceva. De fapt, marele ziarist simţea
nevoia unui prieten, cu acesta să se mai sfătuiască, până a fi luat decizia finală. În momentul de
cumpănă instabilă a inimii sale am intervenit cu prezenţa mea, şi am reuşit, prin cinste şi sinceritate
nu să-l întorc din drum ci să se hotărască, după cum credea şi el, că ar fi bine să nu-l facă, şi asta s’a
şi întâmplat.
În ce priveşte pe dna Virginia Munteanu-Şeicaru, nu se poate nega, era trimisa Bucureştiului ca să-şi
ajute fratele, atunci când soţia lui îşi trăia ultimele zile de viaţă. Că ea l-ar fi influenţat pe maestru
privitor la atitudinea lui faţă de România comunistă încă poate fi reală, dar nu în sensul că ar fi fost
o torţionară, colaboratoarea Securităţii. Femeia a făcut ani grei de închisoare, eliberată nu a mai fost
reîncadrată şi primea pensie mai mică decât o soră medicală.
Cu trecerea vremii însă, distinsa doamnă, şi-a dat seama ca, multă altă lume, ca unele lucruri s’au
schimbat în bine, şi că oamenii se poartă mai frumos cu ea, încât ajunsese să nu-şi mai dorească
nicio schimbare socială sau politică. Însăşi faptul că a primit paşaport pentru Madrid să-l viziteze pe
Pamfil şi bolnava sa soţie, era o dovadă în sensul arătat mai sus. Şi fiindcă maestrul avea o
încredere oarbă în părerile surorii sale, îşi dădu seama că el condamnatul la moarte în 1945 ar putea
să se întoarcă în ţară pentru a-şi vizita familia şi cunoscuţii dar oare asta l-ar fi mulţumit? Desigur
că nu, şi vom vedea din ce cauze va prefera să moară în exil decât să accepte, în acelaşi timp, ca
politrucii să-l încarce cu toate calomniile josnice de care erau capabili.
Deci dacă am înlătura orice observaţii neortodoxe adresate Veguţei
cum o alinta Pamfil, va trebui să mai adăogăm că devotamentul ei - - doctoriţă şi ea - pentru starea
sănătăţii lui Pamfil Şeicaru, celebrul ei frate, a fost exemplar, se dedica total bunei stări şi sănătăţii
lui, uita de propria sa persoană, deşi suferea grav de inimă, nu mi-a vorbit în scrisorile ei, nici
întâmplător de suferinţeţe sale, preocupând-o însă, cele mai puţin grave, ale lui Pamfil.
A spune ceva rău de această nobilă fiinţă înseamnă să săvârşeşti un păcat de moarte. Eu, desigur, nu
vreau să-l fac.
Într’un regim de teroare să cauţi o modalitate să-i ajuţi pe cei din ţară întinzându-le o mână
samariteană, constituie o dăruire ce nu poate fi contestată. Numai că cei ce profită de ea nu fac parte
dintre cei mai cinstiţi. Asupra unor subiecte vom reveni, când le va veni, mai târziu rândul.
Acum voi reda textul meu, scris cu ocazia cutremurului din 4 Martie 1977, intitulat
 
IN MEMORIAM
Am aflat noaptea târziu, la televizor: astă seară, 4 Martie 1977, la ora 21şi 20 de minute ora
Bucureştiului, ţara românească a fost lovită de un cutremur de o extremă gravitate. Ştirea m’a izbit
ca un fulger, gândul îndreptându-mi-se deodată spre acei care acuma mi se păreau atât de depărtaţi
iar eu izolat de ei ca pe o insulă, în acest orăşel german. Au urmat ore de zbucium şi apoi primele
imagini şi relatări la televizor. Priveam uluit. De necrezut, dar România arată ca şi după un
bombardament atomic.
Nopţi şi zile, roşii ca de lavă încinsă, am aşteptat până însfârşit am putut vorbi telefonic cu cei care
mi-erau apropiaţi. Toţi au scăpat. Toţi sunt bine. Dar bucuria mi-a fost curând arsă, aflând despre cei
morţi cu sutele în Bucureşti şi în alte regiuni din România.
Retrăiesc în minte de atunci de mii de ori, obsesiv, acea seară de Vineri care a început ca oricare
alta, cum le petreceam şi eu uneori pe largul şi luminosul bulevard Magheru. Oamenii adunaţi la
casele lor se pregăteau să-şi încheie o zi de lucru. Unii la restaurantul Dunărea sau la braseria Scala
îşi luau cina, pe când alţii erau într’o sală de cinema sau pur şi simplu se plimbau pe bulevard. Şi
deodată la ora X ca la un semn al diavolului, Bucureştiul piere în întunerec, se năruie.
Este un coşmar, visez?
Dintre atţia dispăruţi îmi trec pe dinainte câţiva pe care îi cunoaştem cu toţii, fiindcă ei aparţineau,
de mult, tuturora.
Doina Badea şi-a găsit moartea alături de soţul ei şi a celor doi copilaşi. Viaţa înscrie fapte, pe lângă
care cele ale tragediei antice cad în umbră. Numai că tragediile vieţii sunt scăldate în apele unui
negru monocord, monoton de negru. Pretutindeni negru.
Revin cu mulţi ani în urmă când la un concert de estradă unde nu ştiu cum am ajuns, am descoperit
o tânără cântăreaţă a cărui nume l-am citit în program: Doina Badea. I-am prezis acestei anonime un
viitor strălucit de-aceea fiecare succes al ei era parcă şi al meu.
Doina Badea a adus un suflu nou în muzica românească, ridicând aşazisa muzică uşoră pe treapta
artei autentice. Ea a fost hărăzită cu talent, a sfidat corul subretelor pentru care a fi cântăreaţă
înseamnă să te bâţâi în faţa microfonului chinuindu-ţi vocea şi trupul în mod agasant. Doina Badea
a imprimat o personalitate muzicii uşoare, timbrul vocii ei având ceva din melancolia dureros de
dulce a versului eminescian. Neamul nostru daco-roman are s’o cinstească sigur ca pe o Edith Piaf
sau o Juliette Greco a muzicii româneşti. Colegii, chiar şi cei mai anonimi, o preţuiau şi o
caracterizau ca pe un om deosebit de apropiat şi modest. Desigur un aşa suflet mare nici nu putea fi
altfel. De aici, de departe, doresc, gândul meu să fie floarea pusă pe inima defunctei cântăreţe
dispărută atât de absurd şi crud dintre noi. Dormi în pace, regină a cântecului românesc.
Pe poetul A. Baconsky îl ştiam de la Cluj: era de o frumuseţe olimpiană, prototip al bardului
romantic. Pe lângă harul poeziei a avut parte de dragostea aleasă a soţiei sale care l-a urmat
credincioasă până dincolo de moarte. O pereche de îndrăgostiţi ce-au depăşit vârsta lui Paolo şi
Francesca sau a lui Mihai şi Veronica, dar n’au ajuns pe cea a lui Michelangelo şi Vittoria Colonna.
Reprezentau perechea iubirii mature, în care dragostea şi moartea sunt surori.
Toma Caragiu, artist care de-atâtea ori ne-a descreţit frunţile, vărsându-ne în suflet hidromelul
veseliei gratuite, venim azi la mormântul tău, să ne rugăm şi să ne închinăm la Domnul, pentru
odihna ta veşnică. Pentru tine şi toţi ceilalţi care au pierit în noaptea aceea absurdă, imposibilă şi
crudă.
Pătrund adânc mărturiile scrise ale acelora care au trăit cele 30 de secunde de neuitat. Cei prinşi la
etaj au avut senzaţia de a fi turtiţi între ziduri, cei cu picioarele pe pământ au fost copleşiţi de
zgomotul ce se ridica din măruntaiele adâncului care ca un balaur se svârcoleau salbatec. Oamenii
sunt demoralizaţi, trişti, neuitând c’au fost atinşi de aripa morţii. De fapt, cred că au trăit ceea ce se
chiamă câteva clipe metafizice. În general, setea şi teroarea metafizicului le au filozofii şi
poeţii. Eminescu îi dă glas în versurile:
Din chaos Doamne-am apărut
Şi m’aş întoarce’n chaos ...
Şi din repaos m’am născut,
Mi-e sete de repaos.
Noi ceilalţi, ca să mă exprim în termenii lui Schopenhauer, ne ducem destinul, conduşi de oarba
voinţă de a trăi, considerând de cele mai multe ori trăirile filozofizice drept lucruri inutile, ce nu
merită să le dăm prea multă atenţie. Şi iată că vin clipe când omul pregătit să mai guste o seară
plăcută, este deodată rupt de lumea lui exterioară, izolat, fără lumină, telefon şi televizor şi de tot
ceea ce îi dă viaţa zisă civilizată, trezindu-se singur el, în faţa marelui haos. Ordinea instalată de om
pe pământ rămâne undeva afară, nemai simţindu-se decât întunerecul şi confruntarea abisală.
Nu sunt vorbe ceea ce scriu ci realităţi: înaintea acestei catastrofe, a acestei ruperi de viaţa proprie,
Omul este obigat să fie el însusi un trăirist în metafizic. În câteva clipe viaţa se desfăşoară pe alte
portative, între alte coordonate. Este aruncat din matca propriei sale sorţi în premoarte. Secunde în
care Omul îşi dă seama că nu numai el este pieritor dar şi toată lumea ce-l înconjoară:
Şi pe toţi ce’n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
De-o potrivă-i stăpâneşte raza Ta şi geniul morţii.
Deodată va înţelege că febra poetului, terorizat de gândul că într’o zi Italia cu toate frumuseţile ei,
se va putea scufunda, aşa cum scrie Platon că s’a întâmplat cu Atlantida sau în timpul potopului
biblic, aşa dar nu este o rătăcire a minţii ci un gând cât se poate de real. În
marea lui suferinţă, Omul, poate trăi şi o înălţare, fiecare în acele momente reuşeşte să citească în
cartea vieţii, aşa cum au făcut-o până atunci numai firile alese, dăruite cu har. Şi ar fi posibilă o
trăire şi mai intensă. Căci dacă Dante a avut viziunea Infernului, cel ce trăieşte o noapte atât de
zbuciumată, a trecut prin infenul însuşi. Depăşindu-l Omul ajunge să fie pus la încercări, greu de
închipuit în alte condiţii. Jaspers spunea despre Hoelderlin că acest poet avea senzaţia de a-l fi
pipăit aevea pe Dumnezeu, aşa cum o mărturiseşte în unele poezii ale sale. Ori prin trăirile lui,
Omul nu a ajuns să atingă Absolutul având în marea întunerecului revelaţia luminii divine?
La urma urnelor reflexiile mele au o valabilitate doar de meditaţie retrospectivă, în momentul
catastrofei domină singur sentimentul de panică, mare panică, acela ce stă scris în file de apocalips,
exprimat într’un Dies Irae cu Tuba mirum de Requiem anunţând trâmbiţele de foc ale Judecăţii
celei de pe urmă. Sentiment de cădere în veşnicie, l-a imortalizat Michelangelo pe unul din pereţii
Capelei Sixtine.
Nu n’am visat, a fost realitate, incă în noaptea cu miros de praf şi pucioasă în care oamenii se
căutau rupând pânza grea a întunerecului cu strigăt de desnădejde sau cu cel de bucurie de a se fi
regăsit cu ai săi, totul părea fantastic. Dar apoi a răsărit lumina zilei şi realitatea se putea citi pe
feţele oamenilor ce nu mai ştiau să râdă, mulţi se simţeau brusc îmbătrâniţi, fie că pierduseră pe
cineva apropiat, fie că nu. De mâine vor trebui s’o ieie de la început, deşi cu alt suflet, opărit de
leşia unei tristeţi, răni care nu mai cu greu se vor tămădui. Realitatea e dată şi de sutele de morminte
crescute pe obrajii Bucureştiului, răpind parcă floarea şi aroma acestei primăveri, tocmai în
pregătire şi îi oferă în schimb pulbere de ars şi de cadavru. Anotimpul respectiv va rămâne o iarnă
veşnică.
Realitate sunt şi locurile virane, goluri acolo unde ieri erau case şi viaţă şi iubire. Bucureştiul este
lovit şi ştirb, multe din colţurile vechilor amintiri sunt distruse pentru totdeauna.
Nu, nu am visat. Totul s’a întâmplat aevea. Să lăsăm viaţa nepăsătoare să curgă înainte. Ci noi cu
paşii liniştii şi ai tăcerii să ne oprim la acele 30 de secunde prin care ţara şi Bucureştiul nostru drag,
a fost lovit de pala morţii şi năpădit de apele tulburi ale haosului.
Sub umbra unui Crucifix, privind în fântâni din oglinda cărora ni se redă o lume înversă de cum am
căutat-o, să dibuim ca orbul găurile de flaut, pentru a ni se da notele de început ale unei Simfonii a
reculegerii. Un adagio stingându-se încet, de Mahler ne înăbuşe, ca un zbor de hulub alb prins în
palme, acea disperare fără margini provocată de ţara noastră asupra căreia se abat atâtea dureri.
Aşteptând să se înşire mătăniile inimilor la rugăciune pentru viaţa de mâine a neamului nostru, la
răscruce de hotare m’am oprit, lăsând lucrurile să-şi regăsească rostul pierdut de noi. Pentru viaţa
faptelor atât de dure şi pentru moartea oamenilor ce s’au săvârşit cu ele, intrăm în cimitirul unde
sunt îngropate, sub poienele de cipreşi - ca’ntr’un San-Michele marin - mai toate visele în care am
crezut. Cel din urmă l-am ucis în această primăvară, cu vălul şi cunună mireasă, ascunzând un chip
de mort. Porţile grele s’au trântit în urma noastră. Dar noi nu le-am auzit. N’am simţit nici amurgul
căzând pe umerii noştri, cu foşniri violete. Despărţindu-ne de atâtea amintiri dragi, trecutul ne
părăseşte ca o navă malul, pentru totdeauna.
Rămaşi singuri, zdrobiţi în inimă, purtăm regretul drumului fără de întoarcere
“Acolo şezum şi plânsem”.
(O.V.) Martie 1977 
Scrisoarea (11) din 4 Aprilie 1977 de la Pamfil Şeicaru
Iubite Vuia, mi-ai dat o veste bună că fiul dtale este bine şi pe curând îl veţi avea acasă. Eram sigur
că-ţi va place fierul roşu pus de Nitti pe fruntea lui Horty. Vezi, dragul meu, eu în emigraţie
am continuat activitatea din ţară, neîntrerupând chiar articolul cotidian într’un ziar El Alcazar. M’a
surprins plăcut că deşi din Transilvania  te simţi mai legat de dulcele pământ al Moldovei. Exact
acelaşi fenomen s’a petrecut şi cu mine. Din Buzău îmi este familia şi după tată şi după mamă. În
1908 tatăl meu funcţionar la C.F.R, a fost mutat la Tecuci şi de atunci eu m’am simţit legat
sufleteşte de Moldova. Clasa 4 de gimnaziu am făcut-o la Tecuci şi liceul, cu o întrerupere de un an,
la Bârlad unde am început primele dibuiri literare şi gazetăreşti. Am preparat clasa 8 în particular ca
să mă întreţin la şcoală, uşurând pe tata scriam la două gazete săptămânale. M’am simţit mult mai
bine în Moldova. Realismul valah este în izbitor contrast cu firea moldovenilor. De aceea evreii au
cotropit-o în comerţ şi chiar ca arendaşi de moşie. C. Stere a publicat în Viaţa românească un articol
Fişerland. Un evreu Fischer avea arendate 1800 de hectare, diverse moşii ale proprietarilor
moldoveni tare tembeli. Centrul acestei întreprinderi era în comuna Flămânzi - nume care spune tot.
De aici a izbucnit revoluţia din 1907.
Eu am făcut războiul cu regimentul 77 Mehedinţi la Cerna. În Octombrie, primele zile, batalionul
din care făceam parte a trecut la Jiu, prima parte din detaşament Dejoianu care, sub comanda lui
Dragalina a atacat la Raşoviţa forţele germane care erau la marginea Tg. Jiului, şi am izgonit forţele
germane până la vechea frontieră. O mare ofensivă germană la sfârşitul lui Octombrie ne-a silit să
ne retragem în succesive proptiri zadarnice de rezistenţă. Jiu, Olt, Argeş, au marcat încercarea
noastră de a opri avalanşa. La Argeş un moment victoria a înclinat în favoarea noastră, o divizie
turcească a fost luată prizonieră, un regiment bulgar a fugit. Ne luptam cu germanii şi turcii şi
bulgarii. La 20 km de linia de luptă stăteau două divizii ruseşti care n’au mişcat. Atunci am auzit pe
soldaţii din campania mea spunând: “ne vând ruşii nemţilor.” Iţi voi trimite imediat lucrarea mea
“La Roumanie dans la grande guerre” (470 pagini) în care vei găsi adevăruri care istoriografia
românească din 1920-1930 le-a ignorat. Vei rămâne înspăimântat ce ne pregăteau ruşii prin
negocierile de pace separată duse de Stuermer cu von Yagow. Situaţia noastră în lungul şi tragicei
istorii a fost mereu ameninţată, de Polonia, Ungaria şi apoi de Turcia. De la 1711 a apărut pe scena
istoriei Rusia cu Petru cel mare. Imperiul turcesc s’a topit între 1877-78 şi final în 1912. Imperiul
blestemat al habsburgilor s’a dislocat în 1918. A rămas Rusia sovietică - aceeaşi ca tendinţă ca şi
Rusia ţaristă. Chiar un român cu inimă nealterată de anii emigraţiei, face eroarea de a ignora
permanenta prezenţă ameniţătoare a Rusiei. Persoana lui Ceauşescu, partidul comunist formează
doar o tristă paranteză în istoria României. Fac la tot pasul propagandă. De ce oare? Fiindcă ştiu că
ţara nu poate deveni marxisto-leninistă. Propaganda politică este asemănătoare publicităţii
comerciale. Dar marfa pe care conducătorii partidului comunist o laudă, miroase urât ca produsele
ruseşti şi românii nu iubesc nimic din ce poartă pecetea moscovită. Lenin spunea: “Principalul este
agitaţia şi propaganda în toate straturile Poporului.” Hitler sublinia importanţa vitală a propagandei
pentru regimul nazist. Propaganda ne-a înleznit să păstrăm puterea, propaganda ne va înlezni să
cucerim lumea: şi a cucerit-o oare? Dar atât Lenin cât şi Hitler uitau să adaoge organizarea fioroasa
a serviciilor de poliţie. Partidul comunist are păcatul originar: a fost impus la guvernarea ţării de
forţele de ocupaţie ruseşti. Orice vor face păcatul originar rămâne. Pentru înţelegerea situaţiei îmi
îngădui să-ţi dau unele precizări. Scrii: “Românul are un eroism în faţa faptelor mari, fiind lipsit
complect de cel din faţa evenimentelor de fiecare zi”. Eşti profund nedrept. Să presupunem o
insurecţie generală a ţării împotriva regimului comunist. Ce s’ar întâmpla? Conform Pactului de la
Varşovia forţele ungureşti şi bulgare s’ar adăuga imediat celor cinci divizii ruseşti care stau la Reni,
în aşteptarea momentului de a reocupa România evacuată în Decembrie 1958. Cine ar reacţiona din
Occident? Exact ca şi în 1968 când forţele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Anul
1977, notează bine, dragul meu, prieten, este anul virajului total în politica internaţională. Rusia
sovietică se găseşte în cea mai critică situaţie. Intern: inteligenţia este în cea mai făţişă răzvrătire,
divorţ total cu regimul. Naţionalităţile care formează majoritatea aşteaptă momentul unei insurecţii
generale. Eu aştept ziua de 4 Iunie când se va începe Conferinţa de la Belgrad privitoare la
rezultatele celei de la Helsinki. Pentru guvernul comunist român se pune problema opţiunii în
favoarea tezelor Occidentale sau rămâne fidel Rusiei sovietice. Ori catastrofa din 4 Martie îl va
obliga să opteze în favoarea tezelor Occidentale spre a obţine credite de lungă durată. Ca să poată
reface tot ce s’a năruit. Combinaţiile de familie ale preşedintelui Ceauşescu sunt rătăciri care
invariabil au sancţiunile fatale oricărei grave erori. Dar apelul la ajutorul Occidentului impune o
treptată liberalizare a regimului. Noi suntem subordonaţi geopoliticei. Eliberarea poporului român
va fi consecinţa dislocării Rusiei. Extern? Statele-Unite a abandonat politica lui Kissinger-reluare
idioată a politicei lui Roosevelt, de concesii continui Kremlinului. Operaţia lui Brejnev din Angola
continuată în Zaire (Congo) ca şi declaraţia privitoare la Africa de Sud au deşteptat pe boii de
americani. În plus în Extremul Orient, China şi Japonia. Americanii vor înarma la maxim China cu
cei 900 de milioane de locuitori. Ce înseamnă în faţa acestor forţe ce vor face marele viraj că
Ceauşescu îşi pregăteşte fiul ca succesor? Este ridicol. Câteva precizări. Am avut o misiune
diplomatică în 1941 de o lună, luând contact cu mareşalul Petain, cu ministrul de externe al Spaniei
care era şi cumnatul lui Franco, iar la Lisabona cu Salazar. Nici vorbă de un expedient al bietului
mareşal Ion Antonescu de a scăpa de mine -. M’am întors după 45 zile, în care timp am trimis
articolul meu la Curentul. În August 1944 l-am văzut pe mareşal la Olăneşti iar pe ziua de 9 Aug.
am ieşit din ţară cu destinaţia Madrid. Secretul misiunii mele a fost comunicat de Ica Antonescu
prin Niculescu-Buzeşti, regelui. Rezultatul: am fost blocat în Germania din 11 August 1944 până la
14 Februarie 1945. Misiunea a fost zădărnicită: voi lămuri ticăloşia bandei capitularde, arătând
obiectul misiunii.
In ce priveşte Cezar Petrescu. Cu el am plecat de la Iaşi la Bucureşti la 9 Decembrie 1918. Este cel
mai mare scriitor între 1919 şi 1944, nu exagerez: Balzacul României ...
Nae Ionescu? Voi face într’o zi portretul acestui mare şarlatan. Războiul din 1916 l-a găsit în
Germania având o bursă dată de Rădulescu-Motru. Era ofiţer în rezervă. În mai toţi românii aflaţi în
străinătate şi ofiţerii de rezervă au primit ordin să se întoarcă în ţară. Toţi s’au întors în ţară cu
excepţia lui Nae Ionescu. Rămas în Germania, cum România se afla în război şi relaţiile
diplomatice rupte, Nae Ionescu trebuia să fie trimis într’un câmp de concentrare a supuşilor ţărilor
cu care Germania se afla în stare de război. Ori Nae a obţinut un post la editura Reclam din Leipzig.
Întors în ţară imediat ce s’a terminat războiul, Nae a făcut Centrala Cărţii cu Banca Blanc. Cum a
administrat această instituţie care avea preşedinte pe Vasile Pârvan şi administratori delegaţi pe
Gusti şi Simionescu Râmniceanu? Nae Ionescu ca director publica în Monitorul oficial conform
legii, bilanţul. Iscăliturile lui Vasile Pârvan şi a celor doi administratori delegaţi Gusti şi Simionescu
Râmniceanu erau falsificate. Restul vor fi prezentate în fotocopii. Şi ca să ai complect imaginea
farsei: în 1921, când a fost arestat întreg congresul partidului comunist într’o revistă “Ideea
europeană” între protestatari semnează Nae Ionescu. Eu l-am dus la Cuvântul în Mai 1925. Nu
ştiam de aventura lui de la Centrala Cărţii. Lingău şi intrigant m’a decis să părăsesc Cuvântul şi să
fac la 10 Ianuarie 1927, Curentul. Unii adversari mă servesc. Curentul a ajuns în 1938 o instituţie cu
incă două ziare, Evenimentul şi Rapid cu o revistă săptămânală care avea tiraj 120.000, “Curentul
familiei”. Cuvântul a dispărut în 1942 din lipsă de cititori.
Cum la începutul lui 1978 voi începe să redactez “Memoriile unui gazetar” vei avea putinţa să
cunoşti activitatea mea din Aprilie 1918 la 1978, plus anii ce-i voi mai trăi.
Că conducătorii comunişti fac prostii este în logica destinului lor. Sfârşitul nu poate să fie decât
socoteala destinului care este implacabilă. Când ne naştem destinul nostru este fixat. Să nu crezi că
este o absurditate horoscopul. Am la Madrid o carte a unui om de ştiinţă care scrie că amprentele
degetelor ale unui om pot să se repete, ipotetic la un miliard 7 milioane să se afle un om cu aceleaşi
amprente.
Doresc ca românii din ţară, acolo se decide soarta ţării, să fie cuminţi şi cei ce se fălesc azi, vor
dispărea fără urmă dat fiind că soarta Rusiei sovietice este decisă. Vom asista - cred eu în Oct. 1977
la contra revoluţie faţă de cea leninistă din 1917. Cred cu tărie în această întoarcere anti marxisto-
leninistă.
Omagii doamnei, însănătoşire baiatului iar
dtale o calda îmbratisare
Pamfil Şeicaru
 
Note şi Comentarii
Maestrul a fost sigur că o să-mi facă plăcere trimiţându-mi câteva pagini din cartea lui Fr. Nitti,
Democraţia, prim-ministru al ultimului guvern Italian înaintea venirii la putere a lui Mussolini,
mare adversar al regimurilor totalitare, profesor de finanţe la universitatea din Napoli, prin care
pune fierul roşu pe fruntea lui Horty, din cauza falsificarii banilor francezi.
Mai departe, scriindu-i că deşi din Transilvania sunt mai legat de pământul dulce al Moldovei, mi-a
mărturisit că acelaşi fenomen s’a
petrecut şi cu dânsul. Deşi familia îi era din Buzău şi după mamă şi după tată, în 1908 părintele lui
funcţionar la căile ferate a fost mutat la Tecuci şi de-atunci se simte legat sufleteşte de Moldova.
Descrierile lui se bazează pe o memorie bine păstrată a evenimentelor, aş putea spune, cu un
sentiment de cucernicie. Clasa 4-a de gimnaziu a făcut-o la Tecuci, apoi liceul cu întrerupere de un
an la Bârlad, unde şi-a început primele dibuiri literare şi gazetăreşti. La 19 ani avea preocupări de
critic literar, cum am demonstrat-o, în cele anterioare: “M’am simţit mult mai bine în Moldova,
oamenii sunt mai puţini aşprii, chiar şi limba o bemolizează. Realismul valah este în izbitor contrast
cu firea moldovenilor“. Bine se ştie, în Bârlad au activat un Emil Gârleanu, Al. Vlahuţă şi mai puţin
cunoscutul azi, Tutoveanu. Din Tecuci erau filozoful Ioan Petrovici, artistul Petre Liciu şi prietenul
meu, eseist şi literat al exilului, N.Şt. Govora, cel mai apropiat colaborator al maestrului în
emigraţie, i-am dedicat un capitol în partea doua a cărţii de faţă. Tudor Arghezi la moartea lui G.
Tutoveanu, omagiindu-l, aşa cum se pricepe a s’o facă doar el, pentru uitarea sa atât de rapidă îi
acuză pe români că entuziasmul lor momentan e dublat de o memorie mult prea scurtă.
Peste toţi, străluceşte marele poet G. Bacovia, pseudonimul lui G. Vasiliu, ceea ce ar însemna calea
lui Bacchus sau mult mai comun al Bacăului, oraş din sudul Moldovei unde s’a născut şi a trăit o
bună parte a vieţii.
Comuniştii au făcut din el un bard al suferinţei proletare opus după comentariile stupide ale lui Ov.
Crohmălniceanu, altui mare poet în
persoana lui Ion Minulescu, cel ce ar fi cântăreţui burgheziei îmbuibate. Asta mai zic şi eu ca e
marxism pus în practica întocmai, în aşa fel încât l-ar fi invidiat şi bârbosul Marx, dacă trăia. De
fapt, cu largul concurs al dnei Agata Grigorescu Bacovia, sprijinită de favoriţii partidului Cicerone
Theodorescu şi Eugen Jebeleanu, pentru a-l premia i-au umflat volumul cu multe poezii minore,
neînţelegând că valoarea lui Bacovia, e dată, nici de o sută de poeme, dar fiecare atinge înalţimi
apropiate de creaţiile nemuritoare ale lui Eminescu. Nu cantitatea ci calitatea garantează nemurirea
Poetului, în cazul nostru, G. Bacovia.
În rândurile ce urmează marele ziarist se opreşte iar la primul război mondial, la care, stim, a
participat cu regimentul 77 Mehedinţi la Cerna. Cunoscând bine faptele chiar din cartea lui P.
Şeicaru, ne vom mărgini să amintim faptul că batalionul maestrului a trecut pe Jiu, unde ca
detaşament Dejoianu, sub comanda lui Dragalina au reuşit să respingă trupele germane, în lupta de
la Raşoviţa.
Împotriva românilor au luptat bulgari, turci, austro-ungari şi nemţi şi am fi obţinut o victorie
strălucită dar trupele ruseşti situate la 20 km de locul luptei au rămas nemişcate. În focul bătăliilor,
P. Şeicaru a învăţat ce mare pericol sunt ruşii pentru existenţa neamului românesc încât se miră că
pot exista români neîntinaţi de maşinaţiile emigraţiei, să nu accepte acest mare adevăr pe care
autorul nostru ni-l transmite ca pe un mesaj şi de dincolo de morminţi. Prin opera sa auzim glasui
unui Laocoon, profet antic în versiune românească, avertizându-ne: “Teme-te de ruşi chiar şi atunci
când îţi aduc daruri. ”Şi s’ar cuveni să rostim aceste cuvinte, în fiecare seară în loc de rugăciune
alături de Doina lui Eminescu, pe care Aron Cotruş ne dă sfatul s’o repetăm şi noaptea în vis.
În legătură cu primul război mondial trebuie să mai insistăm asupra unui aspect important. Pentru
Pamfil Şeicaru şi toţi cei ce au luat distincţia ordinului Mihai Viteazul, acest război a fost unul
drept, chiar sfânt, odată ce prin el şi jertfa lui am reuşit să realizăm România mare. Nu există, pe tot
parcursul cărţii maestrului o minimă îndoială asupra împlinirii acestui ideal, “însoţit de o autentică
renaştere românească”. Aşa dar, generaţia respectivă nu a mers alături de pacifiştii anului 1918 care
denunţau războiul ca pe o calamitate a omenirii şi de pildă, la Zuerich Tristan Tzara a pus bazele,
într’un bar al oraşului, mişcării Dada, de fapt un manifest de totală disoluţie a oricărui fel de artă,
caracter pe care filozoful Heidegger îl atribuie, în general, oricărei manifestări moderniste. Mai
mult, în Germania, odată cu întemeierea grupării Bruecke în 1906, se desvoltă curentul expresionist
care face excepţie de la devierile moderniste fiindcă el exprimă cel mai specific caracter al artei
germane, prezent din epoca statuilor de pe vremea lui Carol cel mare, pe când marele Gruenwald a
ilustrat acest curent, în mod magistral, dar nu numai, în celebra sa Răstignire de la Colmar. Se poate
spune că expresionismul a însoţit de totdeauna spiritul creator german, în secolul al XX-lea a luat
aspecte uneori vehemente, sălbatece. Dacă am compara pe fauviştii francezi cu expresioniştii
germani vom fi surprinşi să constatăm că Matisse şi în cele mai zise fauviste picturi nu depăşeste
echilibrul, şi armonia pentru care spiritul francez este comparat cu cel elin, cei dintâi fiind grecii
epocii moderne, pe când expresioniştii germani sunt mereu în căutarea echilibrului pe care nu-l
găsesc, din contră se depărtează de el întocmai ca modelul lor absolut, Gruenwald.
Dar dacă acest expresionism constituie un capitol de artă fie şi modernă în paralel în literatură –
proză şi poezie - tot mai mult expresionismul german capătă o tentă pacifistă sub care se preconiza
distrugerea societăţii burgheze, Th. Mann proclamând noul humanism colectiv sau numit direct
comunist. Drept urmare majoritatea scriitorilor şi poeţi germani ai epocii erau membrii partidului
comunist şi la distanţă ei poartă vina revoluţiei bolşevice din Germania, ca în Austria şi Ungaria, şi
fiindcă mişcarea n’a fost distrusă total, tot ea a declanşat războiul civil din Germania anului 1933,
de care istoria nu prea vorbeşte, astfel că Hindenburg cu sinceră credinţă că salvează Germania de
invazia bolşevică a dus la putere pe Hitler şi partidul său nazist.
Desigur că lucrurile s’au liniştit cel puţin deocamdată, dar spre deliciul comuniştilor români
scrierile comuniste germane expresioniste au devenit opere de propagandă, mai ales că fenomenul
fals interpretat, a fost întrebuinţat tendenţios insistându-se asupra pacifismului şi revolutionarismul
antiburghez al acestui curent destul de polimorf pentru a fii dus la acelaşi numitor comun.
Spre cinstea lor, artiştii români au rezistat expresionismului, nu au mers pe urmele lui, ca şi a
niciunuia alt curent modernist, şi astfel oricât ar fi daţi la o parte, se poate susţine că ceea a încercat
să facă marele Derain şi nu a reuşit, au realizat-o marii noştri pictori cu tradiţie în Grigorescu,
Andreescu şi Luchian, marii maeştri au refuzat să-şi schimbe locurile cu nişte cabotini atalentaţi şi
astfel indiferent că vrem sau nu, există un fenomen românesc în cultură care şi-a urmat drumul
propriu şi rămâne viitorului sarcina să le dea sau nu dreptate, reţinând faptul că în anii lui 20'
Derain, cum am mai scris marele pictor întemeietor cu Matisse al fauvismului, a fost dat afară din
cultura apuseană din cauză că a socotit cubismul lui Picasso drept o prostie şi vroia să se întoarcă la
adevărata artă clasică, pe care să o recunoaştem nu au părăsit-o cu totul nici Matisse nici Braque,
dar cine mai vorbeşte astăzi de revenirea la arta clasică şi a acestui ultim pictor zis suprarealisto-
cubist.
Se înţelege că sub forma neclasificabilă, după care oricine fără temei poate fi făcut expresionist, în
literatura română s’au făcut unele comentarii lipsite de orice temei. Astfel, după mulţi cercetători
literaţi, Aron Cotruş e socotit un expresionist pentru faptul că a fost un luptător pentru drepturile
celor mulţi dar mai ales pentru a-i explica invenţia formală care nu are nicio legătură cu arta
expresionistă, ea se mulează pe expresia inimii sale, este destinul său poetic înscris în formele
cuvântului. Se merge până acolo că Lucian Blaga înrâurit de expresionism până la denunţul de
plagiat, în orice caz de influenţă mai mult decât permisă, e declarat puţin influenţat de expresionism
(Ovidiu Cotruş) în schimb Aron Cotruş e socotit mai mult decât tributar acestui curent şi nu e uşor
de găsit motivaţia, culturalnicii comunişti fiind încă la putere nu admit că prin marea sa
personalitate şi mare poet, Aron Cotruş este al unui exil ce spiritual nu a avut nimica în comun cu
cei ce în ţară mergeau pe drumuri ocolite tendentioase, atribuind expresionismului german o mai
mare influenţă decât a putut-o avea.
Aron Cotruş rămâne marele poet al exilului românesc pe care în zadar caută culturalnicii, cu
educaţie marxistă de-acum intrată în sângele lor, să şi-l însuşească, cu cât cred că au reuşit, la urma
urmelor, nu au făcut decât să-l înstrăineze de ceea ce constituie esenţa poeziei cotruşiene.
Din cele discutate mai sus se poate trage concluzia că primul război mondial a pregătit o generatie
din care face parte şi P. Şeicaru, politic, dar nu numai, atunci le-a insuflat o credinţă, în ceea ce
înseamnă românismul nostru, cel de toate zilele, dar mai ales când e luat în considerare spiritul său
creator, prin care-şi exprimă propriul său suflet, în ce are mai valoros şi neprefăcut de mâini străine.
Pentru a termina acest capitol, în scrisoarea din 4 Aprilie 1977 există un aliniat pe care l-am omis şi
trebuie să-l reproduc deoarece cu el se încheie pentru Pamfil Şeicaru marea aventură naţională a
războiului prim mondial: “Partea doua a campaniei am făcut-o în Moldova, sfârşind-o la Cireşoaia.”
Pretractând mersul istoriei, continuă autorul nostru, observăm că imperiul otoman s’a topit între
1877-1878, şi final în 1913. Imperiul blestemat al habsburgilor a dispărut în 1918. A rămas încă
Rusia sovietică, aceeaşi ca tendinţă ca şi Rusia ţaristă. În cursul lungii şi tragiceilor istorii, românii
au fost ameninţaţi de Polonia, de Ungaria şi din 1711 a intrat pe scenă Rusia, condusă de Petru cel
mare.
În această lumină a datelor, Ceauşescu, partidul comunist formeazămdoar o tristă paranteză a
istoriei. Răspunzând la întrebarea mea, marele ziarist admite că comuniştii fac, la tot pasul,
propagandă ştiind că ţara nu poate deveni marxisto-leninistă. Propaganda politică e la fel
ca publicităţile comerciale, dar marfa lăudată de conducătorii comunişti miroase urât, căci românii
nu iubesc nimic din ce poartă pecetea moscovită. Eliberarea poporului român va fi consecinţa
dislocării Rusiei, noi fiind subordonaţi geopoliticii.
Atât Lenin cât şi Hitler au întrebuinţaţ propaganda dar uitau să adaoge organizarea serviciilor de
poliţie. Totuşi oricât s’a lăudat, Hitler că va cuceri lumea n’a reuşit în acţiunea sa.
Şi aşa vor păţi şi partidele comuniste fiindcă fiecare dintre ele are un păcat originar: a fost impus la
guvernarea ţării de forţele de ocupaţie ruseşti. Orice ar face păcatul originar rămâne.
Pentru înţelegerea situaţiei vrea să dea unele precizări, pornind de la urmatoarea părere a mea;
“Românul are un eroism în faţa faptelor mari, fiind lipsit complet de cel din faţa evenimentelor de
fiecare zi.”
Consideră că sunt nedrept şi interpretează just că mă refeream la totala abdicare a românului de la
dreptul sau de a protesta la unele nedreptăţi comise de putere, totul dădea impresia că e în cea mai
perfectă ordine.
Maestrul pune problema insurecţiei la care mă gândisem şi o combate într’un mod intransigent.
Dacă ar izbucni o atare revoltă împotriva partidului comunist ea ar determina conform pactului de la
Varşovia să intervină alături de diviziile ruseşti aflate la Reni şi forţele ungureşti şi bulgare. Ruşii
vor reocupa România pe care au evacuat-o în decembrie 1958. Din apus nu va reacţiona nimeni,
cum s’a întâmplat şi cu Cehoslovacia.
Şi mai departe îmi prezintă propria viziune pe care o redau în continuare. După convingerile sale
anul 1977 este anul virajului total în politica internaţională. Rusia sovietică se găseşte într’o situaţie
critică. Intern, inteligenţa e în divorţ total cu regimul comunist pe când naţionalităţile aşteaptă
momentul insurecţiei generale. Marele ziarist, aşteaptă ziua de 4 Iunie când va începe Conferinţa de
la Belgrad, atunci partidul comunist român va trebui să se hotărască dacă va adopta tezele
occidentale sau vor rămâne fideli Rusiei sovietice (în legătură cu această conferinţă, după încherea
ei Pamfil Şeicaru va scrie un articol în Curentul seria nouă din exil, “Requiem pentru conferinţa de
la Belgrad” ceea ce nu mai cere nici un comentar).
Consideră că şi extern Statele-Unite au renunţat la politica lui Kissinger, reluare idioată o politicii
lui Roosevelt, americanii vor înarma masiv China, existând şi alianţa dintre China şi Japonia.
Ce înseamnă in faţa marelui viraj de forţe politice, faptul că Ceauşescu îşi pregăteşte fiul succesor?
E ridicol.
La aceasta se mai adaogă şi mesajul final al scrisorii adresat românilor din ţară, unde se va decide
soarta ţării, să fie cuminţi fiindcă soarta Rusiei sovietice e decisă; vom asista, crede el, la
contrarevoluţia faţă de leninismul din 1917, rezumând cea mai fierbinte credinţă a lui: “Cred cu
tărie în această întoarcere antimarxisto-leninîstă.”
În primul rând dorim să subliem că întreaga viziune aparţine unui om aflat în slujba ideilor
democrate occidentale, orice alte păreri ar fi compromiţătoare pentru cei ce încă s’ar încumeta să-l
facă pe maestru un vândut regimului din ţară.
Mai mult, în această fază a politicii sale, Pamfil Şeicaru oricât se arată a fi adeptul marilor puteri
apusene în frunte cu americanii, nu crede că ei ar face război cu Rusia sovietică pentru salvarea
popoarelor din Estul Europei.
I-am jigni memoria să-l apropiem de felul cum judeca Maniu lucrurile în anii lui 44' şi n’o facem
fiindcă maestrul spera într’o ciocnire iminentă pe care însă tot americanii au intervenit, să nu aibe
loc.
În cele următoare nu doresc să-l contrazic pe maestru, mai ales că a prezis disclocarea Rusiei
sovietice, după cum s’a şi întâmplat chiar dacă ceva mai târziu faţă de data 1977. Dar aici e vorba
de un fenomen ce s’a desfăşurat după moartea lui, mai precis a cunoscut o
desvoltare deosebită după anul 1980 până în Dec. 1989. Am mai pomenit de el dar acum aş dori să-l
pun în comparaţie cu cel din Ungaria şi Cehoslovacia. E drept că aceste două ţări nu au avut atâtea
jertfe, victime ale regimurilor comuniste dar, în schimb, au pornit două insurecţii ce-au zguduit din
temelie imperiul marxisto-comunist. Fără îndoială, represiunile partidului comunist ştiindu-se strain
de spiritul poporului român a recurs la represalii ce au venit în preîntâmpinarea oricărui fel de
împotrivire dictaturii comuniste.  În loc de aşa ceva, odată cu îmbătrânirea celor doi dictatori,
descoperindu-se vanitatea lor de a fi lăudaţi, supuşii lipsiţi de orice credinţă, au purces la cele mai
umilitoare târnosiri, am urmărit în de-aproape aceasta epocă deci nu-i nevoie să mai viu cu
exemple, do-ar se ştiu, ca bun comunist cel cu lauda devenea un iubit fiu al poporului şi în domeniul
pe care-l conducea, devenea un stăpân absolut. Ţara se zbătea într’o cumplită anarhie, nimeni nu
mai credea în conducătorii ţării, dar îi aclama a fiindcă prin ei ajunseseră cei mulţi să-şi asigure o
situaţie bună şi sigură, neamintindu-le de zilele când nu ştiau dacă se scoală în patul în care s’au şi
culcat. Era un fel de simbioză, din ea câştigau cu toţii inclusiv securistul de sector responsabil, deci
toţi erau mulţumiţi. În această situaţie oamenii nu mai doreau schimbarea şi când i-am spus unui
coleg din ţară, la mijlocul lui Noembrie 1989 că zilele lui Ceauşescu sunt numărate, a rămas cu gura
căscată şi nu m’a crezut. Nenorocirea poporului român în acele zile a fost faptul că la fel de
nepregătiţi i-a surprins şi pe şefii politici ai partidelor istorice, ca de pildă dl. Coposu, semn că şi el
s’a săturat să tot viseze la o schimbare ce nu mai venea.
Să ne amintim că i-am văzut la televizor, lângă tov. Iliescu erau adunaţi comuniştii zişi dizidenţi, şi
în primele zile se socoteau reprezentanţii comunismului reformat de Gorbaciov, se şi adresau unul
altuia cu “tovarăşe”, doar mai târziu şi-au dat seama că nu se cuvine ca atunci când popoarele din
jur aclamau democraţia, ei să rămână ceea ce sunt, comunişti get-beget. Poporul de pe străzi îi
aclama, de unde se poate constata un lucru evident: Ungurii şi cehii trăgeau acum roadele revoluţiei
lor, pe când noi românii nu puteam decât să ne folosim de simbioza cultivată zeci de ani cu regimul
comunist, să credem în continuare în el. Ceea ce nu şi-ar fi închipuit Pâmfil Şeicaru, mai ales după
1980, desvoltarea a fost atât de strânsă încât din convieţuirea dată s’a născut un monstru, naţia în
anul 2000 e pervertită nu-i mai - miroase urât marfa ţigănească, comunistă, dacă ar fi prevăzut acest
lucru Pâmfil Şeicaru, nu le-ar fi cerut românilor să stea cuminţi, pentru că prin eliberarea sa şi după
dislocarea Rusiei sovietice să-şi dea ţara tot pe mâna comuniştilor!
Astăzi după 30 de ani trebuie să recunoaştem că insurecţia a dat popoarelor ceh şi ungur distanţarea
definitivă de comunism, pe când poporul român e mai apropiat de el şi reprezentanţii lui, cum noi,
părinţii celor de astăzi, nu am fost niciodată!
Maestrul pune în discuţie o serie de probleme interesante de care ne vom ocupa, rând pe rând din
cele următoare.
În 1941 Ion Anonescu i-a încredinţat o misiune politică, de o lună timp în care a luat contact cu
mareşalul Petain, cu ministrul de externe al Spaniei, cumnatul lui Franco şi la Lisabona cu Salazar.
S’a întors după 45 de zile, trimiţându-şi articolul său la Curentul.
În August 1944, la început, l-a văzut pe mareşal la Olăneăşti iar pe 9 Aug. a ieşit din ţară cu
destinţia Madrid. Secretul misiunii diplomatice pe care i-a incredinţat-o Ion Antonescu, a fost
comunicat de Ică Antonescu prin Niculescu-Buzeşti regelui. Rezultatul a fost blocarea lui în
Germania din 11 August 1944 până la 14 Februarie 1945, maestrul încheind: “Misiunea a fost
zădărnicită. Voi lămuri ticăloşia bandei capitularde arătând obiectul misiunii.”
Pamfil Şeicaru va mai reveni asupra respectivei misiuni diplomatice insistând asupra scopului ei,
acuma dorim să atragem atenţia, în cele, prezente asupra unui alt aspect. Plecarea în 9 August 1944
din ţară se făcea in condiţii nesigure privind soarta războiului, chiar marele ziarist şi-a luat toate
măsurile în acest sens demisionând din funcţia de director al Curentului şi lăsând un înlocuitor
administrativ pe timpul absenţei sale. Dar cu ocazia aceasta putem lămuri o problemă în ce-l
priveşte pe Pâmfil Şeicaru. A fost calomniat pe toate căile că i-ar fi plăcut mirosul banilor, de unde
şantajele la care recurgea, fiind figura cea mai odioasă de ziarist venal dintre toţi pe care i-am avut.
I s’a imputat ridicarea palatului Curentul, nimănui trecându-i prin cap că resursele cinstite pe care i
le aducea ziarele editate, în primul rând Curentul, plus şi un garantat împrumut bancar i-a putut
permite finanţarea unicei înterprinderi fără să apeleze la mijloace necinstite. Ori, la 9 August,
Pamfil Şeicaru pleca în necunoscut, cu perspectiva de a nu se mai întoarce curând înăţară, deci ar fi
trebuit să-şi asigure viaţa viitoare printre străini, mai ales dacă ar fi fost în posesia averii ce î se
bănuia că o are, strânsă, în urma diferitelor santaje pe care le-ar fi făcut. Ca şi alţi colegi de breaslă,
care şi-au asigurat un trai bun în Apus, Pamfil Şeicaru ni se desvăluie ca un om sărac, abea şi-a dus
viaţa de pe o zi la alta datorită faptului că a mai găsit câte un sprijin de la oamenii pe care-i
cunoscuse în timpul misiunilor diplomatice pe care le-a avut înainte de 44'. Tot ce s’a scris despre
venalitatea acestui om, intenţionat mă repet, în fond slujind un ideal nu de toate zilele, se demască
drept minciuni, dacă nu chiar oridinare injurii, invenţii ale celor ce după o activitate condamnabilă,
se vedeau pe drept criticaţi de marele nostru ziarist. Deodată tot ce s’a scris împotriva lui, în primul
rând de presă şi literaţii comunişti e simplă maculatură, hârtie ce nu poate fi întrebuinţată nici la
necesităţi igienice. Aduc dovada peremptorie în cele de faţă. Dacă Pamfil Şeicaru ar fi fost omul
venal, lipsit de scrupule cum l-au prezentat duşmanii lui burghezi, întrupaţi de L. Rebreanu în
necinstitul Belcineanu, urmaţi de politrucii comunişti aliniaţi partidului, cine l-ar fi împiedecat să-şi
deschidă un cont la o bancă elveţiană, nu ar fi ştiut nimeni acest lucru şi ar fi trăit comod în Apus,
unde demnitatea omului e dată de banii pe care îi are în buzunar? în loc de asta a înfruntat o cruntă
sărăcie, împărtăşind destinul neamului său robit comuniştilor. Că Pamfil Şeicaru ca orice om a fost
şi el supus greşelii e de necontestat, dar păstrând cultul închinat cunoaşterii adevărului, pe care nu
poţi să-l exprimi decât nefiind înfeudat nimănuia deci bucurându-te de deplină libertate creatoare.
Viaţa de martir al scrisului, dusă de Pamfii Şeicaru, arată adevărul unui destin care a fost mânjit cu
toate gunoaie e posibile şi imposibile. Se vorbeşte la modul general de şantajele lui Pamfil Şeicaru,
dar ar fi cazul să se nominalizeze, unul din care să fi luat el în schimb o sumă considerabilă de bani,
căci santaj nu poate fi socotită demascarea dublei morale de care considerau unii că se pot bucura,
spre deosebire de muritorii de rând.
Am siguranţa, că Pamfil Şeicaru, a fost şi este cea mai neîndreptăţită personalitate a culturii
româneşti, care tocmai, cum nu e numai cazul său, fiindcă a fost prea mare pentru strâmta şi oarba
cultură comunistă a trebuit să fie scos din rândurile celor ce erau prea mărunţi pentru a-l putea
înţelege. Cu toate că vom reveni asupra respectivei defăimări a lui Pamfil Şeicaru, de pe acum am
adus argumentul principal că marele ziarist nu a fost aşa cum l-au înfăţişat contemporanii săi
români.
Este locul sa mai amintesc că în locuinţa sa din Madrid, de pe Av. Reina Vittoria, în care după
mutarea maestrului în Germania, locuia N.Şt. Govora, am descoperit o comoară, dar una ce nu se
măsoară în bani pământeşti ci în aurul spiritual din inima omului. Adică avea o colecţie minunată de
mari maeştrii ai picturii româneşti, pe care sigur i-a achiziţionat în timpul şederii la Madrid. Şi ca
să-i liniştesc pe cei ce ar vedea o dovadă că maestrul ar fi dorit să se îmbogăţească în exil, le-aşi
aminti că lucrările pictorilor români nu au nicio valoare în Apus, sunt pedepsiţi pentru îndrăzneala
de a nu fi adoptat aiurelile de ultimă oră ale modernismului, printre “capodoperele” lui înscriindu-se
liniştit şi unele aberaţii semnate de P. Picasso. Maestrul ştia desigur acest lucru dar ca de atâtea ori
în viaţă căuta să-şi satisfacă o iubire cerească sentiment avut, spre cinstea lui, pentru marea pictură
românească.
În legătură cu Cezar Petrescu, cu el a plecat maestrul de la Iaşi la Bucuresţi la 9 decembrie 1918. Şi
marele ziarist adaogă: “Este cel mai mare scriitor între 1919 şi 1944, nu exagerez: Balzacul
Românilor”.
Faţă de Nae Ionescu are păreri chiar inverse, şi-ar dori să-i facă într’o zi portretul acestui
mare şarlatan. Războiul din 1916 l-a prins în Germania, având o bursă dată de Rădulescu-Motru.
Era ofiţer de rezervă şi deşi a primit ordin de a se întoarecere în ţară, el nu a făcut-o. Rămas în
Germania în loc să fie internat într’un câmp de concentrare a lucrat ca angajat al editurii Reclam din
Leipzig. Imediat după terminarea războiului a revenit în România înfiinţând Centrala Cărţii cu
Banca Blanc. Preşedintele instituţiei era Vasile Pârvan iar administratori, delegaţi D. Gusti şi
Simionescu Râmniceanu. Publicând în Monitorul oficial bilanţui cu iscăliturile celorlalţi falsificate,
Nae Ionescu e concediat din postul de director. Nestiind aventura lui Nae Ionescu de la Centrala
Cărţii, Pamfil Şeicaru îl întroduce la Cuvântul de unde “lingăul şi intrigantul” filozof îl determină să
părăsească ziarul Cuvântul şi să bună bazele la 10 Ianuarie 1927 Curentului,
Întreaga chestiune nu a fost uitată până la sfârşitul vieţii sale, în cadrul corespondenţei noastre va
reveni mult mai detailat asupra faptelor de neiertat, reacţie probabil provocată şi de faptul că eu nu
am reuşit să mă despart total de figura fascinantă a filozofului Nae Ionescu. Dar fără nicio reticenţă
îi dădeam dreptate maestrului. În relaţie cu el filozoful a călcat cele mai elementare reguli
deontologice, asta nu înseamnă însă nicidecum desfiinţarea profesorului şi filozofului Nae Ionescu
pe care maestrul o urmărea cu toată stăruinţa. De aceeaşi părere se arată şi autorul “Genezei unei
gazete”, Ion Vinea care descrie conflictul de la Cuvântul, îl condamnă pe filozof dar în romanul
Lunatecii insistă asupra gândirii sale pe care o preţuieste şi numai intervenţia cenzurii comuniste
care l-a obligat pe Vinea să-l scoată pe filozof din contextul romanului, să-l facă pur şi simplu
dispărut, fără nicio cauză, i-a luat romancierului prilejul de a-i descrie apogeul pe care-l merită şi i
se refuză şi astăzi dreapta recunoaştere.
In rândurile de faţă, Pamfil Şeicaru arată cum în 1938 Curentul a devenit o instituţie prosperă, pe
lângă Curentul au mai apărut ziarele Evenimentul şi Rapid cât şi o revistă săptămânală care avea un
tiraj de 120.000 exemplare, “Curentul familiei” pe când Cuvântul a dispărut în 1942 din lipsă de
cititori. (Nae Ionescu a murit în 1940, la vârsta de 50 de ani, in condiţii destul de misterioase, ceea
ce îi fac pe unii să susţie ipoteza otrăvirii).
Deci maestrul încheie şi acest capitol, asigurându-mă că la începutul anului 1978 va începe să
redacteze “Memoriile unui gazetar”, prin ea voi avea putinţa să-i cunosc activitatea din aprilie 1918
până la 1978, plus anii ce îi va mai trăi. Această lucrare nu va apărea însă, din cauză că probabil
autorul nu se arăta mulţumit cu ce scrisese deja despre acest subiect, menţionând că îi lipseşte o
bibliografie care să-i dea o informaţie precisă.
În scrisoarea mea din 3 Aprilie 1977, îi mulţumeam pentru fotografia ce mi-a trimis-o însoţită de o
caldă dedicaţie: “Amicului meu Ovidiu Vuia cu aleasă preţuite pentru nobila sa sensibilitate Pamfil
Şeicaru. 4 Aprilie 1977.” Şi răspunsul pupilului sugrumat de emoţie, în drum spre sublim, îi
dezvăluie învoita stângăcie: “Vă mulţumesc pentru frumoasa fotografie, pe care imediat am
înrămat-o şi am pus-o între lucrurile mele cele mai dragi,” Giessen. 7 Aprilie, 1977.
Am mai vorbit de această fotografie pe care am publicat-o la începutul cărţii mele, ca o efigie pe un
Arc de triumf, în ea îl vedem pe maestru şezând, cu un chip iluminat de un zâmbet al sufletului, se
simte dar nu se vede, ochii săi privesc plini de un optimism entuziasmant către o lume care îi dă la
80 de ani prilejul să înceapă o carieră nouă, în ziaristica germană. Sprâncenele stufoase, podoaba
figurii sale şiau păstrat tinereţea şi energia nietzschenîană de altădată. Marele vizionar al politicii
internaţionale şi interne româneşti ar corespunde prin firea lui, unui
Balzac, ce a ajuns la vârsta de 80 de ani cu aceeaşi dragoste neştirbită de viaţă, cu alesul rod
fundamental împlinit ca şi creaţie a spiritului.
Dacă însă l-am plasa în mijlocul exilului românesc, ne-am gândi la ilustrul Gaudissard, erou de
Balzac, cu puterea de transfigurare a realităţii într’o lume în care oamenii vorbesc fiecare pe limba
lui încât nu reuşesc să se înţeleagă aşa ca cei doi soţi din Cântăreata cheală de E. Ionescu. Sigur
această parte dureroasă a activităţii lui ne provoacă de-a dreptul plânsul, mai ales că raporturile lui
au rămas cu duşmanii, aceleaşi: neschimbate. Desigur, nu un Gaudissart din Touraine, stăpânit de un
sentiment de grandomanie lipsită de subiect, ci unul de la poalele Carpaţilor străbătut de timidităţile
unui Don-Quijote, încrezător numai în visele sale ce niciodată nu se vor realiza. Un blestem ca cel
al Atrizilor din tragedia antică planează asupra sa şi astăzi şi ne demonstrează cum calomnia surpă
fiinţa omului cu atât mai repede cu cât ea e mai mincinoasă şi plină de noroi, îndepărtează adevărul
de la autenticul destin uman, oricât ar fi el de curat.
În scrisoarea respectivă mă arătam de acord cu tot ce a scris maestrul privitor la rolul ruşilor în
primul război mondial şi-apoi în toată existenţa contemporană a României. Îi percepeam rolul de
vizionar politic una din însuşirile marelui său geniu ziaristic şi de istoric. Dacă în toamna lui I977,
România îşi va scutura jugul comunist îl întrebam, odată ce regimul comunist va fi dislocat curn va
fi guvernată România?
Îi mai mulţumeam pentru informaţiile date privind legăturile sale cu Cezar Petrescu urmate şi cu
alte amintiri avute cu cele două personalităţi, e vorba şi de Nae Ionescu.
Îi ceream să-mi scrie cine este Grigorescu la moartea căruia se susţinea în ţară că în calitatea sa de
director al ziarelor “Timpul” şi “Ecoul” a făcut mari servicii partidului comunist, punându-se la
dispoziţia lui încă de pe vremea lui Ion Antonescu. Deci cine era acest Mircea Grigorescu?
În legătură cu Spania îi ceream lămuriri în legătură cu activitatea regelui Carlos care ridicat de
Franco, venit la putere, s’a transformat în duşmanul feroce ale acestui regim, aliindu-se cu toţi marii
comunişti. De unde se vede că Statele Unite nu-şi uită nici în acest caz alianţa cu partidele
comuniste, republican numit în Spania, duşmanul numărul unu rămân partidele naţionaliste ceea ce
mă făcea să-i scriu că în acest caz concernul democraţiilor vestice sugrumând revoluţia naţionalistă
a lui Franco devine anticamera comunismului.
Închei, cu urările mele de sfintele Paşte adresate maestrului cu inimă de adevărat exilat: “În
încheiere, vă urez Sărbători fericite şi un tradiţional “Cristos a înviat” fie ca la anul să prăznuim
Învierea Domnului într’o Românie liberă şi democrată: Românie a Românilor!”
Ceea ce, din păcate, nici până astăzi nu s’a împlinit, România anului 2001 nu e nici liberă şi nici
democrată ci este tot a comuniştilor hulpavi, care nu au înţeles în nostalgia lor ca vremea
regimurilor marxisto-leninîste a trecut de mult, oricât ei o mai poartă, cu voinţă la putere, în sângele
lor.
 
Scrisoarea (12) din 11 Aprilie 1977, de la Pamfil Şeicaru
Dragul meu prieten. Îţi răspund la scrisoarea din 9 Aprilie, care m’a interesat prin întrebările pe care
le formulezi. Încep prin a-ţi comunica o informaţie pentru mine decisivă, o aştept de un an de zile.
În ziarul “Le Monde” cu data de 6 Aprilie citesc: “Le Japan et la Chine ont conclu un acord
comercial à long terme a annoncé vendredi, 1 avril, l’agence Chine nouvelle qui precise que Pekin
livrera du petrole et achetera des equipements industriels au Japan.”
În 1972 China a exportat în Japonia 10 milioane 500 de mii tone de petrol. Azi, productia Chinei
este de 400 milioane de tone de petrol, putând să exporte în Japonia 300 milioane tone anual,
acoperind două treimi din consumul Japoniei. Va urma un tratat de pace şi amiciţie. Pentru Japonia
este avantajos importul de petrol din China aşa de aproape în raport cu importul de petrol din ţările
arabe, iar plata se face în echipamente industriale economisind valuta. Poţi să-ţi imaginezi ce efect a
produs la Moscova, când Kremlinul se aşteaptă ca Japonia să facă investiţii în Siberia pentru a-şi
asigura aprovizionarea cu petrol, care ar fi subordonat-o, Rusiei sovietice. Dta îmi scrii: să zicem că
în toamna lui 1977, România îşi va scutura jugul comunist, întrebarea mea este: odată comunismul
izgonit cum va fi guvernată România? Vă rog să daţi toată atenţia întrebării mele fiindcă unii îşi
închipuie că întoarcerea la regimul democratic dintre cele două războaie va fi idealul! Îţi răspund:
emigraţia a dat dovadă în curs de 33 de ani de nulitatea ei politică ignorând mutaţia social-
economică ce s’a produs de la 1945 şi până azi în România. În atâţia ani de când sunt plecaţ
împlinesc la 10 August 33 de ani şi în tot acest timp n’am întâlnit nici un emigrant care să se
ambiţioneze să fie, primul în oraşul lui, toţi se visau miniştri, deci se credeau vrednici să fie şefi de
guvern. De aici, bisericuţele din emigraţie şi apriga ostilitate dintre ele. Citează-mi lucrările de
serioasă analiză a transformărilor prin accelerata industrializare şi ce ecou a avut în satele din raza
de 15- 30 km din preajma industriilor, apărute în emigraţie. Dta rosteşti un adevăr pe care îl aud
pentru prima oară: “Cred că nu este suficient numai să urăşti comunismul dar să ştii ce pui în locul
lui.” Aceasta cere studiu, cunoaşterea exactă a situaţiei din ţară şi a soluţiilor valabile ce s’ar putea
da. Este uşor să foloseşti slogane fără nici un ecou în societatea românească ce s’a format în acest
timp. Fă socoteala că un copil care s’a născut în 1944 are azi 33 de ani, cel care avea 10 ani are 43
şi cel care avea 20 de ani are 53, ca să-ţi dai seama de noutatea ce s’a produs în structura României
şi noua concepţie de viaţă a celor ce s’au format în curs de 33 de ani. Comunişti de adânci
convingeri se reduc la marii beneficiari ai regimului care îşi dau seama că orice modificare s’ar
aduce în structura politică a României, îi elimină. Ceilalţi? Simplii funcţionari ai regimului existent,
care şi-au făcut din tăcere cuirasa care îi fereşte de necazuri. Emigraţia este în total divorţ cu
realităţile din ţară. În toate formele se agită problema bisericii care ar fi persecutată de un regim
ateu. Au început să-şi dee seama că bisericile au credincioşi, mai numeroşi decât oricând, atunci au
declarat că de fapt nu este liberă ci numai tolerată. Dar cum poţi susţine că cel care se duce la
biserică şi se roagă lui Dumnezeu cu fervoare poate fi clătinat în credinţa lui de propaganda
regimului? Emigraţia este convinsă că misiunea ei este să elibereze biserica prin înlocuirea
prelaţilor existenţi care au păstorit în epoca comunistă şi aducând prelaţi din emigraţie. Întreb când
în cursul istoriei noastre biserica a jucat un rol politic? Este o eroare de apreciere asupra
posibilităţilor celor din emigraţie de a ajuta eliberarea bisericii când se va prăbuşi regimul. Îti citez
un caz. Un tânăr agronom Nacu a făcut o teză de doctorat la Paris asupra kholhozurilor. Era de
aşteptat să continue studiile asupra agriculturii din România după ce ţăranii au fost colectivizaţi cu
sila şi în ce măsură ţăranii şi-au uitat pământul ce le-a fost răpit. Ce se va petrece când regimul se va
prăbuşi? După ani şi ani aflu că agronomul (legionar) este secretarul general al bisericii ortodoxe
din afara hotarelor ţării. N’am putut să-mi explic abandonarea unei frumoase formaţii de inginer
agronom pentru un loc de teolog. Caută şi dta explicaţia. Îmi dai o informaţie: “Am avut ocaziă să
vorbesc cu un vechi naţional-ţărănist care trăieşte de 30 de ani în Apus şi care mi-a mărturisit că nu
vede ce am putea noi oferi ţării în locul comunismului.” Emigraţia nu poate oferi decât ambiţii,
pretenţii şi impostura care o caracterizează. Dar acest om politic presupune că noi cei din afara
hotarelor, vom juca un rol în momentul prăbuşirii regimului instalat de Vâşinschi, în Februarie
1945. Este o gravă eroare. Orice regim care durează de atâta vreme (vezi cazul partidului socialist
din Suedia care în alegeri libere a căzut după 40 de ani de guvernare) se uzează şi cu atât mai mult
un regim care are păcatul originar: a fost impus de trupele de ocupaţie sovietice. Un prim hop de
trecut îl are regimul în Iunie dacă conferinţa de la Belgrad se va ţine. Eu mă îndoiesc că Brejnev va
accepta să se discute problema liberei circulări a ideilor şi a oamenilor. Şi de ce ar accepta când în
lumea liberă publicaţiile comuniste apar nestânjenite?
Carter este încăpăţânat şi nu vrea să accepte ţinuta de compromis oferită de Brejnev. Eu nu citesc
ziare din ţară, mi s’a spus că o violentă campanie se duce împotriva Statelor Unite pe tema liberei
circulaţii a ideilor etc. Şi Statele Unite au dat 20 milioane de dolari ajutor, iar, Rusia sovietică ...
medicamente. Indicaţie pentru mine a atitudinii ce va avea România la Belgrad: va susţine
atitudinea Rusiei sovietice. Dar aceasta nu are nicio importanţă. Întrebarea este: toţi corifeii
comunişti - în afară de membrii familiei Ceauşescu - aprobă această politică? S’ar putea să se
producă o lovitură din partea unor corifei ai partidului care n’au fost mulţumiţi etc. Fireşte,
îndoielnic. Însă dacă în Rusia sovietică vor izbucni acţiuni revoluţionare anti-sovietice, atunci
regimul comunist din România va fi în dramatică situaţie. O criză de regim va putea fi dominată de
cadrele tehnice din industrie şi agricultură, admirabil pregătite. Mai este un factor: armata. Îmi este
total necunoscută starea de spirit a cadrelor armatei. Inginerii de toate categoriile nu sunt aderenţi ai
comunismului şi centralismului democrat  = îl suportă de nevoie. Îsi dau prea bine seama de
defectele ce le are acest sistem pentru buna funcţionare şi rentabilitate a producţiei. Haos nu s’ar
putea produce fiindcă atât cadrele tehnice cât şi muncitorii sunt legaţi de fabricele la care lucrează.
Poate la sate sa’r putea produce unele reacţii împotriva colectivelor ce le-au fost impuse. Însă e bine
să stim că satele nu mai sunt ce-au fost. În locul caselor de vălătuci şi chirpici au apărut case facute
din cărămizi. Ţăranii au “tilivizor” şi neputând să-şi cumpere pământ îşi cumpără mobilă şi unii
strâng bani să-şi cumpere automobil. Sloganurile nu ar putea avea ecou, s’ar izbi de spiritul critic
nativ al ţăranilor. Emigraţia îşi imaginează că întorcându-se va fi primită cu flori pentru atitudinea ei
anticomunistă. Eu, am studiat emigraţia franceză din timpul marei revoluţii franceze. Am luat cu
mine când am plecat de la Madrid în Noembrie 1975, între alte cărţi, una “Vie d’une femme
pendant l’emigration”. Până la bătălia de la Valmy, trupele franceze antirevoluţionare au izbutit să
ocupe unele oraşe. Citez: “Les émigrés entrent en France le 29 aout 1792, harassés par les mauvais
chemins, trempés par une pluie abondante et continuelle. L’accueil des populations ne repondit pas
a leurs esperances. Longwy, qui avait capitulé (23 aout) Verdun, dont la reddition (2 septembres)
semblaît presager le succes, avaient accuelli les freres de Louis XVI avec un froideur significative
(pag. 96).
Revenus dans le pays ou s’etaient accomplis tant de changements, les emigrés semblaient etrê des
Francais d’une autre âge. Les destructions jacobines et les reconstructions de la nouvelle, leur
montraient une France ou ils ne retrouvaient plus celle qu’ils avaient quittée (pag. 298-)”.
Ceva similar se petrece cu emigraţia noastră. Îţi las să meditezi aceste două citate şi te vei convinge
de eroarea celor care îşi închipuie că vor intra triumfători în ţară. Bieţi, oameni intoxicaţi de
propriile lor iluzii. Eu mă ţin la curent pe cât îmi este posibil cu ceea ce se pulică în domeniul
istoriei. Uimitor ce serioasă pregătire au tinerii care publică monografii de severă documentare. Să
nu ne lăsăm obsedaţit de faţada roşie, dincolo este ţara reală care a suferit, a îndurat eroic condiţiile
amare ale acestor ani. Când citesc în publicaţiile emigraţiei “luptăm pentru eliberarea ţării” mă
întreb, naivitate sau şarlatanie, care nu poate afla ecou în ţară. Se uită că a trecut peste biaţa ţară o
ocupaţie rusească de 16 ani şi revoluţia comunistă. Cum s’ar putea, să găsim ţara asupra căreia s’a
abătut consecinţele capitulării en rase campagne din 23 August 1944 operată de cretinul regal,
arestând pe mareşalul Ion Antonescu? Ori sinistrul dobitoc îşi trimisese în secret pe ajutantul lui să
participe la conferinţele complotiştilor comunişti prezidate de Bodnăraş. Voi căuta să-mi procur
ceea ce a scris şi publicat aghiotantul regelui Mihai.
În ce priveşte pe Mircea Grigorescu. A debutat la Adevărul şi Dimineaţa cu o serie de reportaje
asupra regimului nazist publicate în 1934 sau 35. Foarte bine scrise. Ştiu că a trecut la Timpul lui
Gafencu şi în 1943 a fost numit de Mihai Antonescu directorul general al presei. Ca orice gazetar
fără convingeri, practica şi asigurarea progresistă. Însă în 1972 când a fost la Madrid şi a venit să
mă vadă l-am găsit îmbătrânit prematur, consum de alcool.
În ce priveşte Spania, am cunoscut-o în 1941, când am fost, urmând, să-l văd pe Salazar la
Lisabona. Am revenit în Februarie 1945 şi am stat până în 1975 Noembrie când am venit la
Muenchen. Deci în 30 de ani mi-am putut da seama de opera lui Franco: a modernizat Spania între
1939 când s’a terminat războiul civil - cea mai mare nenorocire ce s’ar putea abate asupra unei ţari -
şi până în 1974 când a murit. El a fost monarhist şi a făcut ce era util spre a pregăti Spaniei un rege.
Din nefericire Spania este republicană şi greu de guvernat. Nu ştiu ce vor da alegerile dar cred
că este o eroare supralicitarea stângii. Nu exclud o reacţie a armatei, în cazul când socialiştii şi
comuniştii ar prelua conducerea. Cine poate şti ce va ieşi din urne?
Te îmbrăţişez
Pamfil Şeicaru
 
Note şi Comentarii
În scrisoarea de faţa maestrul îmi aduce la cunoştinţă o informaţie pe care o aştepta de un an de zile,
publicată în sfârşit, în “Le Monde” privind acordul comercial dintre China şi Japonia, prima îi va
satisface partenerei sale aproape întreaga nevoie de petrol, plătit în echipamente industriale, deci
Japonia va economisi şi valuta pe care altfel ar fi trebuit s’o plătească depărtatei Arabii saudite.
La Moscova, surpriza va fi mare, odată ce cu petrolul livrat Japoniei Kremlinul plănuia să facă
unele investiţii în Siberia.
Problema principală dezbătută de Pamfil Şeicaru se referea la întrebarea pusă de mine: odată
comunismul izgonit cum va fi guvernată România? - Desigur vom aborda câteva aspecte mai
importante din vastitatea subiectului înteresându-ne în primul rând situaţia ţării noastre.
De la început subliniem că Pamfil Şeicaru nu numai că a prevăzut dislocarea Rusiei sovietice, dar a
mai specificat că va veni din interior, fără intervenţia unei alte puteri externe, în mod concret,
istoric, la un moment dat, Gorbaciov conducătorul partidului comunist rus s’a trezit cu finanţele în
pragul falimentului şi pentru a-şi salva imperiul, cu ajutorul unor formule, a vândut Berlinul şi
Germania de est prietenului mai bogat, Germania şi odată cu acestea a dat libertate şi sateliţilor
moscoviţi, printre care se număra şi România.
Este interesant că imediat, pe ziua de 22 Dec. intră în scenă doar comuniştii avându-l în frunte pe
vechiul favorit al lui Ceauşescu, Ion Iliescu, trecut pe linie moartă de când dictatorul şi-a numit fiul
drept urmaş. Dar pe noi ne interesează unde era opoziţia democrată, care ulterior a declarat cu
seninătate că fiecare se afla pe la casa sa, revoluţia ce se pregătea era una comunistă, cuvântul
dizident ne apare de prisos, deci nu-i priva deloc. Şi în tot acest timp poporul român pe străzi, lipsit
de orice demnitate aclama pe cei ieşiţi la balcon. Aici s’a jucat pentru mult timp soarta României,
căzută pe mai departe sub cnutul mai voalat dar cu nimic mai crud, al comuniştilor, care au
continuat să trăiască şi după executarea marelui lor şef.
Prin urmare, salvarea ţării nu putea veni din interiorul României, cum însăşi întârzierea unor partide
istorice timorate, o dovedesc cu prisosinţă.
Cu toate acestea Pamfil Şeicaru mai avea dreptate în ce priveşte incapacitatea emigraţiei politice să
mai conducă destinele patriei cu
principiile avute între cele două războaie. Lucrurile au fost confirmate întocmai după pierderea
alegerilor având ca şi candidaţi pe emigranţii politici I. Raţiu şi R. Câmpeanu. Oameni mediocrii,
lipsiţi de orice strălucire în cariera lor, mai mult, primul s’a retras din preşedinţia organizaţiei pe
care o conducea, numită emfatic a românilor liberi, debarcare executată chiar de oamenii săi de
inimă, plictisiţi de braşoavele lui referitoare la marea lui avere, din care da puţin şi cu greu pentru
gruparea pe care avea pretenţie că o conduce. Fiind în acele zile în corespondenţă cu dl. Coposu, i-
am scris urgent despre modul său de comportare în exil, deloc recomandabil pentru un viitor
preşedinte al României dar nu mi s’a dat niciun răspuns, motiv să închei definitiv
respectiva corespondenţă. De altfel, ulterioara sa orientare spre un homuncul, ruşinea peltică a
pseudoziaristicei româneşti, mai mult pretinsă decât reală, I. Cristoiu, spune totul despre capacităţile
intelectuale ale acestui urmaş, cum se lăuda a unui mare om politic transilvănean, I. Raţiu.
În legătură cu dl. Radu Câmpeanu lucrurile stau şi mai lămurite. Fără să-şi justifica, prin nimica,
aerele de înţelept pe care şi le dădea, se banuia de el că e favoritul unor domni, altfel destul de
obscuri ai emigraţiei, care probabil îl suştineau în cârjile celebrităţtii pe care doar ei i-o recunoşteau;
totuşi mărturisesc deschis nu-l ştiam atât, de lipsit de bun simţ încât să se considere, în drept, să
urce cea mai înaltă treaptă în ierarhia ţării, făcând excepţie de pretenţiile candidatului Iliescu cel ce
se consideră legat, cu un cordon ombilical de soarta ţării, de care nu se lasă până nu o falimentează,
în mod ireversibil.
Am asistat la o şedinţă festivă la Paris, închinată Basarabiei, în care la discuţii veni vorba de
Consiliul de Coroană în cursul căruia, N. Iorga şi incă vreo câţiva preconizau să nu cedăm ruşilor
Basarabia, dobândită de la nemţi prin pactul Ribentropp-Molotov. Desigur majoritatea vroise altfel.
Şi-atunci îmi veni ideea deloc neprietenoasă să-l întreb pe dl. Câmpeanu cum ar fi votat dacă ar fi
făcut parte din acel Consiliu de Coroană, dominat de celebrul Apostol al neamului, Nicolae Iorga. Şi
poate nu voi fi crezut, dar dl. Câmpeanu a tăcut chitic, deşi i-am mai repetat odată întrebarea. Nici
astăzi nu înţeleg ce gânduri negre bântuiau în conştiinţa acestui om, şi curând am ajuns să mă
consider mândru că cei de la Paris ştiau de frica mea, căci îi atacam ades pentru rătăcirile lor, într’o
revistă românească din Statele Unite şi îmi părea bine să constat că ea ajunge şi la Paris, unde
reusea să bage în sperieţi pe dl. Câmpeanu. În orice caz, o fire de om cu un caracter prea tare, nu
poseda respectivul viitor candidat de preşedinte, R. Câmpeanu. Personal, nu-i dădeam absolut nicio
şansă şi am avut dreptate.
Dacă, în privinţa emigraţiei politice maestrul avea dreptate, în ce priveşte intervenţia celor din ţară
simţeam că argumentaţia sa schiopatează, după ce în epistola anterioară îndemna ca românii să
rămână cuminţi până Rusia sovietică va disloca, de-acum începe să
socotească pe degete ce forţe pot să se opuie comuniştilor şi enumeră armata, inginerii, forţele
industriale şi agricole, şi la urmă ţărănimea pe care o consideră instabilă aşa cum era în 1980 dar se
va schimba în cei zece ani următori când situaţia ei se înrăutăţeşte progresiv.
Mă miră faptul că marele ziarist nu a luat în socoteală pătura inteligenţei, pe care fa ruşi o considera
potrivnică regimului sovietic alături de naţionalităţile ce aşteptau semnalul insurecţiei.
Doresc să amintesc faptul că nu am fost niciodată membrul unui partid socotit fiind şi cel comunist,
am preferat să observ de pe margini evenimentele, să le cântăresc în lumina adevărului ştiut de
mine, deci să joc rolul, ce-l atrăgea şi pe tatăl meu, de chibiţ al contemporaneităţii mele. Nu am
înjurat pe nimeni, nu mi-am bătut joc de eventualele sale defecte fizice, dar am fost aspru, cu
individul, indiferent, de poziţia lui socială sau de clan, când am considerat că cel ce-şi satisfăcea
interesele personale, în acele timpuri atât de vitrege pentru neamul său, se făcea vinovat în primul
rând faţă de poporul lui român. Din această cauză, după experienţa mea lungă în exil, consider
pentru situaţia dată, vinovată intelectualitatea românească, pentru acea în primul rând, generală
închinare necondiţionată stăpânirii comuniste, acel “capul plecat sabia nu-l taie” ne-a dus la
încheierea unor compromisuri neimaginabile, săvârşite zi de zi.
Dar dacă cei din ţară au scuza terorii ce n’a încetat niciodată să se exerciteze asupra lor, ce scuze
vor avea intelectualii, stabiliţi într’una din ţările libere apusene, care în loc să se unească şi să lupte
ca un singur braţ uriaş pus în slujba aceluiaşi crez, s’au dispersat în zeci şi sute de bisericuţe, fiecare
din ele considerându-se un autentic omphalos delphic, demonstrându-şi originea tracică în modul
cum l-a definit istoricul elen, Herodot.
Din multele manifestări mă voi referi la câteva din cele mai importante.
 
Cum am mai spus-o, exilul era înţesat de trimişii Bucureştiului, samsari care puneau sufletul
neamului la vânzare.
Ne oprim în cele dintâi la problema religiei pe care o aminteşte şi P. Şeicaru, aceasta în loc să
apropie oamenii prin iubire, îi îndepărta cu biciul urii.
Oricât ne-ar durea, ierarhia ortodoxă din ţară a făcut jocul puterii şi dacă nu a fost înlocuită, după
cum interesele ţării o cereau, se datorează faptului că, bine stim comuniştii ramânând la putere, nu
s’a simţit nevoia unei atare purificări spirituale. Un om de duh, afirmă despre români că în 1989
comuniştii îşi dădeau în cap că au fost comunişti, ca după mai bine de zece ani de zisă democraţie
să se lovească mândrii în piept, pentru această apartenenţă. Aici am ajuns!
Marele poet al exilului, Aron Cotruş, dându-şi seama că lumea e împărţită de la Volga la Mississipi,
între dolar şi rublă, consideră că salvarea omenirii nu poate veni decât de la Roma, din această
cauză a trecut la catolicism, dedicând un excepţional Cântec lui Ramon Lull, rod a meditaţiilor
trăite în mănăstirea Montserratului. Ultima sa dorinţă a fost aceea de a fi pus în mormânt îmbrăcat
în sutană de călugăr iezuit, ceea ce s’a şi realizat.
În tot acest timp, biserica ortodoxa supusă unui regim ateu în ţară, îi urmează dispoziţiile, ca în exil
să concureze bisericile exilaţilor, care refuzau să se închine preoţilor supuşi regimului din Bucureşti,
aceasta cuprinsă de febra unui fals prozelitism, de fapt, slujeau pe dictatorul comunist, încercat de
diavol de a supune cu forţa pe cei ce-l respingeau, din toată inima. Aşa dar, sub stindardul
ortodoxismului se ducea un adevărat război contra celora care-au ales drumul libertăţii, sprijiniţi şi
de autorităţile apusene care pe această cale, credeau ei, garantează libertatea cultului fiecărui
cetăţean român ajuns în străinătate, neglijânduse faptul minor, în aparenţă, că se încuraja întinderea
comunismului sub chipul blajin al bisericii ortodoxe. Am putea spune că preoţii din ţară, trimişi în
misiune politică peste graniţă, constituiau a cincea coloană a comunismului, tulburând viaţa celor ce
nu mai vroiau să audă nici de numele satrapilor ce stăpâneau samavolnic, România.
Am vorbit de acţiunea pornită de regimul comunist împotriva episcopiei de la Vatra, slujită aproape
un deceniu de Bartolomeu Anania, demonstrând cât de uşor trece un om din tabăra răsculaţilor
anticomunişti din Cluj, în cea a foştilor adversari, tentaţia de a trăi în Statele Unite a învins orice
altă mare ispită trădându-şi principiile.
Tot atât de furibund au evoluat lucrurile şi la Paris unde era în joc biserica ortodoxă din rue Jean de
Bauvais, ctitorită de generaţia din 48, în timpul unui exil ce părea să nu se mai sfârăşească.
După 23 August 1944, regimul ateu din Bucureşti nu s’a mai îngrijit de acest lăcaş sfânt, astfel că au
ajuns să o scape de totală paragină un grup de credincioşi exilaţi, care i-au redat vechea funcţie de a
sluji ca lăcaş de cult ortodox.
Totul a mers bine, până Ceuşescu venit la conducerea ţării comuniste s’a hotărât să întrebuinţeze
religia ca obiect de propagandă a propriului său partid, nu se ştie de ce dictatorul ţinea morţis să
realizeze unirea tuturor românilor din exil sub sceptrul său, rolul acestora fiind acela de a-l aclama
în marşurile sale de imperator, parcurse într’o Europă ce se afla tăvălită la picioarele sale. Pentru
împlinirea acestui vis, în fond, deşart, dictatorul a cheltuit sume enorme, fără să-i pese că poporul pe
care-l conducea începuse să cam moară de foame. În acest sens trebuie că nu s’a simţit chiar bine,
atunci când în timpul unei călătorii în Canada anului 1988, fiindcă localnicii nu au fost mulţumiţi de
propunerile sale, au lăsat coloanele de manifestanţi români să se apropie nespus de mult de maşina
deschisă a celor doi tirani, şi să le strige sloganuri ca: Ceauşescu-Scorniceşti, Criminal eşti. A fost o
mare senzaţie printre toţi oamenii de buna credinţă, eveniment fără nici o influenţa asupra
dictatorilor care dacă ar fi avut o picătură de inteligenţă ar fi înţeles că partida e pierdută, ca să-şi
salveze măcar viaţa ar fi trebuit să-şi dea demisia. La urma urmelor pe soţii Ceauşescu i-a dus pe
drumul morţii, încrederea în ei, nemărginită, arătată de poporul român, prin manifestările sale de
dragoste prefăcută, de acest caracter singuri dictatorii nu-şi dădeau seama cât era e de înşelător.
Astfel, nu va mai mira pe nimeni că Ceauşescu, descoperind că biserica din Paris era proprietatea
statului român, fără nicio altă formalitate, trimite o delegaţie de preoţi să ia în primire biserica. E
bine să nu uităm că cel ce conducea grupul de preoţi reserişti nu era altul decât viitorul mitropolit al
Banatului, Nicolae. Desigur, rezistenţa exilaţilor români a fost totală şi numai moliciunea firii
părintelui Nicolae a evitat un schimb de pumni, care cine ştie cum s’ar fi terminat. Urmează un
proces între părintele Boldeanu, parohul bisericii din rue Jean de Bauvais şi guvernul comunist
român, sentinţa judecătorilor dând câştig de cauză părţii româneşti din exil şi aici vom aminti că
preotul Boldeanu cunoscut în trecut pentru activitatea sa de comandant legionar, a avut meritul de a
convinge de dreptatea sa înaltele autorităţi franceze inclusiv francmasoneria, care au reacţionat
împotriva pretenţiilor statului comunist din România, cu străvezii intenţii politice şi deloc
religioase.
Astăzi, după 11 ani de eliberare “democrată”, s’au reluat vechile discuţii în legătură cu biserica
românească din Paris, cu sorţi de izbândă pentru biserica ortodoxă din Bucureşti să-şi însuşească
ceea ce nu a fost niciodată a ei. Şi de data aceasta, partidul comunist e la datorie, sprijinind acţiunea
nedreaptă a prelaţilor săi.
 Iată cum biserica ortodoxă, sub comunişti, a avut un efect de dezbinare asupra românilor, bisericile
închinate Bucureştiului erau puse fără nicio rezervă în coasta celor aprţinând exilaţilor, cum s’a
întâmplat la Offenbach, concurându-ne biserica din Frankfurt. Preoţii îşi negau apartenenţa dar cum
aveau bani destui, mai organizau câte un banchet unde după ce s’a băut un pahar de vin mai mult,
câte un stimabil se ridica în picioare, închinând, în onoarea „tovarăşului Nicolae Ceauşescu“. Iată
cum contribuia biserica noastră ortodoxă la unitatea poporului român, în vederea combaterii
regimului comunist din ţară, de fapt era cu totul supusa să execute ordinele pe care le primea.
Nu făceau excepţie nici alte instituţii ale exilului, în primul rând, m’as referi la Europa liberă în care
credeau mulţi români din ţara, ori pentru aşa ceva trebuie să posezi o naivitate prostească sau rea
intenţie, şi cuvintele mele sunt valabile şi dlui Paler, aflat în fruntea acestor admiratori de duzină.
Dl. Al. Gregorian, primul director al Europei libere, m’a asigurat că americanii dădeau multă
libertate colaboratorilor săi - postul era finanţat de ei - astfel că deosebita coloratură năştea din
spiritul balcanic al angajaţilor români, care pe această cale se achitau de gestul de iobag de a săruta
mâna stăpânului lor.
De fapt, postul aparţinea clanului Ierunca- Lovinescu, insuficienţi ca pregătire pentru misiunea pe
care şi-au luat-o, pusă în slujba de a-şi lustrui numele dacă prin valoare nu era posibil. Vom mai
reveni asupra acestui subiect, dar cine ar putea-o salva pe lătrătoarea dnă Lovinescu de pactizare cu
regimul din ţară, atunci când oricât de multe se ridicau, sigur pe nemerit, tăicuţului ei, ea tot mai
avea câte ceva de obiectat celor din ţară, parcă ar fi fost vorba de argaţii domniei sale, de pe moşia
numită de C. Stere, Fisherland.
Ierunca şi-a compensat lipsa totală de har scriitoricesc promovând poeţi care întrebuinţau celebrul
vers al lui “mă piş”, dar când barometrul bunului său simţ se apropia de nulul absolut, atunci el, o
omidă, se lega de monumentalitatea de stejar al neamului, reprezentată de Tudor Arghezi; şi fiindcă
nu reuşea nici când considera că România e studioul în care Noel Bernard caută să intre în dialog cu
excelenţa sa Ceauşescu, abordează un domeniu ce i se potriveşte ca mănuşa pe mâna-i de aranjor,
când se ocupă de soarta celor fugiţi în Apus, după ce au scris cu regularitate la Scânteia, şi astfel şi-
a câştigat un renume fals printre scriitorii din ţară,  care vedeau în el protectorul magnanim de la
Paris. Unde e aici vorba de interesele României, mai rămâne fanilor lui să ni o demonstreze.
Tot clanul Ierunca-Lovinescu i-a permis lui Ion Caraion să declanşeze cea mai murdară şi prin
nimic sprijinită campanie împotriva lui Eugen Barbu, denunţându-l de plagiat, adică romanul
Groapa nu-i a lui ci al tatălui sau nelegitim Crevedia, el fiind un copil din flori, o puşlama iar
mama-sa, una de-aia. Totul bazat pe nişte argumente de vânzătoare de morcovi în piaţă, partea
comică, puţin ştiută o constituie faptul că în timpul şederii lui Barbu la Paris, imaculata dnă
Lovinescu i-a tradus în franceză romanul Groapa şi s’a supărat pe autor atunci când acesta i-a adus
la cunoştiinţă că se întoarce în ţară. În ce-l priveşte pe Ion Caraion, radio Europa liberă i-a dat
prilejul să se răzbune pe E. Barbu deoarece acesta a publicat documentul prin care Ion Caraion,
după atâţia ani de închisoare, a devenit colaboratorul turnător al Securităţii. De altfel, noi am fost
siguri de această postură a zisului poet, când în Cuvântul românesc sub un titlu furat de la Anton
Pann, Spitalul Amorului, mărturisea că la un moment dat ieşit din temniţă, a câştigat. Primind de la
comunişti (se înţelege securişti) zilnic suma de 3000 de lei şi - asta pe când un cercetător principal
al Academiei avea 2000 lei, salar lunar.
Este încă de specificat că dnul Ierunca e manipulat de afară, în exil se manifesta ca om de stânga
până intelectualii francezi şi-au schimbat poziţia şi din acele zile a devenit peste noapte un democrat
pur sânge, că aşa-i românul îşi schimbă convingerile de pe o zi la alta.
Pentru merite deosebite dl. Ierunca a fost declarat cetăţean de onoare a oraşului Vâlcea, faptă
meritorie sancţionată de celălalt regim numai că unii intelectuali, poeţi ai urbei, erau scandalizaţi că
vizitând Vâlcea, dl. Ierunca a refuzat să-şi viziteze satul natal, în cimitirul căruia îşi dormeau
somnul de veci, părinţii dânsului. Dar se vede că nu-l interesa decât marea distincţie, câştigată cu
greu odată ce consilierii primăriei nu au fost de acord cu respectiva numire, dar a urmat o acţiune de
constrângere din partea primarului Zamfirescu, un agramat ce trebuia să ducă la împlinire misiunea
dată, discuţia a ajuns şi la postul Vâlcea al. dlui Frâncu şi m’a revoltat atitudinea moderatoarei
tendenţioasă dorind să impună consilierilor hotărârea de la centru, demonstrându-ni-se că fie unii fie
alţii, nu au nicio legătură cu principiile democrate prin care s’ar fi recomandat respectarea
hotărârilor consilierilor Vâlcii, care au cedat până la urmă. Am căutat să intervin în discuţie pentru a
arăta, în sprijinul consilierilor nedreptăţiţi, modul obiectiv de prezentare în exil a personajului pus în
discuţie, deloc măgulitor pentru el, dar tot după obicei comunist nu mi s’a dat posibilitatea să intru
în emisiune, procedeul e aplicat constant de cei ce conduc posturile noastre naţionale de televiziune,
făcându-ne să înţelegem că şi-au umplut buzunarele cu bani, fără să-şi fi curăţat scofârlia de tarele
trecutului.
Dl. Ierunca se plângea odată că îi întrebuinţez numele de familie de Untaru (pe atunci încă nu şi-a
ales un altul) pe când şi el ca alţi mari scriitori, îl dădea iar exemplu pe Tudor Arghezî, a avut
dreptul să-şi aleagă un pseudonim. Eu nu-i tăgăduiam acest drept, chiar dacă nu-l socotesc decât un
scriitor submediocru; dar aş vrea să-i atrag atenţia că numele sau e cu tâlc deoarece Untaru e unul
pe cinste, în timp ce Ierunca e o pasăre proastă şi leneşă apropiată de genul ciorii, ori dacă el crede
că-l caracterizează aevea, noi nu avem nimic împotriva să-l poarte.
Regret că mi-am pierdut timpul atât de mult cu postul de radio Europa liberă, dar era nevoie să i se
arate adevărata faţa, şi nu am epuizat subiectul, dar promit să revin asupra perioadei comunist-
dizidente al acestui post inaugurată de numirea ca director al istoricului Vlad Georgescu.
Câteva cuvinte iar despre Biblioteca de la Freiburg, înfiinţată de venerabilul Virgil Mihăilescu, pe
această cale continuându-şi meseria de bibliotecar avută în ţară şi în exil. Sprijinit de autorităţile
germane şi de cotizaţiile membrilor români, în decursul anilor a arătat o atitudine binevoitoare
regimului din Bucureşti, temele abordate la acest institut fiind neutre, nu se atingea nici din
întâmplare de unele fapte contemporane ce ar fi trebuit să preocupe un atare institut de cultură.
Fiindcă tendinţa institutului de la Freiburg devenise tot mai evidentă, m’am retras din cercul
sprijinitorilor săi. Îmi amintesc, odată vizitând biblioteca de la Freiburg am cunoscut o doamnă
Sturza, fostă pensionară a închisorilor comuniste, suferinţele ei m’au mişcat în mod deosebit şi se
înţelege înfieram aşa procedee, mult mai sălbatece decât cele aplicate în zisul întunecat Ev-Mediu.
Dl. Mihăilescu trecând pe lângă noi a încercat să ne calmeze deşi nu eram decât noi trei de faţă,
totuşi pe dl. director îl deranja sincerul nostru entuziasm anticomunist. La toate acestea s’a adăogat
concedierea dneî Szurza din motivul că prezenţa ei devenise periculoasă pentru paşnicul domn
Mihăilescu.
În astfel de condiţii dl. Mihăilescu s’a inconjurat tot mai mult cu oameni, dacă nu chiar credincioşi
Bucureştiului, sigur cu cei ce nu vroiau să intre în conflict cu el. Fără să-şi dea seama, comuniştii
români nu au avut nicio greutate să-şi introducă oamenii în conducerea bibliotecii de la Freiburg,
mai ales că directorul îi prefera putând să arate că instituţia sa nu are o orientare politică, inclusiv
anticomunistă.
Conflictul s’a declanşat odată cu retragerea, dlui Mihăilescu, când comuniştii au refuzat să-l aleagă
pe urmaşul destinat de fostul director şi mai mult, o făceau conştienţi că vor trebui să renunţe la
ajutorul substanţial al nemţilor, astfel că se demascau fără reticenţă, urmau să fie finanţaţi de cei din
ţară, la început de comunişti, mai maşcat, dupa 1989 pe faţă de noul regim procommunist din
România. Nu are rost să pomenesc nume, le-aş face o cinste deosebită, dar biblioteca din Freiburg
devine tot mai mult o pepinieră a culturii romaneşti din ţară, nu mai are rolul de a promova valorile,
în primul rând ale exilului, cum încerca dl. Mihăilescu să ne convingă.
Pentru a demonstra modul de lucru al acestei biblioteci a Bucureştuluî, aş da ca exemplu cartea unui
oarecare Al. Ruja care caută să-l incă dreze pe Aron Cotruş, culturii proletcultiste din ţară, deci să
ni-l fure ca la uşa cortului, când de fapt e vorba de cel mai mare poet al exilului românesc, nici
autorul, nici cei de la Biblioteca de la Freiburg nu pot să se apropie de acest uriaş al adevăratului
destin românesc fiindcă nu-i lasă apartenenţa polică, total străină, de credinţele marelui bard.
Nu e greu de văzut, că în loc ca dl Mihăilescu să lupte pentru a realiza unitatea de care avea nevoie
exilul românesc, el s’a trudit prin toată activitatea lui să dechidă calea comuniştilor spre instituţia
lui, de unde falimentul de ultimă oră. Dl. Mihăilescu a refuzat sprijinul prinţului Nicolae, fratele lui
Carol II mult mai credicios poporului român decât fostul rege. Directorul bibliotecii a respins atunci
o ofertă care ar fi putut să asigure unitatea de luptă a românilor, i-a fost frică atât de adversarul
comunist cât şi de atitudinea nemţilor, care nu i-ar fi permis o independenţă prea mare faţă de
prietenul rus din răsărit. Veniturile prinţului Nicolae ar fi putut garanta independenţa de care dl.
Mihăilescu nu avea nevoie, iar Prinţul ar fi putut fi puntea de unire între români, fiindcă ajutorul său
era desinteresat, nu avea nicio pretenţie la tronul României, pe care nu l-a ocupat niciodată.
Dar parcă nu ar fi fost destul ce ne ofereau principalele instituţii ale exilului, în acelaşi ritm alert se
desfăşurau şi abdicările unor personalităţi dintre ele voi aminti, pentru mine cea mai discutabilă şi
totodată dureroasă în acelaşi timp. E vorba de defecţiunea lui Mircea Eliade pe care s’o înţelegem
va trebui să ne referim, mai întâi, la unele evenimente ale exilului.
Existau în exil unii oameni cu o viziune proprie şi dintre aceştia cel mai original, frizând chiar
demenţa, era Horia Stamatu. Pe baza unui premiu de poezie primit în adolescenţa sa acuma era
autor de poezii pur şi simplu trăznite, pe care el le numea suprarealiste. Mi-a trimis şi mie volumul
Cairos de care i-am mulţumit, se înţelege dar totodată mi-am arătat nemulţumirea faţă de un articol
al său publicat In Cuvântul românesc, în care se referea total neortodox la romanul lui Liviu
Rebreanu ceea ce fiindcă mă durea, i-am adus-o la cunoştiinţă, în modul cel mai civilizat posibil,
cunoscându-mi pacientul, fiindcă sigur Horia Stamatu, la acea vreme, era un caz psihiatric. Dar
surpriză, îmi trimite îndărăt scrisoarea fără niciun comentar, un gest bizar, să-i spun, odată ce dacă
aş fi fost de nivelul lui i-aş fi înapoiat cartea, ceea ce nu am făcut-o. Deci Horia Stamatu era un fel
de oracol al lui Pytia, ale cărui sentinţe nu se mai discutau, erau aprioric deasupra tuturor altora.
Iată, cum se putea intra în dialog cu un român căruia, zic eu, îi erau tulburate minţile, dar poate că
nu era decât o simplă grandomanie proprie unor intelectuali români, şi aici l-aş încadra pe
Macedonski paranoic ce se purga de ideile sale patologice prin poeziile lui, fenomen descris de
Salvador Dali mai târziu, ceea ce nu ar fi trebuit să-i scape biografului Adrian Marino.
Pentru dl. Horia Stamatu cel mai mare scriitor al româniior, din ultima vreme, era E. Ionescu chiar
dacă a scris în franceză.
Dar cu adevărat şi-a dat drumul acest domn în revista, numită pompos, academică română din exil,
editată de un oarecare I. Sporea, economist de meserie, fără niciun contact cu literatura. Acestui om
îi dădeau nemţii bani să mai facă şi niţică literatură românească, şi fiindcă nepriceputul rămâne
nepriceput, unele nume consacrate din exil au ajuns să publice în revista lui Sporea tot ce le trecea
prin cap, să numai vorbesc de antipoezia din care voi da câteva mostre sub titlul:
“O tristă dare de seamă”.
Revista Scriitorilor români, Muenchen, 1986, nr. 23 publică “în extenso” un mănunchi de
colaboratori care parcă s’au înţeles să-şi bată joc, pur şi simplu, de sfânta artă a poeziei.
Primul este D. Ichim, cu ale sale poeme Tanka. Pentru ca cititorul ocazional de poezie, să-şi dea
seama cam ce absurdităţi, superioare trufandalelor suprarealiste ale psihiatrului André Breton,
debitează domnul în cauză, am să citez un singur fragment edificator:
Măslinul e porc,
Şi o să-i spun totdeauna.
A râs de porumb
Că-şi începuse nunta
Cu pruncii subsuoară.
Şi aşa mai departe, tilinca, tilinca, pe 11 pagini albe ca spuma mării din care a ieşit Venus dar nu de
Botticeli ci Anadiomene a lui Rimbaud, cu un şancru pe anus.
Şi să nu uităm că rândurile sunt scrise de un preot, pentru domnia sa măslinul sub pacea căruia s’a
rugat Măutuitorul nu-i altceva decât ..., un porc. Puşchea pe limbă, părinte, să nu te audă Diavolul!!!
Parcă să ne demonstreze că prin dl. D. Ichim nu-i spus ultimul cuvânt, apare mai dezvoltat, dl. Ioan
A. Mirea, de astădată pe mărimea harului său de a bate câmpii, i se pun la dispoziţie, prin mărinimia
dlui I. Sporea, zeci de pagini.
Iată mostră de antipoezie, mai de paişpe carate ca cea a lui Tristian
Tzara (complimentul crede că-l măguleşte pe cel vizat):
X+Y
X + Y = doi
Zvârl cu pietre într’un cotoi.
Ceac-pac, iată întreg cometarul meu.
Dar mai departe cade în trivialitate, spurcă şi raiul cu “balele Beatricei” (descrisă în altă parte):
Într’o vineri din mai
am cerut să intr’n rai
la intrare
am cerut să mă spele pe picioare
Nici deşuchiatul Ubu-roi nu-şi permite să fie aşa periculos de obraznic. Dar următoarele:
o cucernică zugrăvită’n pielea goală
se făcea că trupul îşi spală
pe mătasea despicată (şi nu era despicată)
arăta că are o pată (şi nu avea pată).
Nu mai am ce zice. Dl. Ioan Mirea mi-a luat piuitul. Mare maestru de ceremonii!!! Să se observe
însă că, citire de la Apollinaire, nu cunoaşte semnele de punctuaţie, suferă de-o regretabilă amnezie
a lor.
Remarc în Gândurile dlui I.A. Mirea o autodefiniţie pe care nu am de ce să o contest: “Exilul?! ...
Exilat? ce sunt eu? sunt un exilat, sunt alungat, sunt proscris, sunt trădător, renegat, dezertor, sunt
un vântură lumea, sunt haimana?” Gura păcătosului adevăr grăieşte.
Cred că Ion Caraion s’ar bucura văzându-şi elevii sârguincioşi în acţiune, şi încă ce fel de acţiune.
Bineînteles, aşa se va simţi şi propagatorul în exil at antipoeziei lui “Mă piş”, eminenţa cenuşie
Virgil Ierunca-Untaru.
Dintre poeţii consacrati, N. Novac şi Sergiu Grossu prin versurile lor corecte, nu pot reface nimic
din obrazul grav avariat al revistei. Deschis îi întrebăm, cum se simt domniile lor, într’o atare
societate carmino-tankistă?
Nu putem elogia în schimb, din păcate, pe ceilalţi doi poeţi cunoscuţi ai exilului. Primul, Vintilă
Horia în Agonia dedicată lui Hans Diplich, este de un prozaism de-a dreptul vătămător urechilor şi
reusşte, deosebita performantă prin neologismele şi cuvintele dure, uzitate, ca: un viitor cu
răspunderi, obscure intenţii, piepturi unanime şi iar durerea răspunderii. (Se vede că totuşi pe
undeva ceva îl frământă pe dl. Vintilă Horia: răspunderea pierdută fată de confraţii săi mai tineri, că
altfel toată perspectiva dânsului este numai a prietenilor cât ar fi de impostori, dar prieteni să fie).
Am dori să ne arate unde se ascunde sâmburele de poezie în proza banală publicată, că noi nu o
găsim, deşi. o căutăm ca pe un ac în carul cu fân, atâta e molozul de abundent.
Ştefan Baciu cu “havaismele” lui, a căzut de-acum într’o penibilă manieră, astfel că probabil îl mai
acceptă cel ce-l citeşte întâia oară deci îi sunt străine monotonele sale repetări de parcă ar fi o placă
stricată din cale afară de învechită.
Consecvent credinţelor sale socialiste pe linia lui Ştefan Voitec şi Ion Pas, stâlpii culturii comuniste
(detalii vezi în Praful de pe tobă) de câte ori are ocazia mai vâră printre noi pe câte unul de-ai lui.
Acum pe lângă Nicu Carandino este vorba de Laureţiu Fulga întors în România ca ofiţer voluntar al
diviziei “Tudor Vladimirescu” cu trupele sovietice şi de comentatorul marxist, de ultimă oră, al lui
Faust de Goethe, Şt. Augustin Doinaş.
Dar asta nu e totul. Ca pentru a justifica orientarea antieminesciană a domnilor mai sus citati, dl.
Mihai Niculescu este autorul unui articol întitulat Actualitatea lui Eminescu; în acesta sub cuvinte
împrumutate de la G. Călinescu, deci sunătoare dar goale în conţinut, până la urmă desfiinţează
poemul Luceafărul, capodopera absolută a literaturii române. Pentru domnia sa poemul “nu-i oare
expresia tipică a orgoliului masculin, intolerant şi posesiv?” (Unde eşti, voinice Grama, să-ţi auzi
urmaşul !!!)
În ce priveşte “aventura Hyperionistă” poate sugera, în planul “norocului” versiunea între sublim şi
grotesc - mai degrabă grotescă - a fiecăruia.”
Bravo, dlor redactori, că aţi publicat o astfel de bătaie de joc la adresa celui mai mare poet al nostru
şi încă sub firma zişilor Scriitori români şi a unei Societăţi academice române !???
Îmi amintesc prin anii lui 60, am ajuns ca din întâmplare, dus de un prieten, la cenaclul literar din
Bucureşti, G. Bacovia. Prezenţi acolo o sumă de rataţi din toate genurile, se întreceau pe rând
fiecare să citească din creaţia proprie, de fapt o colecţie de absurdităti şi nimicuri prozaice. În faţa
unei astfel de manifestaţii nu ştiai dacă să râzi ca de-o farsă reuşită sau să plângi pe mormântul
culturii româneşti.
Astăzi mănunchiul de poeţi mai sus trecuţi în revistă, au izbutit ca din libertatea unde trăiesc şi
crează după cum îi taie capul, să se aşeze cu mult sârg la nivelul de odinioară al confraţilor de la
cenaclul George Bacovia din Bucureşti.
Confruntat cu un atare merit, sincer, nu ştiu din nou dacă va trebui să râd homeric sau să plâng cu
atâta mai amarnic.
Oricum de-acum am să mă socot un exilat al exilului. Şi consider că nu sunt singurul.
11. Martie. 1987
Cel care domina selecta distribuţie a revistei era acelaşi Horia Stamatu, ca exeget al operei lui M.
Eliade. Nu voi intra în amănunte dar comentatorul Stamatu întrebuinţa un vrednic limbaj de dicteu
suprarealist fără un înţeles clar, înafara numelor pe care le cita destul de rar. La noi există un obicei,
că atare discursuri sunt aplaudate la scenă deschisă, fiecare din ascultător sau cititor simţindu-se
nevrednic de a-l înţelege pe unicul învăţat, prinde din zbor, unele noţiuni ce nu aveau legături între
ele, dar prezenţa lor stau mărturie unicului monolog ţinut de o minte cu adevărat genială.
Drept urmare, fiindcă aveam un mare respect faţă de savantul Mircea Eliade, mă întrebam cum
admite el să se scrie atâtea elucubraţii chiar trăznăi sub firma numelui său şi mî-1 închipuiam tare
nemulţumit de atare aiureli ce nu aveau nicio legătură cu ştiinţa religiilor. De fapt, Horia Stamatu
căuta să exemplifice părerea altui extaziat de opera lui Eliade pe care îl defineşte ca o galaxie pe
cerul omenirii, uitând dl. N. Caranicu autorul acestei mirabile metafore, că Eminescu, marele, se
mulţumea cu un singur astru, Luceafărul.
Mai târziu, confruntat cu elogiile adresate de M. Eliade editorului său Ion Cuşa am început să mă
îndoiesc de distanţarea maestrului de cei ce-l ridicau în slava slăvilor, când din contră el îi admira,
nu rar, adoptă acelaşi limbaj gongoric.
L-am onorat pe M. Eliade atunci când a editat un număr din revista Ethos dedicând-o marelui său
profesor Nae Ionescu, silindu-i pe duşmanii săi de moarte Ierunca şi Lovineasca să scrie fiecare câte
un articol bun şi adevărat despre hulitul profesor.
Dar nu mi-era greu să-mi dau seama că în jurul savantului se crease o atmosferă ce avea darul să-l
convingă de faptul că ar fi posesorul unei duble morale, una ce permite geniului să se considere
deasupra muritorului de rând, înzestrat cu drepturi ce i se cuvin numai lui, peste bine şi rău.
În acest mod, savantul şi în aceeaşi măsură scriitorul Mircea Eliade va trebui să împartă şi celorlalţi
din secretele activităţii sale, încât ceea ce se înfierează ca un act de trădare pentru ceilalţi, în cazul
dat devine o necesitate, oamenii nu pot fi privaţi de marile cunoştiinţe ale unicului maestru, se
înţeleg cei din ţară.
Sa nu ne amăgim, M. Eliade se va publica în ţară ca şi scriitor de nuvele şi romane fiindcă arta lui
deşi, în parte tradusă în alte limbi, nu s’a bucurat de succesul aşteptat, astfel că scriitorul îşi mângâia
vanitatea rănită prin publicarea în România unde de la început va avea succesul garantat de cei ce-l
editau.
Mai exista şi un alt aspect de care va trebui să ţinem cont. Mircea Eliade fusese considerat şeful
generaţiei sale, dar prin începuturile lui destul de anevoioase, dacă ne gândim la Isabel sau Apele
diavolui ori la Huliganii nu-i justificau distincţia respectivă, nici chiar după ce s’a întors din India,
când îl urmăreau cuvintele lui Eugen Ionescu, destul de usturătoare: “Noi îl ştiam pe Eliade studiind
religiile indiene pe când el s’a întors cu un roman de dragoste.” Pe tonul glumeţ al dramaturgului se
rostea un mare adevăr pe care nu ştim dacă M. Eliade l-a uitat vreodată.
Însfârşît, oricât am întoarce-o pe faţă şi pe dos, M. Eliade s’a lăsat editat în ţară, ceea ce pentru un
adevărat exilat a constituit o lovitură tare dureroasă, oare omul căruia i se admitea o dublă morală
îşi dădea seama cât rău a făcut celor ce credeau în eficacitatea luptei lor anticomuniste? A trecut, pur
şi simplu, dincolo la duşman! Întotdeuna mi-am spus că nu am cedat comunismului, unde de multe
ori mă aflam sub presiunea ordinelor partidului, dacă am rezistat în acele condiţii inumane,
socoteam mai mult decât absurd să trec de partea asupritorilor ţării, acum când mă aflu într’o
societate cu adevărat liberă.
Şi totuşi M. Eliade a făcut-o, neforţat de nimeni, aflat în culmea carierii sale americane, ori dacă
astfel de personalităţi ajung să întărească poziţiile duşmanilor noştri, cum să ne mai gândim la vreo
insurecţie când lucrurile sunt pecetluite ca pentru veşnicie?
Iată-l deci figurând în vitrinele librăriilor comuniste, unde îşi afişă poza de guru modern,
aprinzându-şi cu nonşalanţă pipa.
Oare omul şi scriitorul Mircea Eliade se simţea ca în editurile din Apus, uitând că pe aceste locuri
nu publică decât unii, cenzura fiind mai actuală ca oricând? Cum pot să nu mai ieie în seamă unii
scriitori libertăţile de care se bucură şi să se lase târâăţi, chiar şi în mod simbolic, în beznele cele
mai dese, nevăzute pentru trup, puternic percepute de ochiul sufletului, ca să vorbim de dualitatea
portretelor semnate de pictorul Ţuculescu.
Urmează, ca sobolii ieşiti din închisoare, laudele ziarelor amintind românului de pe stradă că e silit
să mai înghită un moment, al lui M. Eliade, după ce au trecut, peste cele ale lui Lucian Blaga şi Iosif
Drăgan.
Vor urma şi studii scrise la comandă, de unde, după cel mai statornic obicei al românului, nu-şi au
locul decât laudele cele mai exagerate si nici un fir din praful criticii discrete.
Adrian Marino se plângea deja că nu a fost primit la Paris, aşa după cum o merită după munca
depusă la cartea tratând despre hermeneutica lui Mircea Eliade, care nici nu ţine de specialitatea sa.
De pe acum regretă că a intrat în afacerea respectivă. E nemulţumit şi de primirea istoricului
religiilor, probabil că trebuia să-i coboare şi luna de pe cer. Oare la ce i-a slujit această aventură
stupidă istoricului şi scritorului Eliade înafară de a-şi murdări numele şi a-şi compromite prestigiul?
Consider că un mare rol au jucat totuşi cei din exil, când l-au convins că e atât de genial încât se
bucură de morala celor aleşi. Toate laudele lui H. Stamatu au copt iar abcesul se cerea golit tocmai
în România. Pentru o clipă chiar Eliade să-şi fi pierdut echilibrul şi adevărată măsură? Greu de
crezut.
Scriitorul cunoştea situaţia din ţară, de la întâmplarea profesorului Fârâmiţă, interogat de mme
Vogel, Ana Pauker în persoană, a trecut ceva vreme, lucrurile sau mai schimbat, adversarii erau mai
stilaţi dar ori când gata să te ucidă cu o injecţie de aconitină, cum aflăm, din povestirea Cele trei
Graţii. Din această cauză nici nu acceptă să vină în ţară, ceea ce ar vorbi pentru el, dacă puterea nu
ar fi fost mulţumită cu ce a dobândit. Dar ce ar fi vrut sa vadă în ţară, unde ar fi putut să aibe chiar
şi unele surprize?
Mai mult, oficial teoriile lui Eliade sunt acceptate formal, dar când apare gruparea meditaţiei
transcendentale, practicanţii ei au intrat în închisoare.
Ci atâta nu e destul, pentru a-şi regla raporturile cu comuniştii Mircea Eliade ajunge să stea de
vorbă cu trimisul lui Ceauşescu în persoana lui A. Păunescu, ceea ce pentru mine personal nu poate
fi iertat, M. Eliade a căzut pe ultima treaptă a colaboraţionismului, de unde mai departe se întinde
întunerecul infernului.
În Limite, Mircea Eliade se plânge că dialogul avut loc între el şi A. Păunescu a fost modificat şi în
bună parte maltratat. Politicos, să nu zic puţin bine pervers, Ieruncă nu publică nici originalul
prezentat probabil de A. Păunescu şi nici cel publicat de comunişti, cu toate că reprezentantul
ceauşist i-a promis că nu va fi deloc schimbat.
Reclamaţiile lui M. Eliade să recunoaştem sunt pur platonice şi dau naştere la noi discuţii, deloc
măgulitoare pentru savantul grăbit să intre în graţiile dictatorului român, parcă cele americane nu i-
ar fi ajuns.
Evoluţia de după 1989 al acestui personaj dubios A. Păunescu, este grăitoare pentru lipsa de
demnitate a românilor, de astăzi. După ce a fost de câteva ori păruit de revoluţionari, devine
conducătorul partidului muncii, de unde îşi dă demisia şi intră în serviciile Antenei, post
de televiziune comunist pe linia PDSR-ului, unde ne apare în chip de erou care a scăpat oamenii din
ghiarele fostului sau şef, căruia de fapt îi pupa din supuşenie şi praful lăsat de nobilele sale încăltari.
Şarja reuşeşte şi încetul cu încetul, poetul naţional al românilor prinde contururi tot mai mari, fizice
mai mult, fiindcă poezia lui e un discurs patriotard, căreia eu îi contest orice valoare.
Se poate spune astăzi că România în noile sale straie comuniste are doi eroi ai trecutului: politic, Ion
Iliescu fost prim secretar de partid
devenit peste noapte salvatorul ţării, iar alături de el lingăul absolut al dictatorului, făcând pe poetul
naţional al noii Românii comuniste, ridicat la rangul de senator al tuturor minciunilor pe care le-a
prefabricat cu bună ştiinţă.
Cu cât vor trece anii, întâlnirea lui Mircea Elîade va apăsa greu pe umerii prestigiului său de om şi
totodată va arunca umbre grele pe opera sa ştiinţifică, cea scriitoricească având unele limite peste
care nimeni nu va putea trece.
Tot ce s’a scris despre el, mai mult decât laudativ în epoca lui Ceauşescu se va risipi aşa ca frunzele
uscate în toamnă, neavand nicio valoare. Pentru stabilirea valorii lui Mircea Eliade se vor pronunţa
în numele savantului specialiştii în materie, la fel şi privitor la analiza operei literare, exegetul va
renunţa la elogii goale lipsite de orice conţinut, altfel spus, munca va fi reluată de la începutul
începutului.
Pentru, orice exilat anticomunist, rămâne stabilit că pentru a câştiga unele favoruri din partea
comuniştilor români, Mircea Eilide a lăsat să se surpe in conştiinţa sa, lumea lui Nae Ionescu şi nu
în cele din urmă şi a lui Corneliu Zelea Codreanu, pe care-l admira ca să fie solidar cu dascălul său,
ca nelegionar. Dovada o aduce chiar şeful legiunii în timpul procesului intentat lui, din cauză că l-a
jignit pe Apostolul neamului, Nicolae Iorga. Printre altele, în apărarea sa Codreanu citeazăţ un
fragment dintr’un articol scris de un nelegionar, şi acesta era Mircea Eliade. Mai mult, ajuns să fie
internat într’un lagăr alături de legionari, cuprins de un şoc nervos, Eliade începu să strige ca din
gură de şarpe, că s’a făcut cu el o greşală, fiindcă el nu e legionar. Camarazii din jurul lui, sesizaţi
de manifestarea laşă a tânărului, au depus în cor mărturie că respectivul nu are nimic în comun cu
legiunea, astfel că până la urmă Eliade a fost pus în libertate. Asta şi ca aviz duşmanilor săi care
după ce l-au exploatat în viaţă, acuma încearecă să-l denigreze vorbind de legionarismul său, pentru
ei o adevărată crimă. În acei ani, mişcarea legionară reprezenta un partid admis de legile ţării, încât
M. Eliade putea ca nelegionar să scrie elogios despre şeful unui partid, fie şi legionar.
În exilul american, Mircea Eliade întâlnindu-se cu Vasile Posteucă autorul articolului “La
desgroparea Căpitanului”, probabil şi pentru a-i întări sentimentele, i-a promis că va scrie şi el
despre Căpitan, aşa cum l-a cunoscut. Peste câteva luni reîntâlnindu-se, savantul îi mărturiseşte că
în atmosfera nou creată, îi era imposibil să scrie adevarul despre un om dinainte condamnat, fără
niciun drept la apărare.
Personal, am fost atacat de o revistă apărută în româneşte la Tel-Aviv, redactorul era un cunoscut
colaborator al regimului comunist, în care eram făcut legionar fiindcă scriam într’o publicaţie,
condusă de un tânăr care făcea pe legionarul în memoria unui unchi al său, mort în temniţele
comuniste, şi eu i-am răspuns insolitului acuzator lămurindu-l că în activitatea mea de medic în
Bucureşti şi în Germania, am fost prietenul multor evrei colaborând cu ei. După ce a acceptat cu
jumătate de gură argumentaţia mea, şi-a reconfirmat părerile după ce am scris câteva rânduri despre
o carte a bunului domn Boacă, în care îşi scria amintirile din tinereţe, pomenind marginal de unii
fraţi de cruce a domniei sale. Eram făcut legionar fiindcă în loc să ridic în slăvi pe cotropitorii ţării
am scris câteva cuvinte de mulţumire unui om care deşi trăieşte de zeci de ani departe de ţara sa, îşi
aminteşte de ea cu mult drag şi tot atâta nostalgie.
Dar pot să dau un exemplu major în care criteriul politic a călcat cu violenţă pe valoarea ştiinţifică a
drului N. Paulescu, descoperitorului insulinei, i s’a refuzat decernarea premiul Nobel care a fost dat
ostentativ lui Banting şi Best, un student în medicină şi un biochimist. Cauza acestei erori nu era
deloc întâmplătoare şi trebuie spus deschis că i s’a refuzat premiul drului N. Paulescu, deoarece era
membru de frunte al partidului naţionalist condus de A.C. Cuza. Şi cum în catastifele insitutului
Nobel sunt trecute motivele neacordării premiului Nobel drului Paulescu, descoperitorul adevărat al
insulinei, ne va explica eşecul prof. Pavel diabetolog român de seamă, acesta a adus argumente clar
doveditoare că Paulescu a descoperit insulina înaintea lui Banting şi Best, cu toată evidenţa comisia
a considerat că nu e cazul să se revie asupra gravei greşeli, motivaţia fiind puerilă dând dreptate lui
Sartre care a refuzat premiul Nobel, căzut definitiv în mrejele politicianismului, în numele căruia se
persistă în greşala primordială, dovadă că substratul ei e unul aplicat cu bună ştiinţă.
Se pare că relaţiile lui M. Eliade cu ţara comunistă nu au evoluat decât satisfăcând, cum era de
aşteptat, partea celor pe care îi reprezenta tovarăşul Adrian Păunescu. În orice caz pe patul de
moarte i-a dat savantului ultima împărtăşanie un preot de culoare, anglican. După moarte,
ceremonia a avut loc în aula universităţii, unde sigur nu a mai participat niciun preot.
Cu toată respectiva confruntare, bisericile ortodoxe româneşti din Statele Unite au bătut clopotele,
pentru ca Dumnezeu să primească sufletul robului său şi să-l orânduiască printre cei drepţi.
Pentru încheierea acestui capitol, am aminti că Ion Negoiţescu, printre atâtea inepţii pe care le-a pus
pe hârtie, a mai scris una de totului compromiţătare şi anume că generaţia de aur a culturii noastre a
avut în Nae Ionescu un dascăl pur şi simplu, prost. Afirmaţie de circumstanţă, ea însăşi stupidă,
fiindcă dintr’un maestru prost prin influenţă nu pot ieşi decât elevi, tot, proşti.
Dar mai mult, pe lângă faptul că Mircea Eliade şi-a venerat dascălul până la moarte, i-a preluat
anumite idei, dar nu altfel procedează şi cel mai strălucit reprezentant al generaţiei de aur, M.
Vulcănescu, pe când C. Noica nu numai că preia ideile lui Nae Ionescu, dar se poate, susţine că el
le-a plagiat în “Despărtire de Goethe”, tema faustianismului fiind dezbătută pe larg de profesorul
Nae Ionescu pe care elevul C. Noica nici nu s’a încumetat să-l citeze. În ce-l priveşte pe E. Cioran,
dacă-i cernem pesimismul său dizolvant prin gândurile proprii, vom da de foarte multe paradoxuri
ce-şi au surse în gândirea ionesciană.
Ţinerea sub cenzură strictă, în numele unor false acuzaţii de plagiat, al unui filozof de talia lui Nae
Ionescu, nu poate avea decât vechi origini tot comuniste, deoarece marxiştii români nu au posedat
înţelegerea filozofiei ionesciene nici atunci când căutau s’o definească sub termenul gol de
“trăirism”. Se poate susţine că sistemul filozofic al lui Nae Ionescu, împreună cu profundul său
ortodoxism metafizic, aşteaptă să i se facă dreptate într’o Românie cu adevărat liberă.
Ar mai fi să-l amintesc pe venerabilul Al. Ciorănescu, acesta a publicat într’o editură din Cluj cartea
Barocul şi naşterea dramei pe care am citit-o şi am putut înţelege că autorul, ajuns la o vârstă
onorabilă, stabilit într’o depărtată insulă spaniolă, vroia să se adreseze tineretului român cu o
lucrare în care a pus atâta muncă şi năzuinţă de a instrui pe cititor chiar dacă problema poate fi
contestată, incită la discuţii mai mult decât fructuoase. Publicarea s’a făcut fără niciun tam-tam
politic, deci departe de depăşirea domeniului literar, ştiinţific, cum s’a întâmplat în cazul lui Mircea
Eliade, făcându-ne să bănuim că este ceva putred în România, mă refer la popularizarea
tendenţioasă a autorului. Este de reţinut că în domeniul său Al. Ciorănescu nu era cu nimic mai
prejos de istoricul religiilor M. Eliade, ceea ce îi desparte e faptul că ultimul e profesor la Chicago,
pe când primul trăieşte pe o insulă spaniolă abea cunoscută. Prin urmare, nu am avut nimic
împotriva publicării cărţii lui Al. Ciorănescu în România, l-aş da exemplu de corectitudine
cetăţenească, nu trece, cum a făcut-o Gurul, Eliade, de partea comuniştilor cum faptele îl acuză.
Tot atunci intrase pe scenă la târgul de carte din Frankfurt, dl. Paul Goma în postură de opozant al
regimului comunist, cu minima corecţie că el se întoarce în România, şi luptă să cadăţ Ceauşescu
pentru a-şi găsi un loc în ierarhia comunistă dizidentă, pe care o reprezenta.
În standul de cărţi româneşti figura cartea şi sa “Ostinato” tradusă în germană pe care mă grăbisem
s’o cumpăr. Încercând s’o lecturez de la început, adică de la primele pagini te izbeau redarea
înjurăturilor deţinuţilor de drept comun în cele mai diverse forme, numai că tălmăcite cuvânt cu
cuvânt, în limba germană nu aveau nici un înţeles, lucru verificat de doi colegi nemţi care nu mi-au
putut explica ce înseamnă respectivele înjurături, de Dumnezeu şi Isus Cristos şi asta pentru simplul
motiv că în limba germană nu există decât două înjurături mult prea dulci pentru repertoriul
polimorf românesc. Cu greu am dus lectura până la capăt dându-mi seama că respectivul autor, Paul
Goma, e lipsit de cel mai minim talent literar. Mi-am publicat părerile, nemai lăsând nicio îndoială
asupra laudelor dnei M. Lovinescu aduse acestui scriitor suferind de un minus talent, strigător la cer.
Fiindcă lucrul era atât de evident, şi alţi oameni au protestat împotriva criticilor pozitive iscălite de
“marea” critică a exilui, care strânsă cu uşa a recunoscut că Paul Goma e lipsit de talent dar intenţia
ei era, să facă din el un Pasternak român. Cu această ocazie îşi putea da seama oricine de valoarea
exegezei dnei Monica ce-şi dirija criticele după bunul ei plac, a rămas de pomină întrebarea unui
românaş care iritat de felul cum lâuda calităţile soţului ei, Virgiluţ, vroia să ştie dacă se referă la
calităţile lui literare sau ale bărbatului pe care-l simte în pat, lângă ea? De altfel, în această privinţă
îl declar pe dl. Ierunea erou, probabil când se culcă cu urâta lui soţie, se gândeşte la E. Lovinescu
căruia îi datorează bruma de pseudocelebritate.
Dna Monica L. îşi închipuia că un oponent de talia lui Pasternak se poate prepara de un critic abil,
ceea ce o degradează şi ca om politic dar şi în ce priveşte valoarea subiectivă pe care o împarte
scriitorilor de care se ocupă aplicându-le dictonul leninist, cine nu-i cu noi e contra noatră, vorbind
tot timpul şi în numele răbdătorului ei soţ, Ierunca cea leneşă.
Cu dl. Goma m’am mai întâlnit la Paris la o şedinţă dedicată Basarabiei, avută loc în incinta
bisericii unite din str. Ribera, păstorită de părintele Cosma. Scriitorul între timp se stabilise în
Franţa, iar din prezentarea sa am aflat că e de origine basarabeană şi că la vârsta de nouă ani s’a
refugiat în timpul războiului cu părinţii în România unde şi-au găsit adăpost într’un sat din Ardeal,
la nişte ţărani. La un moment dat, după 23 August 1944, conform ordinelor primite, se punea
problema, susţinută de doi ţărani “mioritici” -  scrie Goma - să fie repatriaţi în Basarabia, ca până la
urmă lucrurile să se aranjeze şi să rămâie în continuare în satul respectiv.
Acesta era punctul nevralgic al raportului său, de altfel în pauză venise la mine să se plângă de
faptul că l-am desfiinţat ca scriitor, la care am dat din umeri, şi ca să-l consolez luam de data asta în
considerare âi traducerea prea fidelă textului românesc, de multe ori neinteligibil pentru un neamţ.
La discuţii am luat din nou cuvântul atrăgându-i atenţia că batjocorirea pe care o dă ţăranului
“mioritic” nu are o bază reală fiindcă dintre cei trei baci numai cel moldovan era cel bun, pe când,
ceilalţi doi urmăreau să-l omoare. Deci, ţăranii care vroiau să-l repatrieze în URSS, erau din spiţa
celor răi pe când ţăranul mioritic a fost duhul bun, hotărând să-i menţie ca oaspeţi în satul lor. Dl.
Goma urmărea un lucru condamnabil să pună în discuţie mioritismul neamului nostru, unul din
caracterele specifice ale spiritualităţii româneşti. Toată asistenţa mi-a dat dreptate, şi dl. Paul Goma,
salvatorul Parsifal cum îl vedea dna Lovinescu, se erija în iconoclastul sufletului românesc, cel mai
autentic.
Încăpăţânat cum e orice spirit mărginit, Goma a refuzat să-şi schimbe batjocura adresată spiritului
mioritic românesc şi şi-a retras “geniala” lucrare, rămasă în acest mod nepublicată.
Probabil că dărâmarea mioritismului constituie baza concepţiei de comunist dizident a lui P. Goma
şi probabil că şi-a desvoltat ideile şi în alte cărţi de-ale sale, eu nu l-am citit fiindcă nu am obiceiul
să mă ocup de scrisul unor nulităţi, cum pentru mine Paul Goma rămâne în continuare, căci se ştie
de unde nu e nici Dumnezeu nu poate lua, dar mite să mai adaoge fie şi vrăjitoarea din Ozul
românesc cum se consideră coana Monica, una din manipulatoarele sfintei literaturi româneşti, mai
bine ar fi fericit bucătăria cu harurile ei cât şi şuietele la o cafea duse cu gaiţele stafidite, tot aşa cum
şi dânsa este.
Ar mai fi de adăogat că “mioritismul” lui Paul Goma a făcut discipoli printre politicienii din ţară, de
pildă, pe când era şi el ministru, tov. Berceanu vorbea cu dispreţ de românii “mioritici” probabil
fiindcă îi încurcau iţele nelăsându-se păcăliţi de braşoavele unui ministru ce şi-a greşit biroul de
lucru, acestă nu avea nicio legătură cu industria românească pe care ar fi dus-o la faliment total,
dacă nu i-ar fi expirat mandatul, tocmai la timp.
După cele scrise de P. Şeicaru, la cererea mea, despre Mircea Grigorescu, trebuie să mai adaog că la
ziarele Ecoul şi Timpul lui Gafencu în timpul celui de al doilea război mondial, au activat o serie de
scriitori de stânga, patronaţi de Miron Radu Paraschivescu, după cum urmează: Ion Caraion, Geo
Dumitrescu şi Virgil Untaru (acesta din urmă cunoscut mai târziu cu numele de Ierunca), umbla sub
braţ cu Ulise de Joyce, după unii socotit romanul secolului al XX-lea. După război, îşi continuă
activitatea stângistă, conform unor versiuni ar fi fost în acest timp redactor la Scânteia tineretului,
de-aici primeşte o bursă prin care ajunge la Paris de unde nu se mai întoarce. Rămâne, şi ca angajat
al Europei libere de orientare politică de stânga, şi după credinţa că banii nu au miros, îi înjură pe
naţionaliştii de dreapta finanţat de legionarii Răuţă din Madrid şi  N. Petra din Mexic, amândoi mult
mai arivişti decât să aibe un crez politic stabil.
Cum îi descrie Marin Preda în Viaţa ca o pradă, cei mai sus numiţi, se manifestau pe fătă împotriva
războiului contra Rusiei sovietice, numit Sfânt, Ion Caraion sălta de bucurie atunci când reuşea să-l
păcălească pe ofiţerul cenzor, strecurând câte-o ştire interzisă. Se pare că tinerii uitau că datorită lui
Ion Antonescu au scăpat de front fiind concentraţi pe loc cum se spunea pe-atunci respectivei scutiri
de a gusta din focul războiului.
Această atitudine i se poate reproşa chiar şi post-mortem mareşalului: scutea de front pe toţi
adversarii lui, ca să îmbrace în haine de ofiţer pe învăţători care au murit cu duiumul, cum puteam
eu ca şi copil să-mi dau seama, citind lungul pomelnic cu învăţătorii morţi la datorie, publicarea lor
se făcea în Biserica şi scoala pe care mama ca directoare o primea gratuit. Să mai punem la
socoteală pe legionarii internaţi la Sărata, care, regimului mizer al lagărului îi preferau frontul,
avem efectivul aproape complet al armatelor care duceau greul bătăliilor. Şi toate acestea pentru ca
o mână de indivizi apţi de luptă să se comportă ca niste besmetici, trădători de ţară. Cu atare
elemente inconştiente să nu ne mire dacă am ajuns, unde am ajuns!
Când unul dintre ei, şi-a permis să publice într’un alt ziar decât cel al lor, un articol în care elogia
războiului nostru sfânt, toţi s’au repezit asupra lui şi l-au ameninţat dacă va mai recidiva, îl vor da
afară de la ziarul propriu.
Cu aceşti tineri fără căpătâi, spera Ică Antonescu, desigur şi prin numirea ca director general al
presei al lui M. Grigorescu, să salveze viaţa, nu a României ci a sa proprie. Comportarea sa în faţa
plutonului de execuţie a fost lamentabilă, mai ales ca avea dreptate a participat la toate comploturile
îndreptate împotriva lui Ion Antonescu, protectorul său, şi acesta deşi era informat îl lăsa în pace să
facă tot ce crede că ar fi mai bine pentru a-şi salva pielea proprie. Nimeni însă nu-l asculta, înafara
mareşalului care în faţa plutonului de execuţie îl îndemna să aibe o purtare demnă, căci lacrimile lui
sunt de prisos nimic şi nimeni nu-l mai pot ajuta.
În legătură cu situaţia din Spania maestrul îmi scrie că a vizitat-o pentru întâia oară în 1941, apoi a
locuit la Madrid din Febr. 1952 pănâ în 1975 când s’a mutat la Muenchen. Sigur, Franco, după
terminarea războiului civil din 1939 până în 1974 a modernizat Spania, iar ca monarhist a pregătit
ţării un rege.
În 1970 când personal am vizitat pentru prima oară Spania, îmi apărea sleită de izolarea economica
în care se afla. Venind din Germania, ţara şi oamenii îmi păreau săraci dar cinstiţi.
Nu ştiu cum se prezintă Spania la ora asta, mă refer la anul 1999 când am vizitat-o ultima oară,
dacă, trece printr’o situaţie înfloritoare, adusă de schimbarea de direcţie a regelui, şi astfel a reluat
relaţiile întrerupte cu Apusul, de pe vremea lui Franco.
Personal, cred, că aşa cum s’a realizat şi în alte ţări democraţia a îmbogăţit o anume clasă socială,
pauperizând şi mai mult pe cei ce oricum au fost săraci.
În ţara lui Franco cinstită de ieri încă de la intrare eşti avertizat împotriva hoţilor de toate felurile, de
la cei de buzunare până la cei de automobile. Este o inovaţie la care nu te aşteptai. Dar ce o să
păţesc în continuare nici prin vis nu aş fi crezut că e posibil să mi se întâmple.
Ca de obicei nu puteam să nu vizitez perla metropolei, vestitul muzeu Prado din Madrid. Este unul
din cele mai frumoase ale Europei, şi bineînţeles m’am oprit la colecţiile de artă, doar aici de găsit,
mă refer la operele lui El Greco, Velasquez şi Goya. Am trecut cu bine primele două sectoare unde
am putut admira netulburaţi frumoasele picturi, ca în faţa lui Maya îmbrăcată şi goală de Goya să
fie adunată mai multă lume, ceea ce nu ne-a stingherit în meditaţiile noastre. Totuşi ca să capăt
liniştea, mai potrivită, interioară m’am aşezat în dosul şi înafara mulţimii pe când soţia mea se
amestecase cu ea, dorind să pipăie cu ochii, unicele capodopere ale lui Goya.
Însfâşit am terminat vizita şi ne îndreptam spre un restaurant, fiind ora mesei, de prânz, când constat
că portmoneul cu toate actele şi banii mi-au dispărut şi asta în timp ce priveam extaziat
capodoperele Pradoului. Am revenit la locul faptei unde am dat de nişte paznici mult prea
duşmănoşi, ca să nu-i bănuim de complicitate. Am mers ia poliţie unde ni s’a confirmat că ce ni s’a
întâmplat în muzeul Prado e la ordinea zilei, există bande organizate care acţoinează până şi în
marele muzeu, ceea ce mi s’a pârut monstruos şi de neuitat. Poliţistul nu ne-a dat nicio speranţă că
ar putea găsi pe faptaşi, de unde am primit siguranţa, nu că ar colabora cu ei, dar că-i lasă în pace
fiind altfel expuşi la cine ştie ce complicaţii sociale.
Şi aşa s’a întâmplat, am rămas cu paguba!
Gândindu-ne la situaţia Italiei unde democraţia dă semne cu fiecare cădere de guvern că se
prăpădşte, dar revine cu tot haosul la normal, vom putea susţine că la acest popor există un
mecanism social secret care-l ţine în viaţă. Nu altfel se întâmplă lucrurile în România, chiar în
Franţa, de Gaulle a conferit preşedintelui ţării, prerogative speciale, tocmai pentru a opri căderea
guvernelor de la putere.
Max Weber a lansat ideea că popoarele protestante - deci de origine germanică -, prin calităţile lor
psihice sunt înclinate a introduce şi consolida capitalismul mult mai uşor ca celelalte comunităţi.
Observaţia noastră nu numai că dă dreptate lui Max Weber dar pledează pentru existenţa unui
fenomen de cezarism la naţiunile de origine latină, care le împiedică de a deveni capitaliste, în
acelaşi mod ca cele protestante.
Adică, şi pe acest drum, conform tradiţiei istorice, primele au nevoie de un conducător politic
înzestrat cu carismă pentru a le asigura succesul. Aşa se explică faptul că zisa dictatură a lui Franco,
Mussolini, la noi al lui Ionel Brătianu sau Antonescu au fost acceptate ca sisteme bune de
guvernământ prin care s’au adus modernizări salutate de poporul ce le realiza, respinse mai mult din
exterior de puterile democrate apusene, preferând alianţa cu comuniştii împotriva existenţei unor
atare regimuri care probabil au arătat că pot să lucreze independent de ele. Deci prin cezarism
înţelegem un specific spiritual rămas în conştiinţa popoarelor, urmaşe ale romanilor, cu epoca lor
imperială, pe care catolicismul prin forţa pământească papală au considerat că o reprezintă în
continuare. Atitudinea respectivă, reese din studiul istoric al unui popor, nu are coloratură politică,
defineşte cezarismul ca o necesitate sufletească evidentă la popoarele de origine latină, absentă la
popoarele germanice pentru acestea principiul libertăţii stă pe prim plan.
Ceea ce nu înseamnă o incapacitate de a consolida capitalismul, dar cu unele elemente ce trebuiesc
luate în seama. De altfel cezarismul lui Ionel Brătianu (după Iorga o dictatură mascată) oricum a
slujit o societate democrată.
Diferenţele de structură spirituale, devin actuale astăzi, când e luată în discuţie tot mai mult
consolidarea Europei unite, care nu se poate realiza decât plecându-se de la ceea ce deosebeşte pe
europeni, ca să-i unească cu adevărat. Este un fapt istoric, de necontestat, că pe când Statele-Unite
ale Americii sunt un produs istoric urmat inconştient până la formarea lor, în schimb Europa a
născut naţiuni, puternic individualizate şi ideea acestei noi Europe e produsul voinţei a doi oameni,
Adeneuar şi de Gaulle, de unde scepticismul multor cetăţeni apuseni că aşa ceva nu poate avea
durată decât trecătoare. Ori dacă mai asistăm şi fa fenomenul de globarizare posibil să se desvolte
spre o dictatură capitalistă, un comunism în straie burgheze visat de Th. Mann, vom înţelege
rezistenţa chiar a unor popoare europene faţă de respectiva nouă Europei unite.
Din contră, la noi, indiferent de partid, toţi politicienii români au declarat ca România trebuie să
intre în Europa ca să se salveze din mizeria actuală. Oare să fie chiar aşa?
Partidul unic de factură comunistă al d-lui Iliescu a început să adopte măsuri tipic totalitare,
împotriva celor ce nu doresc intrărea noastră în Europa. Măsurile constrictive încep în cadrul
organelor care asigură siguranţa statului român, dar nu va fi greu ca ele să se aplice în curând şi la
functionarii de stat, aşa cum numai o minte de comunist le putea concepe.
Problema Europei unite se complică prin faptul că democraţiile de astăzi nu acceptă ca formulă de
guvernământ decât democraţia proprie, ceea ce iar ne aminteşte de dominaţia vechiului imperiu
sovietic.
În ce priveşte cezarismul poporului român subcomunişti s’a desvoltat în mod pernicios din cauză că
drumul apucat nu rezolva nici una din chestiunile arzătoare ale ţării. Înţelegem, poporul nu a avut
puterea insurecţiei dar atunci considerând că domina comunistă e veşnică ar fi trebuit să ieie mai în
serios principiile sistemului, aşa după cum au făcut-o, în mod paradoxal popoarele ce au recurs la
insurecţie, aceasta le-a dat înţelegerea, că e vorba de viitorul ţării lor şi nu de cine ştie ce joc de-a
baba oarba, executat de Bulă, zeflemistul.
Urmarea a fost catastrofală. Intelectualitatea română numai credea în nimic şi astfel executa ordinile
noilor stăpâni din pură teamă, ceea ce le dădea celorlalţi şi mai multă încredere în forţele proprii.
Prin periere dementă a dictatorului, au transformat cezarismul într’o formă derizorie dar şi tragică,
încât au ajuns să aibe conducătorii pe care-i meritau, un nou Caligula care-şi punea ministru propiul
cal. Aceasta era România în ultimii ani de tiranie comunistă. Noi am avut cel mai rău comunism
fiindcă aşa l-a dorit poporul român şi intelectualii lui, să-l aibe.
Să încheiem prin două alte trăiri ale mele.
Mama plângându-se de inima, colegul meu I. o internează la Medicală I din Cluj într’o rezervă de la
etaj unde erau internaţi ştabii, considerând că şi mama unui coleg se putea bucura de privilegiul de a
ocupa un pat în respectiva rezervă, nu numai, membrii fideli ai partidului comunst.
Ca vecină de pat avea o femeie de speţă mai mult decât ordinară, sigur nevastă de mare ştab, care
încontinuu îl înjura pe profesorul Aurel Moga, şeful Clinicii, din pricini greu de aflat, şi asta de
dimineaţa până seara, încheind automat, “las că-i arăt eu când va veni la vizită” Şi întradevar venise
şi ziua cea mare când profesorul, cunoscut pentru pedantismul său excesiv, intra pe uşa însoţit de
convoiul de medici şi studenţi, în alb. La prima întrebare pusă femeii în cauză, aceasta începe să-l
atace pe profesor adresându-i cele mai josnice epitete, subliniate de “cine te crezi, mă” “ai să vezi
cine sunt eu” şi aşa mai departe înjurăturile de mamă erau mult prea blânde, în repertoriul
desfăşurat cu o repeziciune de invidiat, a femeii parcă terorizată de gândul că ar fi putut lăsa ceva
nepronunţat. Profesorul se făcuse alb ca varul şi începuse să tuşească sec, semn de mare nervozitate.
Dar fără să spună un cuvânt părăsise în grabă salonul, urmat de toţi ceilalţi medici. Prof. Moga
cunoscut pentru severitatea cu care pedepsea abaterile cele mai mici, că potase înaintea unei
servitoare, în mod lamentabil. Cu orice risc, cei de faţă, aşteptau ca profesorul să reacţioneze cerând
imediata externarea ignobilei persoane. Dar n’a făcut-o, semn de unică laşitate, dr. Moga preferă să
cureţe toate lăturile ce îi erau adresate, răzbunându-se platonic, pe mamă-mea cerându-i ieşirea din
clinicăţ, parcă ar fi fost vinovată de cele întâmplate. Dr. Moga se salvase dar marea lui laşitate a
rămas vie până astăzi încât eu pot vorbi de ea, în rândurile de faţă. Personal, îi port o amintire din
cele mai frumoase profesorului Moga, nu am avut nimic rău cu el, dar cedarea iui în faţa
duşmanului, detestat şi de el, nu poate fi uitată, ea nu ţine de relaţiile dintre noi ci de felul cum a
înţeles să-i slujească pe cei ce profitau de slăbiciunile firii sale, care în acele zile erau şi ale
neamului nostru.
O întâmplare asemănătoare îmi vine în minte, avută loc în Parlamentul german când cancelarul
Germaniei Kissinger, în plină şedinţă, a fost scuipat în obraz de o evreică revoltată că un fost ofiţer
al armatei lui Hitler, a ajuns să conducă Germania. Cu o prezenţă de spirit de invidiat Kissinger îşi
şterge obrazul cu batista, exclamând: “Cu o femeie nu mă bat.” Aceste câteva cuvinte, pentru a-i
şterge onoarea călcată în picoare, i-au lipsit profesorului român, Aurel Moga.
În contrast voi povesti cum am procedat eu într’o situaţie asemănătoane, nu pentru a mă înălţa pe
mine în detrimentul profesorului meu ci a demonstra că nu supuşenia până la laşitate era atitudinea
potrivită în acele momente ci posibilitatea ce îi rămânea omului să lupte împotriva comuniştilor cu
propriile lui arme.
Eram singur şef şi medic consultant neurolog peste o secţie de bărbaţi, cu mai bine de cinzeci de
paturi, situaţie care mă pasiona deoarece fiind vară colegii ceilalţi erau în concediu, şi eu puteam să-
mi demonstrez capacitatea de a mă descurca profesional de unul singur, chiar dacă profesorul venea
în fiecare săptamână, odată, la vizită. Poate au fost cele mai frumoase zile ale carierei mele de
medic.
Se internează la un moment dat un bolnav care pleca în fiecare zi, după masă în oraş şi se întorcea
noaptea târziu în clinică. Mi-a ajuns la urechi că e mare ştab, dar eu nu m’am simţit mişcat de
funcţiile sale de partid, mai ales că pe acea vreme nu ştiam ce înseamnă a fi secretar de partid. Cum
veneam cu o conştinciozitate matematică în fiecare zi la contravizita de după masă, nu mi-a fost
greu să constat absenţele bolnavului-ştab din clinică. Am stat de mai multe ori cu el de
vorbă, atrăgându-i atenţia că ceea ce face calcă regulile de funcţionare a clinicii şi când mi-am dat
seama că tot ce-i spun îi intră pe o ureche şi îi iese pe cealaltă, i-am făcut într’o dimineaţă ieşirea
punându-i actele pe pat, căci nu era în salonul său, formalităţi prin care îl dădeam afară din clinică.
A luat cunoştiinţă de hotărârea mea, a părăsit spitalul pentru ca după masă când venisem la clinică
să-l văd că intră în cabinetul profesorului. După ce-au terminat discuţiile de câteva ore, individul
vine la mine aşigurându-mă că el ar fi putut să-mi facă mult rău, dar s’a hotărât să mă ierte, fiindcă
vedea că îmi fac datoria faţă de bolnavi, cu prisosinţă. Eu nu mă lăsasem intimidat şi îi repetam, că
nu am nimic personal cu el, omul îmi era chiar simpatic, dar nu era să trec cu vederea că el calcă
regulile spitalului şi în această privinţă oricine ar fi fost, numai eu puteam să primesc dreptate şi
nimeni altul.
Am dat mâna prieteneşte, fiecare fiind convins de dreptatea lui. A doua zi profesorul era foc de
supărat că-i fac greutăţi cu oamenii mari de partid, dar eu o dădeam tot cu legea interioară a
spitalului pe care în primul rând oamenii de partid nu aveau dreptul să o calce. Şi îl linişteam şi pe
profesor că indiferent la cine s’ar fi plâns, tot eu aş fi primit dreptate. Profesorul dându-şi seama că
îi dădeam lecţii, eu nemembru de partid, lui, om cu vechime în domeniu, mă părăsi cu cuvintele:
“Mai dute la dracu cu dreptatea ta.”
Desigur îţi trebuie o doză de nebunie să-i pui la încercare pe noii stăpâni roşii, dar sincer mărturiesc
de câte ori am aplicat criteriile date am reuşit, în niciun caz nu am avut de pătimit după urma lor.
Deci, existau două posibilităţi: ori recurgeai la insurecţie ori căutai să aplici principiile partidului,
dar acest lucru n’a fost posibil fiindcă românii au ales poteca mistificării, adică au făcut din dictatori
eroii omenirii, crezând că astfel o să-şi găsească salvarea visată. Iată de ce pe noi ne urmăresc
stafiile trecutului, în timp ce ungurii de mult nu mai au de-a face cu ele. Ori lucrurile încep chiar din
anii comunismului în care marele fiu al poporului cu nevastă-sa erau aclamaţi în toate felurile şi în
toate locurile, pe când ungurii l-au redus pe Kadar, şeful comunist, la proporţiile lui de om comun,
se ducea ca orice ungur să-şi facă piaţa, ori dacă intra într-o sală de teatru, se aşeza cuminte la locul
său, nimeni nu părea să-l bage în seamă.
Dacă cezarismul este o categorie specifică a sufletului latin, bazată pe o lungă tradiţie, la noi la
români, el se dilată mult peste proporţiile cuvenite, şi pune în lumină cât se poate de proastă un
neam înzestrat cu atâtea calităţi. Am zice, mă repet, că hipertrofia cezarismului la români este un
apanaj nu al elitei ci a ceea ce numeşte Heidegger prin anonimul lui “se din, se face”, adică a ceea
ce este retrograd în poporul nostru, prins de condeiul marelui Caragiale, dar asta nu acoperă întregul
neam şi potenţialul său creator.
Pentru a scăpa de pervertirea cezarismului caracteristic oricărui popor de origine latină, e nevoie să
se lucreze la regenerarea morală a poporului român, ceea ce nu se capătă prin influenţe apusene, în
niciun caz.
Exista un refuz de a intra în Europa dominată de omul nietzschenian aşezat peste bine şi rău, deci
dezlegat de rigorile imperativului categoric kantian, omul- Dumnezeu?
Personal nu pot da un raspuns, mai ales că trăiesc încă de mult în condiţiile omului apusean, faţă de
care am un respect dar nu o totală adeziune. Aici las lectorul să judece singur lucrurile, dar numai cu
conditia să nu sufere nicio influenţă de ordin exterior, fiind vorba de viaţa lui, nu mai el e chemat
să-i dea şi direcţia ce o consideră cea mai bună.
 
Scrisoarea (13) din 3 Mai 1977 de la Pamfil Şeicaru
Iubite prieten,
mi-ai cerut unele lămuriri asupra căpitanului Alfred Dreyfus. Sunt în măsură să vi le dau. Serviciile
secrete franceze ale Statului major al armatei aveau în femeia de serviciu al ataşatului militar
german un agent a cărei misiune era să strângă toate hârtiile pe care, ataşatul militar când lucra le
arunca într’un coş. Aceste hârtii rupte le cercetau cu mare grijă spre a avea o cât mai exactă
informaţie asupra activităţii militarului german. Într’o zi din reconstituirea unei informaţii foarte
preţoase s’a găsit o foiţă de la Statul major francez în care se dădeau informaţii privitoare la
reorganizarea artileriei franceze. La acea epocă nu exista maşina de scris, deci informaţia era scrisă
de mână. Confruntând textul reconstituit cu caligrafia tuturor ofiţerilor din secţia artileriei franceze
a Statului Major s’a constatat o izbitoare asemănare cu scrisul căpitanului Dreyfus. Nu putea fi
judecat în şedinţă publică pentru a nu avea complcaţii cu Germania, deci fiind un act de delaţiune a
unui ofiţer ce echivala cu o trădare, s’a judecat şi condamnat căpitanul de artilerie Dreyfus, la
deportare. Condamnarea nu a stârnit nici un interes în opinia publică franceză. Căpitanul Dreyfus
aparţinea unei familii burgheze evreieşti care avea guasi monopolul cerealelor. Era firesc ca
prestigiul familiei să nu fie pătat cu un act de spionaj săvârşit în favoarea Germaniei de un membru
al ei. S’au făcut eforturi spre a se obţine revizuirea procesului şi rejudecat, s’a menţinut
condamnarea. Trebuie să-ţi imaginezi atmosfera politică din Franţa la zece ani după înfrângerea lui
Napoleon al treilea, prăbuşirea imperiului, comuna din Paris etc. Un ofiţer francez, evreu de origine,
operând un act de spionaj în favoarea Germaniei, nu lovea numai o famile burgheză ci întreaga
comunitate a evreilor din Franţa. De aici reacţiunea sub forma unei defăimări a statului major al
armatei. Presa franceză s’a împărţit în două: contra lui Dreyfus, pentru el partea cealaltă jumătate îi
susţinea cu violenţă nevinovăţia. Madame de Caillavez, evreică, a recrutat pe Anatole France pentru
a susţine cauza lui Dreyfus. Bine înţeles recrutarea s’a făcut nu cu bani ci cu graţiile doamnei.
Salonul doamnei de Caillavez - soţul aparţinea unei vechi familii franceze - a devenit centru de
raliere a Dreyfusarzilor. Alte saloane erau antidreyfusarde. Edouard Drumont autorul acelei
lucrări în două volume “La France Juive”, în care denunţa documentar dominaţia economică şi
politică a Franţei de către burghezia evreiască: în ziarul lui Libre Parole ducea campania contra lui
Dreyfus. Aici a colaborat şi Leon Daudet, mai târziu codirector al lui Charles Maurras la l’Action
francaise. Greu de imaginat ce climat s’a creiat în Franţa din cazul căpitanului Dreyfus. O caricatură
din epocă reprezenta o sala de cafenea cu scaunele, mesele invalide şi explicaţia era: “lls ont
discuté l’Affaire”.
Clemenceau scotea ziarul “La justice”. În acest ziar a publicat Emile Zola faimoasa scrisoare
“J’accuse”, în care acuza Statul major de falsificarea unui document. Între timp un colonel de
origine maghiară, i-am uitat numele, s’a declarat culpabil de mârşavul act. Era pur şi simplu plătit
de familia Dreyfus.
Dar justiţia nu s’a lăsat influentaţă şi a menţinut condamnarea. La procesul lui Emile Zola a fost
marele avocat în procese penale Labori care l-a apărat pe Zola. Cum s’a sfârşit procesul? Prin 1902,
dacă nu mă înşel Dreyfus a fost amnistiat. Este inimaginabil cât rău a făcut Franţei această afacere.
Maurice Barrès într’un articol a rezumat astfel cazul Dreyfus: “Nu ştiu dacă Dreyfus este vinovat
sau nu, dar ceea ce ştiu este că Franţa nu este vinovată.”
Cum eu m’am născut în 1894, nu ştiam nimic de acestă istorie. În timpul războiului, în Februarie
1917 eram la o şcoală de mitraliere unde în două luni trebuia să fi organizat din soldaţi ieşiţi din
spitale, după ce suferiseră de tifos exantematîc, un detaşament cu care trebuia să revin la regiment.
Când am început războiul am avut doar 4 mitraliere de regiment şi în partea doua aveam 8 de
batalion. Cum instrucţia dura 6-7 ore, aveam timp liber şi ne strângeam la câte un camarad.
Ducându-mă la un camarad, Petculescu, - ofiţer activ - care stătea în gazdă la o evreică bătrână,
doamna Altmann. Mă intriga un tablou, fotocopie în care la mijloc era căpitanul Dreyfus şi în jurul
lui fotografiile lui Emile Zola, Labori etc. Era la Bacău în casa unei biete evreice destul de nevoiaşă,
căpitanul Dreyfus era prezent, dând sentimentul marei solidarităţi a evreilor. După război când am
început profesia mea în 1918 mi-am adus aminte de acel tablou de la Bacău şi am studiat afacerea
Dreyfus. Rămân la ceea ce a scris Maurice Barrès: “Franţa nevinovată a suferit consecinţele acestui
nefricit proces.” Vezi, nu mi-am imaginat că aş putea să-mi fac drum în  presă fără o cunoaştere cât
mai amplă a evenimentelor ce au avut repercursiuni politice în ţările Apusului.
Acum puterea propagandistică a evreimii s’a concentrat asupra Rusiei sovietice. Statele Unite, mai
exact Carter va fi intransigent în problema drepturilor omului. Conferinţa de la Belgrad, dacă Rusia
sovietică va accepta să participe, nu va sfârşi într’un fel de tranzacţii aşa cum ştiu diplomaţii ruşi să-
i opereze pe Occidentali ci într’o ruptură. Ruşii nu pot ceda şi nici statele Pactului de la Varşovia să
se conformeze cu executarea actului final din rezultatul Conferinţii de la Helsinki. Climatul în
aceste ţări este pentru recunoaşterea drepturilor omului.
Mi-ai scris cu admiraţie de generalul de Gaulle. Îmi pare rău că trebue să te dezamăgesc. El a
devenit agentul politicii engleze de a creia rezistenţa în Franţa. Cel care l-a recrutat a fost ataşatul
militar al Angliei la Paris, de origină evreu. Rezistenţa, ce serviciu a făcut Franţei? A prilejuit
comuniştilor al cărui şef o ştersese la Moscova să-şi mărească toate cadrele, iar evreii să-şi asigure o
situaţie privilegiată în Franţa. O ambiţie inumană, el a prezidat acea justiţie a tribunalelor populare
în care comuniştii formau majoritatea juriului. Ceea ce a realizat bun a fost alegerea Preşedintelui
Franţei nu de cameră şi senat ci direct de naţiune. Această nouă autoritate a preşedintelui Republicii
a dat o statornicie guvernelor, o pacoste a celei de a treia republică. Ca să fi convins că nu sunt
pornit îţi trimit articolul publicat de marele avocat Isorni din Le Monde 10 Oct. 1975 pe care l-am
fotocopiat. După ce-l vei citi, te rog, să mi-l restitui. Este luat din arhiva mea, necesară să
completeze memoria.
Cu drag o îmbrăţişare de la
Pamfil Şeicaru
p.s. Scrisoarea a fost uitată 3 zile. Cer scuze, Şeicaru
 
Note şi Comentarii
În scrisoarea sa din 3 Mai 1977, maestrul îmi dă lămuriri despre căpitanul Dreyfus şi ceea ce a
rămas în istoria Franţei cunoscută drept afacerea Dreyfus. Expunerea marelui ziarist se desfăşoară
într’un mod atât de obiectiv încât se poate înlătura orice urmă de antisemitism, sentiment pe care i l-
au atribuit cei răuvoitori sau indivizi convinşi că însăşi pronunţarea cuvântului evreu, e totuna cu un
act de antisemitism.
Şi când vorbesc de obiectivitatea scrisului lui Pamfil Şeicaru, mă refer la adevărul urmărit prin
studiile sale, nu ţine cu nimeni, insistă asupra vinovăţiei unora şi dreptatea altora şi le formulează
aşa cum ele există indiferent de neamul din care fac eroii, parte.
Expunerea este atât de clară încât ne vom mărgini a o rezuma, oprindune asupra unor aspecte mai
interesante, de altfel subliniate şi de cel ce a intrat în presa românească în 1918, nu fără a studia mai
întâi, unele evenimente cu deosebite repercursiuni politice asupra ţărilor apusene şi printre ele,
afacerea Dreyfus era una de acest calibru. Căpitanul Dreyfus aparţinea unei familii evreieşti-
burgheze, care avea quasi monopolul cerealelor. Condamnarea lui, petrecută la 10 ani după
înfrângerea lui Napoleon al III-lea, cu prăbuşirea imperiului şi a Comunei din Paris, s’a făcut
aproape în secret pentru a nu stârni Germania, fiind vorba de un spion care lucra în favorul
intereselor ei.
Ulterior prin reacţia întregii comunităţi evreieşti din Franţa, presa s’a împărţit în două tabere,
proDreyfus şi contraDreyfus.
Reţinem că mme de Caillavez, evreică, soţul ei aparţinea unei vechi familii franceze, l-a câştigat de
partea lui Dreyfus pe Anatole France, ceea ce a făcut din salonul ei un puternic cerc dreyfusard.
Reacţia antiDreyfus se grupa în jurul cărţii lui Ed. Drumont “La France juive” în care denunţa
documentat, dominaţia economică şi politică a Franţei de către burghezia evreiască. Ziarul “Libre
Parole” avându-l colaborator pe Leon Daudet duce o campanie antiDreyfus. Ultimul a colaborat şi
la l’Action francaise, fiind codirector cu Charles Maurass, a publicaţiei.
Clemenceau în ziarul său La Justice a publicat faimoasa scrisoare a lui E. Zola “J’accuse” (1898) în
care scriitorul francez acuza statul major de falsificarea unui document. Întretimp un colonel
maghiar Esterhazy, plătit de familia Dreyfus a recunoscut săvârşirea mârşavului act, dar Justiţia
franceză nu s’a lăsat amăgită, astfel că a menţinut condamnarea. Chiar lui Zola i s’a intentat un
proces de calomniere a Statului major francez, drept urmare a trebuit să plece în 1898-1899 în exil
în Anglia. Zola a fost apărat de marele avocat, specialist în procese penale, Labori.
Însfârşit, în 1902, procesul se încheie cu eliberarea lui Dreyfus care a fost reîncadrat ca ofiţer în
armata franceza (1906), în acelaşi timp statul major a fost curăţat de o serie de cadre militare
valoroase şi fidele Franţei. Înlocuiţi de militari mult mai slab pregătiţi, după mulţi din această
lovitură dată armatei franceze ea nu s’a mai putut reface moral, de unde Franţa îşi va pierde, treptat
calitatea de a mai fi o putere militară. Astfel, războiul prim mondial a fost de fapt ceea ce se cheamă
în şah, un pat, dacă nemţii ar mai fi rezistat două săptămâni francezii s’ar fi predat, pe când al doilea
război mondial pentru francezi a evoluat catastrofal, cu un armistiţiu mai mult decât umilitor.
Curios că la câtva timp după gratierea lui Dreyfus, Emil Zola moare (1902) la masa de scris,
noaptea, în urma unei intoxicaţii cu monoxid de carbon, gazul paralizant lipsit de miros a fost
emanat de căminul său al cărui horn era înfundat. Accidentul, cum nu e chiar rar, nu ar mai avea
nevoie de niciun comentar, totuşi mulţi au vrut să creadă că Zola şi-ar fi pus capăt vieţii, în urma
remuşcărilor avute, confruntat cu grava realitate că a distrus armata franceză, la care se mai putea
adăoga şi, cel putin, nedreptul rechizitoriu făcut de scriitorul naturalist bisericii catolice, pe care o
condamnă ca şi criminală. Noi nu credem în astfel de speculaţii. E. Zola a murit cu totul satisfăcut
de ce-a făcut inclusiv în Afacerea Dreyfus, pe care a influentat-o în mod decisiv prin discutatul, încă
şi astăzi, articol J’accuse. Moartea lui a survenit print’un accident ce i-a curmat viaţa, fără ca el să fi
putut interveni.
Recent, am citit o carte foarte documentată despre Afacerea Dreyfus în care autorul, al cărui nume
nu l-am reţinut, ajunge la concluzii foarte interesante. După cercetările lui, căpitanul Dreyfus a fost
un spion dublu, deci nu numai că a întreţinut legături cu nemţii dar ele erau cunoscute de francezi,
aceştia îi puneau la dispoziţie materialul pe care urma să-l aşeze pe masa nemţilor, fiind lipsit de o
valoare anume, se înţelege, militară. Prin urmare, statul maior a găsit un document compromiţător
pentru căpitan, care nu se mai putea apăra fiindcă, şi asta e foarte important, omul de legătură, care
cunoştea misiunea de dublu spion în favoarea Franţei al lui Dreyfus, era un ofiţer superior care prin
dispariţia sa fizică, nu mai putea lămuri situaţia. Pentru a se ţine secretul activităţii agentului dublu
el, nu are legături decât cu o singură persoană, de unde se poate deduce că statul major francez nu a
falsificat niciun document cum susţinea E. Zola, acesta era scris de Dreyfus, şi el la rândul său, ca
agent dublu, nevinovat, dar nu mai avea cum s’o dovedească.
Se ştie, căpitanul Dreyfus a fost deportat în temniţele groaznice ale Guineei franceze, în care
condiţiile de viaţă erau atât de grele încât cu fiecare zi mai mult, şansele deportatului de
supravieţuire deveneau tot mai mici. Aşadar, pot fi explicate demersurile familiei Dreyfus şi a
comunităţii evreieşti din Franţa, să-l salveze din groaznica lui deportare, şi astfel adevăraţii vinovaţi
de felul cum s’a terminat procesul Dreyfus prin sacrificarea Statului major, în drept să judece cum a
făcut-o, erau cei ce în spiritul Comunei din Paris căutau să dea, pe această cale, o lovitură mortală,
Franţei însăşi.
P. Şeicaru refritor la Afacerea Dreyfus împărtăşea părerea lui M. Barrès, exprimată astfel într’un
articol al său: “Nu ştiu dacă Dreyfus este sau nu, vinovat, dar ceea ce ştiu este că Franţa nu este
vinovată”. Cine ar putea contesta acest adevăr, adaogă marele ziarist, privind răul făcut Franţei de
această afacere?
De fapt, cazul căpitanului Dreyfus se transformase, după 1899, în lupta înverşunată dintre
dreyfusarzii, antimilitartşti grupaţi pe linia drepturilor omului (nu şi ale naţiunii) şi antidreyfursarzii
care pur şi simplu îşi apărau nevoile şi neamul, declaraţi antisemiţi, ultranaţionalişti grupaţi pe linia
patriei formând apoi comitetul Acţiunii franceze, drept urmare prin divizarea opiniei franceze între
1894 şi 1906, prodreyfusarzii au reuşit să aducă la putere Blocul partidelor de stânga, de unde, de
fapt, începe decadenţa politică şi militară a Franţei. De-acuma înţelegem de ce fostul director al
ziarului La Justice Clemenceau, publicând articolul lui Zola J’accuse ca om de stânga a ajuns să
facă parte din Consiliul suprem al păcii din 1919, orientarea lui spre stânga explică şi atitudinea
negativă avută faţă de liberalul Ionel Brătianu căruia îi imputa că a făcut pace cu nemţii, în loc de a-
i urma planul de a opune mai departe, duşmanilor o rezistenţă ucigătoare, în sudul Moldovei şi că a
refuzat să-şi mute armata şi guvernul în Rusia.
Cât despre generalul de Gaulle maestrul regretă că trebuie să mă dezamăgească. De Gaulle a
devenit agentul politicii engleze, creind rezistenţa franceză care permitea comuniştilor şi evreilor
să-âi consolideze puterea în Franţa, dându-le prilejul să prezideze şedinţele tribunalelor populare
îndreptate contra unor adevăraţi patrioţi. Astfel dupa Afacerea Dreyfus, de Gaulle a umilit pentru a
doua oară Franţa. Ceea ce a făcut bine, continuă maesrul, de Gaulle a dat autoritate activiţăţii
Preşedintelui republicii, acesta fiind ales nu de Cameră şi Senat ci de direct de naţiune.
Şi ca să mă convingă de faptul că nu e deloc pornit împotriva generalului de Gaulle, Pamfil Şeicaru
îmi promite că-mi va trimite articolul publicat în Le Monde de marele avocat Isorni, unde se arată
întreg adevărul despre generalul francez.
Desigur îi eram recunoscător maestrului pentru toate informaţiile pe care mi le dădea cu atâta
pasiune şi viu interes. Mă făcea să înţeleg de ce la mai bine de 50 de ani de la sfârşitul celui de al
doilea război mondial, reprezentanţii tribunalelor populare acompaniaţi de foştii rezistenţi, creaţi
cum am văzut de gen. de Gaulle, umblă şi astăzi după colaboraţioniştii francezi cu nemţii, deşi
după anii trecuţi, ei trebuie de mult să-şi doarmă somnul de veci. Înainte de a muri omul de stânga
preşedintele Mitterand i-a scandalizat pe purii rezistenţi prin declaraţiile sale prin care recunoştea că
guvernul lui Petain de la Vichy a salvat tot ce se mai putea salva, a fost un rău necesar pus în slujba
poporului francez, şi suştinea acest lucru ca fost funcţionar al regimului Petain. Rechinii politici l-ar
fi sfâşiat pe Mitterand dacă el nu ar fi fost pe patul morţii, când omul fie şi politician îşi asumă
dreptul de a spune, însfârşit, şi adevărul.
Problema este cât se poate de clară. Faptul că Franţa a căzut atât de uşor invaziei nemţeşti trebue
căutat în propria ei istorie, Oare au fost traşi la răspundere autorii celebrei linii Maginot, care nu a
servit la nimic fiindcă nemţii pur şi simplu au ocolit-o? Oare cei care au ridicat această linie de
apărare nu erau conştienţi că fac o afacere bună de a-şi umple buzunarele şi încă vreo câţiva saci în
plus? Dar adâncind lucrurile vom putea constata că mizeria Franţei a început odată cu instalarea
partidelor de stânga la putere, adică exact din 1906.
Nu au declarat ei că sunt antimilitarişti şi că apară drepturile omului detestând pe cei ce vorbesc de
Patrie şi natiune?
Ori despre aşaceva nu se vorbeşte în Franţa lui de Gaulle, fiindcă s’ar cere ca opinia publică să-şi
revizuiască vederile depăşite şi ar trebui să înceapă cu ofiţerii daţi afară din statul major pentru vina
de a-şi slujit cu credinţă Patria. Şi scriu asta, convins că evreul Dreyfus a fost nevinovat, dar
lucrurile s’ar fi putut rezolva mult mai raţional, dar asta nu era nici atunci nici astăzi posibil,
deoarece Blocul stângii urmărea distrugerea Statului francez şi să recunoaştem că a reuşit pe deplin.
Dacă între noi, adică între mine şi Pamfil Şeicaru, cu toată diferenţa de vârstă, s’a înfiripat o
prietenie adevărată, atunci şi dânsul ca şi mine, trebuia să cântărească greu tot ce-i relatam, cu atâta
sinceritate, întocmai cum le-am trăit sub tirania comunistă, pe care maestrul n’a cunoscut-o pe viu.
Din toate aceste cauze am convingerea că rândurile mele nu-l lăsau indiferent, şi că propriile-mi
insistenţe, supărătoare uneori prin persistenţa şi repetarea lor, au avut darul să-l îndepărteze de ţara
comunistă pe care vroia s’o viziteze, cum mi-a mărturisit-o, chiar la a doua scrisoare a
corespondenţei noastre. Nu puteau rămâne fără ecou în sufletul său rândurile pe care i le scriam din
toată convingerea, luate fiind din focul experienţei mele deci nu numai că le-am văzut dar le-am şi
pipăit, până în miezul esenţei lor. Prin urmare îi scriam: “Pentru mine este o mare durere că
dvoastră luaţi apărarea intelectualităţii româneşti, fara să neg valoarea unor tineri istorici la care aş
putea adăoga şi pe alţii, dar ei constituiesc o infimă parte pe lângă a-cei care după activitatea
dvoastră valoroasă ce-aţi pus-o în slujba poporului român, ca recompensă nici nu vă amintesc în
Enciclopediile lor şi când o fac, mai dosnic, vă tratează ca pe un ziarist retrograd şi venal, ori vă
amintesc, sub povara aceloraşi calomnii, cum au învăţat poezia la învăţământul de partid, în
subsolul unei obscure publicaţii comuniste, considerând că înjurăturile lor vă fac o mare cinste.”
După ce, în treacăt, citesc părerile maestrului despre conferinţa de la Belgrad şi lupta Statelor Unite
pentru a determina Uniunea Sovietică şi sateliţii săi să respecte drepturile omului, nu putem încheia
fără să nu ne referim la o întâmplare relatată de maestrul nostru, oarecum ca un epilog la discutata
Afacere Dreyfus.
Deoarece, născut în 1894, nu ştia nimic despre această istorie, în Februarie 1917, deci în timpul
războiului prim mondial, se afla la o şcoală de mitraliere unde în două luni trebuia să organizeze -
din soldaţii ieşiţi din spitalele unde au fost internaţi cu tifos exantematic - un detaşament cu care
urma să se întoarcă la regiment.
Situaţia se schimbase mult, pe când la începutul războiului avea 4 mitraliere la un regiment, acum în
a doua parte a războiului existau 6 de batalion. Cum instrucţia dura 6-7 ore, aveau destul timp liber
să se adune la câte un camarad. În acest mod l-au vizitat pe ofiţerul Petculescu, care avea ca şi
gazdă pe o evreică bătrână, doamna Altmann. Îl intriga în casa ei un tablou, fotocopie în care la
mijloc era căpitanul Dreyfus, în jurul său se distingeau chipurile lui Emile Zola, Labori etc. Se afla
ta Bacău unde în casa unei evreice nevoiaşe, era prezent căpitanul Dreyfus demonstrând marea
solidaritate a evreilor.
După război când şi-a început maestrul în 1918 profesia de ziarist şi-a amintit de acel tablou şi a
studiat afacerea Dreyfus.
De unde concluzia sa urmată până la capăt după un intens studiu, confirmă cuvintele lui M. Barrès:
“Franţa nevinovată a suferit consecinţele acestui nefericit proces.”
Şi urmează câteva rânduri privitoare la instruirea oricărui ziarist autentic, aşa cum astăzi România
nu mai are: “Vezi, nu mi-am imaginat că aş putea să-mi fac un drum în presă fără o cunoaştere cât
mai amplă asupra evenimentelor ce au repercursiuni politice în ţările Apusului.”
 
Scrisoarea (14) din 19 Iunie 1977 de la Pamfil Şeicaru
Fiule, îţi aşteptam scrisoarea menită să-mi vestească întoarcerea ta din Italia. Ilustratele trimise îmi
anunţau cucerirea acelui farmec specific acestei Ţări. În Franţa am încercat o similară emoţie, de
câte ori am fost în Provence din iubire pentru Frederic Mistral şi Charles Maurras. Restul Franţei
mă emoţionează intelectual à travers son histoire. Provence este aproape de emotivitatea noastră.
Am trăit-o în 1930 când din iniţiativa mea am decis să fie o delegaţie de reprezentanţi ai scrisului
românesc la centenarul lui Frederic Mistral. Am comandat un basorelief lui Oscar Han: profilul lui
Mistral şi a lui Vasile Alecsandri. Am fost cu Cezar Petrescu şi Nichifor Crainic. Ce aproape sunt
provensalii de noi românii. Italia am iubit-o din 1926 când am fost prima oară şi până în 1940 am
fost regulat de 2-3 ori.
Scrisoarea ta m’a emoţionat şi nu-mi este ruşine să mărturisesc că am plâns, regăseam notată în
scrisoarea ta emoţia pe care am trecut-o în 1926. Aveam 32 de ani. Am fost cu soţia mea şi cu fata
Viorela care avea doar 2 ani şi cinci luni. Te-am întovărăşit în tot pelerinajul tău. Am retrăit primind
ilustrată cu data de 27 Mai 1977 trimisă din Assisi. Contemplând ilustrata am retrăit intens emoţia
din 1926 când am fost la Assisi cu prilejul celui de al şaptelea centenar de la moartea sfântului
Francisc. Am asistat la serviciul divin oficiat de un cardinal în biserica de jos zugrăvită de Giotto.
Cum eram preşedintele ziariştilor români mi s’a înlesnit să fiu în faţă lângă gratiile care ne
despărţeau de altar. Eu ţineam pe Viorela în braţe şi eram străbătut de o emoţie religioasă de o
zguduitoare profunzime. Sunt de atunci 51 de ani. Îmi amintesc că ta câţiva kilometrii înainte de
Assisi am intrat într’o vastă catedrală care cuprindea în mijlocul ei o biserică tare micuţă construită
de sf. Francesco. În faţa acestei bisericuţe stăteau în genunchi şi se rugau femei din toate categoriile
sociale. Alternau ţărănci cu doamne din aristocraţia italiană, toate adâncite în muta lor rugăciune. În
rândurile din urmă bărbaţi la fel de dominaţi de emoţia religioasă. Din ilustrata trimisă din Florenţa
cu data de 4 Iunie reprezentând Piazza della Signoria, am retrăit zilele din 1926. Era exact în luna
Iunie. Ai impresia că la Florenţa, geniul uman a atins culmea perfecţiei în artă. Îmi amintesc am luat
masa într’o Catedrală din secolul al Xll-lea părăsită în care, cu secole în urmă, Dante predicase. Şi
muzeele în care pictorii italieni îşi fixaseră pe pânză sentimentele lor în faţa vieţii pentru secolele ce
au urmat. Mi-ai trimis o ilustrată din Rimini, 21 Mai. Ilustrata redă Riviera Adriatică pe care din
nefericire n’am vizitat-o. Am cunoscut-o ca o irealizabilă chemare, din notele de călătorie ale lui
Paul Bourget care redă tot farmecul acelor oraşe ce păstrau pe la 1900 nobleţa lor arhitecturală
nealterată de modernismul stupid inspirat din arhitectura americană. Eu regret că n’am străbătut
Riviera Adriaticei. Te invidiez. Dacă te mai duci în Italia te sfătuiesc să vezi Perugia şi Siena. La
Perugia urmând pe la Puerta Etrusca am urcat panta şi am ajuns la un templu al zeiţei Venus, rămas
intact dar lăcătuit. Ne-am aşezat cu soţia mea lipiţi cu spatele de zidul templului. Era o linişte
desăvârşită şi în zare - la 30 km - se vedea Assisi. Fără să vrem gândurile noastre oscilau între
templul păgân şi Assisi. Perugia a avut un mare pictor Pietro Vannucci detto Perugino - maestrul lui
Raffael. Ceea ce m’a surprins în itinerarul dtale că nu-mi scrii de Roma, n’ai făcut popas în cetatea
eternă? Nici nu stiu de câte ori am fost la Roma, degradată de ticăloşia democraţilor creştini care au
adminisrtrat politic Italia din 1945 până astăzi, înlesnind prin formula lui Moro, centru stânga,
creşterea partidului comunist, datorită brigăzilor roşii. Ce liniştită era Italia în epoca lui Mussolini.
L-am văzut prima oară în 1926. Ce defăimare metodică s’a făcut acestui om de stat care a stăvilit în
1923 comunismul să domine Italia. Au înlesnit-o demo-cristiani, azi.
La Roma am văzut în biserica Sân Pietro în Viconli statuia lui Moise. Ne întovărăşea în vizitele pe
care le făceam în catedralele Romei micuţa mea fată. Cum intra într’o biserică alerga grăbită şi se
aşeza în faţă şi începea să se roage cu ardoare. În Sân Pietro în Vincoli s’a oprit brusc din fuga ei
spre altar. Dintre două coloane a apărut Moise de Michelangelo. Punându-şi mânuţa la gură ne-a
şoptit “Doamne, Doamne” cum spunea ea, atunci, în loc de Dumnezeu. Şi după 51 de ani acea
oprire bruscă a Viorelei care avea doi ani şi jumătate şi şoapta ei “Doamne, Doamne” - o găsesc cea
mai desărvâşită emoţie în faţa monumentalei statui a lui Michelangelo. Evreii habotnici sunt contra
picturii figurative, de azi, arta abstractă încurajată de muzeul Gugenheim din New York care a fost
dotat, de evreul căruia îi poartă numele, cu un miliard de dolari. Nu cumpără şi nu încurajează decât
arta abstractă. Mă întreb, adesea, fără arta figurativă adoptată şi încurajată de creştinism, ce s’ar fi
ştiut de evrei? Meditează la această problemă. Văd că ai fost şi la Capri şi ai vizitat casa de la Sân
Michele a lui Axei Munte. Să îţi povestesc o întâmplare cu Axel Munte. El a suferit de ochi, orbise
aproape dar o îngrijire medicală l-a salvat. Găsindu-se la Paris a intrat într’o librărie. A văzut expusă
cu mare atenţie cartea lui. A întrebat pe librar dacă se citeşte acest autor. Răspuns “foarte mult, dar
mă doare, pare că acest om a orbit. Ce nenorocire.” Zâmbind Axel Munte l-a consolat spunându-i că
a fost vindecat şi acuma vede. Sceptic librarul “Sunteţi un om bun şi vreţi să mă consolaţi, eu nu
cred şi mă doare”, Axel Munte a mărturisit că el este, şi i-a cerut un volum ca să-i scrie o afectuasă
dedicaţie.
Sunt în bunaparte de acord cu dta în ce priveste pe Lombroso, pentru mine are o alta opera: fata lui,
Gina Lombroso care în 1935 a publicat L în care reda toate consecintele industrialismului. Ceea ce
ea a scris în 1935 se verifica dupa 32 de ani. Venetia este sortitasadisparadatoritaindustriei de
chimicale de la Mestre. Oamenii politici ai Italiei sunt cioclii frumusetii Italiei. Este la acesti ticalosi
delirul inconstientii.
Am fost în Sicilia, am fost în nord la Stresa, pe Lago Maggiore cu acea insulă Borromeo unde
ingeniozitatea italiană a realizat arhitectura vegetală a acestei insule. Ce farmec au lacurile italiene!
M’au năpădit toate amintirile legate de Italia citind scrisoarea ta. Ce aproape te-am simţit, dragul
meu.
Îţi dau o veste bună: îmi vor apărea curând Davai-Ceas în englezeşte şi ”Belgrad 15 Juni 1977”. Am
primit din Statele Unite o scrisoare de la un român, Halmaghi care citind Davai Ceas mi-a cerut să-i
îngădui traducerea şi publicarea în engleză. Eu îl cunoscusem în 1959, era în trecere prin Madrid.
Un tânăr foarte comunicativ. L-am uitat. Acum mi-a mărturisit că a lucrat la ziarul Evenimentul care
făcea parte cu Rapid din grupul de ziare editate de mine. Chiar dacă nu ştii engleza, eu îţi voi trimite
tot ce apare şi va apărea din lucrările mele dactilografiat în engleză. Voi da să fie dactilografiat
textul manuscris al cărţii “Belgrad 15 Iunie 1977” dacă nu ştii limba engleză cum nu o ştiu nici eu.
Sper să-mi apară şi o carte “Karl Marx - însemnări despre români- manuscrise inedite şi un
comentar” făcut de mine: Textul însemnărilor lui Karl Marx a apărut în România în 1964. Cele
douăzeci de mii de exemplare s’au epuizat într’o săptămână. Notele lui Karl Marx sunt cel mai
teribil rechizitoriu al ocupaţiilor ruseşti în principate. Reacţia Kremlinului nu a întârziat şi nu a mai
apărut o nouă ediţie. Între altele Karl Marx ridică răpirea Basarabiei susţinând că Turcia nu putea
ceda ce nu-i aparţinea dat fiindcă ea era Suzerana, nu Suverană. Am scris lui Halmaghi dacă vrea să
publice această carte în engleză, ar fi o formă indirectă de a ridica problema Basarabiei la
Conferinţa de la Belgrad. Acum se va lucra pentru fixarea programului care urmează să fie desbătut
în Septembrie. Amânarea au cerut-o Ruşii. Dacă până atunci aş mai putea publica în germană şi
engleză Karl Marx. Însemnări despre români - căreia îi va urma Naţionalităţile în Rusia sovietică.
Acum să-ţi dau o lămurire. Dacă s’a putut publica sub această formă Karl Marx, patronând
problema Basarabiei şi făcând acel penibil rechizitor al ocupaţiilor ruseşti în principate se datoreşte
momentului favorabil din 1964: accentuarea tensiunii între China şi Rusia sovietică. Trebuie să
înţelegem că liberarea României de tutoratul Kremlinului, legalizat de Roosevelt şi Churchill la
Teheran, este în funcţie de marea răfuială din Oceanul Pacific. Rusia sovietică se găseşte în faţa
revendicărilor juste ale Chinei şi Japoniei. Nu există soluţie de compromis care să înlăture războiul
în Extremul Orient. Care este atitudinea Statelor Unite? Îţi pot da o informaţie pe care o desprind
din “Defense Nationale”, revista Statului major al armatei franceze pe luna Iunie.
Foreigne Affaires a publicat în luna Aprilie 1977 un studiu semnat A. Doak Barnett asupra relaţiilor
chino-americane în materie de apărare. Autorul nu exclude o cooperaţie făţişă chino-americană.
Citez: “orice demers ţinând să stabilească relaţii oficiale în domeniul militar va avea mari
consecinţe atât pentru Statele Unite cât şi pentru China în raporturile cu Uniunea sovietică, de unde
necesitatea de a conduce aceste tratative cu o mare prudenţă.” De fapt operatia înarmării Chinei este
şi începută. Acum o lună “Le Monde” dădea această informaţie: “S’a reînnoit un acord economic de
lungă durată între China şi Japonia. China exportă petrol şi importă din Japonia instalaţii industriale.
Va urma tratatul de pace între China şi Japonia şi un tratat de amiciţie de lungă durată. Rusia
sovietică este izolată. Caută să-şi asigure liniştea în Europa ca să poată duce forţele ei militare în
Extremul Orient. Ecuaţia este simplă: China are 900 de milioane de locuitori, Japonia 150 de
milioane. China are o producţie de petrol de 400 milioane de tone anual, exact producţia Arabiei
saudite. Rusia trebuie să-şi concentreze forţele militare pe frontiera Chinei, la 12 mii de Chilometrii
de Urali. Avem uşor de tras concluzia”. Rusia sovietică va cunoaşte un mai mare dezastru militar
decât în 1905 când - în consecinţă - a intervenit cunoscuta revoluţie ce a clătinat regimul ţarist.
Rusia se va disloca. Cuminţenia noastră nu poate fi decât să aşteptăm răfuiala din Pacific. Regimul
de la Bucureşti este în funcţie de Rusia sovietică deci i se aplică principiul din medicină: suprimă
cauza ca să eviţi efectul. Aş adăoga un pricipiu de drept, “accesorium sequitur principalem.”
Regimul comunist din România urmează soarta regimului sovietic. Tot ce scriu, tot ce voi publica
atât în germană cât şi în engleză are ca obiectiv să se cunoască politica seculară a Rusiei faţă de
poporul român.
Închei monologul. Omagii doamnei dtale iar dtale o caldă şi iubitoare îmbrăţişare
Pamfil Şeicaru
p.s. în ce priveşte starea medicală îţi va scrie sora mea. Ce valoare are armata chineză? Opinia unui
specialist militar sovietic care a lucrat mai mulţi ani în China, Primacov: Notele unui voluntar,
Moscova, 1967: “Soldatul chinez este superior soldatului nostru, rezistent la frig şi la foame. Nu
este înclinat să murmure, el este brav, atitudinea lui de manevrare este mare. Un marş de 70 km pe
jos nu este o dificultate pentru el. Infanteriştii noştri au fost încremeniţi de infanteria chineză şi au
ajuns la concluzia că este cea mai bună din toate.” (pag. 212)
 
Note şi Comentarii
De la începutul scrisorii maestrul mi se adresează cu “fiule” ceea ce se înţelege că mi-a plăcut mult
şi regret astăzi că nu i-am scris despre acest subiect pe care, să recunosc, l-am luat, ca de la sine
înţeles, având în vedere relaţiile dintre noi.
Ma asigura că va aştepta vestea întoarcerii mele acasă din Italia. Ilustratele ce i le-am trimis i-au
amintit de farmecul specific al acestei ţări. Un sentiment asemănător a simţit în Franţa de câte ori a
fost în Provence. Şi a trăit-o din iubire pentru Fr. Mistral si Ch. Maurras.
În 1930 la iniţiativa lui a fost trimisă o delegaţie română la centenarul lui Misral, fiind însoţit de
Cezar Petrescu şi Nichifor Crainic. Oscar Han a realizat un basorelief cu profilurile lui Mistral şi
Vasile Alecsandri.
Italia a cunoscut-o şi a iubit-o din 1926 când a vizitat-o pentru prima oară, de-atunci până în 1940 a
vizitat-o de nenumărate ori.
Scrisoare mea l-a impresionat şi nu-i era ruşine să recunoască faptul că a plâns, notaţiile mele i-au
provocat emoţiile pe care le-a trăit în 1926 când a fost însoţit de soţia şi fiica sa, cea din urmă doar
de doi ani şi cinci luni. (Regret, că nu am păstrat nici una din scrisorile trimise de mine lui Pamfil
Şeîcaru, tratând despre nobilul subiect al Italiei).
A văzut Assisi, cu prilejul celui de al şaptelea centenar de la moartea Sf. Francesco. A asistat la un
serviciu divin în biserica de jos zugrăvită de Giotto. Desigur maestrul a uitat că în acel loc sfânt în
biserica înălţată în jurul mormântului lui Sân Francesco, au participat marii artişti ai Trecento-oul
italian; pe lângă Giotto au executat minunate fresce, Simone Martini, Ambroggio şi Piero
Lorenzetti, Cimabue şi însfârşit miraculosul pictor al vălurilor, mult timp confundat cu Giotto dar,
astăzi, specialiştii i-au despărţit definitiv, îl menţin printre genialii artiste anonimi. În biserica de jos
de la Assisi, între artă şi religie nu mai există nicio delimitare, picturile fresce sunt în aceeaşi
măsură trăire sublimă a inimii turnată în forme şi culori cât sacră rugăciune rostită în prezentă
bunului Dumnezeu, coborât şi el ca o lumină-giulgiu pentru mormântul Sfântului.
Maestrul îşi aminteşte de o mare catedrală, situată la câţiva kilometri de Assisi în mijlocul căreia se
afla o biserică mai micuţă, se spune zidită de Sân Francesco. E vorba de Sta Maria degli Angeli în
care se venerează capela Porziuncula din sec. al Xll-lea unde Sfântul a fondat în 1200 ordinul
franciscan şi capela del Transito în care a murit, Sân Francesco a zăcut pe pământul gol, atunci când
s’a contopit cu sora huma.
În faţa acestei bisericuţe, îşi aminteşte marele ziarist a văzut femei îngenunchiate, rugându-se una
lângă alta, tărănci şi doamne din aristocraţia italiană. Toate erau adâncite în muta lor rugă. În
rândurile din urmă se vedeau bărbaţi dominaţi de aceaşi emoţie religioasă.
Din ilustrata din 4 Iunie reprezentând Piazza della Signoria, maestrul retrăieşte zilele din 1926. “Ai
impresia că la Florenţa geniul uman a atins culmea perfecţiei in artă”. Şi mai departe: “ Şi muzeele
în care pictorii italieni îşi fixaseră pe pânză sentimentele lor în faţa vietii pentru secolele ce au
urmat.”
Regretă mult că nu cunoaşte Riviera Adriatică pe care a simţit-o ca pe o chemare irezistibilă în
notele de călătorie ale lui Paul Bourget, în care redă farmecul oraşelor păstrate în nobleţea lor
arhitecturală, diferit de modernismul stupid, inspirat din arhitectura americană.
Se opreşte la Perugia cu marele pictor Pietro Vannucci detto ii Perugino, maestrul lui Raffael.
Urmând în acelaşi oraş puerta etrusca, au descoperit un templu ridicat zeiţei Venus, bine păstrat dar
lăcătuit. De-acolo au putut oscila între imaginea templului păgân şi vederea în zare la 30 km, a
mândrului Assisi, săpat în piatra cenusie de Subasio dominând în jurul lor o linişte desăvârşită, de
început de veac ar zice poetul.
Însfârşit, ajunge şi la Roma, pe care mărturiseşte că a vizitat-o de nenumărate ori şi a rămas surprins
să constate că nu am introdus în itinerarul meu şi Roma, cetatea eternă. E adevărat că nu am mai
ajuns să-i trimit o ilustraţie şi desigur că o făceam dacă aş fi bănuit entuziasmul şi emoţia cu care
mi-a primit scrisoarea şi ilustraţiile trimise de mine din Italia.
Dar cum în tot răul este şi un bine, cu această ocazie l-am lăsat pe el să mă plimbe în ce direcţie
vrea şi îl duc cele mai autentice impresii ale sale. Astfel, îi denunţă pe democraţii creştini că prin
ticăloşia cu care au administrat politic Italia, din 1945 au degradat-o. Formula lui Moro de centru
stânga a înlesnit creşterea partidului comunist şi apariţia brigăzilor roşii. Confruntat cu desmăţul
demo-cristianilor, P. Şeicaru îşi aminteşte cât de liniştită era Italia în epoca lui Mussolini pe care l-a
văzut prima oară tot în 1926.” Ce defaimare metodică s’a făcut acestui om de stat care a stăvilit în
1923 comunismul să domine Italia. Cum au înlesnit-o democristianii, azi.
Simpatia lui P. Seicaru pentru Mussolini e bine întemeiată şi nu e singurul care a ajuns la astfel de
concluzii. Dictatorul italian nu a fost antisemit, de altfel cel puţin prin etrusci, italienii erau bănuiţi
că ar purta, în sângele lor amestecat şi o sămânţă semită. A realizat câteva lucruri extraordinare,
punând poporul la lucru. Printre cele mai mari realizări mussoliniene se înscrie asanarea terenurilor
mlăştinoase din Latium, pe care începând cu împăratul Nero, mai fiecare regim le avea în plan să-l
realizeze dar nimeni până la Mussolini nu a reuşit să-l pună în aplicare.
Se ştie că Mussolini, în relaţii bune cu Churchill, nu-l agrea pe Hitler, acesta a trebuit să se
deplaseze la Roma, unde prin discursurile ţinute în piaţa del Popolo, dictatorul italian a fost nevoit
să cedeze insistenţelor führerului german, într’o vreme când numai putea să-şi mai găseacă un alt
aliat, Hitler era stăpânul Europei.
Ori cum războinic nu era , i-a încurcat pe aliatii săi, înpotmolindu-se în Grecia, italienii au trebuit să
fie ajutaţi de nemţi, ceea ce a întârziat aplicarea planului Barbarosa, adică expediţia în Rusia a putut
să înceapă doar în iunie şi astfel Hitler întocmai ca Napoleon, a fost învins de iernile prea grele ale
stepei ruseşti.
În cele din urmă Mussolini a fost ucis în mod barbar de nişte partizani, faptă pe care aliaţii nu au
aprobat-o. Oare Mussolini ar fi fost achitat la judecata tribunalui de la Nuernberg? Noi credem că
aşa ca Antonescu, ar fi fost, cu acte în regulă condamnat la moarte şi asta fiindcă războiul ultim
mondial a fost, dacă nu în primul rând, dar cel puţin în egală măsură, unul ideologic, demonstrat de
sistemul democratic de guvernământ cel mai ideal, deci este impus întocmai ca perceptele sovietice
de odinioară. Declarând propriul sistem politic aproape ca absolut, nu-i mai permite dezvoltarea ori
această atitudine nu are altă perspectivă decât o deschidere spre tiranie.
Şi cu această ocazie am putut demonstra, la un popor latin cum e cel italian, o democraţie cu
caracter cezaric e mult mai bine venită decât una pur democratică, şi la atare rezultate ajungem dacă
vom compara dictatura zisă a lui Mussolini, în care propriu zis doar duşmanii ţării simt că sunt
persecutaţi, cel puţin aşa era pentru români “dictatura lui Antonescu”, opusă haosului social-politic
ce domneşta astăzi în Italia, şi ne este teamă că niciun partid politic democrat nu va putea face
ordine într-o astfel de ţară cu un alt spirit creator decât al protestantului, făcut să construiască
democraţia. Dar oare, Ionel Brătianu, cel mai mare politician al nostru, ori să zicem unul dintre cei
mai mari, nu a făcut o democraţie potrivită sufletului românesc, nu împrumutată căci în acest
domeniu imitarea este egală cu renunţarea de bună voie la libertate şi afirmarea de sine.
În acest cadru al cezarismului, românii şi-au râs de el ridicând pe tronul aleşilor pe un Ceauşescu ori
după uciderea perechii de dictatori, pe alţi oameni lipsiţi de orice charismă.
Acum vreo câţiva ani, o nepoată de-a lui Mussolini, studiind viaţa şi mai ales opera politico-socială
a înaintaşului ei, a ajuns la concluzia că de un astfel de om are nevoie Italia de astăzi. Dar a putut ea
să întemeieze un partid după cum ar fi vrut? Realităţile ne arată că această nepoată a lui Mussolini a
dispărut de pe scena politică, una din credinţele democraţiilor de astăzi e aceea că omul e un animal
coruptibil, deci poate fi cumpărat pe bani, ceea ce nu cred totuşi că le-a reuşit cu urmaşa lui
Mussolini.
Mărturisesc aici deschis că sunt partizanul democraţiilor apusene dar pe de altă parte nu înţeleg
partinitatea lor, căci dacă nu le este frică de umbra lui Mussolini cu ce rost întăresc metodic
defăimarea unor oameni care nu merită acest lucru?
Percepând o înclinare spre a susţine că adevărul e tot ce afirmăm noi înşişi o atare atitudine mă
îngrozeşte, fiindcă ea nu garantează viaţă lungă, unei atari democraţii.
Deci, fiindcă iubesc democraţia şi mă îngrijorează soarta ei, trag aici un semnal de alarmă,
îmbrăcând haine de împrumut comuniste căderea ei este de-acum asigurată.
Astăzi există un caz Aldo Moro, foarte puţin elucidat. După unii, camarazii lui de partid au refuzat
să-l răscumpere, voind să scape de el. Pe această cale democraţia cristiana, nu numai că nu a obţinut
nimic pozitiv dar pentru mult timp şi-a pierdut orice speranţă să mai ajungă la putere. Am citit multe
în legătură cu acest A. Moro, nu m’am lămurit de ce trebuia să moară dar ştiu precis că, indiferent
de motivele invocate, nu se impunea să moară. Politicianul democrat cristian a trebuit să plătească
îndrăzneala de a fi vroit să unească pe italieni, atunci când ei nu mai vor acest lucru.
Mi-e teamă că A. Moro a crezut în misiunea sa de politician într’o ţară în care fiecare încearcă să
trăiască pe spinarea altora, nu adevărata democraţie e pentru ei ci anarhia, şi cu cât e mai mare e
mai pe măsura lor. Nu departe de situaţia descrisă şi în Spania. Spre cinstea italienilor ei nu fură pe
vizitatorii muzeelor, fiindcă acel loc este pentru ei sfânt, unde după modelul marilor înaintaşi ei
urmează să se dăruie, închinânduse ca mulţumită zeiţei Frumuseţii că i-a învăţat să-şi ridice ochii la
stele.
E de prisos să mai spun că iubesc acest popor italian, nu numai fiindcă au peisaje cum există doar în
rai, de care pomeneşte şi Miron Costin, cronicarul învăţat, dar încă pentru concepţia lor de viaţă, au
înlocuit Fatumul destinul grecilor, cel ce ne urmăreşte acelaşi de la naştere până la moarte, cu
Norocul schimbător de la o zi la alta, chiar într’o zi, poate fi variabil de la un moment la altul
Trăind pe o cismă vizitată de calamităţi mai ales cutremure, s’au obişnuit cu marile capricii ale
naturii, astfel că iau totul uşor, înafară de credinţa în Dumnezeu, deci opun acestei lumi trecătoare
una eternă, unde după platonismul lor înnăscut se vor întâlni toate cele create, în forma lor ideală.
La ultimul mare cutremur a fost lovită biserica Sân Francesco din Assisi, de unde suferinţa
sufletului meu că acest vis nu mai poate fi ca cel de altădată.
Maestrul mi-a povestit că a vizitat la Roma biserica Sân Pietro în Vincoli, unde Moise de
Michelangelo apărând în mod miraculos, a impresionat-o şi pe Viorela, fetiţă abea trecută de doi ani
şi cinci luni. Dreptate avea Pamfil Şeicaru copilul prin inocenţa sa a adus cel mai mare omagiu lui
Moise de Michelangelo, pietrei care s’a transfigurat şi s’a făcut Om.
Aflând că am fost şi la Anacapri unde am vizitat Casa de la Sân Michele a lui Axei Munte, despre el
îmi relatează şi o întâmplăre. Cu această ocazie îmi, mai vorbeşte de cartea lui Lombroso Gina, pe
care autoarea a publicat-o în 1935 “L’envers du machinisme”. Ceea ce a scris in 1935 se verifică
după 32 de ani. Veneţia este sortită să dispară datortită industriei de chimicale de la Mestre.
Mai aminteşte că a fost în Sicilia şi la Stresa cu acel ostrov al luminii al lui Boromeo, în care geniul
italian a realizat arhitectura vegetală a insulei.
M-au încântat ultimele cuvinte prin care maestrul încheie această parte a epistolei: “Ce farmec au
lacurile italiene! M-au năpădit toate amintirile legate de Italia, citind scrisoarea ta! Ce aproape te-
am simţit, dragul meu.”
Trebuie să recunosc că Pamfil Şeicaru e primul om care mi-a apreciat trăirile italiene şi l-a regăsit în
ele pe pelerinul ce a fost, de pildă în 1926, însoţit de soţie şi fiica lor, Viorela. Pe această cale ni se
demonstrează că întâlnirea nu eu a fost deloc întâmplătoare, sentimentele noastre băteau pe aceeaşi
lungime de undă şi mai ales aveau aceleaşi iubiri ideale.
În partea a doua a scrisorii, maestrul mă anunţă că încurând îi vor apărea Davai Ceas în englezeşte
şi “Belgrad 15 Iunie 1977”. A primit o scrisoare din Statele Unite, Halmaghi citind Davai Ceas i-a
cerut permisiunea să o traducă şi s’o publice în engleză. Deşi, îl cunoscuse în 1959 când acesta a
trecut prin Madrid, îl uitase. Acum Halmaghi i-a mărturisit c’a lucrat la ziarul Evenimentul care
făcea parte împreună cu Rapid, din grupul de ziare editate de P. Şeicaru.
Personal, am avut ocazia să corespondez cu John Halmaghi atunci când mi-am arătat
disponibilitatea de a contribui în mod esenţial, la
editarea cărţii aflate în manuscris semnată de Vasile Posteucă, una, după părerea mea, din
excepţionalele realizări ale exilului românesc “Băiatul drumului”.
Nu mi-a fost greu să constat, că John Halmaghi e un veleitar, mare în vorbe, mic în fapte, deşi se
lăuda cu prietenia lui Posteucă editându-i revista Drum, care apărea din an în Paşte, până la urmă a
dat bir cu fugiţii -, fără vreun motiv plauzibil a renunţat la editarea cărţii lui Posteucă, devenind
umbra dnei Zamfira ce nu vroia în niciun fel să pericliteze viitorul fiului ei Puîu, amintind anumite
activităţi din biografia tatălui său. Aşa i se mulţumea memoriei poetului, că prin protestele ziarelor
americane, autorităţile comuniste din Bucureşti i-au eliberat dnei Posteucă şi odoarelor sale, un
paşaport să-l vadă pe soţul şi tatăl lor aflat pe patul morţii, suferind de un cancer gastric, în ultima
lui fază.
Mă miră cel puţin reacţia lui Pamfil Şeicaru la prima solicitare venită din partea unui om pe care
nici nu-l cunoştea, recomandat şi el discutabil, ca un anonim colaborator al Evenimentului, unul din
ziarele editate de Pamfil Şeicaru. Total stăpânit de un entuziasm fără baze reale mă asigura că îmi
va trimite toate lucrările sale publicate în engleză şi dacă nu cunosc limba îmi va trimite şi o copie a
manuscrisului din limba română. Fără îndoială Pamfil Şeicaru începuse să trăiască într’o lume
visată, fără rădăcini înfipte în lumea măcar a posibului. Marele ziarist îşi imagina o lume cum ar fi
trebuit să fie şi nu cum era ea în realitate. Oare Halmaghi prin simplul fapt că poseda cunoştinţe de
limbă engleză, putea să execute pretenţioasa traducere? Ori cum maestrul nu cunoştea engleza, ar fi
avut nevoie de un intermediar, pentru a-i citi şi răsciti textul în ambele limbi, pentru ca nu cumva să
se strecoare erori ce ar fi compromis conţinutul ştiinţific prezentat.
Ori, P. Şeicaru credea că odată cu predarea manuscrisului românesc se aranjează automat şi
problema traducerii în engleză, când dificultăţile abea începeau. Conştient că se minte pe el
însuşi,vorbind de contribuţiile sale din limba engleză, nu le-a fost greu aparţinătorilor să îi promită
marea şi sarea, cu intenţia însă de a-l amăgi, ceea ce de-acuma e uşor, căci toate premisele erau date
de la început şi vom reveni la aceste aspecte atunci când vom aduce în discuţie dispariţia unor
manuscrise preţioase ale lui P. Şeicaru, toate redactate în limba română, formă în care de altfel, se
dădeau lucrările maestrului la tradus.
În acest context marele ziarist ne mărturiseşte că ar vrea să vadă în engleză şi studiul “Karl Marx.
Însemnări despre români, manuscrise inedite cu un comentar” scris de P. Şeicaru. Şi ne informează
că această carte a apărut în România în 1964 în douăzeci de mii de exemplare, epuizate într’o
săptămână. Notele lui Marx sunt cel mai teribil rechizitoriu al ocupaţiilor ruseşti în principate.
Desigur, Kremlinul nu a întârziat să reactioneze încât o nouă ediţie n’a mai văzut lumina tiparului.
Printre altele, Karl Marx ridică problema răpirii Basarabiei susţinând că Turcia nu avea dreptul să
cedeze ceea ce nu-i aparţinea căci ea era Suzerană şi nu Suverană.
Cum reese din rândurile de mai sus Pamfil Şeicaru a publicat notele lui Karl Marx comentate de el
însuşi în 1964 la Bucureşti în 20.000 de exemplare epuizate într’o săptămână, dovadă că a avut un
succes deosebit. Se poate incă presupune că respectiva lucrare nu purta numele niciunui autor, sigur
că nu pe al condamnatului la moarte, Pamfil Şeicaru. Deci, anumite legături dintre maestru şi
regimul comunist din ţară, înţelegem pe reprezentanţii lui, au existat încă din 1964, dar
să recunoaştem sincer, astfel de lucrări istorice aveau o valoare mai mare decât Povestirile lui
Mircea Eliade sau consideraţiile asupra barocului aparţinând lui Al. Ciorănescu, publicate ceva mai
târziu. Deşi frecventam destul de des librăriile bucureştene, nu mi-a atras atenţia această carte, sigur
din cauză că de numele lui Karl Marx mi-era lehamite de cât trebuia să ne referim la ideile sale, de
unde încăodată deduc că această carte a apărut la Bucureşti dar fără să poarte numele lui Pamfil
Şeicaru. Şi acest studiu, vroia să-l roage pe Halmaghi, să-l traducă în engleză, dar eu contest că el ar
fi făcut-o cum probabil se lăuda în scrisorile scrise maestrului. În orice caz, din promisiunea marelui
ziarist că-mi va trimite tot ce va publica în limba engleză, n’am primit nici măcar Davai  Ceas.
Comportament tipic pentru dl. John Halmaghi, demonstrându-ni-se cât era de singur în exilul
românesc marele om de cultură românească Pamfil Şeicaru, şi în ce consta marea sa trădare de carel
învinuia caracuda emigraţiei, lipsită de orice busolă şi omenie.
Maestrul dorea să-mi deie o lămurire în privinţa lucrării publicate în România subliniind că în 1964
era un moment favorabil pentru a face un rechizitoriu Rusiei imperialiste, cu ajutorul notelor lui
Karl Marx.
Pot să confirm acest punct de vedere, eu fiind pe-atunci în ţară, angajat ca cercetător principal al
Institutului de neurologie de pe str. Povernei. Mi se aduce la cunoştinţă într’o zi că va trebui să fiu
prezent la o şedinţă ţinută la Academie, şi fiindcă eu vroiam să mă eschivez, doar nu eram membru
de partid, nu am putut scăpa sub nicio formă. Am intrat în sala cu înfăţişare de vagoane puse unul
după altul, intenţia mea era să-mi găsesc un loc cât mai în spate pentru a trage şi un meritat pui de
somn. Începuse şedinţa şi deodată aud ca primul conferenţiar înjura de mama focului pe un duşman,
cum eram forţaţi s’o recunoaştem, că nu poate fi decât imperialistul american. Dar ceva nu se
potrivea, din această cauză ca să mă asigur că aud bine, am întrebat pe vecinul, ce-mi era total
necunoscut: “Tovarăşul ăsta, înjură pe ruşi?” “- Da, domnule”, cea ce mi-a trezit un interes deosebit,
numai scăpam niciun cuvânt din discursul celorlaţi vorbitori. A fost una din zilele frumoase ale
vieţii mele, căci se rostea adevărul despre foştii nostri aliaţi, dacă până atunci numele lor se
pronunţa în secret şi totdeauna cu ameninţarea că poţi oricând să înfunzi puşcăria comunistă,
spunând ceva nepermis despre ei.
Era hotărârea lui Gh. Gheorghiu-Dej să se despartă de Rusia şi cine ştie cum ar fi evoluat lucrurile
dacă şeful comunist nu ar fi murit, în condiţii destul de suspecte. Desigur, ca muncitor la căile ferate
a fost tipul de conducător comunist care făcea uz de tot repertoriul terorist ce-i stătea la dispoziţie,
totuşi meritul acestui om consta în faptul că nu şi-a dezminţit niciodată originea, deci nu ar fi
alunecat pe panta cezarismului găunos, cultivat de Ceauşescu. Acesta s’a remarcat prin revenirea la
prietenia cu marele Colos de la răsărit, aşa dar iniţiativa lui Dej a avut o durată scurtă dar cu un
efect de neuitat asupra conştiinţei de independenţă a românilor.
După cum se poate vedea, Pamfil Şeicaru nu putea lipsi de la lovitura pregătită împotriva Rusiei,
din Bucureşti.
Mai se cuvine să insistăm asupra teoriei maestrului că Rusia va disloca în urma războiului ce se va
declanşa în Pacific, odată cu primele ciocniri dintre chinezi şi ruşi, a declarat, că al treilea război
mondial a şi izbucnit.
Studiul făcut părţilor beligerante a fost realizat cu ochi de maestru, a subliniat înarmarea Chinei de
către Statele Unite cât şi acordurile economice semnate între China şi Japonia.
Credem, că marele ziarist era preocupat să vadă Rusia sovietică distrusă, mai rău ca în războiul din
1905 urmat de revoluţia, care a clătinat regimul ţarist.
Personal, considerăm, că maestrul, influenţat de publicaţiile apusene nu a mai avut claritatea de a
descoperi rolul adevărat jucat de Statele Unite, aşa cum l-a descris în cel de al doilea război mondial
când comentariile şi concluziile sale au fost cu adevărat geniale.
Marele ziarist s’a lăsat antrenat de declaraţiile belicoase ale unor instituţii militare americane, care
profitau de voinţa chinezilor de a-i învinge pe ruşi, secondaţi de marea putere industrială a Japoniei.
Dar oare Statele Unite aveau vreun interes să susţie marea răfuială, cum o numeşte P. Şeicaru, şi să
transforme Oceanul Pacific într’un unic teatru de război? Sigur că nu. Ei erau stăpânii marelui
Ocean, şi aş zice că niciodată tactica lor nu a fost mai inteligentă. Duşmanul Statelor Unite nu era
Rusia ci Japonia, motivul declanşării celui de al doilea război, pentru americani. Dar în formula
actuală Japonezii, aceşti nemţi ai Asiei, nu mai vroiau războiul, bombele atomice de la Hiroşima şi
Nagasaki i-a vindecat pentru mult timp de a mai face un război. Deşi rivalitatea dintre Japonia şi
Statele Unite continuă, ea se desfăşoară în domeniul economic şi industrial nu se recurga la ajutorul
armelor de foc.
Ruşi în acest context nu contau decât ca un potenţial concurent, deocamdată erau legaţi prin
diferitele tratate de americani, ori aceştia urmăreau ca şi aliaţii lor să nu ducă un război cu un
adversar atât de fanatizat cum erau chinezii, în faţa cărora nu aveau nicio şansă. Prin cartea
excepţională a lui Primakov, citată de P. Şeicaru, de fapt se dă un avertisment ruşilor că nu vor putea
câştiga războiul cu China, în caz că ar accepta confruntarea propriu-zisă.
În ce priveşte China, ea putea fi înduplecată prin ajutoarele industriale ce urmau să vină de la
marele ei aliat, Statele Unite.
America a făcut o manifestaţie de forţă, ca să-i impresioneze pe adversari, în primul rând, părerile
maestrului rămân în picioare, toate condiţiile unei confruntări internaţionale erau prezente, dar mai
ales pentru Statele Unite războiul ar fi avut un efect mai mult decât catastrofic, fiindcă nu ar fi putut
scăpa să nu aibe jertfe omenşti, mai ales că şi ruşii şi chinezii preferau lupta dusă de soldaţii lor
infanterişti, fatală pentru soarta oricărui preşedinte. De-aici obiceiul deja încetătenit ca americanii să
lupte cu ultimii soldaţi ai altor puteri.
Ori în marea răfuială din Pacific nu şi-ar fi putut permite nici cele mai mici pierderi. Poate că
greşita evaluare a Statelor Unite l-a determinat pe maestrul Pamfil Şeicaru să prevadă izbucnirea
unui război care niciodată nu va avea loc, cel puţin, în condiţiile cunoscute.
 
Scrisoarea (15) din 20 August 1977 de la Pamfil Şeicaru
Iubite prieten,
Sunt realmente emoţionat de grija pe care o ai de sănătatea mea. Mărturisesc că aş dori să mă pot
menţine în situaţia de azi când ideaţia are un ritm aşa de tineresc, măcar 3-4 ani, ceea ce mi-ar da
răgazul necesar spre a scrie o serie de lucrări. Îţi comunic că anul viitor voi începe “Memoriile unui
gazetar”. Gândeşte-te că am început activitatea mea în presa cotidiană la 12 April 1918, ceea ce
revine în 1978, la 60 de ani de activitate. Ţin să-ţi remarc că în Spania am continuat aceeaşi
activitate: câţiva ani am scris la ziarul El Alcazar un articol zilnic. La acest ziar în afară de articolul
zilnic consacrat, exclusiv politicei externe, am publicat ca foileton o lucrare: Formaţia ideilor
revoluţionare în Rusia. Ar forma o carte de 300 de pagini, cred. În ţară am scris un articol zilnic din
6/18 Aprilie 1918 până în 1944. Ultimul meu articol a apărut în ziua de 8 August 1944, deci am
publicat un articol în fiecare zi. Prin situaţia pe care am avut-o chiar din primele zile ale activităii
mele, am avut contacte în lumea politică cu factorii de conducere. De la guvernul Al. Marghiloman
(Aprilie 1918 până în Noiembrie) şi succesiv în toate guvernele ce s’au succedat până la 10 August
1944, când am ieşit din ţară, viaţa politică internă nu a avut taine pentru mine. Vei înţelege ce
contribuţie voi putea aduce pentru istoricii de mâine care vor căuta să redea epoca neutralităţii pe
care am trăit-o ca student, în 1914 aveam 20 de ani şi apoi războiul pe care l-am făcut de la Jiu, la
Olt, la Arges, Siret până la ultima bătălie la Cireşoaia, deci de la 14 August 1916 până în
Septembrie 1917, când au încetat ostilităţii. Războiul trăit zi de zi cu riscurile inerente. Cum în
aceste Memorii nu am de apărat un partid, eu n’am aparţinut nici unui partid, cred că aş putea să fiu
conform normei fixate de Tacit: sine ira et studio adică fără ură şi părtinire.
Acum trei săptămâni mi-au fost trimise articolele publicate de mine în Curentul, între 1 Ianuarie
1944 şi 9 August acelaşi an. Le-am recitit uimit: formează cronica politicei internaţionale. Eu din
primele zile ale războiului, adică din 1939 am instalat un teletip care înregistra toate emisiunile
posturilor de telegrafie fără fir. Avea traducători din engleză, rusă, elveţiană (atât în germană cât şi
în franceză), turcă şi arabă. Traducerile se dactilografiau şi aveam la 10 dim. când veneam la ziar,
toate emisiunile captate de dimineaţă, la 2 cele de ora 12 şi la 8 seara, ultimele. Pe baza acestor trei
emisiuni eu redam în sinteza unui articol, pulsul politic al războiului. Reieşea din aceste articole
subordonarea anglo-americană politicei lui Stalin. Tot ce s’a publicat după 1945 în lucrările
consacrate luptei contra. Axei, stau virtual cuprinse în această cronică zilnică a războiului.
Prietenii mei mi-au spus “trebue publicate într’o carte”. Eu am adăogat, cu publicarea şi a
articolelor apărute între 1 Ianuarie 1943-1944: an în care Stalin a obţinut la Teheran tot ce a visat.
Niciodată în istoria ei, Europa Occidentală, în care includ şi Statele Unite, nu a fost mai umilitor
îngenunchiată Rusia. Când vor apărea aceste file de cronică, fiecare român va înţelege, cutremurat,
de inconştienţa celor care au împins la capitularea fără condiţii cerută nu de ruşi care tratau la
Stockholm un acord de armistiţiu cu mareşalul Antonescu, ci de Roosevelt şi Churchill. Precum
vezi, dragul meu, această culegere de articole - File de cronică 1943-1944 - va putea precede
memoriile unui gazetar. Dacă voi avea 3-4 ani de plenitudine a puterilor mele în stadiul lor actual,
voi putea să spun că mi-am făcut pe deplin datoria. Îti datoram aceste destăinuiri pentru grija pe
care o porţi sănătatii mele. Eşti tânăr, deci vei supravieţui şi îţi vei aduce aminte de bătrânul
singuratic care până la ultima bătaie a inimii şi-a făcut datoria faţă de neamul românesc, căruia i-a
aparţinut prin toată fiinţa lui.
Te îmbrăţişează al dtale
Pamfil Şeicaru
 
Note şi Comentarii
În legătură cu grija pe care i-o port sănătăţii sale maestrul ar dori să-şi menţină ideaţia în ritmul
actual tineresc, deci să mai aibe încă 3-4 ani de viaţă pentru ca în acest imp să mai scrie o serie de
lucrări importante pentru el.
Îmi promite că anul viitor când Ia 18 Aprilie 1978 va împlini 60 de ani de activitate ziaristică,
începută la 18 Aprilie 1918, va începe să scrie “Memoriile unui ziarist”, după cum se ştie proect pe
cât de mult dorit, a rămas până la urmă nerealizat.
Îmi repetă că la Madrid şi-a continuat activitatea la ziarul El Alcazar, unde pe lângă articolul zilnic
consacrat exclusiv politicii externe, a mai publicat în foileton o lucrare: Formaţia ideilor
revoluţionare în Rusia.
În ţară a scris zilnic un articol de ziar începând din 18 Aprilie 1918 până la ultimul din 9 August
1944.
Îmi aduce la cunoştinţă contribuţia importantă adusă de el pentru istorici, descrierea epocii
neutralităţii urmată de războiul făcut de la Cerna, la Arges, Siret până la ultima bătălie avută loc la
Cireşoaia (Sept. 1917). Cum nu a făcut parte din niciun partid în respectivele Memorii va putea să
adopte normele istoricului Tacit de a scrie istorie “Sine ira et studio”, adică fără ură şi părtinire.
În continuare îmi dă vestea primirii articolelor publicate de el în Curentul, între 1 Ianuarie 1944 şi 9
August, acelaşi an. Ele formează cronica politicei internaţionale.
Totodată ne redă metoda sa de lucru: “Eu din primele zile ale războiului adică din 1939, am instalat
un teletip care înregistra toate emisiunile posturilor de telegrafie fără fir. Avea traducători în
engleză, rusă, suedeză, elveţiană (atât în franceză cât şi în germană), turcă şi arabă. Traducerile se
dactilografiau şi aveam la 10 dim. când veneam la ziar toate emisiunile captate de dimineaţă, laorale
2 cele de ora 12 şi la 8 seara ultimele. Pe baza acestor trei emisiuni eu redam în sinteza unui articol,
pulsul politic al războiului.”
Cum articolele demonstrau subordonarea anglo-americană politicei lui Stalin, prietenii i-au dat
sfatul să republice articolele într’o carte dar el ca autor era de părere că ar fi trebuit să li se adaoge şî
cele dintre 1943-1944 an în care Stalin a obţinut la Teheran tot ce a visat. Maestrul consideră, pe
drept, că niciodată in istoria ei Europa Occidentală, în care include şi Statele Unite, nu a fost mai
umilitor îngenunchiată de Rusia. Din aceste file de cronică fiecare român va înţelege cutremurat
inconştienţa celor care au împins la capitularea fără condiţii, cerută nu de ruşi care tratau la
Stockholm un acord de armistiţiu cu condiţii cu mareşalul Antonescu, ci de Roosevelt şi Churchill.
Să adâncim problema ridicată de Pamfil Şeicaru referitor la faptul că anglo-americanii, cei mult
aşteptaţi de poporil român să le aducă mult visata eliberare, cereau de la noi capitularea fără condiţii
pe când ruşii tratau cu Antonescu o pace cu condiţii, aşa cum ne va sta drept martor însuşi marele
ziarist.
Dar după cum îi cunoaştem pe ruşi, ei nu duceau aceste trattive pentru a ne face cine ştie ce favoruri
ci din propriile sale interese, Stalin se grăbea să ajungă la Berlin dintr’un motiv bine întemeiat,
trecut astăzi sub tăcere. Şi anume, Hitler era pe cale să fabrice o armă secretă de mari proporţii. În
acest sens, ne putem referi la mai multe mărturii ce nu pot fi contestate atât de uşor.
În primul rând, m-aşi opri la cuvintele lui W. von Braun rostite cu ocazia retragerii sale din NASA,
prin care mărturisea că la sfârşitul războiului nemţii, din tabăra cărora făcea parte şi el, erau gata să
lanseze o armă secretă cu o acţiune atât de puternică, încât ar fi fost destul să arunce una asupra
Moscovei şi alta asupra New-Yorkului ca aliaţii să ceară imediat pacea.
De altfel, doar pe această bază Hitler de pilda la 22 August, o zi înainte de actu de la 23 August
declara că victoria nemţilor e la fel de sigură, precum doi cu doi fac patru.
Se ştie că după blocada de la Stalingrad, Ion Antonescu nu mai credea în victoria Axei şi a făcut
câteva încercări de a-l convinge pe Hitler să-l lase să încheie pace, dar în mod onorabil, demn
pentru un brav soldat, fără să-şi trădeze foştii parteneri de luptă, de unde avea nevoie de
consimţământul lor. În acest sens, în 1943 la sfârşit de an l-a trimis în Italia pe dl. Al. Gregorian,
mult apreciat de mareşal, de altfel preţuirea a fost reciprocă, pentru a-l ruga pe Mussolini să
intervină pe lângă Führer să-l lase să încheie pace cu ruşii, cât şi cu aliaţii lor. Dl. Gregorian a rămas
impresionat de descompunerea morală a dictatorului italian care avea înfăţişarea unui “uomo finito”
de unde şi răspunsul său cu totul sincer că după cum au evoluat lucrurile ar fi penibil să mai creadă
că intervenţiile lui l-ar mai putea influenţa pe Hitler.
Întrevederea respectivă e reţinută de istoricii italieni, nu am văzut-o semnalată de cei români, parcă
nu ar mai fi jucat niciun rol important, cel puţin, în a demonstra eforturile depuse de mareşal incă
din 1943 să capituleze, dar nu fără condiţii cum vroiau anglo-americanii.
Dar în luna Aprilie 1944, conducătorul României se hotărăşte să ceară direct consimţământul
nemţilor pentru a încheia pace, deci să pună capăt unui război de-acuma pierdut. Generalul Ion
Gheorghe ambasadorul României la Berlin, povesteşte că Antonescu, fiind cazat la ambasadă s’a
întreţinut cu el până noaptea târziu, considerând că Hitler va avea toată înţelegerea că România va
trebui să iasă din război. Dimineaţa, îmbrăcat de mare gală, cu toate medaliile pe piept, stiind că
este ţinuta prin care a câştigat respectul dictatorului german, Antonescu a avut întrevederea cerută la
care gen. Gheorghe nu a asistat. Ce au vorbit cei doi, nu se ştie, dar Antonescu nu s’a mai referit la
o eventuală capitulare, Hitler l-a convins să continue războiul. Ce altceva ar fi putut să-i spună decât
că nemţii erau pe cale să pună în circulaţie o armă secretă teribilă, de care amintea şi W. von Braun,
după război intrat în soldă americană. Mai mult, savantul german susţinea că erau patru oameni de
ştiinţă care au lucrat împreună la planurile acelei arme secrete nemţeşti pe care nu au mai ajuns să o
termine şi mai adăoga că unul dintre ei a murit, pe când din planurile ruşilor îşi poate da seama că
ceilalţi doi se aflau în mâinile lor. Numai că, în timp ce americanii nu aveau de ce să ascundă
meritle lui W. von Braun, ruşii mai principiali puneau înaintea prizonierilor lor câte un nume rusesc
de Popov sau altul, de aceeaşi origine.
Revenind la ruşi graba lor spre Berlin avea aceeaşi cauză, distrugerea bazelor de cercetare nemţeşti,
înainte de a-şi lansa mortala armă secretă germană, pe care o aminteşte W. von Braun şi în condiţiile
date nu putea minţi.
De unde, Stalin era gata să împlinească toate condiţiile cerute de Antonescu, numai să deschidă
armatelor ruseşti porţile Carpaţilor pentru a nu întârzia prea mult. Nemţii în 1944, au îndemnat pe
unguri să ocupe Aradul şi să înainteze pe valea Mureşului, unde vor veni la întâlnire şi trupele
germane. Dar acestea din urmă nu au mai venit, de unde soldaţii unguri cuprinşi de panică s’au
retras în grabă, îngrozindu-i gândul că ar putea cădea, în mâinile ruşilor, care intraseră deja în Deva.
Stalin era informat de capacitatea slabă a nemţilor de a le rezista în Carpaţi, dar le era teamă de
rezistenţa românilor, în conştiinţa lui mai dăinuiau amintirile părinţilor, uimiţi că soldţaii români au
refuzat să facă o revoluţie, cum îi îndemnau, ruşii, aflaţi în tranşeele de lânga ei.
Prin urmare, Stalin îl trata pe mareşal ca pe cel mai important adversar al său, nu i-a admis dnei
Kollontay să dea atenţie tinerilor, reprezentanţii regelui, pe care pur şi simplu îi considera nişte
neserioşi, cum de fapt, se prezenta gigoloul de o viaţă, G.l. Duca, trimisul lui Niculescu-Buzeşti pe
lângă mme Kollontay, trădând misiunea superiorului său, Nanu.
Credem că abia când regele a trimis pe gen. Aldea la ruşi, pentru a-i ruga să intesifice ofensiva
împotriva armatei sale proprii, respectiva faptă l-a determinat pe Stalin să înţeleagă trădarea ce o
pregăteau politicienii români şi astfel a rupt învoirea cu Ion Antonescu, regele aducându-i pe tavă
România şi capitularea ei fără condiţii.
Nu chiar întâmplător în anul 2001 regele Minai se întoarce în ţară unde îşi reprimeşte castelele
confiscate, în timp ce o buna parte din populaţie se zbate într’o mizerie neagră. Duşmanul de ieri,
Ion Iliescu se arată foarte mărinimos, cu această ocazie demonstrând că teama lui de rege era
nejustificată, odată ce şi unul şi altul au practicat trădarea, e drept mult mai la fostul rege, care şi-a
pus sub ghilotina comunismului întregul neam, pe când fostul prim-secretar de partid al Iaşului nu
şi-a trădat decât partidul şi se va vedea dacă nu cumva stăruinţa cu care se lipeşte de tronul
prezidenţial nu va împlini în cele din urmă, ceea ce trădarea ex-regelui nu a putut atinge, e vorba de
viaţa, ca existenţă a neamului românesc.
Trebuie să mai spunem că până la urmă pierderea războiului de catre Hitler a însemnat un mare bine
adus Omenirii, dacă ar fi învins ideologia nazistă, ar fi existat un război continu, purtat de
organizaţiile Gestapoului, transmise tuturor popoarelor. Îmi amintesc am vizitat pe când eram la
Muenchen pe un văr al unei cunoştinte bune, ducându-i un mesaj din partea celor din România. Am
observat că are o mână, cred stânga mutilată şi admiram casa cu o mare grădină cu un bazin de înot
în centru şi dacă eu am văzut toate acestea înseamnă că arătau extraordinar. De unde gazda a simţit
nevoia să se explice: “Eu am fost soldat SS, calitate în care mi-am lăsat mâna stângă în război, pe
care sincer vă spun îmi pare bine că l-am pierdut. Dacă-l câştigam cumva, eu astăzi nu puteam să
trăiesc în condiţiile pe care le vedeţi, ar fi trebuit să păzesc pe ruşi, undeva in stepele Rusiei.”
Şi oare nu avea dreptate? Cei mai câştigaţi din pierderea războiului au fost chiar nemţii şi pentru ca
au primit şansa să îsi refacă propriul destin înviind, fără nimic metaforic, din proprie cenuşă,
reprezentată de oraşele distruse ale ţării lor în timpul războiului.
Rămâne să mai atragem atenţia că fără să vrea, puterile învingătoare în cel de al doilea război
mondial, pe lângă toate defăimările, multe nedrepte, aduse adversarilor, nemţi, le-au ridicat un
monument în mijlocul Berlinului, dedicat puterii militare extraordinare pe care monstrul nazist l-a
avut. Dupa cum se ştie înainte de a ataca Rusia, Hitler l-ar fi trimis pe unul din oamenii săi, la
englezi, pentru a le propune o alianţă împotriva bolşevismului. Să mă corectez, exprim nişte
presupuneri odat ce Churchill l-a arestat pe Hess, emisarul lui Hitler, iar naziştii l-au declarat nebun,
predându-se duşmanilor cei mai înverşunaţi.
S’o spunem clar, Hess a trecut de partea englezilor foarte de timpuriu încât nu putea fi făcut
răspunzător de holocaustul nazist.
Cu toate acestea a fost închis până la sfârşitul războiului, ca după această dată să fie ţinut într’o
închisoare ce nu-i servea decât lui, păzită ziua, noaptea, de patru soldaţi, un american, un francez,
un englez şi un rus. Fără îndoială, ei dădeau onorul zilnic unui individ care oficial era declarat
nebun, diagnostic acceptat şi de partinicul tribunal de la Nuernberg.
Cererea familiei lui Rudolf Hess de a fi eliberat din cauza vârstei (1894-1987) a fost refuzată, fără
drept de apel. Mai mult, când îl vizita fiul său, erau supravegheaţi, trebuind să păstreze o distanţa
anumită între ei, ca să nu le permită cumva transmiterea cine ştie căror secrete de stat. Astfel, Hess
moare în închisoare la o vârstă patriarhală, şi se susţine că s’ar fi sinucis, când cei mai mulţi bătrâni
prezintă semne evidente de demenţă, au uitat de mult de ce semenii lor i-au pedepsit atât de rău.
Oricum, cazul Rudolf Hess rămâne o enigmă, nimeni nu mai poate crede că el nu posedă sau mai
bine spus nu a cunoscut nişte adevăruri usturătoare pentru conducătorii Angliei de-atunci, în frunte
cu Churchill. Faptul că nu l-au omorât când puteau uşor s’o facă, pledează încă pentru cruzimea lor
înăltându-şi visul de glorie pe scheletul unui bătrân care li s’a predat mult înainte de a putea fi făcut
responsabil de faptele foştilor săi camarazi. Cazul Hess, ne demonstrează încăodată că cele mai
mari şi mai adevărate comedii tragice ni le oferăţ, viaţa.
Francezii sărbătoresc la 14 Iulie ziua lor naţională şi respectăm acest eveniment, dar nu putem să
ascundem realitatea că în celebra şi “fioroasa” Bastilie erau doar trei pensionari, printre care şi mai
cunoscutul marchiz de Sade.
Reîntorcându-ne la scrisoarea lui Pamfil Şeîcaru vom constata din multe puncte de vedere prin
scrisul său a jucat rolul Casandrei, din mitologia antică, adevărurile ei nu aveau căutare, mai precis
nu erau crezute, astfel că regele a preferat să introducă vestitul cal troian, azi ruşii în Cetatea
României. Şi pentru a le înlesni intrarea, mulţi au lărgit porţile prea strâmte, cu propriile mâni, fără
să ştie ce fac, dărâmând, definitiv, zidurile de apărare. Ceea ce a urmat a fost mai groaznic decât
căderea Troiei, descrisă de urmaşii lui Homer, marele rapsod, primul mare poet al Omenirii, n’a vrut
să zugrăvească atâta trădare şi măcel. Poporul român a trăit fapte mult mai odioase decât cea
săvârşită de Neoptolemos, fiul lui Ahile, când l-a ucis pe Astianax, odrasla lui Hector, aruncându-l
peste zidurile cetăţii iar pe nefericita regină Andromaca, mama sa îndurerată, a făcut-o sclava lui.
Vom încheia cu mişcătoarele rânduri ale maestrului, purtând în sine, rostul alesei vieţi, închinată
unui ideal sublim: “Precum vezi, dragul meu, această culegere de articole - File de Cronică 1943-
1944 - va putea precede memoriile unui gazetar. Dacă voi putea avea 3-4 ani de plenitudine a
puterilor mele în stadiul lor actual, voi putea spune că mi-am făcut pe deplin datoria. Îti datoram
aceste destăinuiri pentru grija pe care o porţi sănătăţii mele. Eşti tânăr, deci îmi vei supravieţui şi îti
vei aduce aminte de bătrânul singuratic care până la ultima bătaie a inimii şi-a făcut datoria faţă de
neamul românesc, căruia i-a aprţinut prin toată fiinţa lui.”
Aceste rânduri ar trebui săpate pe marmura nemuririi definind un om între oameni, cu inima
scăldată în mireasmă de cer, cu numle Pamfil Şeicaru, trecut în legendă, sub nimbul aurit al stelelor.

Scrisoarea (16) din 10 Sept. 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten, azi a venit Traian Popescu si mi-a adus numărul 4 din Carpaţii, dedicat centenarului
independenţii. L-am citit cu nesaţ. Am regăsit paginile lui Al. Vlahuţă din volumul N. Grigorescu,
în care nici un rând, nici un cuvânt, nu e de prisos, şi totul are ritmul unei melodii de o infinită
înduioşare. Aşa este destinul nostru să plătim scump fiecare pas pe care îl facem în suişul anevoios
al istoriei noastre. Dar până la sfârşit lăsăm în urmă mereu mormintele celor ce au făcut din
trupurile lor treptele suişurilor noastre spre înălţimi.  I-am scris lui Govora felicitându-l pentru
ironiile svârlite poltronului neruşinat Petre Constantinescu-Iaşi. Îl cunosc în monotona lui
mediocritate. Am avut însă o surpriză citind, neaşteptata apariţie, articolul “In memoriam” semnat
dr. Ovidiu Vuia. Este unicul articol privitor la tragedia bietei noastre ţări, în care simţi parcă băţaile
inimei, ecou al unei adânci emotii autentice care şi-a găsit expresia unei nobile dureri intens simţite.
M’a durut că toată cumplita tragedie a ţării a fost politizaţă vulgar până la abjecţie. Am citit într’o
foaie ce apare în Statele Unite “Cuvântul românesc” un articol în care se scria că, cutremurul a fost
pedeapsa lui Dumnezeu aplicată poporului român fiindcă rabdă stăpânirea lui Ceauşescu şi a
partidului comunist. Acest Dumnezeu al urii colective cu sancţiunile teribile nu este Dumnezeul
creştin al iubirii şi al ertării este Jahvetul evreilor. Nu s’au gândit cei de la acest ziar că au pierit sub
dărâmături fiinţe nevinovate, nu s’au gândit la sute de cazuri de oameni, români de-ai noştri de
acasă, când s’au întors blocul era un morman de sfărâmături de ciment şi sub ele soţia, fată şi
copila. Nu am avut curajul să citesc scrisoarea colonelului pensionar Dumitrescu fost director al
liceului Mănăstirea Dealului, trimisă surorii mele, şi a venit şi a doua scrisoare ... am primit o
scrisoare, mai exact a primit Veguţa, scrisoarea jurnal a unui arhitect şi soţia tot arhitect, care au
descris momentul cutremurului şi zilele următoare. În ultima notaţie scrie că dorm cu cheia în uşă şi
cu papucii şi cele necesare, să poată eşi la preludiul cutremurului, în stradă. Este dovada dârei
cutremurătoare pe care a lăsat-o cutremurul în sensibilitatea oamenilor. Sunt desrădăcinaţi, zeci şi
zeci de ani de când au plecat, au pierdut contactul cu ţara şi oamenii care sunt ai naţiei noastre.
Glasul dtale m’a mângăiat, ai acoperit cu acest articol ruşinea ne simţirii emigraţiei. Acum ca
meseriaş al condeiului şi mare consumator de cerneală şi hârtie, citind “In memoriam” nu-mi vine
să cred că eşti pentru prima dată când aşterni meditaţiile dtale pe hârtie, de aceea mă bucur că nu se
ştie când voi putea să te întreb: nu eşti dispus să colaborezi la publicaţia mea? Ai siguranţa
rânduielii în frază a cuvintelor, arta de a da frazei toanlitatea cuvenită care indică fără greş un real
talent de a exterioriza ideile, sentimentele şi emoţiile, închei spunându-ţi:
Îti sărut fruntea dragul meu prieten
Pamfil Şeicaru
 
Note şi Comentarii
Maestrul, trăind cu pietate prezentul, îmi scrie că Traian Popescu i-
a adus Carpaţii dedicat centenarului independenţei, număr pe care l-a citit cu mult nesaţ, se înţelege
intelectual.
Înainte de toate a descoperit paginile lui Al. Vlahuţă din volumul N. Grigorescu considerând că
totul în scrisul său are ritmul unei melodâ de o infinită înduioşare. Şi de-aici apropie destinul lui
Vlahuţă de cel al neamului românesc: “Aşa este destinul nostru să plătim ficare pas pe care îl facem
în suişul anevois al istoriei noastre. Dar până la sfârşit lăsând în urmă mereu mormintele celor ce au
făcut din trupurile lor treptele suişurilor noastre.”
Sunt câteva gânduri dedicate marelui suflet care a fost Al. Vlahuţă, pe nedrept uitat astăzi, poate
moralitatea lui severă stânjeneşte trădările şi vânzările de fiecare zi ale proletcultiştilor de astăzi, şi
de ieri. Ascultând pe literaţii noştri, prin unul poţi să afli ce gândesc toţi, fără excepţie, atât i-a
uniformizat partidul comunist şi îi păstrează cu sfinţenie principiile. Nici vorbă de şcoli, care să
diversifice părerile, combătând ideile false ale unora mai de grabă dandy cu mutre de gorile, cum ar
fi zisul N. Manolescu, politician în poezie şi literat în politică.
Fără îndoială, P. Şeicaru scrie rânduri demne pentru o antologie a literaturii române, reabilitându-l
pe surghiu nuitul Vlahtă, dovedindu-şi că eminentul critic de artă din tinereţe nu a dispărut, cu
talentul acestuia înalţă ziaristica pe culmi nebănuite şi sigur Al. Vlahuţă face parte din trupurile
acelora ce alcătuiesc treptele suişurilor noastre spre înălţimi.
Cu această ocazie aş dori să pun în discuţie rolul ce ar trebui să-l joace Uniunea Scriitorilor români
clar pe care, tot pe urme comuniste, îl trădează în mod mai mult decât lamentabil.
Între cele două războaie mondiale înscrierea, stătea la îndemâna oricui, asociaţia era un fel de al
doilea sindicat. În orice caz, ea nu hotăra cine este scriitor sau nu, acest privilegiu îl deţineau criticii
şi Academia, de pildă. Cu totul altele au devenit prerogativele acestei instituţii sub comunişti, când
nu aveau voie să publice decât cei înscrişi în Uniune, instituţia devenea al doilea filtru de control al
partidului, cunosc persoane cărora li s’a interzis să publice de către partid, deoarece nu erau
membrii al  uniunii şi acolo li se refuza dreptul să se înscrie, fiindcă nu avea activitate pusă în slujba
partidului, care renumera pe unii membrii, chiar dădea pensii viagere unor indivizi ce nu se ştie
dacă erau în stare să ţină în mână, un condei. Principiile partidului, totalitare, nu au putut rezista
într’o democratie fie oricât de oloagă, dar acum se răspândesc alte născociri tocmai pentru a
menţine Uniunea pe un post mai mult decât privilegiat. În acest mod astăzi se consideră că Uniunea
este aceea care hotăreşte, cine este scriitor şi cine nu. Iată un tipic obiceiu comunist care ar putea fi
contestat citând nişte nulităţi care sunt înscrise în Uniunea a scriitorilor români, dar cu domiciliul în
străinătate. Noi nu o vom face, considerăm că cei ce conduc Uniunea nu împărtăşesc părerea
indivizilor care se cred înălţaţi valoric dacă se pot mândri că fac parte din Uniune, lucru
compromiţător pentru ei, deoarece ne întoarcem la vremuri când oamenii, inclusiv scriitorii erau
mânaţi cu biciul din urmă.
Personal aş dori să uităm astfel de vremuri, mai mult decât întunecate.
Maestrul îl felicită pe Govora pentru articolul scris despre Petre Constantinescu-Iaşi, pe care marele
ziarist, cunoscându-l îl consideră un poltron neruşinat, caracterizat de o monotonă mediocritate.
Pe urmă se opreşte asupra articolului meu In memoriam pe care l-am reprodus în cartea de faţă
atunci când a avut loc cutremurul pe data de 4 Martie 1977, când emoţia durerii era vie în sufletul
tuturora şi nu la întârziata lui publicare în Carpaţii, din luna Septembrie. Totuşi am reţinut unele idei
ale maestrulului, scrise mie, cu ocazia citirii articolului, când a primit revista şi a putut să se ocupe
de conţinutul său doar în scrisoarea din 10 Sept. 1977. Astfel “îmi mărturiseşte că articolul meu e
unicul din emigratie privitor la tragedia bietei noastre ţări în care simţi parcă bătăile inimei, ecou al
unei adânci emoţii autentice care şi-a găsit expresia unei nobile dureri intens simţite”. Consider că
maestrul în câteva cuvinte grele, a atins esenţialul articolului meu “In memoriam”.
Dar pe el îl durea faptul că în emigraţie toată cumplita tragedie a ţării a fost politizată vulgar până la
abjecţie. Dă ca exemplu un articol din ziarul Cuvântul românesc ce apare în Statele Unite (de fapt în
Canada) în care se scria că marele cutremur a venit ca o pedeapsă a lui Dumnezeu aplicată
poporului român, fiindcă rabdă stăpânirea lui Ceauşescu şi a partidului comunist. Desigur acest
Dumnezeu nu putea fi creştin, cel al iubirii şi al iertării.
Fac o paranteză, pentru a arăta că acest ziar, Cuvântul românesc, reprezintă cu “demnitate” toate
cusurile congenitale ale unui exil, condus de doi amatori în ziaristică, unul Bălaşu, celălalt Bârsan,
amândoi lipsiţi de cea mai elementară experienţă publicistică, iar pregătirea lor culturală şi politică
era cât se poate de săracă. Am colaborat la Cuvântul românesc până mi-am dat seama că ziarul e
publicat de nişte capete pătrate, motiv care m’a determinat să renunţ la colaborarea cu ei, şi trebuie
să o scriu că n’am regretat gestul meu, niciodată.
Calitatea acestei publicaţii e crasa ei mediocritate şi a urmat acest drum fără nicio abatere nici în
sus, nici în jos, de unde plafonarea ce a împiedecat evoluţia în bine a ziarului respectiv. Neavând
nici un fel de principii orientarea tor era determinată de numele autorului, chiar dacă ajung să-i
elogieze unul lângă altul, pe un social-democrat cu nuanţe comuniste ca şi Ştefan Baciu alături de
un legionar cu origini liberale şi ca haosul să fie total îl mai publică şi pe Ion Caraion, democratul
convertit de circumstanţă în torţionar comunist.
Se înţelege, că prin acest ghiveci, chiar şi unii scriitori mai cunoscuţi ca Vintilă Horia (pe numele
lui, Caftangioglu) copleşit de laudele ce i se aduceau devia de la măsura lui obişnuită, şi probabil
considerând că ziarul Cuvântul românesc e un produs pe care scrie “Bonne pour l’Orient”, a scris
nenumarate articole, mai mult decât discutabile, autorul susţinea nişte idei fără niciun suport, parcă
numele sau ar fi putut să le întărească în aberaţiile lor, când efectul e chiar contrar, suferă prestigiul
autorului, chiar dacă îl cheamă Vintilă Horia. Dau exemple mai mult decât edificatoare. Dovadă că
omului i s’au urcat elogiile goale la cap, era articolul dedicat lui N. Crainic pentru ca la urmă, să
ajungă la concluzia că el şi Ovid Caledoniu au concurat Gândirea şi activitatea gândiriştilor prin
minuscula revistă publicată tot de cei doi, “Meşterul Manole”. În aceeaşi serie “laudabilă” V. Horia
aducea în discuţie poezia lui Mihai Eminescu. Cărţile şi total aberant considera că marea dragoste a
poetului pe lângă Shakespeare şi Schopenhauer, ar fi Dumnezeu şi nu iubita lui, adică marele nostru
poet ajunge, să fie atât de apropiat de Dumnezeu încât poate să-l ia în braţe, apoi să-l sărute ceea ce
e deadreptul absurd. Trimit pe sceptici la D. Murăraşu care nu numai că subliniază prezenţa iubitei
ca al treilea motiv al poeziei Cărţile, dar face legătura cu atitudinea lui Goethe, asemănătoare cu a
poetului român, adusă omagiu femeii iubite.
Şi în sfârşit ca să închei problema respectivă, tot Vintilă Horia a mai scris în acelaşi Cuvânt
românesc un articol despre, misticismul lui L. Blaga, uitând că teoria marelui anonim reprezentând
un dumnezeu care se izoleaza de om, prin cenzura transcendentă pusa între ei, deci este chiar
antimistic, nu descoperă pe drumurile sale decât paradise în destrămare. Mai mult, în a doua parte a
poeziei sale, L. Blaga se declară lipsit de credinţa în Dumnezeu, stăpânit de mirabila sămânţă a
materiei şi de coapsa câte unei fetişcane evidenţiată de mularea rochiei dealungul ei, operă săvârşită
de marele vânt.
Am dat respectivele exemple pentru a demonstra nivelul de jos al Cuvântului românesc care poate
molipsi de mediocritatea ei, până şi spiritele cele mai alese, cum e cazul lui Vintilă Horia.
Desigur a face o paralelă între zisul Cuvânt românesc şi activitatea lui Pamfil Şeicaru, din cauza
distanţei astrale dintre cele două tabere, ar însemna să săvârşeşti cu bună intenţie o unică profanare,
un sacrilegiu. Dar cum cei mediocrii prosperă fiind căutaţi de sprijinitorii sponsori, în timp ce
Pamfil Şeicaru a rămas un singuratec al exilului, ne întăreşte credinţa că trăim într’o epocă a
răsturnării tuturor valorilor, s’a consolidat revolta maselor de care vorbea Ch. Maurras, idee
preluată şi de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni de unde situaţia anticulturii ce domină
astăzi în ţările apusene europene.
Fără îndoială, cei de la Cuvântul românesc, uitând că sub dărâmăturile blocurilor bucureştene au
pierit fiinţe nevinovate, români de ai noştri dreptate avea maestrul, sunt nişte dezrădăcinaţi, care şi-
au pierdut contactul cu ţara şi oamenii naţiei noastre.
Mă bucura gândul că am reuşit să aduc o mângăiere marelui ziarist şi să acopăr cu articolul meu
ruşinea nesimşirii emigraţiei.
Ca meseriaş al condeiului şi mare consumator de cerneală, Pamfil Şeicaru îmi caracterizează
calităţile scrisului şi e convins de talentul meu, nu-i mai repet cuvintele, de altfel sunt publicate în
scrisoarea lui de mai sus. Oricât aş fi considerat lipsit de modestie marele meseriaş al condeiului, ca
de-obicei, a prins, într’o unica sinteză ceea ce alţii nu pot defini, pe parcursul a sute de pagini de
carte.
În singurătatea în care mă aflam, soră bună cu cea a marelui ziarist, recunosc deschis că aprecierile
lui Pamfil Şeicaru îmi dădeau în primul rând încrederea în mine, pe care în atare condiţii ar fi
trebuit să posezi forţe titanice ca să n’o pierzi, în cele din urmă.
Propunerea maestrulului de a deveni colaboratorul lui atunci când va avea ziarul său, cum se va
întâmpla cât de curând, nu a putut avea loc din cauza unor colaboratori de-ai săi, în frunte cu
arivistul V. Dumitrescu.
Dar acest lucru nu a avut darul să ne înstrăineze şi asta fiindcă o prietenie ca a noastră avea nevoi
spirituale ce nu se pot împiedeca în interese meschine cum ar fi publicarea sau nu, în ziarul la care
el însuşi era prizonierul ambiţiilor deşarte ale unor oameni ce nu puteau înţelege că în Viaţa omului
pe drept numită de Marin Preda ca o pradă, mai există şi alte relaţii decât cele interesate, ele se
numesc ideale. Pecetea o pune chiar maestrul când încheie scrisoarea cu “Îţi sărut fruntea, dragul
meu, prieten”. Oare prin gestul său, inconştient nu dă viaţă nouă acelui sărut sacru din icoanle
bisericeşti ortodoxe numit Dulcea sărutare, motiv dezvoltat şi în opera lui Brâncuşi, cea care-i
aşezată intenţionat într’un cimitir, pentru că prezenţa ei ştie să calce pe moarte. Întreagă acţiune,
subliniată şi în epistola din Scrisoarea III-a de M. Eminescu, tânărul se adresează iubitei sale ca
Maica Domnului pe Fiului ei mort, exprimând o curăţenie ce nu mai are nimic din dragostea
pământească, ea s’a purificat câştigând din harurile Sfinţeniei ceresti. De aici acel profund
sentiment care e şi auroră şi lumină lină, în acelaşi timp: “Îti sărut fruntea, dragul meu, prieten,
Pamfil Şeicaru”.
p.s. Pentru a încheia acest capitol aş aminiti că tot de Cuvântul românesc ţine şi Romfestul, care a
început să-şi cultive şedinţele şi în ţară. Afilierea la acest Romfest şi a părintelui Calciu, a avut darul
să-l coboare ca pe Vintilă Horia, mediocritatea avându-şi legile ei. M’am despărţrtit definitiv nu
numai de Cuvântul românesc dar şi de Romfest, atunci când întrunirea românilor a avut loc la
Cleveland şi niciunul din preoţii sau episcopii prezenţi nu s’au gândit ca s’ar cuveni să treacă şi pe
la cimitirul Holly Cross din localitate, să spuie măcar o rugăciune la mormântul marelui poet al
exilului, Aron Cotruş. A fost a doua umilinţă adusă memoriei poetului dacă prima şi cea mai de
neiertat a constituito înmormântarea sa într’un cimitir în care nu se permite ridicarea niciunui
monument care să depaşească nivelul plăcii sub care doarme marele poet, între arabescurile
respective se poate descoperi cu greu şi o cruce mică, ce pare că ţine de un simbol, străvechi păgân,
şi nu de religia catolică în ritul căreia s’a convertit Aron Cotruş, fiind convins că într’o lume
împărtită între dolarul american şi rubla rusului, salvarea popoarelor robite de comunism, nu poate
veni decât de la Roma oraşul, etern al Papilor, urmaşi ai Sf. Apostol Petru.

Scrisoarea (17) din 19 Octombrie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Vuia

mă grăbesc să-ţi răspund scrisorii dtale spre a-ţi da lămuririle cerute în ce priveste Nae Ionescu. A
luat licenţa în filozofie în 1912 fiind foarte ataşat lui C. Radulescu Motru care i-a înlesnit să aibe o
bursă în Germania. Între 1912 şi 1914 a fost directorul de studii la liceul Mănăstirea Dealului. Se
căsătorise cu o colegă studentă la facultatea de litere care se numea Fotino. Era fata unui căpitan
pensionar de la Bârlad, l-am avut la liceul din acest oraş, un fel de instructor militar, profesor de
gimnastică.

În 1916 mai, când mai toţi studenţii aflaţi în străinătate au fost obligaţi să se întoarcă în ţară. Marea
majoritate dintre ei erau ofiţeri de rezervă şi în această categorie era şi Nae Ionescu. Toţi cei care se
aflau la studii s’au întors, numai Nae Ionescu a rămas în Germania pe toată durata războiului. Nu a
fost dat în faţa unui tribunal militar pentru dezertare, probabil a beneficiat de amnestia care s’a dat
după pacea de la Bucureşti de către guvernul Marghiloman. Întors în ţară şi-a reluat postul la
Mănăstirea Dealului. Nu se simţea bine şi pe cât se pare a avut dese conflicte cu directorul liceului
care era un militar,colonel Bucică ulterior înaintat la gradul de general. De aici decizia luată de a
gaşi o ocupaţie care să fie mai productivă şi să nu mai aibe plictiseli. Cum în timpul războiului deşi
cetăţean al unei ţări cu care Germania se afla în război nu a fost internat într’un câmp de
concentrare cum era regula. Ceva mai ciudat a găsit un post la o casă de editură “Reclam” de la
Leipzig, unde a lucrat până la data când s’a întors în ţară, în primăvara anului 1919. La acea dată
Banca “Marmoros Blank” era una din tre Băncile cu cel mai mare spirit de iniţiativă şi investiţii.
Nae a cerut audienţă lui Aristide Blank şi i-a expus proiectul unei “Centrale a Cărţii”: În ce consta
acest proiect? Plecând de la constatarea exactă că cea mai mare parte dintre librăriile care comandau
cărţi în străinătate, Franţa,Gemania, Austro-Ungaria, Italia etc. nu-şi achitau plata editurilor de la
care primiseră cărţi, propunea ca banca Blank să garanteze (livrarea n.n.). O centrală a cărţilor ar fi
luat asupra ei toate comenzile de cărţi, indiferent din ce ţară şi le-ar fi asigurat plata. Ideia afost
acceptată şi s’a constituit societatea, având ca preşedinte pe Vasile Pârvan şi administratori delegaţi
pe Gusti, prof. de sociologie şi pe Simionescu Râmniceanu. Aceşti trei erau prietenii lui Aristide
Blank din epoca în care erau studenţi ca şi Blank, la Berlin. Nae Ionescu care emisese proiectul a
fost numit directorul Centralei Cărţii. Evident că toţi editorii din toate ţările au fost încântaţi că
plăţile se vor efectua corect şi la timp. În ce constau beneficiile acestei centrale a Cărţii? Editorii
dau librarilor 30 la sută din preţul cărţii. Centrala primea 30 la sută şi rezerva, din acest procent 20
% librarilor. Totul a mers foarte bine în aparenţă. Aristide Blank a cumpărat pentru bancă un mare
teren unde ulterior s’a făcut o serie de vile alcătuind Parcul Filipescu şi credit spre a-şi construi o
vilă după dorinţa fiecăruia. A avut şi Nae Ionescu parcela şi creditul necesar să-şi construiască vila.
A avut nefericita idee să-şi inaugureze casa cu un fast care a impresionat. Soţia îşi comandase o
rochie la o mare casă de mode de la Paris. Ce a ignorat Nae? Invidiile anturajului ce le provocase
prin marea încredere pe care o avea Aristide Blank în el şi îl designase să facă câte un mic studiu în
toate serviciile Băncii, ca ulterior să devină secretarul general al Băncii Marmoros-Blank. Nu prea
văd ce mistică religioasă l-ar fi determinat să aibă o ambiţie prea puţin filozofică. Fireşte că vechii
intimi ai lui Aristide Blank prezenţi la inaugurarea casei lui Nae, au atras atenţia patronului asupra
fastului costisitor al inaugurării. Ca director al Băncii, Aristide era obicinuit cu asemenea recepţii şi
îşi dădea seama cât a putut costa. Şi poate n’ar fi avut nicio urmare supărătoare pentru Nae dacă nu
s’ar fi ivit un păcătos de neprevăzut. Aristide Blank obicinuia să aibă la o masă colegială pe
prietenii lui de la Berlin: Vasile Pârvan, Gusti şi Simionescu-Râmniceanu, vărul lui Duiliu
Zamfirescu. Odată sau de două ori pe lună când aveau o zi liberă. Treceau în revistă situaţiile
politice, nu lipseau nici cancanurile, cum se obişnuieşte la o masă intimă de vechi prieteni. Către
sfârşitul cinei Aristide spune “a propos am citit bilanţul Centralei Cărţii”. Pârvan, Gusti,
Simionescu-Râmniceanu au fost surprinşi. Precum ştii, orice întreprindere comercială dacă este
societate anonimă pe acţiuni - cum era şi Centrala Cărţii - trebue să-şi publice bilanţul în Monitorul
oficial şi într’un ziar.Toţi au întrebat unde a apărut bilanţul. Aristide a răspuns: l-am citit în
Monitorul oficial. Ori nici Vasile Pârvan ca preşedinte şi nici Gusti şi Simionescu-Râmniniceanu
habar n’aveau, niciunul nu iscălise bilanţul. De aici poticneala. Simionescu-Râmniceanu avea încă
din Germania o părere proastă asupra lui Nae Ionescu şi cunoştea şi faptul că Nae rămăsese pe tot
timpul războiului în Germania, la Leipzig. El a cerut lui Aristide ca să se facă o anchetă spre a
stabili ce a determinat pe Nae Ionescu să recurgă la un fals aşa de grav. Ancheta a stabilit o pagubă
de mai multe sute de mii de lei, valoarea din 1920, când leul nu suferise scăderile inflaţiei. Urmarea,
Aristide Blank a convocat pe toţi directorii serviciilor băncii şi evident şi pe Nae Ionescu care nu
ştia nimica de controlul făcut: a venit cu oarecare întârziere. S’a adresat lui Aristide familiar cum
era obiceiul “Bonjour, Patroane.” Sec: “Dle Nae Ionescu bilanţul publicat de dta ca director al
întreprinderii n’a fost semnat nici de preşedinte, nici de administratorii delegaţi, deci este un fals.
Vei semna această declaraţie care începea astfel “Subsemnatul prof. Nae Ionescu declar că mi-am
însuşit suma de ...” Nae a refuzat în primul moment să semneze dar Aristide l-a prevenit: “dacă
refuzaţi să semnaţi atunci cu regret sunt silit să chem procurorul.” Şi a făcut gestul de a lua
receptorul. Şi Nae Ionescu a semnat declaraţia pentru Aristide şi alta pentru Simionescu-
Râmniceanu administrator delegat. Vasile Pârvan şi Gusti n’au asistat la execuţie. Fireşte că s’a
păstrat cel mai mare secret, dar Simionescu-Râmniceanu a dat o copie lui C. Argetoianu şi
Teodorescu-Branişte secretarul "Editurii Naţionale" aparţinând Băncii Blank. La Editura naţională
s’a publicat Getica lui Vasile Pârvan. A fost cea mai occidentală editură. Şi eu am avut o copie prin
1929. L-am cunoscut pe Nae la Centrala Cărţii unde m’am dus să comand un studiu asupra lui
Descartes. S’a prezentat directorul: “Numele meu este Nae Ionescu.” Am zâmbit: “Mein Name ist
Nae Ionescu” stând mulţi ani în Germania folosiţi felul german de prezentare? Nu ştiam nimic şi
când am avut să comand la Centrală nu l-am mai întâlnit. Prin 1924 m’am întâlnit întâmplător cu
Nae şi s’a stabilit un contact între noi. Venea regulat la mine şi în timp ce îmi scriam articolul, el se
juca cu Viorela, fetiţa mea. Cuvântul a apărut în 1924 şi nici gând să-l invit pe Nae care ştiam că
este conferenţiar de logică la Universitate. Îmi amintesc că ducându-mă la el acasă am văzut pe
masa lui de lucru opera completă a lui Charles Peguy. Le împrumutase de la biblioteca fundaţiei
Carol. Am fost surprins că se găsea opera complectă a lui Peguy, scriitor puţin cunoscut. L-am
întrebat dacă poate să-mi împrumute un volum sau două. Mi-a răspuns “Poţi să le citeşti pe toate.
Nu-mi mai fac trebuinţă, mi-am luat notele necesare. Am fost la conferinţă şi mi-am dat seama că
are arta de conferenţiar, alunecând cu multă dexteritate la suprafaţa subiectului spre a da o imagine
sumară. Nu publicase nimic, în afară de note în România lui C. Rădulescu-Motru. Era cunoscut
într’un cerc restrâns de prieteni ca un bun disociator al ideilor, colegi din anii când era student la
Bucureşti. În 1925 s’a format guvernul Averescu-Goga şi Crainic a devenit secretar general la culte.
Cum aveam săptămânal un articol de 1/2, de coală cu chestiuni bisericeşti, eram plictisit că rămâne
rubrica fără teolog şi Crainic îmi recomandase pe Tudor Arghezi, eu i-am refuzat propunerea
amintindu-mi de campania de defăimare a înalţilor ierarhi ai bisericii dusă prin revista "Facla" şi am
găsit că fostul călugăr nu este potrivit pentru "Cuvântul". Întâlnindu-l pe Nae i-am spus că voi
renunţa la rubrica bisericească, el s’a oferit să o facă. M’a mirat că se oferă, când el n’avea nimic
din formaţia teologică. “Vom încerca”. Aşa l-am dus la Cuvântul împotriva sfaturilor celor care îl
cunoscuseră prea bine: “Să ştii că Nae prin subtilităţile lui te va sili să părăseşti ziarul.” Eu am râs
dar ulterior s’a împlinit. La 15 Dec. 1926 am demisionat de la ziarul pe care eu îl făcusem şi la 10
Ianuarie 1927 am scos "Curentul".

Am un articol semnat de Ion Vinea care redă toată experienţa Nae la Cuvântul. După plecarea mea
"Cuvântul" s’a resimţit, după un an de la 60.000 de foi s’a stabilizat la 7.000. Nae a început să
cultive pe legionari şi în acelaşi timp să caute legătură cu prinţul Carol care era la Paris. S’a dus în
1929 şi s’a făcut carlist. În Iunie 1930, era un om al Palatului. Primea un milion lunar de la Gavrilă
Marinescu produs al tripourilor din capitală, pe care le avea tatăl, Elenei Lupescu în tovărăşia unui
alt evreu. Fireşte Gavrilă avea partea lui. În 1932 când regele l-a însărcinat pe Iorga să facă
împreună cu C. Argetoianu guvernul, i-a sugerat pe Nae Ionescu, ministru de interne. N. Iorga n’a
opus nicio rezistenţă ca un conferenţiar de la Universitate să fie ministru de interne. C. Argetoianu
s’a dus la rege şi i-a arăta-i declaraţia lui Nae în care recunoştea că a delapidat sutele de mii de lei
de la Centrala Cărţii. I s’a dat însă o despăgubire. Nae Ionescu a dat lui Al. Radianu, care era
subsecretar la Agricultură, o cerere de i a se da un teren de 10 hectare la Băneasa, pentru a face o
fabrică de bere şi i s’a aprobat. Dar nu avea intenţia să devină berar. Cele trei mari fabrici de bere
Azuga, Bragadiru şi Luther i-au oferit lui Nae o sumă de bani anuală care ar putea să reprezinte
eventualul câştig, să nu facă o nouă fabrică de bere. Nae a vândut lui Nicolae Malaxa omul de
afaceri al Lupeascăi, jumătate de teren şi cu banii luaţi şi-a construit o casă având arhitect pe
Cantacuzino. Pe terenul cumpărat Malaxa şi-a făcut un manej şi o locuinţă unde putea lucra
nestânjenit. Nae şi-a făcut legături serioase cu Farbenindustrie prin care a făcut propagandă pentru
Hitler. Pe Corneliu Codreanu l-a avut în 1913 elev la Mănăstirea Dealului. De aici legătura lui
Corneliu Codreanu cu Nae. Înscris în mişcare n’a avut nevoie, el a devenit ideologul partidului.
Naţionalist? În 1916-1919, el, ofiţer de rezervă nu s’a întors în ţară să-şi facă datoria, deci dezertor.
În 1921 când Argetoianu ministru de interne în guvernul lui Averescu a arestat întreg congresul
comunist, Nae Ionescu a figurat între iscăliturile celor care au semnat în "Ideia Europeană" protestul
intelectualilor. Încă o taină a acestui Nae. El a stat în Germania de la 1913 la 1919 ca să-şi treacă
doctoratul în filozofie. Unde este teza lui de doctorat? De ce ucenicii n’au publicat-o dacă există,
dat fiind că tezele se publică.

Acum sunt prins cu lucruri mai importante, dar voi publica într’o zi portretul acestui om
reprezentant al unei epoci, susţinând cu documente cele ce îţi scriu. Ideologul mişcării dă-şi măsura
acestei organizaţii care îşi sărbătoreşte 50 de ani de la întemeiere.

Când voi putea să-ţi fac o fotocopie a articolului lui Ion Vinea, ţi-l trimit. Până atunci sper să-ţi fac
alte surprize mai importante.

Al dtale cu drag Pamfil Şeicaru

Note şi comentarii

Maestrul îmi dă detailate lămuriri, cerute de mine, în legătură cu Nae Ionescu, pe care a avut motive
să-l urască o viaţă întreagă. Am tratat în pagini anterioare, conflictul provocat de Nae Ionescu la
Cuvântul unde a fost introdus de către P. Şeicaru pentru a scrie semicoloana religioasă, lăsată
vacantă după plecarea lui N. Crainic.

Ion Vinea martor al evenimentelor a scris despre această afacere un articol intitulat "Geneza unui
ziar", pe care o să-l reluăm într’a doua parte a cărţii de faţă. De-acum putem anticipa că istoricii
literari insistă asupra activităţii lui Vinea ca director al Contemporanului şi altor publicaţii
avangardiste deşi încă Bazil Munteanu în Istoria literaturii române îl caracteriza drept un modernist
elegiac. Tendenţios, criticii nu pomenesc despre colaborarea poetului la Cuvântul şi Curentul lui
Pamfil Şeicaru, pe care o să arătăm, îl preţuia ca ziarist şi ca director, al ziarelor respective, în mod
deosebit. Duşmanii lui Pamfil Şeicaru, printre care se înscriau şi intelectualii, fără deosebire,
democraţi apoi comunişti, nu au înţeles, că puteau să fie ocrotiţi oricât de măria sa partidul, nu vor
reuşi să îngroape valoarea unui om decât temporar, viitorul va lucra împotriva lor fiindcă adevărul
până la urmă va învinge calomniile şi asta, cu cât vor fi mai mincinoase cu atât o să se întâmple mai
devreme.

Ion Vinea se opreşte şi asupra procedeului aplicat de Nae Ionescu, şi de la început subliniem faptul
că nu îl onorează deloc. În primul rând Nae îl curta pe Enacovici, finanţatorul ziarului care însă
suferea de inferioritatea existentă între el şi Şeicaru. Flatările lui Nae au ajuns până a-i da siguranţa
că ar putea să-l concureze pe marele ziarist şi mai ales să scape de sub tirania lui, închipuită.
Credem că a existat o înţelegere prealabilă între Nae Ionescu şi patronul său, fiind siguri că prin
propunerea sistemului de rotaţie, Pamfil cu firea lui impulsivă nu-l va accepta şi o să-şi caute
norocul într’altă parte.

Planul era diabolic, mai ales că prezenţa filozofului se datora lui Şeicaru, el îl introduse la Cuvântul.
Deci conform noii organizări fiecare dintre colaboratorii revistei, trecea pe rând de la prima la
ultima pagină, de unde i se impunea lui Pamfil Şeicaru să renunţe la locul său la care avea dreptul să
scrie pe spaţiul a doua coloane, articolul de fond.
Maestrul era în drept să se supere, Nae Ionescu, fără să arate vreun regret, călca regulile
deontologice ale ziarisţicii, un coleg dă lecţii de a scrie la ziar altuia, căruia ar fi trebuit să-i arate
recunoştiinţă pentru că l-a introdus la ziarul lui.

Bineînţeles, P. Şeicaru şi-a dat demisia, a părăsit Cuvântul, nu peste mult va scoate Curentul, marele
lui succes din toate punctele de vedere. Şi totuşi, în loc să-i rămână recunoşcător filozofului, nu i-a
putut ierta purtarea, mai mult decât mârşavă. Încăodată ni se relevă caracterul său dârz, neobişnuit
cu purtările dubioase ale celor din jurul sau. Singura satisfacţie ce ar fi putut-o primi Pamfil Şeicaru,
avem impresia că ar fi fost provocarea la duel, dar spre bucuria laşilor, aceste vremuri cavalereşti au
trecut de mult.

În schimb, cel ofensat fiindcă ţi-ai bătut joc de buna lui credinţă şi omenie, considerându-l un prost,
nu-şi va potoli ura, aşa cum i s’a întâmplat marelui ziarist, o viaţă întreagă, de unde cel mai des
personaj discutat în corespondenţa noastră, a fost Nae Ionescu. Oare căuta pe toate căile să mă
îndepărteze de acest om pernicios?

Interesant că eram stăpânit de aceleaşi sentimente ca Ion Vinea, cel ce condamna hotărât atitudinea
şi procedeele lui Nae Ionescu de la Cuvântul, dar nu putea să generalizeze şi să-l considere pur şi
simplu un şarlatan cum îl declara, P. Şeicaru.

Astfel, în romanul Lunatecii, Ion Vinea revine la Nae Ionescu alias Fane Chiriac, şi încearcă să-i
pătrunda firea şi chiar să înţeleagă cum a putut să comită o faptă atât de nelegiuită ca cea săvârşită,
împotriva lui P. Şeicaru.

În acest sens îl surprinde citind Exerciţiile spirituale de Ignatio de Loyola, crezul său fiind acela să
facă orice numai, să reuşească în viaţă, dar nu ca simplii parveniţi ci sprijinit de o disciplină
interioară cum i-o dădea catolicismul, şi aproape deloc ortodoxismul care îl va atrage, mai târziu.
Acestea erau gândurile şi ale, elevilor săi, să termine cu eroii învinşi ai istoriei şi culturii noastre.
Aici descoperim sursele Huliganilor lui M. Eliade şi pesimismul distrugător al lui E. Cioran, ca să
citez pe doi dintre cei mai străluciţi elevi ai profesorului. Deci filozofia ionesciană era una pozitivă,
metoda sa se confundă cu a lui Socrate, având scop să-şi înveţe discipolii să gândească, ceea ce nu
se poate spune ca nu a reuşit, chiar dacă unii au profitat, cum era un filozof interzis, pentru a-l
plagia.

Am putea să scoatem în evidenţă, cel puţin, incultura unui I. Negoiţescu atunci când îl consideră pe
Nae Ionescu un prost, pe când Mircea Eliade ca om ceva mai de valoare ca el, a purtat o viaţă
întreagă cultul profesorului său, Nae Ionescu.

Chiar Lucu Silion, de fapt Ion Vinea din Lunatecii ajunge la concluzia că dacă ar fi rămas lângă
magistrul său din adolescenţă, nu ar fi ajuns ceea ce era, un ratat.

Să mai adăogăm amănuntul că numele de Fane Chiriac dat de Ion Vinea lui Nae Ionescu, a fost un
subterfugiu să scape de controlul cenzurei comunişte, lucru nereuşit, de unde Fane Chiriac,
reprezentându-l pe Nae Ionescu, în cel de al doilea volum, a dispărut cu totul.

Deci, să analizăm raportul dintre cei doi, plecând de la punctul de veder că filozoful şi-a pus toată
energia să-l scoată de la Cuvântul, pentru asta nu făcea altceva decât să-şi puie la încercare calităţile
sale prin aplicarea exerciţiilor spirituale, ce premergeau însuşirea unui viitor huligan, imaginat de
M. Eliade.
De fapt, am mai scris-o, între cei doi existau diferenţe de caracter ce excludeau de la început orice
colaborare fructuoasă. Ca să-i cunoaştem ca ziarişti, există Roza vânturilor o colecţie de articole
publicate în Cuvântul de Nae Ionescu, volum retipărit îi desţărare chiar de Mircea Eliade, în timp ce
Pamfil Şeicaru ne stă la dispoziţie printre altele, cu articolele sale de fond din 1944, reeditate în exil
chiar de autor. La primul, domină distanţarea de faptul zilnic, obiectul predilect al maestrului nostru,
fiiozoful nu se reneagă nici în calitatea sa de ziarist, pe el îl înteresează esenţele unor fenomene de
unde discuţia despre a fi român pur şi simplu, polemică dusă cu catolicul Frolo şi s’ar putea da încă
multe exemple, în acest sens.

Dacă, se poate înţelege înclinarea sa spre structurile veşnice ale constiinţei umane, putem să-i
urmăm preocupările metafizice şi de logică speculative care-l vor aduce în domeniul culturii
specifice pentru fiecare popor. Fără îndoială, format sub influenţa filozofiei germane şi a
catolicismului bavarez, Nae Ionescu treptat se apropie de studiul ortodoxismului ce i se revelă, mai
uşor, tocmai findcă avea cunoştiinţe mai bogate despre cei ce au ajuns să-l critice, părăsindu-i până
la urmă. Asta nu e deloc trădare ci o schimbare în orientarea gândirii petrecută la filozofi nu chiar
rar. Să nu mergem mai departe decât la Nietzsche influenţat la începuturile sale de Schopenhauer de
care nu numai că se desparte dar devine cel mai acerb critic al sistemului său pesimist.

Am mai adăoga faptul că înfăţişarea mefistofelică ce şi-o dădea, am vorbit de ea în cele anterioare,
dublată de o superioritate pe care i-o împrumuta strălucita-i inteligenţă, i-am atras, cum e cazul
recţia mediocrităţii nu numai la noi, prin nenumărate duşmănii, ceea ce explică în bună parte de ce
şi azi Nae Ionescu e o persona non grata a filozofiei româneşti şi interesant că aici îi ţine o bună
companie chiar Pamfil Şeicaru, aproape la fel de ignorat ca şi el, în România, atât comunistă cât şi
democrată şi social-democrată, bineînţeles fiecare în domeniul său de activitate.

Noi credem că Pamfil Şeicaru poate fi socotit astăzi ca unul din cei mai mari ziarişti români ai
tuturor timpurilor, la care se adaugă şi valoroasa sa operă de istoric şi scriitor, aşa cum la rândul său
Nae Ionescu ar trebui să-şi ocupe locul meritat printre ilustrii gânditori români, singurul care a făcut
şcoală, elevii săi devenind la rândul lor şi ei personalitaţi recunoscute pe tot mapamondul.

În ce priveşte conflictul dintre Pamfil Şeicaru şi Nae Ionescu, fără nicun dubiu dăm dreptate
primului, chiar primeşte consimţământul nostru în ura pe care a avut-o pentru filozof, acesta din
punct de vedere moral nu are nicio scuză, lucru de-acum indiscutabil, şi maestrul a căutat să aibe
mărturia obiectivă a lui Ion Vinea, procedeul aparţine celui ce ştie că are dreptate şi nimeni ni i-o
contestă, cum am scris-o şi eu în paginile de faţă.

Numai că există pericolul la un om atât de pasionat cum sigur era Pamfil Şeicaru, să rămână
dorminat de sentimentul său, aici de ură şi astfel să depăşească măsura de judecare la rece a
lucrurilor, încât se arăta gata să dea ascucultare, oricărei ştiri negative la adresa adversarului său,
numai să aibe satisfacţia până la urmă, ca după fiecare afacere necinstită a lui Nae Ionescu, să
exclame:  “Ce are de-a face asta cu un profesor de mistică, specialitatea filozofului?”

Şi fiindcă maestrul se lăsa, evident dus de nişte zvonuri neverificate, cred că n’o să primească
aprobarea celor ce-l admirau pe Nae Ionescu, în primul rând studenţii săi. De altfel, mi le comunica
într’o scrisorare contestabilă, specificând că va scrie el, când va avea timp, despre acest şarlatan
Nae Ionescu, dar de facto nu a făcut-o fiindcă îşi dădea seama, că ar fi avut pământul sub picioare
mult prea şubred ca să susţie unele lucruri, deloc reale. De unde se poate încăodată constata că P.
Şeicaru nu ieşea în public oricum, adică din zelul de a şantaja, nu avea acest obiceiu cum îi era
atribuit de calominatorii săi. În problema lui Nae Ionescu s’a bazat pe mărturia lui Ion Vinea care a
asistat la toate tribulaţiile filozofului, i-a reeditat articolul în Curentul din exil, in forma publicată şi
întâia oară. Este o dovadă că maestrul şi-a dat seama că ar putea fi prea subiectiv şi s’ar
compromite, dacă ar reeşi că nu cunoaşte adevărul sau ceea ce era şi mai nepermis să-l transforme
în minciună.

Faptul că mi l-a zugrăvit pe filozof într’o manieră ce aş dori să o numesc subiectivă, poate ar fi
trebuit să o pun în legătură cu dorinţa că ţinea foarte mult să-mi diminueze admiraţia ce-o aveam
pentru Nae Ionescu filozoful, cum mi-am mărturisit-o public scriind despre el mai multe articole
elogioase.

Dar ar mai fi un aspect: el nu odată mi-a dat sarcina să public corespodenţa noastră, când ar fi pus în
circulaţie anumite fapte nu total verificate despre activitatea lui Nae, cum îl numea.

Deci să le trec, pe rând în revistă, fără să vreau neapărat să-l apăr pe filozof, dar cel puţin, să pun la
îndoială cinstea celor care s’au transformat in procurorii lui, desigur exceptându-l pe marele ziarist
care figura pe banca victimelor.

Prima imputare ce i s’a făcut era că în 1916 luna Mai când toţi studenţii şi bursierii din Germania au
fost obligaţi să se întoarcă în România, Nae a rămas pe tot timpul războiului la nemţi, probabil nu a
fost judecat la revenirea în ţară, beneficiind de amnestia guvernului Marghiloman, dată după pacea
de la Bucureşti.

Pamfil Şeicaru ca militar pe frontul primului război mondial când a plecat de la Jiu şi s’a oprit în
1917 la Cireşoaia, decorat cu marea distincţie, Ordinul Mihai Viteazul avea tot dreptul să-l
condamne pe Nae Ionescu, un dezertor de la datoria de a-si sluji Patria.

Dar totul poate primi şi anumite circumstanţe atenuante. I se  reproşează lui Nae Ionescu că în loc
să fie internat într’un lagăr de concentrare pentru prizonieri a lucrat tot timpul la editura Reclam din
Leipzig. (În această editură s’a publicat traducerea piesei Le joueur de flûte de E. Augier în germană
de K. Saar. Pusă pe piaţă la începutul anului 1888, cartea a ajuns cel mult la sfârîşitul lui Februarie
în posesia lui Mihai Eminescu, aflat la Botoşani lângă sora sa Harieta şi chiar în acele zile, mişcat
de conţinutul piesei, se apucă să o traducă, adaptându-i forma la troheul de 15, 16 silabe, metrica
Scrisorilor, realizează o creaţie cu totul nouă din punct de vedere formal. Prin studierea
exemplarelor francez şi german (acesta în titlu are şi numele Lais) se poate constata, fără niciun
dubiu că marele nostru poet a tradus din germană piesa Lais, lucru extrem de important, deoarece
prin datarea cu anul 1888 confirmată şi de N. Petraşcu, Eminescu se arată a fi capabil de creaţie
artistică infirmând pe Titu Maiorescu cel care încă din 1886-1887 susţinea că poetul trăieşte dar e
pierdut intelectual. Nu are dreptate nici Perpessicius care îşi bazează exegeza eminesciană plecând
de la eroarea că Eminescu a suferit de o mare întunecime, în timp ce G. Călinescu fără minime
cunoştiinţe medicale, îl consideră pe Eminescu drept paralitic general. Ambele teorii nu stau
ştiinţific în picioare deoarece marele poet nu a prezentat fenomene demenţiale ci numai unele de
afectivitate, proprii psihozei, fără substrat anatomic, maniaco-depresive. Macroscopic crerul lui
Eminescu s’a prezentat în limite normale.)

Dar cum Nae Ionescu a fost trimis de Rădulescu-Motru cu o bursă în Germania, nu este exclus ca să
fi fost angajat al editurii Reclam încă din acelaşi an, ori în 1914, odată cu declararea războiului,
probabil editura Reclam având nevoie de el, autorităţile germane nu i-au permis să se mai întoarcă
în România, fiind deja un fel de prizonier german, atât că se bucura de oarecare libertate de
circulaţie. Sunt simple supoziţii, este curios că despre un profesor universitar din Bucureşti nu avem
date precise despre activitatea sa în Germania, mai ales că ar fi trebuit să lase o declaraţie pentru a
intra sub ocrotirea amnestiei date de guvernul Marghiloman.

Se stie că după pierderea războiului puterile învinse ca Germania şi Austria au fost bântuite de
revoluţii-bolşevice, în urma cărora au rămas devastate multe instituţii, inclusiv cele din
învăţământul universitar, ori arhiva spitalelor. Cu această ocazie a căzut pradă focului arhiva de la
Ober-Doebling, şi împreună cu ea s’a prăpădit foaia de observaţie a marelui M. Eminescu.

Fără îndoială, şa s’a putut întâmpla şi cu instuţia la care Nae Ionescu şi-a ţinut teza de doctorat, cât
despre publicat cine mai avea timp să se ocupe de ea, când războiul devenise tot mai dezastruos
pentru nemţi. În orice caz duşmanii filozofului i-au reproşat că nu şi-a susţinut teza de doctorat, cum
o raportează şi Pamfil Şeicaru, ceea ce pe acele vremuri nu-ţi mai dădea dreptul să fi profesor
universitar. Deşi se ştia încă de pe vremea lui Maiorescu felul cum se susţineau tezele de doctorat şi
cam ce valoare aveau. La 19 ani, Titu Maiorescu nu avea timp să-şi petreacă trei ani cât ţinea stagiul
la Berlin pentru susţinerea respectivei teze şi s’a mutat la Giessen, unde nu era obligatoriu un atare
stagiu. Teza şi în cazul lui s’a pierdut, şi cum marele critic nu a mai vorbit de ea, se presupune că a
avut ca temă “Relaţia la Herbart” nici chiar acest titlu ne mai fiind păstrat în arhivele universităţii
din Giessen. Se ştie că ceva mai târziu Maiorescu a dorit să primească titlul de doctor de Sorbonna
şi a înaintat aproape aceaşi lucrare, subiectul fiind tot din filozofia lui Herbart, dar lucrarea nu i-a
fost acceptată pentru lucrarea doctoratului, a fost considerată una de licenţă. Acum pricepem de ce a
ţinut marele critic, în ce-l priveşte pe Mihai Eminescu să-şi obţină doctoratul la Berlin, pentru a-l
numi profesor universitar în filozofie, ceea ce, până la urmă, marele poet, a refuzat.

La rândul său şi Nicolae Iorga pentru a ocoli acelaşi stagiu de trei ani şi-a susţinut teza de doctorat
în Germania, la Jena îmi pare, şi nu la Berlin.

În legătură cu doctoratul lui Nae Ionescu lucrurile s’au rezolvat în favoarea lui, putând să le
demonstreze duşmanilor săi, că şi-a susţinutcu succes doctoratul la Muenchen, în timpul războiului.

De altfel era o jignire nu numai personală dar cei ce au săvârşit acest fapt, se arătau pur şi simplu
invidioşi că filozoful a cucerit tineretul prin lecţiile ce le ţinea cu sălile arhipline.

În practica sa de dascăl socratic, Nae Ionescu cerea elevilor săi să demonstreze o gândire proprie, la
urma urmelor acesta era scopul nobil al oricărei filozofii de la Socrate încoace, cu care îl comparau
mulţi din admiratorii săi, Nae Ionescu, un Socrate în versiune autohtonă, se înţelege gândind
specific româneşte. Profesorul nu iubea cuvântul scris, punea preţ pe cel transmis, oral, în discuţii,
dialectic să se ajungă la descoperirea adevărului, artă numită în filozofie maieutică. Şi totul se
realiza, prin căderea barierii pe care ceilalţi profesori o puneau între catedră şi băncile ascultătorilor,
ideile circulau de la inimă la inimă, profesorul la cursurile lui apărea ca un frate mai mare a elevilor
săi, tot atât de departe ori aproape de adevăr ca ei. Prin acest mod de abordare a problemelor eroul
principal devenea tânărul student şi Nae Ionescu se pricepea să regizeze această schimbare de
locuri, fiind conştient că numai astfel va putea să ridice o generaţie cu tradiţii de învinsă, într’una
învingătoare.

Exista un suflu ce-l lega pe dascăl de emulii săi, care nu l-au putut uita niciodată, chiar şi atunci
când îşi însuşeau ideile sale după procedeul lui Noica, sau cum au făcut-o Mircea Vulcănescu sau
Mircea Eliade i-au dus mai departe unele gânduri, am susţine că Dimensiunea existenţei româneşti
de M. Vulcănescu, la fel teoria şamanismului a lui Mircea Eliade nu ar fi arătat în forma actuală,
dacă nu ar fi existat Nae Ionescu, fiindcă influenţa sa se poate evidenţia prin lectura cea mai puţin
savantă. Drept urmare, M. Eliade i-a păstrat un cult ce n’a slăbit cu nimic de-alungul vieţii sale iar
în ce priveşte primul, am putut arăta cât le este legată gândirea, e vorba de Nae Ionescu şi elevul său
Mircea Vulcănescu, de concepţia filozofică a lui Eminescu din Archaeus, dar nu numai, şi fiindcă
filiaţia se poate demonstra că s’a desvoltat inconştient (nici Nae Ionescu nici M. Vulcănescu nu au
putut cunoaşte Archaesul, descoperit în manuscrisele poetului mult mai târziu) ne-a permis să
descriem un mod de gândire specific românesc formulat de Mihai Eminescu şi continuat pe linia
Nae Ionescu, M. Vulcănescu.

Şi fiindcă suntem la capitolul privind pe Nae Ionescu, profesor şi dascăl, va mai trebui să ne oprim
şi asupra unor alte subiecte. Astfel, cu tot mefistofelismul, exprimat şi prin chipul său cu privirile
iscoditoare ale unui Faust şi sprâncenele stufoase şi unite aproape într-un singur contur, el nu era
însoţit de gesturi patetice, exerciţiile sale spirituale se petreceau în interiorul său, astfel că era o
distanţă apreciabilă între el şi venerabilul P.P. Negulescu cel ce la cursuri îl imita pe maestrul lui,
Titu Maiorescu, de la prezentarea sa olimpiană până la amănuntul de a-i copia şi ticurie cele mai
puţin vizibile.

Cu toate acestea, dacă sistemul său filozofic se reduce la un manual ştiinţific de biologie, P.P.
Negulescu rămâne în istoria filozofiei cu excepţionala lui lucrare despre Filozofia Renaşterii.

Demonia lui Nae Ionescu se referea la fascinaţia gândului trăit şi transfigurat de subiectul dat, astfel
că va preţui mai mult originalitateexprimată decât studiul a nu ştiu cărui filozof, oricât de celebru,
răstălmăcindu-i întreaga operă.

De unde profesorului îi displăcea citarea de nume, exerciţiu ce i-a creat multe neplăceri cu ceilalţi
filozofi care-l învinuiau de plagiat, şi puteau să o facă atunci când de pildă vorbeşte de spiritul
faustic european, apusean noţiune introdusă în filozofia culturii de O. Spengler şi nu putem să
credem că Nae nu cunoştea acest lucru. Dar el zicea că odată introdusă în gândirea altui filozof,
teoria îşi pierde din personalitatea originală, devine idee a celui ce o înglobează în felul său de a
gândi. Părere greu de acceptat de cei ce sunt împregnaţi cu o viziune pozitivistă a secolului care prin
Aug. Comte au formulat unele legi drepte ale gândirii stiinţfice, pe aceasta personal nu le-o pot
contesta, totuşi explicarea dată de filozof are un sens, ce poate fi discutat. El pleacă tot de la
realitatea că cel ce işi însuşeşte, de pildă, sistemul de gândire al unui filozof nu o face din amorul
artei ci cu intenţia să-i lumineze propriul său drum sau să-i fie un toiag, pe el să se sprijine când
obstacolele nu-i mai permit să înainteze.

În acest context trebuie să-l citez pe Kant, acesta în Critica puterii de judecată susţine că un filozof
nu poate fi geniu deoarece îi lipseşte totala originalitate, întotdeauna pleacă de la ideile altuia pe
care le continuă şi asta s’ar putea susţine şi de apriorismul descris pentru întâia oară de Leibniz sau
de influenţa empirismului englez inclusiv scepticismul filozofic al lui David Dume, combătut cu
propriile lui arme.

De-aici putem deduce că pseudofilozofii de ultimă oră din ţară, nu au avut altă ceva să-i impute lui
Nae Ionescu decât senzaţionalul plagiat, insuşindu-şi noţiunile tipurilor mistice de pelerin, mire şi
sfânt de la nu ştiu ce autoare, la ea de altfel se face aluzie fără să fie citată cu numele. Supoziţia e
deadreptul absurdă fiindcă şi autoarea discutată a preluat noţiunile respective din literatura
teologică. În hermeneutica Sfintelor Scripturi cele trei tipuri mistice au fost de mult cunoscute fiind
exemplificate de însuşirile lui Isus, ca pelerin, mire şi Sfânt.

Deci, socotim intervenţia unor intelectuali, în anii de după revoluţia din Decembrie 1989, denunţând
un presupus plagiat al lui Nae Ionescu, drept compromitţăor pentru cei ce l-au lansat. Se poate
spune, că desi Nae Ionescu nu are nevoie să se apare, stă sub ocrotirea lui Kant pe când pe
calomiatorii lui mincinoşi îi sprijnă probabil noua securitate care are un alt nume dar aceleaşi
obiceiuri.

Dl. D.C. Amzăr, unul din cei mai apropiaţi elevi ai lui Nae Ionescu, de prietenia căruia am avut
cinstea să mă bucur, îmi povestea că profesorul avea oroare de cei ce reproduceau mecanic ideile
altora, cu mintea lor plină de citate le dădea aerul nemeritat de superioritate. Astfel se prezenta
studentul Posescu, atât de doct în istoria filozofiei încât atunci când îl ruga să interpreteze un
fenomen, nu reuşea să iasă din făgaşul marilor gânditori, nu poseda nici o înclinare pentru judecata
lucrurilor aşa cum le vedea el, fără nicio influenţă livrescă. Din această cauză după ce îl felicita pe
respectivul student pentru vastele sale cunoştiinţe de istorie a filozofiei, mai ades îl provoca pe alt
student, se înţelege unul din preferaţii lui, să încerce să rezolve problema formulată atât de doct, cu
mijloacele ce i le pune la dispoziţie gândirea sa proprie.

Totuşi, conştient că istoria filozofiei îşi are rostul ei bine stabilit, Nae Ionescu nu-şi arăta desacordul
cu studentul Posescu şi nu-i îndemna pe ceilalţi să-i întoarcă spatele. E destul să amintesc faptul că
studentul Posescu ocrotit de Nae Ionescu a ajuns un filozof preţuit tocmai pentru cunoştiinţele sale,
s’a desvoltat alături de elevii profesorului, mult apreciaţi din cauză că au învăţat să gândească după
învăţătura ionesciană. Şi cred că au demonstrat-o cu prisosinţă.

Astăzi, regretăm că datorită vitregiei timpurilor, nici unul din elevii lui Nae Ionescu nu au descris
modul cum se desfăsurau întâlnirile din casa profesorului, unde erau invitaţi de el, ucenicii săi.

Oricât nu am vrea şi am ascunde cu ruşine mare, demonstrând micimea spirituală la care am ajuns,
Nae Ionescu, în cultura românească are un loc bine precizat ceea ce s’ar putea numi fenomenul
“Generaţiel elevilor lui Nae Ionescu”, tăcerea ce se aruncă asupra memoriei acestui filozof cu
însuşiri deosebite, constituie încă o măsură nedreaptă a unor oameni mărunţi ce se simt jigniţi de
marea lumină a unui semen de-al lor, care, zic ei, îi întunecă. Această situaţie adoptată de
nonvaloare împotriva unei autentice şi unice valori a spiritualităţii româneşti, încă ne întăreşte în
convingerea că trăim în secolul inversării tuturor valorilor cum prevedeau, autorul supraomului,
Nietzsche sau Ch. Maurras în Revolta maselor.

Asupra morţii filozofului plutesc anumite suspiciuni suştinute mai ales de acei ce l-au apreciat,
printre aceştia se afla şi Cella Delavrancea fiica lui Barbu Şt. Delavrancea, celebră pianistă.

Invitat la Martha Bibescu la masă, ulterior i se face rău, după ce fumase o ţigară de foi servită chiar
de amfitrioană. A murit Nae Ionescu în urma unui atac de cord, suferinţă ce ar fi trebuit să dea unele
simptome premonitorii sau a încetat din viaţă în urma toxicului ce i s’a introdus în ţigara de foi? În
anul 1940, Nae Ionescu împlinea vărsta de 50 de ani! Iată o situaţie ce nu va primi un răspuns prea
curând, astăzi când cei ce nu au altă preocupare decât să-şi vadă burta plina, ar fi dorit ca acest Nae
Ionescu, mai bine să nu se fi născut.

Dar să revenim la analiza începută mai sus.

Revenit în Bucureşti după război, renunţând la postul de profesor ce-l avea la Mănăstirea Dealului,
hotărâre la care a contribiut conflictul cu colonelul Bucică, mai târziu înaintat la grad de general,
Nae Ionescu e numit coferenţiar la facultatea de filozfie, şi în acelaşi timp îi propune lui Aristide
Blank, bancherul, să pună bazele unei Centrale a Cărţii. Desigur filozoful avea o experienţăîn acest
domeniu, câştigată la editura Reclam din Leipzig. Centrala Cărţii urma să preieie sumele ce trebuiau
achitate editurilor străine de către librăriile româneşti, asigurându-şi în acelaşi timp un câştig
frumuşel. Aristide este de acord, îl numeşte pe Nae Ionescu director al Centralei, preşedinte fiind
Vasile Pârvan şi 2 administratori în persoana lui D.Gusti, profesor de sociologie şi Simionescu
Râmniceanu, vărul lui Duiliu Zamfirescu.

Relaţiile dintre Aristide Blank şi Nae Ionescu au fost atât de bune încât primul vroia să-l numească
pe filozof director general peste toate secţiile sale bancare, în acest sens i-a recomandat să facă un
scurt stagiu în toate sucursalele instituţiei sale.

Între timp în parcul Filipescu, bancherul ridicase o serie de clădiri, în primul rând pentru salariaţii
săi, printre care figura şi Nae Ionescu. În cele ce urmează voi căuta să arăt că lucrurile s’ar fi putut
să se petreacă cu totul altfel de cum sunt descrise. Desigur, individoşii au început să-şi arate
ghiarele atunci când i-a deranjat fastul cu care şi-a inaugurat Nae I., noua casă, punând vârf toaleta
doamnei sale comandată de la Paris.

De-acum lucrurile au evoluat prea rapid ca să nu ne convingă faptul, că filozofului i s’a întins o
cursă de cei ce nu vedeau cu ochi buni evoluţia lui, care le-ar fi putut stânjeni propria activitate,
cum ar fi fost cei de la Cultura naţională, editură condusă tot de capitalul bunului Aristide. Execuţia
lui Nae Ionescu a fost condusă de Blank şi de principalul autor al întregii mascarade, Simionescu
Râmniceanu. Era oare greu să i se impute diretorului Centralei Cărţii că a publicat un bilanţ fals în
Monitorul oficial, ca să-şi acopere delapidarea câtorva sute de mii spre paguba băncii? Să nu fi
existat un contabil responsabil pentru neregulile date, e greu de admis. Dar atunci de ce era făcut
responsabil doar directorul, răspunsul e clar de tot. Fiindcă aşa vroia Simionescu Râmniceanu pe
când bancherul intrase în panică la gândul că cel mai bun colaborator al său îl furase, şi asta chiar
dacă nu era aşa.

A urmat scena cu ameninţarea filozofului şi forţarea lui să recunoască în alb, delapidarea şi acesta
într’un monent de mare slăbiciune a semnat actul. Curios că bancherul se mulţumea să-l dea afară
pe Nae dar nu ridica nicio pretenţie asupra sumei ce trebuia să fie achitată de cel vinovat. Şi mai
mult, de ce avea Simionescu Râmniceanu şi el nevoie de al doilea exemplar, pe lângă cel avut ca
păgubit de Aristide Blank? Cu semnătura lui Nae Ionescu dată în alb vroia să-l aibe în mână şi să
intervină, în cel mai murdar mod, atunci când filozoful era in situaţia să promoveze în cariera sa
politică. În 1932 regele l-a rugat pe Iorga să-l numească pe Nae ministru de interne şi cum nu avea
nimic împotrivă, a apărut Argetoianu asociatul la guvernare şi i-a arătat regelui actul prin care Nae
recunoştea că a delapidat bani de la banca Marmoros Blank ceea ce l-a oprit pe rege să mai insiste
ca Nae să fie numit ministru de interne, deşi se pune întrebarea dacă numitul ar fi primit un atare
post dezonorant.

Prin urmare, Simionescu Râmniceanu s’a transfomat într’un ordinar şantajist, de altfel dăduse o
copie a declaraţiei filozofului chiar, din întâmplare, marilor duşmani ai filozofului, cum sigur erau şi
Teodorescu Branişte şi binenţeles, Pamfil Şeicaru. Acesta din urmă îmi scrie că prin 1929 i se
dăduse şi lui o copie după actul respectiv dar atunci fiindcă erau câţiva ani după conflictul avut loc
la Cuvântul de ce nu l-a atacat pe Nae doar ar fi avut acest unic prilej. Răspunsul e destul de simplu:
maestrul nu era convins că de fapt nu se afla în faţa unui fals, Simionescu Râmniceanu putuse
falsifica semnatura lui Nae, care oricum ar fi părăsit Centrala Cărţii. Pe maestrul nostru dacă ar fi
fost sigur că e confruntat cu o cauză dreaptă, nimic nu l-ar fi oprit să nu reacţioneze, doar era în joc
omul pe care îl ura cel mai mult în viaţă. Nu poate fi evocată eventuala frică de mişcarea legionară,
odată ce la epoca respectivă Nae Ionescu nu avea nicio legătură cu ea.

Tot din auzite mi se relatează şi afacerea filozofului cu cele trei fabrici de bere pe care le ameninta
că va înfiinţa una pe terenul donat lui din averea statului. După ce a primit suma plănuită de la cele
trei întreprinderi, Nae vinde locul lui Malaxa, bogătaşul şi-a făcut pe el un manej şi o  locuinţă.

Cu banii strânşi după afacerea respectivă, Pamfil Şeicaru îmi scrie, că şi-a construit o casă la şosea,
arhitect avându-l pe Cantacuzino, după cum bine se ştie.

Dar aici se mai ridică o problemă: tatăl meu, ca student, în calitate de preşedinte al Societăţii
studenţilor din Transilvania, a avut misiunea de a-l căuta pe Nae Ionescu - aşa cum a făcut-o şi cu
Nicolae Iorga acasă la el, să-l roage să le ţie o conferintă. Asta întâmplându-se până în anul 1923
când tata terminase facultatea de drept din Bucureşti, înseamnă că în acei ani filozoful trăia undeva
la şosea, înafară de oraş, tata tocmai ajunsese acolo pe o zi ploioasă când băltoacele şi noroaiele
străzii nepavate îţi transformau drumul, care ducea la casa profesorului, într’o adevărată aventură
plină de peripeţii.

Poate în acele zile profesorul se gândise la situaţia în care se afla, el şi familia lui, alcătuită din soţie
şi doi copii, şi luase hotărârea să profite de slăbiciunile unei societăţi în care nu poţi supravieţui
decât dacă o tratezi ca pe o pradă, tu însuţi acţionând ca o fiară. De-acolo i-a venit ideea cu Centrala
Cărţii în care a intrat o bună parte din viaţa sa, dublată, ca o a doua fiinţă, de destinul său de mare
filozof. Deviza şi acestuia din urmă era să reuşeşti în viaţă, să fii un învingător!

În 1930 nu numai că Nae Ionescu a militat pentru întoarcerea lui Carol al doilea în ţară, dar mai
apoi a fost în relaţii bune şi cu mme Lupescu pe care el a botazat-o, Duduca.

Dar numai cu greu am admite că Nae Ionescu primea bani de la Gavrilă Marinescu, şeful tripourilor
şi caselor de pierzanie bucureştene.

Se zice că regele Carol dorind să ştie dacă poate să se sprijine pe mişcarea legionară, l-a trimis la
Căpitan să-i citească în suflet.

Rezultatul a fost miraculos. Nu s’a mai întors la rege şi nici la Duduca lui.

Legenda legionarilor a făcut din el un Sfânt, marele lor Filozof. Noi cum nu ne vom pierde
contactul cu mama realitate, am putea spune că în viaţa lui Nae Ionescu a intervenit o unică
transfigurare, pe care o descrie şi Lev Tolstoi în Învierea că i s’a întâmplat eroului său Nekludov.
Autorul a visat-o întreaga viaţă şi când însfârşit se afla în drum spre ea l-a găsit moartea într’o gară
de sat.

În schimb lui Nae Ionescu i-a reuşit să se împlinească, încă fiind în viaţă. Pe lângă activitatea sa de
filozof, toate celelalte au fost zădărnicii. La ele să renunţe nu i-a fost deloc greu, fiindcă nicio dată
nu s’a simţit legat de rostul lor.
Dar va putea să devie omul Ideii pure, Omul acţiune în care fapta lui Faust e înlocuită cu meditaţia
şi tăcerea din lăuntrul lui, oglindă nevăzută a lui Dumnezeu? Numai în acest mod se va putea
apropia de adevărul cel zilnic dar şi etern al vieţii.

Nae Ionescu s'a descoperit pe el însuşi, astfel că ar fi să ne amăgim dacă am crede că a trecut la
legionarism, când el îşi urma crezul său de totdeauna, ci in lumea oamenilor a fost obligat mereu să
disimuleze, să se prefacă într'un altul.

Fără îndoială în mijlocul camarazilor săi se simţea ca fiul cel pierdut şi îl impresiona când îi
spuneau că trecutul pentru ei nu mai există.

Totuşi, uneori, când dădeau semne că nu-l înţeleg, îl durea rătăcirea lor. De pildă, dl. Amzăr mi-a
relatat că a fost tare desamăgit, când în urma alegerilor s'a văzut trecut printre senatori, dovadă că
nimeni nu mai are nevoie de lupta sa, dacă l-au dat la o parte, trecut printre bătrâni.

Ceea ce-i sigur, se pot susţine cele mai năstruşnice idei despre conversiunea respectivă, dar un
singur lucru ar fi imposibil de afirmat, că Nae Ionescu a făcut-o pentru bani sau pentru cine ştie ce
interese personale.

Încheind acest capitol am dorit să pledez pentru valoarea filozofului român Nae Ionescu, care în
niciun caz nu merită uitarea ce cu forţa se aşterne pe numele său.

Mi-am făcut datoria faţă de memoria lui Pamfil Şeicaru, luând în discuţie pe Nae Ionescu şi
calomniile ce i s'au atribuit, de unde cu toate că sunt despărţiţi din anumite motive bine întemeiate
mai ales din partea marelui ziarist, se cuvine să aruncăm o punte între ei, atâta timp cât amândoi
sunt furaţi şi postum, de onoarea de a figura, la loc de cinste în Panteonul culturii româneşti.

Ţinând cont de conflictul provocat de Nae Ionescu la Cuvântul în urma căruia Pamfil Şeicaru şi-a
da demisia, vom reţine acest act cu mărturia lui Ion Vinea, motiv de supărare ireversibilă, numai că
am crede că în celelalte întâmplări pot fi implicate şi alte persoane mult mai vinovate prin
intervenţia lor necinstită. Dintre acestea l-am reţinut pe Simion Râmniceanu, aproape pe faţă,
răufăcătorul prestigiului filosofului, ajuns un obiect de şantaj ordinar.

Aş mai adăoga drept încheiere că notând atâtea aventuri ale căror erou a fost Nae Ionescu, Pamfil
Şeicaru î-a împrumutat, numai după cele auzite, defecte cu care nu putea să iasă în public,
caracterul unui personaj mai mult decât baroc, i-aş zice rocambolesc, amintim că acest cuvânt vine
de la Rocambole, eroul romanelor foileton de Ponson de Terrail, pline de peripeţii şi aventuri
extraordinare.

Tratând pe adversarul său în acest mod, neputând să-l abordeze în spirit polemic ştiinţific deoarece
nu se baza sigur pe adevăr, intră în acţiune imaginaţia artistică a maestrului şi ne pare rău că nu a
observat că în felul cum îl prezenta pe nae Ionescu, el devenea eroul unui roman demn de pana lui
Balzac, sau să-i urmez gusturile, a lui Cezar Petrescu, marea sa admiraţie, despre care când îi va
veni rândul, am să-i  întăresc părerile.

Şi unul şi altul ar fi putut scrie acest roman care doar prin unele trăsături formale se apropie de
Rocambole, în fond ar corespunde unui tip ce ar putea caracteriza societatea şi oamenii ei, mai bine
decât Caragiale prea prins de latura absurdă, de unde comicului său îi lipseşte adeseori
autenticitatea vieţii.
Impresiile mele asupra scriitorului P. Şeicaru nu sunt pur platonice, printre manuscrisele sale
dispărute după moarte, ar fi trebuit să figureze şi o piesă de teatru, unde erau prezentaţi eroii
Scrisorii pierdute, la 20 de ani după ce le-a dat viaţă marele dramaturg.

Îată cum relaţiile dintre Pamfil Şeicaru şi Nae Ionescu sunt de natură să îmbogăţească sentientul pur
cu mugurii noi şi tot mai fragezi ai creaţiei.

Prin aceste însuşiri amândurora li se garantează laurii nemuririi îngrijiţi de heruvimi, în grădinele
raiului.

Scrisoarea 18 din 12 Febr. 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu

Nu te-am uitat dar am fost năpădit de o serie de trebui imediat după plecarea surorii mele pe ziua de
29 Decembrie, Am pus la punct o serie de lucrări a căror apariţie va fi peste zece zile. Le vei primi
pe măsură ce vor apărea. Apariţia primei cărţi din Lenin se datoreşte următorului fapt: Eu am trimis
- lui Halmaghi fost colaborator la Curentul, azi bibliotecar al universităţii din Pittsburg - o serie de
lucrări  "Conferinţa de la Belgrad" pe care el a tradus-o în eglezeşte şi culegerea s'a făcut la
tipografia ziarului "Cuvântul românesc", unde s'a cules şi textul în engleză a eseului, asupra lui
Lenin. Conducătorul ziarului l-a rugat pe Halmaghi să-mi ceară învoirea de a publica şi textul
românesc în paginile "Cuvântului românesc". Imediat ce voi primi "Conferinţa de la Belgrad" şi
"Lenin" precum şi "Davai ceas" în engleză, ţi le voi trimite pe toate trei. Cum ştii germana şi
franceza îţi va fi uşor, cu ceva mai atent la lectură, să descifrezi textul englez. De asemenea îţi voi
trimite imediat ce primesc două numere din publicaţia "MicroMagazin" ce apare la New-York un
lung interviu pe care l-am dat. Am răspuns la multiplele  întrebări ce mi le-a formulat cel care
redactează Micro-Magazin. El reprodusese după "Carpaţi" "Davai ceas" şi aflând adresa mi-a
comunicat că în 1930-1931 a fost colaborator la "Curentul". Aştept să-mi trimită cele două numere
în care s'a putut publica interviul meu datorită extinderii lui. Nu crede, dragă Ovidiu că te-am uitat.
Pe ziua de 31 Ianuarie a sosit fratele meu. Mi-a dat două veşti care vei înţelege ce dureros ecou au
avut pentru mine. Sora mea Eugenia, cea mai mică dintre cele trei a mruit. Când Veguţa a sosit la
Bucureşti şi-a găsit sora în cosciug, se făceau formalităţile de înmormântare. Pe ziua de 23 Ianuarie
Veguţa a avut un infarct şi a fost spitalizată. O comunicare avută la telefon că a suferit o paralizie la
partea dreaptă. Vei înţelege starea mea sufletească, din Februarie 1968 cu două scurte înteruperi
totalizând două luni, sora mea a fost lângă mine. Februarie, Martie şi April a îngrijit pe soţia mea
bolnavă de cancer. Era în sanatoriul Crucii roşii unde era admirabil îngrijită. Medicul care făcea
sforţări sa oprească progresul cancerului la oase era un profesor universitar deci avea toate
îngrijirile, dar prezenţa surorii mele aducea o mângăiere şi sora mea se sforţa să-i intreţină iluzia
salvării. Îşi împărţea ziua între mine ca să-mi prepare hrana şi sanatoriu. Apoi ... până la plecarea
din 29 Decembrie şi-a trudit firava ei fiinţă îngrijindu-mă pe mine. Nu mă întreba cum mă simt. Am
să-ţi cer o lămurire, nepoata mea fica surorii mele, Maria - are 82 de ani în Iunie - este de 18 ani
medic şi conform organizării celei actuale şi-a dat al doilea doctorat. În intenţia mea este ca să-şi
obţină un cocediu de ar putea să-şi perfecţioneze cuoştiinţele în Germania. Cum este văduvă, are 45
de ani poate să plece fără complicaţii familiare. Ea este actualmente medic şef la două creşe ca
specialistă în pediatrie. Ai putea să-mi dai unele indicaţii cum să prozedez spre a găsi un institut la
Muenchen şi în ce condiţii şi-ar putea face doi ani de perfecţionare. Mi-ai înlesni operaţia de a
aduce pe nepoata mea lângă mine. Aş avea un medic care să-mi caute zilnic tensiunea etc.

Îţî mulţumesc anticipat şi nu înterpreta greşit tăcerea mea

Te îmbrăţişaz Şeicaru

p.s. Aş dori să am trei fotografii ale dtale: una pentru Veguţa, a doua pentru mine şi a treia pentru
fratele meu care ştie ce grijă mi-ai purtat. Eu o voi ţine pe birou ca un remember. Dacă s'ar putea
scrie-mi la maşină. Îţi descifrez cu greu scrisul.

Note şi Comentarii

Maestrul mă asigură că nu m'a uitat dar trebuit să pună la punct o serie de lucrări a căror apriţie se
va întâmpla peste zece zile. Încă mă asigură că mi le va trimite când vor apărea, din păcate, nu a
mai urmat ceea ce mă face să cred că ele n'au apărut, aşa cum spera marele ziarist. (Desigur cu
ocazia Sfintelor Sărbători şi a Naşterii Domnului şi a noului An, ne-am felicitat cum se cuvine între
doi prieteni buni, ceea ce mai îndulceşte întârzierea de 4 luni a maestrului Pamfil Şeicaru).

Maestrul consideră că îi este asigurată traducerea şi editarea operelor sale din română în engleză,
scriindu-mi următoarele rânduri despre apropiata apariţie a o serie de lucrări ca şi "Lenin" şi
"Conferinţa de la Belgrad" pe care John Halmaghi, fostul său colaborator de la Curentul şi actual
bibliotecar al universităţii din Pittsburg, le-a tradus în engleză iar culegerea s'a făcut la tipografia
Cuvântului românesc, ziar al cărui director l-a rugat pe John Halmaghi să întervină pe lângă el
pentru a le permite să publice textul şi în Cuvântul românesc, bineînţeles e vorba de "Conferinţa de
la Belgrad". Drept urmare îmi promite că atunci când vor apare aceste lucrări - a precizat peste zece
zile - o să mi le trimită şi mie.

Ni se impune să insistam asupra unui fenomen ce stă în primul rând în firea maestrului nostru.
Copleşit de greutăţile vieţii, energia şi putere sa creatoare păstrată şi la o vârstă înaintată, îl
determina să nu accepte realitatea aşa cum i se oferea âi-atunci prin imaginaţie o transfigura până
acolo încât îşi trăia evenimentele după cum le-ar fi dorit el să se întâmple şi nu cum erau.

Să analizăm situaţia dată: desigur John Halmaghi îi scrisese şi era gata să-i traducă în limba engleză
Davai ceas, de unde s’a legat între ei o corespondenţă plină de perspective, mai ales că John
americanul se prezentase ca un colaborator al ziarului "Evenimentul" şi nu al Curentului cum
sublinia maestrul în ultima lui epistolă.

Cum îl cunoaştem noi pe Halmaghi, omul se considera mai mult decât era şi este poate, infatuat
cum îi plăcea să fie, să-i fi promis traducerea şi editarea lucrărilor mai sus citate, numai că John
Halmaghi avea multe cusururi dar nu era nici excroc şi nici atât lipsit de simţul realităţii. Poate să-i
fi vorbit de faptul că unul din directori (erau doi) îi ceruse permisiunea să publice în ziarul său
Conferinţa de la Belgrad, dar e greu de crezut că aşa ceva se putea întâmpla deoarece conducătorii
Cuvântului românesc îi erau mai mult decât ostili, îl pedepseau pe genialul ziarist, Pamfil Şeicaru,
din cauză că ei sufereau de o incultură şi prostie crasă în ce priveşte, în primul rând, lipsa de
mijloace intelectuale privitor la arta de a scrie la gazetă.
Se poate presupune, că fire gongorică, Halmaghi întrecuse măsura şi îl antrenase şi pe marele ziarist
atunci când ar fi trebuit să-şi dea seama că el nu va putea fi tipărit niciodată la tipografia Cuvântului
românesc, asta făcea parte din balivernele lui John.

Fără îndoială, Pamfil Şeicaru i-a trimis şi cele două lucrări de-ale sale care însă nu puteau apărea
fiindcă John Halmaghi nu poseda banii pentru o atare întreprindere şi deci eventualele sale
promisiuni rămâneau în domeniul virtualului şi niciodată a realului.

Şi în acest context intervine iar modul de a vedea lucrurile al maestrului. Aparent dând o încredere
deosebită celui ce urma să-i traducă şi apoi edita o lucrare în engleză, el îşi considera misiunea
încheiată odată cu predarea manuscrisului în româneşte, în cazul de faţă el lăsa totul în seama lui
John Halmaghi care pe drept nu era în stare să finanţeze aceste lucrări, şi astfel se înţelege că ele nu
au putut fi editate deci nu au apărut nici peste zece zile, nici peste altele şi în consecinţă nu mi le-a
putut trimite, nu a apărut decât broşura Davai ceas în engleză, dacă bine îmi aduc aminte.

Este un procedeu pe care Pamfil Şeicaru l-a întrebuinţat şi la traducerile în limba germană şi asupra
acestui capitol vom mai reveni fiind mult mai important, deoarece V. Dumitrescu l-a tot purtat cu
zăhărelul în loc să-i aducă la cunoştiinţă că nu au bani pentru a plăti un traducător potrivit şi mai
mult editarea în sine corespundea unei adevărate comori dacă socotim veniturile fie şi ale românilor
din exil, mai cu stare. Ori dacă traducerile în engleză şi germană nu s’au realizat niciodată, a existat
manuscrisul în româneşte ca să amintim de pildă, lucrarea de peste 500 de pagini "Finlandizarea
Europei", aceasta sigur a existat, şi a dispărut după moartea maestrului şi asupra felului cum s’a
întâmplat această hoţie spirituală, vom avea timpul să-l tratăm într’unul din capitolele următoare.

Am avut ocazia cum am mai scris să-l cunosc mai bine de la distanţă pe John Halmaghi, colaborator
de bază al Cuvântului românesc, cu ocazia stabilirii condiţiilor de editare a manuscrisului "Băiatul
drumului" de Vasile Posteucă, pe care citindu-l am rămas entuziasmat de frumuseţea sa, era de bună
seama un poem în proză de aproape 600 de pagini. Am acceptat imediat să scriu prefaţa acestei
lucrări de-o valoare inestimabilă, cel puţin aşa o consider şi astăzi, una din marile opere ale
literaturii române. Mi-am oferit tot atunci să susţin această carte cu jumătate din costul editării ei,
restul de jumătate rămânea să fie suportat de camarazii şi admiratorii săi, ştiindu-se că poetul V.
Posteucă era preţuit prin unicul lui talent, devreme pus pe drumurile Americii pentru activitatea sa
de mândru iconar bucovinean, organizaţie condusă de Mircea Streinul.

Dar spre surprinderea mea de la entuziasmul exprimat în vorbe goale, John Halmaghi a trecut la o
pasivitate şi o lentoare a faptelor, total contrarii curentului nostru pozitiv de la început, pentru mine
de neînţeles pănă astăzi. Zadarnic îl asiguram că îmi voi mări contribuţiile chiar dacă salariul meu
de cecetător era destul de modest, mă arătam gata să aduc anumite jertfe pentru înălţarea unui altar
numit Vasile Posteucă. Totuşi dl. Halmaghi devenise, întretimp, pur şi simplu de neclintit. Lipsit de
orice personalitate, probabil John aplecase urechea la cine ştie ce eminenţă cenuşie, plină altfel de
invidie a exilului, că altfel nu puteam înţelege aşa o schimbare.

Mai mult, o amestecase şi pe soţia poetului Zamfira, o persoană înrăită lipsită de orice ideal,
mersese până acolo încât îi ceruse lui Vianor Bendescu, să schimbe datele biografice ale poetului V.
Posteucă doar din zelul ei de a nu periclita viitorul copilului ei drag, Puiu, uitând total că dăcă nu
era soţul său şi tatăl copiilor ei, ar fi trebuit, în continuare să trăiască în România ori poate se
acomodaseră jugului comunist?
Vasile Posteucă luând doctoratul în 1962, a funcţionat ca profesor suplinitor la Colegiul de stat din
Mankato, şi când poetul s’a îmbolnăvit de cancer şi a trebuit să fie internat în spital, studenţii săi şi
cetăţeni americani au manifestat pe străzi pentru ca soţia sa Zamfira şi ce doi copii să fie lăsaţi să-l
viziteze pe cel ce-şi ducea ultimele zile de viaţă. Cum evenimetul a ajuns să fie publicat în ziare cu
multe comentarii negative, însfârşit măria sa partidul comunist din ţără le-a dat paşapoartele de care
aveau nevoie să călătoreasca în Statele Unite.

Dar vinovatul principal rămânea acest John Halmaghi, colaborator la revista din exil "Drum",
editată de Vasile Posteucă, de a cărui prietenie cu orice prilej Halmaghi se lăuda, deşi până la urmă
a devenit sabotorul cărţii lui Posteucă, probabil nu îi ieşeau la socoteală, lui ca şi dnei Zamfira
Posteucă, câştigul din afacerea pe care voiau s’o încheie cât mai avantajos, subiectul lor principal
fiind marea lucrare a lui Posteucă, "Băiatul drumului".

Drept urmare, am copia respectivului manuscris, pe care dacă aş fi îndrăznit să-l editez, m’aş fi
trezit dat în judecată de persoana ce ar fi trebuit să mă sprijine, sacrificându-se pentru opera soţului
şi tatălui copiilor ei şi totodată, e de prisos să mai adaog, Puiul mamei cu o temeinică educaţie
comunistă s’a arătat total dezinteresat faţă de creaţia de o viaţă a tatălui său. Cauza principală era
Zamfira, care putea fi orice numai o Ana a Meşterului Manole, nu.

M’am gândit să predau Academiei române manuscrisul dar teamă mi-era că se vor ivi mâni ostile
care vor avea grijă să-l facă dispărut, tocmai fiindcă reprezintă o valoare a culturii româneşti din
exil dar şi din ţără.

Toate gâlcevile şi micile conflicte generate, îndesebi, de dna Zamfira Posteucă au luat un sfârşit
fericit, prin faptul că "Băiatul drumului" a apărut în ţără, în Biblioteca “Mioriţa” Câmpulung-
Bucovina, anul 2000, sub îngrijirea dlor Ion Creţu şi Ion Filipciuc pe care-i felicit, din toată inima,
pentru admirabila lor reuşită.

Noi exilaţii ne-am mulţumit în această problemă să jucăm rolul unui Meşter Manole care deşi şi-a
pus în zidurile mănăstirii, opera numită "Băiatul drumului", cu toate năzuinţele, nu au reuşit să le
menţină în picioare, ele au căzut definitiv, lăsând doar ruine în urma lor.

Pe când fraţii bucovineni au izbutit să ducă lucrul până la capăt, şi încă în forma cea mai aleasă
posibilă, fapt pentru care o să le fie recunoscătoare nu numai sfânta Bucovină ci şi ţara noastră cu
tot ce are în ea, mai curat, românesc.

Cartea are 481 de pagini şi e însoţită de un glosar de acelasi Vianor Bendescu, un inimos
bucovinean, am dus cu el o corespondenţă susţinută, prin care m’am familiarizat cu Bucovina,
oamenii şi problemele legate de istoria lor, în bună parte nefericită. Dânsul mi-a pus cu mărinimie la
dispozitie date biografice şi bibliografice în legătură cu Ion Nistor, istoric de vază, om politic şi
fruntaş al culturii bucovinene, pe baza materialului primit am putut să scriu câteva pagini nu lipsite
de înteres asupra acestui nobil personaj, cu activitatea sa până după primul război mondial şi
realizarea marei Uniri. Tot de la dl. Bendescu am obţinut un valoros material privind opera poetică,
în versuri şi în proză a lui Tr. Chelariu şi pot să scriu că nu a fost deloc zgârcit a-mi transmite opera
lui în bună parte apărută în ţără după moartea sa destul de timpurie. Doar astfel documentat am
putut să mă ocup pe larg de această frumoasă figură de bucovinean luminos, în deosebi aparută în
publicaţia Libertatea din New York.
Reîntorcându-ne la John Halmaghi, m’am referit la Baiatul drumului doar pentru a-l prezenta
demonstrând că nu era deloc omul de caracter care să-l publice pe Pamfil Şeicaru. De altfel, îmi
amintesc că după ce problema editării Băiatul drumului a început să bată pasul pe loc, la insistenţele
mele mi-a promis că peste luni de zile, va veni în Europa şi atunci se va opri şi la mine, la Giessen,
de fapt ar fi trebuit să constituie prima lui escală. Dar, parcă ar fi fost în campanie electorală s’a
oprit la diverse figuri suspecte de politicieni, desigur de la Madrid, apoi a venit şi în Germania, a
trecut pe lângă oraşul meu dar mai pe urmă nici cel puţin nu s’a scuzat că n’a reuşit să mă caute. În
fond, era o fire slabă, mai oscilantă ca trestia lui Pascal, dar să nu uit că în acest mod se purta cu
manuscrisul lui V. Posteucă, aşa zisul “bunul său prieten”. Cu acea ocazie am rupt orice legături cu
acest individ care nu ştia ce înseamnă să-ţi dai un cuvânt de onoare.

S’ar putea spune că maestrul era demn de compătimit că se baza pe atare indivizi, dar în niciun caz
nu era vorba de un donchitoşism din partea sa, de altfel maestrul se apăra contestând că ar fi un
urmaş a lui Don Quijote. Era vorba mai mult de o încercare de a evada din lumea lui zilnică, să
încerce să o depăşească, nu rar prin autoamăgiri ce aveau rolul de a-i susţine moralul: într’o atare
situaţie omul se agaţă şi de un fir de pai să nu se înece în apele uităţării. P. Şeicaru nu voia sa ajunga
la o inactivitate ce ar fi însemnat pentru el moartea însaşi. Tocmai fiindcă era înconjurat de atâtea
obstacole, el nu putea renunţa, la munca sa creatoare şi încerca pe de altă parte să-şi înalţe o lume
imaginară cu anumite temelii mai reale. De pildă, atunci când susţinea după câteva articole scrise
despre două lucrări ale sale de către jurnaliştii germani, care nici la suprafaţă nu au izbutit să-l
cunoască, faptul că la 80 de ani era gata să debuteze în ziaristica germană sau când să amăgea că
Strauss îi va scrie prefaţa la "Finlandizaea Europei".

În aceste limite s’au desfăşurat şi relaţiile dintre Pamfil Şeicaru şi John Halmaghi, scrisul devenise
esenţa vieţii sale, scopul suprem, a accepta realitatea ar fi însemnat să-şi pună capăt vieţii, de unde
s’ar putea că în multe momente ale destinului său, maestrul refuza să se uite în oglindă jucând rolul
personajului inventat de propria lui imaginaţie. Să recunoaştem că în atare stare un om poate uşor să
fie dus cu minciuna, mai ales când respectivul era considerat un binefăcător, un al doilea fiu ivit în
pustietatea exilului, cum îl considera P. Şeicaru pe numitul V. Dumitrescu.

În aceeaşi scrisoare, îmi mărturisea că pe 31 Ianuarie venise la el fratele său aducându-i două veşti
triste. Prima privea decesul sorei celei mai mici Eugenia, pe care Veguţa ajungând acasă a găsit-o în
cosciug. La scurt timp Veguţa a făcut un infarct şi peste câteva zile o paralizie pe partea
hemicorpului drept.

În rândurile urmatoăre maestrul îşi aminteşte de tot ajutorul pe care i l-a dat această devotată
femeie, sora lui Veguţa, şi fiind conştient că ea nu-l va mai putea vitzita se gândea s’o aducă lângă
el pe nepoata sa, doctoriţă de 45 de ani - fiica surorii de 82 de ani.

În aceste momente Pamfil Şeicaru ne-ar putea apărea ca stăpânit de un egoism condamnabil,
gândindu-se deja la o înlocuitoare a surorii sale. Dar lucrurile nu stăteau chiar aşa. Bătrânul ziarist,
făcea un efort pentru a nu fi doborât de veştile dureroase, şi astfel, respectând chiar dorinţa Veguţei,
fratele ei se gândea să aibe un alt sprijin în jurul său, cum se constată, mult mai tânăr, ceea ce
partidul nu va fi de părere că merită un asemenea ajutor şi nu-i va aproba plecarea, maestrul va
trebui să se mulţumească cu bătrânul lui frate, depărtat de simţirea profundă a surorii lui, Veguţa, iar
de Pamfil Şeicaru nu putea nici în clipele sale cele mai bune, să se apropie. Deci prezenţa acestuia
lângă maestru constituia un adevărat contrast nelalocul lui.
Scrisoarea (19) din 12 Martie 1978, de la Pamfil Şeicaru

Dragul meu,

îţi scriu cu sufletul greu împovărat: sora mea dr. Virginia Şeicaru a murit în ziua de 4 Martie. Îmi
este tare greu să-ţi dau chiar o vagă idee de durerea pe care o încerc. Timp de zece ani cu o
întrerupere de două luni a fost lângă mine îngrijindu-mă cu o iubire de mamă, punând rânduială în
manuscrisele mele, descoperind textele unor cărţi scrise, uitate care n’au fost editate, de asemenea
în scrisorile mele, cu acea răbdare pe care numai un suflet rar poate s’o aibe. Caut să domin durerea
spre a pune rânduială în gândurile mele răvăşite ca să-mi reiau lucrul. Mă vei înţelege.

Îţi trimit o publicaţie care te va surprinde în sensul cel bun. Am o rugăminte. Mi se cere de o
doamnă fata unui fost prieten decedat - era decanul facultăţii de medicină, un medicament care nu
se găseşte în ţară “Hipnorex”, îmi scrie că este un medicament cu litiu. Doamna se numeşte Gina
Olărescu este vaduvă şi are 44 de ani. Tatăl ei se numea dr. Tudoranu decanul facultăţii de medicină
din Iaşi. Ca să fiu sigur că ajunge la destinaţie trebuie să o trimit prin Crucea roşie germană. Dacă o
poţi trimite direct vă dau adresa, Gina Olărescu bulevardul Karl Marx 10, Iaşi, însoţită de reţetă. În
caz când nu vei putea, te rog trimite-mi medicamentul însoţit de reţetă altfel nu se primeşte la
Crucea roşie. Cum ştiu că specialitatea îţi este boalele nervoase, dna Olărescu are multe necazuri şi
încearcă singură să le facă faţă. Este profesoară de limba engleză. Ştiu că nu mă vei refuza de aceea
îţi mulţumesc anticipat. Sunt atâtea suferinţi în tară şi climatul este aşa de apăsător că le trebuie
bieţilor oameni nervi de oţel ca să reziste. Cei mai sensibili se resimt. Ce vrei, sistemul lui Lenin
desăvârşit de Stalin şi impus României de Vâşinski dupa23 August 1944 a dat un regim potrivnic
sufletului românesc. Mă mângâi amintindu-mi zicala: “fie noaptea cât de lungă, ziua tot se face”. Şi
nu aştept ziua de la Occidentali ci de la cei 60 de ani de suferinţă ale popoarelor din imperiul
sovietic şi de la alianţa Chino-Japoneză. Soluţia este în Pacific nu în Europa, acolo se va desfăşura
cel de al treilea război mondial menit să pună Rusia sovietică în situaţia Austro-Ungariei din 1918,
Decembrie.

Poate într’o zi vei avea răgaz şi vei veni la Dachau. Aş dori mult să vă văd şi să stăm de vorbă

al dtale Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul mă anunţă, că sora lui dr. Virginia Şeicaru a murit pe ziua de 4 Martie. Îi era greu să-mi
dea chiar şi o vagă idee de durerea pe care o încerca pentru a-şi pune rânduială în gâdurile sale
răvăşite.

Fără îndoială, marele ziarist, trecea prin avatarurile produse de pierderea unei fiinţe dragi, aşa ca
orice exilat, le-am trăit şi eu; în primul rând mi se rezerva unicul favor de a nu-i vedea morţi pe
părinţii mei, aşa cum de multe ori mă rugam lui Dumnezeu; la Pamfil Şeicaru era vorba de sora lui
la care bineînţeles ţinea mai mult ca la orice pe lume. În această fază, la primirea veştii, omul nu
poate simţi durerea celui care îi vede morţ şi apoi coborâţi pentru totdeauna în mormânt. Prin
urmare, scutit de cea mai grea confruntare, cel în cauză poate să-şi stăpânească suferinţa pe care nici
nu o realizează, tăcerea ce-l stăpâneşte aparţine acelui gând că toate sunt trecătoare, nimeni nu
scapă de această lege, deci nici fiinţele dragi.
În scrisoarea de faţă, maestrul trecea, cum bine se constată, prin repectivul stadiu, din această cauză
tocmai pentru a-şi înşela conştiinţa de sine, abordează subiectul dnei Olărescu, fiica profesorului dr.
Tudoranu, fostul decan al medicinii din Iaşi, căreia mă roagă să-i trimit medicametul Hipnorex, pe
bază de litiu, prin Crucea roşie, fiind obligatoriu să fie însoţit de o reţetă. Cu această ocazie, marele
ziarist, se referă la suferinţele din ţară, unde climatul este apăsător cei mei sensibili resimt efectele
sistemului lui Lenin desăvârşit de Stalin şi impus cu forţa de Vâşinski în România, după 23 August
1944.

Am citat aceste rânduri, pentru a demonstra cât de greşiţi erau, cel puţin exilaţii care vorbeau de
ultima “vânzare” din viaţa lui Pamfil Şeicaru, ajuns să slujească interesele statului comunist din
ţară. Mare eroare, mare! De fapt rămas ca un lup singuratec, Pamfil Şeicaru vorbea în primul rând
neamului românesc din ţară, aflat sub jugul apăsător al comunismului, în timp ce în exil cei mai
mulţi ori făceau parte din clanul politicienilor care au trădat interesele României la 23 August 1944,
ori cei mai mulţi şi-au regăsit legăturile cu regimul comunist român, aşa cum va deveni şi postul de
radio Europa liberă, goarna comunismului dizident, prin proclamarea programului respectiv, singura
formulă recomandabilă poporului nostru. În acest mod respectivul post, condus şi de nişte indivizi
care nu-şi poleiau decât propriile interese, cum de pildă, soţii Lovinescu - Ierunca, au pregătit
revoluţia din Decembrie 1989, indiscutabil de esenţă comunist-dizidentă.

Maestrul susţine ca poporul român era potrivnic comunismului, dar asta nu mai era valabil după anii
1980 şi continuă încă în anul 2001. Dovada peremptorie o aflăm în faptul că după o scurtă perioadă
adevărat democrată, românii s’au speriat şi au revenit de bună voie la matca lor comunistă, lăsându-
se manipulaţi de cei ce au sabotat firava noastră democraţie. Să ne înţelegem: l-am urmărit pe dl.
Ion Iliescu atunci când s’a protăpit în fruntea dizidenţei comuniste îndreptată împotriva lui
Ceauşescu, adversarul său de partid, dar l-am condamnat şi-l condamnăm, când ulterior a îmbrăcat
haine democrate, uită că se trage dintr’o familie de convingeri comuniste, că a urmat studiile la
Moscova şi a învăţat limba, cam grea pentru adevăraţii români, rusă.

Recent, comuniştii tovului Iliescu şi-au pus pe faţă masca social-democraţiei, acţiune de prisos
deoarece trupul şi coada de lup tot li se mai vede. Pe cine, crede tovul Iliescu că va putea să înşela?
Formarea şi educaţia sa comunistă se poate observa în fiecare gest al său, inclusiv când pledează
pentru amnistierea celor care au dat ordin să se tragă în tinerii ce-şi dorm somnul de veci în
cimitirul nou de la Bellu, dar nu numai acolo. Azi tovul Iliescu recomandă reconcilierea poporului
român adică să-şi uite morţii, martiri, jucând cazacioca tocmai cu criminalii de ieri. Oricât ar fi de
ocrotiţi comuniştii dlui Iliescu de unii ziarişti de astăzi, de pildă nulul Cristoiu îl vede pe tov. Iliescu
preşedintele tuturor românilor, adevărata lor origine le este scrisă pe frunte, în aceeaşi măsură şi
dezastrul în care vor înpinge România mai devreme sau mai târziu.

Dacă astăzi comuniştii de ieri, ajunşi la conducere, vor să intre în NATO, le este frică de ruşi, care
sigur n’o să-i ierte pentru trădarea lor de ultimă oră.

La şedinţa de unificare au vorbit tovii Năstase şi Atanasiu. Primul crescut în rigiditatea

caracteristică oricărui partid totalitar, celălalt a întrebuintat noţiuni goale cu care ne hrăneau până
mai ieri, activiştii de partid, uitând că partidele social-democrate din Apus nu au nicio legătură cu
comunismul, ele guvernează după principiile cele mai democrate şi bineînţeles capitaliste.
Demagogia sonoră cu care tovul. Atanasiu încearcă astăzi să îmbete cu apă rece pe români le este
străină, la ele nu contează decât rezultatele concrete!
Se pune întrebarea de ce noii social-democraţi evită să pronunţe noţiunea de tovarăş întrebuinţată în
şedinţele lor publice de social-democraţii nemţi? Oare cauza nu o găsim tocmai în ceea ce au de
ascuns proaspeţii răspopiţi comuniştii români, cărora li se aplică vechiul dar sănătosul proverb,
“Lupu-şi schimbă părul dar năravul, ba!”

În scrisoarea din 12 Martie 1978 maestrul îşi reînoieşte invitaţia de a-l vizita la Dachau, pe care, eu,
din păcate nu am onorat-o.

Redau, scrisoarea mea din 17 Martie 1978, trimisă maestrului cu ocazia unui eveniment deosebit,
cum vom vedea:

Iubite Maestre,

Am primit cu multă bucurie “Curentul” pentru a cărui viaţă viitoare Vă doresc cea mai aleasă putere
creatoare şi rodnice victorii, pe care drumul dvoastră în presa românească îl merită cu prisosinţă.

Am citit ziarul filă cu filă şi ca de-obicei am învăţat din el foarte multe. Am înţeles incăodată că
dvoastră sunteţi trimisul mareşalului Antonescu la Madrid, deci faceţi parte dintre aceia care n’au
înţeles să vândă ţara Rusiei bolşevice. Mi-a plăcut şi articolul lui Ion Vinea în care este descris
conflictul Pamfil Şeicaru - Nae Ionescu, desigur cu toată obiectivitatea, rezolvat în favoarea
primului. Cu mare nostalgie am revăzut palatul “Curentului”. Pe vremea mea cred că în el sălăşluia
ziarul “Informaţia Bucureştiului”. Fără să vă măgulesc trebuie să vă scriu adevărul, că pentru noi el
a rămas Palatul Curentului a lui Pamfil Şeicaru. Iniţiativa dvoastră, ca a lui Herzen, o găsesc mai
mult decât lăudabilă.

M’a interesat şi articolul dlui V. Dumitrescu, în luptă cu pravila teutonă de astăzi. Prin viaţa mea de
fiecare zi o simt tare crud pe piele proprie, dar încă este adevărat că dragoste cu forţa nu se poate
face. Dar sigur se poate pretinde cel puţin respect şi adevăr istoric.

Că ruşii ne tratează ca pe nişte ţigani, asta este iarăşi o realitate. Am văzut un film cinematografic la
Roma despre viaţa românilor din Basarabia în care aceştia erau reprezentaţi sub chipul unor ţigani
nomazi. Şi ca să nu lase îndoială că e vorba de români, ţiganii cântau cele mai neaoşe cântece
româneşti, Ciocârlia de pildă, bineînţeles în limba ţigănească.

Un singur lucru nu pot să desmint din cele arătate de ei şi anume că astăzi în România, din păcate,
domneşte cea mai perfidă formă de comunism rusesc, prezentă chiar şi sub forma zisului
naţionalism, de ultimă oră.

Vă trimit costul unui abonament pentru “Curentul” cât şi pentru articolele dvoastră din 1944.

Personal, trăesc sub impresia ştirii triste ce mi-aţi dat-o în legătură cu plecarea dintre noi a dnei. dr.
Veguţa Şeicaru.

Tot ce simt, vi-l redau în scurtul articol pe care vi-l trimit alăturat, în memoria nobilei Doamne.

Închei, dorindu-vă prea venerate şi iubite Maestre, tot binele şi ani de satisfacţii alese

al Dvoastră, cu toată dragostea Ovidiu Vuia

 
Note şi Comentarii

În scrisoarea mea din 17 Martie 1978 confirm primirea celui dintâi număr al Curentului din exil şi îi
urez maestrului tot binele şi realizări de valoare cu ocazia acestui alt început de nou drum.

În el mă refer la articolul lui Vinea despre conflictul dintre Pamfil Şeicaru - Nae Ionescu.

Menţionez că am amintit şi articolul iscălit de V. Dumitrescu, noul său colaborator de bază, căruia i-
a vândut drepturile de a edita Curentul în exil nu şi în ţară, în eventualitatea unei întoarceri în
România. La acea dată numele acestui domn mi-era total necunoscut, ulterior m’am edificat asupra
orientării sale proceauşiste după ce i-am citit şi alte articole. În altă parte voi insista, ceva mai pe
larg asupra lor ca să se constate că nu am avut niciun fel de idei preconcepute asupra activităţii sale
întoarsă cu faţa către Statul comunist român.

În legătură cu moartea dnei dr. Veguţa Şeicaru i-am trimis un articol în memoria acestei distinse
doamne, cu care am purtat o altă corespondenţă de inimă şi pe aceasta o voi publica într’un capitol
separat.

În continuare, urmează o altă scrisoare a maestrului, în care ni se demonstrează cele scrise anterior,
că în sufletul său de exilat, nu mai după un interval de măcinare a meditaţiilor interioare, din eul său
ca dintr’o fântână adâncă erupe autentica durere, fără niciun adaos artificial, întreagă, ea însăşi, de
unde intensitatea ei de mai lungă durată, decât a celor ce o consumă, acut, la groapa mortului:

Scrisoarea (20) din 29 Martie 1978 de la Pamfil Şeicaru

Iubite Ovidiu,

îţi mulţumesc pentru rândurile calde pe care mi le-ai trimis cu destinaţia de a fi publicate în
“Curentul” ceea ce am şi făcut.

Va apare cred peste zece zile. Pentru mine înţelegerea profund umană a acestei fiinţe de bunătate şi
iubire de cei năpăstuiţi de soartă mi-a mângâiat durerea pe care o încerc. Au trecut 25 de zile de
când sora mea a încetat din viaţă şi nu mă pot împăca deloc cu gândul că nu mai este, când prezenţa
ei o întâmpin când caut în manuscrisele mele rânduite cu grije de ea şi însemnând cuprinsul
pachetelor pe care ea le-a făcut. Este cea mai puternică lovitură ce mi-a fost dat să primesc de la
soartă, cu atât mai zguduitoare cu cât am 84 de ani la 18 Aprilie. Şi Veguţa mi-a fost animatoarea
reapariţiei Curentului şi a articolelor din anii 1943-1944 ...

Îmi este greu să mai continu al dtale

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Durererea maestrului este atât de grăitoare, încât impune reculegerea sufletului în cea mai adâncă
tăcere.
Las ca lectura rândurilor sale să ţie loc de rugăciune, de mărturisire şi jelanie la mort, traduse în
notele unui armonic Requiem.

Să murmurăm cu buzele inimii, după rostirea celui existând nevăzut în umbra cuvintelor lăsate în
scris: “Pentru mine înţelegerea profund umană a acestei fiinţe de bunătate şi iubire de cei năpăstuiţi
de soartă, mi-a mângăiat durerea pe care o încerc. Prezenţa ei o întâmpin când caut în manuscrisele
mele rânduite cu mare grijă de ea şi însemnând cuprinsul pachetelor pe care ea le-a făcut. Este cea
mai puternică lovitură ce mi-a fost dat să primesc de la soartă cu atât mai zguduitoare cu cât am 84
ani la 18 Aprilie. Şi Verginia a fost animatoarea reapariţiei Curentului şi a articolelor din 1943-
1944.”

Pecetluite sub scoarţe aurite, presărate cu nestematele unei cărţi aparţinând trecutului, mai veche
decât lumea, dacă reuşeşti s’o deschizi şi începi să o citeşti simţi cum amarul se topeşte în dulcele
mângâietor al unor psalmi profani, ceea ce a fost numai al dragostei tale se transformă într’un
cântec de ritual, în izvorul căruia se pot purifica de suferinţă toţi cei ce îl vor repeta ca pe o
rugăciune însoţită de melodia unui înger hulub, care bate din aripile sale albe, ghicind pe Dumnezeu
pe undeva, prin apropiere.

Şi în urma acestei revelaţii tot ce atingi cu mâinile Cuvintelor se preface în lumină!

Scrisoarea (21) din 2 Mai 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu,

Vei primi separat de această scrisoare “Curentul”. În pagina l-a a apărut articolul tău de continuă
emoţie pe care ai izbutit s’o faci simţită de cititor. Îţi alătur o fotocopie a scrisorii trimisă de un
prieten, Radu Valentin care a cunoscut-o pe Veguţa. Redă într’o formă de sobrietate clasică ultimele
zile ale acestei fiinţe care a crezut în misiunea umană a medicului. Vor fi la 3 mai trei luni de când
ne-a părăsit. Nu izbutesc să cred că numai este. Voi căuta însemnarea privitoare la cartea de care ţi-a
vorbit ea.

Este ziua Învierii. Îţi spun “Cristos a Înviat!”

Îmbrăţişări Pamfil Şeicaru

p.s. Las spaţiu fratelui meu.

Stimate dle Doctor,

De la Veguta am ştiut de grija pe care aţi avut-o faţă de fratele meu de a-i trimite medicamente când
era bolnav la Karlsfeld, pentru care şi eu vă mulţumesc nu numai pentru medicamente dar şi pentru
faptul că mereu în scrisorile dese ale Dvs. îl întrebaţi cum o duce cu sănătatea.

Am încercat să-l tratez cu ceai din plante medicinale pentru bronşita pe care o are dându-i ceai
pectoral şi antibronşitic amestecat cu miere.

Ceva, ceva este ameliorată bronşita dar nu perfect. Alt medicament nu am şi nici indicaţii nu am
avut relativ la denumire. Poate îmi indicaţi Dvs. medicamentul să-l procur. În rest se simte bine.
În altă ordine de idei abuzez de amabilitatea Dvs. şi vă rog să-mi indicaţi pentru soţie care suferă de
Cardiopatie ischemică şi tachicardie, un medicament ca să poată fi mai întremată prin ameliorarea
boalei.

După moartea celor două surori una după alta la câte o lună diferenţă, am rămas cu o sensibilitate
care mă face să plâng mereu. Poate este vreun medicament care să-mi întărească sistemul nervos şi
să-mi înlăture această sensibilitate.

Pote veţi avea drum în această direcţie şi atunci am să vă pot cunoaşte şi, până atunci vă rog să-mi
iertaţi deranjul mulţumindu-vă anticipat pentru indicarea medicamentelor necesare pentru
combaterea celor de mai sus.

Cu deosebită stimă şi consideraţie

Constantin Şeicaru

Note şi Comentarii

Mă voi ocupa în cele dintâi de rândurile fratelui maestrului Constantin Şeicaru, al cărui rol urma să
suplinească absenţa dnei Veguţa de lângă fratele ei.

În prima parte se ocupă de bronşita lui Pamfil, nu înainte dea mă informa că auzise de mine de la
sora sa şi deci ştia că i-am purtat o grijă trimiţindu-i medicamente când marele ziarist era bolnav la
Karlsfeld. Desigur, Constantin nu poseda nici pe departe harul dnei Veguţa de a-şi îngriji fratele,
putem spune că primul prezenta o stângăcie ce ţinea probabil de sărăcia lui spirituală, nu se remarca
prin nimic pentru a recunoaşte în el pe unul din onorabila familie Şeicaru, era pur şi simplu un om
oarecare, mult mai bătrân ca Pamfil, deşi după ani, nu era mai în vârstă.

Mi-am amintit, că m’am declarat incapabil să tratez o afecţiune ce data din tinereţ şi pe care însuşi
maestrul o considera, că o avea tare de mult. Dar dezarmarea respectivă ţinea şi de o anumită
educaţie medicală. Eram în ultimul an, student, când am susţinut examenul de medicină, având ca
subiect la terapeutica bolilor interne, tratamentul bronâitelor cronice. Pot să spun că am citat
aproape un capitol din farmacopeia română, totuşi la urmă profesorul de specialitate - pe care nu-l
mai numesc - mi-a spus că nu-mi putea da zece, nota maximă, ci doar nouă fiindcă nu am amintit
ceva foarte important şi anune dacă nu tratezi bronşita acută ea se cronicizează şi devine incurabilă.
Desigur am fost mulţumit de nota primită dar cu acea ocazie am rămas convins că bronşita cronică e
o boală netratatabilă. Şi astăzi, cred că profesorul meu a greşit, desigur că bronşitele cronice practic
nu se vindecă total, dar prezintă perioade de remisiune care pot fi uneori spectaculare. Printr’un
atare mod de gândire un medic cu diplomă nu face altceva decât să împingă pacienţii spre diferiţii
terapeuţi zişi doctori-minune, la urma urmelor, mici sau mari şarlatani, pâinea de toate zilele ale
unui individ ca A. Păunescu, care transformase postul de tv. Antena într’un spital condus de nişte
excroci, pur şi simplu, de la câştigul general al lor, nu credem ca tovul. A. Păunescu să nu fi luat
partea leului.

Dar până la urmă, mă vedeam dezarmat înaintea, bronşitei cronice de fapt laringo-bronşită cronică,
deşi maestrul reacţiona bine la un simplu sirop expectorant.
Constantin, fratele mai mic al lui Pamfil Şeicaru merge mai departe şi mă roagă să-i prescriu şi
pentru soţia sa un medicament suferind de cardiopatie ischemică şi tachicardie.

Mă gândeam la dna Veguţa care era grav bolnavă de inimă dar nu mi-a solicitat niciodată ajutorul
medicamentos, deşi dacă ar fi făcut-o aş fi răspuns cu promptitudine solicitărilor sale. Dar ea a avut
nobleţea să arunce tăcerea asupra suferinţelor proprii, obiectivul ei era doar fratele ei Pamfil, asupra
bolilor sale îmi scria epistole întregi, de multe ori nu contenea cu problemele pe care mi le punea. În
momentul plecării în România ştia că nu se va mai întoarce niciodată la fratele ei, şi mărturisesc
sincer că nici prin minte nu-mi trecea că era atât de bolnavă, mă luam după stilul ei de viaţă al unui
om normal, în niciun caz, că ar fi în pragul morţii, cum de fapt era.

Dna. Veguţa era Ana din legendă, se sacrifica pentru binele fratelui său, în centrul căruia stătea
sănătatea lui şi bineînţeles opera acestui Meşter Manole, a, timpurilor noastre, Pamfil Şeicaru.

Constantin călcase anumite limite, dacă ar fi ştiut asta dna Veguţas’ar fi supărat rău de tot,
neacceptând opacitatea de simţire a fratelui ei. Cu toate acestea l-aşi fi servit dar nu-mi permitea
diagnosticul medical pus de medicii din ţară, la un bolnav de aşa calibru nu se putea administra un
medicament decât cu avizul medicului curant. În schimb i-am prescris un tonic nervos deşi
simptomul de plâns spadmodic putea să fie debutul unui sindrom pseudobulbar arteriosclerotic dar
în acelaşi timp semnul unei epuizări nervoase, pur şi simplu.

Deşi prima parte a scrisorii poartă iscălitura bine cunoscută a lui Pamfil Şeicaru, nu sunt sigur că el
ar fi fost de acord cu rândurile sale ori dacă da, sigur că i-ar fi limitat pretenţiile, cum se şi poate
constata.

După moartea maestrului, fratele său Constantin a revenit cu un pomelnic lung de medicamente, eu
i le-am redus amintindu-i că polipragmazia (administrarea a mai mult de trei medicamente aceluiaşi
bolnav) dăunează organismului dar el mă lămuri mi-a mărturisit că cererea lui priveşte şi pe alţi
membrii ai familiei sale, de la mamă la nepoţi. Fiind convins că dl. Constantin Şeicaru mă confundă
cu un proprietar de fabrică de medicamente după o nouă reducere a numărului lor, deşi au rămas
destule, se înţelege că l-am servit, fiind vorba şi de onoarea de a fi fratele marelui ziarist.

Oprindu-mă de data aceasta la rândurile destul de puţine ale maestrului, referitor la materialul pe
are-l avea, pomenit de altfel, am să public în ordine articolele dedicate memoriei dnei Veguţa.

Am să fac să apară întâi scrisoarea lui Radu Valentin, despre el maestrul scrie cu multă dreptate a
“că a cunoscut-o pe Veguţa” şi continuă: “Redă într’o formă de sobrietate clasică ultimele zile ale
acestei fiinţe care a crezut în misiunea umană a medicului.” Caracterizarea este pe drept una de
maestru în arta epistolară, se poate recunoaşte în rândurile semnate de istoricul Radu Valentin o
durere ce se vrea înăbuşită, ascunsă de ochii oamenilor, însuşiri proprii eroismului tragic elen.

Va urma articolului meu apărut în Curentul Anul L No 5923, sâmbătă 11 Februarie 1978 însoţit şi de
poezia Vrăbiuţele de dna V. Şeicaru compusă în anii săi de detenţie în temniţele comuniste de la
Mislea:
 Bucuresti, 14 Martie 1978

Stimate domnule Şeicaru,

Aş fi vrut să nu vă scriu niciodată rândurile care urmează. Aş fi vrut ca veştile proaste să vă

ocolească, să nu vă calce pragul.

Dar, după cum ştiţi, nu totul depinde de noi, muritorii. Mi-aţi relatat într’o scrisoare ce a însemnat
pentru dv. pierderea soţiei dv. Cât a suferit. Ce greu v'a fost să depăşiţi acel moment. Dar l-aţi
depăşit. Eraţi tocmai în lunile în care trimiteaţi la tipar “România în marele război.” Cartea destul de
puţin cunoscută acasă, dar care va deveni într’un viitor nu prea îndepărtat lucrare de referinţă pentru
toţi aceia care se ocupă de desăvârşirea statului naţional român. Atunci, în acele clipe apăsătoare a
sosit la Madrid dna Veguţa. De atunci ea a fost pentru dv. cel mai apropiat suflet, mâna dv. dreaptă.
Cu discreţia care o caracterizează, dna Veguţa nu v’a spus probabil niciodată, că inima îi bate
anapoda, că suferă de o boală care n’a ocolit-o nici pe mama dv. Boală de inimă, aşa se spune, se
moşteneşte. Dar în acelaşi timp ea a fost alimentată de anii de sărăcie, de cei de claustrare. Ca să vă
menajeze dna Veguţa nu v’a spus: am un infarct. Dacă ar fi făcut-o ar fi trebuit să facă de trei ori
această mărturisire. Trei infarcte un adevărat fenomen în domeniul cardiologiei. Şi pe toate le-a
trecut. Dar urmele infarctelor au rămas.

Conştientă că se va stinge curând a ţinut cu tot dinadinsul să vină în ţară, pentru a rămâne aici.
Înainte de a intra în spital a plecat la Ciolpani, unde împreună cu preotul satului a stabilit detaliile
care vin de după ...

În spital, după zile de spaimă pentru doctori, dna Veguţa părea a evolua spre însănătoşire. În ziua în
care s’a stins, în somn ca o candelă, a fost veselă, a cântat. În ziua aceea, era într’o joi, pe seară a
avut o nouă criză, care i-a fost fatală. Trei zile mai apoi a fost îngropată la Ciolpani, printre ţărani,
aşa cum i-a fost voia. Niciodată n’am văzut-o pe dna Veguţa aşa frumoasă. Părea că doarme. La
biserică, la Cimitir, a venit tot satul să-şi ia rămas bun de la “Şeicăreasa” cum  spuneau ţăranii.

De atunci au trecut aproape două luni. Dna Veguţa spunea: Pamfil n’are de ce să mă plângă. Nimeni
n’are dece. Mi-am urmat drumul meu, care a durat cât i-a fost scris. Toţi avem un drum al nostru. Şi
el trebuie dus până la capăt. Nici eu şi nici Pamfil n’am trăit şi nu trăim pentru noi, ci pentru ceilalţi.
Asta ne dă putere. El are o misie de plinit. Este un soldat al neamului. Datoria lui este să lupte pană
la capăt. Şi capătul să-i fie cât mai departe.

Regret că în aceste grele momente sunt alături de dv. doar cu gândul. Dar  SUNT  ALĂTURI. Ca
toţi cei care vă iubesc şi vă admiră. Fie ca munca pe care o desfăţăşuraţi, fie ca cei care vă înconjură
cu devotament şi pe care îi cunosc din scris sau relatări, să vă facă să înţelegeţi că indiferent de ce
hotărăsc zeii noi suntem obligaţi, in primul rând faţă de noi, să ne batem nu numai până la capăt, ci
până la obţinerea victoriei. Şi ea, aşa cum aţi spus-o în atâtea rânduri, va sosi şi pe uliţa noastră.

Cu aceste gânduri primiţi vă rog calda mea îmbrăţişare al dvoastră

Valentin
Dr. Virginia Munteanu-Şeicaru

Viaţa cu experienţa ei te învaţă că pentru cunoaşterea unui om este suficient, de cele mai multe ori,
să citeşti ceea ce scrie el, în această floare a spiritului său exprimându-se, de fapt, ce are substanţa
lui umană mai nobil. Nu odată cunoaşterea fizică a dus la decepţii şi asta de cele mai multe ori pe
motive pur formale legate de deformările, vicisitudinile şi mai ales de tabieturile trupului omenesc.

Foarte multe condiţii obiective m’au impiedicat s’o cunosc personal pe dna dr. Virginia Munteanu-
Şeicaru, dar corespondenţa pe care am dus-o cu dânsa, ca soră a nepreţuitului nostru Pamfil Şeicaru,
mi-a desvăluit un suflet pe care pot să spun azi, că l-am putut pătrunde până în cele mai ascunse
taine ale sale.

Răsfoindu-mi amintirile epistolare, îmi apare dna dr. Virginia Munteanu-Şeicaru ca un om care n’a
avut alta grijă decât să aducă o uşurare şi o mângâiere celor din jurul ei. Ocupată peste zi, nu odată
îmi scria că şi-a îngaduit un mic răgaz, mult trecut peste miezul nopţii, pentru a nu mă lăsa fără
răspuns. Mă mândresc azi, că eram unul din confidenţii ei de credinţă, fiul ei spiritual, cum obişnuia
să mă numească.

Grija cea mare era fratele ei, a lui sănătate şi linişte sufletească. Îmi scria de toate preocupările lui
cu o participare, aparţinând numai acelora care ştiu să se jertfească. Total. Dar sufletul ei se dăruia
altruist, acelora pe care-i ştia apăsaţi de greutăţile vieţii pentru fiecare avea un gând bun şi dorinţa
de a le uşura suferinţele. Odată îmi scrie de fosta femeie de serviciu de la instituţia unde lucrase, la
care tinea foarte mult şi pe care, fiind bolnavă, căuta s’o ajute trimiţându-i medicamente ce nu se
găseau în ţară.

Mi-este greu să exprim aici prin cuvintele mele tot conţinutul bogat al acelor rânduri scrise în
aparenţă simplu, dar pline de vibraţiile celei mai alese omenii. Niciodată nu mi-a scris un cuvânt
despre ea sau suferinţele ei proprii. Acestea, în fond, nu existau pentru o fiinţă care trăia pentru alţii.

Doctor Virginia Munteanu-Şeicaru nu avea doar titlul academic de medic, ci era prin toate
caracterele fiinţei sale, aş zice, un înăscut şi predestinat medic. Şi-apoi în viaţa ei se oglindea idealul
pentru împlinirea căruia marele ei frate a înţeles să pună mâna pe pană şi să scrie, realizând o istorie
în plină luptă, pusă în slujba unui neam situat la răspântiile celei mai tragice existenţe. Dna dr.
Virginia Munteanu-Şeicaru s’a stins din viaţă în ziua de 3 Februarie 1978, învăţându-ne încă odată
că marile tragedii se petrec anonim şi în tăcere. Dacă trupul său ne poate fi răpit de moarte, sufletul
ei trebuie să rămână pururi viu între noi. Exemplul ei, o lumină care să nu cunoască stingere
niciodată.

Destinul Dnei dr. Virginia Munteanu-Şeicaru îmi vorbeşte de rolul jucat în istorie de aceste doamne
ale neamului, ele renunţând la propria lor personalitate au trăit pentru desăvârşirea unui altuia de
lâgă ele. Cred că pentru a cunoaşte cu adevărat spiritualitatea românească ni se impune să zăbovim
mai mult asupra vieţilor anonime ale acestor românce demne urmaşe ale Corneliei, mama Grachilor.
Trebuie să le scoatem din uitare şi să le cinstim: pe o Hermiona fiica lui Gh. Asachi, nevasta lui
Edgar Quinet, pe Maria Cantacuzino, nevasta marelui Puvis de Chavannes sau pe Hortensia Cosma,
blânda şi frumoasa soţie a lui Octavian Goga îndrăznesc să spun că drumul frânt al poetului
ardelean se datorează în bună parte, despărţirii lui de alesul destin al Hortensiei.
Scriitorul Gane a făcut o încercare de a ilustra astfel de prezenţe ale trecutului nostru, dar opera lui
nu trebuie să rămână ca un meteorit pe cerul literaturii româneşti, ci acest suiş spre cerul iubirii
divine, se impune a fi continuat, atras mereu de chemarea din zenituri a unui veşnic Excelsior.

De bună seamă, în galeria marilor femei românce care şi-au pus tot geniul în viaţa lor, pentru a
lumina şi a ridica zborul altor îzbânzi titanice, se înscrie şi numele dnei dr. Virginia Munteanu-
Şeicaru, numită simplu pe graiul prietenos al celor apropiaţi de firea ei mărinimoasă, Veguţa.

Şi ce altă dovadă mai poate fi adusă pentru tăria operei nevăzute, ziditoare în duh şi spirit, al
destinului acestui om, decât că astăzi alături de cei care au cunoscut-o fizic, o plânge şi un semen al
ei pentru care Virginia Munteanu-Şeicaru, doamna Veguţa, n’a fost decât inimă şi dăruire.

Februarie 1978 Ovidiu Vuia

Vrăbiuţele

de Virginia Munteanu-Şeicaru

- poezie scrisă în temniţele comuniste -

Vrăbiutele’n zbor vin,

Pe-oblonul meu s’aşează lin,

Şi-aşteaptă darul să li-l dea

Inima mea, inima mea!

Când în celulă m’au adus

Şi lacăt greu la uş’au pus,

Zăbrelele trist m’au privit

De ce-ai venit! De ce-ai venit!

La gratii azi a poposit

Un vrăbioi tare-obosit!

Îmi aducea în zbor cu drag

Un dor pribeag! Un dor pribeag!

Ce tristă trece viaţa mea!

Şi nimenea nu vrea să-mi dea

Cerul meu drag nezăbrelit,

Cum l-am iubit! Cum l-am iubit!

******

În acest cadru ne vom ocupa şi de articolele de fond din Ianuarie - August din Curentul (1944)
reeditate în 1978 într’un volum separat. Aceste articole pe lângă marea lor valoare istorică, nu ar fi
putut apărea în exil, în 1978, dacă de el nu s’ar fi ocupat dna. dr. Virginia Munteanu, născută
Şeicaru.

Dar să dăm cuvântul Editurii Curentul: “Citite după 34 de ani articolele lui Pamfil Şeicaru devin un
documnent istoric. A prevenit. N’a fost ascultat.

Am adunat în volum 97 articole de fond. Spre regretul nostru lipsesc toate articolele din luna martie
şi nu s’au mai putut găşi în arhiva autorului. Am preferat să nu retipărim articolele ci să le
reproducem în fotocopie. Sunt deci aşa cum au fost când au apărut în “Curentul”. A trebuit să
acceptăm deficienţele inerente foilor mâncate adesea de intemperiile vremii. Sperăm că cititorii vor
înţelege.

În timp ce acest volum se afla în tipărire ne-a ajuns trista veste a încetării din viaţă a Doamnei
Doctor Virginia Munteanu, născută Şeicaru. Ea a fost aceea care s’a chinuit să adune materialul, să-l
trieze, să lipească coloanele fotografiate, o muncă grea şi migăloasă fără de care acest volum n’ar fi
apărut poate niciodată. Dânsei îi datoram mulţumirea noastră. Dânsei, căreia îi vom păstra o
călduroasă amintire, îi dedicăm, acest volum.”

Este o dedicaţie prin care doamna Veguţa e cinstită ca o altă Vittoria Colonna a spritualităţii
româneşti.

Merită să reproducem şi mottoul volumului, fragment luat dintr’un discurs al lui Vladimir
Maximov, rostit la adresa scriitorilor şi intelectualilor din Occident în 1976: “Dacă într’o zi vă, va
veni rândul, să nu strigaţi, înainte de a fi împuşcaţi sau înainte de a începe marşul în lagăr, că aţi fost
înşelaţi. Nu, voi aţi vrut să fiţi înşelaţi, deşi noi v’am prevenit. Faţă de voi conştiinţa noastră este
curată.”

Ar fi să mai menţionăm în legătură cu volumul de faţă, că toate completările unor goluri din
interiorul textelor articolelor cu scrisul de mână a unor rânduri pe care nu le-a putut reproduce
aparatul de fotocopiere aparţin doamnei Veguţa Şeicaru, cum cu uşurinţă se poate constata de cel ce
se află în posesia unei epistole semnate de dânsa.

Din nenumăratele probleme de politică internaţională abordate de Pamfil Şeicaru în articolele sale
din “Curentul”, apărute în Ianuarie-August 1944, strânse fără cele din luna Martie în volumul editat
în 1978, vom insista cu precădere asupra naturii alianţei dintre cele trei mari puteri, Anglia, Statele
Unite şi Uniunea Sovietică şi consecintele ei, demonstrate cu obiectivitatea ştiinţifică a unui
observator istoric şi în cadrul respectiv, deşi România este lăsată la o parte din analizele date, de
fapt pune la dispoziţia politicienilor români, care vor trebui să încheie pace cu Rusia, un material
extrem de preţios şi important, în primul rând, pentru viitorul românesc. Pentru a elimina orice
subiectivitate, autorul recurge frecvent la declaraţiile celor prinşi în plasa evenimentelor, asta fie că
e vorba de Churchill, premierul Angliei, Roosevelt preşedintele reales pe patru ani al Americii,
miniştrii de externe, Eden de partea Angliei, Cordell Hull din partea St. Unite, cât şi la articolele
celor mai renumite ziare ca de pildă “Times”, cu intervenţiile celor mai buni cunoscători ai Rusiei
exprimându-se şi în cărţi, formând curente de opinie şi idei, astfel că vom putea să reconstituim cu
fidelitate atmosfera ce stăpânea pe cei trei mari virtuali învingători ai celui de al doilea război
mondial.

Faptul că nemţii numai excepţional erau pomeniţi în dicuţiile purtate, însemna că îi socotea de-
acum învinşi, se înţelege că asta îi iritase pe nemţi încât i-au cerut mareşalului Antonescu să-l
aresteze pe temerarul ziarist, ceea ce l- a determinat să-l trimită la 9 August cu o misiune în Spania,
despre rostul ei integral vom auzi mai târziu ceea ce ne va declara Pamfil Şeicaru, în persoană.
Oricum, la acea dată marele ziarist părăsea ţara, scriindu-şi ultimul articol, conştient că nu se va mai
întoarce în curând în ţră şi tot atunci a predat şi redacţia “Curentului”.

După cum mi-a scris autorul, în timpul războiului principalele informaţii îi venau pe calea
telegrafului fără fir, pe diferite limbi, acestea traduse ajungeau pe masa lui de trei ori pe zi,
dimineaţa, la amiazi şi seara. Bazat pe un material bine documentat, P. Şeicaru îşi scria articolul de
fond zilnic, fără să depăşească spiritul ştirilor primite. Aşa dar în comentariile sale nu urmărea decât
să transmită cititorului adevărul despre evenimentele trăite de el, ca şi de poporul său, astfel putem
susţine că respectivele articole de fond din 1944 la care ar fi trebuit să fie adăogate şi cele din 1943
când prin întâlnirea de la Teheran s’a pecetluit soarta Europei, din păcate ele nu-i stăteau la
dispoziţie dar şi prin cele ce le reeditează acum, fără a ne fi teamă că greşim, prin respectivele
articole din anul 1944 marele ziarist Pamfil Şeicaru a atins unul din apogeele majore ale
prodigioasei sale activităţi.

Deşi România se subînţelege mereu ca un mesaj în comentariile sale  internaţionale, uneori ea este
direct pomenită, în acele momente de rară elevaţie, cuvintele lui posedă adânci semnificaţii, din
această cauză ne vom opri fie şi în treacăt, asupra unor pasagii.

În conţinutul articolului “Factorii de încredere în viitor” (19 Ian. 1944) impresionează rândurile prin
care referindu-se la “înaintarea ţării sub semnul viitorului” spre a nu ne pierde fiinţa naţională ni se
cere să fim uniţi, să formăm un bloc de voinţi solidare. Înfrunţi viitorul numai cu ceea ce este
rezistent, cu ce nu se sfărâmă la primele izbiri ale protivniciilor: “A fost suficientă o clătinare
internă a Italiei ca totul să se prăbuşească în cea mai teribilă tragedie, care să nu aibă nici măcar un
suflu de măreţie. Exemplu zguduitor, chiar pentru cei mai uşurateci oameni. Nimeni nu se poate
smulge din această luptă, urzind în prealabil surparea morală înternă. Orice iluzie ne-ar putea fi
fatală.”

Din două ţări ce sunt în afara războiului se repetă, la fel formulată admiraţia pentru armata noastră:
“Nu exagerez atunci când spun: armata este ambasadorul poporului român. Nu ştiu dacă este
măgulitor sau nu, dar a fost o surpriză: puterea de luptă, capacitatea de sacrificiu, energia
înfruntătoare de pericole a ostaşului român impun, dau ţării un prestigiu care poate fi politic
exploatat.”

Şi urmează actualizarea ce se impune în atare ocazii de restrişte naţională: “Lupta este grea şi va
mai dura, dar orice speranţă nu poate fi legată decât de ceea ce reprezintă şi va continua să
reprezinte armata noastră.

Ascult băznelile tuturor imaginativilor în febră şi îmi revin, ca un refren de cântec eroic, tot ce am
auzit despre ambasadorul poporului român: armata. În loc să iscodim speriaţi, mai bine să ne
disciplinăm cunoştiinţele".

Îndemnul marelui ziarist e clar de tot; fiinţa poporului român să se unească în jurul armatei şi se
subînţelege şi al conducătorului său, căci numai printr'o rezistenţă eroică se va duce până la capăt
lupta grea începută. Maestrul îi previne pe toţi neserioşii (azi ştim că ei se numesc Niculescu-
Buzeşti şi trimisul său la Stockholm G.I. Duca) şi Talleyiranz-ii, citeâşte regele şi sfetnicii săi ale
căror drepturi, ajunşi la răspântie, nu vor fi promovate de nicio naţiune decât numai după o
prealabilă surpare morală interioară, aşa cum s'a întâmplat la 23 August 1944, când regele a cerut
ruşilor să atace armata română, ambasadorul poporului român, pentru a putea încheia actul tradător
al armistiţiului fără condiţii. Dureros pentru istoria nostră este faptul că spre deosebire de regele
românilor, Stalin auzise de marele prestigiu al armatei române, tocmai din această cauză trimisese
pe ambasadoarea lui să trateze cu reprezentanţii lui Antonescu şi numai cu ei, condiţiile de pace pe
care marele dictator, spre deosebire de aliaţi, le acordase ca pe unele clauze de armistiţiu lui Ion
Antonescu, numai că până la urmă regele şi oamenii săi au avut grijă să ducă la surparea morală a
poporului român, prin trădarea lor, situaţie ce persistă până în zilele noastre.

Din articolul "Situaţia" publicat în Aprilie 1944 aflăm că luptele dintre trupele române şi sovietice
se desfăşoară la nord de Iaşi şi Prut, deci moldovenii sunt în sfiala acestor moldoveniporniţi în
pribegie este cuprinsă toată sensibilitatea unui ţinut osândit crucificării."

Totuşi autorul rămâne consecvent lui însuşi cât şi credinţelor sale puse în slujba unei rezistenţe
eroice: "Pentru toţi aceşti moldoveni porniţi în pribegie ni se cere o înţelegere, acea spontană
solidaritate în care se mărturiseşte unitatea unei naţiuni, sensibilitatea ei umană. Unica mângăiere pe
care o pot avea aceşti pribegi este voinţa, este puterea noastră de a apăra pământul Patriei.

Hotarele Moldovei încălcate. Moldova aşa cum a fost ea totdeauna din Nistru şi până în Carpaţi,
este pribeagă. Această tragică realitate să ne stăpânească gândurile, să ne disciplineze voinţa de
luptă."

În 6 Aprilie 1944, Curentul lui Pamfil Şeicaru anunţă "Bombardarea Capitalei" de câtre aviaţia
anglo-americană: "A fost bombardată cu fantezia sălbatecă, cu înverşunarea dementă care nu mai
caută ţinte militare, ci urmăreşte să creeze doar climatul spaimei. Bombe risipite la întâmplare, fără
să se urmărească în centrele lovite ceva, doar case prăbuşite altele ruinate şi victime omeneşti".

Marele ziarist redă după agenţia "Reuter" declaraţia generalului Arnold, şeful aviaţiei americane,
după care operaţiile aeriene contra Germaniei, subînţeleasă fiind şi România, bombardamentele
respective nu sunt preliminare unui al doilea front ci chiar constitutie al doilea front. Să reţinem
observaţia justă a ziaristului nostru, valabilă şi astăzi, în legătură cu războaiele purtate, mai ales în
ultimul timp, de Statele Unite: "Este sistemul englez şi american de a face războiul cu riscuri
reduse, cu economie de oameni şi risipă de material. Dar nu mai puţin acest sistem are toată
neomenia, tot acest accent de sălbăticie rafinată al unei civilizaţii materialiste."

Descrierile efectelor atacului aerian anglo-american, facute de cel ce le-a trăit aevea, corespund
unor scene cu adevărat apocaliptice: "Moartea vine cu vuet sinistru din văzduh. Oamenii sunt fără
apărare. O bombă căzută la întâmplare omoară sute de oameni, incendiază zeci de căminuri. Tot ce
a putut agonisi o familie într'o viaţă este mistuit de foc în câteva clipe. Am străbătut străzile
acoperite de cioburi, am privit la casele fără geamuri şi căutam să înţeleg sensul acestui război al
forţelor de nimicire."

La sfârşit se menţionează că populaţia a păstrat o perfectă disciplină, calmul în furtună fiind un

semn bun.

Să nu uităm că aviaţia anglo-americană decima prin bombardamentele sale sălbatice populaţia civilă
românească pentru a deschide drumul Rusiei sovietice, prin România, până în inima Europei.

Pamfil Şeicaru susţinea rezistenţa armată până bineînţeles, ruşii ar fi recunoscut drepturile la o pace
cu condiţii mulţumitoare şi pentru români. Căci, de bună seamă, pentru marele ziarist eroismul şi
demnitatea umană erau valori de mare preţ, nu constituiau, cum au ajuns de cele mai multe ori,
simple vorbe goale.

De-altfel, americanii se arătau foarte mândrii de cazematele lor zburătoare, vulturi giganţi,
strălucind argintii pe cer în lumina soarelui, că au ajuns să confunde raidurile morţii pe care le
exercitau împotriva unor oameni lipsiţi de apărare, cu nişte show-ri, cum li se spuneau locuri de
distracţie la care participau, pe rând, câte o stea de cinema de la Hollywood, fascinată de
spectacolul ce i se desfăşura la picioare.

Totuşi, chiar dacă oficial erau declarate invulnerabile, se întempla să mai cadă câte un avion anglo-
american şi atunci, se derula, surprinzător, cealaltă faţă a medaliei. Adică, temerarii piloţi deveneau
prizonieri şi unui comandant român i-a venit ideea ca în timpul raidurilor aeriene americane să-i
ţină în camera lor de la ultimul etaj al unui bloc respectabil bucureştean, aşa dar să nu-i lase să
coboare la adăpostul din pivniţă. Este de prisos să mai adaog că aceşti militari se bucurau de un
tratament excepţional, inclusiv circulaţia liberă prin oraş, dovadă că mulţi ani după terminarea
războiului, mare parte dintre ei au vizitat România, depănându-şi amintirile plăcute din dulcele
prizonierat românesc. Căci şi  cu bombele curgând pe capetele lor, românaşii sufereau de iluzia că
americanii nu ne vor lăsa să pierim, după zisa eliberare ideea se transformase în obsesie şi se ştie a
fost prea târziu când ne-am dat seama că aliaţii noştri purtau uniforme şi năravuri ruseşti.

Dar reîntorcându-ne la camera de la etaj, în timpul atacurilor cu bombe americane, spectacolul

piloţilor era mai mult decat lamentabil. Cuprinşi de panică se ascundeau în dulapuri sau sub paturi
căutau şi o gură de şoboolani, erau pur şi simplu terorizaţi de gândul că o bombă i-ar fi putut lovi şi
pe ei, de unde se constata că nimeni mai bine ca dânşii nu ştiau felul cum se desfăşurau zborurile
camarazilor lor, de cele mai multe ori la întâmplare dacă nu chiar avau ca obiectiv parcurile în care
se refugiau bieţii bucureşteni, bineînţeles cei mai mulţi găsindu-şi moartea, în cele din urmă. Într'un
atare mod considera generalul de aviaţie american Arnold să deschidă un al doilea front pentru a-i
ajuta pe ruşi să câştige războiul, fără ca cineva să se gândească la urmările acestei întovărăşiri, pe
care maestrul, o numea nenaturală.
În ce priveşte calmul din timpul furtunii arătat de populaţia bucureşteană în cursul primului
bombardament aerian anglo-american a fost de-a dreptul uimitor, cum o demonstrează şi
următoarea întâmplare: revistele de teatru Bis şi Cortina au ţinut să-şi recompenseze cititorii
punându-le la dispoiţie bilete cu reducere la un spectacol cu piesa de mare succes "Din Jale se
întrupează Electra" de autorul american E. O'Neill. Era vorba de o trilogie privind tragedia Atrizilor,
în formulă modernă. Reprezentaţia bucureşteană cuprindea toate cele nouă acte, în înterpretarea de
neuitat a lui G. Vraca, distribuit în trei roluri diferite, cu siguranţă ele au intrat în repertoriul marilor
creaţii ale unicului artist, care se poate spune va muri pe scenă jucând pe Richard al III-lea de
Shakespeare.

Coincidenţa face ca spectacolul să fi fost programat pe după masa de 6 Aprilie, ziua groaznicului
bombardament al Bucureştiului ceea ce a făcut ca el, ca de la sine, să nu mai aibe loc. Deci, deşi
spectacolul nu s'a mai ţinut, unul din organizatori a avut curiozitatea să numere pe cei care, s'au
prezentat la teatru cu intenţia să vizioneze piesa şi în atmosfera de sânge şi pucioasă ce a pus
stăpânire pe capitală, au fost, cam în jur, de 30 de persoane!

În ce priveşte războiul dus, P. Şeicaru crede că el ar putea fi cuprins "în ceea ce Wundt numea
eterogenitatea scopurilor, urmărimd evoluţia acţiunilor omeneşti pornite de la obiective egoiste ca
să sfârşească în împlinirea unui interes general".

Maestrul lansa teoria lui Wundt într'o vreme când nu se putea exclude intervenţia unui factor
neprevăzut în făurirea viitorului, dar noi astăzi putem susţine că teoria eterogeniei a lui Wundt nu s'a
confirmat, interesele egoiste ale marilor puteri nu s'au transformat în acţiuni de interes general, din
această cauză e reactualizat Leviatanul lui Hobbes, în acel "homo hominis lupus", epoca noastră
prin el îşi găseşte definiţia cea mai potrivită, şi asta nu e părerea mea singulară, desigur.

Chiar descrierile lui P. Şeicaru ne îndrumă pe această direcţie, articolele sale de faţă sunt mostre de
scopuri egoiste, de unde am crede că marele ziarist îngrozit de perspectiva ce i se deschide, şi
datorită firii sale optimiste, lasă o uşă de salvare intervenţiei neprevăzutului în formarea viitorului,
dar, din păcate, participarea unui atare element nu se arată şi nu se arătat nici până în zilele noastre.

Deci să lăsăm în pace tainele viitorului, să renunţăm la scotocirea lui, şi să ne întoacem la faptele
istorice descrise de marele ziarist în lumina celui mai sever adevăr.

Până atunci să ne reamintim că preşedintele Roosevelt la 11 Febr. 1940 a declarat că Rusia

Sovietică e o dictatură tot atât de absolută ca oricare alta. Totuşi împrejurările au forţat Statele Unite
să se alieze cu Rusia Sovietică, pentru "a salva democraţia şi a lichida dictaturile din toate ţările"
unde principiile democratice au fost ostracizate. (v. articolul "În faţă limpezimilor politice, Febr. 1
1944). Max Eastman - democrat socialist american - bun cunoscător al Rusiei a arătat că Lenin a
inventat sistemul bolşevic pe când Stalin l-a perfecţionat, curăţind regimul de toţi opozanţii săi,
30.000 de oameni au fost omorâţi sau încarcerati. Deci că Stalin e un dictator absolut, e purul
adevăr.

Cu toate, acestea Anglia şi cu dictatorul absolut Stalin o alianţă nenaturală, trăind cu speranţa că cel
puţin pe durata războiului se puteau identifica având interese comune.

Dar curand, în problema poloneză aliaţii au constatat că Rusia viola princepiile stabilite la Teheran,
încheind un pact separat ruso-polonez. Deşi, Rusia era dependentă de ajutorul aliaţilor, ea adoptase
o politică agresivă. Faţă de ei.
Cum nu se cunoştea Rusia Sovietică, Anglia a nesocotit ura subterană a lui Stalin contra ei iar
Statele Unite nu au ţinut seama de evoluţia politică şi spirituală a bolşevismului trecut printr'o
adevărată epocă bonapartistă, cum o denumeşte P. Seicaru. Adică după victoria din 1942 de la
Stalingrad, Stalin devenit mareşal începe să se confunde cu istoria Rusiei, devine conştient de
valoarea şi puterile ei, şi se identifică cu imperiul rus aşa cum a fost creat de la Ivan cel Groaznic la
Petru cel Mare şi până la Lenin şi Stalin. Pentru Stalin incapacitatea anglo-americanilor era o
dovadă de lipsă a unui personal politic superior, ceea ce constituia un moment exepţional de
favorabil expansiunii imperialismului rusesc.

În consecinţă, armata roşie a încetat să mai existe ca instrument al revoluţiei mondiale, ea devine
apărătoarea poporului rus, instrument al scopurilor istorice ale mamei Rusia. Stalin va avea pretenţii
teritoriale, ca imperiul său să restaureze pe cel al ţarilor, astfel că, deşi în alte împrejurări, Stalin este
un adevărat ţar roşu. Pentru a face plăcere aliaţilor el va dizolva Cominternul, dar acesta îşi continuă
activitatea cum o demonstrau cazurile Dimitrov şi Tito.

Anglo-americanii considerau Cartha Atlanticului ca singura modalitate de a asigura o viaţă liberă şi

indemendentă popoarelor. Iată câteva puncte:

1. Ţările noastre (Marea Britanie şi Statele Unite) nu caută niciun câştig teritorial sau de altă natură.

2. Nu caută nici o modificare teritorială. Care nu ar fii de acord cu libera exprimare a popoarelor
vizate. Şi la punctul şase se mai adaogă: speră după distrugerea tiraniei naţional-socialiste, să
încheie o pace în cadrul căreia toate naţiunile să aibă posibilitatea de a trăi în siguranţă, în
frontierele lor. Referinţa se făcea şi la popoarele mici care aveau dreptul să se pronunţe asupra
formei de guvermământ pe care şi-o doresc.

Nu era greu de observat că Rusia era adversara principală a Carthei Atlanticului, astfel că nu
principiile ei hotărau destinele popoarelor ci totul depindea de voinţa lui Stalin, care dacă a renunţat
la Austria, îşi rezerva drepturile la Europa de Est, pe care urmărea să o scoată de sub influenţa
americană demonstrând tot mai mult că alianţa lor nenaturală devenise un instrument de dominaţie
sovietică înaintea căreia principiile Carthei Atlanticului rămâneau simple documente moarte, fără să
aibe nicio putere reală de aplicare.

Anglia şi Statele Unite erau interesate să menajeze susceptibilităţile Rusiei Sovietice, lăsând soarta
poporelor să se realizeze după voinţa lui Stalin. Anglo-americanii îşi dădeau seama că dacă şantajul
rusesc - pacea separată cu Germania - s'ar împlini într'o zi, aliaţii n'ar mai avea forţa necesară să
reziste duşmanului, de unde pomenirea valorii şi contribuţiei armatei roşii în război, cu fiecare prilej
de către aliaţi, mai mult, Statele Unite dorea ca şi Uniunea Sovietică să declare război Japoniei, deci
se urmăreau înainte de toate interesele americane care trebuiau să fie satisfăcute şi ele, de bravul
soldat al armatei roşii.

Aici ne vom opri la două intervnţii venite din partea cunoscutei reviste "Economist". Prima o găsim
în articolul citat deja, din Februarie, 1, în care această revistă declară că renaşterea naţionalismului
rus poate să constituie un factor important în evoluţia războiului, şi se subliniază necesitatea unui
război anglo-rus cu Japonia. În caz contrar ar exista pericolul unei alianţe ruso-japoneze, aceasta
împreună cu China ar putea să realizeze o nouă împărţire în Asia, de la masa căreia Statele Unite
dacă nu ar fi fost exclusă, nu ar fi avut sub nicio formă, rolul conducător.
Înteresant este comentariul final al lui Pamfil Şeicaru la această problemă atât de spinoasă: "Pentru
mine, articolul publicat de ziarul englez "Economist" înseamnă o confirmare a campaniei pe care o
duc, a tuturor afirmaţiilor în legătură cu aşazisa enigmă rusă. Eu nu am văzut decât Rusia de
totdeauna şi pericolul acestui stat, lăbărţat pe două continente, îl denunţ spre a feri opinia publică
românească de a lua aparenţele drept realitate. Adevărul îşi face drum: Suntem în faza limpezirilor".

În luna Iulie 12, 1944, P. Şeicaru se ocupă cu un articol al aceluiaşi ziar "Economist" în care acesta
critică Anglia pentru greşelile sale, prin ele a contribuit la ascensiunea Uniunii Sovietice în Europa
menajându-i toate susceptibilităţile, de teama să nu se înţeleagă cu Germania nu i-a refuzat nimic lui
Stalin. Dacă am compara concesiile făcute de Anglia ţarului Alexandru I, în timpul războiului contra
lui Napoleon, scrie marele ziarist, cu concesiile făcute ţarului mareşal Stalin, "ne-am putea da
seama uşor de slăbiciunea guvernului Churchill."

Pamfil Şeicaru impută şi cu această ocazie, sentimentul bestial al bombardamentelor executate

asupra României, mai ales adaogă maestrul că potrivnic sentimentelor politicei engleze se săvâşesc
acte de o cruzime fără egal numai pentru râvna de a complace Rusiei Sovietice. Pentru a nu fi
bănuită de slaiciune faţă de România, aviaţia engleză este excesivă.

Iată şi justa profeţie a ziarului englez "Economist": Dacă Marea Britanie va insista în greşelile sale,
atunci popoarele europene se vor supune de bună voie înfluenţei ruse.

Şi îi urmează perspectiva mult mai largă decât posibilităţile prea prezenteiste ale pragmatismului
gândirii engleze, căreia marele ziarist îi opune viziunea mult mai clară a omului mioritic românesc,
de care aparţine cu siguranţă, descendentul din oierii din Şeica, Pamfil Şeicaru: "Evident că aşa se
va întâmpla dacă Marea Britanie va continua să facă mătănii în faţă Rusiei Sovietice. Europa a fost
sau are sentimentul că a fost părăsită de o Anglie grijulie de a nu supăra Rusia Sovietică; nimic mai
firesc ca Europa să se pregătească de închinare noului stăpân consacrat de politica abdicării engleze.

Culegem totdeauna ce am semănat. anglia din oportunitate mioapă sacrifică totul Rusiei Sovietice;
atunci ce este de mirare că popoarele cată să se acomodeze situaţiei creiatete de politica guvernului
englez?"

Pamfil Şeicaru în anul 1944 era înzestrat cu darul previziunii şi aproape nu-ţi vine să crezi că el îşi
scria articolele când cei mai mulţi dintre politicenii români credeau, orbi, în ajutorul anglo-
american, care nu a venit până astăzi.

Anglia a plătit scump abdicările sale în faţa Uniunii Sovietice, de fapt nu a putut proceda altfel,
geniul lui Churchill mai căuta să salveze ce era de salvat. Anglia, să recunoaştem după cel de al
doilea război nu mai ocupă loc printremarile puteri decât la ocazii festive, în mod simbolic.

Fără nicio îndoială marea câştigătoare a războiului în Europa a fost Rusia bolşevică, pe când Statele
Unite şi-a asigurat supremaţia în Pacific, aşa cum de fapt, a vrut să o aibe.

După o scurtă degringoladă asemănătoare cu situaţia unui boxer căzut la podea, încetul Rusia îşi
revine, incât spoiala de democraţie aruncă punţi vizibile imperialismului ţarist şi bolşevic, idealul de
totdeauna a ceea ce se chiamă spiritualitate rusească, trecută pe limbaj cultural în mesianismul
ortodox sau marxist, care tot imperialism, este.
Curios că omul bolnav, Rusia, e îngrijit azi, în virtutea unei vechi prietenii tot de americani,
convinşi că nu vor putea stăpâni lumea fără ajutorul uman al Rusiei. Se vede că Statele Unite nu a
învăţat nimic din experienţa trecutului.

Revening la P. Şeicaru, măcar după atâţia ani de robie comunistă să-i dăm dreptate, în 1944 trebuia
să ne apărăm şansele de supravieţuire cu propriile forţe, şi vom vedea că exemplul finlandez e cât se
poate de edificator. Numai că ei au spus, nu avem de ales decât să murim sub roşi ori să fim liberi, o
altă alternativă nu există. Dar ei au fost uniţi nu au avut parte de un rege nepriceput şi de politiceni
flămânzi după putere, astfel că au avut timp să citească articolele din anii 1943-1944 scrise de
marele ziarist, genialul Pamfil Şeicaru.

Desigur, ca şi în cazul oului lui Columb mulţi au rămas cu covingerea că şi ei ar fi putut gândi ca
maestrul nostru, dacă ar fi avut la dispoziţie materialul adunat cu atâta iscusinţă de el. Ori noi le-am
răspunde că genialitatea constă tocmai din inspiraţia daimonului are îţi dictează ce anume să
selectezi, cât şi modalitatea de a ajunge la adevărul dorit atât de mult.

Se spune de filozofic, care au definit natura geniului că el îşi depăşeşte contemporanii, are darul de
a trăi în viitor. Oare nu chiar aceasta s'ar potrivi activităţii ziaristului Pamfil Şeicaru în acei ani de
grea cumpănă pentru ţara şi neamul său? Deci nu-i nicio exagerare, nu-i nicio mitizare şi nici atât
coborâreorfeică în legendă: Marele ziarist Pamfil Şeicaru, în aceeaşi măsură istoric şi scriitor a fost
un mare talent căruia trebuie să-i recunoştem nu rar şi anumite străluciri geniale.

Pentru a demonstra situaţii prin care Rusia Sovietică, bucurându-se de largul sprijin al aliaţilor, a
devenit stăpâna absolută a Estului european, vom insista asupra a trei evenimente, fiecare mai mult
decât exemplar, tratat, în articolele maestrului nostru.

Să începem cu articolul "Concesiile lui Tito" (4. VII. 1944) în care regele din exil, Petru al
Yugoslaviei, este obligat de Londra să ratifice hotărârile lui Tito, prin dr. Subacici, ales Preşedinte al
Consiliului, în aşa fel încât să nu-l supere cumva pe mareşalul Tito. După convorbirile duse, i se
împlineşte dorinţa, generalul Mihailovici, ctitorul de rezistenţă sârbă contra nemţilor, este înlăturat
iar Subacici va introduce în guvern o serie de reprezentanţi ai mişcării de eliberare condusă de Tito
iar acesta recunoştea autoritatea guvernului yugosliav aflat în afara graniţelor ţării.

Subacici sacrificase pe gen. Mihailovici, organizatorul rezistenţei şi a luptei de haiduci, pe când Tito
consideră că problema monarhiei va fi reluată imediat după încetarea războiului. În fapt, nu a dat
nici o asigurare concretă privitor la soarta de mâine a monarhiei, Subacici însă era convins că Tito,
după cum promitea nu va impune Yugoslaviei un regim comunist în perioada îmediat următoare
războiului.

Iată, cum anglia ceda şi în faţa lui Tito, stăpânul de drept al Yugoslaviei, prietenul bun, pe-atunci, al
Moscovei.

Şi autorul nostru se întreabă: "Cine a avut, oare, interes să diminueze pe regele Petru al
Yugoslaviei? Fără îndoială nu Anglia; dar ce folos că mereu nu vrea, se opune, amână ca la urma
umei, să se supue Rusiei Sovietice?"

Tito a fost urât de Croaţi, faţă de care figura ca trădtor al cauzei lor naţionale. Cunoscutul dizident
Djilas, oponentul lui Tito autorul cărţii "Noua clasă" a fost tot croat.
Problema Poloniei e mult mai dezbătută în articolele anului 1944 ale lui Pamfil Şeicaru.

Guvernul polonez refugiat la Londra face din ţara respectivă un factor hotărâtor al politicii
internaţionale. Polonia îşi menţine pretenţiile privind intangibilitatea frontierelor sale, pe când Rusia
învocă tratatul cu Hitler încheiat în 1939, între aceste două puncte de vedere atât de diferite oscila
politica engleză. (Polonia factor de clarificare a războiului, 18 Ianuarie, 1944).

O conştiinţă naţională de o rară intensitate, un patriotism străbătând toate acţiunile conducerii

politice poloneze caracteriza forţa de apărare pusă în slujba unor principii, pentru ea intangibile.

Se mai adăogă presiunea exercitată asupra preşedintelui Roosevelt, aflat într'un an electoral, de
către puternica colonie poloneză din Statele Unite, care cerea rezolvarea în sens pozitiv a problemei,
altfel Charta Atlanticului nu mai putea să aibe nicio valoare. Drept urmare, conflictul dintre
naţionalismul patriotic polonez şi strategia sovietică devenea una din problemele cele mai
importante ale războiului, întărită şi de prezenţa trupelor sovietice la graniţa de est a Poloniei.
Curând însă conflictul ruso-polonez se transformase într'unul dintre Stalin şi aliaţii săi anglo-
americani. Demonstrativ din partea primilor se arăta popoarelor care aşteptau ocrotirea anglo-
americanilor contra Rusiei Sovietice, faptul că şansele lor vor fi spulberate de către Rusia
învingătoare (Poziţia Angliei în conflictul ruso-polonez, Ian. 1944).

În acelaşi timp "New York Times" scria: "Statele Unite nu vor însă un război cu Rusia pentru ca
Polonia să-şi vadă garantate frontierele dinaintea  războiului." "chiar dacă Rusia va alege calea unor
soluţionări prin forţă a problemelor Europei răsăritene, Statele Unite ar continua să lupte alături de
ea."

Ceea ce nu numai Anglia o ştia, dar dădea mână liberă de actiune lui Stalin, să nu mai ţină seama de
clauzele acordului de la Teheran, pe care oricum nu le-ar fi respectat zice maestrul: "Dar toate
acordurile cu Rusia Sovietică vor avea aceeaşi soartă oricâtă loialitate ar risipi partnerii acestui stat
monstru."

Nu peste mult se anunţă de la Moscova că nu recunoaşte guvernul polonez de la Londra şi nu

acceptă niciun englez la discuţiile ruso-poloneze., guvernul acestei ţări se impune să fie ales prin
plebiscit, ceea ce prevedea de altfel şi Charta Atlanticului. Ruşii cu acelaşi procedeu l-au numit pe
Tito comandantul suprem al armtei yugoslve, impotriva oricăror voinţe anglo-saxone, şi chiar fără
consimţământul patriotic jugoslav.

La moscova s'a creat un comitet polonez cu scopul de a combate guvernul de la Londra, astfel se
adânceşte conflictul dintre Anglia şi Rusia Sovietică. Ultima îşi susţine revendicările teritoriale din
1939, reamintind de linia Curzon cerută de ruşi în 1944, după care în 1919 s'au stabilit graniţele
poloneze. Anglia democrată nu putea să schimbe teritorii decât după consultarea voinţei naţionale.

Deşi ruşii nu cedează deloc, aliaţii anglo-americani ar amâna discutarea problemei până după
război, Anglia fiind îndatorată Poloniei prin faptul că pentru ea a declarat război Germaniei, dar mai
mult guvernul de la Londra polonez era reprezentat de o armată ce lupta alături de aliaţi pe frontul
italian, deci ar fi pretins un altfel de tratament din partea aliaţilor ei, anglo-americani.

Dar iată ceea ce nu odată a prevăzut marele ziarist român , Pamfil Şeicaru, a avut loc: "atunci când
armatele ruseşti au intrat pe teritoriul Poloniei, guvernul emigrant de la Londra va fi declarat
uzurpator şi vor fi instalate soviete poloneze sub directa dependenţă a Moscovei." ("Iarăşi punctul
nevralgic, Polonia" şi "Londra tace" 19 şi 27 Iulie 1944). Adică, primul decret sovietic prevede
constituirea a două instituţii poloneze: consiliul naţional polonez, care va juca rolul parlamentului şi
comitelul de eliberare naţional implinind sarcinile organului executiv, decizie purtau numele de
Holm, mica localitate polonă unde ele au fost emise. Consiliul naţional polon reprezenta singura
autoritate legală, în timp ce guvernul emigrant de la Londra era o autoritate uzurpată, ilegală,
înfiinţată pe baza constituţiei fasciste din 1935.

Guvernul de la Londra protestează imediat, se consideră singurul reprezentant al naţiunii polone şi

arată că în "comitelul naţional de eliberare" sunt 9 comunişti şi 10 membrii ai uniunii patrioţilor de
la Moscova. Hotărât în acţiunile sale, acelaşi guvern de la Londra salută eliberarea oraşului Wilno
de ruşi dar consideră că el va trebui să fie restituit Poloniei.

Care este poziţia guvernelor englez şi american, nu e greu de ghicit, se căuta o formulă de
compromis bezată pe realitatea că şi guvernul de la Londra şi comitelul de eliberare naţională au
aceeaşi adversară, Germania nazistă, de unde necesitatea de a se reconcilia între ele. Presimţind,
marea trădare ce li se pregăteşte de aliaţi, în primul rând Anglia, emigranţii polonezi fac un ultim
efort de a reaminti aliaţilor, că sunt pe cale să săvârşească una din cele mai mari vânzări din întreaga
istorie a Omenirii, astfel că ostentativ generalul Sonkoskowschi, comandantul suprem al forţelor
armate polone din cartierul general de la Londra, a inspectat unităţile armatei polone din Italia cu un
efectiv de 300.000 de polonezi, apoi a decorat pe generalul Alexander comandantul suprem al
forţelor aliate din Italia şi pe generalul Leese, comandantul armatei a 8-a, cu cea mai înaltă
decoraţie polonă "Virtutea militară".

În tot acest timp scrie Pamfil Şeicaru ... Londra tace: "Polonia a fost cauza războiului acesta, cine
ştie ce rol i se reservă tot Poloniei de regizorul tainic al Istoriei. Londra tace în faţă cutezanţei
ruseşti. Dar foarte rar este bine când Londra tace.

Afirmaţie mai mult decât dreaptă, deoarece pentru a ajunge cu Stalin la o înţelegere, primul
ministru al guvernului polonez din Londra, la sfatul englezilor şi americanilor, îi cere dictatorului
rus, Stalin, o audienţă. (" În căutarea unei formule de compromis" "După Iugoslavia integrată şi
Polonia politicii sovietice" 28-29 Iulie 1944).

E sigur, reprezentantul Poloniei Mikolajezyk, ca să salveze Anglia, terorizată de gândul că Rusia ar

putea încheia o pace separată cu Germania, va merge la Moscova pentru a accepta jugul
Kremlinului şi astfel să întărească politica imperialistă rusească.

"Călătoria la Moscova a dlui Mikolajczyk" scrie marele ziarist "este o pagină tristă din istoria
Angliei, este o introducere la o nouă aşezare politică a Europei." (articol din 30 Iulie 1944).

Cu această ocazie autorul ne mărturiseşte că a răsfoit, Suvenirile lui Alexis de Tocqueville, autorul
celebrei cărţi "La Democratie en Amerique". Memoriile lui Alexis au frumuseţea memoriilor lui
Saint-Simon, mai lapidare în expresivitatea literară, mai profunde în gândire politică.

Respectivul autor a prevăzut în lucrarea sa concepută întra 1835-1838 şi 1840, marele pericol rus
exercitat pe atunci de ţari asupra Europei, din această cauză propunea susţinerea unirii Statelor
Germaniei într'o singură naţiune, pentru a servi drept tampon împotriva primejdiei ruseşti care
ameninţă Occidentul să cadă sub jugul ei. Unirea neamurilor germanice ar putea să respingă într'o zi
pe duşmanul comun al Europei.
Pe de altă parte într'o scrisoare a lui Lammoricière, ambasadorul Franţei la Petersburg, ni se
relatează o discuţie cu ţarul care îl asigura că nu are nimica împotriva unirii statelor germane, numai
că dacă masa armată a acesteia ar deveni ameninţătoare, va rămâne în sarcina Rusiei şi Franţei să-i
liniştească ambiţiile.

Deci, consideră autorul nostru, odată cu călătoria lui Mikolajczyk la Moscova o pagină a istoriei
Europei a fost întoarsă, Răsăritul înaintează sfărâmând digurile Apusului.

Cu alte vorbe, Anglia trădează Polonie vechiul său aliat, uitând că prin aranjamentul încheiat, cea de
a doua va trăi pentru mult timp în robia nouă a Kremlinului. Cât priveşte rolul Statelor Unite a fost
şi mai direct, pe ea n'o înteresa soarte Poloniei cât o preocupa angajarea, ca bună aliată, a Uniunii
Sovietice în războiul din Pacific, cu Japonia.

La sfârşitul articolului întitulat Londra tace, maestrul îşi pune întrebarea că cine ştie ca rol i se
rezervă tot Poloniei de regizorul tainic al Istoriei.

Unul e astăzi bine cunoscut privitor la lodaţii şi ofiţierii întorşi în Polonia de pe frontul italian unde
au luptat până atunci. Pentru a-i lichida, doar aparţineau de comandamentul guvernului de la
Londra, ruşii i-au pus să cucerească Varşovia, ei privind ca spectatori la încleştarea dintre polonezi
şi trupele germane. Abea după ce nemţii s'au retras, după două luni de luptă, au intervenit şi ruşii,
dar nu atât să-şi sărbătorească cucerirea capitalei Poloniei cât faptul că au reuşit să extermine până
la unul pe adversarii lor de temut, care în cazul dat erau nu numai nemţii, dar şi soldaţii şi ofiţerii
guvernului de la Londra, atâţi câţi s'au întors acasă la sfaturile binevoitoare ale englezilor care au
dus trădarea până la capăt.

S'ar putea ca aliaţii, dar asta nu e o scuză, să nu fi cunoscut prea bine Rusia, fenomen de care Pamfil
Şeicaru se plânge încă de la primul articol al volumului "Întors acasă" (17 Ianuarie 1944): "Nu s'a
cunoscut Rusia, am putea spune că nici nu s'a trudit nimeni să cunoască Rusia şi nici în ce măsură
ideologia revoluţionară a bolşevismului şi-a pregătit armatele necesare unei expansiuni victorioase".

Oare ne întrebăm politicenii noştri au trăit pe altă planetă încât nu erau informaţi despre modul cum
îşi impunea stăpânirea Rusia bolşevică asupra ţărilor ce le ocupau cu forţa armelor, cum era vecina
noastă Polonia şi după ea cu siguranţă urma şi România?

Erau oare siguri că anglo-americanii ne vor rezerva o altă soartă decât cea destinată Poloniei pe care
au îgenunchiat-o înaintea Rusiei deşi se afla într'o situaţie mult mai bună decât noi, fiindcă de la
început au luptat alături de aliaţi şi nu alături de trupele germana ca românii?

Ori şi-au închipuit serios că americanii vor face război cu ruşii pentru a ne reda nouă libertatea?
Sfântă naivitate!

Cu această ocazie să ne oprim la rândurile introductive ale volumului ce poartă titlul de

"Cartidudinea lui Iului Maniu".

În Decembrie 1943 vizitând Lisabona a doua oară,  P. Şeicaru şi-a putut da seama că nu numai în
opinia publică dar şi la şeful statului portughez Salazar la care a fost primit în audienţă, exista
temerea că armata sovietică sprijinită de anglo-americani se va revărsa impetuos asupra Europei. În
tot acest timp la legaţia României nu exista nicio îngrijorare că frontul rusesc se apropia de Nistru.
Mai mult, se bagateliza de câtre un ataşat de legaţie, discursurile lui Mihai Antonescu, şi atunci
când i-a atras atenţia că-şi râde de şeful său ierarhic, fiind şi ministru de externe, i-a râspuns că
ministrul său de externe este Buzel, adică Niculescu-Buzeşti. La reîntoarcere s'a oprit la Geneva,
unde în prezenţa ministrului Vespasian Pela, alţi doi ataşaţi de legeţie, Rădelescu-Pogoneanu şi
Anastasiu atacau, fără jenă, acţiunea României contra Rusiei Sovietice. A doua zi Pela îi explicase
toleranţa lui, fiindcă oricât i-ar fi denunţat lui Mihai Antonescu acesta tot nu le făcea nimica. La
externe Niculescu-Buzeşti şi fratele mai mare al lui Rădulescu-Pogoneanu conduceau ministerul.

De unde maestrul trage concluzia că majoritatea personalului de la externe rămasese credincios

politicii proruse-sovietice instaurată în 1933 de Titulescu.

La Lisabona l-a căutat colonelul polonez Kovalewski rugându-l să-i transmită un mesagiu verbal
mareşalului Ion Antonescu şi dacă se poate şi lui Maniu. Pe la sfârşitul lui Februarie se întâlnise cu
mareşalul Ion Antonescu şi acesta chiar îl rugease să-l caute şi pe Maniu, comunicându-i că aşteaptă
în zadar cele două brigăzi aeropurtate anglo-americane.

L-a văzut pe Maniu la Mihai Popovici. După ce l-a ascultat cu atenţie, mai pe urmă încercând să-i
împrăştie temerile, Maniu a considerat că-l ascultă prea adesea pe Goebbels şi se lasă influenţat de
propaganda sa. Şi urmează cu aceeaşi siguranţă: "Pentru liniştea dvoastră, mulţumindu-vă de cele
comunicate, vă pot spune că nimic nu se va schimba în Europa centrală şi în Balcani, cu atât mai
mult în ce priveşte frontierile ţării, fără ca în prealabil dl. Churchill şi preşedintele Roosevelt să nu
mă consulte. Nu-l mai citiţi pe Goebbels." I-a replicat: Cum, să-l citesc când nu ştiu germana, dvs.
puteţi să-l citiţi."

Pamfil Şeicaru crede că anturajul îi servise drogul menit să-l dezorienteze în aşa măsură că era o
totală alterare a obişnuitei prudenţe caracteristice lui Iuliu Maniu.

La procesul lui Ion Antonescu, Maniu a declarat că n'a ştiut ce s'a petrecut în noaptea de 23 August
la palat.

Lovitura s'a realizat ca o capitulare fără condiţii adică en rase campagne. Când Maniu a văzut
dezastrul declanşat de lovitura de la 23 August, l-a trimis pe Bâzu Cantacuzino, cu avionul, cu o
scrisoare adresată lui Churchill. La Roma însă generalul Alexander l-a oprit şi i-a dat ordin să se
întoarcă în România.

"Aşa a expirat certitudinea iluzorie care a dus pe Iuliu Maniu la grea rătăcire. Şi ţara a urcat calvarul
capitulării fără condiţii."

Din conţinutul acestei amintiri politice, pornim de la premiza că lucrurile s'au petrecut întocmai, de
altfel autenticitatea acestei trăiri o simţim ca pe o răsuflare ce ne îngheată obrazul inimii.

Considerăm că atitudinea personalului de la legaţia română din Lisabona avrea un substrat mai
adânc decât a fi o simplă influenţă titulesciană. Ci era o reacţie a unei bune părţi a intelectualităţii
noastre, în primul rând îndreptată contra celui ce nu mai avea nici o şansă de scăpare. Mă gândesc la
mareşalul Ion Antonescu, confundat cu o persoană fără valoare,  în raport cu ceea ce putea realiza el
slujind, în primul rând, interesele poporului său.

Era vorba de nişte forţe malefice, care se fac stăpâne pe natura şi firea românului, poate moştenite
de la vechii traci ai căror urmaşi ne considerăm, oprindu-ne de a  înfăptui o unire în cuget şi simţiri,
aşa cum putea de pildă naţionalismul patriotic polonez, prin această legătură ajungeau la unitatea pe
care noi nu am putut-o avea în clipele noastre de mare răscruce.

Am dat exemplul, în cele anterioare pe intelectualii cu aere de bolşevici de ocazie, strânşi în jurul
unui Miron Radu Paraschivescu, pe nume: Ion Caraion, V. Untaru în devenire V. Ierunca, Marin
Preda cel ce i-a nemurit în: "Viaţa ca o pradă" şi să nu-l uităm, desigur, nici pe Geo Dumitrescu.
Aceşti indivizi duceau o activitate subversivă, scopul lor principal fiind sabotarea războiullui nostru
dus împotriva Rusiei Sovietice ameninţând pe cei ce aveau un simţământ sfânt, chiar şi trecător, faţă
de un eveniment, cel puţin istoric pentru neamul nostru: războiul antibolşevic.

Dacă mai adăogăm şi funcţionarii legaţiei de la Lisabona, detractori ai războiului, vom înţelege din
ce cauză a trebuit să ne predăm "en rase campagne" şi de ce pe cel ce ar fi avut şanse să ne salveze,
l-am predat plutonului de execuţie, condamnându-ne la zeci de ani de comunism. Păcat că pentru
aceşti câţiva, dar extrem de gălăgioşi, a trebuit să sufere o ţară întreagă.

In ce priveşte atitudinea lui Maniu este de condamnat, fiindcă în atare momente grele nu a putut să-
şi stăpânească jignirile personale, în loc să dea atenţia cuvenită celor spuse de marele ziarist l-a
apostrofat că se lasă înfluenţat de propaganda lui Goebbels. Dacă ar fi citit "Curentul" şi-ar fi dat
seama că nu are dreptate, odată ce toate informaţiile pe care se bazau articolele lui Şeicaru erau
transmise de surse democrate, cel mai ades engleze şi americane, agenţii, reviste, ziare, cărţi, nici
întâmplător nu se referă la o ştire germană, de altfel cum am mai scris-o nemţii pentru Pamfil
Şeicaru în anii 1943-1944 nu mai existau ca forţă militară, ei odată cu Stalingrad au ieşit din istorie.

Desigur, Iuliu Maniu nu a putut uita multe din atacurile lui P. Şeicaru împotriva sa ori a familiei
sale, de pildă afacerea Skoda în rechizitoriul căruia rolul personal al marelui ziarist şi al Curentul nu
a fost de neglijat.

Iuliu Maniu, sigur conştient a exagerat lucrurile, tocmai pentru a-şi pune în inferioritate partnerul de
discuţii, ori momentul istoric i-ar fi impus un alt comportament, din respectiva colaborare ar fi ieşit 
poate ceva fructuos, pentru Maniu în primul rând, odată ce se ştie că în jurul lui 23 Aug. tinerii în
frunte cu regele l-au cam părăsit, lucru declarat chiar de Niculescu-Buzeşti.

Din studiile istoricilor de astăzi, dacă nu sunt tendenţioase, reese clar că Iului Maniu nu a ştiut
nimic din ce petrece în seara de 23 August, responsabilitatea cade pe umerii regelui  şi a lui
Niculescu-Buzeşti, mărturia lui Vişoianu e lipsită de orice valoare, este a subordonatului care dă
vina pe şeful său, cum e clasic, exemplul Pantazi care la proces nu-şi asuma nicio răspundere ca
ministru de război, totul era hotărât de superioul său Ion Antonescu.

Iului Maniu vroia, aşa era şi logic, ca cel ce a condus războiul să încheie armistiţul dar să
recunoaştem, că probabil ca să nu-şi ieie prea marea răspundere, nu s'a angajat prea activ, ori cu un
Pamfil Şeicaru  lângă el ar fi avut un element preţios, intermediar între politican şi soldat adică între
Maniu şi Antonescu. În această conjunctură prin marele ziarist ar fi avut şi un valoros mobilizator al
maselor dar în loc de asta, Maniu a făcut orice pentru a-l jigni şi a-l îndepărta pentru totdeauna.

Credem că Maniu a fost bucuros să audă că alţii şi-au luat sarcina încheierii armistiţiului din această
cauză în zilele următoare actului el a ocupat un simplu post de ministru fără portofoliu, de fapt, de
cel de observator al lucrurilor, cum se vor desfăşura în zilele următoare.
În acest mod Iului Maniu a fost depăşit de evenimente, nu s'a priceput să le facă faţă, de unde aş
spune că tocmai incertitudinile lui l-au dus până la celula temniţelor comuniste de la Sighet.

De-altfel şi maestrul întrebuinţează în titlu, noţinuea de certudinea lui I. Maniu ca pusă "între
ghilemele", de fapt, joacă rolul unor tragice incertitudini, provocate, în primul rând, de compotarea
aliaţilor care au cedat la toate pretenţiile ruşilor, oferindu-le, bineînţeles şi România. Pentru Iuliu
Maniu, cu atât respect pentru premierul Churchill şi preşedintele Roosevelt, aşa ceva nu avea nimic
în comun cu principiile sale de om cinstit şi democrat convins, dar, din păcate, atare virtuţi nu mai
erau căutate, au influenţă numai viciile oamenilor cu umilirea dureroasă a condiţiei umane.
Articolele lui Pamfil Şeicaru sunt o dovadă peremptorie în acest sens.

În continuare o să ne oprim la articolul Expozeul dlui Churchill din 5 August 1944, articol de fond
al Curentului în care autorul comentează discursul premierului Marei Britanii, ţinut în Camera
Comunelor pe ziua de 2 August 1944, asupra situaţiei militare.

În linii generale se poate spune că potrivnic impetuozităţii temperamentului său, premierul

Churchill a fost destul de obiectiv în expunerea sa. După ce analizează pierderile neglijabile ale
flotei, surprinde îngrijorarea privind avantajele pe care le vor câştiga germanii în forţele lor aeriene.
Va pune în discuţie pagubele provocate de bombele zburătoare, dar o altă telegramă provoacă
temerea că o nouă armă misterioasă nemţii sunt gata s'o asvârile în luptă. Astfel agenţia Reuter se
referă la bombardaierul robot de tipul Junkers 88, cel ce are în faţă tunurile scoase, sboară fără
echipaj şi în spaţiul din faţă e umplut, cu explosibil. Pilotul "Messerschmidt 109" zboară deasupra
bombardierului, robot şi, când artileria inamică devine periculoasă poate fixa bombardierul pe un
traseu fix şi se poate desprinde de el pentru a scăpa.

În discursul său spre deosebire de îngrijorările lui Churchill, după care prevedea încă o prelungire
imprevizibilă  a războiului în Europa, premierul britanic era mult mai optimist în Extremul Orient
ori, bine se ştie, se înşela. Astfel după capitularea Germaniei, Japonia ca membră a Axei, a declarat
că deşi nu mai poate câştiga războiul ea va lupta în continuare încă mulţi ani. Doar cele două bombe
atomice aruncate asupra oraşelor nipone, Nagasaki şi Hiroşima, i-a îngenunchiat şi au cerut pacea.

P. Şeicaru se opreşte la cuvintele de mare laudă rostite dl Churchill în discursul său, la adresa
armatei ruse şi a marelui său comandant, Stalin: "Armata rusă îndeplineşte însă opera cea mai mare
pentru distrugerea armatelor germane, în aer, pe oceane şi mări, noi putem să ţinem faţă cu forţele
noastre proprii împotriva forţelor germane, dar nu a existat în lume o forţă în decursul de mai mulţi
ani, care ar fi în stare să zdrobească maşina de războiu germană şi să dea lovituri aşa de teribile şi
irezistibile care au căzut asupra armatei terestre germane din partea armatelor Rusiei Sovietice. În
urma acestor succese ale armatelor ruse, salut pe mareşalul Stalin. Salut pe acest mare şef, al ţării
sale şi cred cu fermitate că pactul nostru de 20 de ani cu Rusia va fi unul din factorii cei mai
durabili pentru asigurarea păcii, ordinei şi progresului în întreaga Europă".

Avem toate motivele să credem că Churchill, ca mare om de stat, şi-a recunoscut inferioritatea cu
toata sinceritatea şi că în acelaşi timp elogiul său adresat armatei ruse şi lui Stalin, nu sunt deloc
prefăcute ci exprimă sentimente clare de recunoştiinţă, ceea ce ar trebui să o admită şi cei mai
înfocaţi duşmani ai lui, şi iată că marele ziarist nu se îndoieşte de bunele intenţii ale premierului
britanic.
Cum reese chiar din articolele de fond ale lui P. Şeicaru, publicate în acest volum, Anglia nu mai
conta ca forţă militară faţă de maşina de război germană, iar Statele Unite nu primiseră aprobarea
poporului american ca să facă război pentru o Europă pe care n'o iubea deloc, mai mult americanii
erau de părere că bine le face Hitler, prin urmare majoritatea cetăţenilor nu erau pentru război.
Rossevelt a întins o cursă japonezior la Pearl Harbour, aceasta a costat atâtea vieţi din partea
supuşilor săi, dar nu mai astfel preşedintele Statelor Unite a putut uza de dreptul de a declara război
Japoniei şi Germaniei, peste voinţa poporului american.

Fără îndoială, democaţia americană nu dădea şi nu dă nici astăzi dreptul nelimitat asupra vieţii
ceţăţenilor, din această cauză deşi era bine înarmată, sigur cel puţin în egală măsură cu nemţii, nu
avea la dispoziţie atâta material uman să poată face faţă unui front atât de lung, întins în Europa,
Africa şi în Pacific unde americanii aveau cele mai mari interese.

În discursul lui Churchill anglo-americanii recunoşteau că fără Rusia sovietică şi Stalin ei nu ar fi

putut câştiga războiul, de unde vom primi răspunsul de ce aliaţii erau atât de îngăduitori cu
pretenţiile ruseşti, pe care de cele mai multe ori le satisfăceau. Dar mai mult, credem că undeva în
cartea preşedinţilor Statelor Unite stă înscrisă cu litre de aur avantajele aduse de alianţa cu Rusia
Sovietică, astfel că şi în timpul războiului rece doar rar s'a ajuns la situaţii mai belicoase, exeptând.
Prezenţa rachetelor ruseşti îndreptate spre Washington din Cuba. Dar cu câte frământări se apropiau
conducătorii americani de idea de de a declara război, prietenului lor bun, Rusia Sovietică. Şi am
zice că Hrusciov a fost chiar implorat să-şi retragă rachetele din Cuba ceea ce s'a şi întâmplat.

Faptul că astăzi Statele Unite ajunsă singura putere absolută mondială tot mai cultivă pe ruşi,
înseamnă că nu au uitat lecţia celui de al doilea război mondial, oricât arme sofisticate ar avea la
dispoziţie, pentru a obţine victoria decisivă are nevoie de materialul uman oferit de braţul său mai
lung, Rusia Sovietică.

Ceea ce nu-l scuteşte pe Churchill ca prin buna lui credinţă să ajungă să sâvărşească mari greşeli,
odată ce partnerul de luptă, Stalin, cel mai adeseori trişa, fără să se sinchisească de ce spun ceilalţi.

Iată cum judecă Churchill situaţia Poloniei şi nu am greşi că dă dovadă de naivitate, când de rea
credinţă să spunem nu e capabil.

Ne aduce la cunoştiinţă că el împreună cu ministrul de externe, englez Eden au lucrat până noaptea
târziu ca să aranjeze vizita lui Mikolajczyk la Moscova unde a fost primit de Stalin cu toată
bunăvoinţa. A-l numi pe Churchill drept un trădător al cauzei poloneze ar însemna o mare greşală,
dar suferea de o viziune falsă în legătură cu loialitatea lui Stalin faţă de problema poloneză.

Churchill declarând că Polonia va fi eliberată de invazia germană prin vitejia armatelor ruse,
socoteşte că dacă Marea Britanie a intrat în război pentru drepturile şi independenţa Poloniei, se
înţelege că şi armata guvernului de la Londra avea dreptul să lupte nu pe frontul din Italia ci pe
teritoriul ţări sale, dar merită să-l cităm: "Avem mai multe divizii poloneze care se bat pe frontul de
vest, iar alte divizii poloneze se bat pe frontul de est. Trebuie să dăm posibilitatea ca acestea să se
bată alături; noi dorim acest lucru."

Deci subliniind că este dorinţa sa proprie, Churchill vroia să aibe armata guvernului polonez în ţară
pentru ca la o pace încheiată în mod democratic să se respecte dreptul celor din guvernul polonez
din emigrţia de la Londra, dacă vor fi aleşi să conducă Polonia, cum le va da dreptul şi faptul că
soldaţii lor au combătut pe nemţi pe pământul ţării şi nu în vest.
Churchill deşi e foarte discret în ce propune, subliniază că dacă guvernul de la Londra nu a acceptat
fantezista linie Curzon, propusă de altfel de ruşi, ori au cerut ancheta Crucii roşii în afacere Katyn
nu au făcut altceva decât să apere drepturile nediscutate ale naţiunii poloneze.

Deşi aducerea diviziilor poloneze de pe frontul de vest a fost realizată, Rusia sovietică s'a descurcat
într'un mod cu totul caracteristic, încât au angajat aceste trupe nedorite, în bătalia pentru eliberarea
Varşoviei, capitala ţării, lăsându-le să se macine timp de două luni cu trupele germane până la
exterminare, ca după ce ele şi-au făcut datoria învingând pe nemţi trupele ruse şi cele ale
"comitetului de eliberare" de la Moscova să intre în Varşovia, cu satisfacţia de a-şi fi lichidat
adversarul, armata guvernului polonez de la Londra.

În acest mod, pomenit încă de mine, s'a realizat eliberarea Varşoviei prin "vitejia armatei ruse".
Drept urmare englezii, adică Churchill, au predat ruşilor, mai bine spus i-au pus capul sub jug
bolşevic, celui mai apropiat aliat al său: Polonia.

Oare istoria va mai ţine cont de bunele intenţii ale lui W. Churchill când în astfel de cazuri
naivitatea sau prostia duce la aceleaşi efecte, tot un fel de trădare înseamnă?

În problema poloneză Pamfil Şeicaru face câteva remarci juste şi anume că Rusia Sovietică nu va
admite existenţa unor state dealungul frontierei sale cu adevărat indepedente, aceste state vor avea o
independenţă amăgitoare, de fapt fiind dirijate de Moscova. Churchill ştia acest lucru de aceea
menajează punctele nevralgice ale politicii sovietice, chiar şi în problema independenţei Poloniei,
abea şi-a conturat pretenţiile cu nişte timide sugestii: "Să nu uităm că Rusia Sovietică face şi o
politică de prestigiu, nu admite amestecul anglo-american în angajamentele vecinătăţilor ei; chiar
din oportunitate ar înclina spre o atitudine conciliantă, vrea să se ştie că este libera ei hotărâre, nu
rezultatul mediaţiei anglo-americane".

Pamfil Şeicaru, pe lăngă atâtea alte preveniri, demonstrează tot ce va aştepta Romănia în cazul unei
capitulări fără condiţii, aşa cum au realizat-o cei ce au săvârşit actul de la 23 August. Oare
politicienii români de ce au suferit de opacitate intelectuală şi au refuzat să citească articolele
marelui ziarist, Iuliu Maniu le considera, ca scrise, sub influenţa propagandei lui Goebbels, bine
înţeles fără să le cunoască preţiosul conţinut.

Singura soluţie ar fi fost unitatea ce ar fi trebuit să fie organizată în jurul mareşalului, părere şi a lui
P. Şeicaru. Dar în sânul intelectualităţii române domina spiritul de trădare şi deloc al eorismului,
aflat şi de partea celor ce colaborau cu Ion Antonescu.

În două articole "O carte: Le colosse russe"  şi "Anemia Occidentului şi Colosul rusesc" marele
ziarist se ocupă de lucrarea lui Robert Vaucher şi Jean Ligny în care se arată, ceea ce autorul nostru
demonstrase în articole anterioare, adică este vorba de transformările suferite de Colosul rusesc
după experienţa câştigată prin războiul cu nemţii, devenită evidentă prin acordarea lui Stalin al
gradului de mareşal. Prin noua conştiinţă, Rusia Sovietică cunoaşte o exaltare a orgoliului naţional,
a forţei proprii şi a reînvierii cultului eroilor naţiunii ruse cum era sfântul Alexandru al Nevei cel ce
a distrus ordinul teutonic, Dimitrie de la Don învingătorul mongolilor, Suvorov eroul războaielor
napoloniene, şi Kutuzov învingătorul lui Napoleon. La fel, guvernul sovietic părăsea lozincele de
luptă contra fascismului, punea accentul pe lupta sfântă pentru pământul rusesc se numea deci
războiul pentru apărarea Patriei. Sub acest titlu publica Stalin o carte ce ni s'a fost impusă la
cursurile de marxism-leninism dar a fost în curând interzisă deoarece Stalin şi-a permis să scrie
adevărul despre recunoştiinţa ce o purta aliaţilor, fără ajutorul cărora nu ar fi putut câştiga războiul.
Aşa ceva nu mai concorda cu megalomania de mai tâziu a regimului comunist când în timpul
războiului rece se considera posesoarea ştiinţei celei mai înaintate din întreaga lume şi cam aşa se
prezenta mai în toate domeniile. Totuşi, de câte ori pronunţam atare enormităţi ne permiteam un
surâs binevoitor, cu sensul că treacă şi acest pahar al minciunii de la noi.

Acum aş dori să insist asupra unui aspect al războiului nostru de la răsărit, trecut astăzi sub tăcere
de majoritatea istoricilor, deşi îşi are importanta sa în economia războiului aşa cum o simţea armata
română în Rusia.

Se ştie, de la ofiţerii sau soldaţii români că mai ales în prima parte a războiului, românii se băteau
pe două fronturi unul al armatei ruseşti care, în general, se retrăgea în masă, predându-se tot în mare
număr, pe când exista al doilea front format din lupta partizanilor care prin procedele adoptate era
cu mult mai greu decât cel dus cu duşmanul aflat în faţă.

Iată, mărturia unui ofiţer oprit de un camarad în timp ce într'un sat tocmai ocupat, pornise în
căutarea partizanelor ascunşi mai ades în casele părăsite. Soldatul intrând fără să-l aştepte pe
ofiţerul său, în clipa următoare sare în aer datorită unei mine pusă în loc bun de partizanul care şi-a
aflat un alt adăpost.

Ori dacă intervenţia partizanilor e obişnuită în orice război, pe frontul rusesc a luat proproţii nemai
întâlnite, de o sălbăticie rară, această luptă era luată mai în serios ca cea de pe front dusă de armata
regulată, rusă. Efectul era de neînchipuit odată ce nu puteai bănui de unde se puteau ivi glontele sau
bomba pusă de o mână pe cât de criminală pe atât de iscusită în întinderea cursei.

Insist asupra acestei lupte, în care au căzut mulţi ostaşi români fiindcă, ea a luat proporţii mult mai
neprevăzute la Odesa unde după cucerirea oraşului, au căzut victime aproape mai mult de o sută de
ofiţeri români, adunaţi la o şedinţă într'o sală festivă a primăriei, minată cu un sistem în lanţ, astfel
că atunci când unul dintre cei prezenţi a vrut să dea jos portretul lui Stalin aşezat la loc de onoare în
fruntea tribunei sălii s'au declanşat nişte explozii ce au aruncat în aer insantaneu clădirea, ucigând
pe toţi cei ce erau de faţă, fără nicio şansă de scăpare.

Furios, se înţelege, generalul Ion Antonescu a dat ordin să se găsească vinovaţii şi să fie pedepsiţi,
cum se cuvine. Dar cum astfel de indivizi nu-şi recunosc niciodată vinovăţia, este de presupus că
autorităţile române ar fi recrus la represalii, acesti partizani sunt socotiţi astăzi terorişti şi pentru un
om ucis de ei se pot împuşca pentru fiecare victimă câte zece ostateci, în cazul dat ar fi aproape
1.000 de sacrificaţi.

La Roma un pluton de soldaţi germani avea un traseu, acelaşi, făcut zilnic astfel că nu le-a fost greu
zişilor partizani să puie în mijlocul drumului lor într'o cutie cu gunoi o bombă fixată să explodeze,
exact atunci când trecea plutonul german. Lovitura a reuşit din plin au fost omorâţi toţi soldaţii şi
fiindcă făptaşii nu au fost găsiţi, au fost împuşcate 300 de persoane, o victimă la zece ostateci.
Americanii au ridicat numărul de la 10 la 30 pentru fiecare victimă, iar comandantul neamţ care a
executat odinul, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, fiindcă a depăşit numărul de 300 cu trei
persoane mai mult, italieni probabil.

Evenimentl a fost reluat prin anii lui 80' atunci când aparţinătorii nemţi ai fostului comandant au
încercat să-l răpească, ştiindu-l şi grav bolnav.
Cu acea ocazie au fost întrebaţi şi autorii asasinatului, fiindcă erau cunoscuţi bine, de ce nu s'au
predat pentru a împiedica uciderea atâtor persoane nevinovate. Răspunsul a venit stereotip din
partea fiecăruia din ce trei câţi au fost, că aşa ceva nu concordă cu legile partizanilor terorişti ce-au
fost, ele le interzice să se predea şi fiindcă era vorba de o transmisie la televizor, nici chiar
moderatorii însoţiţi de câţiva spectatori nu au fost convinşi de argumentele lor. Au fost pur şi simplu
etichetaţi ca Iaşi, au părăsit emisia pe uşa din dos, indiferent, de împrejurările respective, omul dacă
e om rămâne responsabil de actele sale, mai ales când e vorba de o crimă atât de abominabilă.

Dar execuţiile de partizani venite din partea soldaţilor români cu totul justificate după gândul că
"dacă, nu te execut, mă omori tu pe mine," au fost înterpretate în mod cu totul absurd prin nimic
documentat că la ordinul lui Ion Antonescu la Odesa şi în Transnistria au avut loc adevărate execuţii
de evrei, deci holocausturi româneşti.

Oricum bine se ştie, Ion Antonescu, a ocrotit pe evrei încât nu i-a predat naziştilor, deci evreii din
România nu au fost internaţi la Auschwitz nici în alte lagăre de exterminare germane. Am trăit acele
zile ca şi elev în primele clase de liceu, şi îmi amintesc ce atmosferă apsătoare a dominat în clasa
noastră când foarte jenat directorul liceului Moise Nicoară din Arad, i-a rugat pe colegii noştrii,
evrei, să părăsească de-acum clasa, ceea ce era o concesie făcută nemţilor, ca şi scoaterea
intelectualilor evrei din localitate, să cureţe podul cetăţii de zăpadă. Noi, emoţionaţi, am asistat la
plecarea colegilor evrei, totul s'a desfăşurat într'o profundă tăcere, aşa cum e obiceiul când asişti la
o inmormântare. După câţiva ani s'au întors la clasă i-am întâmpinat cu multă căldură, atât ei cât şi
părinţii lor au scăpat cu bine din marile încercări ale acelor zile de fum, sânge şi pucioasă. Şi aşa a
fost în întreaga ţară, mândria noastră a românilor şi a mea personală a fost acea că sub Ion
Antonescu, generalul şi apoi mareşalul Românilor, evreii au fost ocrotiţi, nu au fost internaţi în
lagăre de exterminare deci ei au rămas în viaţă pe timpul sângeroaselor persecuţii naziste.

La Iaşi, deportarea adică mai bine zis expulzarea evreilor din oraş nu aparţine românilor ci nemţilor,
care erau stâpâni, în acei ani pe localitate. Dar în ce priveşte reaţiile dintre români şi evreii din
Basarabia şi de peste Nistru, erau de altă natură decât cea a unor naţiuni europene în care evreul
juca rolul neputincios al unui alt evreu Sues.

Nu e un secret, revoluţia din 1917 s'a realizat prin largul concurs al populaţiei evreieşti din Rusia, la
televizorul german, înainte de 1980 a fost arătat un supravieţuitor, comisar de-al lui Lenin, care a
scos o fotografie reprezentând pe Lenin înconjurat de toţi comisarii săi şi arătând spre unul a spus
că acesta este el (acum era trecut de 90 de ani) şi a mai adăogat că majoritatea dintre comisarii lui
Lenin erau evrei.

De unde relţiile evreilor cu statul sovietic era unul de la ctitor la opera lor, înainte de toate erau
cetăţenii credincioşi ai Rusiei Sovietice.

Aşa s'a intâmplat că în 1939 când ruşii prin tratatul Ribbentrop-Molotov au pus stăpânire pe
Basarabia, n'au respectat nici cele patru zile ce s'au acordat românilor pentru evacuarea totală, astfel
că în prezenţa ruşilor populaţia, în majoritate evrei şi-au bătut joc de ofiţerii români rupându-le
epoleţii, scuipându-i, iar ei nu puteau răspunde având ordin în acest sens. De unde mărturiile celor
întorşi de pe frontul de răsărit nu prezentau niciun desacord în legătură cu respectivele evenimente.

Prin urmare, reacţiile româneşti de dincolo de Nistru, inclusiv la Odesa, pe lângă justeţea lor, fiind
acte ce ţin e pâinea zilnică a războiului, nu puteau fi îndreptate împotriva populaţiei evreşti, fiindcă
fiind vorba de cetăţeni ruşi ar fi provocat protestele Sovietelor, ori ele nu au venit, nici în celelalte
ocazii deoarece ruşii ştiau că românii se confruntau cu partea subversivă a războiului aşa cum au
organizat-o ei, în primul rând.

Partea tragică o constituia faptul că după ce duşmanii neamului românesc nu au reuşit să le impute
holocausturi imaginare, au mutat terenul lor de acţiune pe cel de desfăşurare a războiului, unde se
putea susţine tot ce-i trece unui om prin cap, ştiindu-se că acolo unde are loc un război domneşte
legea nimănui.

Dar cu această ocazie s'a ajuns să se justifice activitatea de criminal de război a lui Ion Antonescu,
împutându-i-se munţi de morţi în ţinuturile de dincolo de Nistru, deci i se atribuia un holocaust
acolo unde el nu putea exista, pe când în ţară, unde putea să aibe loc, era inexistent.

Recent Ion Iliescu repetă neadevărul că Ion Antonescu a fost un criminal de război, nimeni nu-l va
putea scoate de sub această învinuire.

Şi fiindcă nu are dreptate, la postul naţional, actualul preşedinte al României este tras de mânecă de
doi bătrâni evrei din Statele Unite care i-au spus că-i datorează viaţa lui Antonescu, deoarece el i-a
ocrotit, nu i-a dat pe mâna nemţilor.

Laş din fire, Ion Iliescu afirmă, nu e părerea lui că Antonescu ar fi fost criminal de război ci a
democraţilor apuseni şi că le-a spus că după ce mareşalul a constatat că  războiul e pierdut şi-a
schimbat atitudinea faţă de evrei, ceea ce este un alt mare neadevăr, odată ce Ion Antonescu nu a
persecutat niciodată pe evrei, de la început până la sfârşit a fost acelaşi, ori asta dl. Iliescu ar trebui
să o ştie, doar era conştient pe vremea aşazisei dictaturi antonesciene, trecuse de 10 ani, vârstă când
copii normali au ţinere destul de bună de minte. Adică dl. Iliescu vrea să insunuieze că în prima
perioadă intră în discuţie condamnările unor partizani care nu preţuiau cu nimic mai mult decât
teroriştii, de ultimă speţă, de astăzi.

Ion Ilescu vorbeşte prăpăstii, apelează la zvonuri nedemonstrate de documente, numai să facă
plăcere politicienilor apuseni, fiindcă, nărav din născare vindecare n'are, adică aşa cum ieri se
închina rusului acuma o face apusului, tot din acea sete şi foame după putere.

Ion Caraion, degradat ca şi caracter în ultimii săi ani de viaţă, susţinea că socrul său evreu a fost
omorât, când în Dobrogea, când în Transnistria ucis de Eugen Barbu care nu avea mai mult decăt 19
ani în acei ani şi deci nu avusesc timp să-şi termine stagiul de pregătire ca jandarm dar mi te să
împuşte din proprie iniţiativă pe socrul lui Ion Caraion! Dar ce să facem acesta este nivelul de
pregătire al dlui Preşedinte când îl găsim fie în compania lui Ion Caraion fie a lui Petru Dumitriu,
amândoi suspecţi de a fi colaborat cu securitatea, instituţie atât de respectată azi de fostul prim-
secretar de partid al regiunii Iaşi.

Nu aşteptam alte orientări din partea dlui Iliescu, mare admirator al actului de la 23 August, după
dânsul probabil că am fi dispărut de pe suprafaţa pământului dacă nu aveam parte de jugul comunist
pe care el, desigur, nu l-a simţit fiind favorit al regimului de tristă memorie, bolşevic.

Sincer, o scriu aici: L-am fi preţuit, cu toate limitele sale, pe tovul Iliescu dacă rămânea ce-a fost
tov. şi nu se zbătea să ajungă domn. Dar a preferat să facă pe democratul, năpârlind deodată în
forma unui comunist dizident apoi peste noapte social-democrat, întrecându-l pe tovul Pruteanu
care din naţional-ţărănist astăzi e pedeserist, adică rebotezat social-democrat
Eu visez la un preşedinte care să bată în masa cancelarilor apusului, să le demonstreze cine a fost
mareşalul Ion Antonescu, de ce merită el să fie respectat de toţi.

Aşi fi fost alături de tovul Iliescu, dacă ar fi refuzat să se autonege şi ar fi fâcut lângă tovul. Verdeţ
aceeaşi politică de care el prin fiinţa lui aparţine, când îşi deschide gura sau face primul gest.

Regret să o scriu, dl. social-democrat Ion Iliescu se aseamănă în ce priveşte relaţia sa privind pe Ion
Antonescu, cu un om care după ce şi-a dus la groapă semenul, mai târziu se întoarce la mormântul
său ca să-l mai scuipe odată.

Pe drept, se spune că învingătorii hotărăsc cine sunt criminalii de război, dar în acelaşi timp să ştie
că au strânşi în jurul lor, pe bunii credincioşi care minţind li se închină: Vae Victis!

Ne mai rămâne să spunem câteva vorbe de soarta Finlandei din anii războiului cu atât mai potrivită
a fi analizată cu cât destinul ei e cel mai apropiat de al României, numai că în această ţară oamenii
au constituit un monolit de rezistenţă, nu au avut parte de politicieni  şi rege, trădători, ca noi
românii. Este un postulat al istoriei: trădarea, mai târziu va fi răzbunată, chiar în alte împrejurări,
alţii cred în intervenţia proniei divine.

În atitudinea poporului erou finlandez se va putea afla mereu râspunsul, ce s'ar fi întâmplat probabil
cu ţara nostră România, dacă ea nu ar fi ales calea trădării.

De altfel, nu e de mirare că ziua de 23 August a ajuns o sărbătoare a eliberării neamului, ţinută atât
de politicienii democraţi cât şi de comunişti, singura festivitate a regimului lor pe lângă 1 Mai.

Situaţia finlandeză era grea de tot, aliaţii îi impuneau armisiţiul fără condiţii, acceptat formal şi de
Rusia Sovietică, practic însă în tratativele ruso-finlandeze existau o serie de condiţii imposibil de
îndeplinit, de unde întreruperea lor.

Astfel la primul punct se cerea Filandei să rupă relaţiile cu Germania, să interneze sau să constrângă
evacurea trupelor germane din nordul Finlandei cât şi navele germane aflate în porturile finlandeze.

Răspunsul trebuie să-l reţinem: cum puteau să fie constrânse trupele germane să părăsească ţara, de
câtre guvernul finlandez? Singure armele finlandeze ar face-o dacă am admite că poporul finlandez
ar fi capabil de un act neloial faţă de un aliat cu care a împărtăşit soarta schimbătoare a războiului.
Iată o atitudine luată în râs la Ion Antonescu, atunci când el vroia să anunţe comandamentul german,
de hotărârea lui, de a ieşi din război din cauză că vroia să fie loial faţă de aliatul său de ieri, că are
intenţia să încheie cu Sovieticii armistiţiu. Interpretându-l ca pe un act nebunesc al mareşalului,
autorii actului de la 23 August 1944, au făcut-o fără nicio remuşcare, fiindcă nu au înţeles
sentimentul de înaltă conştiinţă umană a mareşalului, reacţie asemănătoare cu a poporului eroic
finlandez, nefiind capabil de un act numit pe limbaj comun drept trădare.

Reparaţiile de război ridicate la suma de 600.000.000 dolari, pretenţii, de cedare a regimului

comunist, i-au convins pe finlandezi că de fapt Rusia Sovietică vrea să paralizese întreaga viaţă
economică a Finlandei, să robească ţara şi prin istovire să extermine poporul finlandez. Din toate
punctele de vedere hotărârea guvernului finlandez (social-democrat) de a rupe tratativele de pace cu
Rusia a fost mai mult decât îndreptăţită.

În articolul "Democraţia eroică a Finlandei şi cea prudentă a Americii (Feb. 11, 1944) de la început
ne confruntăm cu declaraţia lui Cordell Hull că Finlanda trebuie să iasă din război, capitulând fără
condiţii, la care reprezentantul legaţiei finlandeze la Washington a răspuns, chiar dacă Helsinki va fi
şters de pe suprafaţa pământului, Finlanda nu va capitula.

Cordell Hull acuza guvernul finlandez de colaborare cu Germania dar se mai arată că deşi Statele
Unite nu se afla în război cu Finlanda, intervenţia ei se datora unui interes politic şi militar, pe
această cale americanii urmăreau ca Rusia să le pună la dispoziţie terenurile aviatice de unde puteau
ataca Japonia, înţelegându-se ca ea însăşi să intre în războiul din Asia.

"Nimeni nu neagă" scrie Pamfil Şeicaru "că marea Britanie şi Statele Unite luptă pentru marile
principii democatice, dar până acum nu am văzut decât Polonia sacrificată Rusiei Sovietice,
negatoare a democraţiei, nu am văzut decât seria cedărilor celor două mari puteri democrate în faţa
brutalei afirmări a imperialismului sovietic."

Iată, cum unui popor democrat care pune mai presus de orice, libertatea, i se cere de către Marea
Britanie şi Statele Unite să lase armele şi să se pună la picioarele învingătorului, Rusia Sovietică:
"Răspunsul demn al Finlandei, arată o mai înaltă concepţie a spiritului de libertate, de demnitate la
micile naţiuni cari nu sunt dispuse să-şi negocieze sclavia preparată de Rusia Sovietică."

Rezistenţa Finlandei îi aminteşte maestrului alte file de istorie scrise cu litere de aur de o mână de
oameni ce practicau nobilul cult al libertăţii: "Nu ştiu cum va judeca istoria tumultul confuz al
acestor vremuri dar avem impresia că în ţinuturile nordice se repetă aceeaşi bătălie de la Termopile,
când o mână de greci s'au opus singuri puhoiului Asiei. Şi atunci ideea de libertate, cultul
personalităţii omului erau reprezentate printr'un popor restrâns ca număr iar ideia de masse prin
imperiul persan. La 480 înainte de Christos, acum 25 de secole se înfruntau aceleaşi idei. Şi atunci
grecii erau singuri în faţa Asiei. Şi nu puteau fi decât singuri, fiindcă numai acele cetăţi ale anticei
Elade aveau cultul libertăţii, credeau în valoarea individualităţii umane, aveau idealul desăvârşirii
personalităţii umane. Dar astăzi, în timp ce Finlanda democrată - cum nici Anglia sau Statele Unite
nu sunt - îşi apără dreptul la o existenţă liberă, este îndemnată, este somată să capituleze, să-şi dee
capul pe mâna călăului tocmai de cele două mari puteri democrate."

Şi finalul articolului sună patetic de dureros, aşa cum numai marele ziarist poate să-l atingă, aflat pe
calea desăvârşirii: "Este cel mai trist moment din istoria modernă. Poporul finlandez îşi apără singur
libertăţile democrate în faţa Rusiei Sovietice, iar marile democraţii se inspiră din gestul comod al
procuratorului din Judeia, Ponţiu Pilat, se spală mâini de orice răspundere.

              Şi Pravda scrie: "Ceasul nimicirii finlandezilor se apropie.

              Democraţii se declară spectatori nevinovaţi."

Nebunia Finlandei se atribuie şi ignoranţei aşa numitului fascism şi influenţei şefului ei, politic şi
militar, mareşalul Mannerheim, a cărui carieră examinată imparţial ne arată a fi a urmi patriot
integru, prevăzător şi moderat.

La Moscova, miniştrii de externe al Statelor Unite, Anglei, Rusiei, la care se adaogă şi China adoptă
un program de cooperare politic şi militar, în care declaraţia privind dreptul la suveranitate şi
egalitate a tuturor naţiunilor mici şi mari, pare o literă moartă înainte de a se naşte.

Reţinem din articolul apărut în Curentul, Două atitudini (Febr. 26, 1944) ideia justă: "În acest
război, deşi puntul de greutate este Europa, obiectivul final fiind Asia e firesc ca Rusia Sovietică să
ducă lupta - sel puţin în partea ei finală - împotriva Marei Britanii şi Statelor Unite - realii ei
adversari în stăpânirea Asiei."

Alături este redat punctul de vedere al şefului social-democraţilor finlandezi Tanner, angajat cu
nobilul popor democrat în lupta cu apocaliptica forţă, negatoarea dreptului omului, Rusia Sovietică:
"Ce avantaj ar avea ruşii de a ocupa milităreşte Finlanda? Nici nu mă pot gândi la urmări. Actele de
sabotaj şi guerilla ar fi de o sută de ori mai importante decât în Norvegia şi Danemarca."

Şi Pamfil Şeicaru comentează: "Este o lecţie de curaj care aminteşte răspunsul dat de Leonida
solului, la Termopile, când i s'a cerut capiularea finndcă altfel suliţele persane vor întuneca
Soarele: 'Atât mai bine, ne vom bate la umbră!'."

Dar naţiunile mici, naţiunile eroice, naţiuni conştiente că dreptul la viaţă liberă nu se obţine prin
temenele, prin acte din laşitate ci prin luptă, sunt marile creatoare ale forţelor morale cari totuşi
domină planeta mai mult decât nesfârşitele hoarde înebunite de propria lor forţă.

Opusă discursului în care la tot pasul simţi abdicările Marei Britanii, opusă discursului dlui Eden,
declaraţia dlui Tanner, te face să te întrebi dacă nu cumva Marei Britanii îi lipseşte ceea ce are mica
Finlanda: "eroismul idei de libertate."

Imnul adus rezistenţei nobilei naţiuni finlandeze, ne determină să subliniem două fapte esenţiale
proprii caracterului puternic al marelui ziarist Pamfil Şeicaru: El preţuieşte valorile acţiunilor
eroice, cântărite pe talgerele spirituale ale inimii, cele interioare, idealuri nutrite şi de combatantul,
distins cu ordinul Mihai Viteazu, în primul război mondial, calitate dominantă a scrisului său,
comun cu a strămoşilor oieri din Şeica Mare.

În al doilea rând gândurile sale, în acelaşi timp se îndreaptă spre conducătorii politici ai poporului
român, cărora după căderea Poloniei regizată de W. Churchill în persoană, le dă ca model pilda de
sublimă existenţă morală a poporului finlandez, prevăzând că altminteri, prin laşitatea unui act ca
cel de la viitorul 23 August, naţiunea română va cădea în robia Rusiei Sovietice şi îşi va pierde
pentru mult timp libertatea şi posibilităţile de a-şi afirma personalitate ei uman-creatoare.

În "Unde duce politica de concesii" (Februarie 27, 1944)  maestrul dă încăodată măsura politicii
seculare ruseşti, de unde imediat după ocuparea militară a României, bolşevicii recunoscându-se în
oglinda marelui ziarist, din punctul lor de vedere, s'au considerat îndreptăţiţi să-l condamna pe
Pamfil Şeicaru la moarte, bine înţeles, în absenţa lui, fiind plecat din ţară din 9 August 1944: "Stalin
este succesorul legitim al politicii lui Ivan al III-lea, Ivan cel Groaznic, Petru cel mare, Ecaterina II-
a, Alexandru I, Alexandru al II-lea, al întregului şir de ţari executori ai unei politici de imperială
expansiune a Moscovei.

Pentru a înţelege politica lui Stalin, repetăm mereu, este nevoe să cunoaştem istoria Rusiei. Şi nu
există om politic englez care să nu cunoască istoria Rusiei istorice de la Ecaterina II-a şi până astăzi.
Cu atât mai mult W. Churchill e obligat s'o uite, cel puţin cât durează strâmtorile politico-militare
ale Marei Britanii."

Articolul "Rechizitoriul marilor ipocrizii" (10 Julie 1944) continuă să se ocupe de soarta fără de
ieşire a Finlandei. După principiile americane, nu îi rămâne acestei ţări decât capitularea, şi
respectivele condiţii de viaţă nu i le va oferi decât Rusia Sovietică. Nu mai există nicio îndoială
Rusia Sovietică vroia să anexese Finlanda alături de ţările Baltice ca pe o republică ce trebuia să
existe în cuprinsul Rusiei, lucru şi mai evident după ce Statele Unite ca gaj al loialităţii faţă de
Rusia Sovietică au sacrificat Finlanda, de unde acesteia nu-i rămâne decât să lupte pentru o libertate
pe care Rusia i-o refuză iar anglo-americanii consimt acest refuz. În atare condiţii primul ministru al
Finlandei Linkomies a vorbit poporului cu gravitatea reţinută a marilor decizii: "Trebue să ne
apărăm ţara, întregul nostru popor liber şi independenţa noastră.

Trebue să ne apărăm viaţa noastră familiară şi valorile spirituale moştenite de la părinţii noştri.

Trebue să ne apărăm tot ceea ce face viaţa demnă de trăit. Dacă nu am proceda aşa nu am avea
decât o singură alternativă: capitularea.

Rostesc acest cuvânt nu ca o simplă presupunere, căci ştim că Uniunea Sovietică cere capitularea
Finlandei. După o capitulare ni s'ar dicta o pace care în mod sigur nu ar ţine seamă nici de cele mai
elementare drepturi ale poporului finlandez. O asemenea capitulare ne-ar lăsa fără de apărare, pradă
discreţiei inamicului. Într'o clipă am pierde tot ceea ce poporul nostru a clădit în curs de secole. Din
anumite părţi s'a susţinut că s'ar putea obţine noi condiţiuni de pace mai avantajoase în cazul când
oameni noi ar fi aduşi la conducerea ţării. Şi această presupunere este neîntemeiată. Dacă se ştie
acest lucru, nu mai poate exista nici un fel de alegere. Ca bărbaţi liberi şi femei libere trebue să
luptăm pentru prezentul şi viitorul poporului nostru atât timp cât avem forţa suficientă."

Cutremurat, Pamfil Şeicaru comentează: "Parcă citim o paignă din Tit Liviu evocând cele mai
patetice momente din Istoria Romei.

Mă întreb: cum va încadra lupta marilor democraţii istoricul de mâine când va confrunta Finlanda
cu renegările oportuniste ale celor cari duc lupta pentru dreptate, pentru libertate, contra tuturor
opresorilor?

Un mic popor prin însăşi lupta lui alcătuieşte rechizitoriul marilor ipocrizii. Avem o singură ţintă
călăuzitoare: de a apăra Finlanda şi poporul finlandez de pieirea ce le ameninţă.

Iată ce va reţine istoricul de mâine din faza actuală a războiului."

Iată cazul Finlandei exprimat cu gravitatea lucrurilor simple, lăsându-ne în suflet regretul că în
acele zile de unice decizii, românii nu s'au putut uni pentru a apăra tot ceea ce face viaţa demnă de a
fi trăită.

Din contră, l-au părăsit pe mareşalul Ion Antonescu, singurul care ar fi putut salva România, visând
la ajutorul anglo-american care ca pe un gaj de loialitate faţă de Rusia Sovietică au sacrificat Estul
Europei, inclusiv România.

Dar nu şi Finlanda, ţară ce şi-a luat riscul să continuie lupta până la capăt.

Acest mesaj îl cuprind ca pe un leitmotiv articolele din 1944 ale lui Pamfil Şeicaru, publicate în
Curentul, el nu a fost ascultat şi spre nenorocirea României o mână de politicieni români conduşi de
un rege subdotat intelectual, au ales o altă cale, a armistiţiului fără condiţii, gândindu-se la propriile
interese şi nu al poporului român, a cărui misiune era să-şi apere, după model finlandez de la pieire,
valorile moştenite de la părinţii lor.

Nu putem încheia acest capitol fără să nu ne referim la câteva articole în care ne apare pe prim plan
vizionarul şi marele scriitor. Desigur geniul multilateral e o zestre a spiritului său creator, posibil a
fi perceput în fiecare rând scris de el, autentică pecete a stilului său, inconfundabil, totuşi uneori el
este depăşit prin predominarea metaforismului şi a figurile de stil comparative, care dă contururi noi
descrierilor, sondajul în adâncimi are loc, mai mult în domeniul invenţiei imaginative proprii
scriitorului cum sigur a fost cu multă dăruire şi tot atât talent, Pamfil Şeicaru.

Ne oprim deci la "Noul Baal" (Ianuarie 27, 1944) articol în care autorul consideră că problema
poloneză a fost rezolvată de aliaţi în favorul Rusiei Sovietice deci "à la sovietique" ceea ce a
provocat reacţia presei confruntată cu deosebitele concesii făcute de anglo-americani Rusiei. Se
poate susţine că Anglia a renunţat la tot, în folosul Rusiei.

E citat scriitorul politic de prestigiu, Queiroz, după acesta venise clipa că popoarele trebue să se
hotărască pentru salvarea Europei sau pentru triumful domniei comunismului.

Plecând de la tema pretenţiilor teritoriale ale Rusiei Sovietice şi a cedării anglo-americane, având ca
subiect principal îngroparea Poloniei, după cum o considerau chiar sovieticii, pentru a ajunge la
obiectivul nostru să redăm o bună parte a părţii finale, fără nicio retuşare din partea noastră, de
altfel nici nu intră în obiceiul nostru să facem aşa ceva: Cartea "Problemele leninismului" revizuită
în 1939, lămureşte oricui continuitatea unei politici, logica unei atitudini neschimbate. Stalin şi-a
mărturisit fără ascunzişuri ţelurile lui politice. Este oare vinovată Rusia Sovietică dacă popoarele
Europei se complac într'o imagine ideală, dacă refuză să înţeleagă realitatea dinamică rusească?
Nici măcar nu şi-a dat osteneala să amorţească vigilenţa popoarelor Europei, ele s'au adormit
singure, cu toate avertismentele date, care nu îngăduiau nicio legănare într'o iluzorie siguranţă.
Toate popoarele Europei sunt egal ameninţate de Rusia Sovietică, rând pe rând vor fi înghiţite:
Polonia, Ţările Baltice, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Jugoslavia, Grecia fiindcă
limită nu se poate pune nesaţiului spaţial al Rusiei prin pacte, prin declaraţii solemne ci prin
rezistenţă hotărătă care ar afirma voinţa de libertate a popoarelor.

Milenii a luptat spiritul elino-roman împotriva jertfelor omeneşti aduse sanguinarului zeu fenician
Baal. Statuia zeului, de aramă, când era înroşită bine de foc, îşi deschidea gura şi printr'un
dispozitiv special, monstrului ce personifica zeul nesăţios de vieţi omeneşti i se svârleau de vii
copii, fecioare, ca ofrandă. Împotriva acestei cruzimi fără precedent în istoria idolatriei, au luptat
religia mozaică, seninătatea regligiei eline şi romane. După două mii de ani de creştinism, credeam
dispărut cultul lui Baal. Şi iată că Rusiei Sovietice, noului Baal i se dau în sacrificiu popoare întregi.

       Astăzi noul Baal vrea Polonia, mâine Finlanda ...

Şi Marea Britanie şi Statele Unite cred că pot acoperi urletele victimelor nevinovate cu declaraţii,
cum făceau preoţii lui Baal, psalmodiind ritualul fenician?

În articolul "Albina georgianului" (Februarie 9, 1944) Letonia împreună cu lituanii din America,
protestează contra reformei constituţionale sovietice prin care îşi simt existenţa ca stat în pericol.

În Oct. 1939, când Rusia a anexat cele trei republici Baltice, preşedintele Roosevelt nu numai că nu
a vrut să recunoască faptul împlinit, dar a păstrat cele trei legaţii şi a protestat vehement împotriva
samavolnicului act sovietic. O telegramă anunţa că reprezentantul Letonei protestează împotriva
alipirii republicii de către Moscova şi o alta din Stockholm aduc plângerea lituanilor în legătură cu
intenţia Rusiei de a fura ţării lor libertatea. Estonia era în aceeaşi stare şi a protestat ceva mai
devreme.
Lituanii consideră că cererea lor se baza pe principiul Chărţii Atlanticului, de altfel sprijiniţi de
lituanii din Statele Unite au înaintat o petiţie în care subliniau că au dreptul la libertate, datorită
credinţei lor faţă de principiile democratice respectate în tot timpul istoriei lor.

Ţările Baltice manifestau o mare îngrijorare privind reforma constituţională din Rusia, deoarece
păstrau amintiri tragice din anul 1939, de când şi-au dat seama că pentru Moscova ce înseamnă
suveranitatea altor naţiuni, blestemate să fie vecine "acestui Stat căpcăun al libertăţii popoarelor".

Totuşi Moscova nu înfruntă Charta Atlanticului, din contră o omagiază, întrebuninţând mijloace
adecvate pentru a obţine hotărârea pretinsă de Rusia Sovietică.

Urmează relatarea despre "Albine georgianului": "Se socoate - dintre cele 180 de popoare câte
compun Rusia Sovietică - georgienii ca cei mai mincinoşi. Odată un giorgian născocitor ca un
tarasconez, a spus că a văzut o albină cât o căciulă. Atunci a fost întrebat cum intră această albină în
stup, când are loc aşa de micuţ pe unde ar putea pătrunde. Georgianul a răspuns cu seninătate: se
mai căzneşte, se face mai micuţă, o mai bagă în stup, îndesând-o cu mâna stuparul, dar de intrat
trebue să intre, că nu voi rămăne eu de ruşine pentru atâta lucru.

Cum se potrivesc interesele imperialiste ale Rusiei Sovietice cu Charta Atlanticului, cum vor putea
fi conciliate aceste interese co noţiunile de libertate, de suveranitate naţională e greu de prevăzut.
Dar Stalin este georgian şi de potrivit va trebui să se potrivească, doar n'o să rămână de ruşine ţarul
tuturor popoarelor Rusiei."

Voi termina analiza mea cu "Lenin îl ratifică pe Stalin" (August 9, 1944) ultimul articol de fond al
Curentul scris de P. Şeicaru pe ziua când a părăsit ţara pentru totdeauna.

Cum ne vom da seama maestrul descoperă un Lenin inedit, pe care se grăbeşte să ni-l desvăluie ca
un mare îndrăgostit de carte, ce era şi, el adeseori se erija în descoperitorul unor comori uitate, şi
îngropate între copertele învechite ale unei cărţi.

Fără îndoială, Stalin fără să se îndepărteze de idealul revoluţiei, practic a reprezentat interesele
Rusiei de totdeauna. În toate acţiunile sale din 1939 Stalin a urmărit să refacă frontierele Rusiei
ţariste cu teritoriile pierdute prin faptul că Rusia nu a mai participat alături de Anglia şi Franţa la
încheierea păcii din 1919. Tot marele dictator a pregătit faza napoleoniană a naţional-bolşevismului,
în mâinile căruia revoluţia nu însemna decât un instrument prin care Rusia Sovietică a câştigat un
prestigiu internaţional cum nu a avut-o nici sub Alexandru I, adversarul lui Napoleon.

Respectivele schimbări au determinat un contrast izbitor faţă de utopistul revolutiei mondiale cum
era socotit Lenin şi realismul, activ, lucid al lui Stalin: "Ne oprisem la ideia că Lenin ( † 1924) este
mai puţin stăpânit de năzuinţele istorice ale Rusiei, mai exact: nici nu le-a împărtăşit vreodată ori
Stalin s'a identificat cu aceste năzuinţi până a devenit cea mai ameninţătoare încarnare a idealurilor
naţionale." (Datorită acestei erezii, Lenin îşi ocupă pe mai departe locul în mausoleul din Piaţa roşi
de odinioară, pe când Stalin a fost dat afară ca recompensă că a redus ideea revoluţionară la o
problemă vitală a Rusiei, la urma urmelor, de fapt, e marele binefăcător a mamei Rusii. În treacăt,
mai amintim, că pentru întreţinerea corpului neînsufleţit al lui Lenin, ruşii nefiind în stăpânirea
conservării mumiilor, cum erau vechii egipteni, la subsolul clădirii s'a instalat o adevărată uzină a
cărei funcţionare costă statul zis democrat de astăzi, o sumă fabuloasă, incă o dovadă că despărţirea
Rusiei de idealurile lui Stalin e mai mult decât trecătoare).
Dar după lectura cărţii "Les amours de Lenine" de André Beucler şi G. Alexinski, va trebui să ne
schimbăm părerile despre acest personaj. Lucrarea a apărut în 1938 iar documentele inclusiv
scrisorile au fost declarate autentice după ce au fost de-aproape studiate de unul din autori Grigore
Alexinski, fost deputat al partidului muncitoresc social-democrat din Petrograd şi prieten personal
al lui Lenin din vremurile grelelor lupte.

Lenin a fost căsătorit cu Nadejda Constantinoa Krupskaia, una din cele mai active membre ale
partidului muncitoresc, social-democrat rus, o tovarăşă se nu putea să satisfacă necesităţile lirice şi
romantice ale lui Lenin. (Să se observe că partidul bolşevic revoluţionar al lui Lenin se numea
social-democrat, confuzie prin care ar exista o legătură între acest partid comunist şi social
democraţia cm s'a desvolţat în Europa ca o reacţie principală îpotriva tocmai a organizţiilor de tip
totalitar, bolşevic. Diferenţa între ele este descisivă şi constă în faptul că social democraţia
europeană acceptă sistemul parlamentar burghez, în consecinţă se desvoltă ca orice partid al
democraţiei capitaliste, pe care caută să o reformeze din interior, pe când social democraţia
bolşevică distruge statul burghez şi instaurează o orânduire bazată pe lupta de clasă şi dictatura
proletariatului, de unde  între cele două orânduiri socialiste nu există nicio compatibilitate.
Subliniez acest lucru deoarece dl. Ion Iliescu a dat să se înţeleagă privitor la înscrierea PDSR-ului în
internaţionala socialistă, un fapt cât se poate de întemeiat, de altfel şi în statele apusene se află la
putere partide social-democrate. Nu mai că nostalgia unora este repede stinsă, atunci când vom
spune că partidele burgheze social-democrate ca cel din Germania sau Spania de astăzi, nu au nicio
legătură cu social-democraţia leninistă, din toate punctele de vedere metamorfoza politică a dlui
Iliescu şi a mulţi partizani din partidul său, schimbare din funcţia de prim-secretar de partid al
regiunii Iaşi cu cea de preşedinte al unui stat burghez capitalist de origine social democrată, nu
poate fi etichetată de vechii lui tovarăşi şi decât ceea ce este, o namaipomenită trădare.

De unde se poate înţelege prietenia recentă arătată lui Mihai I, după ce ani de zile l-a tratat cu
adevărat ca pe un duşman de clasă. (Îi leagă pe amândoi binefacerile actului de la 23 August, în care
să recunoaştem trădarea fostului rege este una istorică, pe când schimbările de cloare ale dlui
Iliescu, cel puţin deocamdată, nu depăşesc nivelul unor simple găinării politice.)

Deci, se explică legăturile amoroase ale lui Lenin cu o doamnă din marea aristocraţie rusească,
simpatizanta unui revoluţionarism diletant, al cărei nume nu e dat, fiind (în 1938), încă în viaţă.

În corespondenţa dintre ei, Lenin îşi descarcă nu numai inima dar şi unele dorinţi, în împrejurările
date imposibil de realizat. Astfel în legătură cu războiul italo-turc din 1911, Lenin consideră că
"noi" avem nevoie de Strâmtori, visul de totdeauna al ţarilor ruşi. În acest sens ar fi vrut să fie
pentru un timp statistician al Zemstei de la Constantinopol sau la un Buyuk Dere oarecare. Şi
maestrul adaogă: "Pentru un fanatic al revoluţiei marxiste, asemenea năzuinţi apar de neînţeles,
pentru un rus ele sunt fireşti, am putea spune chiar năzuinţi organice".

În continuare, Lenin visează să reunească slavii într'o Federaţie şi ar avea puternica dorinţă de a
creia un imperiu în care să-şi petreacă vacanţele cu doamna respectivă, rămasă nenumită, într'o ţară
subtropicală, sub un palmier, mâncând portocale şi să ieie ceaiul moscovit cu lămâile lui.

Se recunosc în visele lui Lenin aceleşi utopii imperialiste, mult mai ambiţioase decât ale ţarilor: "De
ce am fi surprinşi că bolşevismul sub conducerea neînduplecatului Stalin evoluiază spre un
naţional-bolşevism, revoluţia mondială nefiind decât un instrument mânuit fără egal? Toate
atitudinile politicii sovietice faţă de Finlanda, de ţările Baltice, de Polonia, de România sunt expresii
ale permanenţelor de direcţie ale Rusiei, care indiferent de regimul social, rămâne neschimbată în
substanţa ei istorică." (Ne aflăm la 9 August, era ultimul semnal de alarmă pe care Pamfil Şeicaru, îl
dădea unor politicieni deveniţi surzi faţă de realităţile vremii).

Din toate aceste cauze în istoria Rusiei Stalin, va fi o figură mai dominantă decât Lenin. (Dacă
statuile marelui dictator au fost scoase de pe soclul lor, el alungat din mausoleul pe care l-ar fi
meritat cu prisosinţă, e o acţiune zadarnică, atâta timp cât figura lui Stalin e cinstită în inimile
ruşilor, iar de-acolo maestrul are dreptate, în istoria Rusiei îl domină pe Lenin).

În faţa înaintării ruseşti, ce vor opune Aglia şi America ideii slave mobilizate de Moscova?
Libertatea, respectul drepturile omului va crea starea de spirit ca forţă capabilă să se opună ideii
slave în mers?

Deocamdată se răspunde negativ, dar în anii exilului Pamfil Şeicaru îşi va da seama tot mai mult, că
principiul naţionalităţilor e mai puternic decât ideea slavă, astfel că îl va opune tot mai mult,
Statului totalitar sovietic, pe care în cele din urmă îl va zgudui din temelii, dacă nu va izbuti chiar
să-l dărâme.

Iată ultimele rânduri ale articolului scris în 9 August, Lenin ratifică pe Stalin, zi în care fără să
bănuiască acest lucru, marele ziarist va părăsi pentru toteauna ţara lui dragă, România: "Stalin face
politica Rusiei, păstrând utopiile pentru naivitatea partenerilor. Şi Lenin nu l-ar desavua".

La capătul prezentării mele se poate constate că din cele 97 de articole de fond semnate de P.
Şeicaru, adunate în exil într'un volum, apărute în Curentul anului 1944, m'am ocupat doar de o parte
dintre ele, destul totuşi să schiţez în esenţialul lor, problemele principale abordate de marele ziarist
în ce aveau mai bun, mai caracteristic.

Fostul combatant din primul război mondial a devenit cronicarul celui de al doilea şi după cum am
spus-o la început, preocupările-i se îndreptau spre cei pe care încă din 1943 îi considera învingătorii
războiului, deci analizele sale priveau pe aliaţii anglo-americani şi Rusia Sovietică. Într'un singur
articol "Declaraţiile dlui von Ribbentrop" (Aprilie 9, 1944) ministrul de externe german, caută să
liniştească pe români considerând că retragerea trupelor germane şi ale armatei proprii este de
natură strategică, şi promite că soldaţii Reichului vor apăra cu dârzenie pământul ţării noastre.

Bineînţeles că schimbarea sa de orientare nu se bazează pe o prea mare admiraţie, ci urmăreşte

atitudinea mai ades gata să cedeze tovarăşului de luptă, Rusia Sovietică.

Scopul său a fost să scrie adevărul, chiar cu preţul vieţii sale, ştiind că dacă ai lui nu-l prea ascultau
şi astăzi ne întrebăm acuzator: De ce? În schimb duşmanii erau atât de bine informaţi încât după
ocuparea României de ruşi, l-au condamnat la moarte, căci prea erau dure drepte, descrierile sale. A
spus tot ce se putea spune, inclusiv despre coaliţia monstruoasă dintre marile puteri democrate şi
bastionul comunismului, Rusia sovietică şi astfel a prevăzut matematic, cu o luciditate nu de toate
zilele catastrofa României odată cu căderea ei sub jug rusesc.

Se poate spune, fără teama de a greşi, cunoştea ca nimeni altul Rusia, aceeaşi în spirit ca cea a
ţarilor, astfel că le-a descris metodele de procedură, mereu neschimate, de a subjuga o ţară: "Soarta
românilor din Basarabia şi Bucovina, acum câţiva ani, a fost o lecţie teribilă pentru toţi românii,
căci metoda bolşevică rămâne totdeauna aceaşi, întâi o asigurare solemnă a libertăţii şi a
independenţei, apoi ocupaţia efectuată de armata sovietică apoi sosirea G.P.U.-ului şi odată cu
aceasta, lichidarea intelectualilor, deportarea în Siberia a femeilor şi copiilor, mizeria masselor. Şi
ca încheiere, încorporarea Statului în Uniunea Sovietelor."

După cum se poate constata prin trăirea sau lectura lor, relaţiile politice se schimbă de la o zi la alta,
pâinea caldă a ziaristului dar misiunea sa, nu se opreşte aici, în caz că are chemarea vrednică a
meseriei. Ori cum arată exemplele lui Pamfil Şeicaru, el caută să adâncească natura fenomenelor, să
le evidenţieze firul conducător, ceea ce nu e chiar întotdeauna uşor, de multe ori se întâmplă ca el să
fie mascat de evenimentele, pentru noi senzaţionale, dar pentru istoric de valoare secundară; în
această operţie de căutător al adevărului intervine geniul ziaristului, har pe care maestrul l-a posedat
cu prisosinţă, îl putem evidenţia în activitatea lui fiind prezent în fiecare articol şi lucrare mai vastă
a sa.

Mărinimia cu care ne-a dăruit din prinosul său sufletesc, prin pana sa mereu în efervescenţă ca
nobilul gheizăr al inimii însăşi, până la urmă la lumina în care s'a realizat dacă nu s'au adunat cei
chemaţi, el n'a pierdut nimica, păgubaşi sunt cei ce din tot ce-a pus pe hârtie nu s'au putut adăpa
cum din undele clare ale nui izvor, purificându-se, să se facă mai înţelepţi şi în acelaşi timp mai
buni.

Rămâne o durere de-acum aparţinând istoriei minicioase faptul că semenii săi de neam l-au
împroşcat cu noroi, fără să-i tulbure, bineînţeles, Soarelelui. Se poate lăuda însă, c'a participat la
masa celor aleşi, că un scriitor de talia lui Liviu Rebreanu l-a lăsat nemuritor în Gorila, prin
personajul său Toma Pahonţu şi astfel i-a ridicat o statuie vrednică să-şi ocupe şi ea locul într'o
Walhală a spiritului creator românesc.

Nu-mi rămâne decât să propun publicarea în ţară nu numai al acestui volum dar aşi fi de părerea că
ar merita să fie editată întreaga operă a ziaristului, de unice proporţii, Pamfil Şeicaru.

Personal, mă bucur că în exil am putut să corespondez cu dânsul şi să-i simt influenţa binefăcătoare
prin tot ce mi-a scris cu aceeaşi dăruire de sine, ea singură de altfel poate defini un om între oameni,
amintindu-mi că de fapt, a împărtăşit soarta unui Prometeu modern pătimind că, de la Zei a purtat
lumină spirituală semenilor nerecunoscători, care au fost şi fraţii săi de neam.

Sunt sigur, va veni ziua când urmaşii săi îi vor cinsti, după cum merită, inestimabila sa operă.

De câte ori îi recitesc scrisorile îmi trece pe dinaintea ochilor pictura celebră: Bonjour, monsieur
Gauguin!, die acelaşi mare artist. E un salut prin care artistul se contopeşte cu raiul naturii din jur,
deşi nu mă priveşte, îi simt prezenţa care-mi oferă co pe potirul deschis în albastrul său marin
odăjdiile unei flori cereşti şi mă îndeamnă cu ea să-mi întâmpin prietenul ca pe senior al scrisului cu
acelaşi salut înarpiat, ca o jerbă de foc transmis, crater spre înălţimile ce nu sunt dacât ale sale,
împărtăşindu-mi-se: "Bonjour, domnule Şeicaru!"

Şi de-aici din aceste cuvinte mereu rostite, cum se faureşte fiecare nouă dimineaţă şi încep să se
arate toate minunile, mereu aceleaşi dar totdeauna altele, se exprimă solii Veşniciei dintr'o revedere
petrecută în Spirit pur: Bună ziua, domnule Şeicaru!
Scrisoarea din (22) din 9 Mai 1978 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragul meu îţi alătur reţeta semnată de medic şi mă simt obligat să-ţi dau unele informaţii în
legătură cu pacienta Gina Olărescu este fiica doctorului G. Tudoranu, profesor la facultatea de
medicină şi decan la Universitatea din Iaşi. În 1945 cu instalarea regimului comunist a fost demis
nu numai din funcţia de decan ci înlăturat şi de la catedră. Când a terminat facultatea a obţinut bursa
Rockefeller. Când s'a întors de la studii a fost numit profesor la facultatea de medicină din Iaşi. Fire
blajină, complet străin de agitaţiile politice, consacrat studiilor de laborator. Colabora la revistele de
specialitate americane şi engleze. Această înlăturare de la catedră şi izgonirea chiar din propria lui
casă şi zvârlit într'o casă de la marginea Iaşilor i-a produs o comoţie aşa de puternică şi o paralizie şi
la scurt timp decesul. Cum eram prieteni m'a emoţionat această năpastă de care am aflat târziu în
1969 la Paris. Nu mă îndoiesc o clipă că nu vei veni în ajutorul Ginei Olărescu. Este văduvă prin
deces şi stă cu mama ei şi are un fiu de 16 ani. Îmi scrie că acest medicament este "Litiu" cu
absorbţie lentă, se fabrică numai în Germania federală şi Anglia. Se pare că este singurul în asemnea
situaţie. "Medicul mi-a dat doar 10 pastile. Mie mi-a făcut bine, se pare că luând mai mult timp aş
putea evita crize înfiorătoare. Îţi trimit reţeta cu mare rugăminte să-mi procuri mai multe flacoane,
căt poţi mai multe". Ţi-am reprodus din scrisoarea pacientei.Nu socot că este de nevoie să insist
ştiind cât eşti de sensibil la suferinţele oamenilor în plus că e fata unui medic. Te rog, fă-mi o copie
a reţetei ce o alătur ca la nevoie să procur eu medicamentul. Nu este nevoe să subliniez urgenţa,
cănd am reprodus din scrisoarea pacientei.

Acum în altă ordine de idei. La începutut săptămănii viitoare vei primi un alt număr din Curentul şi
însfârşit articolele de fond din Curentul, 1 Ianuarie pănă la 10 August 1944. Citindu-le îţi vei da
seama de crima săvârşită la 23 August 1944: capitularea fără condiţii.

Cu sănătarea staţionar. Fratele meu mă îngrijeşte cu aceeaşi iubire ca şi Veguţa. Lucrez intens
neştiind căt răgaz îmi dau Parcele.

Îţi mulţumesc şi te rog primeşte o îmbrăţişare de la bătrânul tău prieten care tot speră să faci un
drum până la Dachau,
al dtale Pamfil Şeicaru
 

Note şi Comentarii

Dându-mi informaţii în legătură cu pacienta Gina Olărescu - mi-a trimis o reţetă cu marea
rugăminte să-i procur medicamentul Hypnorex, de la ea am ajuns la tatăl ei prof. G. Tudoranu, fost
profesor la facultatea de medicină şi decan, al Univerităţii din Iaşi. Descriindu-mi unul din
numeroasele destine tragice ale intelectualităţii române, ni se aminteşte că odată cu venirea, prin
furtul de voturi, a comuniştilor la putere, G. Tudoranu a fost demis din postul de decan şi inlăturat
de la catedră, apoi izgonit din propria lui casă într'una de la marginea oraşului, unde suferă o
comoţie cerebrală urmată de o paralizie, soldată la scurt timp prin decesul profesorului. După ce a
terminat facultatea a obţinut o bursă Rockefeller, la întoarcere fiind numit profesor la Iaşi.
Consacrat studiilor de laborator, a fost complet străin de agitaţiile politice, colabora la diferite
reviste de specialitate americane şi engleze.
Pe acea vreme partidul comunist îşi propusese să extermine intelectualitatea românească de origine
"burgheză" şi să formeze una alcătuită din elemente muncitoreşti ca origine şi coborâtori din ţărani
săraci. Ţărănimea era socotită o pătură în interioul căreia se declarase război chiaburimii şi după caz
se judeca orientarea celei mijlocii. Cum majoritatea intelectualior români aveau origini ţărăneşti, ea
era cuprinsă în clasa mic-burgheză, oscilantă, mai mult duşmană clasei muncitoreşti, deci tratată ca
atare, în caz de acceptare era de nevoie să-şi arate ataşamentul faţă de partid prin fapte deosebite,
mai ades  însoţie de temeneli umilitoare. Acest tip social de mic burghez l-a descris Titus Popovici
la profesorii pe care i-a avut la liceul Moise Nicoară, din Arad, satirizându-i ca să nu spun că şi-a
bătut joc de ei în romanul Străinul.

În ce priveşte ridicarea clasei de intelectuali cu origine sănătoasă, pe lângă cei existenţi, cadrele s'au
înmulţit peste noapte mai potrivit peste seară la liceele serale unde examenele se dădeau cam la
mare pomană. Într'o zi mă întâlnesc cu fostul meu profesor de latină Voştinaru pe care-l ştiam numit
la Micălaca unde propunea aritmetica elementară, asta fiindcă şi-a făcut studiile cu mare eminenţă
la Roma, la Propaganda Fide, de unde s'a întors cu gradul de doctor în limba lui Cicero. Profesorul
îmi mărturisea că vine de la un examen cu seraliştii lui şi întrebându-l dacă a lăsat corigent pe
vreunul, mi-a răspuns, datorită situaţiei sale de transferat la munca de jos, se bucură că a primit un
post în Arad şi că în general el termură de elevii săi şi nu cum s'ar fi cuvenit, lucrurile să se petreacă
chiar invers. Ar fi de presupus că astfel de numiri erau planificate chiar de acei ce ca elevi nu vroiau
să aibe niciun fel de greutăţi la examene, indiferent că pregătirea şi trecerea claselor devenea un act
pur formal.

Dar uneori chiar şi cei cu origine total sănătoasă o mai dădeau în bară tocmai din cauză că, de multe
ori numiţi pe posturi la care nu făceau faţă, majoritatea se retrăgeau în boală, cum pline erau de ei
secţiile de neurologie şi mai rar de psihiatrie. Dar cazul pe care l-am trăit iese, fără doar şi poate, din
comun. Mă aflam la examenul de anul întâi, de mediciă, la marxism-leninism. Examinatorul era un
evreu aspru de tot, purta ca pseudonim numele de Bogdan. Pe colegul meu de cameră îl căzuse
numai fiindcă era fiu de chiabur, pe când eu fiind mic-burghez mă asculta cu deosebită atenţie şi
când ajunsesem la Lenin a cărui genialitate mă încânta - aveam vârsta necoaptă de 19 ani - mă
oprise din dizertaţia mea punându-mi răstit întrebarea dacă eu cred sau nu în ce spun. Probabil că
făcusem o figură mai mult decâ uimită, am bolborosit şi câteva cuvinte întăritoare astfel că
tovarăşul convins mă crezuse şi îmi dădu o notă foarte mare. Dar între colegul meu de cameră şi
mine, trebuia să răspundă un al treilea medicinist remarcat, însă prin tăcerea lui absolută. Bogdan
aşteptase ce aşteptase ca apoi să înceapă cu reproşurile ce deveneau tot mai răstite şi batjocotitoare.
"Cum tu, tovarăşe (nu i-am reţinut numele) fiu de miner de la Petrila te prezinţi tocmai la marxism
total nepregătit? Dta ştie ce face partidul ca să te facă om? Ce caută inelele astea pe degetele dtale,
tovarăşe fiu de miner?" Răcni înfuriat Bogdan, umflându-i-se ochii în cap ca două cepe. Şi urmă,
propriuzis, explozia finală: "Ştii cu ce notă ai trecut la admitere?" Şi răspunse tot el "Cu 3,33" pe
când nota minimă de trecere era de şase. Şi findcă fiul de miner privea în continuare cu indiferenţă
la înterlocutorul său, acestuia nu i-a rămas altă posibilitate decât să-l poftească, pe ton ridicat, să
părăsească sala.

Întâmplarea la prima vedere pare lipsită de importanţă, dar nu şi pentru anumiţi studenţi din anul
admiterii la medicină, care după afişarea rezultatelor văzură pe un tânăr plângând pe coridoarele
decanatului şi au aflat curând că e vorba de un candidat la admitere respins pentru a treia oară, deşi
avea media de 8,95, îi lipsea foarte puţin până la atingerea plafonului de a fi admis dar marea lui
meteahnă era aceea că tatăl său era preot. Condiţiile examenului de admitere în anul respectiv
prevedeau că 85 la sută intrau după origine socială sănătoasă în timp ce doar 15 la sută erau primţi
în ordinea notelor obţinute, media generală de nouă deschidea tinerilor porţile medicinii clujene. Nu
l-am uitat pe fiul de preot respins în mod atât de brutal, fiul de miner luându-i locul la facultate,
poate a barat drumul unui viitor mare medic, ştiindu-se că cei mai iluştrii medici germani dar nu
numai ei, erau în majoritatea lor, fii de preoţi.
 
Nu ştiu dacă s'a scris o carte despre prigoana profesorilor universitari de medicină sub regimul
comunist, mulţi au suferit ani de temniţă grea, alţii scoşi din învăţământ fără nicio motivaţie pe când
nu rar unii se vedeau mutaţi de pe un post pe altul de câtre partid, parcă n'ar fi fost oameni ci simple
figuri pe o tablă de joc, se'nţelege sinistru.
 
De-altfel, aşa cum cpmuniştii şi-au propus să distrugă spiritualitatea românească, nu putea să
rămână intact nici sectorul medical, mă refer la medicina clujeană, interbelic, ajunsă la un renume
bine meritat.
 
Imediat după venirealor la putere, comuniştii au scos din învăţămănt cadre de o unică valoare ca V.
Papilian, Titu Vasiliu, Iului Moldovan, în prima fază şi Iului Haţieganu, ca după pensionare marele
Ion Goia întemeietorul medicinii interne la noi, ca parte semiologică, a fost mazilit de urmaşul său
Gr. Viorel într'un cabinet strâmt, aşezat chiar lipit de W.C.-ul folosit de bolnavi şi ce-i mai
condamnabil noul profesor interzicea colaboratorilor săi, să-l cheme la consult când aveau un
bolnav mai dificil, şi vroiau să afle şi părerea marelui medic, Ion Goia. L-am întălnit pe prof. I.
Goia pe coridosrele ministerului Sănătăţii unde plângea, la propriu, de felul neomenos cum îi trata
urmaşul său. Acest Grigore Viorel făcea parte din garda veche medicală, dar după ce a fost numit
medic şef de policlinică a învăţat repede modul de comportare comunist în ce priveşte cultivarea
relaţiilor cu ştabil consultaţi de el. Adică le împlinea orice dorinţă, inclusiv certificarea unor lungi
concedii şi când aceştia îşi arătau intenţia de a-l răsplăti, el nu le cerea decât numărul de telefon, să-i
caute când va avea nevoie de ajutorul lor. În acest mod ajunsese să aibă un carnet gros de tot, plin
cu adrese şi când postul de profesor la medicala II-a devenise liber, ştiuse ce numere de telefon să
facă pentru a-şi aranja situaţia. Grigore Viorel nu era o exepţie ci un model al timpului demonstrând
cum se căţăra un ins pe postul de profesor, fără să intre în discuţie, nici chiar în mod secundar
pregătirea lui profesională.
 
E de reţinut că din acest punct de vedere Clujul era mult mai puţin privilegiat ca Bucureştiul, acesta
din urmă aflându-se în direct contact cu conducătorii supremi ai regimului, îşi permitea libertăţi ce
nici nu se puteau imagina într'un orăşel de provincie, unde se aplica strict, după lege comunistă,
toate dispoziţiile venite de la centru. Datorită acestui fapt la un moment dat medicina din Bucureşti
ca şi întreaga universitate nu aveau decât 15 la sută membrii de partid, restul fiind neînscrişi, pe
când la Cluj raporturile erau chiar inverse, 85 la sută membrii de partid ceea ce oglindea o situaţie
stângistă ce nu mai cere nici un comentariu.
 
Cea mai tragică mutare în cadrul IMF-ului clujan a fost destituirea profesorului chirurg Al. Pop şi
numirea pe postul său a urologului prof. Ţeposu, cunoscut ca un om de o conştiinciozitate rară, cei
ce l-au ştiut mai îndeaproape îl socoteau un sfânt al medicinii.
 
Desigur că avea pregătirea să-l înlocuiască pe colegul său chirurg, dar gândul că acesta şi-ar putea
imagina că el ar fi avut vreo legătură cu "lucrătura" bunului său prieten Al. Pop, l-a împins la actul
disperat al sinuciderii, desigur şi ca un protest la noua orânduire comunistă ce nu avea nimic în
comun cu principiile sale sacrosante.
 
Mai târziu, după Apusul Zeilor, reprezentaţi de generaţia de aur interbelică a medicinii clujene,
dispărând rând pe rând marile ei personalităţi, lucrurile s'au simplificat şi mai mult. Atunci când
partidul vroia să mai scape de "duşmanii" de clasă, în acelaşi timp să promoveze cadrele sale
credincioase, indiferent de nivelul profesional, de cele mai multe ori mizerabil, organizau câte o
reformă a personalului medical, inclusiv cel cu obligaţiile de a instrui studenţii, deci în primul rând
asistenţii şi lectorii.
 
Iată o reformă de-adreptul scandaloasă în care comuniştii şi-au pierdut şi ultima grăunţă de bun
simţ. Voi da şi nume: Rozor, asistent la Clinica medicală II cel mai bun şi strălucit elev al prof. Ion
Goia a fost scos din învăţământ şi mutat la Oradea deci retrogradat din vina că stătea în calea unor
carierişti. Al doilea N. Bucur, asistent bine pregătit funcţiona tot la Medicala II-a, rămâne pe acelaşi
post, pe când protejatul partidului Suciu, a fost înaintat pe postul de lector la  Clinica de diabet, cu
perspectiva de a ajunge profesor cum s'a şi întămplat, nu peste mult. Pentru a demonstra nulitatea
medicală a acestui individ, aş menţiona că l-am avut asistent pe când făceam stagiu la medicala I, şi
cum eram obişnuiţi, de pildă cu drul Florescu, un cadru bine pregătit, îi puneam şi lui Suciu multe
întrebări în legătură cu pacientul pe care-l studiam cu deosebită participaţie. Şi fiindcă nu era în
stare să ne răspundă, l-a căutat pe şeful catedrei A. Moga, plângându-i-se că noi râdem de el,
punându-i o serie de întrebări încuietoare. Am fost chemaţi imediat la profesor, căruia i-am arătat că
nu-l solicitam cu alte probleme decum o făceam şi cu ceilalţi asistenţi la medicina internă. Lămurit,
prof. Moga a făcut cu mâna un gest de lepădare de colaboratorul său, rugându-ne, împăciuitor să
nu-i mai punem întrebări, de unde înţelegeam că Suciu suferă din cauza nivelului său deficitar nu
atingea nici pregătirea unui student ambiţios, consultând unele tratate medicale străine.
 
Dar din rândul victimelor comunismului nu ar putea lipse regretatul prof. de psihiatrie E. Pamfil, de
care după numirea lui la catedra clujeană, mă lega un sentiment de recunoştiinţă. Lucrând la
neurologie, duşmanii mei personali de care voi vorbi curând, avându-l la dispoziţie pe şeful medical
al oraşului Cluj, peste noapte m'au mutat la Psihiatrie, minţind că urmează să fiu pregătit în
specialitatea de neuropsihiatrie care încă nu fusese inventată, oficial. Nu eram făcut pentru
psihiatrie, astfel că l-am căutat pe prof. Pamfil, rugându-l să mă ajute să scap din cursa pe care mi-
au întins-o nişte netrebnici, am recunoscut în acelaşi timp că nu am înclinaţii de psihiatru. Sesizând
mărşăvia respectivă, prof. Pamfil m'a asigurat că tocmai călătoreşte la Bucureşti unde va vorbi cu
anumiţi oameni competenţi despre situaţia mea şi să nu uite domnii în cauză că va uza de toate
relaţiile sus puse, pentru ca eu să fiu readus la postul meu de neurolog, ceea ce, datorită intervenţiei
sale s'a şi întâmplat.
 
Spre cinstea lui regretatul profesor mă sprijinea nu pentru ochii mei frumoşi ci fiindcă mi se urzea o
intrigă josnigă de nişte oameni ce nu-i erau nici lui prea simpatici.
 
Deci, îi datoram reîntoarcerea la matca mea neurologică dar numai atât, asistam încă mai de înainte
la cursurile sale în care opunea rezistenţă pavlovismului în vogă, susţinând că sigur, cleştele de scos
măsele la cal nu se potriveşte omului, aluzia fiind la adresa pavlovismului, ajuns să explice şi
patogenia hemoroidului după micul urmaş al lui Al. Pop, considerat colaboratorul de elită al
Securităţii, chirurgul A. Nana.
 
Iată, deci motive ce-mi permiteau să mă simt cel puţin un apropiat al prof. Pamfil, ceea ce nu era
chiar la ordinea zilei, într'o clinică unde profesorul era considerat de mulţii săi adversari ca o
persoană non grata. Pentru aceştia alegerea lui ca profesor a venit cam surprinzător, toţi mizând pe
numirea conferenţiarului Mueller.
 
Am făcut această introducere pentru a se înţelege că marea catastrofă a carierii  sale a avut rădăcini
mult mai adânci, cultivate în răsadul urii şi intrigilor rivalilor săi, aceştia îi vânau, pur şi simplu,
postul. Nu ştiu cu ce ocazie am dat de raportul conferenţiarului Roşu deschis în faţa mea, prin care
prof. Pamfil era mai mult decât calomniat şi ca şef al catedrei prof. Duma urma să-şi pună sau nu,
avizul pe respectivul denunţ, lipsit de cea mai elementară morală.
 
Aş zice, respectând planurile desigur, situaţia mea din multe puncte de vedere, era foarte
asemănătoare cu a prof. Pamfil.
 
Formal, conflictul a izbucnit odată cu desfiinţarea universităţii maghiare Bolyai acţiune condusă de
viitorul dictator comunist, pe atunci generalul Ceauşescu. N'am asistat la şedinţă dar s'a auzit că
omul partidului, necunoscut până atunci de mine, a avut un comportament deadreptul diabolic. Nu
i-a lăsat pe profesorii unguri să se aprere, îi întrerupea vehement de la primele replici şi îi forţa să
tacă, deşi în majoritatea lor se arătau uimiţi pentru criticile aduse, odată ce partidul comunist a pus
bazele respectivei instituţii maghiare. De fapt, se desfinţa independenţa ei, realizându-se
Universitatea Babeş-Bolyai, ceea ce îi nemulţumea pe unguri simţându-se puşi sub tutela conducerii
româneşti, ori asta nu era chiar aşa, se ajungea din contră la apropierea celor două etnii, dorită, în
aparenţă de amândouă părţile.
 
În acea zi, coborând de la Cl. neurologică, la jumătatea drumului m'am întâlnit cu prof. Pamfil, care
arăta negru de supărare spunându-mi că dacă de la unguri au fost, destituiţi mai mulţi profesori,
sorţii au cătut dintre români să fie el demis, acuzându-şi colegii de laşitate şi neomenie, fiecare a
căutat să-şi salveze propria piele, imputându-i-se o faptă căreia nu i-a dat nicio importanţă.
 
Se stie că de 24 Ianuarie din acel an, comuniştii au dat voie mulţimii să cânte şi să danseze, pe
străzile Clujului, Hora Unirii, până atunci interzisă. Se înţelege prea bine că spiritele încălzite ale
studenţilor au poposit şi sub ferestrele casei prof. Haţieganu unde se afla invitat la masă şi prof.
Pamfil, ca prieten bun al lui O. Fodor, ginerele primului. Foarte prudent, îmi relata iubitul meu
psihiatru, urmându-şi scopul de a-şi lăsa drept urmaş ginerele, pentru a nu se pune cumva rău cu
puterea, ieşiţi toţi trei la balcon, Haţieganu a ţinut un discurs rece, oficial, îndemnând tinerii să se
întoarcă la căminele lor şi să nu uite ce face pentru ei partidul comunist. Evident nemulţumiţi,
studenţii au început să murmure, astfel că Pamfil a intervenit pentru a salva o situaţie ce ameninţa să
devină mai mult decăt penibilă.
 
"Deşi, mama mea e franţuzoaică" îmi povestea profesorul şi mă bucuram că îi puteam sluji ca un
descărcător al tensiunii inimii sale aflate sub acţiunea unui voltaj maxim, "nu sunt deci român pur
sânge" m'am adresat şi eu studenţilor, destul de scurt şi am terminat, după cum îmi amintesc bine,
cu cuvintele "să nu uitaţi că soarele românilor nu apune niciodată." Salvând situaţia ca profesorul
Haţieganu să nu fie fluerat, studenţii au aplaudat mulţumiţi, şi s'au retras liniştiţi, în perfectă ordine.
 
Iată din ce cauze, în definitiv patriotice, prof. Pamfil a fost îndepărtat de la catedră la ordinul lui
Ceauşescu şi mutat tocmai la Siret, unde exista un serviciu psihiatric aşezat, pe Prut, la graniţa
sovietică.
 
După mulţi ani, profesorul revine la Timişoara, unde va ocupa catedra de psihiatrie, după câte am
fost informat, până la pensionare, ca şi când nimic nu s'ar fi întâmplat, partidul atotputernic nu şi-a
făcut nici celebra autocritică, se practica în rutina lui sportul de a distruge desvoltarea spirituală a
unui om, sub lozinca de neacceptat că în acest mod îşi exercită atribuţiile o revoluţie prin care se
împing la putere cadrele cele mai puţin înzestrate intelectual, realizându-se principiul nietzschenian
a inversării tuturor valorilor, adică non valoarea stăpâneşte societatea în mod dictatorial, stare
prevăzută de Ch. Maurras, după cum am mai scris-o, în cartea Revolta maselor. Oricum am face
aceasta este esenţa comunismului întocmai definită şi la noi printr'o domnie de aproapa, jumătate de
secol.
 
Spre cinstea ei, facultatea de medicină din Timişoara, şi-a onorat şi pe această cale, misiunea de-a fi
devenit oraşul revoluţiei anticomuniste - lucru ce astăzi se uită tot mai mult - astfel că a dat unei
secţii a spitalului unde a lucrat distinsul psihiatru, numele prof. E. Pamfil, desigur după Dec. 1989,
reparând moral una din multele nedreptăţi săvârşite de un regim de dictatură a proletariatului.
 
Cu acestă ocazie putem încăodată să ne convingem cât de zadarnice sunt unele abateri umane de la
linia ce ar fi trebuit să i-o impună interesele neamului său robit, şi aşa se întâmplă că în timp ce pe
stăzile Clujului putea fi văzut plimbându-se fratele lui Iuliu Haţieganu, distrus fizic în închisorile
comuniste, marele clinician se înscria printre cei ce complimentau un regim criminal, cu scopul să-i
uşureze numirea ginerelui său Fodor pe postul unui profesor de interne la Cluj, acţiune mai mult
decât penibilă deoarece O. Fodor pe care l-am avut conferenţiar, merita cu prisosinţă această
funcţie, având o pregătire ce nu avea nevoie, într'o societate normală, de sprijinul nimănuia. Numai
că de multe ori ceeace vrea omul nu vrea Dumnezeu, şi toate străduinţele lui Haţieganu s'au
spulberat, O. Fodor murind la scurt timp după numirea sa ca profesor, de un cancer faringian.
 
A fost o pierdere mare pentru medicina românească şi numai în ultimul rând fiindcă a fost ginerele
lui Haţieganu.
 
Ar mai fi de semnalat că în urma unirii celor două facultăţi Babeş-Bolyai, în mod atât de
samavolnic de un dement activist comunist - fără îndoială manifestările lui Ceauşescu în acele zile
meritau să fie astfel diagnosticate - se compromitea o cauză dreaptă, căci nimic nu era mai potrivit
decât să se realizaze unirea dintre două etnii ce se cuvin să trăiască împreună şi nu împotriva uneia
contra celeilalte, şi comportarea viitorului dictator al ţării, nu atenua această impresie. În acele zile
ca urmare a respectivei şedinţe patronate de Ceauşescu, printre profesorii şi studenţii maghiari s'au
înregistrat o serie de sinucideri, multe au ajuns să fie comentate public: cea mai tragică a fost a unui
profesor care s'a aruncat de la etajul III al unei case în construcţie de pe strada Horia şi bietul a
căzut tocmai în lada cu gunoi. Se cunoaşte înclinarea poporului maghiar spre sinucidere, îmi
amintesc de cazul marelui actor ungur Z. Latinovici, care şi-a luat viaţa citind versuri din Ady
Endre, şi exemplele s'ar putea înmulţi, nu rar posedau spectaculozitatea sunuciderii lui Esenin.
Mai mult, cum aproape în fiecare zi, pe la amiazi, coboram la Victor Papilian, fiul mai celebrului
părinte, maestrul meu în patologia generală, la marele persecutat al partidului, aproape cu o
regularitate de ceasornic, apărea medicul-legist Qvai şi exclama: "Încă unul, domn şef". (Acest
cuvânt "şef" era păstrat ca amintire a vremii când foarte tânărul Papilian a funcţionat ca şef de
lucrări).
 
Astăzi aşa, mâine aşa, l-am întrebat pe Papilian de cine tot pomeneşte, zilnic aproape, colegul Qvai
şi răspunsul m'a tulburat fiind vorba de sinuciderile în serie a unor profesori şi studenţi unguri
ajunşi pe masa de autopsie. Nu numai eu dar şi alţii considerau pe unguri drept victime ale purtării
lui Ceauşescu, dar curând oamenii securităţi strecuraţi printre noi, au lansat teoria unui complot
maghiar ceea ce ne-a liniştit fiindcă ungurii erau capabili de o asemnea faptă neloială îndreptată
împotriva statului comunist care le-a înfiinţat Regiunea autonomă maghiară, şi o Universitate
independentă, Bolyai.
 
Faptul că după '89 problema nu a fost reluată aşa cum s'ar fi cuvenit, în primul rând, de unguri, ne
convinge că de data aceasta comuniştii aveau dreptate, era vorba de un complot bine organizat, iar
românii deveniţi democraţi peste noapte au considerat că nu e momentul să supere pe maghiari, de
unde şi localităţi ca Ip, Trăznea sau Moisei par scoase din geografia recentă a României.
 
În ce mă priveşte, am absolvit facultatea de medicină generală din Cluj, cu diplomă de merit ceea ce
mi-a dat dreptul ca după 6 luni de stagiu la ţară să-mi aleg locul de muncă şi am ales spre marea
mea nenorocire neurologia din Cluj, fără să mă informez cât de cât pentru a afla că în clinica
respectivă s'a instalat la conducere un clan de comunişti faţă de care tremura şi profesorul D. Duma.
 
Deocamdată să plecăm de la sediul regiunii Suceava unde am primit numirea pentru comuna
Corlăteni, având în răspundere şi satele Dămăcheni şi Vorniceni ultimul lipit de Dohoroi. Am luat
deci autobusul spre Dorohoi, atât de vechi încât atunci când urca o coastă mai piezişă, călătorii
coborau să-l împingă de la spate până în vârf, când jucăria de metal se punea ca prin minune iar în
funcţie. Văzusem recent un film italian cu Massimo Girotti. În numele legii, petrecut undeva în
Sicilia, şi-mi spuneam întrucâtva înfiorat, că nu mă aflam nici eu departe de o ţară asemănătoare.
 
Nu peste mult, instalat iar în maşină am auzit doi cetăţeni aşezaţi înaintea mea vorbind de
întâmplarea de la spitalul de la Siret unde un medic a fost ucis de propriul său oficiant sanitar.
Ultimul găsise un aparat de Roentgen printre lucrurile lăsate de ruşi, probabil la prima lor retragere
din 1941, cu ocazia războiului.
 
Şi fiindcă tocmai primiseră sarcina de la raion să cumpere un aparat Roentgen, oficiantul i-a propus
medicului, şeful său, să-l treacă în inventar pe cel găsit, chiar dacă nu funcţiona obiectul putea fi
declarat ca prezent, urmând să-şi împartă suma primită de la raion. La început de acord, ulterior
medicul se răsgândise să mai facă aşa o afacere periculosă, dar cum lucrurile nu mai puteau fi
anulate din cauza datoriilor în care intrase oficiantul sanitar, acestuia nu-i rămăsese posibilitatea, în
zadar încercase să-l convingă pe medic să nu renunţe la bănoasa întreprindere, decât să-l omoare.
 
Aruncase, înţeles cu grănicerii români, cadavrul medicului în Prut, dar ruşii cu aparatele lor radar,
sesizaţi de mişcările de pe celălalt mal, descoperiseră groaznica faptă.
 
Ajuns Vineri în Corlăteni, instalat la o gazdă din mijlocul comunei, în curtea casei căreia curgea,
într'un decor pitoresc, Jijia, Sâmbâtă noaptea sunt trezit de un dac în miţură, intrat nestingherit în
locuinţa mea, anunţându-mă că sunt solicitat de urgenţă să-i dau asistenţă medicală lui Leon Palagă,
bătut la nunta din sat de doi feciori, invidioşi pe el că s'a căpătuit la oraş, ajungând cu cele patru
clase de gimnaziu funcţionar-împiegat clasa III-a la Iaşi. Probabil că avusese oarecare trecere la
fete, poate chiar la favoritele criminalilor, când aceştia şi sub efectele alcoolului l-au doborât la
pământ şi i-au călcat în picioare cutia craniană care foşnea sub degete ca un sac plin de nuci.
Putusem constata starea disperată a pacientului aflat în comâ profundă şi după leziunile capului
sigur ireversibile, de altfel sucombase chiar sub ochii mei, fără să-i mai pot face ceva.
 
Venise medicul legist din Dorohoi şi la autopsie s'au confirmat leziunile cutiei craniene, oasele în
cioburi sfărâmate, cu leziuni profunde ale masei cerebrale de tipul hemoragiilor traumatice.
 
Find şi primul caz mort al carierii mele, nu numai că m'a impresionat dar mă simţeam contopit cu
starea lui tragică, fără ieşire, de unde nu i-am uitat numele şi îl văd aevea întins pe o masă
improvizată de autopsie. Descriind în bună parte peripeţiile mele ca medic de circumscripţie la
Corlăteni, nu o să mai revin acuma, poate altădată deoarece ar merita. Îmi rămâne să adaog că
evenimentele descrise nu au avut darul să mă înstrăineze de pământul Moldovei de nord, din contră
socotindu-le ca întâmplări ale vieţii zilnice, mă stăpânea un sentiment care mă mâna mereu înainte
şi în sus, cum poate fi acela spre unicul vârf al numitului Excelsior, veşnică emulaţie ce nu poate fi
niciodată împlinită.
 
Exista pe acele locuri o vrajă, învelind cu nimbul sfinţilor din poemele lui Ion Pillat până şi ţăranii
săraci ai acestor meleaguri, unde noaptea stelele străluceau mai puternic şi le simţeai mult mai
aproape, iar ziua lumina avea proprietăţile unei brume argintii, totul în natura din jur apărea
transfigurat, pregătit ca pentru o revelaţie a cerului. Nu idealizez exagerând amintirile tinereţii mele,
aşa arătau în realitate pomii, apele, florile câmpiilor scăldate în primăvara veşnică din sufletul meu.
 
Adică, în atmosferă pluteau nevăzuţi solii acestei Moldove unde nu departe se aflau lăcaşurile de
închinare de pe vremea lui Ştefan - cel - Mare şi Sfânt, ale lui Petru Rareş, ori pe cărarea ce se
pierde sub zările senine şi infinite, coviltirile lui Dumnezeu, ghiceşti înălţarea Ipoteştilor, basmul
copilăriei şi tinereţilor, marelui nostru poet, Hyperionul culturii româneşti, Mihai Eminescu; dându-
ţi siguranţa că are dreptate povestitorul când spune că Dumnezeu prea încărcat de comorile ce le
purta spre cer, a scăpat o parte din ele şi acestea nu sunt altele decât minunile pământului acesta
binecuvântat al Moldovei. Şi se cade să nu uităm, mai ales că aproape ne mângăia lumina satului
Liveni, locul unde s'a născut marele compozitor G. Enescu.
 
M'am întors după 6 luni la Cluj, şi aş dori să mărturisesc faptul că tot ce am pătimit ca medic
neurolog nu are nicio legătură cu oraşul căruia îi păstrez o dragoste neţărmurită, consider că unul
din locurile cele mai frumoase ale vieţii mele le-am trăit în plimbările din minunata grădină
botanică, unde străduinţa unor savanţi, în frunte cu profesorul Borza au dat viaţă unui monument în
aceaşi măsură ştiinţific cât izvor de unice meditaţii, în acest fel ştiinţa şi cu Poezia devin surori după
exemplul artei zise hermetice a lui Ion Barbu şi una şi alta fenomene ale naturii înfrumuseţând
pridvorul raiului, cum procedează şi Dante Alighieri mutând Pinetta Ravenuei în Paradisul cel
ceresc. Aici ar trebui orânduit şi cerul înstelat, aşa cum l-am trăit pe drumul spre acasă de la Liveni
spre satul meu, de-atunci.
Am studiat din plăcere disciplina medicinii, care se restrângea deacuma la cel al neurologiei şi nu
am admis să merg mai departe pe acest drum adică să studiez ca nu ştiu ce savant american numai
nucleii talamasului nici cât o unghie din nemărginitul misterului cerebral, aşa cum ne îndemna mai
târziu, omul cu spinarea de bambus, cum îl vor numi cei ce au avut ocazia să lucreze, mai de
aproape, cu Vlad Voiculescu. Deci vreau să spun, nu am de ce să ascund acest lucru că în cei şapte
ani de neurologie petrecuţi la Cluj, nu am făcut altceva decât să studiez, nici de fete nu aveam timp
decât foarte rar şi asta îi dădea de bănuit lui Berci Asgian, pentru care sexul constituia fundamentala
preocupare a vieţii. Accept înclinarea, dar de-aici până la a face din clinică un bordel e o distanţă
mare, nu-i aşa dle. membru al academiei române, Asgian? Una din multele lui aventuri m'au umplut
de scârbă şi ţin s'o descriu aici. Lucram în secţia de bărbaţi când şeful meu, Ursan, a internat un caz
urgent de hemoragie subarachnoidală şi ghiceam că are şi anumite interese materiale - cum să-l
condamn postum că vorba lui Pristanda avea familie mare, renumeraţie mică - deoarcere doar în
atare cazuri mă consulta pe mine, secundarul său, că ce aş mai recomanda eu să se administreze
acestui bolnav?
 
Este de adăogat că pacientul legat strict de pat era însoţit de nevastă-sa, o femeie îmbrăcată în
negru, deci era în doliu şi nu-ţi dădea nici un motiv să te îndoieşti de moralitatea ei.
 
Nu mică mi-a fost surpriza când a treia zi de internare, diminieaţa, nu l-am mai aflat pe bolnav în
patul său, plecase împreună cu soţia sa, acasă, îmi pare că era din Satu-mare, ceea ce mi-a produs o
mirare de nedescris. Cum poţi lăsa un om acasă cu hemoragie meningeală, când îi pui viaţa în
pericol? Şi repetam această întrebare până sora Cătinaş, cea mai în vârstă şi înţeleaptă dintre toate,
dar în acelaşi timp cea mai bine informată n'a mai vrut să mă lase să sufăr şi mi-a relatat o
întâmplare pentru mine şi astăzi de necrezut: La vizita de seară, Asgian de gardă, îşi fixase privirile
pe soţia bolnavului cu pricina, şi înainte de a părăsi salonul o invitase înaintea soţului ei, să vină
până în camera de gardă să stea de vorbă cu ea. Întrevederea a ţinut mai multe ore, astfel că îşi poate
închipui orişicine starea sufletească a bolnavului care se zbătea ca Hercule în focul otrăvii cămaşii
lui Nessus şi astfel îşi ceruse dimineaţa, imediat externarea, ceea ce dr. Ursan a trebuit s'o admită
respectând dorinţa pacientului.
 
Scriu aici, că dl.Asgian îşi motiva aventurile, ca o răzbunare la adresa soţiei sale conferenţiară la
Endocrinologie şi şefa acestei discipline, motivaţie hilară, dar şi astăzi îl asigur pe dl. academician
Asgian dacă aveam un vrej aşa de neliniştit, mai bine îl tăiam decât să fac ceea ce a făcut domnia sa.
 
Am angajat o laborantă, foarte drăguţă, de fapt mi-au pasat-o cei de la centrală fiind soţia unui
major de securitate, când apare şi Berci al nostru cu dorinţa de a lucra şi el cu mine. Dar intrând,
tânăra jună i-a tăiat orice elan de colaborare. Mi-a spus: "Doctore, ori eu ori femeia" adică nu ar fi
putut rezista tentaţiei de a nu  cuceri şi asta de la prima vedere, fără să o fi auzit că vorbeşte ca o ţaţă
în târg şi altele de actest gen şi că era soţie de ofiţer de securitate.
 
Mă opresc să mai vorbesc de acest personaj că înainte multe ar mai fi de povestit şi numai
adevăruri.
 
Legăturile mele faţă de şeful autentic al clinicii E. Câmpeanu (E.C.) s'au înrăutăţit datorită râvnei
mele de a munci şi a obţin noi cunoştiinţe, în timp ce pentru el ştiinţa neurologiei se reducea la o
simplă regulă a tablei înmulţirii. Se mai adăoga faptul că asistam la vizitele  drului Ursan pentru a
învăţa câte ceva căci E.C. ca mare ştab numise peste noapte medici primari nişte foşti asistenţi la
anatomie care nu ştiau neurologie nici cât nişte studenţi bine pregătiţi. Ca întretimp să-l scoată pe
Ursan, care ispăşea greşala că i-a pus fiului de plutonier, needucat, de la Turda, ciocanul de reflexe
în mână, prea bun pentru clinică, şi să-l mute la policlinică.
 
Concomitent mi-am indreptat atenţia spre studiul neuropatologiei şi fiindcă nu-mi scriu memoriile
acuma, amintesc în principal că am pus bazele unui laborator de neuropatologie în fosta locuinţă a
profesorului D. Duma, înzestrat şi cu tot ce avea încă din vremea profesorului Urechia, aducându-l
lângă mine pe I. Nagy, deşi doar laborant era de nivelul unui specialist neuropatolog, superior
oricărui medic din Clinică. Alături de el studiind tratate îndeosebi germane, m'am iniţiat în tainele
neuropatologiei.
 
Drept urmare, am ţinut cu neurologii şedinţe de secţiuni de creer şi prezentare de lame, la fel s'a
ridicat calitatea prezentărilor de cazuri ţinute odată pe lună, dar toate acestea nu-l înteresau pe dl.
E.C. singura sa preocupare se limita la scoaterea mea din clinică deşi clinicienii şi-au însuşit prin
studiul creerelor să diferenţieze o tumoră cerebrală de un accident vascular cerebral, ceea ce
însemna un real progres în activitatea lor.
 
Tovul E.C. a eşuat iurie, să mă mute la Dej ca medic neuro-psihiatru, deoarece s'a opus prof. Duma
iar eu am acceptat să lucrez pe un post de şef de laborator cu un salar mai mic decât un preparator.
Socoteala duşmanului meu a fost aceea că voi renunţa după aproape cinci ani de clinică să lucrez pe
nimica, retrogradat din funcţie.
 
Şi pentru a nu mai da greş a pus lângă mine un fost angajat al securităţii, funcţionar la echipa de
footbal Dinamo Cluj transferată după promovarea lui "U" în divizia A, la Bacău.
 
Acest individ urmând dispoziţiile lui E.C. a provocat un conflict lamentabil refuzând să-mi aducă
piesele recoltate de la Anatomia patologică sus la Neurologie. Cunoscând omul cu care am de-aface
l-am sfătuit să se înţeleagă cu laboranţii de jos, să-i implinească ei misunea de a-mi aduce creerele,
el refuza acest lucru, pe motiv că ar îmbolnăvi copiii pe care îi are, posibilitate absurdă odată ce nici
nu le atingea. Am mers până acolo încât i-am făcut munca respectivă, mai ales când asistam la
autopsierea cazurilor neurologice.
 
Tot n'a fost destul şi E.C. m'a denunţat ca fiind un tip certăreţ, cu care omul nu se poate înţelege şi
multe minciuni de acest gen.
 
Drept urmare sunt chemat la tovul laborant Aştileanu, cadristul IMF-ului totuşi mult mai bun decât
bucătăreasa dinaintea lui, fără vreo legătură cu medicina.
 
"Dle. Vuia", îmi spune Aştileanu "cu dta s'a întâmplat o mimune datorită sprijinului prof. Duma, eşti
singurul medic dat afară din IMF care a putut reveni la această instituţie. Şi totuşi iar am o plângere
împotriva dtale ..." Să recunosc "cuvântul 'iar' " m'a iritat şi i-am răspuns destul de afectat: "Dle. sau
tov, Aştileanu eu nu am nicio vină de indisciplina laborantului meu care refuză pur şi simplu să-şi
facă datoria, ori dta ca fost laborant poţi să judeci la justa valoare atitudinea lui". El îmi pomenise
de un dosar tare gros ce-l aveam la cadre dar i-am răspins că nu ştiu ce poate conţine acel dosar
odată ce eu, de când sunt în Cluj nu mă ocup decât de studiu şi nimic mai mult. În consecinţă l-am
întrebat dacă îşi poate imagina că doosarul respectiv nu ar putea conţine decât minciuni şi calomnii,
de care în mintea mea îl puteam considera, vinovat pe homuncul cu nasul în şef E. Câmpeanu. Şi l-
am rugat să-mi arate dosarul respectiv pentru a-l analiza împreună.
 
Desigur că m'a refuzat în ce priveşte dosarul, dar l-am convins că în privinţa reclamaţiei am
dreptate, laborantul meu trebuia să-şi facă datoria, înregistrasem o mică victorie în urma căreia
scăpasem de securistul pe care mi l-a adus pe cap tovarăşul E.C., activitatea lui s'a arătat ineficace.
 
Aş dori mult să consult astăzi acest dosar se mi s'a întocmit la serviciul de cadre IMF, aprioric fiind
convins că nu conţine decât cele mai ordinare minciuni şi calomnii, a aşa cum i-am spus odinioară
tovului Aştileanu.
 
Din toate această urzeală de intrigi ordinare lansate de nişte oameni ce nu aveau nicio legătură cu
neurologia şi l-aşi pomeni la loc de frunte pe acelaşi E.C. cu toţi agenţii săi, medici şi nemedici, am
reuşit să ies odată cu transferarea mea la Bucureşti în Mai 1962, unde am dat de o atmosferă
ştiinţifică, studiam liber de fricţiunile, desigur şi acolo existente, dar eu mă ţineam la distanţă, de
amăndouă taberele.
 
De la Bucureşti am ajuns cu bursă la Muenchen, la Institutul de Psihiatrie, de fapt, lagănul naşterii
neuropatologiei şi de-aici am activat în oraşul universitar Giessen, la nord de Franktfurt/Main, unde,
de alt fel, m'a prins revoluţia din Dec. 1989, dar până în 2001 nu am primit nici un semn de viaţă
din partea autorităţilor române, că ar avea nevoie de munca mea, mă refer, mai ales la anii dintre
1989 până în 1997 când aşi fi putut să mă las concediat de Universitatea din Giessen, şi să-mi pun
serviciile în slujba poporului român. Este curioasă amnezia sub care se ascund intelectualii din
România când aveau la dispoziţie situaţia, de pildă, a salariaţilor Academiei din 1970 şi puteam să
fiu solicitat; în ce priveşte activitatea mea literară trece total anonimă fiindcă la urechile românaşilor
nu au ajuns decât numele lui M. Eliade sau E. Ionescu, sau ca să dau exemplul dlui Paler emeritul
angajat al instituţiilor comuniste, el nu cunoaşte în Apus decăt pe cei de la Europa liberă în virtutea
aceluiaşi servilism arătat şi înainte de 1989.
 
E vorba de un egoism colectiv, pentru care ţara va plăti cu cât va trece timpul mai mult, şi iată că
nedreptăţile, nu încetează să-şi arate coarnele stufoase. După ce comuniştii mi-au desfinţat
laboratorul de neuropatologie din Cluj, astăzi această disciplină nici nu mai figurează printre
materiile predate, mai precis, existente la facultatea de medicină din acest oraş şi nu cred că e altfel
în Bucureşti.
 
E locul să o scriu, astăzi în Apus nu există clinică neurologică şi mai ales neurochirurgicală, să nu
aibe o secţie sau un Institut de neuropatologie, specialitate recunoscută în Germania ca o parte
(Teilgebiet) din Anatomia patologică sau in Franţa, a Neurologiei şi Neurochirurgiei.
 
În această disciplină se organizează Congrese internaţionale, şi naţionale la care pot participa
neurologi, neurochirurgi sau patologi dar ele sunt şi trebuie să fie dedicate problemelor de
neuropatologie disciplină inexistentă ma repet la Cluj şi mai propabil şi în Bucureşti.
 
Pentru această omisiune pot fi făcuţi responsabili comuniştii dar ei sunt întăriţi, cam cum se
întâmplă în toate domeniile, de urmaşii lor fideli, care habar nu mai au că în domeniul
neuropatologiei s'au remarcat în mod predominant savantul G. Marinescu autorul Celulei nervoase
în 2 volume, cartea de bază a disciplinei neuropatologice, I.T. Niculescu, State Drâgănescu, O.
Sager, Th. Horneţ, Stroescu, Grigorescu şi alţii, toţi aceştia vă acuză domni ai organizării sanitare că
nu ţineţi seamă de disciplina pe care au fundamentat-o ei, şi mai pe urmă se ridică întrebarea cum
vreţi să intraţi în Europa, când în multe domenii concepţia voastră este mai mult decât ştirbă?
 
Încăodată, pe politicianul liberal care a lansat teoria că noi numai trebuie să vorbim de comunism
sau necomunism, noi îl combatem cu vehemenţă, regimul bolşevic-comunist care ne-a făcut nouă şi
copiilor noştri atâta rău, pe care nu-l vom uita nici dincolo de mormânt, avem convingerea că nu
vom putea fi liberi şi cu adevărat fericiţi până unul unul din noi mai poartă în mintea şi inima lui o
ultimă sămânţă din ideologie comunistă.
 
Dedic aceste rânduri memoriei profesorului G. Tudoranu de la medicina din Iaşi unde a funcţiona şi
ca decan, după cum mi-a scris, marele ziarist, victimă a teroarei comuniste, suferinţele lui şi ale
atâtor colegi de ai săi nu o vom uita niciodată, ne vom gândi la ea şi noaptea în vis când poetul Aron
Cotruş ne îndeamnă să rostim lângă Tatăl nostru şi Doina lui Mihai Eminescu.
 
În scrisoarea de faţă P. Şeicaru se pronunţă iar asupra Articolelor sale de fond şi crede că citindu-le
o să-mi dau seama de crima săvârşită la 23 August şi cum acest eveniment este prevestit ca de o altă
Casandră a Istoriei noastre, orice încercare de a-l explica pozitiv după consumarea lui sună fals, ca o
pledoarie tendenţioasă, şi de aceasta nu face exepţie nici regretatul C. Coposu când încerca să
demonstreze că regele nu a avut altă posibilitate decât capitularea fără condiţii cu Rusia Sovietică.
Politicianul român a uitat că nu e om să nu se supună legilor, dar acuma e vorba nu de legi omeneşti
ci de acelea create de Dumnezeu, ale adevărului. Ultima întâlnire a fostului rege la reşedinţa sa din
Elveţia cu fostul prim secretar de partid comunist Ion Iliescu, de-acuma spune totul. Întrevederea
desiigur i-a amintit regelui de discuţiile purtate cu Vâşinski, autorul bolşevizării României.
 
Asta ne informează şi despre calitatea substanţei cenuşii a fostului rege numit de marele ziarist
pripitul, şi n'ar constitui o problemă dacă deficienţele acestui individ nu ar fi costat România atât de
scump.
 
Cu atât mai duioase îmi apar ultimele rânduri ale scrisorii: "Lucrez intenens ne ştiind cât răgaz îmi
dau Parcele.
 
Îţi mulţumesc şi te rog să primeşti o îmbrăţişare de la bătrânul tău prieten care tot speră să faci un
drum până la Dachau, Pamfil Şeicaru."
 
Dacă nu i-am împlinit maestrului ultima dorinţă de a-l vizita la Dachau pe lângă alte motive, era şi
felul muncii care mă lega de locul activităţii mele la Giessen, datorat faptului că profesorul stătea la
30 km de Giessen, la sat, după obiceiul elitei oraşului, tocmai de-aceea eu trebuia să stau în
apropierea Institutului, să fiu întotdeauna la datorie. Cum studiul sistemului nervos central mă
pasiona, îmi plăcea să-mi petrec timpul, chiar şi liber la microscop, astfel că nu-i făceam niciun fel
de greutate să-şi petreacă zilele de concediu cu familia, fie la Crăciun fie la Paşti, la Muenchen,
şeful fiind bavarez.
 
Dacă deci domina o perfectă armonie între noi, îmi găseam dificil prilejul să mă călătoresc la
Dachau, unde nu puteam sta un simplu sfărşit de săptămână ci măcar trei zile. Şi amănând mereu,
mă bucuram când puteam evada în Italia unde-mi împlineam un concediu activ vizitând frumuseţile
acestei ţări, cu adevărat inestimabile.
 
Motivul principal îl constituia însă dorinţa mea să mă apropiu de spiritul maestrului şi mai puţin de
fizicul său şi în acest sens mi-am făcut o imagine despre el în care nu-l vedeam luptând cu Parcele
nemiloase ci stăpânindu-le prin tăria voinţei sale tinereşti. Mai mult, când îşi zicea "bătrânul meu
prieten", îi consideram cuvintele ca pe o metaforă aşezată dincolo de hotarele realităţii.
 
Aşa ţi se întâmplă când înconjuri datele vieţii, cazi în cursa propriei tale reprezentări.
 
Pamfil Şeicaru s'a bucurat, mult timp, de tinereţea celor hrăniţi cu mana cerească a Zeilor.
 
 
Scrisoarea  (23) din 3 VI - 1978, de la Pamfil Şeicaru
- scrisă la maşina de scris -
 
Dragă Ovidiu,
 
Am primit pachetul cu medicamentul contra răguşelii, îţi mulţumesc şi să ştii că-l iau regulat.
 
Ţi-am citit în "Carpaţii" articolul asupra lui Baconski o revelaţie a talentului pe care îl ai. O
sensibilitate care îşi află o expresie literară cu atât mai cuceritoare cu cât nu-şi pierde o discretă
muzicalitate. Constat că eşti familiarizat cu pictura italiană. Nu ştiu cum s-a făcut că am vizitat mai
des Italia decât Franţa. Începând din 1926 când am fost pentru prima oară în Italia aveam 32 de ani,
mă duceam de două ori pe an. Descopeream toată splendoarea picturii italiene: Veneţia, Florenţa,
Perugia, Assisi, Roma din timpul lui Mussolini când nu riscai să devii ţinta unui asasin cu ideologie,
Napoli, Sicilia.
 
Citindu-ţi articolul am încercat o undă de melancolie. Toate aceste drumuri le-am făcut însoţit de
acea femeie de aleasă iubire de tot ce geniul omenesc a creiat în lungul secolelor, soţia mea, pe care
a evocat-o Vinea.
 
Nu uit emoţia pe care am încercat-o la Roma la Catedrala San Pietro in Vincoli, când între două
coloane ne-a oprit statuia lui Michelangelo: Moise. Viorella, fata noastă avea doi ani şi jumătate, a
pus degeţelul la gură şi ne-a şoptit: "Doamne, Doamne" cum spunea ea lui Dumneseu. O, dacă
Michelangelo ar fi auzit această exclamaţie a fetiţei ar fi primit-o ca pe cel mai frumos omagiu:
marmura vorbise copilului.
 
Nici nu poţi bănui cât mă doare Italia terorizată de brigada roşie. Citesc în "Le Pont" din ziua de 16
Martie 1978 când a fost răpit Aldo Moro şi până astăzi, 267 atentate la Roma. Comunicatul 10 (deci
comunicat de război civil) a anunţat că Giulio Andreotti, şeful guvernului şi Amintore Fanfani,
preşedintele Senatului "vor fi neutralizaţi". Este bilanţul a 30 de ani de conducere a democraţiei
creştine.
 
Intenţionez să scriu un articol pe care îl voi trimite unei reviste italiene de mare  curaj. Ştiu că va
provoca un scandal dar îmi este indiferent; adevărul trebue rostit fără ezitare. Să ştii că îţi voi trimite
copia. Sunt sigur că va fi publicat. Aştept unele date ca să-l scriu.
 
În "Carpaţii" am citit un articol în care este evocată Veguţă, semnat cu iniţiale, voi scrie lui Traian
să-mi desvăluie autorul. Sigur un medic care a fost colaboratorul ei. Ignora de ce a fost înlăturată.
Ea a refuzat cu tenacitate să se ducă la cursurile de marxism-leninsm invocând: "nu cunosc în
istoria medicinii aceste nume, Marx, Engels, şi Lenin. Nu am timp de pierdut". Era singura care nu
se ducea. Ministrul Voitec şi ministrul adjunct Vasilichi au acceptat refuzul. Ea a fost destituită de
Comitetul Central al partidului comunist. Voi scrie o carte asupra acestei fiinţe stăbătută de lectura
celor patru Evanghelii şi  ... de cugetările lui Marc Aureliu. Mi-au apărut "Articole de fond" şi ţi-le
voi trimite. Este o prezentare grafică destul de bună. Citindu-le vei avea dimensiunile crimei de la
23 August 1944. Îmi vei comunica impresiile după ce le vei citi. Rândurile scrise de mână sunt ale
Veguţei.
 
Aş vrea să ştiu dacă Crucea roşi germană a accesptat expedierea medicamentelor la Iaşi.
 
Nu s'ar putea să vii la Dachau ca să te pot îmbrăţişa?
al dtale Pamfil Şeicaru
 
p.s. Azi am primit scrisoarea ta din 2 Iunie. Îţi mulţumesc că ai izbutit să trimiţi la Iaşi
medicamentele.
 
 
Note şi Comentarii
 
Pe Anatol Baconsky, pe care-l pomeneşte maestrul dintr'un articol al meu publicat în Carpaţii, îl
întâlneam odinioară pe străzile Clujului, mai ades însoţit de soţia lui, o femeie nu atât de frumoasă
cât de o nobleţe ce caracterizează fiinţele alese, de la Beatrice a lui Dante până la Ana Meşterului
Manole din mitul nostru popular. El, de statură înaltă, svelt se bucura de frumuseţea fizică a unui
Adonis coborît printre oamenie din alte sfere, înălţându-l mereu cu o treaptă de-asupra celorlalţi
semeni. Pentru mine, admirat de la distanţă, A. Baconsky, mai mare cu câtiva ani, reprezenta Poetul
cu toate calităţile primite din leagăn de la ielele ursitoare, aşa cum susţine Mihai Eminescu într'o
poezie de-a sa, Muşat şi Ursitoarele. Dar inima bardului îi dădea o definiţie proprie, punându-l, nu
rar, în raport cu moartea, cum se întâmplă în rândurile scrise la încetarea din viaţă a lui Nazim
Hikmet, din volumul Meridiane apărut în 1969: "Şi iată că moartea a izbutit, totuşi, să intre  şi să-l
răpească dintre noi. Moartea care, după cuvindtele lui Horaţiu, deopotrivă pătrunde în coliba
săracului şi în falnicul turn regesc, nu va putea atinge niciodată făptura străvezie a poetului care
locuieşte în timp şi în propriile lui stihuri."
 
Astăzi această meditaţie caracterizează şi destinul poetului nostru, săvârşit la Bucureşti în catastrofa
cutremurului din seara de 4 Martie 1977, întâlnire presimţită ca neant şi nimic absolut, în volumul
de poezii întitulat sugestiv "Cădere în vid", în care zbuciumiul uman nu mai are deloc parte de
liniştea infinită de slujbă religioasă a ciobanului din Mioriţa. Văzându-l într'o fotografie, trecut de
50 de ani, aş zice că aşa ca în cazul lui Ionel Teodoreanu a fost o hotărâre a Fatum-ului ca Poetul să-
şi păstreze prin moartea sa frumuseţea proaspătă a unei tinereţi veşnice, nealterată de bătrâneţea ce
se apropia de el, încet dar sigur.
 
Astăzi, încă îmi dau seama că Anatol Baconsky, prin locul solitar pe care-l ocupă în literatura
românească, poartă în creaţia sa categoriile specifice ale firii basarabeanului, pământ pe care a văzut
lumina zilei la Cofa/Hotin, în 16.6.1925.
 
În primul rând curăţenia pură, formală şi de fond a scrisului său, fără îndoială adânc prerafaelită e
proprie sufletului autohton, mereu, în conflict, cel puţin interior, cu păcatele de neiertat ale
semenilor săi. În acest mod lupta Poetului, ca a lui Iacob cu îngerul, cu moartea şi neantul ei, ne
apare înrudită cu conflictele mai pământeşti şi reale din biografia lui Haşdeu şi Stere, nu întâmplător
amândoi în ultimii ani ai vieţii au trăit într'o singurătate absolută, uitaţi cu totul. A. Baconsky, din
acest punct de vedere a fost preafericit cu o moarte încununată de iubirea soţiei sale, care l-a însoţit
pe puntea ce duce dincolo, reamintindu-ne că iubirea şi cu moartea sunt surori.
 
Tot de firea basarabeanului, evidentă la învăţatul Haşdeu cât şi la autorul romanului-fluviu "În
preajma revoluţiei" C. Stere, ţine enciclopedismul poetului norstru obsedat de fascinaţia "totului"
descris în ce are mai universal şi mai esenţial de unde ambiţia sa de a descrie "Panorama literaturii
universale contemporane" construită după cele mai fundamentale studii, la care sigur că se dedică,
în aparenţă întărind perspectiva unui Mihalache Dragomirescu la noi, privitor la existenţa unei
adevărate ştiinţe a literaturii. Dar ambiţia lui A. Baconsky nu merge atât de departe, ci pleacă de la
realitatea că tot ce s'a scris despre poezie rămâne valabil dacă autorul e poet, ca de pildă studiile
estetice ale lui Baudelaire, pe când aşa zişii exegeţi, critici de literatură, în general, abea dacă rezistă
o viaţă de om, prin teoriile lor. Din această cauză va trebui să dăm atenţia cuvenită Panoramei sale
poetice şi pentru a o preţui, va fi necesar să ne oprim la introducerea cărţii sale. După Baconsky
avangarda a produs o obnubilare a conştiinţei umane, astfel că acest curent cu toate celelalte curente
moderniste, vă trebui să fie urmate de o reconsiderare a bibliotecilor incendiate şi să se revie la
preţuirea tradiţiei ca şi concept, aşa cum l-au definit un T.S. Eliot, un Ezra Pound, un Lucian Blaga,
un Jorge Luis Borges. În consecinţă, poeţii nu rămân credincioşi unor curente lansate de nişte
teoreticieni ce nici nu-şi au locul printre autenticii poeţi, un Tristan Tzara, un F.T. Marinetti, un
André Breton nu au ce căuta, în acest volum. Pentru cine ştie să citească marea revoluţie modernistă
cum e considerată şi astăzi de unii istorici de artă şi literatură e redusă la adevăratele sale proporţii,
poezia adevărată a depăşit-o demult neţinând seamă de elucubraţiile ce nu au nicio legătură cu arta
propriuzisă. Astfel, dacă Ion Vinea a fost socotit de Bazil Munteanu un avangardist elegiac,
Baconsky prin modernism nu înţelege modernitate, şi este de la sine înţeles, că în poezia pe care el
o numeşte universală, pe drept, îi va introduce pe românii T. Arghezi, Bacovia şi Lucian Blaga. Pe
această cale distincţia valorilor e refăcută şi perspectiva viitorului devine ceva mai luminoasă. Dar
ca în arta modernă şi în literatură, anul 1950 la care se opreşte poetul nostru se arată încă
reprezentant de artişti autentici, este locul să amintim că până la sfârşitul secolului poezia şi artele
în general, vor suferi o decadenţă atât de pronunţată încât vor deveni tot mai neînteresante pentru
cititor şi necesităţile sale sufleteşti.
 
Va fi de la sine înţeles că întreprinderea autrului nostru nu va fi aceeaşi pe tot traseul său, va avea
multe piscuri dar tot atâtea şi nereuşite, din acestea vom semnala câteva. La capitolul marilor reuşite
sunt rândurile dedicate lui T.S. Eliot (Meridiane: Însemnări despre T.S. Eliot) om de cultură ce nu
numai că-i poate servi ca model dar prezintă o evoluţie asemănătoare cu a sa, deci afinitatea poate fi
considerată totală. Se ştie că Eliot cel mai reprezantativ poet englez al epocii sale a fost de origine
american şi deci a trebuit să depună unele eforturi pentru a se adapta noii sale spiritualităţi. Oare nu
asta era şi situaţia lui Baconsky al cărui nume are ecouri, în el, poloneze şi mai apoi a urmat, fie şi
inconştient "aclimatizarea" sa cu noul mediu românesc, în cele din urmă bucureştean. Admirator al
operei principale a lui Eliot "Ţara pustie" prin care îşi putea reconstruie perspectivele sale larg
istorice, se regăseşte în Eliot şi ca eseist de valoare, egalând poetul, ce-a fost A. Baconsky. Să
reţinem cuvintele lui Eliot despre tradiţie: "Ea nu ţi-e dată prin drept de moştenire şi dacă ţii la ea, e
necesară o muncă serioasă pentru a ţi-o însuşi. Ea presupune mai întâi simţ istoric, care putem
spune că e indispensabil oricui vrea să rămână poet, după ce a trecut de douăzeci şi cinci ani ...".
 
În asta credea şi A. Baconsky, arta pentru el era un produs conştient şi în aceaşi măsură înconştient,
ori dacă pe cel de al doilea poetul nu-l înfluenţează, domneşte taina creaţiei, harul, în schimb pe cel
dintâi prin simţirea şi raţiunea sa îl formează după proprie voinţă, deci se ajunge la o armonizare a
respectivului act, anulând distrugerea propusă de modernişti, subliniată ca acţiune negativă de
Heidegger, şi ne aminteşte de teoria lui B. Croce care vorbea de intervenţia intuiţiei, ca parte
inconştientă în naşterea operei de artă, conştientă fiind modelarea dusă de factorul raţional. Fără
îndoială noua orientare a Poetului nostru e mai mult decât fructuoasă, în acest mod se dă o egală
măsură cultivării formei ca şi fondului, cu o deosebită împortanţă ideilor, partea integrantă şi în arta
lui Eliot.
 
Oprindu-ne la unele părţi negative ale sistemului preconizat de Baconsky nu pentru critici ci să stea
ca principii de estetică la îndemâna poeţilor tineri îndeosebi, în cele dintâi aş semnala faptul, pe care
chiar autorul caută să-l justifice fără să ne convingă, doar fiindcă nu se potrivesc gustului personal a
scos din Panorama sa pe marii poeţi francezi, Rimbaud, Mallarmré  şi P. Vallery chiar dacă perioada
istorică nu va fi înţeleasă potrivit, prin lipsa lor, desigur, impusă.
 
La fel nu împărtăşim părerea autorului în legătură cu "Desuetudinea lui Bremond", autorul a două
cărţi excepţionale "Poezia pură" şi "Rugăciune şi poezie", dar pentru a pătrunde până la profunda
lor semnificaţie ţi se cere să crezi în obiectul Rugăciunii adică în Dumnezeu. Cât priveşte Poezia
pură ea constituie un ideal poetic, una din formele Absolutului pe care dacă o iei poetului îi sărăceşti
misiunea sfântă, chiar dacă totul rămâne până la urmă drept un vis irealizabil. Şi ne miră tăgada
Poetului odată ce el practică evadarea spiritului în lumea stihurilor sale, ori în acest atelier se pot
găsi uneltele cereşti pe care amatorii pot să le întrebuinţeze tocmai pentru a da nouă viaţă, cel puţin,
unei trepte să-i înalţe pe drumul conoaşterii Poeziei pure.
 
Total depărtat de subiect se arată autorul nostru atunci când abordează subiectul numit "Fenomenul
Hoelderlin" şi asta din simplul motiv că prin critica ce o aduce lui Heidegger se plasează în afara
percepţiei ce îi este atât de favorabilă în atâtea alte cazuri: "Hazardate au fost şi încercările (vezi
Martin Heidegger: Hoelderlin şi esenţa poeziei) de a-l transfera în domeniul ezotericului ...". În
această formulare marele filozof e pe nedrept desfiinţat fiindcă el nu-l transferă pe Hoelderlin în
ezoteric ci doar îi atribuie cea mai fundamentală însuşire a creaţiei sale, care este sacrul ori
exprimarea acestuia nu-i deloc ezoterică ci ţine de cel mai pur sentiment al unui poet religios, cum a
fost Hoelderlin. În general, Baconsky ce ocupă de zisul roman hoelderlinian, "Hyperion sau un
eremit în Grecia", scris în tinereţe când a avut unele ieşiri patriotice neesenţiale dar idealul său a
fost acela ca împreună cu Hegel şi Schelling să demonstreze lumii că Unul e în toate principiul
religiei protestante, cei trei tocmai părăsiseră teologia din Tuebingen ca absolvenţi, fără aceasta
filozofia hegeliană nu ar putea fi înţeleasă nici atât cât este până astăzi. Începând cu anul 1806
nebunia lui Hoelderlin a devenit manifestă dar simptome prezenta încă de pe vremea când a plecat
pe jos la Bordeaux, ceea ce înseamnă că marea sa poezie, Hoelderlin, a conceput-o încă din timpul
primei sale tinereţi, în declanşarea ei a jucat un rol important conflictul avut cu soţul Susette
Gontard, iar ceva mai târziu arestarea celui mai bun prieten al său Sinclair punându-l şi pe el în
pericol de a fi arestat, poetul german îl înjură şi repetă automat aceleaşi cuvnte: "Eu nu vreau să
rămân iacobin" înţelegându-se că "el nu vrea să fie iacobin", "Trăiască regele". După acest acces,
Hoelderlin e internat în clinică de unde e eliberat ca incurabil în vara anului 1807. Va trăi în
continuare sub îngrijirea şi supravegherea tâmplarului Zimmer şi al soţiei sale, în celebrul turn de la
Tuebingen pe care nu-l părăseşte decât de două ori, pe distanţe scurte, până la moarte adică la 7
Iunie 1843. Având în vedere că o parte din Imnurile şi elegiile sale le-a scris ca bolnav de
schizofrenie, atât Heidegger ca filozof dar şi psihiatrii în fruntea cărora era Jaspers au demonstrat că
marele poet german a fost capabil de creaţie poetică şi în timpul bolii sale psihice. E important să
subliniem că astăzi poezia lui Hoelderlin e admirată mai ales aceea din ultimii ani ai vieţii sale, ceea
ce ne determină să denunţăm ca false rândurile lui A. Baconsky, din păcate, nu se poate emancipa
de marea întunesime atribuită şi poetul Mihai Eminescu: " ... La Nouvelle Revue Francaise prezintă
amplu şi judicios planurile şi schiţele lui Hoelderlin, acele tulburătoare crâmpeie de poezie, printre
care s'au rătăcit ultimele sclipiri ale anilor săi de îndelungată, dureroasă şi blândă alienare."
 
În acest fel se perpetuiază în România legenda nebuniei lui Hoelderlin ca şi cea a lui Eminescu
drept o mare întunecime după cum am amintit-o mai sus. Se ştie că în ultimii ani de viaţă
Hoelderlin a refuzat să-şi mai iscălească poeziile cu numele său propriu, l-a înlocuit cu cel de
Scardanelli sau mai rar Salvador Rosa. Pentru specialistul psihiatru ar fi un semn major că în
această perioadă ultimă a vieţii, boala poetului german ar fi cunoscut o înrăutăţire a situaţiei sale
psihiatrice. Din contră literaţii, căutători în manuscrise ca in albiile sufletului lăsat în urma celui ce
nu se va mai întoarce printre ei, au descoperit printre hârtiile sale o notiţă în care se vorbea de un
Hoelderlin trădător, amestecat într'un proces, inculpatul principal fiind chiar un prieten de-al său.
Amintindu-şi faptul că aşa a procedat el faţă de Sinclair prietenul şi binefăcătorul său, a hotărât să
se lepede de numele său, singura faptă ce o putea duce la împlinire, din această cauză se supăra rău
de tot, putea primi crize de furie, atunci când cineva din jurul său se referea la Hoelderlin ca autorul
poeziilor sale, i-o reteza rapid că el nu este Hoelderlin ci Scardanelli ori aşa ceva.
 
Dar, A. Baconsky nu rămâne doar la Panorama sa, ori la paginile despre literatura universală
contemporană, ca spirit neliniştit şi mult prea rodnic în aventurile sale spirituale, se înţelege că va
depăşi acest stadiu după ce devine pelerinul Europei, ale cărui căutări şi desăvârşiri le va descrie în
"Remember, fals jurnal de călătorie" carte apărută după moartea sa, în două volume, primul dedicat
unor oraşe din Germania, pe când al dolea trece prin Paris, Austria, Elveţia văzută din tren, apoi o
serie de localităţi italiene, Stockholm şi însfârşit, Laponia.
 
Acest fals jurnal de călătorie dă impresia că autorul vrea să cunoască tot ce până atunci i s'a refuzat,
şi în această cavalcadă nu are răgaz să se oprească mai mult timp într'un loc, de unde senzaţia ce ne-
o inspiră că alege numai ceea ce i se oferă din partea sufletului său deschis, din această cauză nu
poate scrie un adevărat jurnal de călătorie ci doar unul fals. Totuşi să-l lăsăm pe autor să ne
vorbească: "Pentru că autorul nu se mai simte în stare să caligrafieze un Jurnal de călătorie - şi
paginile de faţă o ilustrează, lipsite cum sunt de echilibrul şi seninătatea, dacă nu şi de sănătatea
prezumată a genului .... Aventura s'a consumat în interior, în labirintul unor confruntări şi reflexii pe
care melancolia exasperată şi privirea de gheaţă n'au încetat să şi le dispute".
 
Fără îndoială, asistăm la o criză pe care nu mai e nevoie să o urmăresc atâta este ea de evidentă, dar
mă voi referi la un alt fenomen care îşi va găsi definirea în ultimul act trăit de Poet, din grafica lui
Botticelli având drept subiect Divina Comedie a lui Dante.
 
Plecăm în periplul nostru de la Frankfurt am Main unde avem impresia că oraşul de astăzi nu-i dă
posibilitatea să se întâlnească cu fiul cel mai vestit al său, J.W. von Goethe. Cu atât mai puţin ne
convinge că am putea trăi episodul lui Hoelderlin cu Susette Gontard şi soţul ei bancherul Jacob
Friedrich Gontard, după care poetul german a trăit o sublimă iluzie şi înspăimântătoare prăbuşire.
Iar suntem nedrepţi cu soarta femeii iubite, Diotima poetului, care a murit curând după ce
Hoelderlin a părăsit forţat casa Gontard, deci mai probabil s'a sinucis, fiind ca Ana din mitul
Meşterului Manole principala sacrificată. Autorul îşi aminteşte că Frankfurtul este condus ca şi
Florenţa de bancheri dar din familia Rothschild nu s'a născut printre ei, un Lorenzo Magnificul.
Goethe a ştiut să-şi caute iubirile în afara acestui oraş, total nepotrivit cu sentimentele ce leagă doi
oameni numite Iubire. Ca tânăr s'a îndrăgostit de soţia unui prieten, Lotte Buff din Wetzlar, şi
fiindcă ea l-a refuzat, ţânărul s'a întors bolnav acasă la Frankfurt, vindecându-se după ce a scris
"Suferinţeşe tânărului Werther" carte pe care s'au sinucis mulţi îndrăgostiţi, nu şi atorul ei, se
înţelege. Dar dacă această dragoste a lui Goethe e unanim cunoscută datorită succesului public avut,
tot în jurul acestui oraş, la Gerbermuehle, locuise Maria-Anna (Marianne) von Willemer, soţia unui
bancher, prieten cu Goethe. Ea i-a fost colaboratoare, fiind plină de talent, la West-Oestlicher Divan
adunat de Goethe în anii 1814, 1815. Deşi magul de la Weimar îi scria versuri de dragoste numind-o
micuţa lui, se pare că datorită şi vigilenţei soţului între cei doi a existat o dragoste platonică, autorul
lui Faust până la bătrâneţe i-a purtat un deosebit respect, după mărturia lui Eckermann, Goethe i-a
lăsat un pachet urmând să-i fie predat Marianei după moartea sa, ceea ce s'a şi petrecut, fără nimic
secretos într'o altă scrisoare poetul şi omul de stat i-a mai mărturisit şi postum, admiraţia ce-o are
pentru ea.
 
A. Baconsky vizitează muzeul, Roemerul, şi uită să pomenească de Domul în care de la mijlocul
sec. al XV-lea erau încoronaţi regii germani, la o atare ceremonie asistase şi copilul Goethe după
cum ne-a rămas transmis în volumul "Poezie şi Adevăr".
 
Se impută Poetului că ar fi prea livresc ceea ce nu poate fi un defect mai ales pentru un spirit
enciclopedic, cum se prezenta, el. De data aceasta se afla la un congres de poezie, ţinuse chiar o
comunicare, după care vagabondease pe străzile oraşului, oricum mai ispititoare decât comunicările
unor oratori anoşti.
 
În alte situaţii, A. Baconsky avea multe cunoştiinţe, colegi de breaslă, la care se referă încărcându-şi
textul spre desamăgirea unor cititori mult prea zeloşi. Fire sociabilă, plăcut la aspect şi discuţii, fără
îndoiălă că poetul nostru avea prieteni mai în fiecare oraş, ceea ce nu-i deloc rău, vorbeşte de la sine
în favorul său. În continuare, respectivul volum despre Germania e scris cât se poate de corect dar
nu ne dă impresia că tot ce vede l-ar entuziasma, chiar dacă trece prin oraşe ca şi Koeln, Bamberg,
Wuerzburg, Heidelberg, Trier, Rothenburg si însfârşit Muenchen căruia îi dedică nu puţine
ditirambe, mai mult decât meritate. Nu mai insist, dar citez încheierea, referindu-se la întoarcerea
acasă, simte totodată o părere de rău, dacă le va regaşi altădată cu ocazia altei călătorii poate vor fi
descoperite de altcineva ca pe nişte lucruri inutile: "Asemenea stări nu se pot circumscrie în cuvinte
fără ca substansţa lor să nu se pierdă în parte, dar cititorul preluandu-le cu propriile antene, ştie să le
adaoge el însuşi ceea ce s'a pierdut ... e consolarea mea la şfârsitul unor pagini de fals jurnal
sincopat şi sinuos, menite să-mi îngâne itinerariile muencheneze şi toate popasurile şi peregrinările
mele vest-germane".
 
Ca unleitmotiv ne urmăreşte încă un gând al autorului, de unde toţi poeţii contemporani, mari sau
mai puţin mari, ne apar în zilele noastre drept cioclii unicei poezii pe care  încearcă în van să o
imite, maltratând-o, implinind profeţia lui Goethe din Faust II că odată cu moartea lui Euphorion,
fiul Elenei prea frumoase şi Faust, poezia va dispare şi ea, ceea ce se realizează chiar în zilele
noastre, marele poet în piesa lui Goethe fiind Byron.
 
Prea persistă asupra acestor pagini corbul rău prevestitor al lui Edgar Allan Poe: "Firul pe care-l torc
Parcele se subţiază mereu. Odată şi odată despre fiecare din noi se vor scrie asemenea lucruri pe
care oamenii le vor citi cu tristeţe sau cu nepăsare ..." Sau Poetul vorbind "de fundalul generos al
unui oraş pozitiv şi dinamic, mult comerţ, multă industrie, multă indiferenţă - şi poate o mai
pregnantă invitaţie la conformismul civilizaţiei, care-şi are în cuvântul "modern" toate justificările
dacă nu şi secreta consolare indispensabilă. Nu pot să ader la nici o formulă fără să încerc un
sentiment de abdicare ... am o obsesie unică: omul, condiţia lui, existenţa mizeria, moartea ... în
fond, poate că suntem prea mulţi ... viciul esenţial al literaturii contemporane e poate tocmai această
proliferare absurdă, această-industrie, perfect plauzibilă de altfel. Nimic nu poate fi mai
reconfortant, după excesul de literatură, discuţii controverse, decât o lungă plimbare de seară pe
Zeil".
 
Sau cu alte cuvinte Poetul suferă de lingoarea unui dor după evadarea ce debutează cu acel "Vreau
ferestre deschise spre cer".
 
Dar totul se transfigurează, devine altceva, pe suişul început la Frankfurt devenit tot mai aproape de
înaltul stelelor de zi şi de noapte, totuna. Am intrat cu A. Baconsky în Italia unde nu voi vorbi de
unicele frumuseţi întâlnite în cale ci pentru lămurire ca să dau seama de starea sufletească a Poetului
voi cita la întâmplare câteva pasagii atotgrăitoare. "Vederea bisericii San Marco uluieşte şi prima
imagine pe care ţi-o dă e aceea a unei apariţii de reverie fantastă, un templu de aur sclipind sub
soarele matinal, învăluit de aripile zecilor de porumbei dispersaţi în văzduh. Aşa va fi arătat Sfânta
Sofia în vremea glorioasă a lui Vasile al II-lea, ucigătorul bulgarilor când Vladimir, cneazul slavilor
kieveni, ezită între creştinismul grec şi cel latin ... îşi trimisese la Constantinopol emisarii care
conduşi în vestita biserică de către însuşi împăratul, se exprimară la întoarcere, în termeni extatici:
Nu mai ştiam dacă ne aflăm pe pământ sau în ceruri, căci nu se găseşte aici în lume nimic
asemănător. Nu putem spune în cuvinte ceea am simţit, ştim doar că acolo Dumnezeu locuieşte
printre oamenie". (Veneţia) "Aici, la ultimul meu popas, am avut sentimentul că operele de artă care
poartă marca geniului nu pot fi cunoscute niciodată. Aşa e şi Florenţa care e ea însăşi o capodoperă.
Ori de câte ori o revezi o recunoşti numai pe jumătate, căci de fiecare dată ceea ce vezi e doar una
dintre nenumăratele ei înfăţişări". "Roma e oraşul cu pieţele cele mai frumoase din lume, cele mai
diferite, unice fiecare în felul lor, adevărate interioare de temple prin care treci înfiorat, convertit
fără voie la o religie necunoscută. La San Pietro te copleşeşc proporţiile şi grandoarea,
materializarea monumentală, a ideii de măreţie. Acolo în incinta colonadei încerci un sentiment de
sfială nelămurită, care nu se conciliază cu ortodoxismul nostru stilizat, epurat de fast, redus la un
ritual de interioritate abisală şi simţi în catolicism perpetuarea vechilor forme ale Romei păgâne,
vechilor tipare clasice întemeiate pe simetrii perfecte, ca silogismele lui Descartes. ... sinteza
latinităţii noastre cu fondul getic ancestral şi cu ortodoxia bizantină a adăogat o dimensiune capitală
culturii româneşti şi i-a accentuat originalitatea, chiar dacă sub raportul civilizaţiei afilierea la sfera
Europei catolice ar fi fost mai profitabilă pentru noi". Împărtăşesc cu totul ideia autorului nostru
venită ca replică sincronismului lovinescian după acest critic, al spiritualităţii noastre, faptul că am
rămas ortdocşi ar plana asupra noastră mai rău ca blestemul Atrizilor. Şi aş mai adăoga faptul că de
câte ori am vizitat Italia, nu am putut să nu mă opresc la ceea ce am numit pentru mine triunghiul de
aur al acestei ţări, în antichitate numită Ausonia: Florenţa, Roma şi Veneţia.
 
Şi să înscheiem aceste spendide consideraţii semnate de câtre Anatol Baconsky: "După cinci secole
de geniu absurd în impetuozitatea lui, care se reclamă de mitologie mai curând decât de istoria
artelor, Italia abundă de capodopere ca o trezoserie fabuloasă de basm oriental. Aici poţi întârzia în
faţa madonelor lui Giovanni Bellini, sau a uneia stranie şi hieratică a lui C. Crivelli, transfug
veneţian crispat întru manierismul dogmatic pe care-l spulbera elanul noilor tendinţe inaugurate de
Giambelino, poţi vedea piesele atît de rare ale lui Pisanello, marele fiu al Veronei, genial deopotrivă
ca pictor, desenator şi gravor de medalii (Verona). Şi poetul nostru îl contestă pe Elie Faure când îl
consideră pe Pisanello, orientându-se după Vasari, elev al lui Andrea Castagno odată ce pictura,
veroneziului era diametral opusă stilului sculptural caracteristic florentinului, şi nu se cunoaşte nicio
stabilire a lui Pisanello la Florenţa. Fără îndoială autorul nostru are dreptate şi aceasta se cere
subliniată fiindcă reuşeşte să-i pună pe picior greşit pe doi mari istorici de artă: Vasari şi inspiratul
zilelor noastre, Elie Faure.
 
Ne vom opri adică mai bine zis ne vom întrerupe deocamdată prezentarea noastră, până când vom
reveni în Cartea cealaltă asupra întâlnirii dintre A. Baconsky şi maestrul său Botticelli numit simplu
cu nunele său mic Sandro, relatare cuprinsă în articolul "Mesajul unei generaţii întârziate".
 
În acest sens voi da următorul citat semnificativ: "Italia, ţara miracolelor" mai bogată şi mai
neverosimilă decât un întreg continent ... există Europa şi există Italia ... oraşe, oraşe, oraşe, un
repertoriu inepuizabil, deconcentrant ... am parcus şi alte drumuri prin acest univers şi poate odată
voi scrie o carte în întregime dedicată Italiei".
 
Cu siguranţă, A. Baconsky e un slujitor, nu de fiecare zi, al Cuvântului, căruia îi atribuie calităţi
majore din magia tainică a inimii. Datoriă acestui cult pentru Logosul originar, ceea ce-l apropie de
poetul Cuvintelor potrivi T. Arghezi, stilul bardului şi scriitorului se bucură de acurateţa luminii
solare şi de eleganţa gesturilor cavalereşti, astăzi de mult uitate. Poezia şi eseul lui Baconsky
corespund unui ritual pur, credincioşii care vin să asiste la ceremonialul său ţinut întru frumuseţe,
vor îmbrăca veşmintele prescrise, urmând indicaţiile celui aflat la tribună, pentru o clipă vor să uite
de mintea lor cugetătoare, se vor lăsa duşi de farmecul cuvântului luluit, ca un alt fluier-sirinx al lui
Pan, păstrat în forma lui originară, când el a fost descoperit în timbrul trestiei goale bătută de un
vânt uşor, lângă izvoarele Armoniei, aceasta din urmă definită prin sunetele ei desăvârşite. Într'o
epocă în care metafora e în declin, prin evadările lui în lumea stihurilor sale, imaculate ca albul lui
Baudelaire. Poetul ne învaţă că pe acel tărâm binecuvântat, de existenţa căruia nu putem să ne
îndoim, se întrebuinţează un alt fel de limbaj, metaforizant prin fiecare cadenţă a sa. De unde am
defini, pe cât ne este îngăduit, ceea ce este inefabil, inconştient scrie el, în actul său creator, aşa dar
ne ajută să ne apropiem de marele mister, altfel de neatins pentru muritorul de rând. Scrisul lui
Baconsky posedă prin însuşirile sale, o veşnicie de natură spirituală, înscrisă aprioric în marmura
discursului său poetic şi fiindcă acesta va urma, fără abatere, dialectica superioară a inimii, ideea
fiind ancorată mai mult de inimă decât de logica raţiuni,  în consecinţă duhul ei omenesc, fos aprins
pe culmi încă necălcate, nu va cunoaşte nicicând stingerea, de pe rugul ei, altar de templu al
Poeziei, vor lua lumină tot alte făclii şi vor înflori mereu alte fiinţe creatoare.
 
Acesta a fost destinul pământesc al poetului A. Baconsky, hălăduind sfios printre semenii săi pentru
a nu-şi tulbura tăcerile proprii, pe când moartea lui s'a asemănat cu o stea ce cade pe cer, încât
oemanii au privit-o ca pe o minune cosmică, închinându-se iarăşi poeziei ca pe vremea lui Homer
când es îi înălţa şi îi făcea prieteni cu zeii din Olimp. Să fie vorba de o Victorie a poeziei şi a
Poetului? Milă, pentru cei ce au trecut indiferenţi pe lângă acest fenomen ceresc, preocupaţi cu
numărătoarea arginţilor, nici nu l-au băgat în seamă!
 
În legătură cu impresiile sale italiene, P. Şeicaru mi-a mărturisit că nu ştie cum s'a făcut dar a vizitat
mai des Italia decât Franţa. Explicaţia e uşor de dat, pentru noi românii Italia e a doua nostră casă şi
dacă am face bilanţul personalităţilor noastre legate de această ţară, de care încă Miron Costin a
scris că are peisagii demne de paradisul ceresc, rie vom mira întocmai ca şi maestrul că numărul lor
e mult mai mare decât al celor raportaţi la Franţa, de unde putem deduce şi statistic faptul că
spiritual suntem mai apropiaţi de Italia decât de Franţa. Nu ne va fi greu, să acceptăm, cum a făcut-
o şi marele ziarist, că de fapt pridvorul Italiei pentru simţirea românească începe cu Provenţa patria
felibrilor lui Mistral, cu messer Francesco Petrarca, leagănul unor aşezări cu adevărat romane, după
cum le certifică nenumăratele monumente aflate în regiune.
 
Dar respectiva relaţie cu Italia a românilor are rădăcini mult mai profunde şi nu e o întâmplare că
reprezentanţii şcolii ardelene au pus-o în evidenţă, contribuind şederea lor la Propaganda Fide din
Roma, deci contactul direct cu limba italiană. Din păcate în şcolile româneşti se pomeneşte de
tendinţele italienizante ale lui I. Eliade Rădulescu care sunt infirmate cu toată violenţa de care
numai filologii români sunt capabili (astfel au ajuns să apere cu aceiaşi violenţă reformele
lingvistice introduse de veneticul M. Roller ca păstrarea lui î din i şi scoaterea apostrofului înlocuit
cu liniuţa de unire, atidudini mai mult decât reprobabile) şi astfel se trece peste anumite realităţi,
legate de spiritualităţi înrudite, demne, pe alte planuri, să fie luate în considerare.
 
Voi cita în acest sens, un pasaj semnificativ din cartea profesorului D. Popovici din cartea Studii
literare, I Literatura română în epoca "luminilor", ed. Dacia, Cluj 1972, pag. 258, ediţie îngrijită şi
note de I. Em. Petrescu, fie şi ca omagiu adus preţuitului, die mine, dascăl: "Purismul lui Maior nu
este exclusiv latin; el este latin şi romanic în acelaşi timp, dar romanic cu prevalenţa norei italiene.
Apropierile pe care le stabileşte între limba română şi limba italiană sunt semnificative. Deşi
aceasta din urmă este în general o limbă mai coruptă decât cea română, el reportează totuşi părerea
lui Laurenţiu Toppeltin, care crede că la data când italiana nu era cultivată de marii scriitori ai
Italiei, această limbă semăna întru totul cu cea română. Pe această concepţie avea să-şi întemeieze
mai târziu Heliade Rădulescu sistemul său italienist şi avea să tragă dintr', însă o concluzie extrem
de înteresantă: de vreme ce limba română era atunci întru totul asemenea cu cea italiană, urmează
că marii scriitori ai Italiei au perfecţionat o limbă care era deopotrivă a lor şi a noastră şi că noi
n'avem decât să beneficiem de roadele activităţii lor. Determinând un asemenea fel de a vedea,
înţelegem diferenţa de marcă între italienismul lui Micu sau Şincai şi acele al lui Maior. Cei dintâi
se limitau la câteva date ortografice, pe care le adoptă şi Maior; dar acesta înţelege să privească în
alcătuirea adâncă a lucrurilor, să indice direcţii şi să sugereze soluţii care aveau să preocupe timp
îndelungat pe urmaşi".
 
Desigur ceea ce se impune să fie respins din punct de vedere filologic, poate constitui puncte de
plecare pentru alte modalităţi înterpretative, aşa dar a le arunca la coş înseamnă un adevărat
sacrilegiu. Astfel, L. Blaga analizând gândirea lingvistă a lui Maior ca pe o gândire filozofică,
"ţesătura cea din lontru" a limbii, ne duce la forma interioară căutată de Goethe în opera de artă,
preluată de Humboldt pentru a o aplica la problemele de limbă, este comentată la Maior de filozoful
român în felul următor: "Maior nu a trebuit să aştepte apariţia acestuit termen în filozofia limbii; el
vorbeşte plastic despre 'ţesătura cea din lontru' a limbii designând, cu această structură
fundamentală, interioară, ascunsă a unei limbi, structura la care el identifică un prototip ... Spiritul
în care Maior adânceşte o problemă de specialitate este aşadar filozofic".
 
Ce însemna Petru Maior pentru Eliade Rădulescu o aflăm din scrisoarea adresată lui Petrache
Poenaru: "Îţi aduci aminte, când a ieşit Istoria pentru începutul românilor a fericitului Petru Maior
cum o citiam împreună şi câte idei frumoase, deşi copilăreşti, se frământau în capetele noastre?".
 
În lucrări anterioare insistam asupra înrudirii spiritualităţii româneşti cu cea italiană: aceasta din
urmă prin învăţătura Sf. Francisc despre iubirea cerească filtrată prin noul platonism şi
neoplatonism sintetizat de M. Ficino în cadrul Academiei din Florenţa sub numele de teologia
platonică, precedată de concepţia lui Dante şi Petrarca, are raporturi strânse cu dualismul dintre
întrepătrunderea prin iubirea pământescului şi cerescului, profanului şi divinului, principiu
fundamental pentru spiritualitatea românească, se rezolvă în mod italian prin înălţarea omului ales
la Dumnezeu, chiar dacă, în prima procesul se petrece după moarte pe când la italian vederea fie şi
pentru o clipă a divinităţii are loc încă în viaţa lui pământească, mândrie a oricărui spirit
individualist apusean. Pe când filozofia catolică bazată pe învăţătura aristotelică a Sf. Toma
d'Aquino nu are nicio legătură cu spiritualitatea italiană, se suprapune total mentalităţii franceze de
unde intuiţia lui Baconsky să asocieze catolicismul catedralei Sf. Petru din Roma cu silogismele lui
Descartes.
 
Aşa dar între spiritualitatea italiană şi cea română se pot evidenţia punţi mult mai strânse - de altfel
pe drept Nae Ionescu nu-l socoteşte pe Sf. Francisc unul catolic, deci prin el se asigură trecerea spre
un hieratism ortodox nedogmatic, relaţie descoperită de reprezentanţii şcolii ardelene, în primul
rând Petru Maior, în studiul naşterii limbii române se ajunge nu numai la izvorul ei latin dar şi cel
italian, de unde corespondenţele dintre unele caractere specifice, creatoare ale celor două etnii de
origine latină.
 
În aceeaşi scrisoare, P. Şeicaru elogiază femeia cu rolul de soţie, ca tovarăşă de viaţă, fiinţă de
aleasă iubire de tot ce geniul omenesc a lăsat frumos de-a lungul secolelor, aşa cum s'a prezentat
însoţindu-l pe toate drumurile Italiei. Amintirea ei îl umple de o undă de melancolie, totuşi evită
subiectivismele şi ne trimite la portretul ce i l-a făcut Ion Vinea, articol la care vom reveni nu peste
mult.
 
Mai deschis se arată faţă de sora-sa Veguţa, fidela sa îngrijitoare, căreia nu-i era străină jertfa Anei
lui Manole cu gândul la ea promite: "Voi scrie o carte asupra acestei fiinţe străbătută de lectura celor
patru evanghelii şi de ... cugetările lui Marc Aureliu". Voi avea ocazia, într'a treia parte a cărţii 
mele, cănd vom avea prilejul să o cunoaştem din scrisorile pe care mi le-a scris, ele ne vor aduce
înainte pe o altă Doamnă a spiritului românesc.
 
În acest cadru lipseşte încă un personaj feminin pe care am întâlnit-o în cimitirul prizonierilor-eroi
români morţi în primul război mondial în Val du Roy (Valea regelui) azi numit Soultzmatt, unde
statuia României de Oscar Han o reprezintă pe mama lui Pamfil Şeicaru, în postura eroinei lui
Bolintineanu, spunând fiului ei, Ştefan cel Mare, celebrele cuvinte: "Du-te la oştire, pentru ţară mori
/ Şi-ţi va fi mormântul încununat cu flori /." Personal, cred că toată energia acestei femei s'a
transmis fiului ei, în caracterul căruia  adaogă forţa de rezistenţă a păstorilor din Şeica, strămoşii săi
de pe linie paternă, fraţi buni cu dacii reprezentaţi pe columna lui Traian ridicată de Apolodor din
Damasc. Din respectiva unire s'a născut fenomenalul Pamfil Şeicaru, marele ziarist, istoric şi
scriitor rămas până în ultima clipă a vieţii fidel neamului şi patriei sale pe care le-a iubuit mai mult
ca pe orice în lume, cunoscând şi slujind principiul adevărului, singurul ce poate duce pe cei iubiţi
de el, la lumină.
 
Idealizarea femeii, corect observată de Liviu Rebreanu când îşi pune personajul principal din
Gorila, Pahonţu-Pamfil Şeicaru să slujească iubirii celeste avute pentru Cristiana, o găsim ca o
constantă a vieţii sale, de unde predilecţia de a descrie cu mâinile sale dure gingăşia chipului unei
femei, cum ar fi soţia lui Oct. Goga, Hortensia Cosma, în acele momente se transpune într'un pictor
de quattrocento care nu uită să pună în mâna modelului său o floare ce creşte numai în rai, el însuşi
se purifică de toate cele lumeşti prin unica sa experienţă spirituală. De fiecare dată înălţarea femeii
constituie una din imaginile sublime ale conştiinţei sale, amintindu-ne de viziunile danteşti sau
petrarchiene, la aceasta din urmă după moarte, Laura, iubita poetului, ajunge să se identifice cu
chipul Fecioarei Maria, pe când la români Mama copilului se aseamănă cu Preacurata din icoane,
deosebirea fiind de caracter abisal, pe când italianul ca Dante sau Petrarca o poate întâlni pe Maica
Domnului doar în cer, la români prin simţul său sofianic ea coboară printre oameni cum i se
întâmplă şi lui Dumneseu în basmele noastre populare.
 
Până la urmă, în aceeaşi scrisoare maestrul nu se poate emancipa de morbul său politic şi în acest
mod de la Italia şi A. Baconsky, P. Şeicaru mă anunţă că va scrie un articol pe care intenţionează să-
l publice într'un ziar cunoscut din Italia, imediat ce va primi unele informaţii necesare pentru a
concepe articolul său. Mânia marelui ziarist era întrutotul justificată, aşazisa democraţie italiană a
ajuns pe marginea prăpastiei, după răpirea lui Aldo Moro, brigăzile roşii ameninţau pe şeful
guvernului Giulio Andreotti şi pe preşedintele senatului, Amintore Fanfani cu neutralizarea, ceea ce
însemnă cu lichidarea lor fizică.
 
Nu cred ca să fi scris articolul promis, dar se poate încăodată constata adeziunea sa la un regim
democrat ameninţat, cum era cel italian, cu un război civil, deci cu dispariţia. Pamfil Şeicaru şi în
problema Italiei avea o viziune ce timpul o va confirma, partidul democrat creştin nu mai putea să
guverneze ţara, şi cu toate acestea încerca să se menţină la putere, agăţându-se ca înecatul, de un fir
de pai. Timpul va da încăodată dreptate lui P. Şeicaru.
 
Scrisoarea (24) din 30 Iunie 1978 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Ovidiu,
firea dtale este excesiv de delicată şi suferi când te izbesti de existente bipede cu totul potrivnice, de
brutală grosolănie. Eminenţă cenuşie? Dar la tot pasul în emigraţie te izbeşti de o improvizată
eminenţă care exercită misiunea de a corecta orice abatere de la linia de demarcaţie a valorilor pe
care ei le admit. Eu de 33 de ani cunosc cenzuri în forma cea mai obraznică de la cenzorii paznici ai
valorilor naţionale pe care ei le admit. George Oprescu a fost profesor de Istoria artelor. De altfel
cărţile publicate de el sunt singurele care pot să te familiarizeze cu minunile tuturor manifestărilor
în pictură, în sulptură şi în arhitectură. Pe cât îmi amintesc a publicat o carte asupra picturii
româneşti în limba franceză ce a fost apreciată de specialişti. Din articolul publicat în Carpaţii m'a
impresionat ce sigur ţi-ai format o aleasă apreciere.
 
Am trimis "Curentul" la toate publicaţiile tipărite ce apar în afara hotarelor României, nici una nu a
menţionat apariţia. Conspiraţia tăcerii s'a menţinut. Eram sigur. Eminenţele cenuşii nu formează
toată emigraţia din fericire.
 
Îţi voi expedia luni, volumul "Articole de fond". Când le vei citi cu atenţi îţi vei da seama câtă
vinovată inconştienţă a prezidat actul de la 23 August 1944. A fost un salt dement în vid.
 
Regret că nu-mi comunici dacă ai găsit medicamentul aşa de necesar pe care urna să-l trimiţi prin
Crucea Roşie dnei Gina Olărescu, karl Marx 10 - Iaşi. Eu asigurat de dta am şi anunţat
predestinatata. În cazul că încă nu le-ai putut procura mă situez într'o poziţie de om neserios. Scrie-
mi ca să mă linişteşti dacă le-ai trimis. Aş fi fericit dacă le-ai fi şi găsit şi le-ai trimis. Nu insist dat
fiind că te cunosc prea bine.
 
Tot mângâi speranţa că ai putea găsi două zile libere să vii la Dachau. Giessen este pe cât mi s'a
spus aproape de Muenchen. Eu cu sănătatea o duc bine. Săptămâna care vine va apare alt număr din
Curentul.
 
Închei şi te-aştept
O îmbrăţişare de la Pamfil Şeicaru
 
 
Note şi Comentarii
 
În prezenta scrisoare maestrul mă asigură ca aş fi prea sensibil şi sufăr când mă izbesc de existenţe
bipede cu totul protrivnice, de o grosolană brutalitate. El de 33 de ani cunoaştea obraznica cenzură,
a celor ce se străduiesc să înlăture orice abatere de la linia de demarcaţie a valorilor pe care ei le
admit.
 
Marele ziarist mit se plânge că a trimis Curentul la toate publicaţiile ce apar în afara hotarelor
României dar nici una nu a menţionat apariţia. Aşadar conspiraţia tăcerii se menţine, cum de atfel
era sigur.
 
Totuşi suntem datori să o scriem, atitudinea respectivă constituie o măsură, de totului
compromiţătoare pentru gradul de pregătire intelectual ce caracteriza emigraţia românească şi pe cei
aleşi să o conducă spre un viitor mai luminos. De fapt, dezinteresul era absolut, exilul se asemăna
unui vas fără echipaj instruit la bord, deci îl purtau valurile după voia lor.
 
Cu această ocazie o să mă opresc asupra unor figuri ale "diasporei" şi întrebuinţez această denumire
deoarece am evoluat, ne aflăm după ani de zisă eliberare de sub jugul comunist, intelectualii din
emigraţie au avut timp să se unească, fără nicio zăbavă cu cei din ţară, combinaţie ce ne permite
astăzi să judecăm cu alţi ochi trecutul pe care l-am trăit împreună cu oamenii săi.
 
De pe acum putem semnala că dacă cei din România sunt stăpăniţi de un egoism colectiv opunându-
se asimilării elementelor dornice să se întoarcă în ţară cu tot ce au mai bun, înafară de averi
exorbitante, situaţie de care am vorbit în cele anterioare, depăşindu-se orice bun simţ nu puţinii trec
hotarele, însuşindu-şi problemele fundamentale ale exilului şi până la urmă nu prididesc să dea
lecţii celor ce cunosc mult prea bine chestiunile pe care le dezbat deoarece ele au format pâinea lor
cea de toate zilele, efectul fiind de-adreptul catastrofal, orgoliul prea mare se întorce ca un
bumerang asupra autorilor respectivi dezvelindu-le goliciunea spirituală. Astfel, să dau un exemplu
privindu-l pe un domn Ruja pentru care în ciuda eforturilor sale cu cât înaintează în pretractările
sale expresioniste, se înstrăinează tot mai mult de esenţa poeticei lui Aron Cotruş, şi l-aş întreba de
ce a ocolit pe exegeţii poetului, care i-ar fi putut da unele informaţii valoroase ori şi-a închipuit,
înşelându-se grav, că va fi primul exeget al operei lui Aron Cotruş, ceea ce de-acum e sigur o
prostie, infirmitate ce-l salvează de a fi tras la răspundere că nu a citat unele lucrări apărute înaintea
însemnărilor sale de caet şcolăresc, şi asta încă pe cale judecătorească. Este de spus că aceasta e o
boală a culturalnicilor români de astăzi, vorbesc de diasporă - noţiune mai mult decât contestabilă -
dar refuză cu încăpăţâre să cunoască pe creatorii ei, consideră că e destul să-i întrebuinţeze şi când e
cazul şi când nu, pe mai cunoscuţii Mircea Eliade, E. Cioran, sau E. Ionescu, primul publicat încă
de pe vremea comuniştilor, pe când ceilalţi doi unul e filosof celălat dramaturg de limbă franceză.
 
Şi ca să închei această întroducere în bună dispoziţie, în Gazeta literară din nu ştiu ce an, istoricul
literar Martin scrie negru pe alb, că însoţit de părintele Anania a vizitat mormântul (sau ceea ce
indică locul unde e pus în groapă marele poet) poetului aflat în Chicago, lucru ce ne umple de
mirare când bine se ştie că Aron Cotruş îşi are locul de veci în cimitirul Holly Cross din Cleveland,
ceea ce e cu totul altceva. Ne punem intrebarea dacă nu cumva dl. critic a fost în stare de ebrietate
când a pus enormitatea respectivă pe hârtie, deci în stare de iresponsabilitate, ori cum nu ne putem
închipui aşa ceva despre onorabilul domn, ne rămâne ipoteza că nici n'a vizitat cimitirul cu pricina,
a vorbit, lăsându-se informat de o a treia gură. Şi despre atare situaţii penibile s'ar putea scrie un
tom gros de tot, vom trece de astădată pe lăngă ele.
 
Cum am mai amintit şi în alte părţi G. Gafencu, politician democrat cu tendinţe spre stânga, înainte
de a muri, după ce a simţit că mai toate cancelariile apusene îi închid porţile, cei dinlăuntru fiind
ocupaţi să-l primească pe şeful comunist al României, politicianul nostru şi-a scris testamentul în
care a dezvoltat o ideea ce ar trebui să ne atragă atenţia, mai ales astăzi. Astfel G. Gafencu prevedea
căderea comunismului în Rusia ca şi în ţările satelite inclusiv în România, dar era de părere că în
aceste ţări eliberate, în primul rând în ţara sa, va trebui să se realizese un regim democratic mai bun
ca cel din Apus, datorită anilor de suferinţă ce nu vor putea fi uitaţi atât de uşor.
 
Să recunoaştem, că astăzi în România nu numai că nimeni şi nimic nu mai amintesc de vitregia
comunismului, dar există o copiere a democraţiilor apusene, lamentabilă, fiindcă s'au autohtonizat
doar viciile şi semnele de decadenţă ale lor, cât priveşte instalarea unei democraţii mai bune nicio
urmă, deci trebuie să-l considerăm pe Gafencu drept un visător iremediabil.
 
Pe acest fond, deschis de altfel de rândurile lui Pamfil Şeicaru doresc să prezint căţiva oameni de
"elită" ai exilului şi ai ţării mume, convins fiind că din comportarea acestor eminenţe cenuşii vom
putea întrezări destinul României contemporane, în care oamenii, cu precădere intelectuali nu mai
au niciun ideal, îşi slujesc propriile interese sub vălul înşelător al Mayei indiene, preluată de la
pesimistul Schopenhauer, şi ar fi păcat să cădem în poezie când în poezie când ţelul lor este acela de
a-şi umple buzunarele cu dolari, totodată impunându-şi valorile cu vehemenţa intransigentă a celui
ce nu are dreptate.
 
Primul, prezentat, va fi omul de care mă plângeam maestrului, I.A. Mirea (oare primele litere ale
pronumelui său nu-l caracterizează ca de la sine ca pe o pseudoeminenţă cenuşie?).
 
L-am cunoscut cu ocazia redactătii publicaţiei Discurs contemporan, prin care avea speranţa că va
realiza ceva unic pe tot mapamondul şi probabil pentru a ajunge la o atare performanţă a avut
nevoie de un răgaz de aproape cinci ani, astfel că pe această cale mi-a făcut un mare deserviciu
privind datarea articolului pe care i l-am trimis întitulat simplu şi clar cu "Boala lui Mihai
Eminescu" ori el considerându-l prea obişnuit l-a schimbat în Suferinţele lui Eminescu, ceea ce eu
am admis, deşi suferinţele ar fi putut fi şi de ordin moral de pildă, sigur noul titlu nu acoperea
conţinutul, exprimat explicit de a fi o boală, fie şi psihică.
 
Dar amânarea sine die a lucrării mele mi-a adus un grav prejudiciu ştiinţific, fiindcă eu îi predasem
articolul cam pe la mijlocul anului 1971, ori cartea drului Ion Nica despre Mihai Eminescu a apărut
după predarea articolului meu, deci nu puteam să-l consult şi să mă las influenţat de conţinutul ei.
Desigur, că dl. I.A. Mirea ar fi putut trece la începutul sau la sfârşitul său data predării pentru
publicare, ceea ce nu s'a gândit s'o facă deşi i-am onorat revista cu rodul muncii mele de mai bine
de două decenii şi mai mult.
 
Cum, întretimp intrasem în corespondenţă cu dânsul, la un moment dat i-am mărturisit că personal
am crescut cu Istoria artelor lui G. Oprescu. Nu i-am pomenit de faptul că în acea vreme de secetă
spirituală, descoperind în vasta bibliotecă a lui tata cele patru volume ale lui Oprescu la care aş
adăoga şi pe cel dedicat Istoriei artelor româneşti, prin ele am ajuns în contact cu minunta artă
veneţiană şi cea a Florenţei de Renaştere de quattro şi cinquecento care m'a şi fascinat, am rămas
pentru totdeauna înfocatul lor admirator. În cadrul orei de desen am ţinut o comunicare despre
Tiţian, Veronese şi Tintoretto, abea eram în clasa a şasea de liceu şi ce-am simţit eu atunci, în inimă,
e greu de descris.
 
Desigur, am şi astăzi aceste volume în bibliotheca mea, G. Oprescu nu este original in cărţile sale
dar tocmai asta îi dă valoarea, fiindcă citând marii specialişti din vremea sa, descrierile sale nu
puteau greşi mai mult decât epoca lui ori asta se poate uşor înţelege, mai ales într'o vreme când
Michelangelo este socotit un fabricant de biftecuri, Veronese un simplu decorator pe când Tintoretto
un manierist, lipsit de valoare. În faţa unor astfel de inepţii subiective, îţi face bine lectura cărţi lui
Oprescu, din care afli că marii specialişti între cele două războaie mondiale îl socoteau pe
Michelangelo un artist divin, iar lui Tintoretto, aşa cum se prezintă în Scuola di San Rocco, îi
confereau măsura unui geniu fără egal, opera sa fiind comparabilă numai cu Capela Sixtină a lui
Michelangelo, din Roma.
 
Să reţinem că până astăzi nu avem în limba română un Tratat de Istoria artelor mai bun decât al lui
G. Oprescu şi în ce priveşte Istoria artelor româneşti nu are niciun rival fiindcă nimeni nu s'a
încumetat să mai scrie una, după cum marii noştri maeştrii desigur o merită.
 
(Fără îndoială ne aflăm întrun domeniu în care poţi uşor fi acuzat de plagiat cum i s'a intâmplat
profesorului Papilian că l-ar fi copiat pe anatomul francez Testut, la care inspiratul medic şi
romancier a răspuns "Ce puteam scrie decât că o, femur, femur / Ce te'nvârţi pe lângă ... fund.)
 
Am rămas surprins de scrisoarea răspuns a lui I.A. Mirea în care pur şi simplu mă compătimea că
m'am format sub influenţa unui gâgă al Istoriei artelor şi încă numai ştiu căte caracterizări de acest
fel.
 
Desigur, că nu m'am supărat mai ales că bănuiam că l-au iritat probabil observaţiile mele făcute
asupra unor inepţii expuse ca obiecte de artă în muzeul de artă modernă din Amsterdam, situat lângă
exceptionale prezentare ale operelor lui V. van Gogh.
 
Printre altele, putea fi observat un piedestal de piatră, îmi pare, asemănător cu cel expus la biserica
Quo Vadis din Roma antiqua, ce ar purta urmele Mântuitorului când i s'a arătat Sf. Petru pe cale să
părăsească Roma pentru a-şi salva viaţa, numai că aici nu era vorba de o arătare sacră ci de ceva
tare obişnuit. Se recomanda ca privitorul să urce pe piedestal, şi în această poziţie să-şi facă o
fotografie, realizând ceea ce poate fi numit o statuie vie.
 
Subiectul îmi apărea inferior unui joc stupid de copii, şi îl readusesem în discuţie, lăsându-l să-mi
explice mesajul superior aflat în respectiva creaţie, socotindu-mă lipsit de vocaţia de a înţelege arta
modernă, una din revoluţiile radicale aparţinând secolului al XX-lea.Ţin să reamintesc cititorului
că-l aveam de partea mea pe filozoful Heidegger care nu vedea în arta zisă modernă decât o tendinţă
de continuă distrugere. Nu mi-a fost greu să constat că dl. I.A. Mirea era un artist modernist, de
aliură specială odată ce, când l-am rugat să-mi arate atelierul s'a făcut că nu mă aude şi după câte
am înţeles fabrica un fel de turnuri de dimensiuni reduse, în serie, fără să se delimiteze dacă lucrul
său e pictură sau sculptură sau din amândouă ducând, până la urmă la arhitectură, bineîţeles în
miniatură.
 
Am căutat să-i cercetez sufletul, când am zărit pe o etajeră între două majuscule-turnuri, chipul ce i
l-am trimis din Milano, din ultimul concediu reprezentând pe o madonă, realizată cu o gingăşie
cerească, de un pictor anonim, elev de-a lui Leonardo da Vinci după mulţi critici lucrarea,
excepţional împlinită nu putea fi decât de maestrul Leonardo în persoană. Mi se făcuse milă de
acest personaj, între lucurile căruia respectivul portret nu avea ce căuta, şi am dorit să-l antrenez
într'o discuţie asupra artei moderniste în general, şi a sa personală în special cu buna intenţie să aflu
câte ceva din secretele artei sale, dar părea înfricoşat de eventualele mele replici, aşa că după ce-a
luat o mină deosebit de tristă, se făcuse mai prelungă şi mai palidă ca a hidalgo-ului de la Mancha,
grăieşte pe un ton devenit subit plângăreţ: "Ce bucuros aş fi să expun la acest muzeu de artă
modernă din Amsterdam dar din păcate nu am bani să pot plăti asigurarea impusă lucrărilor preluate
de conducătorii muzeului."
 
Deodată, I.A. Mirea îmi apărea ca un maniac al artei lui, asemenea lui Balthasar Claes eroul lui
Balzac, cel ce vâna Absolutul pentru care nu avea nicio menire, cel puţin să-l poată întrucătva
defini, dacă totuşi sub straiele ponosite s'ar putea afla un mare artist? Nu, asta nu e posibil protestam
înaintea propriului meu. Eu, şi fiindcă între noi de-acum geamurile interioare s'au făcut mate, dl.
Mirea m'a întrebat, schimbând subiectul, dacă nu aş vrea să-l cunosc pe prietenul său, E. Cioran?
Cum îmi dădea impresia că începuse iar să-şi deie anumite aere de mimoză înveninată, dorind să-şi
arate fustele petalelor de catifea, i-am retezat-o scurt şi categoric printr'un nu mai tăios ca lama unei
săbii proaspăt ascuţite. Arătându-şi mirarea i-am răspuns prompt de tot: Scriu ziarele parisiene
despre un interviu luat lui Cioran în care întrebat despre legăturile sale trecute cu mişcarea legionară
a răspuns: "Mişcarea legionară? Ce fel de blenoragie o mai fi şi asta?"
 
Ori se ştie că la vremea sa, Cioran elogia pe Căpitan şi mişcarea legionară ori dacă el neagă acest
lucru este un om lipsit de caracter, tăgăduindu-şi trecutul.
 
Dorind să-l apere pe marele său prieten, I.A. Mirea m'a asigurat că filozoful este un mare neînţeles,
el când spune ceva, oamenii nu pricep la ce se referă. Fără reţinere, i-am ripostat: "Adică atunci
când marele Cioran te trimite în origini, spus pe româneşte, ar trebui să înţelegem că îţi deschide
porţile cerului".
 
A fost prima şi ultima întrevedere cu I.A. Mirea, artistul fără atelier şi am putut vedea, mai devreme
ce fel de poezie, scria acest modernist, pur sânge!
 
Grozăviile puse pe hârtie de E. Cioran fac parte din arte pe care şi-a înuşit-o de la dascălul său Nae
Ionescu şi desigur multe jignesc condiţia umană, nu numai pe cea românească. Lui îi aparţine
aserţiunea că îi este ruşine de a fi român, comuniştii l-au pus pe L. Blaga să-i răspundă în oficiosul
patidului pe tărâm cultural "Contemporanul", dar noi nu o considerăm atâta de gravă şi mai ales
nefondată, mai ales după modul umilitor prin care intelectualii români au preaslăvit unicul partid
comunist şi pe cel mai iubit fiu al poporului, N. Ceauşescu.
 
Dar se face atâta caz de o prefaţă gândită de Nae Ionescu la o carte scrisă de un huligan pe nume
Mihai Sebastian, dar rândurile scrise de E. Cioran după ce a asistat la Patimile Domniului de la
Oberammergau, ţinute la tot al zecelea an, cum că el nu a putut vărsa nicio lacrimă pentru Isus ci a
avut toată admiraţia pentru fariseii evrei, care l-au condamnat la moarte pe fiul lui Dumnezeu, sunt
republicate de o revistă românească, conştientă că tot ce exprimă acest autor are garanţiunea
desăvârşirii.
 
Să ne înţelegem: E. Cioran ca filozof are valoarea pe care i-o recunosc francezii afirmând că o
limbă franceză ca a lui nu s'a mai scris de la Voltaire încoarce, ori pentru acest obiectiv el a depus
eforturi deosebite, ca şi gânditor liber legat organic de cultura franceză. Zeci de ani a refuzat să
vorbească o altă limbă decât cea franceză, mai ales româna susţinând că după ce proununţă cuvântul
roată, de origine latină de-altfel, nu mai poate vorbi şi scrie franceză câteva săptămâni. Cu foştii săi
colegi de facultate din Bucureşti dacă îi scriau româneşte, el binevoia să le răspundă în franceză
cum mi-a arătat-o prof. Amzăr, caz de care am vorbit în cele anterioare. Ori după majoritatea
exegeţilor francezi valoarea deosebită o posedă stilul lui E. Cioran şi nu fondul care propagă un
pesimism distrugător, al cărui singur efect este disperarea.
 
Prin urmare, vrem nu vrem E. Cioran, oricât ne mândrim cu el şi îl punem ca medalie la pieptul
nostru, el aparţine literaturii şi filosofiei francese pe care, de fapt le-a îmbrăţişat, Franţa devenindu-i
a doua patrie. E de acceptat că traducerile în româneşte ale acestui filozof şi eseist de marcă duc la
pierderea esenţiualului, se transformă în nişte flori la origine cu miros îmbătător, cultivate în seră,
îşi pierd frumuseţile şi aroma.
 
Dar va trebui, să mă pronunţ şi am dreptul s'o fac, odată ce am trăit în exil aproape de 20 de ani şi
am luptat pentru autenticitatea de cuget a acestui exil, cunoscându-i de-aproape oamenii. În acest
sens, în toţi aceşti ani E. Cioran nu a participat la o acţiune românească anticomunistă, din contră s'a
complăcut în situaţia sa echivocă de filozof francez.
 
Este o tragedie a proporului romăn să alerge după o căruţă care l-a părăsit de mult, lăsându-l cu
buzele umflate şi în acelaşi timp să refuze să cunoască pe adevăraţii eroi ai exilului românesc,
printre, printre aceştia se înscriu un Pamfil Şeicaru, Ion Emilian, Vasile Posteucă şi alţii, mari
patrioţi, ce au fost pierduţi pe drum dând obolul vârstei înaintate, alţii unei boli grave, ori până
aceştia nu se vor întoarce spiritual în ţara lor natală, salvarea nu poate veni.
 
O situaţie şi mai discutabilă o prezintă Mircea Eliade care cum am scris-o prin laudele ce li s'au dus
de diferite persoane lipsite de busolă, s'a ajuns la conclusia că el pluteşte peste muritorii de rând,
conform principiilor respective a dus tratative cu omul cel mai compromis din România, Adrian
Păunescu şi apoi s'a lăsat publicat în ţară, întărind prestigiul comuniştilor.
 
(Fără să negăm valoarea operelor istoricului religiilor M. Eliade ca şi a filozofului francez E.
Cioran, numai că pentru formularea acestui deziderat e nevoie de nenumărate ediţii critice prin
studiul acrib al cărora bazat pe o bibliografie ştiinţifică, s'ar putea evidenţia adevărata valoare, cum
sigur o au, a celor doi în domeniul în care şi-au dus cu deosebită magnificienţă activitatea.
Popularizarea vulgară, atribuindu-le paternitatea unor noţiuni ce nu le aparţine ca binomul
sacru/profan, axa lumii, pomul vieţii etc. aşa cum se procedează de cele mai multe ori, împiedecă
violent autentica lor cunoaştere, scoliastul nu depăşeşte limitele amatorismului).
 
Este de spus, total diferit de cei doi citaţi mai sus, a procedat E. Ionescu, dramaturg de limbă
franceză cunoscut, membru al Academiei franceze. Nu numai datorită scrisorii deschise, lipsită de
orice protocol, adresată lui N. Ceauşescu, dar a sprijinit tot timpul activitatea exilului românesc din
Paris, de ar fi să dau pildă confruntarea lui directă cu trimişii Bucureştiului (în bună parte, preoţi) cu
obiectivul de a ocupa biserica ortodoxă de pe Jean de Beauvais. S'a făcut proces şi exilul românesc
a primit căştig de cauză.
 
În continuare mă voi referi la o întâmplare cel puţin bizară dar plină de învăţăminte. Cu puţin
înainte de moartea filozofolui, dl. G. Liiceanu îl vizitează pe E. Cioran la Paris, ocazie cu care a
realizat un film cu un interviu luat, în care se vede nu mai personajul principal, celălalt intervine
atunci când i se cere să pună anumite întrebări. Prezentarea lui Cioran a fost multiplicată şi casetele
au fost vândute de librăriile Humanitas, deci se află nu numai în arhiva editurii ci şi în biblioteca
multor români de unde poate verifica orişicine, adevărul, pe care-l susţin în cele următoare .
De la primele secvenţe (filmul a fost transmis şi pe postul naţional de televiziune dându-mi prilejul
să-l vizionez şi eu) poate constata nu numai specialistul că filozoful nostru are anumite tulburări
psihice, în primul rând de memorie de unde vorbeşte greu limba română poticnindu-se, are nevoie
să-l corecteze şi să-i ajute domnul invizibil de pe margine care face aşadrar şi pe sulfleur-ul; încă se
constata că, în acelaşi timp, are aceleaşi tulburări şi în limba franceză dacă nu cumva mai grave, din
această cauză E. Cioran şi-a întrerupt definitiv scrisul în această limbă. Şi fiindcă nu e greu să
punem diagnosticul de demenţă gravă cerebrală de tip Alzheimer, astfel că aşa cum se întâmplă în
atare cazuri bolnavul are mari lacune privind memoria întâmplărilor recente cu păstrarea mai bună a
celor mai vechi, din copilarie pe care o repetă deseori. În acest raport se înţelege că limba sa
maternă s'a păstrat mult mai bine decât cea franceză fiind în timp originară faţă de-a două oricum
însuşită ceva mai târziu.
 
Şi ceea ce se arată caracteristic acestei afecţiuni cerebrale, bolnavul nu are conştiinţa bolii, din
această cauză poate să accepte o discuţie dată, înlocuind inconştient golurile sale de memorie prin
producţii ale imaginaţiei, ceea ce în psihiatrie se numeşte confabulaţie adică bolnavul confabulează
înlocuind faptele reale cu unele inventate de el, din această cauză pentru un partner de discuţii care
nu-i cunoaşte trecutul, el poate trece drept sănătos psihic. Nu şi pentru psihiatru sau în cazul în care,
aşa ca la E. Cioran confabulaţia este pur şi simplu absurdă. Aşa se întâmplă în filmul dlui G.
Liiceanu unde filozoful îşi aminteşte de copilăria sa petrecută la Răşinari, şi la incitaţia personajului
de pe lături începe să povestească cum era prieten cu groparul cimitirului (se impiedecă la cuvântul
de gropar şoptit de invizibilul său interlocutor) acesta îi dâdea cranii cu care copilul se juca footbal,
evident o confabulaţii din foarte multe puncte de vedere. Groparul nu putea împărţi cranii omeneşti,
prin simplul fapt că era conştient că putea să le vândă la un Institut de anatomie şi primea bani buni
pe ele. Dar să zicem să era vorba de un oligrofen, oare copilul nu ar fi observat acest lucru, dar în
cele din urmă să mai zicem că era mână largă cu craniile desgropate dar cum putea să joace footbal
având în vedere că osul şi a unui craniu ea tare de tot, ajungea o simplă lovitură ca respectivul copil
să nu mai pună piciorul pe aşa o minge blindată în viaţa lui.
 
Prin urmare, la data când dl. Liiceanu l-a filmat, E. Cioan suferea de o înaintată boală a lui Alzeimer
având prezente toate simptomele caracteristice acestei afecţiuni. Se punea întrebarea, dl. Liiceanu
nu a observat că are de-aface cu un bolnav grav pshici şi că nu-i respectă boala aducându-l înaintea
tuturora, când el nu mai avea nimic din marele filozof şi eseist de odinioară? În acelaşi timp suferă
de aceeaşi boală, demenţă senilă tip Alzheimer şi preşedintele fost al Americii R. Reagan. Acesta
merge în fiecare dimineaţă, ştie el la ce servici, şi când se întoarce după masă acasă o întreabă pe
soţia sa Nancy că ce vor oamenii, că-l salută pe stradă, unii vor să stea de vorbă cu el, pe când alţii
caută să-i dea mâna. Şi când soţia îi aduce aminte că a fost preşedintele Statelor Unite în două
perioade legislative, el ridică din umeri şi recunoaşte că uitat.
 
Dar oare cineva se mai gândeşte să-l readucă în faţa ecranelor de televizor cu intenţia să arate
cetăţenilor ce poate deveni un preşedinte al lor, desigur şi în ţara tuturor posibilităţilor, aşa ceva e
imposibil să se întâmpla. Dar nu în România unde E. Cioran este filmat de dl. Liiceanu şi încăodată
ne punem întrebarea dacă el nu şi-a dat seama că filozoful e grav bolnav, greu de crezut când ziarele
parisiene scriau aproape zilnic despre situaţia psihică a lui Cioran, care pleca în oraş dar nu era în
stare să mai găsească drumul înapoi, astfel că sarcina asta revenea poliţiei să-l readucă la domiciliul
său.
 
Dl. Liiceanu conştient că E. Cioran nu mai era E. Cioran, nu i-a păsat că-şi compromite partnerul de
discuţii, el era mânat de un orgoliu nemai pomenit, vroia să arate românilor că dacă a refuzat atâţia
ani să vorbească altă limbă decât franceza, cu el, impresionat de pregătirea lui filozofică, a început
să converzese în limba lui maternă, deci să-l românizeze, pur şi simplu. Manipularea dlui Liiceanu e
deadreptul compromiţătoare şi ar trebui supus judecării unei instanţe în care atare abateri de la
principiile morale s'ar impune să fie pedepsite exemplar pentru ca nesăţioase sa iubire de sine, să
nu-şi mai scoată capul din bezna imposturii la lumină, niciodată.
 
Merita E. Cioran să servească puncte ambiţiei bolnăvicioase a unui om cum a fost şi este în toate
acţivităţile sale, acest G. Liiceanu? Eu cred sus şi tare, că nu, şi mă întreb unde sunt admiratorii
filosofului să îngroaşe rândurile protestatarilor, sau sunt chiar aşa de orbi să nu vadă procedeul
aplicat de dl. Liiceanu unui om, ce e mai mult decât el şi ambiţia sa vană? Ori suntem siguri, între
intelectualii români domină şi astăzi mentatilatea comunistă: "tu nu vezi ce fac eu, nu iau
cunoştiinţă nici eu, de ce faci tu!"
 
Pe acestă cale se poate constata că în anul 2001 poporul român stă sub două opresiuni malefice: pe
de o parte comuniştii, readuşi la putere, pe de altă parte opoziţia unor intelectuali de tipul dlui G.
Liiceanu care sub firma de a fi loial Apusului, de fapt se ocupă cu demolarea marilor valori
româneşti, înălţându-se pe el insuşi, umflat peste măsură de nesăbuitul lui orgoliu, neservit de o
valoare ieşită din comun.
 
Patronii dlui Liiceanu nu sunt în ţară ci la Paris, ei se numesc Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu;
aceştia deveniţi octogenari dându-şi seama că nu lasă nimic de preţ în urma lor, s'au gândit să
recupereze deficienţa respectivă profitănd de relaţiile cu subalternii lor din România. De-acum
cetăţenul de onoare al Vâlcii, un nume pus, ilicit, pe o sucursală a librăriei Humanitas, se aşteaptă să
fie curând înnobilat cu titlul de prinţ al Râmnicului.
 
Dar pe noi nu ne înşală, cât marca lor românească stă expusă la capătul de sus al aceleaşi străzi Jean
de Beauvais, e vorba de statuia lui Mihai Eminescu comandată de cei doi patroni ai dlui Liiceanu,
sculptorului, cu banii lui Răuţă, dar e un obicei cinstit, en matière de mr Ierunca să-i înjure pe
legionari dar să profite de banii lor, ştiindu-se că şi celebra Limite apare tot cu ajutorul bănesc al
altui legionar, Petra. Consultantul artistic al respectivei monstruozităţi (ce vrem, aşa se oglindeşte
marele poet Mihai Eminescu, în conştiinţa lor) a fost cunoscutul critic de artă Ionel Jianu, numai că
acesta suferea de un defect fizic, era aproape orb, din această cauză nu putea, fi apreciată de el,
decât pur formal.
 
Ion Vlad a realizat un Eminescu decapitat după cum o demonstrează urma de tăietură de la nivelul
gâtului său, aşa că zisul artist a luat capul poetului aruncat pe jos ca apoi să-l relipească pe un tru ce
nu mai era al lui Eminescu, ci al unui slăbănog cloşar al Parisului, de unde se poate accepta că actul
de ctitorie al dlui Ierunca, are o dublă funcţie, de departe chipul emaciat are ceva asemănare cu cel
al lui Eminescu, dar revăzut de aproape, insul tot, mai ales de la gât în jos e al unui cloşar în care
ceilalţi tovarăşi de suferinţă vor vedea pe regele lor.
 
În lumina acestor fapte, vom înţelege mai bine, cum a putut să tulbure dl. Liiceanu ultimele zile de
viaţă ale filosofului E. Cioran, intrând în intimitatea unei boli atât de grave încât ceea ce a arătat el
românilor n'a fost decât partea distrusă de morbul demenţei, total depersonalizată. De o demenţă
senilă tip Alzheimer a suferit şi Kant, fără ca să aibe dreptate cei ce critică unele principii kantiene
prin faptul că le atribuie demenţei, ceea ce e greşit şi tendenţios, marele gânditor de la Koenigsberg,
din momentul instalării demenţei nu a mai fost capabil să gândească filosofic, întocmai ca E. Cioran
care n'a mai scris niciun rând filosofic în limba lui Descartes odată cu instalarea demenţei sale de tip
Alzheimer.
 
Mai tragic e cazul lui Nietzsche care după ce a suferit o involuţie cerebrală rămasă neresolvată din
cauză că nu i s'a executat după moarte autopsia, în orice caz i s'a respectat cei 11 ani de boală, aşa
cum nu a procedat dl. Liiceanu în cazul lui E. Cioran.
 
Poetul Eminescu a suferit de o psihoză maniaco-depresivă, fără substrat organic, de unde la autopsie
creerul său a avut o greutate normală aşa cum s'a prezentat situaţia poetului Hoelderlin suferind mai
bine de 40 de ani de o schizofrenie cronică, atât poetului român cât şi celui german boala cerebrală
le-a respectat puterea creatoare poetică nu le-a fost alterată nici în timpul bolii psihice.
 
De la cazurile cu pondere pentru situaţia tragică a ţării de astăzi încât ne punem întrebarea unui Quo
vadis, Romaniae, sunt altele ce aparţin unui război vesel, mai potrivite să fie definite pe glasul mai
libertin al unei epigrame, numai aşa ne putem forţa râsul când totuşi s'ar cuveni şi în atare cazuli să
plângem, să ne răcorim tâmplele cu amarul lacrimilor.
 
De pildă, în cele dintâi ne lovim de un aşa zis critic literar dublat de un istoric în aceeaşi specialitate
care ne-a convins că îşi urăşte de moarte disciplina pe care o profesează, dovadă felul critic în care a
dat iama în literatura veche românească unde se simte bine, când îl poate cita pe Borges deşi nu era
locul dar dl. e un snob de mâna întâia, plăcarea lui e zeflemeaua şi distrugerea consecutivă, de unde
poetul său preferat e unul comunist pe nume Ţărnea, de dragul lui nu vrea sâ părăsească literatura
practicată sub comunişti, simpaţiile lui merg spre istoricul E. Micu autorul unei cărţi de pomină
dedicată Gândirismului şi desigur spre marele romancier Breban pe care-l admiră de când sub
comunist a fugit la Paris şi după un an a revenit în ţară redându i-se toate funcţiile, de-atunci
oamenii cu scaun la cap il consideră un fost colonel de securitate, actual propagandist al partidului
dlui social-democrat Ion Iliescu, alături de care îşi simte locul şi criticul nostru după ce a reuşit să-i
încurce mai ales pe liberali că nu i-au dat funcţia pe care "geniul" său o merita. E vorba, bine citiţi
de geniul politic fiindcă literatura nu-i mai spune nimic, o dăduse gata odată cu înălţarea zisului
Ţărnea. Este din Vâlcea fieful comuniştilor, şi-a schimbat numele de Apolzan care era al tatălui său
legionar, şi acuma îl înţelegem de ce a declarat la Europa liberă că el nu are nimic de schimbat din
tot cât a jignit  literatura română sub comunişti. Acestui cameleon cu fizionomia primitivă a omului
de Neanderthal, la părăsirea literaturii române i-am scris următoarea epigramă:
 
Manolescu, om politic
Şi-a depus candidatura
Astfel că scăpând de critic
Fericii ....... literatura
 
Fiind de-acum în domeniul epigramei o să mai citez una dedicată dnei Ileana Mustaţă autoarea după
1989, a cărţii G. Uscătescu, personaj remarcat în exil numai ca adept al regimului comunist din ţară,
de unde desele lui călătorii în România, bucurându-se de prietenia lui C. Noica, ceea ce nu-i o
mândrie postumă pentru autorul Rostirii româneşti. Totuşi numele lui a apărut în presa exilului
atunci când legionarii disidenţi s'au hotărât să-l judece pe fostul lor şef, Horia Sima, de imoralitate.
Fiind o problemă de bucătărie legionară, participa la ea şi colaboratorul găzarului Drăgan, Răuţă,
(Doamne, încâlcite sunt drumurile tale până şi în exilul românesc), asta nu ne-ar înteresa prea mult,
dar e un mic deranj pe traseul respectiv, la formidabila şedinţă participa şi Boeru, criminalul lui
Iorga şi Madgearu, certificat de şeful său pe acele vremuri, Horia Sima. Deci, lucrurile se schimbă,
ori nu-i exclus ca dnii citaţi să fi acţionat la ordinul Bucureştiului căci Boeru atunci când avea bani
colabora cu comuniştii români, în timp pe ce ei publicau cărţi înfierând uciderea profesorului Iorga.
Asta zic şi eu politică la nivel înalt. Dar iată epigrama scrisă , sper, nevinovatei dne Mustaţă:
 
Ideile care îţi vin
Par pufuri de mătreaţă
Eşti Ioana, sigur, mai puţin
Şi'ntreagă doar ... mustaţă!
 
În atenţia istoricilor. Pe patul morţii acelaşi Boeru a dat o declaraţie că el n'a participat la uciderea
lui Iorga şi Medgearu, doar a încercat să-i apere pe cei din echipa morţii de mânia lui Horia Sima,
care nu le-a dat în niciun caz ordinul săvârşească o atare crimă abdominabilă. A fost doar efectul
remuşcărilor tardive ori chiar aşa s'a întâmplat, comandantul impresionat de curăţenia idealurilor
criminalilor nu i-a pedepsit, dar el l-a considerat pe Boeru, drept şeful chipei care l-a omorât pe
Nicolae Iorga. Să fi fost totuşi aşa cum s'a spovedit pe patul mortii, Boeru?
 
În legatură cu actul de la 23 August, maestrul Pamfil Şeicaru a ajuns să-l definească mai mult decât
potrivit: "A fost un salt dement în vid".
 
Dar dânsul se înşela atunci când credea că Giesseniul e lângă Muenchen.
 
 
Scrisoarea (25) din 21 Iulie  1978 de la Pamfil Şeicaru
 
Iubite Vuia,
Am citit cu mult interes articolul consacrat acelei românce care a fost imortalizată de Puvis de
Chavannes în Sainte Genéviève protectoarea Parisului. "În faţa unui portret" mi-a întărit
convingerea nu numai că eşti sigur cunoscător al picturii când subliniezi o influenţă exercitată mai
târziu de Puvis de Chavannes asupra lui Modigliani, dar şi arta de a evoca o epocă de nobile
sentimente: Maria Cantacuzino la Hyères scriind sub dictatul lui Bălcescu pagini din Istoria lui
Mihai Viteazul. Am citit o carte dedicată lui Bălcescu de istoricul Berindei, poate cea mai frumoasă
monografie consacrată acestui evocator al fascinantului anticipator al României - Dacia Traină.
Uneşti claritatea expunerii cu o discretă căldură ce învăluie subiectul tratat. Îl voi publica în
numărul 5 al Curentului. Mă simt obligat aţi da unele precizări în ce priveşte datele apariţiei. Cum
"Curentul" a apărut la 10 Ianuarie 1928 am dorit ca şi ediţia nouă ca apare după cinzeci de ani să
înceapă tot la 10 Ianuarie. Din impedimente tehnice numerele apar cu o întârziere de patru luni,
astfel numărul pe Aprilie apare ... la sfârşit de Iulie, tot din impedimente tehnice. În ce priveşte
articolele pe anul 1944 este în intenţia mea de a strânge în câteva volume articolele pe care le-am
publicat de la 1930 la 1944, luând anul în care Hitler a preluat legal puterea ca în 15 ani să dee
epopeii germane finalul de catastrofă: Germania total epuizată, peisaj lunar şi Ruşii, Americanii,
Englezii, Francezii şi Belgienii cantonând pe teritoriul german. Biumăcitor: regizorul şi biruitorul
evenimentelor a fost Stalin, care şi-a impus voinţa la doi dobitoci alcoolici (calificare exactă)
Roosevelt şi Churchill. Da, Rusia Sovietică este beneficiara războiului 1939-1945, dar reversul
medaliei: Este izolată şi a izbutit să creeze coaliţia China-Japonia, Statele Unite şi Europa liberă.
Coaliţia este virtual creiată. Intern beneficiara-Rusia sovietică reprezintă contestarea intenligenţii,
ura naţionalităţilor pe care le domină şi care reprezintă 52% din populaţia imperiului, deci
majoritatea, criza economică mai ales în agricultură. Stalin şi-a preparat strategia faţă de
aneninţarea pe care o reprezenta Hitler în al 7-lea Congres mondial al Kominternului care şi-a
început dezbaterile la Moscova în 25 Iulie 1935. Am esenţialul pentru a prezenta strategia lui Stalin.
Ideia ta de a publica în engleză articolele mi-a sugerat-o şi Halmaghi. Eu o completez cu o
simultană traducere în germană şi spaniolă. Va fi o istoria a războiului 1939-1945 care va lumina
părţile ce se menţin în întuneric. Sper să pot obţine toate articolele mele din Curentul din 1930 până
la 1945.
 
Acum în ce priveşte Iuliu Maniu mă simt constrâns de adevăr să-ţi provoc o mare desmăgire şi chiar
o mare tristeţă. Pe Iuliu Maniu l-am cunoscut bine ca să pot emite o judecată obiectivă, fără nici o
părtinire. Iuliu Maniu a fost fără îndoială tacticianul desăvârşit al luptei contra politicii maghiare
între 1913 şi 1918. Cunoştea pe unguri cum cunoştea şi raporturile lor cu naţionalităţile din
Ungaria. Bătălia făţişă a românilor s'a deslănţuit în 1892 cu prilejul Memorandului. La acea dată
generaţia Iuliu Maniu, Al. Vaida, Ştefan Cicio Pop, Goldiş erau studenţi. Abia în 1910 ei preluau
conducerea luptei pentru separarea de Ungaria. Cei mai proeminenţi au fost Iuliu Maniu şi Al.
Vaida, două figuri proeminente cu totul deosebite: Maniu calm, extrem de prudent, Al. Vaida
spontan, vijelios. Cel care izbutea constant să împiedice o ruptură era Ştefan Cicio Pop. Apariţia lui
Octavian Goga în 1906 - marele premiu de poezie ce i-a fost acordat de Academia română în urma
raportului prezentat de Titu Maiorescu a promovat pe poetul ce succeda lui Coşbuc - ca factor de
grupare a generaţiei tinere. Conflictul s'a produs între Octavian Goga şi Iuliu Maniu în 1913 când
poetul a tras concluziile războiului balcanic: problema naţionalităţilor din imperiul turcesc se
rezolvase şi în înterpretarea ce s'a verificat în 1914, se va pune şi în împeriul habsburgic. Iuliu
Maniu era foarte prudent şi nu se aventura în anticipări. Intra în structura lui spirituală de
"cunctator" = de întârzietor. Eu nu am aflat de Iuliu Maniu decât în 1915 când Octavian Goga a
publicat în "Adevărul" un emoţionant articol "A plecat şi Iuliu Maniu". Deşi deputat autorităţile
maghiare l-au mobilizat şi l-au trimis la regimentul de artilerie de care aparţinea pe poziţiile italiene.
Era locotenent de rezervă. Fireşte că Iuliu Maniu era cunoscut în sferele conducătoare ale politicei
româneşti, dar a fost Octavian Goga, care l-a prezentat opiniei publice româneşti. În Noembrie 1918
Iuliu Maniu a luat conducerea politicii de separaţie de Ungaria, dar delaraţia de separaţie a fost
citită de Al. Vaida în camera maghiară. În cadrul politicei pe care a desfăşurat-o Iuliu Maniu după
1918 şi-a arătat călităţile lui de a ralia electoral masele nu numai în Transilvania şi Banat dar şi în
chip egal în Vechiul regat. Cum nu era de o accentuată curiositate intelectuală - în biblioteca lui de
la Bădăcini nu avea nicio carte apărută după 1900, anii de studenţie. Era firesc ca orientarea lui în
problemele internaţionale să fie oarecum superficială. O indicaţie: el a designat pe Al. Vaida ca al
doilea delegat al României la Conferinţa de pace din 1919. Al. Vaida format în întimitatea lui Aurel
Popovici - un mare cărturar - era un mare consumator de cărţî. În 1938, Iuliu Maniu ignora
totalemente istoria Rusiei iar în ce priveşte regimul sovietic îl considera ca o formă mai radicală a
democraţiei, în sens economic. El vedea pe Hitler şi Herrenvolk-ul ca pe o ameninţare pentru
democraţia liberală, distrugând multiplicitatea partidelor şi impunând un singur partid cel naţional-
socialist. Uita însă, că din Octombrie 1917 Lenin a lichidat toate partidele prin închisori şi deportări
în Siberia, ca în 1923 Stalin să le desăvârşească şi să definitiveze monopolul unui singur partid, cel
bolşevic. Înclin să cred că acestei ignorări totale a istoriei Rusiei - mereu aceeaşi - se adăoga şi
amintirea intervenţiei armatelor ruseşti sub ţarul Nicolae I-ul care a lichidat revoluţia lui Kosuth şi a
decorat pe Avram Iancu şi pe toţi fruntaşii revoluţiei române. Pentru Iuliu Maniu preşedintele
Roosevelt era o nouă ediţie a preşedintelui Wilson cu cele 14 puncte privitoare la naţionalităţi, Iuliu
Maniu nici ziarele nu-şi dădea osteneala să le citească, el se mulţumea să asculte raportul dr.
Solomon care conştiincios asculta emisiunea în limba română a postului de la Londra BBC şi radio
Moscova, tot în româneşte. Ghiţă Pop fost prizonier la ruşi şi ulterior ofiţer în unitatea transilvania
ce se formase în prizonierat, învăţase ruseşte. Îmi amintesc de un incident la camera deputaţilor. În
1935, N. Titulescu inaugurase politica filo-sovietică a lui Beneş, ataşatul de presă al Poloniei mi-a
adus o revistă rusească Krasnaia Basarabia, adică Basarabia roşie. Pe coperta revistei stătea harta
Basarabiei sub care stătea scris în ruseşte "jos laba de pe Basarabia". Eu am citit, cum mi-a tradus
ataşatul de presă al Poloniei. Făcusem fotocopii după copertă şi le distribuisem în cameră. Eram
deputat indepedent. Când a citit textul "jos laba de pe Basarabia", Ghiţă Pop s'a ridicat şi m'a
corijat, "nu jos laba de pe Basarabia ci jos mâna". Atunci s'au ridicat deputaţii basarabeni care i-au
dat o lecţie de limba rusă arătându-i cum se spune în ruseşte mână şi labă. Mă întreb şi astăzi la ce
corespundea rectificarea când ori mâna ori laba după Basarabia aveau acelaşi sens care dărâma
politica prosovietică a lui N. Titulescu. Vei înţelege că în aceste condiţii Maniu să emită o judecată
politică menită să ducă la lovitura de Stat de la 23 August care a costat 170 de mii de combatanţi ai
armatei române care au fost făcuţi prizonieri de armata invadatoare a lui Stalin şi duşi în Siberia.
Caută şi procură-ţi cartea "Fără paşaport prin U.R.S.S." de Johann Urwich (Ferry) un tânăr german
din România, totalmente ca sensibilitate cu românii. Sunt două volume scrise direct în româneşte.
Depăşeşte pe Solcenitzin. Vei vedea comportarea demnă a prizonierilor români în lagărele sovietice.
Te întreb: de ce Iuliu Maniu nu a cerut să aibă un delegat cel puţin ca observator la negocierile în
vederea unui armistiţiu iniţiat de ambasadoarea Kollontay din ordinul lui Stalin. Era regulat
informat de mareşalul Antonescu dar n'a acceptat să trimită măcar un observator. La ce a corespuns
insistenţa de a se deschide în Aprilie 1943 negocieri la Cairo cu anglo-americanii în vederea unui
armiştiţiu, cerând să fie trimis Ştirbey? Ce rost avea ca să se iniţieze două negocieri având acelaşi
obiectiv: armistiţiul? Îşi imagina Maniu că va fi mai abil să tratezi în 3 decât numai cu Rusia? Dar
la Teheran în 1943 Roosevelt şi Churchill au ratificat cererea lui Stalin ca totate concesiile
teritoriale obţinute de la Hitler prin acordul Ribbentrop-Molotov sunt intangibile. Inchei armistiţiu
adică încetarea focului cu comandantul armatei cu care te găseşti în luptă. Ori nu există nici un front
anglo-american în faţa armatelor române. Atunci? Ce vei zice dacă într'o zi se va publica nu de 
guvernul comunist de la Bucureşti ci de cel care va veni după, că Rică Georgescu inginer la o
întreprindere americană, ginere cu Sever Bocu, a fost descoperit că avea un post de radio prin care
comunica comandantului aerian anglo-american ce puncte să lovească, fie în capitală, fie asupra
centrelor de interes petrolifer. Arestat a declarat că el conducea această operaţie cu asentimentul lui
Iuliu Maniu. S'a stopat ancheta. Foarte puţini, extrem de puţini au ştiut de ce s'a muşamalizat cazul,
Rică Georgescu astăzi trăind princiar pe urma serviciilor făcute anglo-americanelor. Da, Vişoianu e
o puşlama, dar cu durere îţi spun că lui Iuliu Maniu i s'a drogat vanitatea şi aşa masivă că a ajuns la
certitudinea iluzorie a importanţei sale internaţionale. Şi Moscova cultiva rătăcirea lui Iuliu Maniu
cu slogane "urmaţi-l pe Maniu". Îţi datoram aceste adevăruri din preţuirea pe care o am a
sensibilităţii dtale.
 
Îmbrăţişări Pamfil Şeicaru
 
p.s. Îţi mulţumesc pentru medicamentele cerute. Dacă sosesc la timp le va duce frate-meu care
pleacă în ţară duminică.
 
Note şi Comentarii
 
Maestrul îmi scrie că a citit cu mult interes articolul meu consacrat româncei Maria Cantacuzino pe
care Puvis de Chavannes (1824 Lyon - 1998 Paris) a imortalizat-o în Sainte Genéviève, protectoarea
Parisului. Mi l-a publicat în "Curentul" şi mai târziu l-am introdus în cartea mea "Itinerare lirice",
Bucureşti, 1997, pg. 335-340, sub titlui "În faţa unui portret". Se înţelege, că în acest volum
descrierea a fost mult completată, după cercetarea a o serie de izvoare bibliografice, consultate, de
mine, întretimp.

În continuare, vom pleca tot de la portretul Mariei Cantacuzino de Puvis de Chavannes, lăsat
testamentar muzeului din Lyon, una din marile realizări artistice, nu numai franceze, încât
specialiştii regretă că n'a putut fi expus la Luvru, unde i-ar fi fost locul printre atâtea inestimabile
lucrări ale Omenirii. În tabloul respectiv, Puvis de Chavannes a reprezentat-o pe soţia lui în alb
negru, culorile închise aparţin veşmintelor care-i înconjurau gâtul cu o eşarfă prelungită în jurul
capului, lăsau să se vadă înainte, un păr lins despărţit de o cărare discretă. Din noianul de negru, în
alb, se remarca ovalul chipului, accentuat în forma sa, purtând în ochi o tristeţe adâncă, pentru ca în
faţă să i se vadă mâinile încrucişate de o nobilă fineţe, accentuată de albul dantelei cămăşii al cărui
tiv ieşea la mâneci de sub haina neagră, cele două culori îmbinându-se ca într'un început de sonată
executat de heruvii raiului. Înfăţişarea e a unei ascete, aceasta cu toată vârsta înaintată nu şi-a
pierdut prospeţimea şi gingăşia, trăsăturile feţei calcă pe moarte, ele izvorând din substanţa
nemuritoare a spiritului. Mâinile femeii prin desăvârşita lor frumuseţe sunt surorile dulci ale Mona
Lisei de Leonardo da Vinci. Pe când prin ovalul feţei artistul realizează un eon fără greş, în
proporţiile sale şi astfel aruncă punţi de aur între eternul canon al frumuseţii elene până în lumea lui
Modigliani, ultimul fermecat de acest leitmotiv: ovalul chipului femenin, al frumoasei Elena, al lui
Venus din Milo până la Fryne visată de un alt Praxiteles, a noii Heliose, sau a miticei Isolda, alături
de Ana Meşterului Manole.
 
Fără îndoială simţim emoţia artistului, în timp ce picta acest portret starea lui extatică se asemăne cu
a călugărului dominician Fra Angelico, atunci când lucra la icoana Fecioarei Maria. Din materia
neagră erupţia clipei de armonii albe  corespunde sufletului artistului care ca un Graal sacru se
deschidea şi ne lăsa să privim în el, parcă într'o fântână în acele căreia se răsfrângea albastrul senin
al cerului.
 
Desigur acest portret al Mariei Cantacuzino e el unei sfinte şi exprimă totodată caracteristicicile
văzute şi nevăzute ale creaţiei pictorului Puvis, cel ce şi-a ridicat iubirea până la pragul de sus al
sfinţeniei pure. Şi astfel, pornim de la portretul Mariei C. pentru a ne explica misterul "cel din
lontru" al artei lui Puvis de Chavannes, atât de discutat fără să se ajungă la o definiţie cuprinzătoare.
 
Drumul spre acest ţel ne este uşurat de rândurile lui P. Baudouin, elev şi prieten intim al lui Puvis,
despre Maria Cantacuzino: "Când încep să evoc viaţa maestrului meu nu pot să las  în umbră pe
colaboratoarea sa, mai bine spus, inspiratoarea lui, femeia admirabilă care a fost pentru el ca o fee
tutelară, prinţesa Cantacuzino, a cărei nobleţă a inimii şi de caracter nu pot fi uitate. E mai mult
decât drept să fie asociată la gloria lui Puvis de Chavannes". Baudouin ezită să dea un verdict final
dar noi credem că imaginea fizică şi spirituală a Mariei Cantancuzino, i-a servit drept călăuză,
desigur inconştientă, fără să nu-i respecte libertatea de creaţie, ea a reuşit să-l înveţe în ce mod îşi va
atinge idealul artistic, diferit de decoratorii de ziduri contemporani, chiar dacă printere ei se afla şi
pe drept, preţuitul, Chasseriau.
 
Ceea ce vroia să creieze, Puvis, trebuia să fie realizat prin mijloacele cele mai simple impunându-se
doar esenţele, fie că e vorba de peisagii, de personaje sau alte lucruri, ansamblului i se cerea să dea
viaţă unor fiinţe coborâte din alte regiuni sublime şi luminoase.
 
În acest cadru natura va contribui la miracolul unui decor paradisiac, fiindcă ceea ce căuta să pună
pe pânză, în toată simplitatea ei era calmul gesturilor oprite pentru totdeauna, în preocuparea lor de
a reface sfinţenia tulburată pentru un moment, în nemişcarea, liniştea şi tăcerile ei. Este taina
tablourilor lui Puvis, fiecare se scaldă într'o atmosferă hieratică, impusă prin unitatea ei de parcă tot
ce este prezent, ieşit de sub penelul său inspirat, de la om la firul de iarbă asistă la o ceremonie
petrecută în afara lor, li se aud doar cântecele depărtate, ca un murmur blând.
 
Scenele din viaţa Sf. Genéviève aflate în Panteon sau lucrarea "Pescarul sărac" sunt grăitoare în
acest sens. De-acum şi coloritul înzestrat cu o transparenţă neobişnuită, ne amintinteşte de însuşirea
îngerilor lui Dante, din empireu, prin care trece lumina fără să întâlnească o rezistenţă materială,
este şi el în aparenţă simplificat, niciodată prea violent sau plin de contraste brutale, crea o ambianţă
proprie, depăşind lumea pământească, se contopea cu cea sfântă, cerească. Strindberg avea dreptate
când îi scria lui Gauguin, despre meritul lui Puvis Chavannes de a fi păstrat expresia poetică
prerafaelită în plin naturalism ori efectul culorii prerafaelite este tocmai acela de a zugrăvi sfinţenia
unei scene religioase. Se poate spune că doar prin hieratismul său prerafaelit un subiect se
realizează religios, în acest sens ne vine în minte, extraordinara Cina din Emaus de Rembrandt. Ori
părerea lui Delacroix, după care un pictor nu izbuteşte să realizeze o temă religioasă dacă nu crede,
cel puţin, în timpul lucrului, în respectivul subiect religios.
 
Ori dacă pictura prerafaelită întocmai ca poetica înseamnă armonie, lirism şi determinarea culorii
sentiment, vom înţelege de ce van Gogh avea o lăudabilă admiraţie pentru artistul nostru. Deşi
decoraţiile murale erau încă la modă în epoca lui Napoleon al III-lea şi mai apoi în Republica III-a,
arta lui Puvis a rămas străină de curentele la modă, credincios propriul său ideal. Mai mult, deşi a
avut vreme de 15 ani, atelier de pictură împreun cu Gustave Moreau şi Elie Delaunay, nu a avut
nimic în comun cu ei. Şi nici atât cu arta practicată de reprezentanţii picturii academice Meissonier
(1815-1891) sau Bouguereau (1825-1905).
 
Pictorul Povis de Chavannes a trecut ca un solitar prin epoca sa, tocmai din cauza de a nu-l putea
încadra într'un curent anume, criticii şi istoricii de artă l-au cam înconjurat.
 
Ori, dacă privim cu atenţie temele şi forma coloristică adoptată de acest artist descoperindu-i
puternica originalitate, fără nicio sugestie nelalocul ei, vom accepta că lumea lui Puvis aparţine unor
fiinţe pământeşti transfigurate prin sfinţenia ce o posedă ea ca şi mediul în care trăieşte, ceea ce ne
duce, nu e greu de constatat, la una din fundamentalele categorii specifice ale spiritualităţii
româneşti descrisă de M. Vulcănescu, drept o întrepătrundere dintre uman şi divin cu predominenţa
celei de a doua, însuşire de-acum esenţială şi pentru arta lui Puvis de Chavannes. Ci, o atare
influenţă nu putea veni decât de la soţia şi colaboratoarea sa, astfel că putem arăta în concret ceea ce
suştinea P. Baudouin că e mai mult ca drept că Maria Cantacuzino să fie asociată gloriei lui Puvis de
Chavannes, înscris astăzi printre marii artişti ai Franţei.
 
Aş mai adăoga faptul că decoraţiile murale executate de Puvis de Chavannes nu erau picturi directe
(fresce) ci reprezentau tablouri mare pe pânze, ridicate pe ziduri, metodă de altfel şi a lui Delacroix,
însuşită şi de veneţienii Veronese şi Tintoretto în Scuola di San Rocco şi sigur nu au fost singurii. În
schimb, marele Tiepolo, tot veneţian, atât la Wuerzburg cât şi în Palatul regal din Madrid/Spania a
recurs la pictura directă a frescei.
 
Cauza la Puvis a fost una organică, fiindcă el suferea probabil de fobia înălţimilor, nu era în stare să
se urce pe un scaun dar mi te pe schelele unor înalte plafoane, cum a făcut-o divinul Michelangelo,
fără să primească o periculoasă ameţeală.
 
Şi ca român regret că nu s'a găsit un pictor să imortalizaze scena petrecută la Hyères în care N.
Bălcescu, bolnav grav, îi dicta nobilei Maria Cantacuzino din lucrările sale, posibil chiar din Istoria
Românilor sub Mihai Viteazu.
 
Pentru a încheia acest magnific episod aş aminti că Puvis de Chavannes moare în Octombrie 1898
la trei luni după soţia lui, Maria Cantacuzino. În acest fel, destinul lor pământesc le-a permis să
moară impreună, după cum le-a satisfăcut dorinţa, Zeus, bătrânilor Philemon şi Baucis.
 
În aceeaşi scrisoare maestrul îmi mărturiseşte că în legătură cu articolele din anul 1944 are intenţia
să adune în câteva volume articolele sale publicate în Curentul din 1930-1944, descriind din 1933
când Hitler a luat puterea legal, întreaga epopee germană până la catastrofa finală. Cum se vede
marele ziarist nu a mai ajuns să-şi realizeze dorinţa dar cred că această sarcină ar reveni urmaşilor
săi, pentru ca valoarea acestui om să fie odată pentru totdeauna, cunoscută şi venerată, spulberându-
se toate minciunile ce s'au spus despre el, calomniat ca ziarist venal, corut, însetat după câştiguri
materiale etc. Viaţa sa dusă în exil prin care s'a jerfit pentru ideile şi adevărurile sale, demonstrează
că niciodată impostura nu a avut faţă mai hidoasă ca în cazul lui P.Şeicaru mai ales că regimul
dement încuraja atare atitudini, prin nimic susţinute. Eroul primului război mondial distins cu
ordinul Mihai Viteazu intrând în ziaristică a înţeles să combată pe cei îmbogăţiţi peste noapte şi pe
politicienii ce-şi vedeau numai de interesele lor proprii şi asta cu tot talentul ce i l-a dat bunul
Dumnezeu. Neputând să se ridice la nivelul pregătirii lui intelelctuale, în primul rând nu le permitea
moralitatea pe care o aveau, adversarii lui P. Şeicaru nu au înţeles să-şi lingă rănile în vizuinile lor
ca hienele în gropile cu stârvuri, ci au ripostat cum li-e felul, anonim, încărcându-l în continuare cu
toate nemerniciile posibile şi imposibile, îl confundă cu propria lor imagine putridă. Şi cum nici
unde ca la români calomniile nu prind picioare de urangutan, s'a purces la lichidarea nu numai a
unui om nevinovat dar în acelaşi timp o valoare a culturii româneşti. Deci, trebuie să i se facă
dreptate lui Pamfil Şeicaru, dacă întradevăr România de astăzi nu se mai scaldă în lăturile de ieri ale
comuniştilor. E o adevăraţă tragedie a intelectualilor români faptul că suportă  un ultragiu îndreptat
astăzi împotriva lui Pamfil Şeicaru, dar mâine ar putea să-i ducă pe ei sub ghilotină spirituală.
 
E trist să constaţi că atunci când maestrul visa să-şi publice articolele din 1944 în engleză, spaniolă
şi germană, de fapt se amăgea pe sine însuşi, şi asta nu în ultimul rând fiindcă se baza pe
promisiunile lui John Halmaghi, tare în vorbe dar sărac în fapte sau vorba lui Ion Creangă, La
plăcinte înainte / La război înapoi /, în timp ce dl. John ştia bine că-l minte pe Şeicaru, erijându-se
în traducătorul în engleză al articolelor maestrului din anul 1944. În schimb, în 1980 la moartea lui
Pamfil Şeicaru, a publicat un panegiric în care-l lăuda ca mare ziarist - ceea ce de-acum şi copiii o
ştiu - dar fără să amintească cu niciun cuvânt de angajamentul luat de el să-i traducă în engleză
articolele din anul 1944, operaţie ce ar fi putut-o rezolva şi ca un omagiu adus acelui ce a fost
Pamfil Şeicaru. Dar despre aşa ceva nici vorbă. Mai mult, acelaşi domn, ca zis prieten al lui Vasile
Posteucă, a preluat revista acestuia Drum, pe parcurs uitând de fostul ei director şi de valoarea lui, a
ajuns să nu-i mai publice Jurnalul şi rând pe rând a deschis paginile publicaţiei unor nulităţi cum era
şi I.A. Mirea, de care am vorbit în cele anterioare.
 
Maestrul reia discuţia despre Iuliu Maniu pe care o consider rezolvată, în cea mai mare parte i-am
dat dreptate marelui ziarist că la 23 Aug. politicianul transilvănean a avut o atitudine ambiguă, ar fi
vrut ca Ion Antonescu să încheie armistiţiul dar în acelaşi timp nu vedea prea critic şi posibilitatea
ca regele să-l încheie. ceea ce în niciun caz nu pledează pentru o poziţie, cel puţin fermă.
 
Dar, ca întotdeauna când repetă o problemă, maestrul pune în discuţie şi aspecte noi nu lipsite de
importanţa lor. Recunoaşte aportul dus de Iuliu Maniu în lupta contra stăpânirii maghiare, subliniind
marea deosebire de caracter între Maniu şi Al. Vaida, primul extrem de prudent, al doilea spontan,
vijelios. Fără îndoială, simpatiile maestrului merg spre Al. Vaida şi poate că avea dreptate prin tot
ceea ce a realizat în 1919 la Conferinţa de Pace, după ce Ionel Brătianu s'a retras trântind uşa sălii
de conferinţe, şi să nu uităm că tot el a ţinut discursul de separare, în 1918 de Ungaria, în
Parlamentul ungar. Dar mai adaogă faptul că Vaida ca format în intimitatea lui Aurel Popovici, un
mare cărturar, sub influenţa lui, Vaida era un mare consumator de cărţii. Spre deosebire de el, la
Bădăcini, Iuliu Maniu nu avea decât cărţile din studenţie, poate şi ca să nu mă supere a ocolit o altă
afirmaţie a sa că Maniu nu avea în casă, ca şi carte românească decât ... mersul trenulilor.
 
Dar ce-i mai grav arată că în 1938, Maniu nu cunoştea pericolul sovietic, în schimb era informat
asupra lui Hitler şi poporul său de stăpâni. Lucrul ar fi posibil deoarece Maniu acorda o încredere
mai mare lui N. Titulescu, cel ce începuse politica sa filo-sovietică decât, spre nenorocirea lui,
findcă îl va costa viaţă, lui Pamfil Şeicaru.
 
În legătură cu N. Titulescu, oricare din fotografiile sale, îl prezintă ca insuficient grandular de unde
caracterul său instabil, ideal pentru a sta la chemerul stăpânilor lui apuseni. Desigur ca mulţi
români, am fi încliniaţi să afirmăm boala nu are nicio legătură cu activitatea sa politică. Ori, spre
nefericirea în primul rând a României, cei ce l-au numit pe Titulescu în funcţii de mare
responsabilitate, inclusiv preşedinte al ONU-lui cunoşteau firea eunucului, tocmai din această cauză
l-au şi susţinut. De unde Titulescu şi-a făcut datoria, uitând că Rusia sovietică e duşmanul natural al
nostru, nu s'a ocupat decât cu împlinirea ordinelor căpătate de la superiorii săi apuseni, care căutau
să se apere de pericolul hitlerist, nu prin propriile lor forţe ci prin Rusia comunistă. N. Titulescu şi-a
dus până la capăt misiunea, l-a introdus pe Cicerin în organizaţia naţiunilor unite, fără să ceară nicio
garanţie privind Basarabia, nu altfel ca guvernele României de după Dec. 1989. Datorită înăspirii
evenimentelor politice, N. Titulescu nu s'a mai întors în ţară, a locuit undeva pe coasta de azur
franceză. Un intim de-al lui, povesteşte că era căsătorit formal cu o femeie tânără şi s'a bucurat de
grefele testiculare recomandate de dr. Voronov şi astfel şi-a împlinit visul vieţii sale să se poată
culca însfârşit cu o femeie. Din păcate, zilele de fericire pe care le merita omul-eunuc, au fost de
scurtă durată, reşuta a fost de totului dureroasă, şi fiindcă a fost urmată de o reactivare a unei
tuberculoze pulmonare, aceasta, a cauzat moartea celebrului diplomat (după mărturia şi a altuil
diplomat, cu numele Mărculescu, domiciliat dacă mai trăieşte, în Paris).
 
Aceasta e realitatea asupra marelui Titulescu, ţara prin politica lui, dreptate are Pamfil Şeicaru, a
avut atât de mult de suferit. Maestrul avea în proect să scrie o carte despre N. Titulescu, dar n'a mai
apucat s'o facă.
 
Deci, ar fi de înţeles că Maniu nu era un bun cunoscător al Rusiei sovietice chiar dacă totuşi mai
citea ziare, fie altele decât Curentul său.
 
Cu totul pe măsura comuniştilor veniţi după revoluţie la putere, dar în acelaşi timp şi ca gest de
slujire a democraţiei apusene, sub preşedenţia dlui Ion Iliescu au fost readuse rămăşiţele pământeşti
ale lui Titulescu în ţară şi reingropate lângă biserica din Şcheii Braşovlui de unde se poate constata
că urmaşii lui Cicerin ştiu să-şi arate şi după atâţia ani cinstirea lor unuia dintre politicienii români
care prin politica sa filosovietică a dus la rătăcirea multor români, convinşi că nu există niciun
pericol ruso-comunist.
 
De altfel, ameninţarea rusească au simţit-o chiar şi comuniştii români conduşi de Gh. Dej când
conform planului Valev, România urma să devină gubernie rusească. A fost atunci o revoltă dictată
de interesele celor ce-şi pierdeau posturile, din întâmplare fiind şi ale poporului român.
 
P. Şeicaru se mai referă la o discuţie pe care a provocat-o chiar el, primind de la ataşatul de presă
polonez o carte pe care scria pe ruseşte "Jos laba de pe Basarabia" deci o publicaţie răspândită de
organele de propagandă bolşevice. Coperta cu harta Basarabiei a circulat în rândurile deputaţilor, -
maestrul era deputat indepedent - ca deodată Ghiţă Pop deputat naţional-ţărănist, să facă
oberservaţia că nu e vorba de labă ci de mână. Desigur oberservaţia era nelalocul ei deoarece fie
labă, fie mână, acţiunea rusă antiromânească "dărâma politica prosovietică a lui N. Titulescu".
 
De altfel, Ghiţă Pop a fost prizonier la ruşi şi ulterior ofiţer în unitatea Transilvania ce se formase în
prizonierat unde acesta învăţase ruseşte. Totul s'a întâmplat în cursul primului război mondial. În
orice caz după 1944 lui Ghiţă Pop îi căzu bine cunoaşterea limbii ruse, sub regimul comunist îl avea
drept invitat pe Mihail Sadoveanu la câte-o partidă de vânătoare. Evenimentul îşi are substratul său
ştiindu-se că Sadoveanu nu stătea de vorbă cu indivizi suspecţi, ca de pildă Onisifor Ghibu pe care
se făcea că nu-i cunoaşte, de unde se vede că Ghiţă Pop se puse bine cu autorităţile comuniste şi
asta nu numai că făcuse parte din delegaţia română trimisă la Moscova pentru a încheia pace cu
Stalin.
 
Dar maestrul mai aminteşte un caz ciudat în persoana lui Rică Georgescu, ginerele lui Sever Bocu,
descoperit că avea un post de radio prin care transmitea comandamentului anglo-american, ce
puncte sunt fie în Capitală fie în centrele petrolifere pentru a fi bombardate. A fost prins şi după ce a
declarat că operaţia lui avea asentimentul lui Iuliu Maniu s'a stopat ancheta. Maestrul lansează o
bănuială, nu îşi ia răspunderea ei, dar chestiunea poate fi privită şi din acest punct de vedere. Rica
Georgescu încerca să împiedece masacrarea populaţiei civile asupra căreia anglo-americanii au
efectuat atacuri barbare de tot, arătându-le obiectivele strategice, anglo-americanii cruţau oamenii
fără apărare, dar asta doar ipotetic când nici nu te aşteptai avioanele, fortăreţele zburătoare se
năpusteau pentru a sluji pe ruîşi, asupra populaţiei civile a Bucureştiului care se retrăgea în deosebi
în parcuri, unde erau loviţi cu o cruzime nemaiîntâlnită.
 
Maestrul aminteşte, ceva ce nu se poate uita, şi anume faptul că actul de la 23 August "a costat 170
de mii de combatanţi ai armatei române care au fost făcuţi prizonieri de armata invadatoare a lui
Stalin şi duşi în Siberia". Din păcate, noi românii nu avem demnitatea de a ne uni ca şi finlandezii,
nici atunci când existenţa neamului este pusă în joc şi ameninţată cu moartea.
 
În legătură cu acest fenomen, creat de politicieni români care şi-au trădat proprii soldaţi nutrind
speranţa că astfel îşi salvează propria piele, îmi dă sfatul să citesc cartea "Fără paşaport în U.R.S.S.,
de Johann Urwich (Ferry) un tânăr german din România identificat ca sensibilitate cu românii. Sunt
două volume scrise în româneşte, depăşeşte pe Solsceniţin. Despre ea mă voi mai ocupa, autorul a
fost dus în Siberia unde a descris eorismul cu care suportau soldaţii noştri, câţi au scăpat cu viaţa,
prizoneriatul deloc uşor, rusesc.
 
Pamfil Şeicaru îi impută lui Maniu că nu a trimis un observator din partea lui, la tratativele de pace
duse de trimisa lui Stalin mme Kollontay la Stockholm, din partea lui Ion Antonescu figurând
ambasadorul român Nanu, răspunsul l-am dat şi întraltă parte, în acele momente decisive pentru
ţară, Iuliu Maniu era izolat de tinerii conduşi de Niculescu-Buzeşti în numele regelui, încât nu i-ar fi
permis aşa o îndrăzneală, putând să fie înterpretată ca un grav les-majesté. Reprezentantul tinerilor
era, greu de admis, G.I. Duca, fiul lui Ion Duca primministrul ucis de legionari în gara Sinaia,
acesta ducea o viaţă de belfer, mereu pe drumuri, neseriozitatea acestui om constituia eticheta
bandei care organiza actul de la 23 August, lipsiţi total de cea mai elementară responsabilitate faţă
de poporul român.
 
Închei comentarul meu referindu-mă la o altă dureroasă trădare venită tot din sânul partidului
naţional ţărănesc. Şi anume, după 23 August 1944, în scurta democraţie ce se infiripase până la
instaurarea definitivă a comunismului, la chioşcurile din Arad, oraş în care trăiam ca elev, se putea
găşi şi Dreptatea, organul P.N.Ţ-ului avându-l ca director pe N. Carandino. În articolele sale de
fond, în numele partidului îndemna pe cetăţenii României la rezistenţă, asigurându-i că lupta lor
anticomunistă ajutată de americani, va fi încununată de succes. Câţi oameni cinstiţi s'au lăsat
amăgiţi de vorbele goale ale ziaristului şi au plătit buna lor credinţă cu ani grei de închisoare, de
unde au ieşit înfrânţi dacă mulţi şi-au încheiat firul vieţii în beznele temniţelor comuniste.
 
Cu ocazia tentativei de a evada din România cu un avion aflat pe aeroportul de la Tămădău, elita
conducerii partidului în frunte cu Mihalache era trimisă în Apus de Iuliu Maniu să pledeze cauza
ţării noastre pe cale să fie înghiţită de colosul rus bolşevic, numai că acţiunea a eşuat, descoperită de
autorităţile comuniste, toţi cei ce făceau parte din conjuraţia democrată au fost închişi, printre ei şi
N. Carandino su soţia. Se zvonea de alt fel că doamna Lili Carandino luându-şi rămas bun de la
colegele ei artiste, una a informat securitatea, zădărnicind planul iniţiat, se spune, chiar de Iuliu
Maniu. Respectăm anii petrecuţii de fostul director al ziarului Dreptatea în închisoare, dar anii care
au venit ne arată că de fapt ei au fost întrebuinţaţi pentru o reeducare fără fisuri, Nicu ajunsese atât
de îndoctrinat încât nu mai punea la îndoială veşnicia regimului comunist. Odată cu eliberarea sa,
devenit un ostaş vrednic al celor care l-au întemniţat, în primul rând va divorţa de frumoasa lui soţie
Lili, de unde se pare că dacă admitem că numai unde-i foc iese fum, zvonul cu împrejurările care au
dus la arestarea fugiţilor de la Tămădău se adevereşte, ceea ce denotă uşurinţa cu care şi-au
organizat plecarea, nu mai mult ca pe o excursie de agrement, nerespectând, ca şi condiţie
elementară secretul unei expediţii de această anvergură, de interes naţional. Mai departe, profitând
de prietenia lui Kalustian şi mai ales de sprijinul lui Valeriu Râpeanu, Nicu Carandino devine autor
de cărţi, ne înteresează cea întitulată 'De la o zi la alta' în care mărturisirile lui devin de-adreptul
senzaţionale. În rezumat, fostul director al ziarului Dreptatea mărturiseşte că el de totdeauna a fost
adeptul lui N.D. Cocea, deci socialist cu nuanţe leniniste de salon, şi că la celelalte publicaţii a
colaborat doar pentru a-şi asigura existenţa, trăind de la o zi la alta, deci tot ce-a scris în organul
partidului naţional ţărănist, încadrat printre somităţile acestuia, a făcut-o numai fiindcă era plătit,
convingerile sale îl plasau, de fapt, în tabăra socialiştilor fuzionaţi cu comuniştii. Recunosc că tot
ce-a scris acest vânzător de conştiinţe, nenumărate trimise de el la moarte, m'a umplut de scârbă şi a
trebuit să observ că în exil majoritatea românilor nu au înţeles nimic din semnificaţia ce se poate
trage din activitatea acestui Juda al neamului, căci fără astfel de indivizi nu ar fi fost ucişi la
momentul dat nici Mihai Viteazul, nici Horia, nici Tudor Vladimerescu şi aici îşi are locul şi Ion
Antonescu vândut de un rege trădător. În tradiţia populară, la moţi există credinţa că trădătorii lui
Horia nu au mai putut mânca pâinea bunului Dumnezeu fiindcă îndată ce o tăiau se umplea cu
sânge, preţul nevinovat al victimelor, fraţi cu ei. Noi credem însă că acest fenomen al Iudei se arată
atunci când făptaşul are remuşcări, ceea ce nu era cazul lui N. Carandino, asfel că după Dec. 1989 a
încercat să revie în partidul naţional-ţărănist dar nu a mai fost accesptat deşi mulţi membrii îi ţineau
partea, considerând că nu şi-a făcut decât datoria de cetăţean, bietul Nicu. Ecce Homo!
 
N. Carandino a refuzat Tăcerea care se împune omului atunci când ţara şi neamul său se află în
mare ananghină. Şi aici se cuvine să dedicăm un gând luminos celor ce au ales Tăcerea, refuzând să
intre în solda cotropitorilor Patriei lor, şi să fim recunoscători cerului că ei au existat şi nu chiar
puţini, ştergând de pe obrazul României păcatele celor care cu un sărut făţarnic au înţeles să o
vândă. În respectiva tăcere se află toate izvoarele vieţii autentice, la ritualul căreia spiritele
înzestrate cu har, veghează asupra noastră adunaţi, dincolo, la o masă a Tăcerii neamului.
 
Printre aceştia un loc de mare voevod ocupă şi Ion Emilian, de care am mai vorbit dar acuma în
contrast cu trădătorii ce-i avem înscrişi cu sânge în istoria noastră, aş vrea să cinstesc memoria
acestui om de bine, şi pentru a-i cunoaşte adevăratele proporţii sufleteşti, de gigant al Spiritului,
chezăşia viitorului nostru că nu totul e pierdut, voi reda cateva rânduri dintr'o scrisoare pe care mi-a
adresat-o, un autentic testament al său: "Nu este mai mare plăcere pentru suflet ca aceea de a face
cunoscut adevărul. În ce mă priveşte am făcut tot ce omeneşte a fost posibil - şi chiar mai mult decât
a fost posibil - pentru a apăra prestigiul ţării adevărate şi pentru a apăra onoarea ostaşului,
întruchipare a neamului însuşi.
 
Pentru ce am făcut eu aici, fratele meu a fost pus la zid şi împuşcat iar Mama mi-a fost ucisă de o
maşină a securităţii. În numeroase ocazii am căutat moartea, dar ea m'a ocolit până acuma. Biologic
trebue să mă găsească în curând. Voiu muri însă senin, pentru că am dat neamului tot ce am avut şi
tot ce am putut da".
 
I.V. Emilian
 
 
 
Scrisoarea  (26 ) din 3 August 1978 de la Pamfil Şeicaru
 
Îţi răspund, dragă Vuia, scrisorii tale cu data de 2 August. Dacă aş amâne vin unele scrisori care nu
îngăduie amânare şi mă lipsesc de plăcerea de a-ţi comunica o ştire care îţi va face plăcere: articolul
trimis a intrat în lucru şi va apărea cam pe 16 August. În acelaşi timp îţi comunic că pe ziua de 1
August a intrat în lucru "Finlandizarea Europei" o lucrare de 350 de pagini care va apărea la
începutul lui Septembrie. Nu va trece neobservată şi am găsit traducătorul din germană în engleză
care extrem de amabil a spus că îl pasionează subiectul şi poate aştepta până ce traducerea va apărea
în Statele Unite. Vreau, pe cât posibil să sincronizez ediţia germană şi cea engleză. Întretimp voi
revizui din manuscris: "Naţionalităţile în Rusia sovietică" menit să apară tot în germană şi engleză.
Precum vezi sunt ca o sfidare a vârstei şi condiţiilor de viaţă în plină putere de producţie. Nu-mi
este necunoscută atidudinea defăimătoare, obligatorie, a presei din ţară. Chiar romanul "Delirul" cu
toată intenţia de a mă prezenta cu un profil amabil, este totuşi obligat să adauge obligatoriile
slogane. În ce priveşte soţia lui Bacovia falsul este evident. Palatul Curentului nu a fost inaugurat
când s'a terminat în 1938, şi n'am invitat pe nimeni. A venit să-l viziteze A.C. Cuza, după ce în
prealabil m'a întrebat dacă am printre acţionari evrei, i-am răspuns că nu am niciunul cum n'am nici
români acţionari, pentru a nu mi se mutila libertatea totală a ziarului. Ceea ce se atribuie lui N. Iorga
este total fals, dat fiind că profesorul nu folosea diminutive care implica un fel de intimitate. În
1937 N. Iorga a publicat o carte în care reda impresiile unei călătorii în Oltenia la care mă invitase
să-l acompaniez şi notează descripţia pe care am făcut-o bătăliei de la Raşoviţa care a eliberat Tg.
Jiul de atacul pe care îl dădeau germanii la podul de peste Jiu. De altfel, aceleaşi defăimări le
foloseşte şi emigraţia. Sloganul a fost pus în circulaţie de legionari în 1938. Nu pot să-mi pierd
vremea polemizând cu cei ce nu-mi pot ierta cutezanţa de a fi realizat o mare întreprindere de presă
fără patronatul nemărturist al capitalului anonim şi vagabond: Ca român era o cutezanţă care nu mi
s'a iertat mai ales de naţionaliştii de toate nuanţele. Nu am, dragă Vuia, alt răspuns decât să-mi
urmez drumul pe linia aceleaşi consepţii pe care am avut-o la 18 Aprilie 1918 când am intrat în
presa cotidiană. "Finlandizarea Europei" este o lucrare menită să determine ample comentarii de
presă, menită să definească persoana mea în politica europeană. Fireşte, modestă dar consacrată de
cei care îşi vor da osteneala să citească lucrarea şi s'o comenteze. Va urma în afară de
"Naţionalităţile în Rusia sovietică" lucrarea "Antagonismul ruso-chinez şi Japonia", textul este scris
de acum, dar trebuie să-l pun la punct fiind fenomenul de accelare a raporturilor în Oceanul Pacific.
Când îmi voi fi atins obiectivele fixate voi selecta din tot ce s'a scris în diverse ţări despre
activitatea mea şi voi face o carte "Răspuns defăimărilor ce mi s'au zvârlit de compatrioţi şi de
Comitetul Central al partidului comunist". Este tot ce voi face, sigur fiind că reacţia opiniei
româneşti va fi aceea pe care o impune activitatea de 60 de ani, care va continua până la ultima
bătaie a inimii mele. Ai făcut bine că ai scris la maşină, era bine să fi scris şi adresa.
 
Acum o rugăminte pe care o fac cu firească sfială. Un medic Pâslaru din Muscel ca origine, a fost
condamnat şi a făcut zece ani de închisoare pentru a fi ajutat pe cei din pădure ca medic. El a ajutat
pe sora mea când ea a fost dată afară în 1948 din postul de director al serviciului sanitar al
ministerului şcolilor fiindcă refuza să se ducă la cursurile de marxism-leninism declarând, că ea nu
cunoaşte în istoria medicinii ca mari învăţaţi pe Marx, Engels, Lenin: şi nu are timp de pierdut. Ea a
organizat 39 de policlinici dotate ce cele mai perfecţionate aparate de tip german. A fost
condamnată la 7 ani în 1956 şi eliberată după 5 ani. O ruină. A operat-o un doctor Priboianu care se
află acum în Germania, operaţie în extremis fără ca să-i fie menţionat numele, dat fiind că cei ieşiţi
din închisoare nu aveau dreptul la asistenţă medicală. Fireşte că sora mea câtva timp n'a putut lucra
şi el Pâslaru a ajutat-o. Ori el venind nu ştie reala mea situaţie materială. Cum Vasile Dumitrescu e
plecat şi nu vine decât în Septembrie fac apel la tine să-mi trimiţi - prin mandat poştal - dacă nu poţi
mai mult, 300 de mărci ca să-i pot da. Ştim cum ies din ţară cei cărora li se acordă un paşaport. Voi
restitui acesti bani pe la sfârşitul lui Septembrie când odată apărută Finlandizarea Europei, voi putea
să-mi onorez obligaţia. Fac acest apel cu o jenă pe care o înţelegi.
Îmbrăţişări de la Pamfil Şeicaru
Tel.: 08131-82312  Dă-mi telefonul tău
 
 
Note şi Comentarii
 
Maestrul îmi transmite două ştiri, amândouă importante pentru activitatea sa scriitoriească din exil.
Prima priveşte intrarea în lucru, adică la tipar a "Finlandizării Europei" manuscris de 350 de pagini
care va apărea la începutul lunii Septembrie. Mă mai asigură că a găsit şi traducătorul în germană şi
engleză, care îi va ajuta să sincronizeze textul german cu cel englez deci nu va trebui să fie plătit
decât după vinderea cărţii în Statele Unite. În mod pozitiv semnalez că marele ziarist a renunţat la
ajutorul lui John Halmaghi care, avem tot dreptul s'o credem, nu şi-a onorat angajamentele luate
faţă de traducerile în engleză a mai multor opere semnate de Pamfil Şeicaru.
 
Avem toate motivele să credem că în cazul de faţă va apare manuscrisul românesc deşi în
continuare, când mă roagă să-i trimit cel puţin 300 mărci ceea ce am făcut-o, prin mandat poştal,
pentru a-l sprijini material pe drul Pâslaru din Muscel care la rândul său a ajutat-o pe Veguţa când
ieşită din temniţă se afla într'o situaţie pecuniară mai mult decât dificilă.
Maestrul era convins că îmi va putea restitui banii pe la sfârşitul lui Septembrie când "odată apărută
Finlandizarea Europei" voi putea să-mi onorez obligaţiaţia" ce-o avea faţă de mine".
 
Ori pomenind că lucrarea mai sus citată nu va trece neobservată şi îi va aduce anumite câştiguri,
suntem obligaţi să credem că maestrul era convins că o să-i apară într'o lună traducerea în germană,
deci cu corectura de rigoare ce nu-i putea aparţine deoarece nu cunoştea limba, va fi editată în
răstimpul scurt dintre 1 August la inceputul lui Septembrie cea ce îmi pare şi astăzi imposibil.
Marele ziarist, Pamfil Şeicaru se autoiluziona şi principalul vinovat de amăgire era mentorul său
Vasile Dumitrescu, cel ce îl minţea pur şi simplu, profitând de faptul, cum am arătat-o în cele
anterioare că maestrul din punct de vedere fizic nu-l putea controla deci cum se spune se afla la
cheremul minciunilor sale, ceea ce nu era deloc greu, fiindcă marele ziarist îi dădea tot concursul,
visând cu o uşurinţă de invidiat tipărirea manuscriselor sale româneşti în germană şi engleză, fără
să-şi pună problema costurilor, ştiindu-se că în Germania tipărirea unei cărţi precedate de traducerea
ei pretinde sume inaccesibile pentru un om cu venituri medii, tocmai din această cauză nu înţeleg
atitudinea lui V. Dumitrescu, să-i fi promis marea şi sarea până maestrul i-a transmis dreptul să fie
proprietarul Curentului atâta timp cât va fi publicat în exil nu şi în România, în care maestrul spera
să se întoarcă, bine ştim cât de curând?
 
Fiindcă ne vom ocupa într'un capitol separat, anticipăm de pe acum că maestrul încăodată confirmă
existenţa manuscrisului românesc Finlandizarea Europei, terminat alături de altele două, astfel că el
visa să dea lovitura financiară ce cel ce urma să apară în limba germană şi apoi în engleză, în care
eu nu credeam şi dacă i-am dat minora sumă de 300 de mărci am fost sigur că nu mi-i va înapoia
niciodată, fiindcă manuscrisele sale româneşti vor avea o altă destinate, pe care bănuiam că o ştia
prea bine, numai V. Dumitrescu. Dar să nu anticipăm!
 
Celelalte două lucrări sunt "Naţionalităţile în Rusia Sovietică" şi "Antagonismul ruso-chinez şi
Japonia" pe care împreună cu "Finlandizarea Europei" maestrul le consideră terminate de patru ani
în româneşte şi nu avem de ce să nu-l credem odată ce din 1976, când am început corespondenţa
noastră, mereu pomeneşte de existenţă lor. Având în vedere că Pamfil Şeicaru cunoştea zgârcenia
exilului în materie de cărţi, între 1 August 1978 şi începutul lui Septembrie, el era convins că îi va
apare cartea în limba germană şi imediat urmată de versiunea în engleză, căci numai prin
comentarul specialiştilor germani şi englezi putea spera în refacerea situaţiei sale materiale, căci
altfel nu l-am fi putut compara cu un personaj balzacian sau cu însuşi Balzac transfigurând
realitatea după cum o visa el. Dar era o altă posibilitate salvatoare? Noi vom da răspunsul definitiv
după ce vom analiza şi raporturile marelui ziarist cu cei din ţară, în ajutorul cinstit al cărora mai
spera. Ceea ce este adevărat, activitatea maestrului era o sfidare dusă atât vârstei cât şi condiţiilor de
viaţă, aflându-se în plină putere de producţie. Şi să nu uităm că poseda un creer lucid, prin care dacă
nu învingea chiar iluzoric greutăţile ivite în calea sa, nu i-ar fi rămas decât să se lase răpus de
vitregiile realităţii cenuşii, lipsite de orice perspectivă. Marele ziarist, ca de atâtea ori în viaţă, nu a
refuzat invitaţia, visului de a trăi aşa cum ar fi trebuit să fie şi nu cum era de fapt.
 
În scrisoarea de faţă l-am provocat să ieie poziţie faţă de defăimarea devenită clasică şi am profitat
de faptul că o pomeneşte soţia lui Bacovia, Agata Grigorescu, e vorba de înălţarea Palatului
Curentului prin "un şantaj, / un etaj / pe care i-o atribuie lui Nicolae Iorga cel ce ar fi rostit-o cu
ocazia inaugurării festive a edificiului, marele savant adresându-i-se cu diminutivul Pamfilică,
Pamfilică. Cel vizat recunoaşte că în ţară defăimarea sa în presă e obligatorie. Dar mai mult chiar, în
romanul "Delirul" cu toată intenţia mai binevoitoare a scriitorului Marin Preda, este şi el obligat să-
şi însuşească unele obligatorii slogane. Deşi vom relua problema respectivă a romanului Delirul în
capitolul numit Restituiri, acum vom cita un paragraf edificator: "Grigore Patriciu (era un
pseudonim, îl chema Ilie Dobre) construise cu banii săi înalta clădire în care se afla acum, e drept
nu dintr'o dată ci cum se spunea în lumea duşmanilor săi, de fiecare dată când săvârşea un gros
şantaj. "Etajul şi şantajul" formulase cineva această manieră de a parveni în lumea presei şi publicul
îl accepta pe marele ziarist, pe care îl citea toteauna cu interes, cu şantajele lui cu tot, fiindcă era un
îndrumător de opinie bun".
 
În ce-o priveşte pe dna Bacovia falsul, susţine maestru, este evident. Palatul Curentului nu a fost
inaugurat în 1938 şi nu a invitat pe nimeni. A venit A.C. Cuza după ce l-a întrebat dacă printere
acţionari are şi evrei şi el i-a răspuns că nu are niciun fel de acţionari deoarece nu vroia să-şi
mutileze totala libertare a ziarului, principiu nobil la care ţinea, cum vedem, foarte mult.
 
În ce priveşte formula cu "etajul şi şantajul", Marin Preda o atribuia duşmanilor săi, totuşi pe Pamfil
Şeicaru îl lovea în cinstea sa de ziarist care nu se vindea pentru bani, iubea libertatea şi-şi preţuia
independenţa sa de publicist, nu vroia să depindă de nimeni şi nici să se vândă cuiva, calităţi
descrise la Toma Pahonţu, de câtre Liviu Rebreanu.
 
Cu atât mai mult Pamfil Şeicaru, fostul preşedinte al sindicatului ziariştilor, pretindea să se spună
despre el adevărul cu cât oricine îl descoperea, fără greutate, în personajul de roman, Gr. Patriciu.
Că acesta din urmă era Pamfil Şeicaru, o demonstrau datele comune biografice, de pildă Ziua ziarul
lui Patriciu ca şi Curentul lui Şeicaru împlinea în 1938 zece ani de la apariţie.
 
Ceea ce se atribuia lui N. Iorga de câtre dna Bacovia şi nu numai de ea, formula era legată cu
lanţurile imposturii de destinul marelui ziarist, putea să fie demontată pas cu pas, ceea ce se şi face.
În primul rând, profesorul nu intrebunţa diminutive deoarece asta împlica un fel de intimitate
jignitoare pentru prestigiul său de Apostol al neamului. Mai departe, în 1937, N. Iorga publicase o
carte în care redă impresiile unei călătorii în Oltenia unde îl invitase şi pe Pamfil Şeicaru să îi
descrie bătălia de la Raşoviţa şi eliberarea Tg. Jiului în primul război mondial, de atacurile pe care
le dădeau nemţii la podul de pe Jiu. În continuare în "O viaţă de om" Nicolae Iorga la revirimentul
celor care în timpul războiul au stat în lagărul duşmanului, unii dintre ei târându-se la picioarele
atotputernicului Marghiloman, scrie următoarele: "Curăţirea, care ar fi servit atâta la pregătirea
morală a unei generaţii ce se anunţa foarte tulbure, fusese împiedicată şi de uimitoarea toleranţă faţă
de vinovaţi, de tendinîţa nenorocită de a face să treacă înaintea oricărui criteriu superior înrudirea,
prietenia, relaţiile de afaceri obişnuite, ceea ce a adus la indiferenţa etică de care suferim aşa de
mult şi astăzi. Numai furtunosul polemist Pamfil Şeicaru care va deveni în curând unul dintre cei
mai mari ziarişti ai noştri, a stat cu sabia în mână înaintea fostului poliţai german".
 
În aceste rânduri N. Iorga nu numai că îşi arată preţuirea pentru omul ce a luptat cu sabia în mână
împotriva nemţilor dar totodată îi subliniază calităţile care l-au făcut să ajungă unul din cei mai mari
ziarişti ai noştri, deoarece după ce-a înfruntat cu arma cutropitorii ţării, prin spiritul său polemic a
urmărit să pregătească moral o generaţie, deşi se arăta foarte tulbure, scopul său major era să
risipească indiferenţă de care, adaogă N. Iorga, suferim aşa de mult şi astăzi (valabil şi în anul
2002), am făcut să treacă înaintea oricărui criteriu valoric înrudirea, prietenia, relaţiile de afaceri
obişnuite, ceea ce a adus la indiferenţa etică, încât numai Pamfil Şeicaru, furtunosul polemist
devenit în curând unul din marii noştri ziarişti a luptat împotriva fostului poliţist german. Neîndoios,
respectivele alese ideale, Pamfil Şeicaru şi le-a însuşit de la părinţii străbuni, apoi din tranşeiele
primului război mondial, de unde din ele l-a urmărit mesajul camarazilor săi morţi pentru cel mai
superior criteriu valoric omenesc, aceasta fiind Patria. Pe aceştia marele ziarist nu i-a uitat
niciodată, le-a omagiat memoria, după cum am văzut, în cimitirul de la Val du Roy (Soultzmatt)
prin statuia mamei sale de Oscar Han, reprezentând România şi cu ea aducerea aminte a neamului
care se află lângă ei şi de dincolo de moarte.
 
În acest cadru se înscrie şi ctitoria Mănăstirii sf. Ana de la Orâşova dedicată memoriei soldaţilor
morţi pe aceste sfinte locuri, în primul război mondial.
 
Şi de sigur, cum vom mai avea ocazie să constatăm în sufletul său de ziarist şi mare polemist, există
şi un colţ de rai luminat de toată dragostea condiţiei sale umane şi pentru soldatul ţăran, cu toate
necazurile vieţii sale, intervine în parlament pentru conversiunea datoriilor acestora, ucigătoare la
scadenţa lor, în timpul marei crize economice mondiale din 1929.
 
Prin urmare, N. Iorga n'a putut să rosteasă formula discutată decât dacă ar fi suferit de o viaţă dublă,
ceea ce cum se ştie n'a fost cazul, rostirea lui ar fi contrazis violent preţuirea ce i-o arăta lui P.
Şeicaru, de câte ori ovea ocazia, chiar şi în public.
 
De altfel în exil, ca prinos, mărturie a unei admiraţii ce-o purta marelui istoric şi învăţat, Pamfil
Şeicaru printre portretele scrise de el în timpul şederii sale la Madrid, în anul 1956, i-a dedicat şi lui
N. Iorga alături de Oct. Goga, C. Stere, câteva pagini de mare răsunet sufletesc, închinare înaintea
celui ce constituie unul din altarele ridicate spre cer, întru veşnicia Fiinţei sale săpată de zimbrii
Modovei, în piatra albă a Carpaţilor.
 
După părerea maestrului butada defăimătoare a fost pusă în circulaţie în 1938 de câtre legionari,
fiindcă nu i se putea ierta unui român să realizaze o mare întrerindere de presă fără patronatul
capitalului anonim şi vagabond.
 
În legătură cu detractorii săi din ţară şi din exil nu are alt răspuns decât acela de a urma drumul pe
linia acelaşi concepţii pe care a avut-o la 18 Aprilie 1918, când a intrat în presa cotidiană, descrisă
puţin mai înainte de N. Iorga.
 
Totuşi fiindcă ştie de-acum că nu-i împărtăşesc întru torul atitudinea de a nu răspunde
calomniatorilor săi, se grăbeşte să mă liniştească şi să mă asigure că atunci când îşi va atinge
obiectivele, se referă la trilogia operei sale,  îşi va lua libertatea de a selecta din tot ce s'a scris în
diverse ţări despre activitatea lui şi va concepe o lucrare "Raspuns la toate defăimările care i s'au
svârlit de compatrioţi şi de Comitetul Central al partidului comunist".
 
Şi fiindcă marele ziarist nu a mai ajuns să se ocupe se această problemă, mi-am luat eu această sacă
misiune pusă în slujba unui mare adevăr şi a unei exepţionale personalităţi batjocorite de cei ce nu-i
puteau ierta că le-a scăpat din mână şi prin scrisul antirus, a lovit, loveşte şi va mai lovi în
fundamentele comunismului, când ele vor încerca să mai învie, indiferent sub ce forme, în toate
ţările europene înclusiv în România.
 
Prin toate probele aduse, în primul rând de Pamfil Şeicaru, defăimările care i s'au atribuit se risipesc
fiindcă nu au nicio consistenţă, sunt simple răutăţi inventate de nişte mediocrităţi care nu suportau
nimic ce-i mai bun decât ei, în jurul lor.
 
 
Scrisoarea (27) din 4 Noembrie 1978 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Ovidiu,
Mă grăbesc să-ţi răspund scrisorii tale primită ieri 3 Noembrie când am primit şi ilustrata din Assisi
cu data de 10 Oct. Indicaţie a încetinelli poştei italiene. Ai explicaţia tăcerii mele. Te ştiam prins de
vraja Italiei şi în consecinţă aşteptam să-mi anunţi întoarcerea. Ceea ce m'a mâhnit puţin este
bănuiala unei eventuale nestatornicii ale sentimentelor mele faţă de tine, ca şi când nu s'ar fi stabilit
între noi o legătură de sentimente şi de idei: Eu nu cultiv nestatornicia care implică lipsa de
adâncime.
 
Sunt sănătos, însă dominat de cazul Pacepa care indică o criză a regimului, de dimensiuni
nebănuite. Ştiam cu toţii că Statul nu este decât un guvern totalitar şi o birocraţie de partid, drept
administraţie, pe cât de abuzivă pe atât de insensibilă. De zeci de ani sufletul poporului român s'a
separat de acest regim de ocupaţie de tip moscovit. Credeam însă că armătura acestui regim este
puternică dar insuficientă să susţină edificiile-copie ale arhitecturii sovietice impuse României în
Februarie 1945 Vâşinski. Ori lovitura Pacepa şi tot ce s'a produs în legătură cu această neaşteptată
operaţie antiregim, ne-a revelat dezagregarea regimului, proporţiile crizei cu tot ce implică în
viitorul apropiat de necunoscut, de tragedii ce pândesc biaţa ţară.
 
Vei primi curând ultimele numere din Curentul ce sunt sub tipar şi până la sfârşitul lunii încă un
număr sau două ca să ajung la zi. Afacerea Pacepa o voi analiza în Decembrie ca să am o cât mai
bogată şi exactă documentare. Între timp va apare şi lucrarea mea menită să determine în presa
germană ample comentarii. În ce priveşte colaborarea lui Stanomir am suspendat aiureala tipică a
scrisului ce se manifestă de zeci de ori în România. Eugen Barbu? Acum câţiva ani am încercat să-l
citesc şi cu greu am străbătut primul volum. Nu mi-a spus nimic. Mă declar incapabil să citesc
literatura ce se tipăreşte sub regimul actual. Groapa m'a lămurit. De altfel şi "Pe Donul liniştit" nu l-
am putut străbate până la capăt. Ce vrei, e greu să te aclimatizezi în literatura sovietică după Război
şi pace de Tolstoi sau Fraţii Kamarazov de Dostoievski sau Apele primăverii ale lui Turgheniev.
Faţă de problemele ce mă ţin prizonier nu am timp să mă ocup de ceea ce nu mă interesează. Ţin să-
mi dai numărul de telefon ca să pot stabili când pot veni la Giessen să te văd. Un prieten mă poate
aduce cu maşina. Cred că în 2 ore pot veni. Prietenul meu este inginerul Golescu, ultimul
descendent din familia Golescu. Eu constat cum critica din ţară a învăluit în tăcere pe Cezar
Petrescu care în aprecierea mea este Balzac pentru epoca 1907-1944. Cele trei volume consacrate
revoluţiei ţărăneşti fac un tablou al acelei epoci. În 1907 Cezar Petrescu avea 15 ani. Tatăl lui era
directorul şcoalei de agricultură de la Roman, făcuse studii de perfecţionare în Franţa şi a publicat
un tratat de agronomie de 800 de pagini de care mi-a vorbit Siseşti. Nu mai amintesc de Întunecare
şi de toată opera lui. Ce vrei dragul meu în loc de literatură proastă prefer să recitesc L'epopée
Bizantine (787 pagini) a la fin du dixième siècle de Gustave Schulumberger. Războiale cu ruşii,
arabii, bulgarii. Am găsit-o la anticari la Paris în 1956. Ruşii vroiau la 900 Constantinopolul. Ca şi
în 1978. Te asigur că este mai pasionat decât Groapa lui Eugen Barbu şi ejusdem farinae.
 
Îmbrăţişări Pamfil Şeicaru
 
Note şi Comentarii
 
Maestrul, cum îmi scrie, mă asigură că e sănătos dar dominat de cazul Pacepa "care indică o criză a
regimului de dimensiuni nebănuite". Se ştie că Statul român e reprezentat de un guvern totalitar şi o
birocraţie abuzivă pe cât de împosibilă, totuşi credea că armătura regimului e puternică deşi
insuficientă pentru a susţine edificiile-copie ale arhitecturii sovietice impuse României în Februarie
1945 de Vâşinski. Ori lovitura Pacepa şi tot ce a produs respectiva operaţie antiregim, survenită pe
neaşteptate, ne relevă dezagregarea regimului comunist, cu tot ce implică viitorul apropiat de
necunoscut, de tragedii ce pândesc biaţa noastră ţară.
 
Să recunoaştem încăodată spiritul vizionar al marelui ziarist când, acesta se referă la ce ne va aduce
în viitorul apropiat, căderea regimului plină de necunoscut şi tragedii pentru biata Românie. Acolo
unde alţi politologi nu vedeau în lovitura lui Pacepa decât o problemă internă a partidului comunist
român, Pamfil Şeicaru în Noembrie 1978, intuia gravitatea actului şi presimţea cu mulţi ani înainte
tragediile pe care le va aduce căderea regimului totalitar în biata noastră ţară. Sub o formă sau alta
ne este descrisă revoluţia sângeroasă ce va avea lor, istoric, în Dec. 1989, în Bucureşti cât şi în alte
oraşe ale ţării. E vorba de o percepere a viitorului pe care filozofii susţin că o au doar spiritele
înzestrate cu geniu, aşa cum ne demonstrează că-l posedă încăodată marele ziarist Pamfil Şeicaru.
Ştim că odată cu trecerea anilor nu mai era pentru insurecţia poporului împotriva regimului
comunist, pe care încă o preconiza în 1959, - după studiul situaţiei naţionalităţilor din Rusia primise
convingerea că respectivul colos va fi doborât din interior, prin revolta poporelor subjugate, din
această cauză românii vor trebui să stea cuminţi şi să profite paşnic de destrămarea imperiului
sovietic, marele ziarist era îngrozit la gândul că poporul român va trebuie să plătească prin multe
jertfe umane respectiva eliberare, fiindcă altfel nu există o altă posibilitate. Prin defecţiunea lui
Pacepa, maestrul îşi dă seama că regimul dictatorial din România, atunci când va cădea se va simţi
destul de puternic să nu cedeze puterea de bună voie, de unde, ciocnirea va fi inevitabilă. Iată cauza
îngrijorării ziaristului şi de ce se simte dominat de cazul Pacepa.
 
Maestrul repetă şi de data aceasta că sufletul poporului român s'a separat de acest regim de ocupaţie
de tip sovietic ceea ce cum am arătat cu altă ocazie, nu este chiar pe deplin adevărat. Mai ales, în
ultimii zece ani de comunism datorită slăbiciunii regimului a existat o coabitatare tacită între
conducători şi supuşi, ultimii îşi arătau o fidelitate aparentă primilor, în schimb se bucurau de
privilegii nevisate înainte. De pildă, se punea pe prima pagină a unei reviste  de istorie sau literară
portretul lui Ceauşescu însoţit de câteva rânduri citate din discursurile sale, iar sub această protectie
conţinutul putea să trateze chestiuni şi autori din cei mai dubioşi, din punct de vedere al regimului,
cum dădea de exemplu dna Buşulenga că se întâmpla cu nu ştiu ce revistă literară în care autorii îl
comentau pe E. Cioran, până atunci inerzis de cenzura Pravdei româneşti. Aşa se explică simbioza
creată între cetăţenii ţării în deosebi intelectuali şi responsabilii lor de partid încât ei nici nu mai
doreau ca ceva să se schimbe şi din păcate aceasta a fost orientarea naţiei romăne în general, în
afara tinerilor idealişti care au umplut cimitirele pentru a-l duce la putere, pe Ion Iliescu,
reprezentantul unui comunism mai uman dacă aşa ceva e posibil: Deci în Dec. 1989 nu se mai putea
susţine separarea elitei poporului român de regimul comunist de tip moscovit cum o crede în 1978,
Pamfil Şeicaru. De-altfel astfel se explică ieşirea la tribună a comuniştilor, ei şi-au realizat revoluţia
lor dizidentă total diferită de idealurile tinerelor vlăstare ale neamului românesc. Unde erau
reprezentanţii partidelor zise istorice, cum s'a întâmplat că niciunul dintre ei nu a fost de văzut?
Răspunsul e uşor de dat: erau ţinuţi sub observaţia securiştilor care au pregătit noua lovitură de stat,
dizident comunistă. Să ne reamintim că în plină "revoluţie" în primele zile acoliţii dlui Iliescu
adoptaseră un limbaj comunist, doar mai tărziu şi-au dat seama că e cazul să devină democraţi pur
sânge. Şi în acest mod, în anul 2001, din nou la putere, Iliescu Ion nu uită să propună reconciliera
românilor adică a fostelor victime cu zbirii lor, motivând că un fost securist e capabil să conducă
serviciul de contraspionaj român, şi numai la intervenţia politicienilor din Apus se hotărăşte să-l
schimbe dându-i se înţelege un alt post de răspundere, preşedintele e doar în aparenţă cuprins de
amnezie când se întreabă, ce e dacă un individ a fost securist sau mare comunist, în realitate îşi
apără propria poziţie.
 
Nu mai insistăm: astăzi exemplele se înmulţesc cu duiumul fiind demonstrative pentru faptul că
maestrul nu avea dreptate când susţinea că poporul român s'a separat de regimul de ocupaţie
comunist, din contra din anii lui 80' trăieşte cu el într'o penibilă simbioză.
 
În concluzie, au dreptate şi cei ce vorbesc despre lovitura de stat din Dec. 1989, organizată de
comuniştii dizidenţi dar şi cei ce vâd în respectivul act o revoluţie la care au participat tinerii ce
vroiau prin libertatea lor să, construiască Româniile albe de mâine cum le visa marele poet Aron
Cotruş. Rămâne întrebarea cine avea ineresul ca prin uciderea tinerilor să-şi asigure venirea la
putere, în acele zile? Să vorbeşti de teroriştii lui Ceauşescu e o copilărie, atunci când acesta era
părăsit de toţi, cum o arată imaginea lui de om învins atunci când a coborât din helicopter, prizonier
ai celor ce-l vor omorâ, în mod bolşevic, tocmai în prima zi de Crăciun!
 
Trebuie, să recunosc deschis, personal nu dădeam afacerii lui Pacepa importanţa ce i-o dădea
marele ziarist, cu toate că-i admiram modul de lucra, încât mă avertiza că în numerele viitoare ale
Curentului nu va aborda cazul Pacepa, o va face în Decembrie când va fi în posesia unei bogate şi
exacte documentări. Adevărul îşi are izvorul în sentimente doar atunci când ele sunt verificate şi
întărite de raţiunea carteziană, ştiinţific obiectivă.
 
În partea doua a scrisorii îl obligam pe maestru să se ocupe de aumite probleme literare privind
faptul că el în Curentul dădea importanţă doar articolelor sale, problemele celelalte cădeau în seama
lui V. Dumitrescu total străin de această muncă, la care contribuia şi lipsa lui de talent, de unde
introducerea unor colaboratori pe măsura lui, făceu pur şi simplu de râs prestigul noului Curentul.
Situaţia îmi amintea de piesele jucate de unii mari actori ai Bucureştiului, să-l numesc pe G. Vraca,
veniţi în turneu la Arad, el şi partnera lui Leny Caler sau Elvira Godeanu străluceau în rolurile
jucate, pe când ceilalţi actori să stea pe posturi de figuranţi mai mult decât stângaci.
 
În cazul dat, era vorba de un anume G. Stanomir care scria nişte recenzii literare fără cap, fără
picioare, de analizele sale i-am relatat marelui ziarist şi el îmi aducea la cunoştiinţă că l-a suspendat
pe Stanomir, aiureala stilului său fiind tipică scrisului ce se manifestă de zeci de ani în România.
Desigur, că măsura nu mă mulţumea, aş fi preferat să discut cu acest individ, dar se vede că omul
lui V. Dumitrescu era un literat din ţară strecurat între noi, sub un nume anonim, ceea ce îmi explica
de ce nici întâmplător nu se ocupa de activitatea culturală a exilului din contră ne dădea lecţii de
analiză literară după cum de-acuma suntem obişnuiţi de mostrele ce ne vin, made in România
comunistă.
 
Am discutat cu Pamfil Şeicaru despre Groapa lui Eugen Barbu, pe care a încercat să o citească dar
n'a putut s'o ducă până la capăt, astfel că se declară incapabil să citească ce se tipăreşte, ca literatură
în regimul actual. La fel i s'a întâmplat şi cu Donul liniştit de M. Şolohov, nu a putut să-l ducă până
la sfârşit. Îi este greu să se aclimatizeze cu literatura sovietică după Război şi pace de Tolstoi sau
Fraţii Kamarazov de Dostoievski sau Apele primăverii de Turgheniev la care am mai adăoga,
citatele din Revizorul şi Suflete moarte de Gogol şi încheie că "faţă de problemele ce mă ţin
prizonier, nu am timp să mă ocup de ceea ce nu mă înteresează".
 
Cu toate acestea, respectând preferinţele maestrului, sunt de părere că şi celalalte chestiuni au
importanţa lor. Romanul "Groapa" de E. Barbu este unul din cele mai reuşite creaţii scrise sub
regimul comunist, asta lăsând la o parte implicaţiile politice ale autorului. Drept dovadă, cu ocazia
vizitei făcută de E. Barbu la Paris, sub auspiciile Monicăi Lovinescu romanul Groapa a fost tradus
în franceză, deci s'a bucurat de aprecierea termutei criticii dnei Lovinescu de la Paris, dar părerile ei
s'au schimbat după ce scriitorul s'a întors în România. Mă repet, ajuns în exil Ion Caraion, a
denunţat Groapa ca pe un plagiat, ar fi fost scris de tatăl său nelegitim Barbu. Crevedia, fiindcă
mamă-sa era una "de-alea". Sezizat de acest denunţ cu nimic justificat, mai discutabil ca al
celebrului Caion, am scris Europei libere cerându-i dovada plagiatului care nu a venit. Cu acea
ocazie acelaşi post a organizat o campanie furibundă împotriva lui Eugen Barbu denunţându-l de
plagiatul inventat de Ion Caraion mâniat pe Barbu fiindcă l-a prezentat, dovedit prin acte, drept
colaborator al securităţii. Să mai adaog că întreaga această campanie mai mult decât murdară a fost
dirijată, nu atât din umbră, de cuplul Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, acelaşi care a apreciat
odinioară acest roman. Personal, nu aveam de ce să-l apăr pe E. Barbu dar vroiam să am dovada
prin care să-l citez pe Crevedia ca autor al romanului Groapa, dar aşa ceva nu se poate, dovadă că
cei doi de la Europa liberă la care se adaogă şi Ion Caraion, nu s'au emancipat de obiceiurile lor
vechi comuniste, recurgând la procedee vrednice de un psot comunist şi nu de unul ce-şi zice că
reprezintă Europa liberă.
 
În ce priveşte romanul Pe Donul liniştit de Şolohov, el a intrat în discuţie atunci când i s'a decernat
in ultimul moment premiul Nobel, peferându-l, lui Tudor Arghezi pe Mihail Şolohov cu "Pe Donul
liniştit". Atunci s'a reluat învinuirea adusă autorului rus că ar fi furat manuscrisul respectiv de la un
partizan alb ucis ulterior, dar ipoteza cade de la sine odată ce Şolohov a fost forţat de partidul
comunist să schimbe de trei ori conţinutul acestui roman ori dacă ar fi fost străin de conţinutul său
nu ar fi putut-o face fără să nu-şi demaşte furtul literar. La noi, Al. Davila a fost învinuit că şi-a
însuşit textul piesei Vlaicu-Vodă scrisă de Al. Odobescu, prin soţia acestuia Saşa care după moarte
i-a devenit nevastă. Ori marele artist român Ion Manolescu jucând sub regia autorului Vlaicu Vodă,
la un moment dat Davila nemulţumit de un fragment din ultima scenă a piesei l-a refăcut în
întregime, dar să recunoaştem că dacă nu ar fi fost el autorul nu ar fi reuşit să intervină într'un mod
atât de hotărâtor în economia piesei.
 
Pamfil Şeicaru revine la literatura română, aducându-l în actualitate pe Cezar Petrescu, învăluit în
tăcere de critica autohtonă, pe cel ce este un Balzac pentru epoca 1907-1944, şi noi credem că de
data aceasta maestrul are mai mult decât dreptate. Cele trei volume consacrate revoluţiei ţărăneşti
fac un tablou al acelei epoci. În 1907 Cezar Petrescu avea 15 ani. Tatăl său era directorul şcoalei de
agricultură de la Roman, se perfecţionase în Franţa şi a publicat un tratat de agronomie de 800
pagini, i-a vorbit de el Siseşti. Să nu mai amintească de Întunecare şi de întreaga operă a lui Cezar
Petrescu.
 
Maestrul cu această ocazie în loc de literatură proastă preferă că citească Epopeia bizantină (787 de
pagini) de Gustave Schulumberger, pe care a găsit-o la anticari la Paris. Ruşii vroiau şi în 900
Constantinopolul, ca şi în 1978.
 
Aş mai aminti concepţia înaltă ce o avea despre prietenie, Pamfil Şeicaru, scriindu-mi: "Ceea ce m'a
mâhnit puţin este bănuiala unei nestatornicii a sentinentelor mele faţă de tine ca şi când nu s'ar fi
stabilit între noi o legătură de sentimete şi de idei. Eu nu cultiv nestatornicia care implică lipsă de
adâncime".
 
 
Scrisoarea (28 )  din 23 Noembrie 1978 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Ovidiu,
te rog să înlături ipoteza spaţiilor de timp în corespondenţa pe care cu atâta plăcere o întreţin. Îmi
place curiozitatea în domenii pentru majoritatea compatrioţilor cu totul absentă. Ilustrata trimisă de
la Assisi mi-a amintit prima mea călătorie în Italia - anul 1926. Am făcut-o cu soţia mea şi fetiţa
mea care, avea doi ani şi jumătate. Nu o puteam lăsa la Bucureşti fiind aşa de deprinsă de a fi tot
timpul cu mama ei, că ar fi suferit, imens, oricâtă grijă i s'ar fi arătat de altcineva. A coincis călătoria
în Italia cu sărbătorirea a 7 secole de la naştere lui San Francesco, aşa că am avut prilejul să asist la
serviciul divin din catedrala de la Assisi. Ai văzut că sunt două biserici suprapuse, serviciul divin a
fost oficiat în biserica pictată de Giotto. Emoţionant prin acea atmosferă de participare a
credincioşilor. Nu era în program Assisi dar vizitând Perugia - sigur ai văzut tablouri de Vannucci
Perugino maestrul lui Rafael. La hotel am fost întrebaţi dacă avem intenţia să asistăm la serviciul
divin de la Assisi. Aşa am aflat că ajunsesem aproape de Assisi, într'un an destinat lui San
Francesco. Ni s'a indicat că oportun este să fim peste două zile la Assisi, 40 sau 50 km cu un taxi.
Îmi amintesc că am ieşit din Perugia prin "porta etrusca" să vedem un templu al Venerii rămas
intact. Un templu rotund bine conservat dar închis. Eu şi cu soţia, fetiţa a rămas la hotel să se joace
cu alţi copii. Ne-am aşezat pe iarbă şi priveam spre Assisi care se vedea clar, templul Venerii era
construit pe înălţime, ceea ce deschidea privirii orice obstacol: rezimaţi cu spatele de zidul tempului
păgân contemplam cetatea creştină. Amândoi meditam în tăcere, tainică mutaţie spirituală pe care o
operează Christ din Nazaret. Temele care te constrâng la o adâncă şi concentrată meditaţie nu le
dialoghezi cu voce tare când partnera nu ar fi spus ce îi impunea templul păgân de care ne rezemam
spatele şi cetatea creştină a sfântului Assisi. Dialogul mut se desfăşura prin comunitate de gânduri,
reacţiile spirituale fiind acelaşi. Am plecat de ziua dedicată cu un taxi şi bine înţeles am luat şi
fetiţa. Ne-a oprit taxiul la o biserică vastâ indicându-ne că înlăuntru este biserica construită de sf.
Francesco. Ne-a impresionat reculegerea asistenţii: toţi în genunchi ascultau într'o adâncă
reculegere serviciul divin. Am reţinut acel aspect pe care şi azi îl păstrez: În genunchi alături de o
doamnă care prin îmbrăcăminte indica apartenenţă aristocratică şi alături de ea în dreapta şi în
stânga femei simple de la ţară. Privind cu atenţie am verificat că aceeaşi unitate în rugăciune a
claselor sociale se repetă în toate rândurile îngenunchiate. Egalitatea nu există decât în faţa lui
Dumnezeu atunci când în biserică cei care asistă la serviciul divin sunt străbătuţi de o autentică
credinţă. Îţi evoc destul de stângaci ce mi-a amintit ilustrata ta. Şi acum să revin la întrebările pe
care mi le-ai formulat. Stelian Popescu evreu? Nu se poate o născocire mai idioată. Este fiul unui
popă de ţară. Un ignorant, de o mare cruzime. A fost scos din magistratură în urma unei campanii
duse prin ziarul Adevărul de Constantin Mille. Ca magistrat instructor, Stelian Popescu a torturat
aşa de cumplit un acuzat ca nefericitul ca să nu mai fie bătut a mărturisit declarând ceea ce i-a dictat
judecătorul de instrucţie. S'a întâmplat ca după mai mulţi ani adevăratul făptaş al crimei simţind că i
se apropie moartea a chemat pe preot şi-a spovedit crima şi condamnarea unui nevinovat, rugând pe
duhovnic să spună justiţiei adevărul şi să scape de la ocnă pe cel nevinovat. În acele vremuri
"reacţionare" când justiţia nu fusese condiţionată de marxismo-leninismo-staliniană, un asemenea
fals zguduia conştiinţa publică, azi este ceva banal. În urma campaniei lui Constantin Mille,
magistratul Stelian Popescu a fost eliminat din corpul justiţiei. Stelian Popescu a fost peştele
văduvei lui Luigi Cazavilan, fondatorul ziarului Universul, cel mai neruşinat explorator, Titulescu a
încredinţat lui Stelian Popescu emiterea timbrului antirevizionist care nu era supus niciunui control
şi nici nu s'a depus produsul impunerii obligatorii a timbrului antirevizionist, de a fi redat Statului.
Tot ce vrei a fost Stelian Popescu, dar evreu nu, deşi putea fi încadrat celor ce nu cunosc nici iubirea
şi nici bunătatea.
 
Afacerea Pacepa reprezintă cea mai grea lovitură, aş zice decisivă ce s'a dat regimului existent. S'a
spus că fugural s'a lăsat cumpărat de imperialişti adică americanii. În situaţia pe care o deţinea
Pacepa prezent lângă Ceauşescu  ori unde se deplasa în turneurile lui planetare, iniţiat în toate
secretele de Stat, el recruta şi retribuia în valută forte agenţii spionajului în ţările capitaliste, făcând
o carieră excepţională în ierarhia partidului, pe cât de puţin cunoscută de marele public, nu avea
nevoie de bani fiindcâ dispunea fără control de devize. Deci trădarea pentru arginţi este exclusă.
Unde s'a dus? La comandamentul militar al trupelor americane în Germania federală. Indicaţie că
legăturile erau mult mai vechi. Nu s'a adresat ambasadei americane. Semnificativ. Ceea ce ştia este
teama iniţială avută de Bucureşti că s'ar fi dus la ruşi. De ce oare? De asemenea ştiu pozitiv că el a
plecat cu toata arhiva secretă a spionajului, deosebit de preţioase pentru Occident. Greu de descifrat
jocul lui Ceauşescu, de ce atâta frică de trecerea lui Pacepa la ruşi? Va apare în Curentul pe care îl
vei primi peste câteva zile dintr'un articol scris şi semnat de cineva care îl cunoştea prea bine. Îţi las
libertatea să tragi o concluzie după ce vei citi şi să mi-o comunici. Mă tot ispiteşte o ipoteză şi
anume nu cumva Pacepa ca şi şobolanii care evadează din corabia sau vaporul când simt că se
îneacă, iniţiat în toate tainele politicei lui Ceauşescu şi-a dat seama că nu-i departe prăbuşirea unui
regim. În care absurdul este pe cât de activ pe atât de delirant, a evadat să nu se găsească sub
dărâmături. Este oare o ipoteză pe care nu o putem pune? Pacepa era tipul perfect al conspiratorului
amabil şi foarte puţin comunicativ, - se ştia poziţia de totală încredere pe care o avea Ceauşescu în
el, dar nimic din comportamentul lui nu arăta realitatea pe care o avea, căuta să fie cât mai şters.
Este tot ce pot să-ţi spun. În ce priveşte Stanomir i se mai publică un articol şi ultimul. Nu l-am citit,
se publică fără să fi fost consultat, am spus că nu mai admit categoric colaborarea acestui
reprezentant al aiurelii, sunt incapabil să citesc literatura din România, nu tendinţele ci aiurelile
scrisului. Ivaşcu a venit în grabă să mă vadă la Madrid. Este şi prost şi lipsit de talent ca şi de
cultură literară. Îţi voi cita că să vezi cum se strecoară dadaismul. Ştefan Baciu mi-a trimis lucrarea
soţiei lui apărută în 1976 "Charles d'Orleans et Rostand poètes d'avantgarde". Am citit-o cu interes.
O cunoşteam de când era fetiţă fiind prieten cu tatăl ei. Reese o cunoaştere exactă şi bine
aprofundată a literaturii franceze. Mira Simian merita elogiu. Însă - sigur influenţa soţului - citează
pe Tristan Tzara, ca iniţiatorul unei forme absurde a poeziei:
 
C'este purquoi
L'ascenseur                                           L'avez votre cerveau
N'avait plus dada au coer                      dada
Mangez du chocolat                              dada
                                                              buvez de l'eau.
 
Am renunţat să scriu despre frumoasa lucrare a Mirei Simian. Soţul apreciază avantgardismul. Eu îl
socot pe Tristan Tzara un şarlatan.
 
Îmbrăţişări Pamfil Şeicaru
 
p.s. Am uitat să te rog să-mi trimiţi ceva de dormit. În starea de încordare, efect al aşteptării cărţii
menită să decidă de faza ultimă a vieţii mele, dorm greu. Îţi mulţumesc.
 
Note şi Comentarii
 
Maestrul îmi mărturiseşte că ilustrata pe care i-am trimis-o din Assisi, din concediul meu italian i-a
amintit de prima sa călătorie în Italia, în anul 1926 însoţit de soţia lui şi de fiica sa, un copii de doi
ani jumate, pe aceea vreme. Şi trebuie să mărturisesc, că nu nu ştiu cum se face, dar întotdeauna,
fără să vreau acest lucru, îi dau întâlnire, desigur pe cale spirituală, maestrului, parcă sunt mânat de
o vrajă cunoscută doar inimii din om.
 
Înainte de toate e înteresant că nobilul meu interlocutor trăieşte sentimente asemănătoare cu cele
avute şi de mine. Astfel, am vizitat mai intâi Perugia unde l-am întâlnit pe pictorul Pietro Vannucci 
zis Perugino, cu minunatele lui tablouri, dintre acestea nu uit un autoportret, lucrare ce poate fi
orânduită între unicele capodopere ale Omenirii. Într'o biserică mai lăturalnică ar fi expus un altar
semnat de tânărul Rafael, care originar din Urbino tatăl său l-a dat ca ucenic lui Perugino ştiindu-se
că singurul maestru care l-ar putea întrece pe nume Leonardo da Vinci avea cusururi trupeşti ce l-ar
fi putut perverti şi pe fiul său, cum i s'a întâmplat talentatului Giovanni Antonio Bazzi cunoscut de-
atunci sub numele de Sodoma.
 
Maestrul şi soţia lui au descoperit ieşind pe porta etrusca un tempul al Venerei de unde de la înălţimi
au putut admira Assisi ridicat în piatra cenuşie de Subasio, una din panoramele cele mai
miraculoase pe care le poate vedea un muritor în viaţă lui, în cadrul naturii din jur totul este aşezat
mai sus, mai lângă cer, fie şi când de afli lângă un templu şi el situat pe vârful unei coline rămasă
însă pe pământ. Trăirea intensă se face prin intermediul unei tăceri tainice, mutaţie spirituală în care
dialogul mut se desfăşoară printr'o comunitate de gânduri, reacţia spirituală fiind aceeaşi, în ea
operează Crist din Nazaret. Stăpâneşte tăcerea lui Algenor descrisă de V. Pârvan într'unul din
poemele sale platonice, tăcere de început şi sfârşit reprezentând planul creaţiei dinainte de cădere şi
desăvârşirea absolută revelată după împlinirea lucrurilor care se înalţă. Acest esenţial originar închis
în sine ca un eon perfect nu poate fi rostit în cuvinte, atâta timp cât Logosul durează neinteligibil ca
orice mare mister.
 
Îată, sentimentele care ne-au copleşit, pe mine aflat pe drumul ce ducea în sus, pe maestru cu soţia
sa răzimaţi de templul Venerei de pe înâlţimea unei coline pământeşti, atunci când ni s'a arătat ca o
minune, din depărtări, cetatea sf. Francisc, Assisi, scăldată în negurile dimineţii, privelişte solemnă
coborâtă parcă, de dincolo, printre oameni.
 
Ajuns la biserica vastă, Basilica di Santa Maria degli Angeli, în mijloc văzându-se bisericuţa zidită
de mâinile Sfântului, Porziuncola, în ea Francisc a pus bazele oridinului ce-i poartă numele, (1208)
pe când în capela del Transito Sf. Francisc, a murit, pe pământul gol primind ultima împărtăşanie.
 
În atare condiţii, atât de neobişnuite, ctitorului mănăstirii Sf. Ana din Orşova i se revelă credinţa în
bunul Dumnezeu, închisă ca într'o firidă a cerului în inima lui, înzestrându-l cu perceperea
cadenţelor din imnurile de slavă executate de îngerii cântăreţi de la Porţile Paradisului. Din această
cauză îl impresionează reculegerea şi închinarea asistenţei: "toţi în genunchi ascultau într'o adâncă
reculegere serviciul divin. Am reţinut acel aspect pe care şi azi îl păstrez: în genunchi alături de o
doamnă care prin îmbrăcăminte indica o apartenenţă aristocratică şi alături de ea în dreapta şi stânga
femei simple de la ţară. Privind cu atenţie am verificat că aceeaşi unitate în rugăciune a claselor
sociale se repetă în toate rândurile îngenunchiate. Egalitatea nu exista decât în faţă lui Dumnezeu,
atunci când în biserică cei care asistă la serviciul divin sunt străbătuţi de o autentică şi simplă
credinţă".
 
Suim, mai departe ca pe treptele uriaşe ale conştiinţei, până la Basilica San Francesco, formată din
două biserici suprapuse unde asistăm la alt serviciu divin în nava pictată de Giotto. (Maestrul
vorbeşte de catedrala Sf. Francisc ori aceasta, este Domul cetăţii închinat lui San Rufino se află să
zicem în inima cetăţii, triptic, încununat de biserica Santa Chiara biserică gotică închinată sfintei
Clara tovarăşa întru credinţă a Sfântului.) În continuare căutăm prezenţa vie a Sf. Francisc pe care o
descoperim în Mănăstirea Chiostro dei morti un loc unde domneşte o pace atât de adâncă, încât
printre cipreşii înalţi te caută porumbeii albi să ţi se aşeze pe umeri, ca odinioară Sfântului. Şi îl mai
poţi întâlni pe drumul ce urcă, tot printre cipreşi, pe fondul pietrei cenuşii de Subasio, spre
mănăstirea San Damiano şi mai departe spre Eremo delle Carceri, loc unde se adunau Sf. Francisc
împreună cu primii săi ucenici, să mediteze şi să se roage Domnului. Pe aceste drumuri sacre. El ţi
se va arăta desculţ, încins cu un cordon la brau, învăluindu-te în iubirea sa nemărginită pentru tot ce
este creaţia lui Dumnezeu, alături de fratele Soare aflându-se şi fratele Om, aşa cum o ştim din
Cântecul-rugâciune al făpturilor, primul poem al literaturii italiene, semnat de Sf. Francisc. Nae
Ionescu are dreptate, cum am mai scris-o, atunci când consideră franciscanismul o altă învăţătură
creştină decât catolicismul, mult mai potrivită sufletului italian decât aristotelismul raţional
propovăduit de Toma d'Aquino.
 
Cum susţine, mai mult decât emoţionat maestrul, privind şi vizitând Assisi nu poţi să nu ai un adânc
sentiment religios, pe acele locuri, ca un miracol săvărşit de Sfântul Francisc religia şi arta,
Frumuseţea şi Adevărul, devin Una îndumnezeindu-l pe om, primeşti senzaţia, sub nimbul iubirii
cereşti, că umblând pe cărările Assisi-ului înaintezi sub umbra de lumină a lui Dumnezeu ca sub un
coviltir divin. Umil, cucerit de măreţia momentului retrăit, marele ziarist notează la sfărşit "Îţi evoc
destul de stângaci ce mi-a amintit ilustrata ta".
 
Din spaţiile astrale în care ne găseam la Assisi Sfântului Francisc, din domeniul Spiritului pur am
coborât în mijlocul faptelor zilnice, Pamfil Şeicaru urmând să-mi dea anumite informaţii asupra lui
Stelian Popescu despre care o publicaţie din exil suţinea că fostul director al Universului din
Bucureşti ar fi fost evreu. Desigur, maestrul contesta o atare născocire idioată, St. Popescu fiind fiu
de popă un ignorant de o mare cruzime. Ca judecător de instrucţie a torturat pe un nefericit până ce
acesta a recunoscut că a săvârşit o crimă al cărei autor nu era. După ani, adevăratul vinovat aflat pe
patul de moarte îi cere duhovnicului să ceară eliberarea celui ce îi ispăşeşte vina pe care el a
săvârşit-o, astfel că a ieşit la iveală fapta mârşavă a judecătorului de instrucţie, care la presiunea lui
C. Mille de la ziarul Adevărul, a fost scos din magistratură. Fiind peştele văduvei lui Luigi
Cazavilan fondatorul Universului, St. Popescu devine ca ziarist unul din cei mai neruşinaţi
exploatatori, una din afacerile sale a fost însuşirea câştigurilor după emiterea timbrului
antirevizionist, misiune ce i-a încredinţat-o N. Titulescu. Deci Stelian Popescu putea fi încadrat
printre cei ce nu cunosc nici iubirea şi nici bunătatea, îmi scrie Pamfil Şeicaru.
 
Ceea ce nu cuprinde scrisoarea maestrului se ştia de-acuma, fostul director ai Universului, trăia cât
se poate de bine în Madrid până în ziua când l-a omorât un camion, el aştepând liniştit să treacă
strada. Nu a putut înconjura lovitura soartei care ne face sămne gândim la celebrul Leonida care a
părăsit Bucureştiul la primele semne care prevesteau izbucnirea celui ce al doilea război mondial.
Şi-a cumpărat o casă în Elveţia, într'un sat bine ocrotit la graniţa cu Austria. Totul părea în perfectă
ordine până într'o noapte câteva avioane nemţeşti, rătăcite, au bombardat, din greşală satul elveţian,
omorându-l pe bietul Leonida. Cum puterile apusene au protestat, în persoană Hitler şi-a prezentat
scuzele de rigoare, avioanele respective s'au rătăcit greşind obiectivele dar ce mai încălzea pe
Leonida acest lucru, când el rămânea mort în continuare.
 
Am putea face o paralelă între destinul acestui Stelian Popescu, făcând abstracţie de nenorocitul său
accident şi cel al lui Pamfil Şeicaru. Primul a fost un ziarist care-şi făcea afacerile nesupărând pe
nimeni, din această cauză a putut să-şi satisfacă setea de bani şi acumularea de averi care depuse la
bâncile elveţiene i-au oferit posibilitatea să ducă un trai liniştit la Madrid, nemai arătând niciun
interes pentru exil sau să scoată un ziar în noile condiţii. Faptul că Pamfil Şeicaru a rămas în
Occident, aproape lipsit de posibilitatea de a-şi asigura nevoile unei existenţe minime, încă
demonstrează că nu a fost ziaristului nici venal, nici vânătorul de bani, aceste vicii i le-au conferit
duşmanii lui pe care marele ziarist nu-i lăsa în pace să-şi ducă la capăt, cu bine, cele mai discutabile
afaceri, în mod obişnuit păgubind statul de sume fantastice.
 
Deci, adevăratul ziarist venal Stelian Popescu, fiindcă a ştiut să respecte pe cei ce se impuneau
respectaţi, a trecut neobservat, asigurându-şi un trai exelent în exil, pe când ziaristul cinstit, ca
Pamfil Şeicaru a fost încărcat cu nişte epitete probabil ce le merita, de fapt, anonimul Stelian
Popescu.
 
Faptul că Pamfil Şeicaru de la început până la sfârşit a dus-o atât de greu în exil, având nevoie de
ajutorul meu să-i procur medicamentele de care avea nevoie, ori să-i asigur unele împrumuturi nu
prea mari atunci când Mecena Dumitrescu îl lăsa în pană, e o demonstraţie netă care vine să
spulbere toate defăimările ce i s'au adus şi i se aduc şi dupâ moarte, acestui mare patriot şi slujitor
ale unor ideale ce deranjau pe adevăraţii paraziţi ai societăţii româneşti, fie interbelică democrat-
burgheză, fie comunistă.
 
Maestrul revine asupra cazului Pacepa, considerând că nu ar fi o ipoteză chiar nelalocul ei ca
defectarea acestui mare demnitar comunist, omul de încredere al lui Ceauşescu să corespundă
şobolanilor care pârăsesc corabia sau vaporul când simt câ el se scufundă.
 
Mai comenteză faptul că Pacepa nu avea nevoie de bani, deci trădarea pentru arginţi este exclusă.
Faptul că s'a dus şi s'a predat la comandementul trupelor americane din Germania şi nu la ambasada
germană însemna că legăturie erau mult mai vechi iar trecerea era de dinainte planificată. Se mai
reţine teama iniţială a lui Ceauşescu privind trecerea lui Pacepa la ruşi cu întreaga arhivă a
spionajului românesc deosebit de valoroasă şi pentru americani. Mă avertizează că în curând va
apare în Curentul un articol semnat de cineva care-l cunoaşte bine pe Pacepa.
 
În cel-l priveşte pe Stanomir, maestrul recunoaşte că nu l-a citit, dovadă că nu mai era stăpân pe
Curentul al cărui proprietar, în exil, era V. Dumitrescu, el hotăra cine apărea şi cine nu în Curentul,
cândva al lui Şeicaru. Din această cauză nici nu insistam să fiu publicat în noul "Curentul", odată ce
relaţiile mele cu respectivul domn se înrăutăţeau tot mai mult. Pentru mine prietenia maestrului
însemna mai mult decât să-l pun în situaţia să-mi refuze publicarea vreunui articol fiindcă aşa ar fi
vrut agramatul V. Dumitrescu, despre care mă voi ocupa mai pe larg în altă parte.
 
Repetând că nu mai admite colaborarea unui reprezentat al aiurelii, el este incepabil să citească
literatura din România, nu tendinţele ci idioţenia scrisului. Cu această ocazie mi-a scris că l-a vizitat
Ivaşcu, în grabă la Madrid şi îl consideră, fără să greşească, un prost, lipsit de talent şi de cultură
literară. (Şi când te gândeşti că Dorli Blaga tocmai pe el l-a găsit ca şi colaborator la editatea operei
poetice, aş zice că până la urmă asta o merită Schimbarea Zodiei, adică trecerea a tatălui său lui
Lucian Blaga, în tabăra comuniştilor, de unde permisiunea testamentară lăsată fetei lui să o ducă la
îndeplinire fie şi cu concursul unuia ca G. Ivaşcu. De altfel, Dorli se afla într'o companie nu nouă,
ştiindu-se că a fost căsătorită cu Bugnariu celebru prin faptul că lectorul de marxism-leninism a
suferit ca şi comunist în ilegalitate, de unde probabil admiraţia lui Dorli Blaga!?)
 
Printre altele Şt. Baciu i-a trimis cartea regretatei sale soţii Mira Simian întitulată Charles d'Orleans
et Rostand poètes d'avantgarde" în care, altfel o lucrare bine scrisă a strecurat ideea, infuenţată sigur
de soţul ei, că Tristan Tzara este iniţiatorul unei forme absurde de poezie şi îi citează câteva versuri
de o tâmpenie crasă. Din această cauză a renunţat să scrie despre frumoasa lucrare a Mirei Simian
pe care o cunoştea ca feţită, fiind prieten cu tatăl ei. Deoarece, mai târziu maestrul va reveni asupra
acestei probleme, ne vom rezerva dreptul să scriem câteva rânduri atunci despre extravagantul (un
echivalent al mai durului "aiuritul") pseudopoet Şt. Baciu.
 
În P.Ş.-ul scrisorii maestrul mă roagă să-i trimit ceva de dormit şi îmi mărturiseşte; "În starea de
încordare efect al aşteptării cărţii menite să decidă de faza ultimă a vieţii mele, dorm greu".
 
Oprobiul nostru acelora care-l amăgeau pe marele ziarist, istoric şi scriitor, că îi va apărea cartea sa
în germană "Finlandizarea Europei" când nu făceau decât să-l mintă chiar şi cu deosebitul risc de a-i
provoca moartea prin minciunile lor, sub care îşi
ascundeau ferma convingere că această lucrare nu-i va fie editată niciodată !!!
 
În cele următoare redau o scrisoare a mea provocată de concluziile maestrului de a nu răspunde
defăimărilor din ţară, decât la o dată mult mai târzie, când se cerea o replică mult mai drastică şi eu
credeam că ea trebuia să se bucure de o dată mai apropiată, atunci când calomniile la adresa lui
curgeau cu nemiluita şi cu aceeaşi nedreptate ca până acuma. Ce făcea dl. Zub de pildă pe care
maestrul îl admira atât de mult? O vom vedea şi pe asta cât de curând.
 
 
Giessen, 4 Decembrie 1978
 
Prea iubite maestre,
Dând mare importanţă celor ce-mi scrieţi, astăzi am trecut pe la Institutul romanic din localitate,
unde există o bibliotecă românească. Cercetând-o, printre altele am descoperit o carte scrisă de
Mihai Grafiţa întitulată Cezar Petrescu, apărută la editura pentru literatură, 1963.
 
Iata cum este descrisă acolo colaborarea Dvoastră cu Cezar Petrescu la Hiena şi mai târziu, în
câteva pagini pe care vi le trimit alăturat în fotocopie.
 
În faţa acestor rânduri desigur pot face amarnica reflecţie că în timp ce Dvostră scrieţi că sufletul
naţiei se desvoltă în ţara comunistă, ei vă scuipă cinstea de om.
 
Dar nu despre asta e vorba.
 
Comuniştii repetă aici calomniile în care v'au îmbrăcat atât duşmanii Dvoastră de ieri cât şi cei de
azi, aşa scriindu-mi ameninţându-mă când am îndrăznit să dedic câteva rânduri memoriei Dnei
Virginia, sora Dvostră. Din această cauză nu înţeleg de ce acum, când aveţi iar Curentul la
dispoziţie, nu răspundeţi acestor calomnii. Adicătelea concret,  în loc de elucubraţiile lui Stanomir
asupra tuturor rinocerilor politrucizaţi din ţară, de ce nu aţi publica Dvoastră fragmentul respectiv
din istoria presei româneşti privind apariţia Hienei şi colaborarea cu Cezar Petrescu, aşa cum a fost
până la sfârşit. Asupra acestor trăiri n'aveţi nevoie de niciun document, ele fac parte din însăşi fiinţa
Dvoastră.
Este aici un moment cât se poate de important şi eu insist tocmai pentru că ţin la prestigiul Dvostră
şi vă respect.
 
Nu numai Maniu dar intreaga ţară in 1944, n'au dat importanţa cuvenită filipicelor Dvoastră din
Curentul, fiindcă erau otrăviţi de calomniile cu care eraţi caracterizat şi aşa va rămâne în istorie
dacă nu luaţi nicio atitudine, descriind faptele aşa cum au fost.
 
Nu vă lăsaţi încântat de vorbele ce vi le spun cei care vă vizitează. Îi cunosc prea bine cât sunt de
falşi. Important este ceea ce scriu, scrisul râmâne iar acesta se prezintă aşa cum reese din paginile
alăturate.
 
Închei dorindu-vă tot binele, sănătate, cu aceeaşi admiraţie şi consideraţie al Dvostră
 
Ovidiu Vuia
 
Paginile scrise de Gafiţa în cartea sa despre Cezar Petrescu le voi cita în parte, alături de altele în
capitolul Restituiri.
 
Recitindu-mi astăzi rândurile, pot să afirm că îi ceream maestrului de fapt o pledoarie în care să-şi
releve toate maritele vieţii sale, cuprinse în marile sale opere, operaţie inutilă odată ce răivoitorii săi
nu le vor citi niciodată şi prin urmare orice discuţii cu ei se arată de prisos. Pamfil Şeicaru îşi
cunoştea prea bine activitatea şi realizările cu toate împlinirile sale ca să-şi dea seama că Adevărul
este de partea lui, el va triumfa în cele din urmă fie oricât de târziu. Deci, în loc să-şi piardă timpul
cu nişte oameni ce nu pot fi convinşi că greşesc, atâtea zile câte le mai are primite în dar de la
Parce, fiind în posesia capacităţilor sale intelectuale, creatoare nu va înceta să desâvârşească ceea ce
se cere până la ultima bătaie a inimii, să fie împlinit.
 
La toate aceastea se adăoga şi reticenţa ce o avea în acest domeniu marele ziarist să intervie 
personal, punând preţ nu pe spusele lui ci ale unui martor pe a cărui: caracter te poţi baza. Astfel, să
ne amintim că unul din accidentele majore ale vieţii sale a fost acel provocat de Nae Ionescu, nu l-a
uitat până la sfârşitul vieţii şi totuşi pentru a fi obiectiv până în cele mai detailiate amănunte, el, nu
ştim să se fi ocuput public de acest caz, de câte ori era în această situaţie cita articolul exepţional
semnat de Ion Vinea, Geneza unei gazete. Bazat pe această realitate, mi-am dat seama după un
numâr de ani deloc de neglijat, că de fapt cum a mărturist-o destul de discret dar totuşi clar, el vedea
în mine pe comentatorul său testamentar, de unde am căutat, pentru a-l defini în toată valoarea sa,
plecând de la operele sale pe care le-am comentat încadrându-le în corespondenţa de faţă, doar  în
acest fel ideile noastre, şi aici m'aşi referi mai ales la cazul meu, nu primesc greutate decât pornind
de la lucrările maestrului, garante ale talentului şi nu rar ale geniului prin care a înţeles să le
conseapă.
 
 
Scrisoarea (29 )  din 8 Decembrie 1978 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Ovidiu, încep a-ţi da lămuririle cerute privitor la cartea ce urmează să apară. A fost concepută
şi scrisă în vederea conferinţei securitărţii europene, de aici titlui pe care i l-am dat: Finlandizarea
Europei. Precum ştii preşedintele Finlandei îl designează Krelinul deci este un gauleiter. Textul meu
este o cuprinzătoare expunere a imperialismului rus ţarist continuat şi amplificat de bolşevici.
Tendinţei manifestate de conducerea Sovietică după faimoasa şi cutremutătoarea denunţare făcută
de Hruşciov în 1955 a crimelor lui Stalin de a le prezenta ca deviaţie teroristă a concepţiei lui Lenin,
eu opun o documentare cu citate din Lenin care a impus teroarea bolşevică, metodă unică de a
susţine şi consolida regimul. Stalin n'a fost decât continuatorul şi amplificatorul teroarei. Arăt cum
Stalin a manevrat pe Hitler folosind dezbaterile Kominternului din 1935 din care reese clar abila
strategie a lui Stalin de a-l speria de înarmarea Franţei. Era o proecţie a unei Franţe similare celei
din 1914. Şi rând pe rând trec în revistă erorile Statelor Unite şi ale Angliei. Cartea va avea 450 de
pagini. Am convingerea că va deştepta un interes în opinia publică germană. O sierie de întârzieri
mi-au pus la grea încercare nervii dat fiind că apariţia cărţii va pune capăt la îndelungata mea
strâmtoare bănească. În sfârşit în luna Ianuarie voi putea să încep faza finală a vieţii mele. Cum în
18 Aprilie voi împlini 85 de ani, nu-mi pot face iluzii de lungă durată, deci trebue să zoresc lucrul.
 
În ce priveşte insultele din broşura lui Grafiţa asupra lui Cezar Petrescu, am avut broşura, nu este
nimic nou. Dragul meu, eu sunt mitridatizat, în lunga mea carieră calomniile nu au lipsit. Rar, foarte
rar am replicat dar cel care mă ofensa să fi avut dimensiunile care obligau la o reacţiune. Dar nimic
nu mă obligă să răspund la gaiţele regimului de la Bucureşti, nu polemizez co valeţii ci la timp voi
face procesul politic, economic şi cultural ce se cuvine. Partidul comunist este proprietar al tuturor
tipografiilor, cum şi hârtiei, de voinţa lui exercitată prin cenzură depinde publicarea unei cărţi ce
poate modifica textul, interpola pasagii întregi. Deci cu el voi discuta nu cu valeţii călimărilor. În ce
priveşte plecarea lui Cezar Petrescu de la Curentul s'a produs la sfârşitul anului 1937, regele Carol
prepara instalarea dictaturii în Februarie 1938. Victor Iamandi a fost coleg al lui Cezar la liceul
Naţional şi la Universitatea din Iaşi, a sugerat regelui să-l scoată pe Cezar Petrescu de la Curentul,
de care nu era singur că va aproba lovitura de stat. Astfel i s'a pus la dispoziţie tiparul şi hârtia de la
Monitorul Oficial şi un plus de bani pentru a plăti personalul redacţional şi administrativ. Ziarul s'a
numit "România": nu avut niciun efect asupra tirajului "Curentului". Cezar scotea 100.000 de
exemplare din care se vindeau 7.000, restul maculatură. Abdicarea regelui a determinat încetarea
ziarului, Un amănunt, când a apărut Calea Victoriei eu, ceva neobişnuit în presa noastră, am
consacrat un articol romanului iar Cezar care avea talent la desen şi-a făcut singur portretul. Dar  în
1943 când Curentul a sărbătorit 15 ani de apariţie, redacţia a pregătit un album, Cezar aflând a venit
şi a adus articolul secretarului de redacţie Lorin Popescu. Cred că eşti lămurit. Dacă vei veni la
Dachau îţi voi da să citeşti în album, articolul.
 
Îmbrăţişări Pamfil Şeicaru
 
Note şi Comentarii
 
În prima parte a scrisorii datată cu 8 Decembrie, P. Şeicaru îmi rezumă conţinutul cărţii sale
concepută şi scrisă în vederea conferinţei securităţii europene de unde titlul de Finlandizarea
Europei. Textul e o descriere cuprinzătoare a imperialsmului rusesc continuat şi amplificat de
bolşevici. Tendinţele actualei conduceri soviertice reprezentată de Hrusciov după care Stalin ar fi
fost o deviaţie teroristă a concepţei lui Lenin, autorul nostru o combate considerând că regimul lui
Stalin a continuat pe Lenin, ultimul fiind amplificatorul teroarea după cum citatele din documentele
lăsate de Lenin o demonstrează. Mai departe rând pe rând va trece în revistă erorile Statelor Unite şi
Angliei faţă de politica în forţă a Rusiei sovietice. Cartea a avut 350 de pagini dar acestora s'au
adăogat incă 100 de pagini cuprinzând evenimentele desfăşurate dintre redactarea primă a lucrării şi
data ţinerii Conferinţei Helsinki, de unde numărul de pagini s'a ridicat la 450.
 
Avea speranţa că lucrarea publicată îş\n limba germană va deştepta interesul opiniei publice şi astfel
în luna Ianuarie să-şi poată începe finalul vieţii sale, prin editarea ei amânată cu două luni, va pune
capăt la îndelungata sa strâmtoare bănească.
 
Fără să absolvim de vină pe cei ce reuşeau să-l mintă cu neruşinare, ne punem întrebarea ce ar fi
devenit P. Şeicaru dacă energia şi luciditatea facultăţilor sale mintale cu o memorie păstrată până în
ziua când şi-a închis ochii, nu i-ar fi păstrat arta de a se iluziona, de a-şi întoarce privirile de la
cenuşia şi lipsita de perspectivă realitate şi nu ar fi avut o incredere nestrămutată în ziua de mâine şi
în menirea ce i s'a încredinţat să-şi ducă la împlinire opera, dacă Parcele îi vor mai da un răgaz cât
de cât acceptabil, mai ales dacă el va şti să se grăbească la cei 85 de ani ce-i va împlini la 18 Aprilie
1979.
 
Înrudirea nu o putem face decât iar cu Balzac, visând şi el să se îmbogăţească după fiecare roman al
său, până la urmă autoironizându-se prin personajul său cunoscut ca Ilustrul Gaudissart.
 
Cu această ocazie conţinutul "Finlandizării Europei" fiind repede lămurit ne întrebăm dacă e
cunoscută natura bolii lui Lenin şi discuţiile purtate de specialişti asupra ei. Asupra acestui subiect
am citit încă la Cluj fiind, un raport asupra bolii înaintaşului lui Stalin la care la autopsie s'au gâsit o
serie de cavităţi de mărime medie sau mai mici, diseminate  în masa cerebrală cu aspectul
ramolismentelor cerebrale aflate în diferite faze de evoluţie. Concluziile medicilor sovietici au dus
la disgnosticul unor leziuni ce puteau fi produse de modificări stenozante ale vaselor în cadrul unui
sifilis meningo-cerebral, terţiar. Totodată au socotit că era o adevăratăţă minune ca  într'un creer atât
de lezat, să sălăşluiască idei atât de geniale cum au fost cele ale lui Lenin.
 
După evoluţia relativ rapidă a bolii, cu aspectul inflamator al meningelui dar mai ales al vaselor
cerebrale sub forma unei endengeite de tip Heubner, cauza microralosmentelor intracerebrale la care
se putea aplica şi examenul specific pentru sifilis, reacţia Bordet-Wassermann, diagnosticul nu
putea să fie prea dificil de pus. Tabloul clinic a fost tipic pentru o afecţiune vasculară: primul atac a
avut un caracter trecător, cu mici sechele în Mai 1922, urmat de al doilea în Martie 1923 după care
nu mai poate exercita nicio funcţie politică, nu mai părăseşte casa, murind în Ianuarie 1924.
 
Recent, dl. Stolnici-Bălăceanu afirmă că profesorul Sager i-a mărturisit că a văzut lama lui Lenin în
ţesutul nervos evidenţiindu-se agentul patogen al sifilisului: spirocheta pallida. De unde s'a putut
trage concluzia că Lenin a suferit de paralizie generală. Am stat şi eu de vorbă cu profesorul Sager,
şi asupra aceluiaşi subiect şi mie nu mi-a vorbit de lama cu spirochetele dlui Bălăceanu-Stolnici, şi
nu avea de ce să nu o facă, dovadă că dl. Stolnici inventează lucrurile şi după cum l-am cunoscut
noi, nu e chiar pentru prima oară că procedează în acest fel. Prezenţa spirochetei în creerul
paraliticilor generali nu este o regulă, agentul patogen apare inconstant, impregnaţia argentică nu
reuşeşte, după cum se ştie, nu mai rareori deci respectiva coloraţie nu constituie metoda cea mai
sigură de diagnostic. Rămâne decisiv coroborarea semnelor clinice şi patologice la care se adaogă şi
o reacţie BW pozitivă. Lenin nu a avut o atrofie cerebrală generalizată şi nici nu a prezentat o
meningo-encefalită difuză iar când apar ramolismente cerebrale acestea sunt mici cu sediul
intracortical, încât trec aproape neobservate.
Aşa dar, oricât ar fi mai pe voia duşmanilor politici ai lui Lenin, ca să i se atribuie o paralizie
generală, în acest mod întreaga sa învăţătură să fie declarată ca producţia unui dement, ipoteza nu
stă în picioare, de altfel analiza însăşi a operei leniniste nu pune în evidenţă elemente demenţiale. Şi
asta fiindcă în cazul leziunilor vasculare de tip terţiar, pacientul nu prezintă modificări demenţiale,
bolnavii sunt chinuiţi de diferite grade de paralizii care dacă nu-i ating lobul stâng nu posedă nici
modificări de limbaj, afazice. Şi în acest sens pacientul e deficitar dar nu dement.
 
Desigur, sesizaţi cei ce nu vor să admită niciun fel de leziune cerebrală la Lenin, piesa posibil să fi
fost întretimp înlocuită cu un creer normal, cel puţin la examenul macroscopic. Aşa se întâmplă că
învăţatul german O. Vogt, unul din ctitorii Institului creerului din Moscova, are ocazia să studieze
creerul lui Lenin citoarhitectonic, la care găseşte în anumite zone nişte celule nervoase neobişnuit
de mari, pe care le pune în legătură cu gradul de genialitate a lui Lenin, învăţătorul socialismului
ştiinţific. A publicat o lucrare în acest sens într'o revistă de specialitate neurologică şi psihiatrică
germană a şi comunicat cazul marelui Lenin, dar s'a lovit de criticile distrugătoare ale lui
Spielmeyer, în care marele neuropatolog demonstra că astfel de celule gigante se pot găşi, cum i s'a
întâmplat chiar lui şi în creerul idioţilor. Desigur, descrierea lui O. Vogt şi-a pierdut pe loc orice
valabilitate, vina fiind a celor care au schimbat creerul lui Lenin cu al unui adult handicapat,
retardat mintal, ceea ce nu s'a luat în seamă, numai leziuni macroscopice să nu aibe.
 
În partea II-a a scrisorii maestrul se ocupă cu insultele lui Gafiţa, şi mă asigură că în lunga sa carieră
s'a mitridatizat cu atare calomnii ce i s'au dus. Totuşi într-un regim în care totul stă sub puterea
partidului care are în mâinile lui tipografiile, hârtia, şi poate după voinţa exercitată să modifice
textul, să interpoleze pasagii întregi, el nu stă de vorbă cu valeţii călimărilor ci va face procesul
politic celor care vor merita acest lucru.
 
În ce-l priveşte pe Cezar Petrescu a părăsit Curentul la sfârşitul lui 1937 când regele se pregătea să
instaleze dictatura sa personală în Februarie 1938. Victor Iamandy coleg de liceu şi de facultate cu
Cezar, l-a convins pe rege să-i încredinţeze conducerea unui ziar şi astfel a apărut România, care
însă nu a redus tirajul Curentului. Dar legăturile lor au rămas prieteneşti: când a apărut Calea
Victoriei maestrul, a scris, lucrul cu totul neobişnuit un articol despre roman şi fiindcă Cezar avea
talent la desen şi-a făcut portretul, singur. În 1943, la sărbătoriea a 15 ani de la apariţia Curentului, a
apărut un album pregătit de redacţie, fără să fie solicitat, Cezar şi-a dus articolul omagial şi l-a
predat secretarului de redacâţie Lorin Popescu. Marele ziarist mă asigură dacă voi veni la Dachau o
să mi-l dea să-l citesc, totuşi până la urmă mi l-a trimis, aşa că îl voi putea publica într'un capitol
viitor, în partea treia a cărţii. Desigur, m'am convins că legăturile lor au rămas până în 1944
nealterate de intrigile oamenilor nu mai că după 1944 marele romancier a încercat să intre în slujba
comuniştilor, printre altele a scris un roman neterminat în care personajul principal este un mare
ziarist şi scriitor ratat în lumea descompusă a Apusului. Fără îndoială modelul său era fostul său
prieten, penalizat pe loc, socotintu-l un Balzac al perioadei dintre 1907-1944, lăsând pe din afară
anii cumpliţi ai unei alianţe imposibile: a lui Cezar cu un regim lipsit de orice omenie.
 
S'ar putea ca marele romancier, Balzacul român, să fi avut ceva din firea de învins a lui Radu
Comşa, eroul romanului său Întunecare, de unde şi abdicările dureroase ale propriei sale fiinţe. Am
vizitat casa memorială a lui Cezar Petrescu, după 1989, vila de la Buşteni şi n'am reuşit să găsesc în
ea, cu toată insistenţa mea, nicio urmă care să amintească trecătorului de prietenia ce l-a legat pe
Cezar de Pamfil Şeicaru.
Să credem că această scăpare nu ar veni din partea romancierului ci a oamenilor răi ce s'au făcut
stăpâni pe moştenirea lui spirituală.
 
 
Scrisoarea (30 )  din 23 Decembrie 1978 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Ovidiu, îţi mulţumesc pentru urările pe care mi le faci. Eu îţi rostesc tradiţionalul "Bună
dimineţa la moş ajun". Ţi-am citit evocarea muzeului Storck şi regăsesc mereu aceeaşi sensibilitate
faţă de realizările de artă, exprimată cu o impecabilă formă literară. Sunt de acord cu dta: există o
tendinţă de a şterge trecutul, pentru a arăta că totul începe de la ei: blocuri cazemate. Stil idiot. De
ce s'a dărâmat muzeul Simu care era o mărturie a gradului de cunoaştere a artei încă de la sfârşitul
secolului al XIX? Într'o serie de articole voi denunţa această pornire vrăjmaşă împotriva culturii
româneşti. Vei găsi spaţiu la "Curentul": în acest sens, Simu avea ambiţia de a realiza un muzeu de
categoria muzeelor de veche tradiţie în domeniul creaţiei în artele plastice. Şi a izbutit, făcând-o pe
banii lui. Cu mijloacele Statului sub Ceauşescu s'a făcut acea ruşine arhitecturală Teatrul naţional,
care are aspect de han după ultima ilustraţie primită. Arhitectul era un evreu de la Constanţa care nu
făcuse şcoala de arhitectură ci une de subingineri constructori. Am impresia că la conducerea
României: înteligenţa, cultura, talentul, sunt considerate ca pericole pentru regim. Dracul să-i
pieptene. Te rog dă-mi telefonul, punând şi prefixul. Când vremea se va potoli pe la sfârşitul lui
Februarie, un prieten mă va aduce la domicilul tău. Meditează asupra axei China-Japonia, Statele
Unite, pe acest portativ se vor desfăşura evenimentele în 1979. Este începutul sfârşitului dominaţiei
Kremlinului.
 
Îmbrăţişări Şeicaru
 
 
Note şi Comentarii
 
Citindu-mi evocarea muzeului Storck şi a dnei Cecilia Cuţescu-Storck, maestrul mă asigură că e de
acord cu mine, există sub comunişti o tendinţă de a şterge trecutul pentru a arăta că totul începe de
la ei: blocuri-cazemate. Stil idiot.
 
Condamna şi dărâmarea muzeului Simu, o mărturie a gradului de cunoaştere a artei încă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea. Întradevăr cui i-a stat în cale acel templu grec, adăpostind o colecţie
de tablouri aşezate după modă olandeză unul lângă altul până umpleau, ambele ziduri aşezate faţă în
faţă. Desigur, chiar dacă nouă ne scapă, exista un fir conducător după care se aflau aranjate. În orice
caz mai ales în muzeele vechi olandeze încă de pe vremea lui Franz Hals şi Rembrandt modul de
prezentare al tablourilor era acel din muzeul Simu, de unde maestrul avea dreptate, când scrie că
Simu avea anbiţia de a realiza un muzeu de categoria celor de veche tradiţie în domeniul creaţiei în
artele plastice. Şi mai adăoga, a reuşit fiindcă a făcut-o pe banii lui. De altfel muzeul Simu
reprezenta prima mea experienţă din domeniul muzeistic, dacă până atunci mă delectam cu lucrările
în alb-negru ale lui Tiţian, Rafael, Caravaggio, Velasquez prezentate în volumele de istoria artelor
de G. Oprescu. Era în 1943 când am vizitat, copil încă, împreună cu tatăl meu, Bucureştiul.
 
În muzeul Simu am descoperit pe Camille de Monet, o frumoasă realizare, pictorul impresionist
încă nu-şi găsise drumul pe care va merge până la capăt, stătea încă sub influenţa lui Corot, dar asta
avea prea puţină pentru importanţă pentru mine, acest tablou al lui Camille a constituit prima mea
iubire spirituală, - pe atunci prin coloritul său suav îl consideram unul din cel mai frumos din câte
mi-a fost dat să văd şi să-l pipăi cu simţurile mele şi să urlu "este". Tot atunci l-am cunoscut pe
Marius Bunescu, un om coborât din peisagiile sale, deci poseda o distincţie, dacă nu rece totuşi
distantă, nu ocolea visul frumuseţii pe care se pricepea să-l confere şi celui mai banal fapt, de
fiecare zi. Sub irizaţiile nobilei Camille, Marius Bunescu a rămas pentru mine mult timp prototipul
pictorului artist, aşa mi-i înschipuiam şi pe un Giorgione sau Rafael, pe care desigur încă nu-i
cunoscusem, acasă le ei, unul la Castelfranco Veneto, celălalt la Urbino.
 
Câţiva ani mai târziu am început s'o uit pe Camille de Monet preferând-o, pentru vraja ei plină de
mister, cel puţin în imaginaţia mea, pe infanta lui Velasquez căruia i-am dedicat Poemul Nastasiei,
visul de aur şi azur al adolescenţei mele iar mai târziu, la vârstă mai împlinită, tot pe graiul poeziei
celebram împreună logodna noastră sacră în muzeul Prado din Madrid, respectându-i
îndividualitatea picturală, ca eroină a lui Velasquez.  În exil, om în toată firea, noua mea dragoste a
fost tragediana Fanny Janauschek de Arnold Boecklin din muzeul de artă de la Frankfurt
(Stadelsches Kunstinstitut). Celebra artistă era în negru, semn de doliu, de unde chipul ei frumos,
oval avea ochii trişti şi roşii de plâns, pe când fondul închis, aproape cernit şi el, lăsa un colţ de cer
iluminat peste grădina cu oleandrii  verzi cu câteva flori roşii, fâşia înaltă încununată de nouri
transparenţi, sinelii întăresc albul imaculat al chipului femeii şi mâinile sale de statuie săpată într'o
marmură nemuritoare, munţii lor de Carrara găsindu-se pe drumul ce urcă spre cer. Vizitând
aproape săptămânal muzeul, am ajuns să venerez această finnţă îndurerată care-şi exprima jalea cu
atâta har.
 
Toate aceste întruchpări,  şi nu erau singurele, au reuşit să mă introducă în lumea artei clasice
jucând rolul educativ al unei Laure de Berny pe lângă destul de nepregătitul tânăr cu numele
Balzac, aşa că prietenenul meu mai mare Pamfil Şeicaru putea să-mi descopere mereu aceeaşi
sensibilitate faţă de realizările de artă, exprimată într'o impecabilă formă literară.
 
De la muzeul Simu ducea o stradă întortocheată numită Mercur, în capătul căreia, nu departe de
Ateneul român se afla fosta casă a lui Titu Maiorescu, în care se ţineau vestitele şedinţe ale Junimii,
printre participanţi înscriindu-se şi marele nostru poet Mihai Eminescu. Felinarele de epocă păstrate
în continuare incă dădeau impresia că-l aşteptam să apară înaintea noastră, din clipă, pe Hyperionul
poeziei româneşti, Mihai Eminescu. (Orice nepotriviri istorice nu-şi au rostul să fie pomenite, în
acest context, deoarece eu descriu trăirile unui copil, fericit incă de soartă să umble pe urmele unor
străluciţi străbuni ai săi, în curând distruse de cei ce nu le găseau niciun rost).
 
Deci incăodată ne întrebăm: de ce au fost înlăturate aceste valoroase mărturii ale trecutuli nostru de
unde mânia şirevolta marelui ziarist. "Într'o serie de articole voi denunţa, această pornire vrăjmaşă
împotriva culturii româneşti". Măsura şi-o dădură noii stăpâni roşii ai Capitalai, când în locul
muzeului Simu - strada Mercur cu felinarele ei de epocă s'au evaporat pur şi simplu în aer - au
instalat o benzinărie aducându-ne aminte că în concepţia lor semidoctă civilizaţia are supremaţie
asupra culturii - un mare rău al epocii noastre cum a demonstrat-o filozoful german, Martin
Heidegger - şi să mai reţinem că pe acea vreme Titu Maiorescu, unul din ctitorii României moderne,
era un autor interzis în urma criticilor aduse de un dentist care după Marin Preda căuta să scoată
măselele filosofilor secondat de un filozof marxist în concediu fără termen, Gulianu, aşa că avem în
parte răspunsul barbarei comportări.
Spre cinstea profesorului de estetică din Cluj, Liviu Rusu, după străduinţe depuse de el în numele
celui mai elementar bun simţ, după ani de luptă ideologică, datorită acestui om între oameni,
însfârşit Titu Maiorescu este reabilitat de noii proletcultişti, slujitori ai regimului comunist. (În
curând, dintre cei mulţi care fugeau după originalitate chiar şi cu preţul mutilării personalităţii lui
Maiorescu, N. Manolescu, călinescian prin natura sa uşuratecă, descrie un fals Maiorescu,
demonstrând că răul dacă nu e smuls din rădăcină tot rău rămâne, numai că îşi înmulţeşte forţele, şi
în acest caz Liviu Rusu a intervenit, dar teamă ni-este că fără niciun rezultat).
 
Dar să nu ne amăgim, este şi în firea românului atât de conservator şi tradiţionalist cu obiceiurile
sale fie şi rele, în mod paradoxal, să nu aibe patima cultivării trecutului, ca italianul de pildă, ori
câte case aparţinând unor oameni de seamă capătă cinstire naţională, măcar printr'o placă memorială
dacă alte mărturii au devenit praf şi moloz subt clădirile, blocurilor cazemate, moderne?
 
Aş mai da un exemplu grăitor. În anul 2000 am vrut să vizitez muzeul de artă din Bucureşti invenţie
comunistă, în el s'au centralizat toate muzeele particulare unele de un deosebit prestigiu ca muzeul
Zambaccian sau colecţia dr. Dona, dar nu sunt singurele, parcă pentru a fi distruse mai uşor, aşa
cum s'a întâmplat în cursul revoluţiei din Dec. 1989 când terorişti imaginari au tras intenţionat în
muzeul de artă şi au produs multe stricăciuni unele ireparabile.
 
Mărturisesc deschis că preţuiesc arta românească şi pentru faptul că în timp ce Picasso şi confraţii
să-i îşi râdeau în Apus, de cultul marei arte, artiştii români şi-au urmat drumul lor propriu, au
rezistat, în mod eroic, tentaţiilor dadaiste şi suprarealiste apusene.
 
Nici a doua mea vizită nu a fost încununată de prea mult succes, existau unele săli în care se
expuneau lucrări de artişti români dar nu prin cele mai semnificative opere ale lor. Însfârşit, a treia
oară s'au deschis secţiile de artă universală şi câteva săli cu gobelinuri franceze, lipsind la apel arta
românească. Ori cum se ştie, arta universală în afara unui El Greco şi al unui elev rembrandtian nu
are a se mândri decât cu artişti de a doua mănă, valoarea reală a muzeului de artă din Bucureşti o
constituie arta românească şi marii ei maeştri. Deci se ridică problema cum să ajungă străinul să ne
preţuiască pictura - lucru la care ţinem foarte mult - dacă noi înşine nu ştim s'o preţuim? Dreptate
avea Eminescu, românul jinduieşte întoteauna la ce se află în grădina vecinului decât la ce are în
grâdina sa proprie.
 
Epoca lui Ceauşescu, intervine maestrul, se remarcă prin ruşinea arhitectonică numită Teatrul
naţional care are aspectul unui han, după ultima ilustrată primită din ţară. Arhitectul este un evreu
din Constanţa, care nu făcuse şcoala de arhitectură ci una de subingineri constructori. De unde
dreapta lui judecată: "Am impresia că la conducerea României, inteleginţa, cultura, talentul sunt
considerate ca pericole pentru regim" observaţie mai mult decât justă dar ea este valabilă şi pentru
România postcomunistă de astazi.
 
Entuziasmul cu care am abordat problemele de cultură românească privind în primul rând artele
plastice, atăt maestrului cât şi mie personal, îmi întăreşte părerea că Dante nu are dreptate când
susţine în Divina Comedie că nu există un mai mare rău decât acela prin care trece omul aflat în
mizerie dacă îşi reaminteşte de zilele sale trăite în mare fericire.
 
Cel puţin la noi românii această aserţiune nu se verifică, de pildă Pamfil Şeicaru tocmai când se
gândeşte la zilele sale fericite, trăite în ţară ca director al Curentului, de unde s'e grăbit să publice
palatul Curentului în ziarul scos în exil, îşi suportă mai bine viaţă lui strâmtorată de atâtea greutăţi
zilnice, mai ales financiare. Revenirea la situaţia sa din trecut îi dă energia să creadă în ziua de
mâine, în depăşirea de sine, după cum gândea şi voevodol român Petru Rareş când era sigur că "va
fi ce a fost şi încă mai mult".
 
Fără această speranţă fie şi vană, românul nu poate trăi, ea explică multe din atitudiniile maestrului
altfel greu de înţeles.
 
În ce mă priveşte pot doar să confirm această stare, de altfel în însăşi corespondenţa noastră nu
facem decât să trăim, adică mai precis să retrăim zilele noastre de altădată fericite, mângăind cu ele
pe cele nenorocite, prin care trecem într'un exil ce pare fără sfârşit. Am afirma, gândul lui Dante a
fost geşit tradus, dacă nu l-am fi citit de nenumărate ori, mai ales că şi marele poet italian a trăit
printre străini o bună parte a vieţii sale. Ori ca să-i dăm şi lui dreptate am zice că atunci e răul cel
mai mare când omul gândindu-se la zilele lui fericite, din trecut, nu mai poate să aibe speranţa de a
le mai trăi din nou.
 
Aceasta ar fi ultima situaţie pe care atât maestrul cât şi eu nu am atins-o, căci atunci ar fi însemnat
să renunţăm la cele mai pure idealuri ale fiinţei noastre, ceea ce ar fi echivalat cu moartea însăşi,
prag la care a ajuns, viaţa în exil, a marelui florentin. Să ne închinăm memoriei sale şi să-i
pătrundem până în adâncuri durerea exilului dus de el. Fire lucidă a refuzat autoiluzionarea ca o
mare înşelăciune de sine, ori tocmai aceste instrumente au rămas la îndemâna maestrului, fiind
vorba aici de o înclinare a firii sale, pe care Dante nu o avea, din această cauză suferinţa lui a fost
nelimitată, pe când noi am căutat să o evităm, cum e cazul maestrului auto minţindu-se, trăind în
iluzia trecutului.
 
Din foarte multe motive scrisoarea scurtă a lui Pamfil Şeicaru datată cu 23 Dec. 1978 ar putea fi
întitulată drept o invitaţie la "Convorbiri despre arta românească".
 
Post-Scriptum:
La Râmnicul Vâlcea există un frumos muzeu de artă instalat în casa Simian cu un stil arhitectonic
ce se apropie de o vilă florentină, amintindu-ne de cea de la Carregi în care se adunau "platonicii",
aceştia sub conducerea lui Lorenzo Magnificul, în fiecare an la 7 Noembrie de ziua naşterii lui
Plato, îi celebrau memoria prin lecturarea Banchetului său, dar şi cel comentat de M. Ficino în
"Asupra iubirii".
 
În muzeul vâlcean se află expuse multe lucrări valoroase de artă românească, de care ar fi mândru
orice muzeu din ţară să le aibe. Cităm un tablou cu temă religioasă de Olga Greceanu (astăzi
surghiunuit în pivniţă), o sală I. Ţuculescu, opere de Grigorescu, Pallady, Petraşcu, chiar mau puţin
cunoscuţii Kimon Loghi sau Teodorescu-Sion, ori impresionanta Spaimă de C. Baba şi altele, nu
mai puţin demne de luat în seamă.
 
Aş ruga pe conducătorii acestui sanctuar de artă ca să interzică, în spaţiul muzelui, ţinerea de
şedinţe de orice natură, fumul de ţigară şi respiraţia umană, mai ales în aglomerări de persoane, pot
să deterioreze ireversibil, tablourile respective.
 
Şi ar fi mare păcat, paguba fiind produsă prin neglijenţa, evitabilă, a oamenilor.
 
Muzeul, nu posedă un ghid adecvat şi nici măcar câteva reproduceri din comorile pe care le posedă.
 

Scrisoarea (31)  din  1 Februarie 1979 de la Pamfil Şeicaru

 
Dragă Ovidiu, nu înterpreta îndelungata mea tăcere: pe ziua de 25 a plecat fratele meu şi am rămas
singur. Cum sunt din felul meu de a fi veverosimil de neîndemânatec se mai adaugă  şi vârsta cu
unele ipoteci fizice. Ca să-mi ridic poşta trebuie să cobor şi să urc 20 de trepte, dar oricât aş face
pauză de la o treapă la alta ca să răsuflu, cand am izbutit să urc ultima treaptă inima se resimte. Ca
medic vei înţelege ca cei 85 de ani ce îi voi avea la 18 Aprilie şi necazurile care nu m'au ocolit mai
ales de când am ieşit din ţară pe ziua de 10 August 1944, compatrioţii au ţinut cu orice preţ să
multiplice loviturile piezişe. În Aprilie 1968 soţie mea a murit după un an şi trei luni, de suferinţă 
(canzer la oase n.n.de fapt de un cancer la sân metastazat difuz în oase) împlneam ?? 48 de ani de
cămin, pierdeam ca un aviator aripa dreaptă. am avut momente când aveam senzaţii că mă
prăbuşesc în vid, norocul că sora mea izbutise să obţie paşaport şi să vină în ultimele trei luni fiind
nelipsită de la sanatorul unde era soţia mea. Întoarcerea de la cimitir, obesesia gropii  în care
acoperită de pământ rămânea aceea care a fost în curs de 48 de ani nelipsită şi curojoasă lângă mine
în momentele decisive, m'a chinuit nopţi în şir. Şi ultima lovitură a fost la începutul anului 1978,
moartea surorii mele, a cărei prezenţă o simt ...
 
Am primit acea emoţionantă spovedanie a avocării tatălui subliniind cu atâta gingăşie de fiu
recunoscător de unde ai moştenit şi idealismul şi pasiunea pentru tot ce este frumos şi nobil.
 
Cu tristeţă şi păreri de rău nu am fost în stare să-ţi rspund cum simţeam nevoia. Nici nepoatei mele
nu i-am scris. Rămas singur să fac faţă măruntelor nevoi s'a adăogat şi starea de depresiune pe care
mi-o provoacă întârzierea apariţiei cărţii. Cauza? Institul de Studii politice şi istorice care acoperă
cheltuielile imprimării, cumpărând pentru difuzare 2000 ecemplare a însărcinat pe un profesor
universitar să verifice şi să pună la punct textul. De zece luni a început dar în ritm de melc. Eram
sigur după promisiunile făcute că la 20 sau 25 Februarie totul va fi terminat şi volumul apărut. Ori
va fi sper la 20 Martie. Vei înţelege starea mea sufletească şi îmi vei ierta întârzierea răspunsului. Îţi
adaug ceva. Un tânăr abonat la Curentul a găsit printre lucrurile tatălui său, Emil Maur, gazetar şi el
de la Galaţi, o carte poştală cu data de 1 Septembrie 1913 trimisă de mine în care îi lăudam o poezie
care din volumul trimis mi-a plăcut mai mult. Aveam 19 de ani şi eramsecretarul de redacţie al unei
reviste ce apărea la Bârlad "Freamătul". Am făcut o copie şi ţi-o trimit. Acum după atâţia ani. Am
citit cu oarecare emoţie învăluită în melancolia atâtor ani departe de ţară, pribeag, bătrân, această
mărturie a începuturilor mele. O vei, pune la dosarul prieteniei.

Primeşte o caldă îmbrăţişăre de la Pamfil Şeicaru

 
 
Note şi Comentarii
 
Maestrul se scuză de îndelungata sa tăcere dar cum fratele său a plecat acasă el a rămas singur ori în
această stare pe lângă faptul că e atât de neverosimil de neîndemânatec se mai adaogă şi unele
ipoteci fizice. Astfel pentru poştă trebue să coboare şi să urce 20 de trepte şi cu toate că se oprete la
fiecare, de unde le ştie şi numărul exact, când urcă ultima treaptă inima se resimte. Desigur eu am
să-l înţeleg ca medic, că cei 85 de ani care-l aşteptau la 18 Aprilie şi necazurile ce nu l-au ocolit mai
ales de când şi-a părăsit ţara în 10 August 1944 iar compatrioţii au ţinut cu orice preţ să-i multiplice
loviturile piezişe.
 
Îşi aminteşte de acel Aprilie 1968 când soţia i-a murit, împlineau 48 ani de căsnicie, şi el pierdea ca
un aviator aripa lui dreaptă. În acele zile când avea senzaţia că se prăbuşeşte în vid, spre norocul lui,
Veguţă, sora lui a primit paşaport şi a stat ultimele trei luni lângă el. Nopţi în şir l-a chinuit gândul
că şi-a lăsat soţia în groapă, acoperită de pământ în timp ce ea 48 de ani i-a fost o tovarăşă
curajoasă, l-a sprijinit în momentele decisive cele mai grele. Şi ultima lovitură a primit-o la
începutul anului 1978 odată cu moartea surorii sale a cărei prezenţă o mai simte.
 
Fără îndoială, amintirile maestrului mă mişcau deoarece ele veneau din inima lui atât de însingurată
atunci când gândul îl ducea la finţele dragi, care rând pe rând l-au părăsit.
 
Poate fără să-şi dea seama marele ziarist îşi deschidea sufletul cel mai intim înaintea mea, ceea ce
mă determina să mi-l simt tare apropiat. Tata Tiberiu, murise in România în Iunie 1975 neîmplinind
vârsta de 75 de ani, şi i-am suportat greu pierderea fiindcă pe lângă părinte îmi era cel mai bun
prieten, în cel mai ales înţeles al cuvântului. La scurt timp a intrat în viaţa mea Pamfil Şeicaru care
încetul a reuşit să joace întrucâtva rolul tatălui pierdut, lucru simţit şi de el atunci când în scrisori
mă apostrofa cu "fiule" cuvânt repetat şi de sora lui, Veguţa, dr. Virginia Şeicaru, e drept că ea mă
punea lângă cel de al doilea fiu al lor, Vasile Dumitrescu, ceea ce nu mă prea încânta.
 
De altfel, între tatăl meu şi Pamfil Şeicaru erau înrudiri evidente, fiecare se arăta un îndrâgostit al
cărţii, practicant al cultului pentru adevăr, bine şi frumos dar asemănările se referau şi la atitudini
minore cum ar fi neverosimila neîndemânare şi plăcerea de a repeta unele întâmplări din viaţă, ceea
ce cum eram destul de sever cu oamenii îi atrăgeam atenţia că mi-o spunea nu ştiu a cătea oară. Dar
tata îmi răspundea blând, explicându-mi că sunt singurul său partner de discuţii şi de altfel îi pica
atât de bine să mi-o spună, încăodată. Din aceleaşi motive şi nu din cauze de "ramoleală" după cum
se poate constata, maestrul uneori se repeta cum era în cazul lui Nae Ionescu şi nu puteam să-l trag
de mânecă nu mai că el avea scuza nenumăratelor scrisori pe care le primea, dar e iar de luat în
seamă că de câte ori relua câte-o problemă adăoga aspecte noi, spre deosebire de cei ce repetă
mecanic aceeaşi chestiune fără nici un adaos, mereu neschimbată în conţinutul ei.

Faptul că relaţiile noastre erau de altă natură decât cele obişnuite de la cunoştiinţă la cunoştiinţă, se
datora şi realităţii că ajuns la o vârstă mai înaintată maestrul regreta că nu a avut şi un băiat, pe
cinstea căruia putea să conteze în problemele ce-l înteresau, de pildă, editarea ultimelor sale cărţi, la
care ţinea atât de mult.
 
Pote şi datorită acestui regret maestrul îmi scria următoarele: "Am primit acea emoţionantă
spovedanie a evocării tatălui subliniind cu atâta gingăşie de fiu recunoscător de unde ai moştenit şi
idealismulul şi pasiunea pentru tot ce este frumos şi nobil".
 
Dar în aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi face o mărturisire mai mult decât importantă când scrie:
"Rămas singur să fac faţă măruntelor nevoi s'a adăogat şi starea de depresiune pe care mi-o
provoacă întârzierea apariţiei cărţii. Cauza? Institutul de Studii politice şi istorice care acoperă
cheltuielile imprimării, cumpărând pentru difuzare 2.000 exemplare a însărcinat pe un profesor
universitar să verifice şi să pună la punct textul. De zece luni a început dar în ritm de melc. Eram
sigur după promisiunile făcute că la 20 sau 25 Februarie totul s'a terminat şi volumul apărut. Ori va
fi - sper - la 20 Martie".
 
Nu e greu să descifrăm textul maestrului, după cele afirmate de dânsul, Finlandizarea Europei urma
să apară pe cheltuiala celor din ţară, cel puţin aşa era promisiunea şi pentru realizarea acestui
deziderat lucrarea lui Pamfil Şeicaru a intrat pe mâna cenzurii din România, un politruc cu rangul
de profesor universitar promise ordinul să blocheze manuscrisul respectiv, mult prea antirus, pentru
a fi publicat sub auspiciile vreunei instituţii reseriste, cu profil comunist. Maestrul o numeşte precis:
Institutul de ştiinţe politice şi istorice, o atare instituţie nu există în Germania, miroase de la
depărtare a creaţie de stat totalitar, într'un sistem democrat politicul şi istoricul nu aveau nicio
legătură directă. Nu e greu de ghicit, comuniştii români şi-au atins scopul, au pus mâna pe o lucrare
fundamentală a lui Pamfil Şeicaru, acestuia i s'ar putea imputa că a avut prea mare încredere în fraţii
săi de neam, de fapt lupi mascaţi în miei turbaţi. Cine putea să intermedieze acest negoţ din care nu
va pierde decât Pamfil Şeicaru, neîndoios Vasile Dumitrescu "fiul cel bun" şi mărinimos, a jucat un
rol important în dispariţia manuscriselor maestrului, deci la comiterea unei crime de ordin spiritual.
 
Ne vom mai ocupa de această problemă după ce ultimul act al tratativelor se va consuma, într'altă
parte, oricum vom putea anticipa şi să susţinem că modul cum s'a procedat în cazul lui Pamfil
Şeicaru e o dovadă că "idip-indentul" Ceauşescu era omul Kremlinului, toată politica sa îndreptată
spre Vest a fost făcută cu aprobarea ruşilor, pentru a arunca nisip în ochii adversarilor americani, în
cele dintâi.
 
Se poate deduce că cel mai important manuscris al lui Pamfil Şeicaru scris în limba română,
Finlandizarea Europei, a ajuns pe masa unui profesor universitar angajat al Institului de ştiinţe
politice şi istorice, din Bucureşti, deci fără îndoială a existat şi ar putea să fie găsit în beciurile
acestei instituţii, numai că nimeni nu va sufla o vorbă, în această afacere murdară se va adopta
politica lui "nu ştui". Printre actele aflate în stăpânirea securităţii nu s'ar putea desconspira numele
agentului Vasile Dumitrescu, cel ce a avut grija să moară atunci când oamenii şi mai ales apărătorii
lui Pamfil Şeicaru ar fi avut mai mare nevoie de el?
 
În aceeaşi scrisoare, pentru a mai însenina atmosfera creată, maestrul îmi scrie că un tânăr
colaborator al Curentului a găsit printre lucrurile tatălui său, Emil Maur, o carte poştală cu data de 1
Septembrie 1913, trimisă de P. Şeicaru în care-i lăuda o poezie din volumul publicat, pe care autorul
i l-a dăruit, poezie ce i-a plăcut mai mult. Maestrul avea 19 ani, şi era secretarul unei reviste ce
apărea la Bârlad "Freamătul". Sunt în posesia cărţii poştale, în facsimil, pe care pentru valoarea ei
documentară o voi reda mai jos. Dar prin ea nu numai că se certifică începuturile literare ale marelui
ziarist, dar îi demonstrează un real talent de exeget al poeziei, plin de sensibilitate şi percepţie
critică. Reproduc rândurile maestrului din scrisoarea de faţă: "Am făcut o copie şi am să ţi-o trimit.
Acum atâţia ani. Am citit cu o oarecare emoţie învăluită în melancolia atâtor ani, departe de ţară,
pribeag, bătrân, această mărturie a începuturilor mele. O vei pune la dosarul prieteniei". Ultima
remarcă o înterpretez că în numele prieteniei ce ne leagă îmi va fi dat să deschid ceea ce se va numi
dosarul lui Pamfil Şeicaru. Îmi atribuie şi în alt loc această datorie de onoare pe care o satisfac în
cartea de faţă.
 
Îiată cartea poştală de care vorbim.
Pamfil Şeicaru către Emil Maur, Galaţi, 1 Sept. 1913
 
Iubite dle. Maur,
Peste măsură de impresionat citind frumoasa Dv. poezie, "Dor de soare" nu mă pot opri de a vă
trimite câteva rânduri mulţumindu-i poetului pentru neţărmurita mulţumire sufletească pe care mi-a
procurat-o:
 
Din raiul scump n'a mai rămas o floare
E frig în urma soarelui apus,
Iar dorurile - păsări călătoare -
În ţara caldă-a viselor s'au dus.
 
Prin mijloace restrânse ai putut prinde toată pioşenia pe care o simţi când gândul îţi vântură cenuşa
visurilor de ieri. Fiecare vers are o deosebită putere de a sugera complexitatea sentimentelor ce
formează fondul emotiv al poeziei. Şi ce frumos şti să faci să culmineze în ultimele două strofe
răsufletul abea simţit al speranţei încă în agonie: "Aştept un soare-nouă primăvară", continuând pe
calea apucată şi prinzând simfonia sentimentelor şi sentimentul cel mai intens prinzând pe toate
celelalte, evocându-le. Să fiţi întodeauna sincer. Căci atunci cititorul se poate coborî în inima-i
îndurerată, cu poetul alături.
 
O prietenească strângere de mână Pamfil Şeicaru
 

Iată o analiză pur estetică aparţinând tânărului de 19 ani demonstrând cunoaşterea unei poezii, nu
atât simbolistă, cât reprezentând specificul creator al Moldovei de jos, în anii când marele Bacovia
îşi pregâtea publicarea primului volum de poezii "Plumb", întâmplată în 1914, când primul război
mondial a împiedecat receptarea ei de către ceilalţi români; dar după cum o arată şi descrierea
epistolei lui P. Şeicaru, ea era prezentă în sângele compatrioţilor săi, fenomen bazat pe o apriorică
percepţie bacoviană. Drept urmare exegeţii de poezie vorbesc în acest caz de maniera simbolistă de
a crea frumosul poetic ori dacă nu vrei să te pierzi în vagul speculaţiilor ceea ce, de fapt, se atribuie
poetului este practica misterului răscolitor al unei adevărate simfonii a sentimentelor, resultatul e
prins de cercetarea acestora şi niciodată nu urmează logica rece a raţiunii, după cum o declară
"expresionistul" Lucian Blaga în poezia manifest: "Eu nu strivesc coroana de minuni a lumii",
prima din Poemele luminii. Deaici se poate deduce absurdul clasificărilor la care se opresc, în mod
pedant criticii, încercând să-l adpteze pe poet unui pat al lui Procrust care nu-i decât formula
subiectivă şi discutabilă a fiecăruia dintre ei, atraşi, cu orice preţ, de spectrul originalităţii.
 
Aceste aspecte sunt valabile şi pentru activitatea de început literară a lui Pamfil Şeicaru, atunci când
ea e numită una de tip semănătorist, conform dispreţului, prin nimic justificat, aruncat asupra
respectivului curent, mai ales, de urmaşii proletcultişti ai criticului E. Lovinescu. La urma urmelor,
noi nu contestăm orientare a lui P. Şeicaru spre ţăran şi ţărănism ceea ce îi dă dreptul să fie
considerată semănătoristă dar nu mai dacă redăm curentului respectiv strălucirea pe care o merită,
ea fiind dedicată valorilor perene ale creativităţii specifice româneşti în care se cuprind toate
practicile stilistice ale simbolismului dacă prin ele se înţeleg descifrările unei enigme poetice
întrebuinţând Cuvântul Logos, ca taină a metaforei echivalentă unor deschideri ale minunilor. Doar
printr'o astfel de perspectivă, revenită la origini, deci lărgită după cum îi este felul, poate fi conceput
sămănătorismul-simbolist al lui P. Şeicaru, după atare criterii nu există decât poezie bună şi non
poezie, orice încercare de a găsi un al treilea criteriu nu ne este dat decât dacă recurgem la o
apologetică mai mult decât falsă, discuţia despre poezie întrece cu mult pe cea despre subiectul ei,
nu rar omis cu totul.
 
Şi ar mai fi de adăogat că unii specialişti în literatură îşi transformă domeniul de activitate în
câmpuri de bătălii purtate între poeţi, în timp ce în realitate, esenţa drumului lor spre Parnas îi
unifică în numele unui Ideal comun închinat Frumuseţii desăvârşite, în adevărul şi binele pe care-l
întrupează.
 
Astfel trebue înţeles şi marele talent al ziaristului nostru, tocmai fiindcă l-a posedat şi pe cel literar,
manifestat independent la începuturile carierii sale, i-a permis să urce în vârful piramidei ca unul
din marii publicişti ai culturii româneşti dacă alăturea de Eminescu nu era chiar primul dintr'o
pleiadă de multe spirite înzestrate.
 
În acest sens, literatul şi criticul Pamfil Şeicaru a posedat o pregătire temeinică nu altfel cum va fi şi
a ziaristului a cărui activitate ca începe în 1918, astfel că aşazisul semănătorist cunoştea cât se poate
de bine şi pe criticii simbolişti ai vremii, din această cauză avea un bagaj de cunoştiinţe cum puţini
contemporani ai săi, şi el îi va da tot dreptul să critice mai târziu Pseudoistoria literară a lui
Călinescu, îşi îndeplinea o sfântă datorie faţă de valorile culturii noastre şi nu pregătea, cum
susţineau gurile rele cu chipuri schimonosite coborâte din tablourile lui Hieronymus Bosch, ale
fraţilor lui de neam, un nou şantaj !!?? În atare momente am zice că Pamfil Şeicaru a fost prea mare
pentru ţara noastră mult prea mică pentru a-i înţelege idealurile. Nu este singurul în atare situaţie iar
în ce priveşte episodul anticălinescian pornit de maestrul nostru vom reveni asupra lui în aceeaşi
parte a treia, a prezentei cărţi.
 
 
Scrisoarea (32 )  din 12 Febr. 1979 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Ovidiu, bătrâneţea care începe să-şi arate tristele ei ipoteci începe realmente la 80 de ani şi de
fiecare an care se crestează pe răboj începi s'o simţi. Activitatea intelectuală îţi întreţine intacte
funcţiile cerebrale. La 85 de ani nu simt nici o scădere a memoriei, a ideaţiei, a curiozităţii de a şti,
o cere acest organism prin natura lui leneş. Dacă nu mănânci stomacul protestează, îţi cere imperios
să-l alimentezi. Dar câţi oameni n'ai întâlnit care să stee întro cafenea în faţa unei ceşti goale, ore
întregi, fără să aibe curiositatea de a citi măcar un ziar, stau şi privesc în gol. Fără îndoială că inima
motorul întregului organism mă preocupă. Am fost la Opriş acum o lună şi jumătate. Foarte amabil
mi-a spus că nu trebuie să dramatizez, este o inimă de 80 de ani şi mi-a dat medicamente de luat una
dimineaţa şi alta seara. Pe la mijlocul lui martie mă voi duce din nou şi îi voi spune cum mă resimt
urcând cele 30 de trepte şi le urc făcând pauze. Încerc o mare, descurajantă tristeţe, dar cum încep
să lucrez, citit şi scris îmi regăsesc elanul. Ţi-am citit scrisoarea trimisă publicaţiei Acţiunea
românească. Sunt de acord cu dta în ce priveşte valoarea lui Ion Cârjă. Fratele lui mi-a trimis la
cererea mea teza lui de doctorat, în drept public. Hărţuit cum am fost şi mai sunt încă, nu am avut
răgazul să scriu un articol în Curentul, dar sper că voi găsi timp liber să recitesc lucrarea şi să-i
conturez valoarea. Frumoasă caracterizarea emigraţiei: "Îmi pare ca o navă rătăcită pe mare lipsită
de un echipaj de bord care să aibă puterea necesară de a o aduce la ţărm". Numai că echipajul nu are
nici busolă şi nici formaţia necesară, marinari de improvizaţie. Ambiţii cât vrei, retorică goală de
idei şi impostură în bună parte. Mă întrebi de apariţia cărţii; profesorul va da în curs de zece zile
ultimele pagini aşa că în martie lucrarea va fi în librării. Nu mă îndoiesc că va fi remarcată de presa
germană. Situaţia în Iran s'a clarificat: război civil. Eu înclin să cred că armata va obţine victoria. În
Arabia Saudită sunt unele preludii de contaminare iraniană. Fireşte în dosul acestui islamism stă
Moscova, dar jocul acesta este periculos pentru Kremlin; în cuprinsul imperiului sovietic sunt turco-
mongolii peste 90 de milioane. Nu trebuie să uităm pe Tamerlan, învingătorul lui Baiazid care a fost
un îndepărtat descendent al lui Gengis Khan. În Siberia majoritatea strivitoare a populaţiei este
islamică. Acum războiul civil din Iran deşteaptă pe Americani şi vor fi constrânşi să-şi dee seama că
al treilea război mondial a început. Te rog, dragă Ovidiu, să continui tradiţia tatălui tău. Ai o
accentuată sensibilitate şi talentul de a-i da expresie literară.
 
Te îmbrăţişez Pamfil Şeicaru
 

p.s. Am întârziat să-ţi trimit scrisoarea dar cum am primit azi 26 ultima dtale scrisoare nu regret că-
ţi pot răspunde imediat. Suporţi greu singurătatea şi de aici starea sufletească: melancolie, tristeţi
nostalgice, regretul de a fi părăsit ţara, toate îşi află izvoarele în greaua adaptare la ceea ce este
soarta bătrânilor, când eşti încă tânăr. La 80 de ani, singurătatea este climatul vărstei, cum viitorul
este sub semn permanent de întrebare. Te refugiezi în trecut şi simţi cum din ungherele tainice ale
memorie retrăieşti momente pe care le uitaseşi. Prezentul? Un provizorat căruia nu cutezi să-i dai
termene lungi până la staţia terminus. Omul este un animal cu o exepţională putere de adaptare la
bătrâneţe. În ce priveşte situaţia internaţională evoluiază în sensul pe care îl prevăd: răfuiala între
China şi Rusia. Atacul Chinei împotriva Vietnamului este o lecţie pe care o dă Americanilor şi
Europei Occidentale. De zeci de ani lumea liberă este intimidată de forţa militară a Rusiei sovietice
tot acceptând de dragul Detantei. China obligă Rusia să-şi pună la încercare forţa cu care tot
ameninţă: este deschisă problema Pacificului. O aşteptam. Aş vrea să te întreb; nu ai putea lua un
concediu de 2 săptămâni şi să vii la Dachau. Ar fi un prilej pe la 15 Martie când sper, însfârşit să-mi
apară cartea. Eu bătrânul aş putea să te contaminez cu optimismul meu. Ai sta la hotel şi am lua
masa împreună. Ce zici de propunere?
 
Te rog scrie la maşină ca să savurez scrisoarea
 
Îmbrăţişări Pamfil Şeicaru
 
 
Note şi Comentarii
 
În rânduri scrise de la inimă la inimă, maestrul se plânge de bătrâneţea care începe să-şi arate
tristele ipoteci, realmente de la 80 de ani. Totuşi constată că nu simte nicio scădere a funcţiilor
cerebrale, memoria şi ideaţia îi este intactă, păstrată curiozitatea de a şti dar inima motorul principal
al întregului organism îl preocupă. A consultat pe cardiologul recomandat de mine, dr. Opriş din
Muenchen, care l-a liniştit că nu trebuie să dramatizeze are o inimă de 80 de ani. I-a dat
medicamente şi peste o lună îl va consulta din nou. Impresionează mărturisirea maestrului care
înzestrat cu o activitate cerebrală demnă de a fi socotită un miracol al naturii, se plânge de scăderea
forţei sale fizice într'un mod caracteristic pentru un om ce ar fi gata să înfrunte şi moartea: "Mă
resimt urcând cele treizeci de trepte - înmulţirea lor de la 20 corespunde unei slăbiciuni mai
accentuate în care intră la socoteală şi anumite trepte neobservate anterior - şi le urc făcând pauze.
Încerc toruşi o mare descurajantă tristeţe dar cum încep să lucrez, citit şi scris, îmi regăsesc elanul".
 
Am primit, după decesul său, de la Viorela, fiica sa, o fotografie a maestrului, executată de dânsa
înainte ce câteva zile de moartea sa. O public în această carte, alături de cea pe care mi-a dat-o chiar
maestrul, prima pe ultima pagină a volumului întâi, pe cea de a doua aşezată chiar în fruntea cărţii,
în loc de orice prezentare a marelui personaj. În aceasta de acum maestrul e luat din profil, şade
într'un fotolui, adâncit în lectura unei cărţi groase, poate chiar Epopeea bizanţului de
Schulumberger, deschisă larg în mâinile sale. Dacă în planul al doilea e prins aspectul unei camere
destul de sărăcăcioasă, marele ziarist îşi depăşeşte condiţia materială, cu un creion în mână - ca o
sabie a luptătorului - notând ce-l înteresează, trăieşte într'o lume a sa ideală, oferindu-i din proprie
veşnicie. Cultul cărţii, izvorul studiilor sale îl transfigurează şi îi împrumută o unică dimensiune
spirituală. Maestrul e stăpânit de elanul creatorului, acela ce învinge, după cum mi-a scris
deficienţele sale fizice, cuvinte atât de caracteristice pentru activitatea lui Pamfil Şeicaru încât le-am
pus ca un nobil comentariu să însoţească în mod definitoriu respectiva poză a maestrului.
 
Şi parcă pentru a ne coborî în zilnicul evenimentelor, obiectul cercetărilor sale de o viaţă se grăbeşte
să risipească orice nimb de idealizare, sau speculaţii filozofice, când ne asigură că aşa cum există
oameni care stau într'o cafenea ore întregi în faţa unei ceşti privind în gol, fără să citească măcar un
ziar, toată activitatea sa cerebrală e cerută de organismul uman, prin natura lui, leneş. Aşa cum dacă
stomacul dacă nu-l alimentezi protestează, cere imperios să-l alimentezi, se întâmplă cu nevoia
spirituală a creerului. În aceste rânduri maestrul îşi reduce scrisul la un impuls interior care-l
conduce, operează în mod principal ca instinct, de unde se defineşte nietzschenianismul său, slujind
acea voinţă la putere spirituală, întocmai cum păianjenul plasa şi-o ţese ori albina umple fagurii cu
miere, prelucrând polenul florilor aromitoare. Nu se pune niciodată întrebarea lui, De ce? cu ce
scop? aşa cum alimentezi stomacul, dai hrană spirituală creerului. De-aici se poate explica şi
admiraţia lui P. Şeicaru pentru Nicolae Iorga, o adevărată uziniă creatorare, căruia i-a dedicat câteva
pagini memorabile, la care vom reveni.
 
Urmându-şi activitatea publicistiră îmi remarca o scrisoare trimisă ziarului Acţiunea românească din
New York, condusă de fratele lui Ion Cârjă şi mă asigură că este de acord cu valoarea ce-o atribui
lui Ion Cârjă autor al primelor cărţi, scrise în exil, asupra temniţelor comuniste din ţară având drept
scop lichidarea înaltei clase a intelectualităţii române şi a celei ţărăneşti, prima întitulată semificativ
"Întoarcerea din Infern" (1969), a doua "Canalul morţii" (1975), apărute primul în ed. Dacia,
Madrid al doilea în ed. "Acţiunea românească" New York. Fiu de moţ, părinţii lui, Iov şi Judifca, au
emigrat în Statele Unite de unde s'au întors acasă după câţiva ani, cei doi copii, al doilea Ion Cârjă,
născându-se în Statele Unite, erau cetăţeni americani. Cu toate acestea, comuniştii l-au arestat pe
Ion, şi au avut curajul să-l treacă prin marile lor închisori, de la Aiud cu celebra ei Zarcă până la
Canalul Dunărea-Marea neagră, aşa că mai târziu obligaţi fiind să-l elibereze, abea ajuns la New
York Ion nu a avut linişte până nu şi-a pus pe hârtie toate groaznicele mărturii inclusiv chinurile sale
dar şi ale altora, şi fiindcă era dublat de un talent scriitor, a reuşit să le redea în toată autenticitatea
lor, mai mult decât zguduitoare. Din păcate, la puţin timp după publicarea volumelor sale, Ion Cârjă
se stinge în urma unei boli sangvine de sistem, de o malignitate cu o evoluţie aproape acută.
 
Maestrul îmi scrie că la cererea sa, fratele lui, Nicolae Cârja i-a trimis teza sa de doctorat în drept
public, despre care speră căşi va putea găsi răgazul să scrie în Curentul, un articol, după ce o va citi
conturându-i valoarea.
 
Totodată îmi comunică un lucru îmbucurător că profesorul va da cărţii sale în curs de zece zile un
verdict pozitiv şi astfel "Finlandizarea Europei" va putea să apară în luna Martie, şi nu are nicio
îndoială că va fi remarcată de presa germană. După cum bine se observă maestrul e dus cu vorba
fiindcă "Finlandizarea Europei", în care spera să apară până în ultima zi a vieţii sale, nu va vedea
lumina zilei până astăzi.
 
Ţinând cont că P. Şeicaru datorită vârstei, se găsea fizic în imposibilitatea de a se deplasa pentru a-şi
da seama de mersul tipăririi cărţilor sale, în acest sens avea nevoie de un intermediar pentru a duce
manuscrisul la editură dar respectivă se putea ocupa şi cu trimiterea lui în România pentru a-l
cenzura un profesor universitar de la Institutul de ştiinţe politice şi istorice, unde nu ne e greu să
admitem că zace în cine ştie ce sertar dacă nu a fost cumva distrus. Şi iar putem să susţinem, fără să
ne temem că am greşi, intermediarul cu autorităţile române era chiar, fiul de al doilea, samariteanul,
desigur fals, pe lângă bătrânul Şeicaru, Vasile Dumitrescu, noul proprietar al Curentului din exil. Se
pune întrebarea pe banii cui?
 
Mai departe o să ne vină greu să descifrăm enigma manuscriselor lui P. Şeicaru, după moartea sa
dispărute şi asta fiindcă principalul împricinat cunoscut, Vasile Dumitrescu, a păstrat o totală tăcere
asupra problemei manuscriselor rămase după dispariţia maestrului. Ceea ce ne face, în aceastâ
conjunctură misterioasă, să fim siguri că manuscrisele în fruntea cărora era mereu citată
"Finlandizarea Europei" au existat în româneşte, în timp ce traducerea în germană sau engleză n'a
existat niciodată, în orice caz nu avem nicio dovadă că s'ar fi întreprins vreo acţiune în acest sens.
Iată, cum datorită bunei credinţe a marelui ziarist că în România comunismul şi-a schimbat faţa
criminală, era o simplă autoiluzionare, prin care se vedea încercuit şi la Dachau şi la Bucureşti de
mâna forte a unui regim totalitar ce-şi urmăreşte interesele până la absurd, scopul lui a fost atins,
marele ziarist şi scriitor Pamfil Şeicaru nu mai prezenta prin scrisul său nici un pericol pentru
stăpânii iliciţi ai României, tot restul nu mai avea nicio importanţă pentru ei.
 
Cu această ocazie ne vom referi la o altă iluzionare a maestrului, privind colaborarea sa la o vârstâ
înaintată cu presa germană, odată ce publicaţiile şi ziariştii germani erau dresaţi în aşa fel încât să
nu tulbure cu nimic prietenia ruso-germană, în slujba căreia se aflau angajaţi indiferent de partid,
politicienii zilei. Astfel, în Curentul din Sâmbătă 11 Febr. 1978 - e de nevoie să ne împrospătăm de
data aceasta memoria - se publică două articole apărute în presa din Republica Federală Germană,
referitor la lucrarea lui P. Şeicaru: Dunărea fluviu a cinci mări, din care reţinem remarca ultimă a
ziaristului Nicolas Benekiser din articolul "Un emigrant despre politica României" încheiate cu
următoarele cuvinte: "Lucrarea exilatului român este demnă de citit, chiar dacă este mai mult
polemică decât o analiză sistematică (Frankfurter Allgemeine Zeitung din 3 XI 1975). Remarca
surprinde, cel puţin, fiindcă lucrarea marelui ziarist se referă la date precise istorice, incontestabile.
Ceea ce numeşte ziaristul german polemică, sunt adevărurile scrise despre acţtiunile Rusiei ţariste şi
apoi ale celei comuniste asupra cărora nu mai insistăm. Pe scurt, ruşii au plătit cu bani grei pe turci,
să nu realizeze acest Canal, cam pe vremea când Ion Ghica era bei de Samos, pe când mai recent în
anii lui 70', Rusia preconiza crearea unui canal Dobrogea să lege Rusia cu Bulgaria. Toate aceste
realităţi etichetate drept polemici ne arată că ziariştii germani sunt dominaţi de politica americano-
germană să nu supere cu nimic pe marele vecin din răsărit, orice adevăr exprimat putea să irite pe
ruşi, era taxat drept polemică şi nu un studiu sistematic  în care se insista să se ţină seama şi de
interesele popoarelor subjugate de Rusia sovietică. Am insistat asupra acestui aspect pentru a se
constata cât de neîntemeitate erau speranţele maestrului că va fi colaborator al presei germane,
antirusismul său oricât de documentat istoric nu avea şansa de a fi admis într'o epocă în care alianţa
cu Rusia bolşevică stătea pe primul plan al politicii Germaniei de vest. Presa Germaniei deşi liberă
în aparenţă, constituia o citadelă ideologic închisă, in care nu pătrund decât cei verificaţi să nu
tulbure apele orientălilor oficiale.
 
Exemplul meu se referă în continuare la un eveniment la care nu am participat decât în prima lui
parte, Se ştie că în presa germană după Dec. 1989 ca în cea franceză de altfel, a fost publicat cazul
unui ungur care a fost bătut cu sălbăticie de locuitorii români din Tg. Mureş. Iată însă că realitatea
era alta: nu un ungur a primit o bătaie soră cu moartea ci un român identificat ca nume şi persoană.
Fiindcă lucrurile erau clare ca lumina zilei oficialităţile şi partidele politice româneşti prin
reprezentanţii lor au cerut o revenire asupra evenimentului, conform realităţii, dar atât ziariştii
germani căt şi cei francezi, democraţi nevoie mare, au refuzat să revie asupra erorii lor mai mult
decât evidentă.
 
Reacţia unui grup de români din exil a fost provocată de apariţia lui Mircea Dinescu într'un film
german de televiziune tratând despre pitorescul obiceiurilor ţărilor dunărene. La un moment dat
interlocutoare sa i-a amintit de barbaria românului care l-a bătut, rănindu-l grav pe un ungur la Tg.
Mureş. La care M. Dinescu, gândindu-se că adevărul l-ar pune rău cu nemţii, în graţiile cărora a
intrat după revoluţie, a tăcut molcom şi s'a ferit să dea un răspuns. Am văzut această scenă aşa ca
sutele de români aflaţi în Germania. De-aici au început protestele, ratându-l pe Mircea Dinescu ca
pe un trădător al cauzei drepte româneşti căci prin intervenţia lui la un post de televiziune german ar
fi pus la punct odată pentru totdeauna jocul măsluit al ziarelor germane şi franzese care refuzau să-
şi recunoască vina. S'a ajuns la redacţia ziarului german cu pricina şi acesta fiindcă nu a avut
încontro a recunoscut că românii au dreptate dar au recurs la un subterfugiu ilegal, ştiindu-se că în
toate rectificările responsabilitatea cade pe cei ce au răspândit o ştire falsă deci ei erau obligaţi să
publice gratuit textul prin care-şi anunţau propria eroare. Dar ca să scape cu faţa curată au susţinut
că fiecare cuvânt transmis cere o sumă care în final se ridica la mai mult de 200.000 mărci.
 
În atare condiţii, banul stăpânul societăţilor apusene i-a scos din încurcătură pe nişte ziarişte certaţi
cu cea mai elementară deontologie profesională.
 
P. Şeicaru îmi mai propunea să-mi iau un concediu şi să-l vizitez la Dachau, tocmai pe ziua de 15
Martie când îi va apărea şi cartea mult aşteptată. Cu aceea ocazie spera ca el bătrânul să mă
contamineze cu optimismul său, atunci când constata că suport greu singurătatea de unde starea mea
sufleteascâ: "melancolie, tristeţi, nostalgie, regretul de a fi părăsit ţără", toate îşi aflau îzvoarele în
greaua adaptare, la ceea ce este soarta bătrânilor, când eşti încă tănăr. Şi continuă: "La 85 de ani
singurătatea este climatul vârstei, cum viitorul este sub semn permanent de întrebare, te refugiezi în
trecut şi simţi cum din ungherele tainice ale memoriei retrăieşte momente pe care le uitaseşi.
Prezentul? Un provizorat căruia nu cutezi să-i dai termene lungi până la staţia terminus. Omul este
un animal cu o excelenţă adaptare la bătrâneţe".
 
E adevărat, îndemnurile maestrului erau ca un balsam sub acţiunea binefăcătoare a căruia toate
rănile sufletului meu chiar dacă nu se închideau de tot, cel puţin un timp nu le mai simţeam atât de
dureroase. Iata de pildă finalul scrisorii de faţă, imposibil să nu-ţi meargă până în suflet,
mângăindu-l: "Te rog dragă Ovidiu să continui tradiţia tatălui tău. Ai o accentuată sensibilitate şi
talentul de a-i da o expresie literară".
 
Scrisoarea mea din 12 Aprilie 1979, provocată de un articol al maestrului publicat in Curentul, în
care-şi arată simpatiile faţă de monseniorul Bârlea şi Eu-geniu Lovinescu amândoi catolicizanţi,
iconoclaşti ai culturii tradiţional ortodoxe româneşti.
 
 
Giessen 12 Aprilie 1979
 
Multe Stimate dl. Pamfil Şeicaru,
De ziua Dvoastră de naştere vă doresc, ca unui Nestor al scrisului românesc, la mulţi ani, sănătate,
putere de muncă şi împlinirea tuturor idealurilor şi viselor spre care năzuiţi.
 
Aş minţi dacă v'aşi scrie că m'a lăsat indifent faptul că n'aţi confirmat primirea tezei mele de docent,
mai ales că v'am scris motivele ce m'au determinat să v'o trimit.
 
Dragă Maestre,
când am început frumoasa noastră correspondenţă, împreună cu dna Veguţa am fost de acord că
stăm pe poziţii tare diferite, dvostră apropiindu-vă de ţară, eu depărtându-mă de ea propulsat de
stăpânii ei roşii. Şi cu toate acestea am crezut că ne putem respecta şi mai ales iubi.
 
În numele acestor principii îmi permit să vă scriu că în ultimul timp anumite lucruri depăşesc total
capacitatea mea de înţelegere.
 
Că părintele Bârlea în fiţuica lui otrăvită perspective este orbit de ura zavistei popilor papistaşi (nu
altfel ca Luther sau Loyola) asta în ultimă analiză o înţeleg, dar ca dvoastră să ajungeţi să atacaţi
ortodoxismul citându-l pe Lovinescu, cunoscut ca urbanist, cosmopolit şi diletant într'ale culturii,
asta n'o mai pricep. Îmi scriaţi odată că în 1941 aţi atacat pe Călinescu pentru Istoria literaturii
române de la origini pănâ astăzi, ca fiind străină de neam. Nefiind un duşman al acestei cărţi, din
contra, îmi pun întrebarea însă unde este consecvenţa dvostră când se ştie că G. Călinescu în a sa
Istorie a literaturii n'a făcut decât să imortalizeze cele mai mari nulităţi, membrii fideli ai cenaclului
Sburătorul, ceea ce sigur nu au fost nici Tudor Arghezi şi nici Ion Barbu.
 
Eu cred că pe undeva Dumnezeu a transformat omenirea într'un turn Babel, odată ce am ajuns să nu
ne mai înţelegem parcă fiecare vorbeşte o limbă păsărească. Nu luaţi cele ce v'am scris ca o critică
ci doar ca pe o durere izvorâtă din inima unui învins şi ratat.
             Încăodată vă doresc tot binele şi numai succese, al Dvoastră 
                                                                                            Ovidiu Vuia                 
 
Îată şi răspunsul:
 
 
Scrisoarea (33 )  din  21 Aprilie 1979 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragul meu, îţi răspund cu o întârziere la ultima scrisoare, obligat să îţi dau unele lămuriri menite să
înlăture înterpretări nedrepte.
 
Te-ai supărat că nu am dat răspunsul la trimiterea lucrării ştiinţifice în specialitatea pe care o ai în
domeniul medicinei, M'am găsit în faţa unei lucrări scrise într'o limbă care din nefericire, spre
paguba mea îmi este străină. Eu citesc cărţi apărute în limbile franceză, spaniolă şi chiar italiană. În
domeniul psihiatriei nu am absolut nicio pregătire. Prin 1912 citind o nuvelă de Leonid Andreev
"Gândirea", care dădea un caz: un medic a pregătit simularea nebuniei cu toată luciditatea şi la un
moment dat îşi dă seama că a trecut linia de demarcaţie între simulare şi nebunia autentică. Atunci,
încercat de curiozitate am citit o carte "Poètes et nevroses" care examina devastările intelectului
primite de alcool (Edgar Allen Poe) vinul (Hoffmann) opium, haşiş şi alte droguri. Am mai citit o
lucrare a doi profesori de boli nervoase de la facultatea de medicină din Paris. Simplă curiozitate
intelectuală care nu putea să aibă nici o urmare dat fiind totala mea ignoranţă într'un domeniu aşa de
complicat. S'au mai adăogat şi o serie de necazuri, de amărăciuni care rimau tare dureros cu vârsta
mea prea înaintată care, cum este natural îşi arată dureroasele ipoteci. Liniştindu-mă puţin am
meditat la o soluţie obligatorie faţă de un prieten al "Curentului". Iată ce cred că este de făcut: cum
fac toţi autorii de lucrări cu caracter pur ştiinţific, scriu în rezumat conţinutul lucrării pentru a
stimula curiozitatea. Îmi trimiţi textul scris la maşină şi îmi vei înlesni să brodez un articol, menit să
apară în "Curentul" fără să fie pusă prea în evidenţă nepregătirea mea. Te rog să accepţi această
soluţie.
 
Scrii că atât sora mea cât şi eu suntem înclinaţi spre ţară. Exact, dar nu confundăm regimul impus
de capitularea fără condiţii care a predat ţara Rusiei sovietice. Ea s'a întors în ţară după un an şi trei
luni ştiind că sfârşitul i se apropie, dar căutând să mă mintă că se va întoarce, în timp ce îşi lua
rămas bun de la prieteni spunându-le "nu ne vom mai revedea niciodată". Imediat ce s'a întors s'a
dus la satul Ciolpani (20 km depărtare de Bucureşti) ca să-şi aleagă locul în cimitirul satului. Era
înclinarea ei către ţară. La 10 August anul acesta împlinesc 35 de ani de când am trecut frontiera,
dar rădăcinile mele sufleteşti sunt prea adânci ca să fi devenit un desrădăcinat. Toată activitatea mea
în emigraţie stă mărturie a dominaţiei ce o exercită ţara mea asupra gândirii mele. Îţi arăţi supărarea
că dau o importanţă Blajului criticând biserica ortodoxă. Acestea sunt concluziile la care am ajuns
din îndelungatele cercetări făcute asupra acestei instituţii. Nu confund credinţa religioasă a
poporului român cu ierarhia bisericii. Să nu uiţi problema secularizării averilor mănăstireşti care
stăpâneau o treime din proprietatea şi bunurile ţării iar veniturile mergeau în Grecia. Exploatarea
ţărănimii era o permanentă renegare a lui Isus. În greceşte aghios = înseamnă sfânt. Ţăranii români
auzeau cum călugării greci se tot numeau între ei aghios şi le-au dat numele de aghiuţă = drăcuşori,
tare împieliţaţi. În revoluţiile din Valahia şi Moldova din 1848 care au însemnat introducerea la
unirea principatelor, nu figurează nici un inalt ierarh al bisericii ortodoxe. Figurează însă un biet
preot de sat Şapcă din Oltenia. Califici pe Eugen Lovinescu drept un superficial. Sigur că n'ai citit
Istoria civilizaţiei moderne a României. Sunt în măsură să apreciez această carte. Te rog să ceri lui
Traian Popescu să-ţi trimită "Istoria partidelor politice: naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist".
Introducerea pe care am făcut-o are 120 de pagini în care am concentrat toate lecturile mele în
legătură cu problema Statului, ca să-ţi înlesnească acceptarea afirmaţiei mele de a fi în măsură să
apreciez obiectiv lucrarea de sinteză a lui Lovinescu. Superficial nu poate fi un autor care a publicat
următoarele monografii: Grigore Alexandrescu, Negruzzi, Asachi, Istoria Junimismului 2 Volume,
plus seria de volume asupra producţiei literare. Licenţiat în litere trecând latine şi greaca, a tradus pe
Tacit etc. Vei recunoaşte că nu i se poate aplica epitetetul de superficial.
 
În cursul săptămânii care vine vei primi "Curentul" care îţi cva înlesni să cunoşti în parte necazurile
mele. Te rog să crezi că nu sunt de loc plăcute, la vârsta mea dusă după o activitate de la 1918 April
şi până azi, deci 61 de ani, toate aceste necazuri. Dar ce ne este scris în frunte ne este pus. Şi înainte
de a încheia lunga mea epistolă, mă simt obligat să-ţi amintesc că la Orşova am construit o
mănăstire, biserica poartă numele mamei mele, Ana. Nu este construită cu subscripţie publică ci din
produsul inimii mele şi este ridicată în memoria camarazilor mei ale căror oase stau la temelia
României mari. Şi este ortodoxă. Nu s'a scris în cele trei ziare pe care le aveam "Curentul"
"Evinementul" şi "Rapid" de mănăstirea de la Orşova. Nu faci publicitatea în tovărăşia unei
rugăciuni. Doar in albumul "Curentul" făcut de redacţie în 1943 s'a publicat fotografii ale
mănăstirii. Nu confund credinţa părinţilor mei cu ierarhia bisericii ortodoxe. Îmi revendic dreptul de
a rosti ceea ce cred în toată libertatea. Închei cu un "Christos a înviat".
 
Cu aceleaşi sentimente Pamfil Şeicaru
 
Note şi Comentarii
 
În cele dinţâi, maestrul consideră că m'am supărat fiindcă nu mi-a răspuns în legătură cu lucrarea
mea ştiinţifică de specialitate pe care i-am trimis-o. Astfel, se scuză că nu înţelege limba germană,
el citeşte în franceză, spaniolă şi chiar italiană. În domeniul psihiatrei nu are nicio pregătire, prin
anul 1912 citise o nuvelă "Gândirea" de Leonid Andreev care descrie cazul unui medic pregătit să
simuleze nebunia cu toată luciditatea, ca la un moment dat să-şi dea seama că a înebunit de-
abinelea. Mai citise el şi alte cărţi de psihiatrie totuşi nu puteau să-i alunge ignoranţa într'un
domeniu atât de complicat. Învingându-şi o serie de necazuri, a meditat la o soluţie obligatorie faţă
de un prieten de delicată sensibilitate şi colaborator al "Curentului". Astfel, îmi propune să fac un
rezumat al conţinutului lucrării şi el o să brodeze pe marginea lui un articol fără să fie pusă prea în
evidenţă nepregătirea lui.
 
Am rămas surprins de propunerea maestrului deoarece eu i-am trimis teza mea de habilitare în urma
căreia mi se decerna titlul de docent, din calda prietenie pe care i-a port, aşa cum i-aş fi trimis-o şi
tatălui meu, mort cu câţiva ani mai înainte în 20 Iunie 1975.
 
Deci, m'am grăbit să-l liniştesc pe marele ziarist că nu are rost să-şi facă atâtea probleme în legătură
cu materialul trimis în germană, fiindcă din partea mea nu m'am gândit nicio clipă ca tocmai dânsul
să scrie un articol despre el, cum în general nu vroiam publicarea lui. Îi mulţumeam pentru soluţia
dată dar nu e de nevoie să recurgem la ea, în intenţia mea a fost să-i trimit un omagiu pentru a
cunoaşte cel puţin formal, munca depusă de mine în domeniul patologiei creerului. În acest mod nu
s'a mai pus problema unei intervenţii din partea "Curentului", articolul programat nu a mai apărut
finndcă u-i găseam rostul, şi desigur aveam dreptate.
 
În aceeaşi scrisoare maestrul se opreşte la observaţia mea că de la începutul corespondenţei noastre
am stabilit împreună cu dna Veguţa că stăteam pe poziţii diferite, dânşii se apropiau de ţară pe când
eu mă îndepărtez de ea propulsat de stăpânii ei. Dar e cazul să sublinieze că apropierea lui de ţară
nu e faţă, de regimul impus de capitularea fără condiţii care a predat ţara Rusiei bolşevice. Sora lui
s'a întors acasă şi în satul Ciolpani şi-a căutat un loc în cimitir, căci avea o înclinare spre sat. La
plecare i-a spus că se va mai întoarce, în timp ce dela cunoscuţi şi-a lăsat rămas pentru totdeauna.
Cât îl priveşte, să-i dăm cuvântul: "La 10 August, anul acesta se vor împlini 35 de ani de când am
trecut frontiera dar rădăcinile mele sufleteşti sunt prea adânci ca să fi devenit un desrădăcinat. Toată
activitatea mea în emigraţie stă mărturie a dominaţiei ce o exercită ţara mea asupra gândurilor
mele".
 
Fără îndoială maestrul avea dreptate dar în aceeaşi măsură şi eu puteam să susţin că îmi simt
rădăcinile sufleteşti prea adânc înfipte în pământul ţării ca să fiu un dezrădăcinat. Totuşi, deşi
mergeam pe acelaşi drum ceva esenţial ne despărţea. Pe lângă diferenţa de vârstă Pamfil Şeicaru era
o mare personalitate, ieri în ţară, astăzi în exil, pe când eu nu însemnam nimic pentru autorităţile
comuniste, odată ce am rămas în Germania, ei au renunţat la mine, bucuroşi că-mi puteau da postul
unui element mult mai credincios decât eram eu. Dar tocmai, trecutul constituia un balast pe umerii
maestrului, încât susţinându-şi pe drept convingerile a fost tot mai izolat de ceilalţi exilaţi, iar peste
lucrările sale se arunca o dureroasă conjuraţie a ţăcerii. În această situaţie, legaţia din Madrid i-a
devenit extrem de favorabilă, încât maestrul nu a fost greu de convins că în România s'au schimbat
multe, ţara are nevoie de lucrările antiruse ale fostului condamnat de ieri la moarte. Şi fiindcă
Madridul era prea departe maestrul se mută la Muenchen unde contactul cu ţara era mult mai uşor
de realizat. În tot acest timp, maestrul s'a apropiat de ţară dar nu şi de partidul comunist, credea el,
pe care nu contenea să-l critice sub vălul mai îngăduitor al laudelor, privind realizările din România.
Pamfil Şeicaru era convins că fără să facă niciun compromis îşi va putea continua activitatea, total
independentă faţă de ideologia comunistă, ori aici socotim că s'a înşelat. Reprezentanţii partidului
erau mulţumiţi că l-au redus la tăcere pe marele polemist Şeicaru, să nu-l înjure pe Ceauşescu şi la
acest stadiu s'au oprit, fiindcă bine se ştie comuniştii nu fac nimic fără un interes anumit, ori din
acest punct de vedere maestrul nu se considera în solda lor, refuza să laude, măcar odată geniala
conducere a partidului, ori pe geniul Carpaţilor, Ceauşescu.
 
Şi aici va juca un rol necunoaşterea pe viu a respectivului regim din ţară, aşa cum l-am trăit eu, din
această cauză eram sigur că cei din ţară nu vor publica lucrările maestrului, şi mă întreb dacă el era
convins că o vor face, ori lipsit de orice altă posibilitate de ieşire şi-a luat minima şansă de a risca,
în speranţa că tot va câştiga până la urmă.
 
Dar profitul sâu spiritual a fost neglijabil, la Muenchen a publicat trei broşuri şi împreună cu V.
Dumitrescu a reeditat noul Cutrentul. În rest, marile lui opere nu au văzut lumina tiparului, şi dacă
nu sunt distruse, zac în cine ştie ce sertar secret al noii securităţi, româneşti.
 
Cine avea timp să judece o situaţie atât de complicată, astfel că era mult mai uşor să-l declare pe
Pamfil Şeicaru colaborator al Bucureştiului şi că l-ar fi vizitat pe Ceauşescu în cursul unei vizite
petrecute în capitala ţării. Ca toate calomniile aduse marelui ziarist nimica nu era drept, şi vom avea
posibilitatea să o şi demonstrăm.
 
În continuare, să abordăm problemele fundamentale ridicate de articolele publicate de P. Şeicaru în
Curentul cel nou, adică adeziunea sa la catolicismul propagat de părintele Bârlea un fanatic
propagator al bisericii Unite în care tot ce este ortodox era lipsit de valoare, fie că era vorba de
Eminescu sau Lucian Blaga, să nu-l mai amintim pe N. Crainic.
 
În lumina datelor existente în exil au existat mai multe atitudini care explicau trecerea unor români
la catolicism. Cei mai mulţi, printre ei şi poetul Al. Gregorian îmbrăţişau noua religie pentru a
aparţine de o comunitate religiosă, de pildă, în depărtata Coasta soarelui spaniolă nu exista biserică
ortodoxă. În acest grup, oamenii nu-şi pierdeau rădăcinile cu trecutul, erau cei mai toleranţi creştini
de pildă Al. Gregorian dedica tot aşa ca înainte un volum de poezii memorie lui N. Crainic sau prof.
Paulescu, marele fiziolog descoperitor al insulinei.
 
O cale aparte a urmat-o poetul Aron Cotruş, acesta scârbit de compromisurile ierarhiei superioare
preoţeşti din România, a trecut la catolicism mărturisindu-şi credinţa în Roma eternă, singura
vrednică să ne mântuie într'o epocă în care lumea e împărţită între dolarul american şi rubla
sovietică, între Volga şi Mississippi. Marele poet român a trăit zile, de adânci meditaţii la
mănăstirea catalană Montserrat şi a urcat pe muntele Randa după urmele lui Ramon Lull. Se poate
spune că respectiva convertire a lui Aron Cotruş la catolicism a avut partea ei mistică, logodna sacră
a unit cu Dumnezeu, nu numai pe bard dar împreună cu el şi România.
 
În acele zile de mare răscoală interioarâ alături de Psalmii româneşti A. Cotruş a pus pe hârtie şi
următoarele versuri, dedicate Tălharul tâlharilor: "O armă să crească din pumnul oricui, / Şi braţele
neamului năpraznic deslege-le. / Sâ muşte ţărâna printre sfetnicii lui, / Tâlhalrul tâlharilor: regele". /
Versuri profetice  împlinite în zilele noastre când fostul trădător de la 23 August, s'a întors în
România să primească din mâni comuniste răsplata celor ce au profitat şi mai profită de pe urma
nesăbuitei sale vânzări de ţară: Regele.
 
În acest context ataşamentul maestrului de cetatea Blajului este pur istorică şi politică nelipsindu-i
nici elanul acelei închinări eminesciene, pătrunsă de veşnicia ţinereţii: "Te salut, din inimă, Roma
mică".
 
Personal iubesc Blajul ca şi Sibiul şi deci nu puteam să-i imput marelui ziarist că dă mai mult
importanţă, centrului greco-catolic românesc, mai ales că trăim o epocă în care un papă polonez a
redat omenirii speranţa în ziua de mâine, pentru toţi, liberă şi cu respect pentru nobila condiţie
umană.
 
În volumul "Itinerare lirice" ed. Făt-Frumos, Bucureşti 1997 am publicat nuvela scrisă încă înainte
de Dec. 1989, intitulată "Bunul episcop Inochentie" p. 444-492, în care după ce un învăţăcel de-al
lui a ajuns să cunoască toate frumuseţile sau aproape toate ale Romei, - după decesul său, la mai
mulţi ani am crezut că exilul episcopului Inochenţiu Micu Klein va trebui să se termine, astfel câ în
finalul povestirii rămăşţele sale pământeşti care dormeau în cimitirul Madona del Pascolo din
Roma, vor trebui readuse la Blaj unde să fie înmormântate în pământul său natal, după cum i-a fost
voia. Se ştie, că luptându-se pentru drepturile românilor nerecunoscute nici după unirea cu Roma,
episcopul Inochenţiu a plecat la Viena să se plângă împărătesei Maria Tereza, fără vreun rezultat, se
îndreaptă spre Roma unde la ordinul Papei va fi ţinut în captivitate până la mortea sa. Mă bucură
mult să aflau că de câţiva ani, s'a împlinit visul eroului meu, aşa cum l-am descris în povestirea
mea, episcopul Inochenţiu Micu Klein a fost readus acasă din lungul său exil, găsindu-şi însfârşit
hodina lângă acei pe care i-a iubit atât de mult.
 
În timpul răscoalei lui Horia, după cum se scrie în Crăişorul, roman de Liviu Rebreanu, moţii
răsculaţi forţau pe nobilii prinşi cu familia lor, să treacă la religia lor strămoşească ori aceasta nu era
legea catolică ci acea ortodoxă.
 
În ce-l priveşte pe E. Lovinescu să-l lăsăm pe G. Călinescu şi el cu pretenţii de critic-romancier să-i
făcă portretul de operă buffă: "Omul era într'adevăr frumos, plin de nobleţă fiziognomică.
Închipuiţi-vă un atlet enorm, cu liniile însă rotunjite, berniniene, cu mască gigantică, efeminatâ şi
suavă, cu ochi fără scântei, indiferenţi şi enigmatici, cu piept greu, cu pulpe grele, făcut parcă
dintr'o marmură moale. Genunchii săi uriaşi, ca aceia ai lui Moise din San Pietro în Vincoli pe care
Michelangelo l-a izbit cu ciocanul, rupeau stofa ... Criticul era gigantic şi aveai impresia că punând
urechea pe toracele său monstruos spre a-i asculta bătăile inimii, ai fi auzit un motor imens, o orgă
de apă ... La masă mânca şi bea repede vorbind printre înghiţituri, fără să aibe aerul lăcomiei
într'atâta gura sa de Polifem părea de încăpătoare, pentru oasele unui pui". Şi fiindcă totul are loc la
o şedinţă literară de la Sburătorul, Călinescu pune un punct mare ca palma uriaşă a criticului:
"Gazda (adică Lovinescu) nu era atât de înteresată de conţinutul operei, cât de reuşita socială a
şedinţei".
 
Este unul din cele mai discutabile portrete călinesciene, de altfel dintr'un număr enorm al lor, pentru
a caracteriza masivitatea eroului său insistă pe jumătate de pagină să-i descrie depunerile adipoase
numindu-le berniniene, iar genunchii săi uriaşi sunt ca acei ai lui Moise de Michelangelo,
comparaţii total nelalocul lor fiindcă nu se leagă între ele, şi totul cade într'o rizibilă stupizenie, ce
forme ar putea fi berniniene sau michelangeleşti numit şi divinul, pentru reuşi să mănânce un pui cu
gura nelacomă dar încăpătoare ca al lui Polifem? Tot comicul sonor naşte din faptul că portretistul
lasă la o parte rotunjirea pântecoasă a celuilalt, ceea ce face ca formele berniniene, şi genunchii lui
Michelangelo să se evapore sub coviltirul burţii lui Lovinescu care ne aminteşte, cu adevărat de
imaginea lui Flastaff al lui Shakespeare, foamea lui Polifem fiind înlocuită de Flămânzilă al
povestitorului Creangă pe când masivitatea mereu în creştere ne duce la Cuconeş, eroul lui Mircea
Eliade. A vrut oare Călinescu să-şi bată joc de Lovinescu, e greu de spus, dar de data aceasta
recomandăm, ca să împăcăm şi pe călinescieni şi pe lovinescieni, lectura capitolului dedicat noului
Michelangelo cu forme berniniene, în versiune românească, aşa cum îl vede "genialul" Călinescu pe
şeful Sburătorului.
 
Trecem peste faptul că se constată în ultimii ani la Lovinescu o scădere vertiginoasă a siguranţei
critice - noi am zice că această slăbiciune l-a însoţit ca o meteahnă de-alungul întregii sale vieţi - dar
să ne oprim la cartea, pe care o aprecia şi Pamfil Şeicaru, Istoria civilizaţiei române moderne. De la
început menţionăm că autorul confundă grav noţiunile, el în carte tratează fenomenele culturale pe
când acestea nu se cuprind în termenul de civilizaţie, după Heidegger, între cele două activităţi
umane există un grav antagonism, civilizaţia ocupă tot mai mult domeniile aparţinând din totdeauna
culturii.
 
Dar trecând peste această penibilă confuzie, Călinescu ne învaţă că teoriei spcificului ca
spiritualitate a unui popor, Lovinescu îi răspunde prin doctrina sincronismului şi a diferenţierii
ridicaţă de legea imitaţiei a lui G. Tarde fără niciun răsunet în sociologie. Mai departe, Eu-geniu
Lovinescu neagă tradiţia, care din toate punctele de vedere înseamnă o stagnare şi o înlocuieşte cu
cu mutaţia valorilor care stă la baza continuă a naşterii de noi curente, în acest mod se desfiinţează
şi frumosul care variază de la o şcoală la alta deci porneşte de la ideea relativităţii lui. A contestat
valoarea culturii populare ţărăneşti, pledând pentru cea orăşenească, mereu în efervescenţă. Să mai
amintim că a detesat total în cadrul tradiţiei, rolul jucat de ortodoxismul nostru în cursul istoriei,
socotea drept o tragedie faptul că am rămas ortodocşi, din această cauză prin sincronism va sugera
să imităm pe francezi şi să devenim catolic.
 
Se pune întrebarea ce a putut atrage pe Pamfil Şeicaru spre o atare teorie atât de străină credinţelor
sale? În primul rând el era omul tradiţiilor, mărturist la fiecare pas, chiar dacă avea privirile
îndreptate în spre viitor, acesta nu neagă rolul constructiv al tradiţiei, cum o făcea în mod ingrat
maestrului nostru. Rezerva lui arătată trecutului nostru trăit sub greci şi astăzi. trădările ierarhiei
superioarea bisericii ortodoxe româneşti, nu se apropie nici pe departe de soluţiile drastice
recomandate de Lovinescu.
 
Dintre lucrările lui citate de maestrul nostru unele au fost criticate şi de Călinescu ca de pildă
monografiile sale de început Negruzzi, Asachi iar de pildă, ca s'o luăm de exemplu, pe "Titu
Maiorescu" în 2 volume ca şi celelalte ale sale socotite monumentale, se remarcă prin faptul că sunt
inegale în prezentarea lor, alături de descrieri documentate, figurează multe anectode şi întâmplări
culese după ureche ceea ce contribuie la impresia că Eu-geniu Lovinescu este neserios în lucrările
sale şi asta ca o constantă a scrisului său. Numai un om neserios putea să publice un document scris
de el şi să-l prezinte ca unul eminescian, o atare faptă ar fi ajuns să-l dea pentru totedeauna afară pe
un Octav Minar din literatura românească dar nu şi pe E. Lovinescu, cel sprijinit de zeii săi mari din
Olimp. Pe lângă, neserios în toată activitatea sa precum îl arată de altfel romanele Mite şi Bălăuca, a
fost şi un critic demodat care şi-a aplicat lui însuşi teoria sincronismului imitându-l pe profesorul de
la Paris, G. Tarde.
 
De altfel maestrul chiar, dându-şi seama că a întins coarda mult prea mult, după ce îl apără pe
Lovinescu aşa ca la carte, pentru a nu-i fi valabil dictorul "Cine se apără se acuză" dându-şi seama
că ar fi totuşi, până la urmă, contestat, îmi aminteşte că a construit o mănăstire la Orşova fără
subcrripţie publică, doar din produsul inimii sale şi poartă numele mamei sale, Ana: "Este ridicată în
memoria camarazilor mei, ale căror oase stau la temelia României mari. Şi este ortodoxă. Nu s'a
scris în cele trei ziare "Curentul" Evenimentul" şi "Rapid" de mănăstirea de la Orşova. Nu faci
publiciate în tovărăşia unei rugăciuni.
 
Doar în albumul "Curentul" făcut de redacţie în 1943 s'au publicat fotografii ale mănăstirii. Nu
confund credinţa părinţilor mei cu ierarhia bisericii ortodoxe. Îmi revendic dreptul de a rosti ceea ce
cred în toată libertatea".
 
Deşi, în numele ultimului principiu omul poate să apeleze la dreptul său de a rosti în toată libertatea,
ceea ce crede, să recunoaştem că maestrul a lăsat mult din siguranţa sa de la început şi admit
deschis, că nu am fost bucuros să redeschid respectiva discuţie, chiar mi-am făcut unele reproşuri că
am fost prea dur şi ultimativ dar oare nu acestea sunt caracterele imuabile ale adevărului? Şi poate
aş fi continuat dialogul dacă nu aş fi descoperit că în cartea pe care mi-a recomandat-o în
introducere lipseau mai mult de 20 de pagini chiar din partea cea mai importantă  a dizertaţiei sale
despre Stat şi alte probleme ce ar fi putut fi puse în legătură cu Istoria civilizaţiei moderne de E.
Lovinescu. Am cerut redacţiei de la Carpaţii încă un exemplar din Istoria partidului naţional,
ţărănist şi naţional-ţărănist dar textul prefeţei de 121 pagini era la fel de mutilat. La a treia cerere,
Traian Popescu mi-a transmis, că aşa se prezentau toate exemplarele, ceea ce m'a indispus mult de
tot, şi pentru a nu fi nevoit să informez de respectiva pagubă materială a ciunitrii textului la care
ţinea atât de mult, am hotărât să întrerup convorbirea noastră despre un subiect ce nu-i mai putea
face plăcere maestrului, odată ce ar fi trebuit să recunoască o eroare a se, ceea ce ar fi tot aşa de
greu de suportat ca o bătălie în care te simţeai de la început învingător.
 
Din întâmplare un cunoscut, în aceleaşi zile, îmi aducea la cunoştiinţă că Pamfil Şeicaru se pregătea
să-şi citească la radio Europa liberă testamentul său adresat poporului român. Era o mare ocazie
pentru Pamfil Şeicaru să simtă că poate vorbi celor pe care nu i-a uitat în lungul său exil. Nu vroiam
să insinuez nimica fără dovezile de rigoare, dar deodatâ îmi explicam curtea ce-o făcea maestrul atât
de asidu lui E. Lovinescu reprezentat la Radio Europa liberă de fiica sa Monica Lovinescu şi soţul
ei Virgil Untaru zis Ierunca.
 
Îmi mai aminteam din cele scrise că pe maestru îl lega o veche prietenie de criticul aflat în discuţie,
pe care l-a vizitat şi în casa lui de la Fălticeni. Pentru cele scrise  de tatăl ei, Lovineasca i-a
mulţumit cu multă emoţie, dar pe Şeicaru nu l-a lăsat să-şi citească testamentul la postul de radio
Europa liberă.
 
Maestrul a fost de părere că cineva din exil suspus a intervenit ca emisiunea să nu aibe loc. Şi poate
că a avut dreptate.
 
 
Scrisoarea (34)  din 24 April 1979 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragul meu,
Ţin să te felicit pentru diagnosticul pe care l-ai pus lui Paul Goma, nu reprezintă nimic, o simplă
ambiţie de scriitor care vrea să compenseze puţinătatea talentului cu o atitudine de insurect apărător
al drepturilor omului care îi dă o publicitate. Nu pun niciun preţ pe conferinţa de la Belgrad care ar
urma să înceapă la 15 Iunie. Eu înclin, că nu se va ţine fiindcă Rusiei sovietice nu-i convine liberul
schimb al ideilor, al informaţiilor şi al oamenilor pe care îi susţine Carter şi opinia generală a
Europei. Dacă Rusia acceptă să participe cu sateliţii ei, atunci va fi o răfuială între americani şi ruşi,
care va demonstra idioţenia Conferinţei de la Helsinki regizată de Kissinger. Nici unei ţări din
pactul de la Varşovia, înţeleg partidele comuniste care domină, nu le convine libera circulaţie a
ideilor etc. Nu văd pe Ceauşescu să se poată resemna la libera exprimare a opiniilor, care ar disloca
sistemul instaurat în 1945. Dar chiar Tito, care are o altă situaţie nefiind vecin cu Rusia şi n'a fost
instaurat la conducerea Yugoslaviei de trupele de ocupaţie ruseşti, refuză libera circulaţie a ideilor.
Lui Djilas autorul răsunătoarei cărţi, Noua clasă, cred că a fost tradusă în Germania aşa cum a fost
tradusă şi în franceză, i s'a refuzat paşaportul. Tito sigur se temea de un turneu în Statele Unite a
acestui muntenegrean de o dârzenie pe care nici anii de încisoare nu a frânt-o. Regimurile de
dictatură comunistă nu pot rezista unui climat de libertate. Şi nu-şi pot atribui eroismul moral de a
renunţa la puterea nelimitată ce o deţin, nesupusă unui control. Ai o judecată prea aspră a
intelectualilor români. Eu urmăresc monografiile istorice care se publică, serios documentate, scrise
cu îngrijire şi străbătute de un puternic sentiment românesc. Am primit o scrisoare de la Alexandru
Zub care se găseşte pentru o bursă la Freiburg. Este cel mai reprezentativ al tinerei generaţii de
istorici, de proporţiile lui N. Iorga. Mi-a scris că vrea să vină să mă vadă. Şi voi comunica ceea ce ar
fi esenţial din convorbirea liberă pe care o vom avea. Este profesor la Universitatea din Iaşi se va
întoarce în ţară. Monografia lui, Kogălniceanu istoric, este un monument al istoriografiei româneşti.
Dacă elementele de elită ar pleca, ar spori numărul mediocrităţilor promovate de partid. O acţiune
insurectă a intelectualilor n'ar da niciun rezultat, în afară de anii de închisoare ce i-ar avea. Şi
admiţând că ar avea răsunet mare - ceea ce mă îndoiesc - crezi că diviziile ruseşti ce sunt la Reni ar
sta spectatoare sau ar repeta operaţia din Cehoslovacia cu entuziastul concurs al Ungarei şi al
Bulgariei. Totdeauna să ne gândim la situaţia geopolitică pe care o avem. Dacă eu sunt optimist în
ce priveşte viitorul României, nu mă razim pe ţările Europei libere, nici pe americani care îmi
amintesc de ihtiosauri, pleziozauri din era terţiară: corpuri gigantice şi capete foarte mici. Îmi
amintesc de nu ştiu care dihanie terţiară care datorită dimensiunii, în afară de creerul din căpăţână
mai avea un supliment la coadă. Statele-Unite extraordinară forţă economicâ şi militară, având o
conducere politică nevoiaşă. Eu urmăresc forţele politice din Asia. La apropierea Chino-Japoneză
care a tăiat respiraţia Kremlinului se adaugă căderea dnei Gandhi care întărise legătura cu Rusia, a
luat puterea coaliţia care se îndepărtează de Rusia orientându-se spre ... China şi Statele Unite. Nu
este necesar să-ţi desvolt consecinţele pentru Rusia unde asiaticii o socotesc o intrusă. Eu am
împărţit în două imperialismul european, în Asia: imperialismul mercantil al Angliei, Olandei,
Franţei, Italiei, Germaniei care au dispărut şi imperialismul teritorial practicat de Rusia şi stă
neclintit, ceva mai mult e în expansiune: Mongolia exterioară satelit al Kremlinu-lui. Despre
democraţii ţărilor Occidentale am cea mai aspră apreciere. Ştii că în Danemarca s'a suprimat salutul
în armată. Exact cu ce a început anarhia în armata rusă după abdicarea ţarului. Democraţii
occidentali n'au nici o autoritate, supralicitează demagogic pe socialişti şi pe comunişti. Bătălia nu
se dă în Europa, într'o oarecare redusă măsură în Africa, decisiv în Asia. De acolo va veni lovitura
decisivă contra Kremlinului. Se adaugă problema naţionalităţilor în Rusia ignorată laş de Europa
liberă şi se adaugă divorţul total dintre inteligenţa rusă şi regimul comunist, plus o reînviere de
credinţă religioasă la ruşi, cu totul neaşteptată după 60 de ani de campanie ateistă.
 
Vreau să-ţi comunic concluziile mele în ce priveşte situaţia din România. De la 1945 februarie când
Petre Groza a luat puterea, instalat de Vâşinski şi legitimat de forţele de ocupaţie ruseşti, aici este
păcatul originar al regimului, în curs de 32 de ani ideologia comunistă nu a cucerit poporul român.
Ca în toate Statele pactului de la Varşovia, puterea comuniştilor nu se razimă pe adeziunea liberă a
populaţiei ci pe miliţie, securitate şi foarte ipotetic pe armată. Ar fi nerealist să refuzăm a cunoaşte
marea mutaţie ce s'a făcut social şi economic în România, în cursul a 20 de ani. Dar toate aceste
realizări nu pot anula păcatul originar, partidul comunist nu a luat conducerea ţării de la poporul
român ci de la forţele de ocupaţie ruseşti. Te miri că unii academicieni fac acte desonorante,
abdicări pentru un paşaport. Găsesc normal, dat fiind că Academia română, copie a Academiei
franceze, avea numai 40 de membrii. A urmat inflamaţia regimului comunist care a înmulţit
numărul peste o sută sau două. Designarea membrilor Academiei se face de comitetul central al
partidului. Inflaţia monetară micşoreazâ continu acoperirea în aur a monedei, la fel şi în domeniul
academiei. Şi, dragul meu, nu putem cere oamenilor să aibă eroismul insurecţional într'un regim în
care cetăţeanul este despuitat de orice armă legală de apărare. Poate un cetăţean al României să dee
Statul în judecată dacă a fost neîneptăţit? Renaşterea spirituală se face fără ca regimul să-şi dee bine
seama, sau chiar dăcă şi-ar da seama nu o crede pimejdioasă fiindcă este nulă. Toate regimurile
dictatoriale de stânga sau de dreapta, nu-şi dau seama de prefacerile ce le-au determinat. Nu vom
găsi nici un ţăran nici din cel mai izolat sat care să ignore problemele ţării. Şi spiritul critic al
ţăranului este foarte ascuţit. Nu mai vorbesc de lucrătorii din industrie. Îmi formulezi o întrebare, de
ce oare atunci când clasa aşazisa muncitoare ajunge la putere, trebuie să ia şi ultima libertate a
omului? Dar nicăeri în ţările pactului de la Varşovia clasa muncitoare n'a ajuns la putere, ci o
minoritate comunistă a fost pusă de forţele ruseşti de ocupaţie. Îţi voi cita un caz care te va lămuri.
În România încă liberă, datorită legislaţiei muncii făcută de Trancu-Iaşi, patronii conform legii ei,
plăteau ora suplimentară, orei normale. Ca proprietar al unei mari întreprinderi tipografice, aveam
muncitori deci cunosc legea. Azi, orele suplimentare în regimul dictaturii proletariatului sunt
neplătite fiindcă sunt benevole acum se numesc patriotice. Precum se vede dictatura proletariului
este de fapt contra proletariatului, în Rusia sovietică şi la fel în ţările satelite. Aceste regimuri nu se
reazămă pe adeziunea liber consimiţită ci pe miliţie, securitate şi un cod penal conceput de sinistrul
Vâşinski. De aici, şubrezenia lor. O acţiune insurecţională n'ar avea alt rost în România decât să se
repete eroarea acelei eroice rezistenţe din primii ani ai regimului instalat de Vâşinski. De-aici
înţelepciunea românească rezumată în zicala "fie noaptea cât de lungă ziuă tot se face".
 
Librarea României este în funcţie de prăbuşirea Rusiei care va veni mai repede decăt am îndrăzni să
credem.
 
Îmbrăţişări Pamfil Şeicaru
 
După această dată, deci de la 26 Aprilie până la 9 Mai 1979 au urmat o serie de scrisori pe care le-
am scris maestrului, solicitate de problemele ridicate în coloanele Curentului, seria nouă, ediţie de
exil şi pentru a economisi spaţiul ce îmi stă la dispoziţie mă voi mărgini să citez cele mai importante
fragmente din conţinutul lor.
 
În epistola din 26 Aprilie, lămurind în cele dintâi unele puncte nevralgice ivite între noi "Lucrarea
mea (e vorba de teza de habilitare, cu temă pur medicală n.n.) v'am trimis-o nu pentru a o citi ci
numai pentru a mă cunoaşte mai bine ... Vă mulţumesc din tot sufletul pentru intenţia dvoastră dar
vă rog sincer să nu publicaţi nimic despre lucrarea mea in Curentul. Pe de altă parte am vrut să vă
câstig un dram de încredere şi să -mi daţi dreptate atunci când vă scriu că în ţară e Jale cu J mare şi
o spun asta fără să mi apăr vreun interes.
 
Despre problema catolicismului în sine:
"În legătură cu ortodoxismul şi catolicismul meu, trebuie să vă mărturisesc că sub influenţa trăirilor
italiene, m'am gândit să trec la catolicism. Chiar când am vrut s'o fac, mi-au căzut în mâini
memoriile cardinalului ungur Mindeszenti, dezvăindu-mi adevărata faţă a Vaticcanului (papa Paul al
VI-lea) şi am rămas pe mai departe ortodox. În ce priveşte articolul Dvostră trebuie iar să
mărturisesc am fost sensibilizat de un articol al lui Oct. Bârlea, în care venerabilul monsenior
ajunge să-l facă şi pe Ştefan cel mare ... catolic, în misiunea sa se prozelitism, în loc să-i apropie pe
oameni îi va învrăjbi acum şi pe chestiune unit-ortodox ...".
 
Iar despre Eu-geniu Lovinescu:
"Amatorismul lui Lovinescu constă în aceea că el a acceptat orice elucubraţie poetică, fără să ieie
atitudine, mai ales dacă venea de la Paris. Din păcate, cultura clasică nu i-a dat echilibrul cuvenit şi
de această judecată nimeni nu-l va scăpa.
 
Din toate m'a lovit ca un glonte în inimă citatul în care Lovinescu, declară relifgia ortodoxă ca
obscurantistă. Vă rog, să nu uitaţi că de acest termen am fost intoxicat la cursurile de marxism-
leninism, tot ce nu era în vederile lui Marx şi Engels era declarat obscurantist, Realitatea este
realitate: am fost şi suntem ortodocşi şi avem o cultură bizantină. Ce ar fi fost dacă eram catolici
este o întrebare inutilă din punct de vedere istoric".
 
În scrisoarea din 2 Mai 1979, semnalez primirea scrisorii publice a dlui Vasile Dumitrescu, pe care
o voi publica într'altă parte. În această scrisoare condamnam lipsa de înteres arătată de românii din
exil faţă de recenta publicare a volumului cu articolele de fond scrise în Curentul anului 1944.
 
În rândurile trimise maestrului la 9 Mai 1979 reveneam la scrisoarea publică a dlui Vasile
Dumitrescu, redactată separat de ziar deşi era trimisă împreună ce el. Respectivul domn se plângea
de datoriile făcute pentru a asigura apariţia regulată a Curentului, el recunoştea o datorie de 37.000
mărci şi făcea apel la ajutorul românilor din exil. Totul părea drept o sinistră glumă deoarece prin
articolele închinate preşedintelui României, alţii în ţară şi-au ridicat vile la şosea şi ca fii credicioşi
partidului mai funcţionau pe posturi renumerate cu un salariu de invidiat.
 
Dar să redau fragmentul de scrisoare ajuns la redacţia Curentului, deci probabil a fost citit de Pamfil
Şeicaru, dar el nu mi-a dat niciun răspuns a trecut liniştit peste problemă semn că nu era chiar
încântat de activitatea lui V. Dumitrescu, devenit prin forţa împrejurărilor cel mai apropiat
colaborator al său: "Dar aici mai este încă ceva, despre care măcar nouă ne este permis să vorbim
fără nicio oprelişte. Dl. Dumitrescu a mizat totul pe politica lui Ceauşescu, în aşa fel încât este
aproape absurd că domnia sa nu ar fi finanţat de marele dictator. Este absurd să crezi, că dl.
Dumitrescu are 37.000 DM datorie când neforţat de nimeni a mizat pe un ins în care în ţară absolut
nimeni cu crede. Că el ar fi acela care ar face legătura între popor şi partid, este iar mai mult decât
ridicol. Nu ştiu de când este plecât dl. Dumitrescu din ţară dar eu nu-mi amintesc ca vreodată dl.
Ceauşescu să fi reuşit să cucerească poporul şi înscrierile în partid să se facă altfel decât de formă.
Şi apoi ar fi de întrebat ce independenţă a României apără dl. Ceauşescu? Este România liberă
astăzi? Poporul român vrea să fie liber cu adevărat şi dacă o va începe vreodată o va lua de la
alegerile furate în 1947, Ceauşescu nefiind decât un profitor al acelei hoţii ... Eu respect părerea
fiecăruia dar când eşti atât de original şi contra oricărei realităţi aş zice că dl. Dumitrescu, nu ar
trebui să mire că se trezeşte complet părăsit, încărcat cu o datorie de 37.000 de mărci, în care,  însă
nimenea nu poate să creadă".
 

Note şi Comentarii
 
Tema scrisorii din 24 Aprilie 1979 aparţinănd lui Pamfil Şeicaru, revine la analiza situaţiei
internaţionale nu înainte de a mă felicita pentru diagnosticul pus lui Paul Goma, (este şi el de părere
că acesta nu reprezintă decât "o simplă ambiţie de scriitor, care vrea să compenseze puţinătatea
talentului cu o atitudine de insurect apărător al drepturilo omului, care îi dă publicitate". Anii care
au urmat de atunci până astăzi, verifică părerile marelui ziarist fără să mai aibe nevoie de vreun
comentar în plus.
 
Revine la conferinţa de la Belgrad, care, el înclină să creadă că nu va avea loc. De-aici, analiza
beligeranţilor, începând cu marea Rusie, aceasta probabil nu va participa deci va face să nu se ţie
conferinţa, nefind de acord cu circulaţia liberă a ideilor. Dar dacă totuşi va participa, împreună cu
sateliţii săi, va exista o răfuilă straşnică între americani şi ruşi demonstrandu-se inutilitatea
conferinţei de la Helsinki, regizată de Kissinger. De altfel, nici una din ţările pactului de la Varşovia
inclusiv Ceauşescu nu vor accepta liberul schimb al ideilor. Chiar Tito, care nu e vecin cu Ruşii, mai
mult, nu l-au instalat la putere treupele sovietice, nu admite acest principiu democratic. Lui Djilas
autorul cărţii "Noua clasă" nu i s'a dat paşaport, fiindcă Tito se teme de acest dârz dizident, a cărui
dârzenie nu i-au înfrânt-o nici anii lungi de închisoare.
 
Aşa dar, concluzia este că dictatura comunistă nu poate rezista unui climat de libertate.
Întelectualitatea românească, maestrul crede, că eu o judec mult prea aspru. Personal urmăreşte
monografiie istorice apărute în ţară, scrise documentat, străbătute de un puternic sentiment
românesc. A primit o scrisoare de la Alexandru Zub aflat cu o bursă la Freiburg şi ar dori să-l vadă.
Este un reprezentant al tinerii generaţii de istorici de proporţiile lui N. Iorga. Comparaţia este o
hiperbolă, ne pare că Pamfil Şeicaru în postura unui înecat se agaţă de un fir de pai, fără să căutăm
să-l jignim pe Al. Zub, distanţad între el şi N. Iorga este ca de la cer la pământ, şi nimeni nu ştia mai
bine acest lucru ca maestrul nostru, dar în acest mod dădea o şansă unor tineri să se afirme
escaladând înălţimi ce nu le sunt, de fapt, accesibile. Mai ales după revoluţie, academicianul Al.
Zub a devenit suficient sie însuşi ca dascăl credincios slujitor al unei catedre şi nimic mai mult. Prin
anii 1990, primind o revistă ieşană intitulată Dacia literară, în care nişte tineri lipsiţi de cel mai
elementar har îşi băteau joc din carenţă de pregătire faţă de ceea ce trebuia să continuie tradiţia
revistei lui Kogălniceanu, descoperindu-l pus în fruntea lor ca director de onoare, i-am scris lui Al.
Zub cerându-i să facă ordine în curţile sale spirituale, dar s'a zburlit şi din condamnabilă comoditate
a reacţionat refuzând să-mi răspundă la scrisoare, adoptând politica ştruţului, uitând ca prin minune
că a scris o monografie, mult apreciată de P. Şeicaru, despre Mihail Kogălniceanu, ori asta l-ar fi
obligat să reacţioneze dacă ar fi fost un spirit comparabil şi de la distanţă, cu unicul Nicolae Iorga.
 
Îmi face impresia ca şi în acest domeniu, al istoriografilor români, cel puţin în parte maestrul se
automăgea, ceea ce parcă îi devenise a doua lui fire, mai ales în ultimii săi ani de viaţă.
 
Şi cu aceasta ocazie maestrul respinge ideea unei insurecţii în România, ceea ce ar avea drept
urmare invadarea ţării de trupele sovietice aflate la Reni, ajutate de cele ale ungurilor şi bulgarilor.
Întreaga jertfă, susţine în continuare, ar face inutil eroismul rezistenţei anticomuniste din primii ani,
am adăuga noi dusă de luptele de partizani în munţi care însă au durat mult mai mult, depăşind
perioada de început a comunismului, şi ar fi păcat să-l lăsăm pe maestru să repete greşelile
istoricului Vlad Georgescu.
 
Desigur, personal nu aş fi fost adeptul unei insurecţii generale, dar aş fi cerut intelectualului român
ca în cei aproape cincizeci de ani de comunism să fi avut o purtare demnă de rezistenţă interioară, în
loc să fi adoptat capitularea fără condiţii, en rase campagne cum o numea Pamfil Şeicaru, cedând
prea uşor înaintea cotropitorilor bolşevici. Fiecare în loc să mintă sau să jure strâmb pe ceea ce nu
credea, la locul său de muncă trebuia tacit să-şi manifeste rezistenţă care sub forma unei picături
chinezeşti, cu timpul, şi-ar fi ajuns scopul, în orice caz nu am fi suferit umilinţele de azi, când cei ce
au minţit ieri, se arată fidelii comunismului de astăzi.
 
P. Şeicaru recunoaşte că este optimist privitor la viitorul României, dar nu fiindcă ar avea încredere
în americani sau europeni, pe cei dintâi îi compară cu ichtiozaurii din terţiară, mari în trup, dar cu
creerul mic sau îl au în coadă. Este de luat în seamă neîncrederea maestrului în politicienii europeni
şi americani mai ales astăzi când politicenii români în unanimitate susţin că doar intrarea României
în Uniunea europeană ar aduce salvarea ţării din sărăcirea ei, ceea ce s'o recunoaştem sună prea
demagogic pentru a fi adevărat. Încă odată ar trebui să ţinem seama de avertismentele unui om cu
mare experienţă în politica internatională când ne atrage atenţia că ţările apusene şi Statele Unite nu
fac nimica fără să-şi satisfacă mai întâi propriile interese. Deci, pentru a intra în Europa va trebui să
fim pregătiţi, noi inşine să ieşim din sărăcie prin propriile puteri, doar în acest mod vom putea
discuta de la egal la egal cu viitoarele state, ori de nu, vom trece dintr'o robie rusească într'alta
europeană.
 
Mai departe, cunoaştem teoria maestrului că Rusia va primi lovitura decisivă în Asia, la prăbuşirea
ei va mai contribui insurecţia naţionalitaţilor aflate sub dominaţie sovietică şi intelectualitatea sătulă
de regimurile totalitare.
 
Mai interesant de studiat, consideră P. Şeicaru, e comunismul instalat în Martie 1945, în România
de guvernul Petre Groza, acesta are un păcat originar deoarece a luat puterea cu ajutorul armatelor
ruseşti, astfel că ideologia comunistă nu a reuşit să cucerească poporul român. Puterea comunistă nu
se reazimă pe adeziunea poporului ci pe miliţie, securitate şi foarte ipotetic pe armată. Să reţim că în
timp ce marele ziarist combătea comunismul ajuns la noi la putere, datorită unui păcat originar de
care sufereau toţi cei ce l-au condus şi îl conduc inclusiv N. Ceauşescu, în coloanele Curentului,
seria nouă, din exil, scăpaţi de sub supravegherea lui P. Şeicaru, colaboratorii ziarului se adresau lui
Ceauşescu de parcă el ar fi fost singurul cu care ar fi vrut să steie de vorbă, deci la Muenchen se
instalase o altă republică populară română de esenţă comunistă.
 
Cu toate acestea autorul nostru nu refuză să recunoască marea mutaţie s'a făcut social şi economic
în România ori aici va trebui să fim antenţi la înterpretarea pe care o vom sa mutaţiei respective. De
la început, marele ziarist a lăudat realizările în industria grea a regimului comunist dar chiar de
atunci şi-a permis să critice politica dură în problema ţărănească, şi desfiinţarea clasei mijlocii ale
cărei atribuţii erau preluate de funcţionarii statului, ceea ce-i pur şi simplu catastrofal pentru
veniturile supuse corupţiei şi bunului plac a unei pături parazitate de oaemeni, puterii înlăturându-se
orice afirmare a iniţiativei personale cu un mic câştig  în schimbul căruia Statul s'ar degreva de
anumite sarcini minore, timp luat din domeniul producţiei celei mari. Criticile au fost drepte, şi
pentru marele nostru ziarist o sigură dovadă că nu şi-a pierdut independenţă, n'a intrat în solda
comuniştilor, faptul că ar fi admis să-i publice anumite lucrări nu era o trădare, fiindcă nu admitea
nicio cenzură, tot ce făcea era convins că slujeşte interesele neamului şi ale ţării.
 
Desigur după întâiul entuziasm maestrul s'a lămurit tot mai mult de calitatea partnerilor comunişti.
 
Reţinem trei aspecte din cuprinsul scrisorii de faţă:
 
1. Maestrul face următoarea afirmaţie ce ar trebui bine cântărită de cei ce fi trebuit să-i citească de
mult operele, şi cu siguranţă nici nu au auzit de ele: "Democraţii occidentali n'au nicio autoritate,
suprasolicitează demagogic pe socialişti şi pe comunişti. Astfel că despre aceşti democraţi ai ţărilor
occidentale am cea mai aspră apreciere. Ştii că în Danemarca s'a suprimat salutul în armată. Exact
cu ce a început anarhia rusă după abdicarea ţarului".
 
Şi declinul Europei continuă până în zilele noastre, parcă ar urma să împlineasca destinul unei
destărămări ireversibile. Procesul a început, ca să-l datăm aproximativ, odată cu dorinţa lui Fr.
Nietzsche să se dedice studiului filozofiei prin care spera că va reuşi să salveze Europa da la tot mai
accentuata sa decadenţă.
 
În acest context se înscrie şi hotărârea Curţii supreme a Germaniei să legifereze căsnicia dintre doi
homosexuali, le conferă aceleaşi drepturi ca sacrei nunţi dintre bărbat şi femeie, de unde prin
tulburarea unui sfânt sacrament care stă la baza unei noi vieţi, supus patimei oarbe, sterpe în esenţa
ei vitală, consfiinţind patologicul, încăodată societatea apuseană îşi certifică, situaţia ei însăşi, de
gravă şi ultimă înbolnăvire. În locul lozincii comuniste pe toate flamurile lumii ar trebui scris
îndemnul: "Oameni din toate ţările, Uniţi-vă pentru a vă apăra viaţă voastră şi a copiilor voştri"!
 
2. Chestiunea doua se referă la Academia română de care m'am plâns maestrului că în ultimul timp
are mai mulţi membrii decât neghina în grâu. Răspuns: "Te miri", îmi spuse maestrul, "să că unii
academicieni fac acte dezonorante, abdicări pentru un paşaport. Găsesc normal, dat fiind că
Academia română copie a celei franceze avea numai 40 de membrii. A urmat inflaţia regimului
comunist care a înmulţit numărul peste o sută sau două. Desemnarea membrilor Academiei se face
de Comitetul Central al partidului. Inflaţia monetară micşorează continu acoperirea în aur a
monedei, la fel şi în domeniul academiei".
 
Comparaţia între moneda care prin inflaţie îşi micşorează acoperirea în aur, cu academicienii care
prin inflaţia lor ca număr, îşi micşorează acoperirea în aur, ca şi corespondent în valoarea lor
ştiinţifică sau artistică, îmi pare extrem de plastică şi atoategrăitoare.
 
Ceea ce maestrul nu mai ajunsese să afle, după revoluţia din Decembrie 1989, prin păstrarea
vechilor comunişti în Academie la care numărul celor noi înscrişi, inflaţia devenea de mie la sută, se
înţelege că tipul nou de academician pierde întreg aurul de acoperire, astfel că valoarea sa a scăzut,
încât nu e nici la nivelul unui proaspăt absolvent de liceu, care nu a trecut bacalaureatul. (E vorba de
bacalaureatul dintre cele două războaie mondiale că altfel astăzi examenele se dau la marea pomană
spre ruşinea celor care se pregătesc să intre în Europa cu aşa moştenire).
 
Probabil în următorii doi ani numărul academicienilor se va dubla şi asta datorită îngrijirii părinteşti
a actualului Preşedinte al Academiei, Eugen Simion, cel care din toate criteriile de primire în
Instituţia sa, a uitat şi uită mereu, de ceea ce se chiamă valoarea candidatului.
 
3. A treia convorbire e cea mai înteresantă fiindcă ea dezbate o problemă fundamentală
comunismului! Maestrul răspunde la întrebarea mea: "De ce oare atunci când clasa muncitoare
ajunge la putere, trebuia să-i ieie omului şi ultima libertate? Dar nicăieri în ţările pactului de la
Varşovia clasa muncitoare n'a ajuns la putere ci o minoritate comunistă a fost impusă de forţe
ruseşti de ocupaţie."
 
Ceea ce nu se înţele, bogăţia României s'a epuizat aproape de sfărşitul domniei comuniste, când
sărăcia a început să-şi arate destul de violent colţii. Şi ea s'a accentuat în anii viitori în România cu
faţă pretins democrată. De fapt, mărturiile sărăciei noastre stăteau bine înfipte în pămâmtul ţării,
deoarece în ele au fost investite toate veniturile, numai că marile interpriinderi ale industriei grele
urmau să nu fie eficiente deoarece au fost ridicate după planurile unui nebun ce nu ţinea cont de
resursele adevărate ale patriei. Aceşti monştrii ai industriei grele s'ar fi impus să fie dsitruşi pe loc
dar niciun guvern nu a îndrăznit să arunce la gunoi ceea ce trebuia aruncat. Nenoricirea revoluîţiei
româneşti a constat în faptul că aceşti monştrii nu au putut fi distruşi, astfel că ei opresc orice
adevărată democratizare, odată ce muncitorii după o educaţie de 50 de ani s'au identificat cu nişte
maşini care le sunt cei mei mari duşmani. Se cer finanţări în continuare a unor fabrici nerentabile şi
fiindcă mai ales partidul social-democrat proaspăt născut din cel comunist, nu-şi poate permite să-i
lase pe muncitori în ananghină. De unde cercul vicios se închide şi adâncimea crizei sociale şi
economice, sărăcirea populaţiei devine tot mai evidentă şi mai cuprinzătoare.
 
În acest mod viitorul României, din păcate, nu-l mai putem privi cu atât optimist ca şi atunci când
credeam că trecerea la democraţie nu va însemna decât preluare unei puteri din mâna uneia într'a
celeilalte şi totul va porni înainte ca de la sine. Numai că demenţa comuniştilor a creat parcă pentru
veşnice, golemuri şi monştrii metalici de care până nu vom scăpa ne va merge tot mai rău. Dar cine
oare îşi va lua răspunderea să ducă această revoluţie până la capăt?
 
Datorăm intuiţei poetului Aron Cotruş, aleasă recunoştiinţă, fiindcă în versuri cutremurătoare, ne-a
simţit starea înspre care ne îndreptăm, într'o vreme când nimeni nu bănuia dezastrul ce ne ameninţă:
 
Pusu-ne-au în rând cu vita
Ne duc grâul, ne dau pita
hienele, cu ţârâita ? ...
Doamne, asta ni ursita ?
 
Robia în care ne-au dus ocupanţii ruşi, ca să n'o uităm, ielele-Parce ne-au scris-o cu fier înroşit pe
inima conştiintei:
 
Căpcăunii urlă, zburdă
Şi de tălălămbi se'mburdă ...
Rusia roşă, Rusia surdă,
Ne-a schimbat din neam în ciurdă ?
 
 
 
Scrisoarea (35 )  din 3 Mai 1979 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Ovidiu,
cum sunt sigur că ai primit Curentul vei fi luat cunoştiinţă de situaţia mea: a întârziat apariţia cărţii
de care este legată certidudinea liberării mele din eterna strâmtorare care mă ţine prizonier. Fireşte
că întretimp s'a găsit soluţia financiară dar până la sfârşitul lui Mai nu poate să fie cartea în vitrinele
librăriilor. Am dat la tradus cartea mea (450) pagini "La roumanie dans la grande guerre" în limba
germană. Va apărea sub titlu "Europa centrală şi Balcanii în primul război mondial". Traducătorul
un german din România mă aşteaptă până ce va apărea la o editură din Viena. Am două urgenţe: 1)
plata abonamentului la ziarul Le Monde care expiră pe ziua de 11 Mai. Abonamentul pe trei luni
este de 230 de franci. Îţi alătur nota în care mă anunţă ziarul. Până la 11 August când se temnină
cele trei luni voi fi în situaţia de a nu înnoi abonamentul. Cum "boerii" de la "Le Monde": rue 5 des
Italiens, dacă nu primesc din timp aşteaptă 15 zile până să-mi reînoiască trimiterea ziarului, de
aceia, te rog, să le trimiţi prin mandat poştal costul de 230 franci şi dacă se poate chiar telegrafic ca
să ajungă la timp util. A doua rugăminte să-mi trimiţi 150 de mărci costul telefonului spre a-l plăti
imediat, altfel risc să-l suspende şi să treacă timp până îl repun în funcţie.
 
Crede-mă că-mi este penibil să tulbur prietenia cu necazurile mele. Păstrez nota din 9 August: 300
mărci, ca să-mi aduc aminte când mă voi libera din apriga strânsoare a nevoilor. Întârzierile sunt ca
întotdeauna în zodia afurisită a destinului meu, nu izbutesc decăt izbindu-mă de obstacole, dar până
la sfârşit izbutesc totuşi. Şi atunci voi şterge datoria aşă cum se cuvine.
 
Într'o scrisoare îmi promiteai că vei veni la Muenchen. Mi-ai prilejui o mare bucurie dacă ai face un
drum până la Dachau.
 
Închei mulţumindu-ţi pentru bunăvoinţă. Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru
 
 
Note şi Comentarii
 
Marele ziarist, bătrânul şi venerabilul meu prieten, îmi scrie de multele lui greutăţi fiinanciare
datorită faptului că a întârziat apariţii "de care era legată certitudinea liberării mele din eterna
strâmtorare care mă ţine prizonier". Încă îmi aduce la cunoştiinţă că a dat la tradus în limba
germană cartea lui (450 pagini) "La Roumanie dans la grande guerre" aceasta va apărea sub titlul
"Europa centrală şi Balcanii în primul război mondial"!
 
Traducătorul, un neamţ din România, el va aştepta până cartea va apare întro'o editură din Viena.
 
I-am achitat datoriile urgente pe care le avea, aşa cum m'a rugat, având satisfacţia să-l ajut pe omul,
pe care nu numai că-l respectam dar am ajuns să-l iubesc de-a binele. E cazul să amintesc, de data
asta posedam luciditatea lui Sanco Panca, fiind sigur că mult visata carte a maestrului, Finlandizarea
Europei, nu va apărea niciodată, speranţele sale se arătau mai mult decât deşarte. Din partea mea
eram gata să-l iau la mine la Giessen, să-i asigur un trai fără griji dar el nu se mulţumea cu aşa ceva,
la vârsta de 85 de ani poseda o unică forţă spirituală din această caută socoteam că şi lui i se
potrivea epitelul dat de el lui Nicolae Iorga, de adevărată uzină creatoare.
 
În acest sens zarurile erau de mult aruncate, Pamfil  Şeicaru, marele ziarist, istoric şi literat-esseist,
îşi trăia ultima aventură a vieţii, şi din acest drum, chiar dacă va însemna o echilibristică pe
marginea unei prăpăstii, nimeni nu-l va putea întoarce. Fără îndoială între P. Şeicaru, rămas neabătut
la credinţa lui din 1918 când şi-a început cariera de ziarist şi cei din jurul lui mânaţi de interese
mărunte mai ades meschine, era o distanţă de ani lumină dar putem eu să-i spun acest lucru,
punându-mă în postura unui tulburător de vise şi iluzii? Desigur, că nu şi în acest caz nu-mi
rămânea decât să mă ocup de Vasile Dumitrescu lipsit total de harul scrisului, submediocru în tot ce
întreprindea dar el reprezenta legătura maestrului cu lumea din afară, de acest individ depindea, în
concret, sorta publicistică a lui Pamfil Seicaru deci pot din nou să judec extrem de critic epoca în
care trăiesc, unde valorile autentice sunt călcate în picioare cu brutalitatea acelor lipsiţi de har,
singura lor menire fiind aceea de a distruge de la primele semne tot ce înfloreşte şi va da rod. În
raporturile puse cu capul în jos, dintre P. Şeicaru şi Vasile Dumitrescu asistam la fenomenul numit
de Nietzsche "Umwertung aller Werte" adică non-valoarea va ajunge să stăpânească asupra valorii
propriuzise, realizându-se domnia maselor cum o numeşte Ch. Maurras.
 
Să cităm scrisoarea publicată, împreună cu ziarul Curentul, dar pe o filă separată, de unde  îi lipseşte
data (eu am primit-o la 2 Mai 1979) pe care dacă semnatarul ar fi avut o urmă de demnitate, nu ar fi
publicat-o:
 
Stimată Doamnă,
Stimate Domn,
Din primul număr de la reapariţia Curentului am precizat:
Un organ de presă nu poate apărea fără o bază financiară. Aceasta poate veni din subvenţii sau
donaţii. Nu dispunem nici de altele.
Reclame comerciale, la condiţiile actuale, o sursă inexistentă!
Voinţa cititorului. Pentru noi singura posibilitate de a continua apariţia. Ca totdeauna Curentul se
tipăreşte pentru cititorii din interiorul Ţării. Dacă în mod provisoriu apărem în afara hotarelor,
aceasta este o necesitate tehnică. Cititorii din Romania pot citi Curentul dar nu-l pot cumpăra, nici
abona şi asta tot din impedimente de ordin ... tehnic. Numai cititorii aflaţi în afara hotarelor pot
abona ziarul nostru.
 
Aceasta înseamnă: cine dintre cei aflaţi în străinătate abonează Curentul face posibil ca cei din
cuprinsul Ţării să-l citească.
 
Din aceasta reiese clar că finanţarea Curentului depinde de acei ce-l aboneasză. Printre aceştia
sunteţi şi Dvoastră, fapt pentru care îmi permit să vă exprim călduroasele mele mulţumiri.
 
Suntem informaţi că la Bucureşti se ştie că Curentul este finanţat de "serviciile secrete ale unui stat
imperialist". Din Muenchen şi din alte suburbii ale lumii libere am aflat că suntem subvenţionaţi "de
cei de la Bucureşti", iar, recent, ne-a parvenit de la Tel Aviv informaţia că apărem cu "mirosul
petrolarilor de pe piaţă propagandei arabe".
 
Adevărul este că Curentul se tipăreşte cu bani (marci germane, valută în RFG) din propriul meu
buzunar, bani pe care eu îi câştig prin muncă. La aceşti bani se mai adaogă şi contribuţia abonaţilor.
În ceea ce priveşte aceasta din urmă ţin să atrag atenţia că din miile de persoane cărora le-am trimis
primele patru numere "de probă" numai 155 (unasutăcinzeci şi cinci !) au abonat Curentul.
 
Am tipărit volumul "Articole de fond" într'un număr de 500 (cinci sute) de exemplare ce m'a costat
5.103,20 DM (cinci mii una sută trei). S'au vândut la cererea celor interesaţi 43 de exemplare.
 
Cu numărul pe luna Martie 1979 Curentul împlineşte un an de la apariţie. Dacă pun la socoteală
toate cheltuielile făcute, inclusiv cele necesitate de a pregăti începerea acestei activităţi, totalizând
patru ani de eforturi şi cheltuieli, ajung la o sumă care înclude la ora actuală şi 37.000 DM datorii
pe care le-am făcut, în ultimul timp şi pe care trebuie să le rambursez.
 
În această situaţie mă văd nevoit să întrerup apariţia Curentului până când îmi voi plăti datoriile,
după care voi putea face altele noi, pentru a putea continua. În speranţa că pot conta pe înţelegerea
Dvoastră faţă de această situaţie, vă rog să primiţi mulţumirile mele.
 
Cu alese sentimente al Dvostră                        Vasile C. Dumitrescu
 
Fără îndoială, rândurile de faţă sunt scrise cu multă şiretenie. Ni se aduce la cunoştiinţă că ziarul
Curentul nou apare pentru cititorii din ţară, cei din străinătate se abonează în locul lor. Să reţinem,
pentru domnul editor nu există exilaţi ori la ajutorul lor majoritar nici nu se aşteaptă. Dar cum bine
putem citi, el nu cere niciun sprijin doar ne roagă să-i înţelegem întreruparea apariţiei Curentului,
ceea ce vine să demonstreze că dl. V. Dumitrescu are o sursă de unde primeşte mărci în valută
(expresie pur românească), deocamdată, fiindcă datoriile s'au mărit prea mult, e necesar să le achite
după care va putea continua mai departe ceea ce înseamnă că nu o poate face cu banii din buzunarul
său odată ce pe aceştia i-a epuizat la achitarea celor 37.000 DM, şi după cum se ştie editorul e
funcţionar de stat, băncile nu-i vor elibera altă sumă până nu vor intra, altele pe contul său. Iată că
dl. Dumitrescu se trădează, afacerea Curentului e falimentară şi nu ar continua-o nici cel mai mare
capitalist, dar omul nostru o face fiindcă după un interval de timp îi va intra în buzunar bani
proaspeţi şi aceştia nu pot fi decât de origine românească, legăturile dlui Dumitrescu cu autorităţile
române fiind clare de tot, o ştim din corespondenţa maestrului care vorbea de un cenzor profesor
universitar care-i revedea Finlandizarea Europei şi sigur în limba română, ori cum P. Seicaru nu
ajunsese în contact cu el, rămâne acest Dumitrescu omul de legătură între maestru şi Institutul de
studii politice şi istorice din Bucureşti că aşa ceva nu există în Germania şi incă să preieie din
vânzare, 2.000 de exemplare.
 
Dar pe Vasile Dumitrecu trădează tot ceea ce scrie la Curentul, e greu de presupus că ar fi fost chiar
atât de prost să-l preaslăvească pe marele dictator al ţării N. Ceauşescu, fără să nu capete un sprijin
substanţial din Bucureşti, fie şi pe calea ambasadei române din Germania. Regret mult că nu mai
posed articolul în care editorul Curentului scrie negru pe alb că e mândru de a fi român atunci când
vede ce Preşedinte are România se înţelege e vorba de N. Ceauşescu. Dar iată, ce ni se spune în
articolul, "Ce se pregăteşte" semnat de Vasile Dumitrescu în Curentul Anul L, no. 5923, sâmbătă 11
Februarie 1978: "Sunt pentru o discuţie liberă" a spus tovarăşul Nicolae Ceauşescu în cuvântarea de
la Helsinki. Dar o discuţie liberă nu se poate duce între om şi numai aparatură ci numai între om şi
om. Din structura descrisă mai sus reiese că n'are nici un sens să discutăm cu megafoane. Ceea ce
scrie tovarăşul Eisenburger n'a gândit-o el. Nu face decât să repete, cu mai multă sau mai puţină
amplificare şi tonalitate şi terminologie, ceea ce de altfel putem afla direct din ceea ce exprimă
secretarul general al PCR, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, singurul care are ceva de spus şi care, chiar
dacă de (prea) multe ori se repetă, nu recită spusele altora. D-sa este singurul cu care se poate
discuta. Noi la rândul nostru fiind unii dintre puţinii romăni fără nicio funcţiune deci fără
importanţa socio-economică, ne vedem reduşi la o singură calitate: aceea de a fi simpli oameni. Dar
tocmai această calitate ne pune în situaţia de a fi participanţi la discuţie, partneri ce pot discuta liber
cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, d-sa fiind la rândul d-sale singurul partener posibil într'o discuţie
liberă".
 
Şi tot aşa tilinca-tilinca vorba lui Agamiţă Dandanache, Vasile Dumitrescu declarându-se partnerul
de discuţii cu marele dictator, de fapt, îl târnoseşte ca cel mai demn adept al cultului personalităţii,
soldat credincios al lui N. Ceauşescu. Cu atât mai hilară ne apare încercarea editorului să atragă
atenţia tovului N. Ceauşescu asupra celor ce îl înalţă pe dictator pe un tron mai frumos decum a
făcut-o el, mai ales că recurg la graiul ales şi inspirat al poeziei. De pildă, în numărul de Sâmbătă 11
Martie 1978, alături de poza dictatorului - se publică poezia Luminătorul de Ileana Roman apărută
în revista Flacăra din 26 Ian 1978, o adevărată bătaie de joc la adresa dlui Nicolae Ceauşescu pe
care îl previne, probabil ca subiect al discuţiilor libere pe care le vor avea, din această "capodoperă"
cităm prima strofă şi ultima: "El este deci norocul ţării / Sinea acestor vremuri noi / Şi tot pământul
îi e prieten / Căci are'n ochi doi porumbei" şi "El are'n ochi doi muncitori / Cu care vede tot poporul
/ El este deci norocul ţării / Şi'n lumi Luminătorul".
 
Într'un număr anterior pentru a ne uşura înţelegerea sublimului articol "Ce se pregăteşte" cu aceeaşi
ocazie însă, ni se reproduce poezia Ora fundamentală apărută în revista Flacăra din care din nou
vom reproduce ultimele strofe menţionând că autorul este Ion Chiric: "Între muncitori-stindar,
voinţă clară, / el declanşa puterea din priviri / şi împărţind la sate, pentru cei ce ară / Gila ţării,
plămădea noi firi. / O facere de lume s'a petrecut atunci, / pe meleagul românesc-vânt nou de
primăvară / el întreagea, la strămoşeşti porunci, / puterea poporului în ţără." / Desigur marele
dictator a rămas încântat de măreţia acestor versuri încât a reuşit cu forţe noi să se joace cu globul
pământesc, avut pe masă, de-a lumile ce-i cădeau la picioare, efectul fiind mai puternic o dată ce
recitatorul acestor minunăţii poetice nu a fost altul decât Adrian Păunescu, fiul lui de suflet.
 
Ar fi să mai credem că aranjamentul respectiv nu a aparţinut dlui Vasile D. ci responsabilului cu
anticultura de la Curentul nou pe nume Gh. Stanomir, dracu va şti cine se ascunde sub acest nume
pe care noi îi consideram un pseudonim.
 
Şi cu aceasta să ne oprim, i-am dat chiar destulă atenţie dlui V. Dumitrescu şi dacă am făcut-o nu se
datorează non-valorii sale absolute ci am dorit să-l prezentăm înainte de a-l duce pentru ultima oară
pe scenă ca principalul erou în afacerea manuscriselor lui P. Şeicaru dispărute fără urme, după
moartea maestrului.
 
 
Scrisoarea (36 )  din 25 Junie 1979 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Ovidiu, n'am terminat scrisoarea ce îţi este destinată spre a te lămuri asupra poticnelii
Curentului, de altfel de scurtă durată cum vei constata curând. Sunt de dăuăzeci de zile prins într'o
lucrarea consacrată acestui Papă polonez şi a semnificaţiei vizitei în Polonia. Este în aprecierea mea
o breşă în împărţirea făcută la Yalta. Scriu grăbit şi sper că în două săptămâni să termin cele 130 de
pagini. Marţi voi da să fie dactilografiate primele 40 de pagini care trec imediat la traducătorul în
limba germană. Întrerup lucrul ca să-ţi confirm primirea celor două articole. Primul consacrat
veşmintelor istorice m'a impresionat prin bogăţia culorilor arătând o sensibilitate şi darul de a reda
în imagini succesiunea îmbrăcămintei din vremuri de mult apuse. Frumos, redai pe Sadoveanu un
poet al naturii  în proză. Eugen Lovinescu fost coleg cu Sadoveanu la gimnaziul din Fălticeni, îl
evocă încă din copilărie pasionat de vânat, de pescuit şi de hoinărit prin crângurile învecinate.
Sadoveanu îl descrie ca un tânăr "cuminte ca o domnişoară, prizonier cărţilor". Este trist că omul a
fost mai prejos de opera lui. Când reapare Curentul după cele două numere care sunt culese, voi
reproduce succesiv cele două articole. Lucrez de zor pentru a termina cartea şi a-o da la tipar la
sfărşitul lui Iulie. Până atunci voi afla răgaz să termin lunga scrisoare începută. Cu urări de bine

Îmbrăţişări al tău Pamfil Şeicaru

 
 
Note şi Comentarii
 
Maestrul îşi întrerupe scrisoarea neterminată ce mi-a destinat-o, pentru a mă lămuri asupra
poticenlii Curentului, de altfel de scurtă durată cum voi constata, cât de curând. Iată că V.
Dumitrescu a ieşit în public prea devreme, dacă nu cumva chiar asta îi era intenţia ca prin
întreruperea apariţiei ziarului, să forţeze mâna sprijinitorilor din umbră, pe care-i putem numi de-
acum fără să ne fie teamă că greşim, e vorba de autorităţile  române din Bucureşti, care aveau şi
cheltuiau sume enorme, cu aprobarea şefului, numai pentru a-i crea o imageine pozitivă în Apus, de
altfel ţinea foarte mult la acest lucru. Din această cauză scrisoarea era doar formal publică ea nu
cerea nici în treacăt românilor din străinătate cum erau numiţi, ci se adresa unei persoane aflate  în
umbră, ei îi dădea de fapt raportul financiar, după ce nu a reuşit să-şi atingă scopul la un contact
direct, cu cel ce-l putea ajuta. V. Dumitrescu reuşise în planurile lui, mai repede decât bănuise, iar în
ce priveşte eventuala sa demascare, puţin îi păsa lui de asta, pentru el exilul nu exista decât ca
români ce locuiesc în străinătate, întocmai cum sunt trecuţi şi în catastifele securităţii.
 
Marele ziarist mă înştiinţa că de 20 de zile e prins de o lucrare consacrată Papei polonez Ioan Paul
al doilea, cât şi vizitei sale în patria natală.
 
După părerea lui P. Şeicaru prin acest papă are loc o breşă în împărţirea lumii, aşa cum a fost făcută
la Yalta. Scrie foarte grăbit şi speră ca în două săptămâni să termine cele 130 de pagini dintre care
Marţea viitoare va da primele 40 de pagini traducătorului în limba germană.
 
Îmi laudă cele două articole pe care i le-am trimis: Primul trata despre veşmintele istorice şi
maestrul menţionează faptul ca l-a impresionat descrierea mea prin bogăţia culorilor şi darul de a
reda în imagini succesiunea îmbrăcăminţii în vremuri de mult apuse.
 
Al doilea era dedicat lui Sadoveanu, despre el considerâ că-l redau ca pe un poet al naturii în proză.
Fără îndoială Sadoveanu are darul să vrăjească florile, pomii, oamenii cât şi lucrurile din jurul
nostru, în momentul când reuşeşte să le împrumute o viaţă nouă, prin cuvintele prozatorului cu
fiecare operă le dă un sentiment interior ce ar fi parte din umbra lui Dumnezeu răsfrântă în inima
din om. Biblii profane, istorii cereşti îţi oferă povestirile acestui unic magician a cărui formulă e
simplă ca şi întâiul cântec scos pe vioara unui înger rătăcit la curtea unuia din Fraţii Jderi. Nu e om
ci un gigant al logosului românesc, el atinge murmurul tainic pe care-l rostesc pe limba lor zimbrii
coborâţi de la mănăstirile situate la porţile raiulul; prin armonia lor îşi câştigă originarele cadenţe
chemările de orgi subterane unde mai trăiesc cei ce sunt în stare să treacă prin perdelele de apă
lunară aşezată între durata timpului şi Veşnicie. Atare aventuri spirituale nu le pot împlini decât cei
împărtăşiţi cu har dumnezeiesc, a urmat-o Mihai Eminescu în Sărmanul Dionis şi după el Mihai
Sadoveanu în Nunta domniţei Ruxandra, două temple ridicate pe calea, ce duce spre Absolut, din
această cauză se zice, tot pe graiul Blajinilor, că Mihai Sadoveanu este un Eminescu al prozei
româneşti.
Mă întorc la realitatea cu scopurile ei mai întotdeauna ca şi curse întinse altora şi cred că acţiunea
mea are o justificare, când recunosc faptul că am trimis cele două articole pentru a-mi verifica unele
întrebări ale căror răspunsuri ar putea să devie certitudini. După cum am văzut maestrul le-a
apreciat în mod deosebit şi mi-a promis să le publice, primul după ce vor ieşi de la tipar cele tocmai
culese, urmând succesiv în numărul următor al doilea articol. A fost aşa cum am bănuit, cele două
articole nu au apărut în Curentul de unde se poate bănui că răspunsul meu la scrisoarea lui publică l-
a înfuriat pe V. Dumitrescu în mod deosebit. Dacă ar fi fost nevinovat, ştind că sunt în relaţii
prieteneşti, chiar mai mult cu maestrul, ar fi încercat să mă caute şi să-mi demonstreze eroarea a
cărei victimă sunt. Mi-aş fi recunoscut bucuros greşala dacă aş fi fost convins că nu am dreptate şi
astfel totul s'ar fi terminat în mod fericit pentru toţi. Dar V. Dumitrescu a adoptat metoda comunistă
să mă lovească pe la spate ori aşa procedează acel ce se află în culpă. Mă aşteptam la o atare reacţie,
de la un om cunoscut şi prin încăpăţânarea sa diabolică, şi mi se dovedea definitiv că acest V.
Dumitrescu îl ţine prizonier pe P.Şeicaru în propriul său Curentrul, de unde îl poate mânui după
voie. Necunoscându-i activitatea, de altfel maestrul nici nu era curios să o ştie, în situaţia în care se
afla nu pretindea decât să i se editeze lucrările, timpul nu-i mai dădea un răgaz deosebit dar după
cum ştim pe V. Dumitrescu nu-l înteresa decât firma Curentului cel nou care-i aparţinea, în rest
după instrucţiunile primite nu avea decât sarcina să-l mintă pe maestru, să-l amâne sine die, să-i
promită anumite date care automat se amânau şi aşa mai departe până lucrurile vor avea un sfârşit
cum toată lumea îl aştepta.
 
În legătură cu Sadoveanu, am aflat dintr'un articol al lui Gala Galaction că autorul Hanului Ancuţei
s'a instalat, fie şi trecător în casa de la Ciorogârla a lui Pamfil Şeicaru pe care popa socialist îl înjura
nu prea conform canoanelor bisericeşti, deşi el nu avea nicio vină din toată tărăşenia asta. Cu toate
acestea P. Şeicaru nu i-a contestat lui Sadoveanu calităţile de mare scriitor, nu i-a purtat Sâmbetele,
mai ales după ce i-a intrat şi în casa de la Ciorogârla după cum ar fi făcut alţii, a adăugat simplu "e
trist că omul nu a fost la înălţimea operei sale".

Scrisoarea (37)  din 17 Septembrie 1979 de la Pamfil Şeicaru

 
Dragul meu nu crede că te-am dat uitării nici că am devenit lenes, cauza este o lucrare: o breşă în
cortina de fer-Vizita Papei Ion Paul II în Polonia. Am citit toate reportajele apărute reviste şi în cele
două ziare Le Monde şi Le Figaro: m'au fascinat înlesnindu-mi să intuiesc sensul istorik, viraj al
politicii internaţionale. Mă grăbesc să temin în cea mai mare parte vizita Papei la Naţiunile Unite şi
în Statele Unite. Într'un climat ateu şeful Bisericii Romano-Catolice are tăria credinţei să opună
ipocriziei diplomaţiei, care din laşitate devine complicele dominaţiei Rusiei Sovietice, puterea
spirituală a religiei creştine. În Mexic şi apoi în Polonia el a mobilizat masele în numele lui Christ.
Uimirea Occidentului desfigurat de marxisto-leninism este evidentă. Sunt conştient că încercarea
mea este temerară de a da sensul adânc al acţiunii acestui Papă care vine din spaţiul dominat de
ateismul marxisto-leninist. Fireşte că este greu pentru mine un laic să redau politica Vaticanului de
la Leon al XIII-lea Ion Paul II în continuitatea unei afirmări a problemelor sociale promovate de
procesul accelerat al industrializării. Încerc un sentiment de vagă îndoială că n'aş putea să realizez
legătura între ateism şi dictaturile partidului unic cu totalul dispreţ de om. Cutremurătoarea fază a
istoriei începută în Octombrie 1917 de Lenin a cărei capacitate de ură nimicitoare nu se bănuieşte în
fioroasele ei dimensiuni. Daca ai da o fugă pâna la Dachau ţi-aş da să citeşti ce s'a dactilografiat.
Mi-ar fi de mare preţ observaţiile pe care le-ai face. Şi poate s'ar fi prelungit tăcerea mea cu
neplăcutul risc de a fi greşit înterpretată, dacă n'aş fi primit Carpaţii şi nu aş fi fost cucerit de
minunatul imn al Italiei văzută prin pictorii Renaşterii. Nu este impresionanta cunoaştere a tot ce a
dat geniul italian în artă, care ar fi legitima mândrie a unui profesor de istoria picturii, cât este acea
fină cunoaştere a specificului culorii fiecărui pictor. O sensibilitate de poet în faţa a ceea ce nu se
mai poate realiza. Suntem la excrocheria zisei arte abstracte promovată de muzeul Guggenheim. Nu
ştii desigur că Al. Busuioceanu şi-a trecut teza de doctorat cu un studiu asupra lui Cimabue,
maestrul lui Giotto. Adesea la Madrid îmi evoca diverşi pictori ai renaşterii, dar nu avea acea
căldură, acel discret lirism pe care îl ai. Sunt cele mai frumoase pagini consacrate Italiei scrise de un
Român. Fără exagerare m'ai emoţionat. Citindu-te am retrăit acele emoţii încercate în 1926 când
pentru prima oară am stat în Italia. Am început în Genova unde am fost să-şi vadă soţia mea o
prietenă căsătorită cu un italian. Evoci micuţele porturi, îmi amintesc de Santa Marguerita unde erau
bătrâne care brodau cu o fineţă care peste ani am găsit-o la Burgges tot de bătrâne.
 
Probabil ştii că Nietzsche a rătăcit pe acele meleaguri. Şi din 1926 şi până la 1941 am fost cel puţin
de 3-4 ori pe an. Am coborât până în Sicilia la Taormina. Visam să refac drumul din 1926 cu soţia.
Strânsesem şi bani necesari; ca un blestem soţia s'a îmbolnăvit de cancer şi un an şi trei luni au fost
consumaţi de sanatoriu. Am revăzut Italia în 1969. Nu mai era aceeaşi din 1941. M'am dus în piaţa
Navona la un restaurant unde soţiei mele îi plăcea să prânzim. Îi simţeam prezenţa. Astăzi - poate
vei fi surprins când fac apologia creştinismului să citez din cel mai mare adversar, Nietzsche: Am
luat când am venit la Dachau de la Madrid un "Breviaire nietzschenien" a apărut la Mercure de
France, bine conceput. Îl răsfoiesc adesea cum ai lua o băutură tare. Am dat de un citat din Volonté
de puissance (tom II p. 159): "L'effet de l'art c'est de provoquer l'etat propre a creer l'oeuvre d'art,
c'est de susciter l'ivresse".  "Efectul ariei este de a provoca starea proprie creaţiei de artă adică de a
stârni beţia" Ţi se poate aplica citind notele publicate în Carpaţii".
 
Nicăeri nu poţi avea istoria Europei ca în Italia. Şi barbarii n'au putut să facă cenuşă din măreaţa
istorie a continentului nostru a cărui sinteză o păstrează Italia. Şi eternul inamic al Civilizaţiei
europene stă la pândă: Rusia. Încerc sentimentul o alegerea unui cardinal polonez ca Papă este un
semn mântuitor al vrerii divine.
 
Te îmbrăţişez cu drag Pamfil Şeicaru
 
Note şi Comentarii
 
După ce maestrul mă asigură că nu m'a uitat, că nu mi-a scris de-atâta timp dar cauza e lucrarea
despre Papa, Ion Paul al II, cel ce a realizat o breşă în cortina de fer prin vizita lui în Polonia. A citit
toate reportajele apărute în reviste şi cele două ziare Le Monde şi Le Figaro, aceastea l-au fascinat şi
l-au ajutat să intuiască sensul istoric, virajul politicii internaţionale. Se grăbeşte să termine o bună
parte din carte lăsând ultimul capitol pentru vizita Papei la Naţiunile Unite şi în Statele Unite:
"Într'un climat ateu şeful Bisericii romano-catolice are tăria credinţei să opună ipocriziei diplomaţiei
care din laşitate devine complicele diplomaţiei Rusiei sovietice, puterea spirituală a religiei creştine.
În Mexic şi apoi în Polonia Papa a mobilizat masele în numele lui Christ".
 
Evident că maestrul e pătruns de sfinţenia momentului, cum am constatat în bisericile din Assisi,
Santa Maria deglj Angeli şi San Francesco, sensibilitatea lui emotivă prezintă o înclinaţie spre
trăirea religioasă, chiar mistică a rugăciunii. Şi continuă pe acelaşi ton, formă a unui elan creator ce
pretinde o energie gata să mişte munţii, totuşi clătinată de îndoiala carteziană înzestrată cu puteri de
afirmare: "Fireşte greu pentru mine un laic să redau politica Vaticanului de la Leon al XIII la Ion
Paul al II-lea în continuitatea unei atestării a problemelor sociale promovate de procesul accelerat al
industrializării. Încerc un sentiment de vagă îndoială că n'aşi putea realiza legătura între ateism şi
dictaturile partidului unic co totalul lor dispreţ de om. Cutremurătoarea fază a istoriei începută în
Octombrie 1917 de Lenin a cărei capacitate de ură numicitoare nu se bănuieşte în fioroasele ei
dimensiuni".
 
Papa Leon al XIII (Vincenzo G. Pecci 1810-1903, papă din 20 Febr. 1878) a adaptat Biserica
romano-catolică la schimbările culturale, sociale şi politice ale epocii sale, a încurajat activitatea
misionară şi a deschis în 1881 Arhiva Vaticanului punând-o la dispoziţia cercetării ştinţifice. A
întărit centralismul roman şi în 1899 a condamnat americanismul. Fără îndoială, istoria Papei
IoanPaul al II de la el trebue să înceapă, dreptate avea marele ziarist. De altfel străduinţele
papalităţii catolice în descursul secolelor, cu toate că unii părinţi sfinţi s'au opus, a fost mereu
ascendentă, în sensul că marea ei dorinţă a fost să ţină pas cu contemporaneitatea. Deci se poate
spune că dacă papalitatea şi religia catolică era mereu în mişcarea devenirii în schimb, ortodoxismul
prezintă o tendinţă statică, rămâne credincioasă tradiţiei şi epocii creştine din primele secole după
naşterea Mântuitorului. În acest sens, menţionăm că în muzeele Vaticanului pe lângă secţiile de artă
etruscă, elenă, romană, de Renaştere se găseşte şi o secţie de artă modernă, aşa precum printre altele
Papa polonez a recunoscut teoria evoluţionistă a lui Darwin, desigur fără să mulţumească nici pe
atei, nici atât pe credincioşii adepţi ai fixităţii speciilor, pe lângă faptul că oamenii secolului al XX-
lea nu mai pot fi treziţi din letargia lor, nici atunci când omul a ajuns să calce pe lună.
 
Fără îndoială a fi ortodox sau catolic nu e o problemă de prozelitism ci de specific spiritual, lucru
cunoscut de misionarii catolici care prefereă trecerii totale la catolicism, păstrarea tradiţiei fiecărui
popor, aşa se face că uniţii sunt uniţi cu Roma dar păstrându-şi ritualul ortodox, sau tribul de negru
african devine catolic păstrându-şi anumite legături cu vrăjitorii lui păgâni.
 
Vreau să spun că maestrul nostru şi-a dat seama de greutăţile pe care le va întâmpina scriind despre
noul Papă, nu numai că se simţea insuficient pregâtit în materie, ceea ce s'ar fi putut completa prin
studiu dar rămâneau problemele de suflet ce i-ar fi putut scăpa, deşi am putea vorbi şi de un
complex de inferioritate ce o simţea creştinul Şeicaru în vederea tratării unei probleme atât de sus
puse cum ar fi activitatea noului Papă polonez.
 
Intrat în criză, înţelegem de ce marele ziarist nu a putut termina cartea promisă pe sfârşitul lunii
Iulie, încă la mijlocul lui Septembrie era în perioada căutărilor şi a obţinerii unor informaţii prin
care să-şi simtă ca Anteu, pământul de sub picioare mult mai puternic.
 
Din această cauză, îmi propune să vin la Dachau pentru a-mi da să citesc tot ce s'a dactilografiat şi
mă cinsteşte asigurându-mă că i-ar fi de mare valoare observaţiile pe care eventual i le-aş face.
Astăzi, când mă gândesc la acea invitare, în care-mi cerea ajutorul spiritual, fie şi formal, îmi spun
că atunci am pierdut cel mai nobil prilej, cum nu se mai oferă a doua oară în viaţă, să slujesc cu ce
am mai bun legătura noastră de prietenie, aş fi putut da mai mult decât am făcut-o deşi am preţuit
cât se poate de adânc sentimentele maestrului, ele au avut darul să mă înalţe tot timpul, aşa cum o
realizează iubirea ideală, cerească.
 
Dar acum regretele sunt târzii, pe altarul a tot ce-a fost nu-mi rămâne decât să refac inima trecutului
şi potenţele sale creatoare, dezvăluind comorile pe care le poartă, să încerc să le reînviu în toatâ
puritatea şi desăvârşirile lor, adică să le întrupez în tiparul Cuvântului veşnic, cu tot ce conţine în el
ca esenţă originară, perenă.
 
În continuare, scrisoarea primeşte aripi, atunci când citeşte Carpaţii şi descoperă imnul meu dedicat
Italiei văzută prin pictorii Renaşterii, îmi subliniază sensibilitatea de poet prin care am putut defini
culoarea specifică fiecăruie mare artist.
 
Îşi aminteşte de Al. Busuioceanu cel ce la Madrid îi evoca diverşi pictori ai Renaşterii şi îmi făcea
complimentul, că istoricul de artă nu o făcea cu acea căldură şi lirism ca mine şi apoi ultima
apreciere, la cere desigur a contribuit şi emoţia provocată de descrierea ultimului moment: "Sunt
cele mai frumoase pagini consacrate Italiei scrise de un român".
 
Tot maestrul mi-a spus că Al. Busuioceanu şi-a susţinut teza de doctorat ce un studiu de Cimabue,
un mare pictor care m'a atras şi pe mine în mod deosebit ca şi pe Al. Busouioceanu, şi o să arăt că
nu e vorba de o simplă coincidenţă. Activ la Florenţa în 1240, Cimabue se înscrie printre artiştii
italiene remarcaţi prin puţinătatea lucrărilor ce au rezistat vremurilor, până astăzi. Astfel în biserica
de sus San Francesco, frescele de pe altarul principal au aspectul unei radiografii din care abea se
poate desluşi desenul implecabil al artistului. În biserica de jos e păstrată o Madonă cu copilul
alături cu Sf. Francsc, şi are un tablou la Luvru, Paris şi la Uffizi în Florenţa, şi am lăsat la urmă
Crucifixul din bisereica Santa Croce restaurat după ce a fost avariat de apele revărsate ale Arnoului
din anii 1960. Vasari pe drept îl aşează printre cei ce au pictat în maniera greacă deci bizantină de
unde fascinaţia ce o are asupra sufletului nostru ortodox legaţi de acest stil din vremuri ancestrale,
strămoşeşti. Tot Vasari consideră că prin apariţia lui Giotto însfârşit arta italiană se emancipează de
sub influenţa bizantină, găsindu-şi propriul drum cum s'a şi întâmplat. Mai mult, Dante în Divina
Comedia subliniază superioritatea lui Giotto asupra lui Cimabue, de unde putem deduce că nu
stăteau în raportul dintre elev şi maestru. Marele florentin era convins că aşa cum el în literatură,
Giotto lansează acel dolce stil nuovo italian în pictură. Mai târziu, Petrarca l-a avut lângă inimă pe
sienezul Simone Martini, căruia i-a dedicat două sonete invidiindu-l că făcând portretul Laurei a
putut să stea în apropierea ei. Deosebirea dintre arta poetică a lui Dante şi cea a lui Petrarca , se
poate constata şi deduce din viziunea sculpturală şi arhitecturală a lui Giotto faţă de lirismul pur al
culorii sienezului, modelul principal fiind dat de mirabila lui Buna Vestire, aflată în galerile Uffizi.
 
Să ne întoarcem la Crucifixul verde al lui Cimabue, din Santa Cruce şi îi vom descoperi maniera de
a picta în manieră bizantină, prin acest Isus pe cruce aflat în stăpânirea firii sale divine, nicio urmă
din durerile trupului său care nu mai există. La aceasta se mai adaogă şi monumentalitatea specifică
artei lui Cimabue cu ale sale culori translucide pentru a ne confrunta cu unul din cele mai glorioase
crucifixe bizantine din toate, şi nu puţine, câte mai există. La Giotto ca şi la ceilalţi artişti italieni
stilul se schimbă, la ei sfinţenia are o parte bine definită umană, să privim la sfinţii lui Giotto, prin
ei ca şi la Fra Angelico de pildă, frumuseţea aruncă trepte între uman şi divin, Beatrice reprezintă
iubirea cerească spre care tinde omul superior prezentă atât la Dante cât şi la platonicul teolog
Marsilio Ficino. De unde Crucifixul lui Giotto va întrupa atât firea divină cât şi cea umană a lui
Christ, manieră ce va atinge perfecţiunea în celebrul Crucifix al lui Velasquez, în acesta, frumuseţii i
se adaogă şi o anumită mistică spaniolă ce lipseşte italianului. Ar mai trebui să amintim pe cel de al
treilea mod de exprimare a unui Crucifix legat de un anumit specific spiritual, cel german ori dacă
am vorbit la celelalte de ortodoxism şi catolicism îl putem numi pe al treilea protestant, şi ca cel mai
suprem model am da Răstignirea lui Gruenwald în care se relevă doar Isus-omul cu supraomeneştile
sale chinuri, desvoltate până la ultimele convulsii agonale.
 
Am detailat acest aspect fiindcă este de la sine înţeles un eveniment aşa de fioros ca răstignirea
Fiului lui Dumnezeu, va provoca reacţiile cele mai profunde şi specifice spirituale pe care le poartă
ca peceţi ai Inimii, marii artişti ai lumii: în ultimă analiză atunci când trăiesc un fenomen cum este
crucificarea lui Isus artiştii se exprimă pe ei dar şi comunitatea din care fac parte, lucru ce l-am
schiţat în cele de mai sus, şi de-acum ca ortodocşi ne vom regăsi cel mai mult în Crucifixul realizat
în manieră bizantină de Cimabue, numit după culoarea lui de bază ce-ţi pătrunde până în suflet, şi
Crucifixul verde, şi ne permite să facem observaţia că acest verde, în zadar l-am căuta pe pământ,
când el se află numai în paradis, în empireu unde îşi are casa şi grădina, bunul Dumnezeu.
 
Maestrul, sub influenţa descrierilor mele, îşi aminteşte că în 1926 el şi soţia sa au vizitat Genova şi
apoi au răţăcit pe coasta ligurică unde la Santa Marguerita femei bătrâne brodau cu atâta fineţe cum
nu a mai găsit-o decât la Bruegge, unde lucrau tot femei bătrâne. În Belgia cât şi mai ales în Olanda
existau aşazisele "beghinaje" comunităţi de călugăriţe bătrâne fiecare cu gospodăria lor. Fără
îndoială munca lor predilectă era brodatul pe care aşa ca în Italia îl ridicau pe culmile adevăratei
arte.
 
Maestrul îmi aduce aminte că în această regiune a micuţelor porturi, să nu uitam Portofina cel mai
elebru, a umblat şi filozoful Nietzsche, mai ades căutându-şi alinarea durerilor de cap, migrenoide
în decorul pitoresc al Italiei, binecuvântat şi cu o climă mai blândă, prielnică afecţiunii sale. Pe când
vara şi-o petrecea în staţiunea elveţiană, Sils Maria unde are astăzi şi o casă memorială, păstrţându-i
sfinţenie, prin obiectele expuse, prezenţa. Tot pe drumurile lui Nietzsche maestrul cu soţia sa au
ajuns în Sicilia la Taormina, şi au vrut să repete întocmai călătoria din Italia aşa cum au urmat-o în
1926, au adunat şi bani în acest sens dar întretimp ea s'a îmbolnăvit de cancer şi în continuare un an
şi trei luni au fost consumaţi în sanatoriu.
 
În zilele când fusese ales papă Ioan Paul al II, mă găseam la Bergamo, gata a doua zi să părăsec
Italia îndreptându-mă spre Germania, patria mea adoptivă. Trecuseră două zile fără ca fumul din
coşul Capelei Sixtine să se arate, dar urma să apară, irevocabil, a treia seară. Plecai dis-de-dimineaţă
dar pe drum nu am uitat să mă opresc la un bistro să iau un capucino, de fapt vroind să aflu cine este
papă, ceea ce m'am grăbit să-l întreb pe proprietarul localului dar acesta s'a făcut că nu m'aude. Şi
fiindcă insistam, într'un târziu îmi răspunde cu un aer total nemulţumit: Un polako!
 
Acesta a fost sentimentul italianului de rând pentru străinul care le-a stricat rânduiala când ei erau
obişnuiţi de 500 de ani să aibe un papă din neamul lor. Şi relaţia nu a fost niciodată prea caldă, cu
fiecare prilej căutau să-i arate că-l tolerează pur şi simplu, aşteptându-l să moară. Şi dacă Papa
polonez nu a fost niciodată papa italienilor, în schimb prin călătoriile lui şi-a împlinit cu prisosinţă
datoria misionară ca şi cap al Bisericii catolice, încât putem spune, astăzi, mai mult decât ieri,
împreună cu Pamfil Şeicaru, că "alegerea unui cardinal polonez ca papă este un semn mântuitor ai
vrerii divine",
 
 
Scrisoarea (38 )  din 8 Oct. 1979 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Vuia mă grăbesc să-ţi răspund la scrisoarea din 6. Oct. Bănuiam că eşti plecat văzând că nu
primesc răspuns ştiind cât eşti de exact în răspuns spre a întreţine un dialog epistolar în lipsă de
prezenţa ta. M'a surprins faptul că ai putut să-ţi închipui că sunt supărat că ai păreri diferita. La
"Curentul" am avut în redacţie toate opiniile de la secretarul general Lorin Popescu legionar, fost
preşedinte al studenţilor, până la Voitec socialist aderent al lui Titel Petrescu şi între aceste două
extreme cuzişti, naţional-ţărănişti, liberali. Am fost întrebat dacă ţineam aşa zisele conferinţe
directoriale cum se obisnuia, am răspuns "timp pierdut". La ce bun să explici linia ziarului dacă ei
nu au deprins-o din articolul meu cotidian. Nu dictam subiectele, lăsam liberea alegere,
spontaneitatea ideaţiei. Rezultatul a fost o unitate în diversitate. Că s'ar putea să se fi ivit diferite
feluri de a judeca o situaţie politică, mai ales în ceea ce aduceau reporterii, în măsura în care nu
devia linia dominantă a ziarului, o lăsam deoarece dădea o notă de obiectivitate reliefând
independenţa colaboratorului. Te preţuiesc pentru bogata şi variata lectură care se desprinde din
scrisul tău şi talentul de a fi desfăşurat sentimentul în raport cu tema pe care o susţii. Voi lua câteva
exemple: eu nu apreciez pe Blaga ca poet. Îmi amintesc lungile controverse cu Al. Busuioceanu
care admira pe Blaga. S'ar putea să ai admiraţie pentru Brâncuşi, pentru mine este o izbutită farsă.
Faimoasa statuie a infinitului, am văzut-o la Tg. Jiu sub forma monumentului păcii şi a războiului.
M'am dus s'o văd. În familiile mici-burgheze se strângeau mosorelele şi înşirate pe o sârmă se făcea
un dulap, vopsindu-le. M'a surprins un dialog între doi ţărani gorjeni: "Ce este asta, mă Gheorghe?"
"Ce să fie un instrument fin, nu vrezi?" "Nu vezi mă, că este ca o puţă de răţoi?" Pe cât se pare
răţoiul are puţa ca un sfredel. Poarta sărutului! Masa tăcerii? Pot eu să mă supăr dacă ai altă părere?
Fireşte că sunt omul literalmente fascinat ce entuziasm lucid tezaurizat din frecventarea muzeelor
Italiei şi ce talent ai de a-ţi comunica sentimentele pe care le ai să nască în contemplarea operei de
artă. Nu obicinuiesc să scriu ceva, o apreciere admirativă sau de aspră critică dacă nu este expresia
exactă a ceea ce gândesc. Dincolo de cultura medicului se revarsă o pasiune care mărturiseşte o
sensibilitate pus spirituală. Am rămas pentru o lună şi poate mai mult singur. Ce ar fi dacă ai lua
trenul şi ai veni pentru câteva zile la Dachau? Ai dormi şi ai lua masa la mine. Ţi-aş de să citeşti ce
am scris şi ce mai am de scris despre acest Papa care în plin climat marxisto-leninist fascinează
masele, farmecă tineretul. Sunt de acord cu tine în ce priveşte înlocuirea limbii latine cu cea italiană
în serviciul divin. Fii sigur, că Ioan Paul al II-lea va găşi formula. Nu cunosc memoriile lui
Minszenti, Paul VI era timid. Ioan al XXIII era de origine din ţărani lombarzi şi îmi plăcea
atitudinea lui de apropiere de lumea săracă. Moartea lui Ionel Teodoreanu a fost cauzată de un atac
de inimă. Intrase într'o cârciumă să bea un pahar de coniac, că era un frig cumplit. Şi a intervenit
inima care s'a oprit. A murit de foame? Este o sfruntată minciună. El era avocat penalist foarte
căutat şi deci foarte scump. Este o gravă eroare să se născocească legende; el a murit de inimă. De
ce se simte nevoia să se inventeze? Pentru a denunţa ticăloşia unui regim neofanariot şi marxisto-
leninist cum l-am certificat în volumul "Unirea, ideia forţă a românilor în complexul naţional"
apărută la Carpaţii cu prilejul unirii principatelor la un secol depărtare în timp. Ţi-o recomand.
Georgescu Olenin a publicat un volum "Carnetul unui veteran" notele tatălui premiate de Academia
Română. Îl poţi găsi la N.S. Govora care figura ca editor la editura Olenin.
 
Îţi voi reproduce o poezie a unui soldat care nici nu ştia să scrie. Este o spontană confesiune lirică a
unui soldat ţăran:
 
Foae verde matostat                        Să nu plângi în faţa ei
M'au pornit la Calafat                     Să nu plângi să nu păleşti
De aici la Corabia,                          Doar în treacăt să-i vorbeşti,
Şi mi-a spus toată lumea                 De mine să-i pomeneşti
Că mă trece Dunărea                       De-i vedea că se'ntristează
Maică, măiculiţa mea                      Şi din ochi că lăcrimează
De-i vedea-o pe Lina                       La-o maică şi-o sărută
Pe Lina lui Macovei                        Ea-ţi va fi noră iubută.
 
                                Din război că voi scăpa
                                Cu viaţa maica mea
                                Ce-i vedea că nu se uită
                                Nici clipeşte din ochi verzi
                                Fă-te mamă că nu vezi
                                Maică, măiculiţa mea
                                Azi mă trece Dunărea.
 
Îl chema pe soldat Dinu Ion.
 
Citind-o câtă gingăşie în a-şi mărturisi iubirea, mi-am amintit de un cântec auzit la 12 Cantemir în
1915 când îmi făceam stagiul la Bârlad, de elev plutonier. Nu-mi amintesc primele versuri cu o
întâlnire la fântână de rămas bun. Fata îşi ştergea "lacrimile cu mâna să n'o vadă cineva". Şi autorul
mioritic tot un ţăran a fost, un cioban ce cobora din Transilvania ca să populeze judeţele Prahova,
Buzău, Brăila, Ialomiţa şi toată Dobrogea. Şi străbunul meu Petre Şeicaru a venit cu oile de la Şeica
de pe Târnave pe la 1825 şi s'a aşezat într'un sat Moisica, în judeţul Buzău. Erau în jur păduri de
frasini şi o iarbă minunată: "Ce vrei, Ovidiu, suntem neam de ţărani, ei sunt temelia naţiei care a
rezistat la toate urgiile. Şi dacă comuniştii îl vitregesc cumplit se datoreşte neclinititei lor credinţe,
în tot ce i-a semănat în lungul şiragului generaţiilor, vitregia vremurilor. Un ţăran în timpul
războiului îmi spunea, eram pe front: "fie noaptea cât de lungă, ziuă tot se va face." În înţelegi
tâlcul. Eram prin Vrancea în faţa muntelui Macradeu. Şi noaptea ce domina ţara se apropia de
sfârşit. Marx şi Engels au fost cei mai aprigi duşmani ai ţăranului. În Capitalul poţi citi în sfera
agriculturii industria modernă produce un efect revoluţionar, distruge ţăranul, acest zid de apărare al
vechei societăţi, îl înlocuieşte prin salariat. Ţăranul proprietar este adversarul cel mai încăpăţânat al
socialismului.
 
Eu presimt zorile. Când am terminat scrisoarea ta, am luat "Breviaire nietzschenien" să desprind
câteva citate:
"Nihilismul. Un nihilist e un om care crede că lumea, aşa cum este nu ar trebui să existe, şi că lumea
care ar trebui să fie, nu există. În consecinţă, faptul de a exista, de a suferi, de a acţiona, de a
acţiona, de a voi să simţi nu are niciun sens! Atitudinea lui "în zadar" este atitudinea nihilistului şi
mai mult decât o atitudine e o inconsecvenţă. Este o măsură de a arăta gradul în forţa voinţei, de a
şti până la ce punct se poate trăi în mod trecător într'o lume care n'are nici un sens; pentru că s'a
organizat ea insăşi în bucăţi (Voinţa de putere).
 
Dar se descoperă din ce materiale e facută lumea adevărată: se observă că nu rămâne mai mult decât
o lume blestemată şi se vorbeşte în contul acesteia ce de o supremă deziluzie, atunci se află înaintea
nihilismului: s'au păstrat valorile de judecată şi nimic mai mult. Acestea dau naştere problemei
forţei şi slăbiciunii: slabii se distrug. Cei mai puternici înving valorile de judecată. Toate acestea
reunite crează epoca tragică.
 
Fără credinţă, a zis Pascal, veţi fi un monstru, un haos. Această profeţie noi o completăm: după ce
secolul al XVIII-lea, debil şi optimist, a înfrumuseţat şi raţionalizat omul. (Volonte de puissance =
voinţa de putere)."
 
Ce zici de această mărturisire a lui Nietzsche, cel mai neîndurat adversar al Creştinismului.
 
Precum vezi îmi dau iluzia că eşti prezent. Înainte de plecare fratele meu a bătut la maşină câteva
plicuri cu adresa ta. Eu am o caligrafie mizerabilă. Îţi mulţumesc că ai scris epistola la maşină. Am
citit-o fără efort.
 
O îmbrăţişăre Pamfil Şeicaru
 
 
Note şi Comentarii
 
Maestrul se arată surprins că mi-am putut închipui c'ar fi supărat pe mine deoarece de multe ori
aveam păreri diferite de ale lui, presupunere ce mi-am manifestat-o de mai multe ori în epistolele ce
i le-am scris.
 
Cu această ocazie mă încunoştiinţează că la Curentul din ţără avea angajaţi de toate culorile politice
de la Lorin Popescu legionar la socialistul Voitec de-al lui Titel Petrescu şi între aceste două
extreme se aflau cuzişte, gogişti, naţional-ţărănişti, liberali. Nu ţinea şedinte directoriale
considerându-le drept timp pierdut, doar fiecare dintre colaboratori putea să afle orientarea ziarului
citind articolul de fond ce apărea în fiecare dimineaţă în Curentul. Deci nu dicta subiectele, le lăsa
la libera alegere, încuraja spontaneitatea ideaţiei. Nu era un dictator cum şi-l închipuiau unii, dar
nici nu-i plăcea sâ stea în fruntea unei grupări anarhice. Mai mult, dacă mai ales un reporter judeca
diferit o situaţie politică fără să devieze de la linia generală a ziarului, îi permitea să fie publicat
fiindcă astfel dădea o notă de obiectivitate reliefând îndependenţa colaboratorilor, se realiza, în
acest mod o unitate în diversitate. Ca director de ziar, P. Şeicaru împărtaşea cu mărinimie celor din
jur, din entuziasmul său optimist, inapuizabil, şi mai ales din energia sa cu adevărat supraumană şi
dacă reuşea să-şi impună părerile, aparent dictatorial, până la urmă îşi convingea subalternii că de
fapt era propusă soluţia cea mai bună, marele ziarist se distingea prin valoarea talentului săi, din
această cauză era respectat dacă nu şi iubit. Ceea ce nu însemna că nu reacţiona prin crize de mânie
atunci când descoperea ceva ce nu se afla în ordine, numai că această stare se risipea ca o ploaie
torenţială de primăvară, instalându-se curând pacea şi înţelegerea, condiţii necesare pentru buna
funcţionare a unui ziar cotidian ca şi Curentul.
 
Personalitate fascinantă, individualismul şi independenţă de gândire ştia să o respecte şi la alţii, de
unde cum vom vedea nu va putea fi tras la răspundere pentru unele articole strecurate în ziar în
absenţa sa, sunt în eroare aceia ce pun un semn de egalitate între tot ce apărea în Curentul şi
activitatea lui Pamfil Şeicaru. La urma urmelor conducea o adevărată citadelă ziaristică pe lângă
Curentul cădea în sarchina lui Evenimentul şi Rapid, greu să le aibe pe toate sub supraveghere
personală, marea întreprindere depăşea atribuţiile unui singur om, avea atâţia angajaţi încât nu-i
cunoştea pe toţi, totuşi ca preşedinte de sindicat avea grijă ca să se respecte legea satisfăcându-se
întocmai drepturile şi celui mai umil dintre muncitori, ceea ce angejaţii simţeau socotindu-se
ocrotiţi de marele lor şef.
 
Îndrăznesc să susţin, ceea ce am şi demonstrat, că nu există nicio dovadă concretă care să certifice
venalitatea, corupţia şi foamea după bani a marelui ziarist, Pamfil Şeicaru, atât în activitatea lui
dusă între 1918 până în 1944 în ţară, cât şi ulterior în exil până la moartea sa, din contră spiritul său
polemic s'a pus în slujba apărării adevărului, conform idealurilor sale de viaţă, se bătea pentru
victoria unor principii, acestea dacă nu-i aduceau bani îi dădeau satisfacţii spirituale de prim ordin
în schimb îi înmulţea numărul adversităţilor tot mai vehemnte. Cât priveşte palatul Curentului nu l-a
ridicat, cum se spunea, cu "un şantaj, un etaj" ci prin împrumuturi bancare cinstite garantate de
câştigurile ziarelor sale, căci să nu se uite publicaţiile maestrului aveau un tiraj ce reuşeau, în cele
din urmă, să-i asigure şi o independenţă financiară. După o analiză ştiinţifică executată cu cea mai
strictă obiectivitate, sine ira et studio, putem afirma că în persoana lui Pamfil Şeicaru ne confruntăm
cu cel mai calomniat şi batjocorit pe nedrept erou al culturii româneşti incât, nu ne rămâne decât să
propunem reabilitarea sa totală pentru a-l reda nemuririi aşa cum a fost una din cele mai strălucite
figuri ale culturii româneşti. Solicităm pe istorici să ne confirme ori să ne aducă, inşfârşit dovezile
peremptorii în urma cărora să fim convinşi că marele Pamfil Şeicaru a fost un ziarist venal şi corupt
în ţară, izbutind să ducă o viaţă dublă în exil transformându-se într'un om al cărţii şi al studiului,
deci ar fi fost un fel de Silvestre Bonnard, erou Anatole France, cu un trecut de excroc şantajist ceea
ce după noi ar fi imposibil. A venit vremea să nu condamnăm un om după balivernele schimbate
între miticii lui Caragiale, la un pahar de bere, consumat ceva mai mult decât ar fi fost permis.
 
De altfel, se pune întrebarea cum au putut rămâne atâtea şantaje nediscutate public, deci să nu fie
aruncat oprobiul asupra lui Pamfil Şeicaru, de-acum prins şi demascat tocmai când savârşea un act
atât de mârşav? Răspunsul e numai unul: fiindcă acele şantaje nu au existat decât în conştiinţa
bolnavă a clevetitorilor şi a gaiţelor, ale căror blasfemii nu părăsesc niciodată întunerecul culiselor.
 
Ne vine în minte un Pietro Aretino (1492-1556) primul mare ziarist pe vremea când plângerile
omului, erau vârăte în gura statuii cunoscutului Pasquelino, el născut la Arezzo va deveni celebru
prin sonetele sale licenţioase, satirele lui îndreptate împotriva principilor dar şi a împăraţilor şi
Papilor, după ce pana lui va fi premiată la Roma, ca slujitor al familiei Chigi şi al papei Leon al X-
lea, din 1527 să se instaleze în Veneţia pe care n'o mai părăseşte până la moarte, împreună cu
Sansovino şi Tiţian devenind adevăraţii stăpâni ai cetăţii de pe lagune. De-acum prin scrisorile sale,
activitatea sa de şantajist devine mai directă, în caz că cel vizat nu-l va mulţumi prin darurile sale va
urma publicarea epistolei, mai mult decât compromiţătoare. Prin procedeele sale chiar şi Carol al V-
lea Quintul îl va copleşi cu cadourile sale, Areţino devenind în curând cel mai bogat om nu numai al
Veneţiei. Tiţian îi va face portretul înfăşurat într'o mantie de purpură roşie deci îl aşează printre
împăraţii lumii, pe când pe Ariosto îl îmbracă cu un vestmânt albastru cum se cuvine marilor poeţi,
şi e de amintit că bardul din Ferrara i-a dedicat două versuri lui Aretino, în care-l numeşte divinul,
flagel al principilor. O scrisoare i-a trimis şi lui Michelangelo pe care l-a dojenit pentru faptul că sub
influenţa Vittoriei Colonna Judecata lui de pe urmă din Capela Sixtină e mult prea protestantă, ceea
ce divinul Michelangelo reprezentându-l pe Aretino ca Sf. Bartolomeu nu a putut decât să-i dea
dreptate, conflictul respectiv neavând alte urmări neplăcute.
 
Desigur în urma vieţii dezordonate închinate plăcerilor trupeşti, Aretino, marele şantajist al unei
societăţi corupte până în măduva oaselor, moare în pragul bătrâneţii la 66 de ani, în urma unei
apoplexii cerebrale, înmormântat în biserica San Luca s'a bucurat de următorul epitaf scris de un
contemporan glumeţ:
 
          Aici zace-Aretino, poet, toscan născut,
          Vorbea urât de-orcine, dar nu de Dumnezeu
          Fiindcă pe-acesta'n viaţă, el nu l-a cunoscut.
 
Are ceva din P. Aretino, P. Şeicaru, cu care-l comparau adversarii săi români, noi contestăm
prezenţa oricărei asemănări, în afara existenţei unei societăţi aproape la fel de coruptă. Pe când
pamfletarul italian îşi cântărea criticile în greutatea aurului, nu acelaşi lucru putem afirma de marele
ziarist român, decă ne obosim să-i analizăm activitatea şi nu repetăm nişte sloganuri, de fapt goale,
de conţinut. Pamfil Şeicaru, din transeele primului război mondial a fost propulsat într'o societate în
care membrii ei nu aveau altă menire decât să-şi aline, cât mai repede şi rentabil, foamea milenară
după bani şi căpătuială. Idealului marelui ziarist român - aşa ceva nu era cunoscut lui Pietro Aretino
- era să lupte pentru dreptul la viaţă a-l celor care s'au jertfit ca să făurească România mare, în
realitate daţi la o parte şi trădaţi în principiile lor de masa fripturiştilor apăruţi după război. Deci,
scrisul lui P. Şeicaru având la temelie idealuri sfinte, în 1918 a întrat în ziaristică pentru a lupta
împotriva unei societăţi corupte, tocmai înfiripate în rosturile ei meschine, deci opunea o soluţie
activă, alta decât sinuciderea lui Radu Comşa din Întunecare, roman de Cezar Petrescu.
 
Dar pentru a fi venal şi corupt, ahtiat după bani, urmând pilda lui Pietro Aretino, adversarii lui
Pamfil Şeicaru vor trebui să ne arate avuţiile ziaristului român, care se reduc la casa şi pământul de
la Ciorogârla primite de la Stat ca distins cu ordinul Mihai Viteazul, pe când Palatul Curentului am
arătat cu ce mijloace cinsite a putut fi construit, vorba maestrului nu i s'a putut ierta că un român a
putut să pună pe picioare o atare întreprindere total independent de sprijinul financiar al altora,
reprezentanţi ai capitalului "vagabond".
 
Şi ne repetăm: dacă ar fi fost îmbogăţit de pe urma activităţii sale venale, în ziua de 10 August nu ar
fi avut grijă să-şi plaseze banii în băncile elveţiene dacă i-ar fi posedat, întocmai ca Stelian Popescu,
directorul Universului, stabilit la Madrid fără să aibe vreo grijă materială, şi ar fi ajuns la o vârstă
probabil matusalemică dacă n'ar fi fost lovit de o maşină pe strările metropolei spaniole. Sigur că nu
ar fi fost atacat de duşmani politici, odată ce fostul director al Universului în ţară, pentru a nu avea
complicaţii înainte de toate se îngrijea să-i mulţumească pe toţi ca nu cumva să ajungă pe gura lor
hulpavă, mai ales că-i rămânea şi lui chiar destul, iar peste hotare se retrăsese definitiv din
ziaristică, pe care niciodată n'a socotit-o altfel, decât ca pe o afazere rentabilă.
 
Oare să nu fi înţeles tocmai marele ziarist ca în zilele următoare după 10 August 1944, Ion
Antonescu va încheia armistişţiul cu ruşii, comunicându-i la plecare că Stalin i-a acceptat două
condiţii, urmează s'o mai obţină pe a treia, ori în aceste eventualităţi el era condamnat la exil, deci
mai mult ca probabil că nu se va putea întoarce acasă prea curând. Drept urmare pentru Pamfil
Şeicaru, fără să idealizez cu nimic situaţia, exilul a fost un continu sacrificiu din partea sa, ducea un
trai de pe o zi pe alta, dovadă definitivă că cei ce îi umpleau de calomnii spurcate, mânjeau
întenţionat faţa curată şi loială a unui om ce-şi iubea ţara şi neamul, înainte de orice pe lume.
 
Deşi sortiţ, în exil, să-şi ducă zilele într'o sărăcie lucie, la Mallorca soţia îi spăla singura cămaşă, ce-
o avea seara, ca s'o ieie uscată a doua zi, nu şi-a pierdut entuziasmul şi energia creatoare, îşi va
continua activitatea de istoric şi esseist, convins că serveşte astfel interesele poporului român, din
care el este o binecuvântată mladă, pâna la ultima bătaie a inimii sale, el îşi va da măsura genială,
mai de vreme sau mai târziu, oamenii vor cunoaşte şi adevărul despre viaţa sa, cu tot ce l-a călăuzit
mai bun, mai frumos şi mai autentic.
 
În aceeaşi scrisoare îmi mărturisea că îmi preţuieşte scrisul chiar dacă nu-i împărtăşesc părerile de
pildă el nu apreciază nici poezia lui Lucian Blaga şi nici opera lui Brâncuşi.
 
Daca în legătură cu arta poetului din Lancrăm am o preţuire adâncă şi mai puternică decât toţi
munţii pământului, nimeni nu mi-o poate schimba decât eventual punându-mi în piept altă inimă, nu
aceeaşi părere am însă despre filozofia sa, cu Brâncuşi am anumite rezerve deşi pentru mine nu e un
mare sculptor modernist ci unul născut din cele mai profunde categorii specifice şi originare ale
spiritualităţii române, el a reîntrupat în forme abstracte mitui Pasării Măiastre, a Cuminţeniei
pământului, a Sărutului, a dorului exprimat pe linia Coloanei fără de sfârşit, al Eorului oval şi aşa
mai departe. De fapt, propagandiştii artei moderniste nu înţeleg nimic din mesajul operei
brâncuşiene atât de românesc, atunci când se încumetă să caute izvoarele ei în arta neagră africană,
sau când fac din ea un adevărat muzeu sexologic. Adică în Adam şi Eva în organele genitale ale
eroilor biblici nu se oberservă împreunarea de floare din primul început, definind un miracol din cel
mai esenţial. Ci ni se prezintă o invitaţie onctuasă la amorul cel diurn, lipsit de orice aură de mister,
parcă n'ar urma un act de profanare a sacrului din împreunarea celor dintâi oameni. Sau miră, faptul
că gestul de a se retrage în sine a gâtului de femeie, noii exegeţi în interpretarea lor fac asemănarea
cu un penis în semierecţie când în dicţionarul spiritului pur ar putea fi vorba de o mare tristeţe care
frânge sufletul cu brutalitatea celui ce rupe o nalbă, fără să se gândească la fiinţa din ea.
 
Dar poate viitorul ar putea fi mult mai critic şi i-ar pune întrebarea de ce a trebuit să plece la Paris
unde a făcut pe ţăranul oltean când, la Hobiţa i s'ar fi oferit un cadru mult mai potrivit pentru o atare
trăire?
 
Nu a refuzat nimbul de a fi proclamat ctitorul artei moderniste, până se va desvolta în loc un englez
sau un neamţ că francezii sunt prea legaţi de tradiţie, şi chiar s'a pozat între doi pseudoartişti, la
stânga avându-l pe Duchamp, cel ce a devenit celebru prin expunerea pur şi simplu a unei ploşti,
luată de sub bolnav şi recosiderând-o drept obiect de artă şi la dreapta sa pe Tristan Tzara, cel ce
taie din ziare cuvintele care puse la întâmplare unul după altul vor alcătui geniala poezie. Poza nu-i
face deloc cinste lui Brâncuşi, amintindu-ne de dictonul "Spune-mi cu cine te'nsoţeşti ca să-ţi spun
cine eşti. Ergo ...".
 
La Cluj sub regimul comunist s'a ţinut o comemorare Brâncuşi în care şi datorită unor francezi,
sulptorul român a fost declarat cel mai mare artist al tuturor timpurilor, îmnurile au avut falsete
balcanice cunoscând ecouri cu adevărat hilare. Dar dovada neseriozităţii organizatorilor a dat-o
publicarea unui jurnal inedit al lui Brâncuşi certat ce bunul simţ după cum vom vedea,
Michelangelo e considerat fabricant de biftecuri, admirator al Discobolilor helenistici epocă pe care
o reprezintă divinul Buonarroti, El, Brâncuşi, admiră clasica Venus din Milo, culme a supremei arte
sculpturale.
 
Confuzia e regretabilă, mai ales în atare momente hiperfestive. Fiindcă: Discopolul lui Miron
modelul tuturor exemplarelor mai târzii, inclusiv române, datează din secolul al IV-lea deci din
plină epocă zisă clasică, pe când Venus din Milo din secolul al II lea este o creaţie helenistică şi
pentru cine ar caută să o considere o copie clasică, i-am atrage atenîţia să privească la unduirea
mijlocului, niciodată prezentă în epoca zisă clasică, apărând după activitatea lui Praxiteles artist din
secolul al III inauguratorul helenismului.
 
Dezlegând iţele, concluzia este clară: Chiar după descrierea sculptorului Discobolul este operă
clasică deci Michelangelo este clasic, pe când admiratorul lui Venus din Milo Brâncuşi este
helenistic şi această inversiune e salvată din cauză că cel de al doilea nu are dreptate când consideră
helenismul drept decadent, teorie de mult abandonată. Tocmai prin firea sa helenistică Brâncuşi a
arătat o înclinare de a realiza Coloana infinitului la Chicago în dimensiuni până la el nerealizate.
 
Respectivul plan de a reedita în oraşul american cunoscut a fi al gangsterilor şi abatoarelor, Coloana
recunoştiinţei de la Tg. Jiu închinată eroilor români căzuţi pe aceste locuri ca soldaţi, în primul
război mondial, ar fi fost o faptă de neiertat din partea artistului român, faţă de pierduta sa pietate
pentru trecutul ţării sale, dar spre mulţumirea tuturora, moartea lui Brâncuşi a împăcat lucrurile
inclusiv grija primarului din Chicago, care şi după consultarea specialiştilor nu pricepea cum va sta
în picioare o atare coloană superdimensionată. În viziunea sa helenistică, Brâncuşi vroia să
construiască o coloană gigantă pe măsura Farului din Alexandria sau a Colosului din Rodos.
 
Şi i se mai poate imputa lui Brâncuşi, procesul ce l-a intentat statului american din cauză că vameşii
au vrut să-i impoziteze operele după materialul conţinut finndcă nu le considerau lucrări artistice.
Desigur, sulptorul român nu-şi pleda cauza lui proprie ci a acelora care îi plăteau costurile de
judecată urmărind scopuri discutabile. Ca şi sentinţă judecătorul a considerat că numai artistul poate
să ştie ce consideră el că ar fi obiect de artă, astfel că se dădea mână liberă tuturor amatorilor şi
şarlatanilor ce se considerau artişti. Dar tocmai asta e întrebarea descisivă, cine va hotărâ dacă un
cioplitor în piatră este sau nu artist. Brâncuşi ar rămâne uimit să vadă la ce mistificări a dus sentinţa
judecătorească pe care a provocat-o, el, in America!
 
Cu toate cele semnalate personal consider că în calitatea sa de artist, născut în Hobiţa, Brâncuşi ca
mare artist român nu e atins în pemnanenţele sale spirituale, întocmai cum e cazul şi a lui Ion
Ţuculescu, inspirat din motivele scoarţelor ţărăneşti din Oltenia.
 
Poate, adoratorii sculptorului din Cluj vor fi de părere că cele afirmate de marele Brâncuşi din
punctul său de vedere îşi păstrează valabilitatea, dar noi le-am răspunde că există împrejurări când
chiar şi în artă se aplică principiile aritmetice ale lui Pitagora, după care pentru toţi 2 cu 2 fac 4 şi
niciodată 5.
 
Poate că infenţionat, maestrulul în continuare, îmi reproduce poezia unui soldat, ţăran ce nici nu ştia
să scrie, pe care o consideră o spontană confesiune lirică. Soldatul Dinu Ion e gata să treacă
Dunărea când îi vorbeşte mamei sale de Lina, iubita lui. Scena sigur s'a petrecut în războiul nostru
de indepenţă din 1877-1878.
 
Citind acest poem gingaşia lui în a-şi mărturisi iubirea i-a mai amintit maestrului de un cântec auzit
de el pe când îşi făcea stagiul militar plutonier la Bârlad, primele versuri descriu o întâlnire la
fântană, de rămas bun. Autrul mioritic a fost un cioban ce cobora din Transilvania să populeze
judeţele din Muntenia până în Dobrogea. Şi străbunul său Petre Şeicaru a venit cu oile de la Şeica
de pe Târnave pe la 1835 şi s'a stabilit în satul Moisica, din judeţul Buzezu. Ceea ce scrie mai
departe marele ziarist, nu e semănătorism cum ar zice unii ci rânduri ce se referă la ţăranul român ca
temelie de nezdruncinat al neamului românesc: "Ce vrei, Ovidiu, suntem neam de ţărani, ei sunt
temelia naţiei care a rezisat la toate urgiile. Şi dacă comuniştii îl vitregesc cumplit se datoreşte
neclintitei lor credinţe în tot ce i-a semănat de-a lungul şiragului generaţiilor, vitregia veacurilor. Un
ţăran în timpul războiului îmi spunea, eram pe front: "fie noaptea cât de lungă, ziuă tot se face".Îi
înţelegi tâlcul. "Eram prin Vrancea în faţa muntelui Macraden. Şi noaptea ce domnia ţara, se apropia
de sfârşit. Marx şi Engels au fost cei mai aprigi duşmani ai ţăranului. În Capitalul poţi citi, în sfera
agriculturii industria modernă produce un efect revoluţionar, distruge ţăranul acest zid de apărare a
vechei societăţi, îl înlocuieşte prin salariat. Ţaranul proprietar este adversarul cel mai încăpăţânat al
socialismului".
 
În cei aproape 50 de ani de comunism în România, partidul comunist de la Bucureşti a tratat ţăranul
român urmând perceptele Bibliei marxist-leniniste. După realizarea colectivismului, cu preţul a mii
de vieţi de ţărani, care au refuzat să renunţe, la făşia lor de pământ, ca în anii din urmă sa-i mute în
blocurile lipsite de cele mai elementare instalaţii sanitare. Cu acest stadiu se încheia distrugerea
ţaranului român, consolidându-se oraşul ca citadelă a comunismului, în masa căruia urma să se
piardă ultimul bastion al rezistenţei ţărăneşti. Nu întâmplător cu extreminarea clasei ţărăneşti,
partidul a pornit o campanie de distrugere a monumentelor noastre istorice, cu scopul să ridice noile
cuceriri monstruoase ale zisei clase muncitoare. De fapt, erau legături străbune între cele două
elemente, ţăranii au fost şi sunt cei mai buni păstrători al tradiţei şi obiceiurilor strămoşilor noştri.
Lumea nouă a noilor cotropitori plutea în aer, nu avea rădăcini statornice înfipte în pămăntul ţării.
Din această cauză au trebuit să plece de unde au venit, fără posibilitatea reîntoarcerii.
 
Imnul închinat: în scrisoarea prezentă de către Pamfil Şeicaru ţăranului român, îi conferă o nobilă şi
superioară valoare cu deosebită referinţă la Unul absolutului, deci se distanţează de relativul politic
îndiferent de perspectiva reprezentată. Ţăranul lui P. Şeicaru naşte odată cu Mioriţa din originile
sacre ale neamului şi prin istoria sa, îi asigură o existenţă tot mai desăvârşită în ascensiunea ei.
 
Reajungând în domeniul faptelor reale eforturile noastre se vor îndrepta întru a garanta durata
veşnică a ţărănimii nostre, încât dacă vrem să ne salvăm nu putem dobândi mântuirea decât
refăcând ţarănimea desfiinţată de asupritorii roşii ai neamului. Orice alt drum ne duce la un labirint
în care vom putea răţăci cât vrem, dar la lumină nu vom ieşi.
 
Maestrul ţine să încheia scrisoarea cu mai multe citate din Breviaire nietzschéen  şi anume din
Volonté de puissance (Voinţa la putere). Predilecţia pentru lectura filosofului german ne
demonstrează firea maestrului înclinată spre acţiune şi realizarea faptei ca o încununare a
voluntarismului pus în slujba unui scop bine determinat cuprins în sfera unei puteri câştigate (Voinţa
la putere) dar nu în vederea cucerii materiei ci a domeniului de natură spirituală.
 
Ar fi să mai completez faptul că Voinţa la putere, volum la care se referă marele ziarist, a fost
alcătuit de sora filosofului Elisabeth Foester bineînţeles bazată pe o culegere de texte dispersate,
iscălite fără îndoială de Nietzsche fiindcă un atare stil nu-l are decât el, ea nu a făcut decât să pună
în ordine gândurile fratelui ei, pe care el nu a mai ajuns să o realizeze. Totuşi Elisabeth a avut la
dispoziţie, după propriile sale mărturii, un plan scris de Nietzsche, în ultimul timp se contestă
valabilitatea cărţii respective deşi fiecare rând îi aparţine lui Nietzsche. Democraţia se arată şi ea
totalitară, neputând să-i ierte lui Elisabeth naţionalismul său, pentru a-l practica după voia ei, a
emigrat în Paraguay, împreună cu soţul ei, de-acolo s'a întors atunci când mama ei murind l-a lăsat
pe Friedrich fără niciun sprijin deci îi revenise sarcina să-l îngrijească. Întretimp soţul i-a murit.
 
În continuare, în mod se pare subiectiv, se contestă tot ce a făcut această devotată femeie pentru
fratele său care suferea de o involuţie difuză cerebrală evoluând cu tabloul unei grave demenţe,
diagnosticată greşit drept o paralizie generală progresivă. De altfel, Elisabeth a contestat sifilisul
fratelui, arătând că în timpul războiului franco-german din 1870 când el suferind de miopie
funcţiona în cadrul serviciului auxillar sanitar, fratele ei nu se putea înbolnăvi de sifilis fiindcă în
acea perioadă ştia precis, el nu cunoscuse femeia.
 
Ceea ce nu i se iartă Elisabetei, contestându-i-se orice merit, e nu numai naţionalismul din tinereţe
dar la adânci bătrâneţi, se apropia de 80 de ani, a arătat o admiraţie fără margini pentru Hitler şi
fascinată de el a considerat că filozofia lui Nietzsche, confirmă ideologia naţional-socialistă, fiindu-i
o vrednică premergătoare!!??
 
În acest sens vorbind de o democraţie totalitară, cum o visa Th. Mann, ne putem referi la dispreţul
arătat de învingătorii celui de al doilea război mondial adversarilor care nu meritau decât
condamnarea la moarte sau, în cel mai bun caz, la domiciliu forţat cum i s'a dat, la adancă bătrâneţe
lui Ch. Maurras, lipsit de dreptul de a mai trăi în societate, peste tot se simţea duhul cu miros de
sânge al răzbunării. Ezra Pound, cetăţean american, pentru vina de a fi luptat până la capăt alături de
Mussolini, indemnând de la un post italian pe fascişti la rezistenţă, a fost închis în celebrele cuşti de
la Pisa şi ar fi fost lichidat dacă prietenii poetului nu ar fi intervenit pe lângă medici să-l declare
nebun, iresponsabil de actele săvârşite, ceea ce l-a scăpat de la moarte. După aceasta întâmplare
descriind Infernul lui Dante cu mijloacele lui proprii, a renunţat să mai compună, cum a avut de
gând, paradisul, după el inexistent pe acest pământ, nici chiar în mod virtual, pe aripile visului.
Nicând nu a sunat mai dureros acel "Vae Victis".
 
Departe suntem de admiraţia de care se bucurau duşmanii în luptă la vechii Greci, prin acest
sentiment se autoelogiau încât după poet, "spune-i cu cine te însoţeşti să duci război ca să ştie cine
eşti".Să nu uităm tragedia lui Eschil în care Perşii, cu regele  lor Xeres luau proporţii titanice prin
jalea cu care întâmpinau dezastrul de a fi fost învinşi dar indirekt primeau dimensiuni uriaşe şi cei
se au cucerit Victoria.
 
Încâ în Iliada de Homer, inamicii pentru o clipă îşi amintesc de demnitatea lor de oameni, mă
gândesc la întâlnirea regelui Priam al Troiei, venit în tabăra duşmanului său de moarte, Ahile, să-l
roage să-i dea cadavrul lui Hector ca să-i facă funerariile cuvenite şi ruga lui i-a fost satisfăcută, nu
chiar cu inimă uşoară de către marele erou grec.
 
La Pergamon, marea cetate elenă, aflată azi în Turcia, victoria grecilor asupra duşmanilor galateeni -
urmaşii celţilor stabiliţi în aceată regiune - a fost sărbătorită prin statui în care se reprezenta mareţia
adversarului căzând în luptă sau suferind pentru pierderea soţiei sale, pe care o ţinea moartă în
braţe. Interesant deci, că în nemurire au intrat învinşii şi nu învinşgătorii.
 
De unde vom putea trage concluzia dreaptă că în timp ce tehnica-numită astfel de Heidegger - adică
civilizaţia cunoaste o dezvoltare atât de înfloritoare, nu numai că înlocuieşte domeniile proprii
culturii dar după cum se constata omul modern a involuat în mod evident, spiritual, faţă de cel antic,
elen.
 
 
Scrisoarea (39 )  din 4 Noembrie 1979 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Ovidiu, pe ziua de 6 Nov. intru într'o clinică să mi se facă controlul. Este firesc, dat fiind că
la 18 Aprilie voi implini venerabila vârstă de 86 de ani. Dacă se adaogă şi destinul meu aşa de
accidentat este firesc ca inima mai ales să se resimtă. Medicul Vasile Iliescu a făcut toate
demersurile. Voi sta zece zile şi după ce mi se va face toate analizele voi reveni la Dachau şi voi
urma tratamentele ce se vor decide. Sper că nu voi avea nimic alarmant din analizele ce mi se vor
face. La vârsta mea cam înaintată trebuie să fiu preparat şi pentru cazul când nu ar fi chiar
neîngrijorător. Sunt atent la situaţia internaţională. Eu cred că am intrat în faza unei accelerări a
istoriei şi evenimentele ce se vor succeda ne vor indica, cred eu, că mergem spre desnodământ. La
întoarcere îţi voi scrie pe larg, reluând o legătură epistolară care mă pasionează. Închei, cu urări de
sănătate şi să rămâi aşa cum eşti nesăţios de tot ce este frumos într'o epocă în care mediocritatea şi
vulgaritatea ultragiază spiritele alese.
Îmbrăţişări Pamfil Şeicaru

 
Note şi Comentarii
 
Marele ziarist mă anunţă că pe ziua de 6 Nov. se internează într'o clinică pentru a-şi face un control,
lucru firesc odată ce la 18 Aprilie va împlini 86 de ani, dată pomenită ca o sabie a lui Damokles
atârnând ameninţăoare de-asupra creştetului său. După un destin aşa de accidentat ca al său e
normal eca, mai ales, inima să se resimtă. Speră să nu aibe nimic alarmant ci la vârsta lui înaintată
trebuia să fie pregătit şi pentru cazul că ar putea să prezinte ceva îngrijorător. Dar nici chiar acuma
nu-şi uită misiunea vieţii şi îmi mărturiseşte că este foarte atent la situaţia internaţională şi crede că
am intrat în faza accelerării istoriei şi evenimentele ne vor arăta că mergem spre desnodământ. Îmi
promite că la intoarcere, îmi va scrie pe larg, reluând o legătură epistolară, care îl pasionează.
 
Starea descrisă nu e chiar obişnuită temperamentului marelui ziarist, dar orice intrare în spital îl
determină să se gândeasca înfiorat la viitorul propriu, mai ales că îşi dă seama că fiinţa lui depinde
de o voinţă ce nu mai este a lui ci a trupului său, cu organul fizic al inimii prin-care omul îşi
descoperă aprioric voinţa de a trăi cum o numeşte Schopenhauer, de fapt lucrul în sine a tot ce
există. De-aici omul pus în contact cu neantul, deodată primeşte sentimentul de angoasă a
inutilităţii, senzaţia acelui lipsit de sine şi de scop, descris de acelaşi filozof.
 
Să ne gândim la tabloul "Sf. Hieronimus primind ultima împărtăşanie" de Sandro Botticelli
(Florenţă 1445-1510), pus în discuţie de Marin Preda în romanul "Cel mai iubit dintre pământeni"
când eroul principal Victor Petrini are o înteresantă convorbire cu marele filosof şi poet al Clujului
(L. Blaga). Punându-i-se întrebarea dacă va rezista domniei comuniste, marele filozof şi poet îi
răspunde că nu ştie dacă va putea suporta singurătatea izolării şi se referă la acest tablou al lui
Botticelli aflat într'un muzeu din New York, sublimă lecţie despre nemicnicia omului, stare de care
nu scapă nici chiar Sfântul reprezentat de artistul florentin, doborât de bătrâneţe, este atât de slăbit
încât e dus, inaintea preotului pentru împărtaşania ultimă, sprijinit de subsuori de către ucenicii săi.
 
Totuşi, în viziunea lui Botticelli întreaga scenă stă sub acţiunea minunii care dă forţă Sfântului să
facă suprema sforţare, în urma căreia va primi ultimul maslu purificator, pregătindu-l ca prin
moartea sa să treacă într'a doua lui fiinţare, cea veşnică. Să nu uităm că Botticelli când a pictat
această scenă se afla în perioada să zisă mistică, renunţând la subiectele sale antice şi lumeşti de
care aparţin capodoperele "Primăvara" şi "Naşterea lui Venus", nu-l mai înteresau decât motivele
sacre ori acest Hieronimus aflat la ultima sa împărtăşanie îi oferea încă un prilej să-şi exprime forţa
sub care se manifestă iubirea cerească de origine divină.
 
În acest sens, înterpretarea dată de marele filozof şi poet fiind a unui ateu nu corespunde mesajului
botticellian. Ori dacă Marin Preda acceptă punctul de vedere al interlocutorului său poate să
însemne un şiretlic din partea lui, în această formă face aluzie la metamorfoza începută de marele
filozof şi poet prin cursul său universitar ulterior numit Aspecte antropologice în care se declara
materialist, adept al lui Darwin, numai că, din păcate, comuniştii nu aveau nevoie de speculaţiile
sale filozofice, îi interesa pe lângă Marx şi Engels, în primul rând Jdanov, cu ultimele sale declaraţii
despre lagărul imperialist, deci nu l-au luat în seamă pe filosoful nostru.
 
Mai departe, există o replică a creaţiei lui Botticelli cu subiectul, "Ultima împărtăşanie a Sf.
Hieronimus" tablou aflat în Pinacoteca Vaticanului. În acesta, pictorul Domenichino (Domenico
Zampieri, Bologna 1581 - Napoli, 1641) spre deosebire de eroul botticellian care participă activ la
împărtăşania sa, Sf. Hieronimus de faţă, e un bătrân neputincios care priveşte năuc la preotul gata
să-i întindă maslul sfânt, ne dă impresia nu numai că nu înţelege nimica din ritualul ce se desfăşoară
in faţa lui, dar nici nu va fi capabil să se ridice în picioare, nici ca ajutorul învăţăceilor săi, după
terminarea ceremoniei. De altfel, concentrării maxime din lucrarea lui Botticelli asupra sfântului şi
preotului care îi împarte sfânta împărtăşanie, interiorul este cât se poate de simplu pentru a nu ne
atrage atenţia de de la actul sacru, la Domenichino îngerii ce planează deasupra scenei cu natura
paradisiacă din grădina de afară cu un cer senin diamantin, gigantul policandru cât şi mulţimea
personajelor adunate în jurul Sfântului, aproape că ne face să uităm de suferinţele personajului
principial, Sf. Hieronimus. Cu toate acestea bătrâneţea lui înseamnă o cădere fără oprire în abis, şi
el poate fi definit ca un sol al neantului şi nimic mai mult.
 
În concluzie, referinţa marelui poet şi filozof la tabloul lui Botticelli are o altă semnificaţie decât
cea dată, dacă Lucian Blaga ar fi avut doar cât o boabă de nisip credinţă în Dumnezeu, din cea
purtată de Sfânt, ar fi avut în ea un sprijin spiritual, care l-ar fi ferit să facă atâtea compromisuri cu
noii jefuitori ai ţării, tocmai acest, Sf. Hieronimus la ultima sa împărtăşanie i-ar fi înflorit mereu
pustietatea singurătăţii sale, cu florile iubirii, crini sădiţi de mâinile de îngeri coborâţi din rai, pentru
alinarea dorurilor omeneşti.
 
În ce-l priveşte pe Pamfil Şeicaru, la prima înfăţişare sentimentul întâlnirii cu absolutul ar fi
însemnat o cădere în gol, dar el va reuşi să revie la masa sa lângă uneltele sale de lucru, pana şi
călimara prin cerneala, deseori amestecată cu licori cereşti numite lacrimi, deoarece e vorba de un
om condus de voinţa, fără repaos, nietzscheniană, din aceleaşi motive în tinereţile sale Balzac a
scris un tratat despre voinţă şi va trebui să recunoaştem că mai toţi eroii săi erau împinşi la acţiune
de această nobilă - facultate.
 
Deci, la Pamfil Şeicaru, există o depăşire a celor doi Hieronimi prezentaţi de tablourile lui Botticelli
şi Domenichino, la el angoasele metafizice au o durată trecătoare, de unde disponibilitatea sa
sufletească spre viaţă, astfel că şi-a păstrat optimismul şi la bătrâneţe, considerând că şi ea merita sa
fie trăită ca oricare altă perioadă a destinul uman.
 
Datorită acestei unice disponibilităţi sufleteşti maestrul a preţuit lucrurile, mai mult decât serioase,
oferite omului în trecerea sa pe pământ. Aici se leagă felul cum definea el prietenia ca o formă a
iubirii cereşti, pe baza căreia am putut duce o crespondenţă niciodată întreruptă, ideală în esenţa sa
interioară.
 
Iată un gând profund al marelui ziarist, care ar putea fi şi al domnului Voevod rostit fiului său
Teodosie sau al batrânului Polonius spus lui Laerte, pe care mi l-a adresat mie într'un ceas de mare
cumpănă a vieţii mele: "Închei cu urări de sănătate şi să rămâi aşa cum eşti nesăţios de tot ce este
frumos într'o epocă în care mediocritatea şi vulgaritatea ultragiază sufletele alese".
 
Sunt cuvinte muiate în licărul de nestemat al unei prietenii spirituale care mă determină să
mulţumesc proniei divine că mi-a dat prilejul să pot coresonda cu un om a cărui imagine mi-a
crescut tot mai mult în constiinţă, încât abea astăzi încep să-i ghicesc adevăratele proporţii, ele mi-
au dat cunoaşterea unei înalte şi nobile condiţii umane. Vreau să cred că şi pentru marele ziarist,
corespondenţa noastră, a însemnat satisfacerea unei nevoi lăuntrice deschizându-şi sufletul aşa cum
nu o putea face înaintea nimănuia, din jurul său.
 
Dintr'o scrisoare (40) de la Pamfil Şeicaru
 
Un Post-Scriptum, căruia doresc să îi dau o maritată independenţă odată ce se referă la una din
ideile cele mai dragi ale marelui ziarist, verficată şi prim propria sa experienţă istorică.
 
Nu mă lasă inima să-ţi trimit scrisoarea fără să caut în bibliotecă textul lui Jules Michelet in prefaţa
la Istoria secolului al XIX, avea în 1872, 74 de ani (1798-1874):
"Un des faits les plus graves et les moins remarqués, c'est que l'aliure du temps a tout a fait changé.
Il a  doublé le pas d'une manière étrange. Dans une simple vie d'homme (ordinaire de soixante-
douze ans) j'ai vu deux grandes revolutions qui autrefois auraient peut-être mis entre elle deux mille
ans d'intervalle. Je suis né au milieu de la grande revolution territoriale; cet jours-ci, avant que je me
meure, j'ai vu peindre la revolution industrielle. Né sous la terreur de Babeuf, je vois avant ma mort
celle de l'Intrnationale." 
"Unul din faptele cele mai grave, dar puţin remarcate îl constituie mersul timpului total schimbat. El
şi-a dublat pasul într'un mod straniu. Într'o simplă viaţă de om (obişnuită de 72 de ani) eu am văzut
două mari revoluţii cărora altădată, s'ar fi pus între ele, un interval de 2.000 de ani. Sunt născut în
mijlocul marei revoluţii teritoriale; în aceste zile înainte să mor, am văzut zugrăvită revoluţia
industrială. Născut sub teroarea lui Babeuf, eu văd înainte de moartea mea, pe cea a Inernaţionalei".
 
"Aceasta este accelerarea în istorie: 60 de ani sunt suficienţi pentru a gesta contrarevoluţia în Rusia
sovietică."
 
Note şi Comentarii
 
Dacă am lua în socoteală această accelerare a istoriei aplicată vieţii lui Pamfil Şeicaru, poate l-ar
întrece chiar şi pe Jules Michelet. În copilărie a trăit marea revoluţie ţărănească din 1907. În 1913
pacea de la Bucureşti condusă de Titu Maiorescu, a pecetluit sfârşitul imperiului otoman în Balcani.
Din 1916 participă ca ofiţer la primul război mondial până în 1918. Din Oct. 1917 este martorul
revoluţiei bolşevice, ca preludiu înăbuşită în 1905.
 
Îşi începe în 1918 cariera de ziarist ca în 1928 să pună bazele ziarului de mare popularitate
"Curentul" şi în 1938 înalţă Palatul "Curentului". Din 1939-1945 trăieşte cel de al doilea război
mondial cu tragedia căderii României în robia comunistă. Din 10 Aprilie 1944 este obligat să ieie
drumul unui lung exil şi moare în Oct. 1980, prevestind prăbuşirea imperiului sovietic, ca şi
eliberarea ţării sale de sub jugul comunist întâmplată în Dec. 1989.
 
Fără îndoială fenomenul accelării istoriei pe care P. Şeicaru l-a subliniat cu prisosinţă, e mai
pronunţat pentru secolul XX-lea decât chiar pentru secolul al XIX, trăit de Jules Michelet. Numai că
P. Şeicaru pune la dispoziţia celui înteresat să ajungă la cunoaşterea adevărului, o metodă prin care
vom cântări documentele ca să le evidenţiem importanţa lor ştiinţifică şi numai după ce vom
dobândi siguranţa ierarhiei lor valorice, le vom da fiecăruia ordinea pe care o merită; doar bazaţi pe
criteriul clasificărilor real demonstrate vom putea conferi lucrării durata lucrului fundamental
studiat, mai pe urmă dictat şi de frumuseţea formelor, ca de legile binelui care hotărăsc unitatea de
nezdruncinat a întregului. Un tot propriu caracterizând operele maestrului uşor de recunoscut după
calităţile eonului care închide monadic cele trei compartimente reconstituite întocmai pe foile de
tibişir ale conştiinţei.
 
Mai departe e vorba de un inefabil ce trebuie perceput direct ca pe un mister, cu simţurile specifice
inimii din interior, unde stăpâneşte miracolul prezent înainte şi după naşterea şi săvârşirea oricărei
geneze: Tăcerea.
 
Scrisoarea (41)  din  5 Dec 1979 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Ovidiu, întors acasă am găsit o mulţime de scrisori între care şi scrisoarea ta. Mi s'a adus la
Clinică "Ostrovul luminilor" pe care l-am citit regăsindu-te în "Un mister numit Michelangelo" şi în
"Imagini italiene". Ai o cuceritoare sensibilitate pentru a reda emoţiile pe care le încerci în contactul
cu Italia renaşterii care în oprinia mea este o culme a Italiei şi pot spune a culturii europene.
 
La clinică doctorul Albulescu m'a supus unui examen total: inimă, rinichi, ficat, analiza săngelui
etc. Mă temeam că voi fi nevoit să fac o operaţie de prostată, din fericire nu este nevoe ci de un
tratament cu o serie de trei medicamente. Îţi dau titlurile şi tu vei putea să te orientezi. 150 Larintop
de două ori pe zi. 2. Isoket retard 20 de 2 ori pe zi 3. Prostadin dragées de trei ori pe zi.
 
Cred că citind medicamentele îmi vei spune sincer care este diagnosticul tău. Atât Albulescu cât şi
Ilescu au fost mulţumiţi. Dar ca medici prieteni nu-mi vor fi spus care este situaţia. De la tine aştept
adevărul. Eu am nevoie de a mai trăi 5-6 ani în aceeaşi putere de creaţie. Când le-am spus au
zâmbit. Ceea ce a impresionat pe dr. Albulescu este ficatul într'o excepţională bună stare. I-am
explicat: ocolesc alcoolurile.
Am răsfoit din ceea ce am publicat acum 18 ani într'un almanah al pribegilor. Ce fericit aş fi ca să
faci o fugă la Dachau ca să ţi le dau să citeşti. Este un sacrificiu prea mare? Trei zile vei sta la mine
şi vom lua masa împreună. Vom putea să depănăm din fuiorul trecutului. Nu uita că la 10 Aprilie
voi împlini 86 de ani. Sunt cel mai bătrân din emigraţie, deci o arhivă a vieţii româneşti.

Cu urări de sănătate îmbrăţişări Şeicaru

 
Note şi Comentarii
 
Din neliniştea scrisului îmi dau seama că marele ziarist nu şi-a găsit echilibrul atât de necesar
activităţii sale. Literele parcă vroind să exprime o stare sufletească tulbure, din această cauză par
pur şi simplu că-şi fac de cap, nu vor să respecte ordinea prescrisă cuvintelor, de unde doar cu greu
ascultă de indemnul obişnuit al scriitorului.
 
Totuşi, mă anunţă că încă în clinică i s'a adus "Ostrovul luminilor" unde m'a regăsit în "Un mister
semnat Michelangelo" şi în "Imagini italiene" de unde se poate deduce că dragostea lui pentru Italia
e fără margini, îi interesează subiectul chiar şi atunci când verbul său se aseamănă mai mult cu o
hieroglifă şi jumătate de silabă, caută să iasă din cadrul impus.
 
Îmi prezintă lista de medicamente prescrisă de medic, şi mă roagă să-i spun care e diagnosticul meu
deoarece doctorii fiindu-i prieteni s'au ferit să i-l spună. Aştepta de la mine adevărul, nesiguranţa în
care se afla îi producea oarecare panică. Din partea lui ar mai avea nevoie de a trăi 5-6 ani,
bineînţeles cu aceeaşi putere creatoare şi când le-a spus medicilor asta, ei au zâmbit.
 
Mă invită din nou la Dachau ca să depănăm fuiorul trecutului, rugându-mă să nu uit că la 18 Aprilie
va împlini 86 de ani: "Sunt cel mai bătrân din emigraţie deci o arhivă a vieţii româneşti."
 
În scrisoarea mea din 7 Dec. trebuia să-i dau răspuns maestrului doar aştepta să-i scriu numai
adevărul. De altfel, îl puteam asigura că nu are nimic grav, după medicamentele prescrise ar avea o
uşoară oboseală a cordului, şi un catar prostatic, tratabil medicamentos.

Se înţelege că medicii nu-i puteau garanta cei 5 sau 6 ani de viaţă dar o fac eu, după energia şi
dragostea de muncă a marelui ziarist, destinul îi mai rexervă mulţi ani de sănăte, aşa cum li s'a
întâmplat lui Sophocle şi Tiţian. Primul a murit la peste 90 de ani în deplinătatea puterilor sale
creatoare. Copiii săi au încercat să-l puie sub interdicţie pe motiv că ar suferi de tulburări mentale
datorită senilităţii, dar în timpul procesului marele autor tragic a recitat judecătorilor pasagii întregi
din Oedip la Colona, drept pentru care i s'a recunoscut o activitate cerebrală normală, iar tinerilor li
s'a respins plăngerea. Cât priveşte pe Tiţiano Vecellio, cel mai mare artist veneţian din epoca
renaşterii, a trăit 99 de ani, vârstă la care a murit în cursul unei epidemi de ciumă. Un adevărat
mausoleu al lui este sta Maria Gloriosa dei Frari, pe altarul principal al căreia se află celebra
Assuntà (înălţarea la cer a Mariei) pe care Canova îl considera cel mai frumos tablou din lume, mult
superior Curtezanelor lui Carpaccio remarcat de J. Ruskin, teoreticianul prerafaelitismului englez.
Tot în această biserică se află Madona Ca Pesaro de Tiţian şi pe peretele opus se înalţă monumentul
funerar al aceluiaşi genial artist. La 90 de ani maestrul veneţian a pictat, în clar-obscur, ultima sa
Pietà, expusă astăzi în Alte Pinakotek din Muenchen. Iată o societate selectă care-mi permitea să fiu
convins că P. Şeicaru va mai avea parte de cei cinci-şase ani de viaţă, pe care îi doreşte atât de mult.
I-am mai amintit maestrului că a apărut în ed. Ethos, Paris 1979, Corespondenţele lui Bazil
Munteanu sub îngrijirea soţiei sale E. Munteanu şi cum tocmai o citesc îl asigur că e o carte de mare
valoare documentară, în primul rând fiindcă e scrisă fără tendinţă sau intervenţia cenzurii. Dar mai
mult, ea dă posibilitatea cititorilor să cunoască unele personalităţi româneşti ca de pildă filozoful N.
Băncilă, care a preferat tăcerea în timpul robiei comuniste demonstrând o unică demnitate închinată
gănditorului ce este, unul din elevi lui Nae Ionescu. Sau ni-l apropie pe Al. Busuioceanu, format în
ţară ca şi conferenţiar de istoria artelor, distins colaborator al Gândirii, autor al nenumărator studii
din domeniu picturii universale şi române. Stabilit în Spania în ultimii ani ai exilului s'a remarcat ca
autor de poezie spaniolă, prezentat într'un studiu de Al. Ciorănescu. Pe de altă parte, consultând o
serie de surse istorice spaniole pa lângă Jordanes, pe care îl consideră got de pe malul Dunării; a dus
contribuţii preţioase, în legatură, cu Goţii care în sec. III şi IV au ajuns în contact cu prupul dacilor
transdunăreni şi după emigrarea los în Apus îşi spuneau când Goţi, şi-au păstrat credinţa în
Zamolxe, credeau într'o viaţă eroică şi alte elemente însuşite de aceşti goţi, dacă în bună parte n'au
fost chiar geţi.
 
Lucrările lui A.L. Busuioceanu, cu un conţinut documentat ştiinţific ar trebui continuate fiindcă ar
putea să a ducă lămuriri în ce priveşte eventuale întâlniri dintre preoţii celţi druizi şi ai ai lui
Zamolxe, putându-se face legâturi indirecte cu legendele Sfântului Graal şi chiar cu religia catară
atât de puţin apuseană.
 
Din corespondenţele aceleaşi cărţi se mai putea constata că majoritatea elevilor de la Fontenay aux
Roses, de lângă Paris, Institut român întemeiat de N. Iorga, îl urau pe marele profesor, în frunte cu
C.C. Giurescu, pe când marele istoric considera că această şcoală de la Fanteny aux Roses era cea
mai mare operă a vieţii sale, exact cum se pronunţa celebrul compozitor Verdi, referitor la Casa dei
reposi din Milano pe care a ridicat-o ca să le stea la dispoziţie artiştilor ajunşi nevoiaşi la bătrâneţe.
 
Desigur îi mulţumeam pentru aprecierile făcute în legătură cu Ostrovul luminilor o carte ce
conţinea: articole, scurte esseuri, analize literare şi filozofice, poeme şi povestiri, publicate anterior
în Carpaţii. Îi rămâneam sincer recunoscător maestrului că el a fost singura fiinţă nobilă care a dat
importanţa cuvenită "Notelor şi imaginilor mele italiene", fapt pentru care mă închin neuitatei şi
mult veneratei sale memorii, a cărui prietenie nu am mai schimbat-o până azi cu nimeni, să fie
vrednic să-i ieie locul în conştiinţa mea.
 
Citind cartea Cronici italiene de un alt îndrăgostit de Italia, H. Stendhal, nu numai că mă alătur în
spirit genialului autor al romanului "Roşu şi Negru", dar îmi întăresc ideea că pentru mine Italia a
constituit o unică şi superioară posibilitate de cunoaştere, mult mai adâncă şi bogată, din toate câte
am avut prilejul să le trăiesc în cursul vieţii mele.
 
 
Scrisoarea (42) din 30 Ian. 1980 de la Pamfil Şeicaru
 
Am lăsat intenţionat să treacă atâtea zile din acest început de an, ca să pot descifra ce va reprezenta
acest an 1980 şi să-ţi comunic concluzia mea. Am citit în Le Monde articole privitoare la persecuţia
religiosă în Rusia sovietică, un adaos la intensificarea acţiunii militare în Afganistan. Totul
acţionează pentru a anula narcoticul "Detanta" care a înlesnit Kremlinului toate succesele de la
Teheran, şi Yalta până azi. Până şi americanii mari consumatori ai drogei preparate de Stalin cu
Roosevelt, au început să se desmeticească. Rusia sovietică se găseşte în situaţia lui Hitler în 1939
când, după ce obţinuse totul la Muenchen şi-a amintit că Bismarck spusese că: cine stăpâneşte
Cadrilaterul Boemiei stăpâneşte Europa centrală, în consecinţă a intrat în Praga. Era convins că
după ce au cedat la Muenchen vor ceda şi pentru Praga. Ori Statele Unite cedează de la 1945 cu o
regularitate constantă, era firesc ca Rusia sovietecă să ocupe Afganistanul spre a lovi Pakistanul să
poată avea un port la Oceanul Indian. Anul 1980 alegerea preşedintelui în Statele Unite, alegeri în
Germania şi în Franţa, alegerea preşedintelui Eepublicei, deci un moment în care Kremlinul putea
da o lovitură.
 
Rezultatul se vede: Detanta nu mai operează adormind instinctul de conservare al naţionalităţilor.
Anul 1980, în apreciere mea va însemna pentru Rusia sovietică echivalentul anului 1918 pentru
imperiul habsburgic, când a desănţuit primul război mondial: descompunerea sub reacţia principului
naţionalităţilor învins la 1848.
 
Se aştepta moartea lui Tito de la o zi la alta. Toate ţările Occidentului aşteptau cu îngrijorare
moartea şefului yugoslav ca Rusia sovietică să pună în execuţie Planul Polar cu invazia acestui Stat
care îi dădea o situaţie dominantă în Adriatica şi deci în Mediterană. Contrar aşteptărilor Tito a
suferit o operaţie la picior şi continuă să trăiască. Două divizii blindate ruseşti erau concentrate în
lungul frontierii Bulgariei cu Yugoslavia. O masă de tankuri şi mig 23 sunt staţionate în Basarabia
în lungul Prutului. Fără îndoială că operaţia reuşită îi va da răgaz de viaţă lui Tito încă o lună sau
mai multe, dar întretimp situaţia internaţională se va agrava pentru Moscova.
 
În ce priveşte România situaţia internă este vizibilă: o criză de autoritate, o descompunere a
regimului şi o situaţie alimentară îngrijorătoare. Armata? Ceauşescu a fost foarte ocupat să-şi facă
palate, nu să-şi creeze scutul când ştia cât de gravă este situaţia lui la Moscova. Dar găsesc că
această reacţie planetară împotriva Rusiei sovietice şi o evidentă scădere a comunismului în toate
ţările, situiază pe Ceauşescu într'o poziţie singulară şi accentuând Stalinismului regimului. Mi-am
amintit de o zicală ţârănească: fie noaptea cât de lungă, ziuă tot se face. Şi noaptea ce s'a lăsat pe
ţară la 23 August va lua sfârşit.
 
Mă simţeam obligat să-ţi amintesc ceea ce gândesc.
 
Nu mai sunt singur: fratele meu s'a întors şi îmi este de mare ajutor. Din nefericire este suferind de o
tuse rebelă în urma unei gripe avute în ţară. Îl văd că rezistă dar îi las lui să-ţi dea toate datele
necesare spre a-i veni în ajutor găsind tratamentul necesar. Trebue să existe un medicament. Ştiu ce
sensibil eşti la suferinţa aproapelui şi nu mă îndoiesc că-l vei elibera.
 
Sunt în prepararea finalului cartea consacrată Papei. Mă întreb când vei găsi răgaz să vii la Dachau
pentru o vacanţă de câteva zile.
Cu dragoste al tău P. Şeicaru
 
 
Note şi Comentarii
 
Maestrul îşi motivează întârzierea răspunsului prin faptul că a trebuit să-şi ia un anumit răgaz pentru
ca la început de an să poată clarifica ce va reprezenta politic anul 1980 şi astfel să-mi comunice
concluzia sa. În continuare vom avea încăodată ocazia să constatăm cu câtă luciditate şi har de a
prevedea îşi construieşte viziunea sa politică, Pamfil Şeicaru, totul este adânc judecat, sistemul nu
posedă absolut nicio fisură.
 
Pe plan internaţional domină aceleaşi raporturi ale "Detantei" între Uniunea Sovietică şi mai ales
Statele Unite, desvoltate în spiritul înţelegerilor de la Teheran şi Yalta, se asigurau succesele
Kremlinului neuitându-se că de fapt războiul al doilea mondial a fost câştigat împreună sau mai
precis fără ruşi el ar fi fost pierdut, de unde marile eforturi depuse de Churchil pentru a împiedeca
eventual un arministiţiu încheiat între Rusia sovietică şi Germania hitleristă, ameninţarea din partea
lui Stalin exista şi exemplul păcii separate între Rusia şi Germania în primul război mondial plutea
în aer ca o stafie rău prevestitoare.
 
După terminarea războiului americanii păstraseră alianţa cu Rusia, fiind convinşi că un război nu
poate fi câştigat fără de capitalul uman pus la dispoziţie de Kremlin. Astfel că cedările Statelor
Unite au continuat, o singură dată forţele americane au fost nevoite să ameninţe Rusia cu război,
atunci când Hrusciov şi-a instalat rachetele în Cuba întreptate spre Washington. Dar există
documentare filmate în care Preşedintele Americii J.F. Kennedy şi oameni-săi aproape în genunchi
rugau conducerea ruşilor să-şi retragă rachetele din Cuba, atât le era de greu să declare război şi
probabil dacă Hrusciov ar fi avut niţică răbdare ar fi căzut la învoială cu foştii aliaţi şi ar fi obţinut
un compromis ceva mai favorabil decât ruşinoasa retragere care l-a costat postul de prim om politic
al Rusiei.
 
Totuşi, cum se citeşte în "Le Monde", odată cu intensificarea acţiunii militare în Afganistan în Rusia
sovietică se înmulţesc şi persecuţiile religioase, ceea ce îi determină până şi pe americani să se
desmeticească.
 
Pentru marele ziarist Rusia sovietică se află în situaţia lui Hitler în 1939, când după ce au obţinut
totul la Muenchen nemţii îşi amintesc de spusele lui Bismarck că doar cine stăpâneşte Cadrilaterul
Boemiei domneşte peste Europa centrală, şi au întrat în Praga, sigur fiind că cei ce au cedat la
Muenchen vor ceda şi la Praga. Şi Maestrul scrie: "Ori Statele Unite cedează de la 1945 cu o
regularitate constantă, era firesc ca Rusia sovietică să ocupe Afganistanul spre a lovi Pakistanul ca
să poată avea un port la Oceanul Indian. Anul 1980 alegerea preşedintelui în Statele Unite, alegeri
în Germania Federală şi în Franţa alegerea preşedintelelui Republicii, deci un moment în care
Kremlinul putea da o lovitură".
 
De-acum ştim că Statele Unite nu va intra în război pentru interesele altui stat deci nu o va face nici
pentru Afganistan dar rămâne în aşteptare fiindcă atacarea Palistanului o va obliga să-şi apare
poziţiile, doar bine ştim că pe această cale Rusia va ajunge la Oceanul Indian ocolind Dardanelele
pe care încă nu reuşise să le ocupe.
 
În articole anterioare publicate cât şi în corespondenţa noastră, P. Şeicaru prevedea un al treilea
război mondial, ce va izbucni în Pacific, Rusia sovietică ieşind învinsă de coaliţia chino-japono-
americană. Aşa s'ar fi întămplat dacă trupele ruseşti ar fi înaintat spre Pakistan şi India, dar din
contră armata rusă va da dovadă de mari slăbiciuni încât în cele din urmă, ruşii se retrag din
Afganistan, punând capăt expansiunii lor imperialiste, în mod mai mult decât lamentabil. Fără
îndoială pentru prima oară în istoria lui, imperiul sovietic se clatină în mod încontestabil şi va
explica unele evoluţii viitoare, în primul rând, războiul din Pacific se anână din cauza defecţiunii
principalului adversar, care căuta să-şi ascundă rănile încheind şi cu China, un tratat de prietenie,
ceva mai devreme.
 
Deocamdată susţine pe drept maestrul rezultatul se vede: "Detanta nu mai opereazâ adormind
instinctul de conservare al naţionalităţilor". Şi în previziunea sa greşeşte cu câţiva ani, puţin
importanţi pentru istorie, se reţine împlinirea fenomenului în cele din urmă, mult mai devreme decât
ar fi putut bănui majoritatea din cei inculpaţi în desfăşurarea evenimentelor: "Anul 1980, în
aprecierea mea, va însemna pentru Rusia sovietică echivalentul anului 1918 pentru imperiul
Habsburgilor care a deslănţuit primul război mondial: descompunerea sub reacţia principiului
naţionalităţilor, învins la 1848".
 
În Yugoslavia se aşteaptă moartea lui Tito de la o zi la alta şi ţările Occidentului aşteptau cu
îngrijorare ca după dispariţia lui Tito să urmeze o invazie rusească, pecetluind dominaţia sa până în
Adriatică şi deci în Mediterană. Contrar asţeptărilor Tito a suferit o operaţie chirurgicală la picior şi
continuă să trăiască. În acelaşi timp la graniţa cu Bulgaria şi pe Prut erau masate tancurile a două
divizii blindate gata de atac. Cu cât Tito va trăi mai mult, cu atât situaţia internaţionala se va agrava
pentru Moscova.
 
Va trebui să risipim o nedumerire şi pentru asta să ne amintim statul yugoslav a devenit puternic în
urma păcii de la Bucureşti din 1913 când se pecetluia victoria sârbă asupra Bulgariei. În urma
războiului prim mondial, fiind parte beligerantă aflată de partea Atantei, Yugoslavia îşi va consolida
poziţiile teritoriale, obţinând o parte din Banatul românesc ceea ce l-a determinat ca în semn de
protest, Ionel Brătianu, să se retragă de la Conferinţa păcii de la Paris.
 
După cum am văzut, Tito ca şi conducător al partizanilor postaţi în Montenegro, a ajuns să-l înlăture
pe rege şi pe generalii sârbi, fideli coroanei, cu sprijinul ruşilor şi indirect al anglo-americanilor,
prin el se realiza unirea masei de slavi din Balcani, visul încă al panslavismului ţarist. În lumina
acestor date trupele ruseşti erau pregătite să atace Yugoslavia în caz de dizolvarea statului comunist
ctitorit de Tito. Dacă ar fi vrut să cucerească această ţară ce i-ar fi oprit să o facă încă pe vremea
când mareşalul sârb de origine croată, îşi trăgea sufletul să moară, cu un picior amputat? Sau de ce
nu au ocupat-o imediat după decesul mareşalului Tito? Răspunsul este nu mai unui: oricâte
dificultăţi le-a pricinuit Tito el reprezenta statul unitar yugoslav, de esenţă comunistă a cărui
dezmembare în niciun caz ruşii nu doreau să aibe loc. Dovadă că aş avea dreptate, că acest stat,
oricum artificial, care călca şi el principiul naţionalităţilor ca şi modelul său principal, Rusia, nu a
fost dezmembrat decât după ce Rusia sovietică ea însăşi numai exista. Nenorocirea mare,
neîncheiată până în zilele noastre a constuit-o atitudinea americană, care a impus anumite clauze
inacceptabile pentru conducătorul sârb, de unde au făcut caz de prestigiul călcat al Statelor Unite,
devenită prima putere din lume, şi s'a pornit un război nedrept, îndreptat împotriva populaţiei
nevinovate şi nu a celui ce era considerat un criminal de război fiindcă indiferent de apartenenţa sa
politică a încercat să apere drepturile propriei sale naţiuni, aflată în pericol de a fi desfiinţată.
Necunoscând istoria acestei părţi de ţară numită Kosovo, americanii şi partnerii lor europeni au
considerat că dreptatea este de partea albanezilor, şi de la început i-au sprijinit într'un mod nedorit,
partinic. Fiindcă lucrurile s'au petrecut după moartea maestrului analiza îmi aparţine, şi eu nu pot da
verdicte, doar să semnalez unele realităţi. În principiu problema regiunii Kosovo se transformă
într'una a Macedoniei, şi aici după protestele localnicilor e sprijinită tot lupta partizanilor albanezi.
Să zicem că americanii, nu altfel de cum au făcut-o în Vietnam, într'o zi dându-şi seama că nu sunt
capabili să rezolve problemele regiunii, se vor duce acasă, cum se va încheia acest război drept,
condus cu cele mai nedrepte mijloace?
 
Marele ziarist se ocupă, bineinţeles, şi de România a cărei situaţie internă ţine de o criză de
autoritate, "o descompunere a regimului şi o situaţie alimentară îngrijorătoare. Armata?
Ceauşescu a fost foearte ocupat să-şi facă palate, nu să-şi creeze scutul când ştia cât de gravă este
situaţia sa la Moscova. Dar găsesc că această reacţie planetară împotriva Rusiei sovietice şi o
evidentă scădere a comunismului în toate ţările situiază pe Ceauşescu într'o poziţie singulară şi
accentuând stalinismul regimului".
 
Am citat aceste rânduri ale maestrului deoarece ele descriu întocmai situaţia României din anul
1980 şi cei următori până în Dec. 1989. Cum am mai discutat-o, marele ziatrist o numeşte mai mult
decât potrivit, o criză de autoritate, de care au profitat supuşii ei, deşi erau semne evidente de
descompunere a regimului şi se instalase o situaţie îngrijorătoare, exista un cult dement al
personalităţii dictatorului, organizări de Cântări ale României. În care Adrian Păunescu îşi etala
virtuţile de mare histrion poetic, pentru ca în dosul acestei tot mai accentuate crize de autoritate,
fiecare român să-şi vadă de interesele sale proprii, cu preţul decăderii României tot mai jos în
corupţie şi minciună, lucrurile se aranjaseră atât de bine încât marea majoritate a românilor numai
doreau schimbarea pentru care cinstiţii lor părinţi şi-au dat viaţa sau şi-au prăpădit tinereţele în
temniţele comuniste. Desigur în atare împrejurări, Ceauşescu n'a fost preocupat să-şi ridice palate şi
nu să-şi creeze un scut de apărare întărindu-şi armata când bine se ştia cât de gravă îi era situaţia la
Moscova. Mai mult, prin reacţia planetară împotriva comunismului în toate ţările, Ceauşescu se afla
într'o poziţie singulară, el accentuând stalinismul regimului. Pradă unei autopreţuiri prin nimic
motivată, dictatorul se considera cel mai iubit fiu al poporului, semn că îşi însuşise toate lozincăriile
scrise pe panourile purtate de manifestanţii în zilele de mari sărbători naţionale, el fiind eroul cel
mai afişat al zilei. În realitate, cu fiecare zi ce trecea, Ceauşescu devenea mai singur, mai părăsit,
lăsat să mustească în paranoia sa că el are misiunea să apare principiile marxist-leniniste luate în
deşert de nişte mari trâdători ai cauzei muncitoreşti, cu care interesele sale se confundau deşi i-a dus
la sapă de lemn, punându-le pe masă lor şi copiilor, rabdări prăjite. Dar va trebui să admitem că
bietul dictator era minţit ca la uşa cortului din această cauză în loc să-şi dea demisia, cum i-o
impunea situaţia, făcându-şi autocritica privind greşelile pe care le-ar fi comis, el convocase pe
muncitori cu toţi cetăţenii Bucureştilui să le dea ultimele directive cum să se apare de duşmanul de
clasă care peste tot a ajuns să-şi ascută armele. Nu a vrut să creadă urechilor când aclamatorii lui de
ieri, acuma se aflau în rândurile prime ale celor ce-l huiduiau de zor. Peste câteva ore când cobora,
prizonier al propriilor săi oameni, din helicopter, românii puteau să vadă un Ceauşescu părăsit de
toţi, încât îţi inspira milă, odată ce apărea în postura unei victime pe care el a jucat-o până în ultima
sa clipă de viaţă, atunci când declara că el ca preşedinte al ţării nu dădea socoteală decât marei
Adunări naţionale.
 
Aşa se va încheia domnia acestui Nero de câlţ al Istoriei românilor însoţit de o Elenă ce îşi juca
rolul unei lady Machbet de mahala, slăvită ca şi directoare a unui Institut de chimie, cogeamite
academiciană cu titluri de honoris cauza ale altor universităţi străine, titluri cum poate nici genialul
Iorga nu le-a avut.
 
Îmi spun şi astăzi, trebuie că mari păcate or fi având cei ce s'au grăbit să-l ucidă pe Ceauşescu
împreună cu soţia sa tocmai de Crăciun, când creştinii prăznuiesc ziua Naşterii Domnului, Isus
Christos, ziua păcii şi a reconcilierii ... între oameni.
 
În piesa lui Shakespeare, Hamlet, eroul principal, are ocazia să-l omoare pe ucigaşul tatălui său, dar
nu o face fiindcă acesta se ruga lui Dumnezeu, ori dacă l-ar fi omorât într'o atare stare l-ar fi trimis
în Rai, astfel că renunţă la actul respectiv. Aplicată această credinţă, îi asigur pe ucigaşii lui
Ceauşescu şi a soţiei sale tocmai în ziua Sfântă a Naşterii Domnului că i-a ridicat la ceruri,
determinând să li se ierte toate păcatele şi crimele săvârşite cu voia sau fără, pe când ei făptaşii
monstruosului act, o spune marele dramaturg englez că dacă şi-au putut ascunde grelele păcate în
faţa oamenilor, ei vor plăti pentru acestea în iad, unde-i va condamna Pronia divină să-şi ducă zilele
întru veşnice.
 
În ce priveşte soarta Rusiei sovietice marele ziarist a avut dreptate ea se va descompune din interior
şi această misiune i-a revenit lui Gorbaciov şi soţiei sale Raisa, care sincer au vrut să reformeze
comunismul, fără să accepte că dictatura şi teroarea constituiesc caracterele fundamentale ale
acestui sistem social. Gorbaciov nu a fost un trădător al cauzei comuniste dar se confrunta cu o
situaţie dezastruasă a finanţelor ţării, ajunsă la o scadenţă ce numai putea să amâne iminentul
faliment. Deci noul prim secretar de partid era sincer în Perestroica sa, pe care o recomanda şefilor
de partide comuniste şi nu chiar din întâmplare a găsit în Ceauşescu pe cel mai vehement opozant,
şi avea în plan să cedeze Germania de răsărit, corectând o mare greşală istorică. Astfel drumurile
sale la Bonn se înmulţesc devenind prietenul bun al cancelarului de atunci Kohl şi al ministrului de
externe Genscher. Retrocedarea Germaniei de est au parafat-o cei doi, Kohl şi Gorbaciov, în timpul
unei vizite a cancelarului în Crimeea, unde au petrecut câteva zile de neuitat, mai ales pentru istoria
poporului german, Unirea celor două Germanii a avut loc la masa trativelor, fără nicio vărsare de
sânge. Dar Gorbaciov se înşela dacă credea că astfel şi-a făcut datoria faţă de patrie căci a urmat
presiunea din partea naţionalităţilor şi ale lor principiu sfânt care le dădea dreptul la o viaţă
independentă şi astfel se desprind Ucraina, Rusia albă, ţările baltice, caucaziene şi Basarabia
noastră, cu numele Moldova. În acele zile cu adevărat revoluţionare o unire cu patria mamă,
România, ar fi fost posibilă, dar i se face lui Constantinescu marea vină de a fi semnat tratatul cu
Ucraina recunoscând apartenenţa unor pământuri româneşti, de noua republică Ucraina de care
niciodată n'au fost legate, dar în acelaşi timp dl. Iliescu pe atunci preşedintele ţării, a ratat ocazia să
împlinească unitatea Basarabiei cu România, desigur îl obligau telefoanele, firul roşu ce-l avea cu
Gorbaciov, să nu-şi strice prieteniile vechi de pe vremea, când studia la Moscova.
 
A fost o mare ocazie cu care nu o să ne întâlnim, curând. În campania ei de recuperare a teritoriilor
pierdute, noua Rusia zisă democrată s'a oprit şi asupra Basarabiei, pe care a împins-o în război cu
republica zisă transnistreană cu capitala la Tiraspol, unde armata XIV-a rusă le stătea în ajutor. În
acele ciocniri provocate de puterea rusă, s'au evidenţiat patrioţii români conduşi de Ilie Ilaşcu, fapt
pentru care au fost întemniţaţi, primului i s'au înscenat mai multe execuţii prin împuşcare, pentru
întimidare, supuşi la un trai mai mult decât mizerabil. In Mai 2001 Ilie Ilaşcu a fost eliberat pe când
ortacii săi continuă să fie întemniţaţi.
 
Aceasta e darea de seamă a marelui Pamfil Şeicaru privind situaţia politică înternaţională de pa anul
1980 în centru ei fiind activitatea Rusiei, în legătură cu ea "Detenta" Statelor Unite, şi în sfârşit se
analizează situaţia României condusă de N. Ceauşescu şi criza lui de autoritate.
 
Marele ziarist a avut dreptate principiul naţionalităţilor nu se va rezolva în Rusia printr'un război,
cum s'a întâmplat în 1918 cu principiul naţionalităţilor în imperiul Habsburgilor, ci Rusia sovietică
se va dezmembra din interior, când se va afirma şi principiul naţionalităţilor asuprite în marea
temniţă care a fost Rusia bolşevică.
 
8 Februarie 1980
Prea stimate dle Pamfil Şeicaru,
Am citit cu multă plăcere articolul scris de dvoastră în Carpaţii, delectarea fiind dată de măestria cu
care stiţi să trataţi o problemă şi să o faceţi apoi şi plastic vie, ca pe o statuie de marmură, cum o
aduceţi înaintea cititorului.
 
Aţi început cu Istoria de-acum 100 de ani, aţi trecut la Aristide Briand apoi la o amintire proprie cu
O. Goga şi Gh. Brătianu contra Titulescu, ca pe urmă să descindeţi la politica în actual al lui Fr. J.
Strauss.
 
Nu mă îndoiesc că aveţi articolul respectiv tradus şi în limba germană pentru a se putea lămuri şi
Strauss, cine sunteţi şi că aşa un om nu prea are el printre partizanii săi din Bavaria, chiar şi titraţi
sau mai ales printre aceştia, nu.
 
Fără să vreau să ştirbesc cu ceva din valoarea articolului dvoastră eu ca mai sceptic nu cred nici în
Papa cel polonez şi nici atât în amicul nostru Strauss. De-aceea mă gândesc să nu păţiţi şi dvoastră
ca Machiavelli cu Principele lui, dedicat întâi lui Cezar Borgia apoi lui Lorenzo, duce de Urbino,
nici unul neîmplinind până la urmă speranţele secretarului florentin.
 
Bine ar fi să mă înşel!
 
Veţi inţelege că am avut o mare satisfacţie să vă citesc atunci când atât în ţară cât şi în exil, presa
este căzută pe mâini de impostori şi de mediocrităţi. Un oarecare Stamatu a început să înjure până şi
pe Rebreanu şi să discalifice pe Ion, capodopera absolută a literaturii româneşti.
 
Otravit de asemenea, mai mult decât înepţii, desigur articole de o exemplară maestrie cum este cel
al dvoastră, mă umplu de mare bucurie sufletească, oricât aş avea şi anumite rezerve faţă de
personanele vizate.
 
Închei dorindu-vă tot binele, sănătate şi cel puţin aceeaşi putere de muncă
 
                             al dvoastră
                                                   Ovidiu Vuia
 
 
 
Scrisoarea (43)  din  1 Martie 1980 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Ovidiu
Abia ieri am primit "Carpaţii" şi aşa am avut o delicată surpriză: "Pamfil Şeicaru sau ceea ce nu se
poate uita". Mi s'a părut că a fost scris ca de un comentator inspirat din "Adevăruri care trebuiesc
amintite". Cum eşti familiarizat cu o bună parte din ceea ce am izbutit să se publice, articolul care a
apărut în acelaş număr din Carpaţii nu m'a surprins. Vreau însă o rectificare la ceea ce ai scris, că
am întors spatele emigraţiei. În 1940 începutul lui Octombrie am primit o însărcinare din partea
conducătorului Statului, generalul Antonescu, să fac în Spania, Portugalia şi Franţa o luare de
contact cu conducătorii acestor State spre a le explica de ce România este alături de Germania. Aşa
am fost în audienţă la Salazar, la ministerul de externe al Spaniei care era şeful Falangei şi cumnat
al lui Franco şi la mareşalul Petain. Bine înţeles că se dăduseră instrucţiuni ca şefii legaţiilor
respective sî-mi deea tot sprijinul.
 
Desigur am fost primit cu toate atenţiile, dar, probabil că instrucţiile primite de secretaretarul
general al ministerului de externe - Creţzeanu, au fost să zădărnicească misiunea, ceea ce am
verificat la Lisabona: prin propriile legături am izbutit să am audienţă la Salazar spre marea şi
evident, neplăcuta surpriză a ministerului în funcţiune, diplomat de carieră. Surpriza a fost şi mai
mare când am fost primit de preşedintele republicii. În 1945 am ajuns la Madrid (luna Mai).
Întretimp fusesem condamnat la moarte în lipsă. Am rămas uimit când ataşatul militar mi-a spus că
nu poate lua contact cu mine fiindcă la legaţie urmează să se desbată cazul Şeicaru. Am înţeles.
Furia celor de la legaţie era că eu începusem să public sub semătură articole în care arătam situaţia
creată României prin capitularea fără condiţii făcută de rege cu sprijinul şefilor partidelor
democrate, Maniu şi Dinu Brătianu. Ceva mai mult: ridicam problema Basarabiei, ceea ce a
provocat panică. Un reprezentant al legaţiei s'a dus la ministerul de externe să expună situaţia, în
care se aflau toţi funcţionarii legaţiei şi ministrul, de a fi rechemaţi şi cerea ca cenzura să oprească
publicarea. Au fost trimişi la plimbare. În acest climat de ostilitate, am decis să plec la Palma de
Mallorca unde am rămas 7 ani  şi am rămas într'o voită izolare. Nu erau compatrioţi pe care
prezenţa mea să le ameninţe cariera, sau să le tulbure socotelile. Cei 7 ani au fost prilej de intensă
lectură, găsisem o bibliotecă bogată. Ce bucurie am avut când am găsit volumele lui Albert Sorel,
"Europa şi revoluţia franceză". O reciteam cu pasiune. Am descoperit anticarii unde am găsit
traduse în spaniolă "memoriile contelui Withe", primul ministru al Rusiei ţariste care a negociat
pacea de la Portsmouth, nu ştiu dacă am scris exact numele oraşului. Era un moment greu pentru
Rusia ţaristă după războiul cu Japonia. Aşa am aflat rolul lui Theodor Roosevelt (Thedi) fără nici o
legătură de familie cu Delano Roosevelt şi sprijinul dat contelui Withe de a obţine o reducere
substanţială a condiţiilor de pace, impuse de Japonia victorioasă.
 
Situaţia Rusiei ţariste era extrem de grea: înfrângerii i-a urmat revoluţia de la 1905.
 
Preşedintele Theodor Rossevelt nu avea nici o simpatie pentru Rusia, dar era preocupat de a salva
echilibrul de forţe în Oceanul Pacific. Exact ce inconştienţă lui Delano Rossevelt a creeat contrariul,
dominaţia Rusiei sovietice în Asia şi în Pacific.
 
Întors la Madrid a venit Traian şi mi-a cerut colaborarea la Carpaţii, care s'a prelungit în cărţile pe
care le-am publicat. Precum vezi eu am continuat să fiu prezent. Dacă vei veni la 18 Aprilie când
împlinesc 86 de ani, facând sacrificiul unui drum până la Dachau, vei avea prilejul să vezi
manuscrisele nepublicate, precum şi ceea se am publicat în Almanahul pribegilor care apărea
dactilografiat.
 
În Aprilie sper să apară cartea consacrată Papei polonez care este adevăratul înterpret al vremurilor.
 
Am să te supăr rugându-te să-mi trimiţi nişte medicamente care pentru mine sunt necesare dar prea
scumpe. Medicamentele indicate de medic sunt: Prostatin dragée, Intensain-150-, Lanitop sau
Lanitop mite, Isoket retard 20 comprimate sau Nitro Mack retard. Cum am şi o infecţie la picior am
utilizat DDD lichid şi vasilină. Rana merge spre vindecare şi nu aş voi să întrerup.
 
Închei cu tristeţea pe care o încerc de accidentul lui Govora. E vechiul şi statornicul meu prieten.

Închei cu o caldă îmbrăţişăre al dtale  Pamfil Şeicaru

 
 
Note şi Comentarii
 
Marele ziarist îmi confirmă primirea publicaţiei Carpaţii din Madrid unde mi-a apărut articolul
"Pamfil Şeicaru sau ceea ce nu se poate uita" pe care îl caracterizează, ca scris de un comentator
inspirat din "Adevăruri care trebuiesc amintite". Totuşi trebue, consideră el, să mă rectifice fiindcă
nu el a întors spatele exilului ci acesta l-a provocat s'o facă ceea ce să-mi fie iertat este acelaşi lucru,
rezultatul fiind acelaşi, cum reese clar şi din textul meu. În această fază a vieţii lui, maestrul ţine să
înlăture orice suspiciune, cum de altfel i s'a împutat de nenumărate ori, că dacă a întors spatele unui
exil, care nu-şi merită numele decât de emigraţie, ar însemna totodată o colaborare cu regimul
comunist din ţară.
 
Cu această ocazie maestrul îmi dă câteva date biografice importante pentru cel ce ar dori să-i
cunoască activitatea mai de aproape. Astfel, în Octombrie 1940 primind o însărcinare din partea
generalului Antonescu, conducătorul Statului român, de a lua contact cu şefii statelor Franţa, spania
şi Portugalia pentru a le explica de ce România este alături de Germania. A avut întervederi atunci
cu Salazar, cu ministrul de externe al Spaniei, şeful falangei, cumnatul lui Franco şi cu mareşalul
Petain. Nu a fost greu să observe că existau instrucţii primite de la secretarul general al ministerului
de externe, Cretzeanu, să i se zădărnicească misiunea cum a verificat la Lisabona unde a reuşit să
ajungă la Salazar prin propriile sale legături spre marea dezamăgire a ministeriului în funcţie
(ambasador), diplomat de carieră. Pe acelaşi Creţianu, scris Cretzianu, Maniu îl va trimite la Ankara
să negocieze pacea cu anglo-americanii, partizanii unui armistiţiu fără condiţii, de-altfel, ca şi pe
Ştyrbei la Cairo, dar aliaţii crfedincioşi Rusiei sovietice, pe amândoi îi vor trimite să trateze pacea
cu reprezentanţii lui Stalin ceea ce se va întâmpla la Stockholm unde ambasadorul României în
Suedia, Nanu, va duce tratative de pace cu doamna Kollontay, trimisa lui Stalin dar omul lui
Niculescu-Buzeşti, G. Duca, fiul Ion Duca, va căuta să o convingă pe respectiva doamnă să trâteze
cu partida regelui ceea ce la început Stalin refuză categoric neavând încredere decât în seriozitatea
lui Ion Antonescu, până însfârşit va înţelege că va putea avea România pe tavă, printr'un armistiţiu
fără condiţii, cum s'a şi realizat prin actul lipsit de orice responsabilitate, de la 23 August.
 
După descrierea maestrului nostru, bine se constată că încă din 1940 existau tensiuni între
politicienii democraţi români şi Ion Antonescu provocate de cei dintâi, pe când generalul a jucat tot
timpul cu cărţile pe faţă, de la început a propus partidelor istorice să preieie conducerea ţării,
propunere repetată mai tărziu dar de fiecare dată au refuzat lăsând întreaga răspundere să cadă pe
umerii lui Antonescu, s'au simţit mai în rolul celor ce acţionează din umbră, prin trădarea lor au
declanşat arestarea şi apoi executarea omului pe care, în acele momente grele pentru ţară, ar fi
trebuit să-l sprijine formând în jurul său, un zid de apărare.
 
În legătură cu acest personaj eroic, e cazul să amintim că atunci când a considerat războiul ca
pierdut Ion Antonescu s'a hotărât să depună la o bancă elveţiană suma de 18 milioane de dolari, care
să servească celor ce vor lupta în exil, pentru interesele vitale ale României aflată sub jug sovietic.
Nu a mai ajuns să depuie decât 6 milioane şi i-a dat lui Cretzeanu dreptul de a avea acces la această
sumă, în scopul semnalat mai sus. Peste ani, românii exilaţi au ridicat problema acestor bani, şi spre
surprindere tuturor, Cretzeanu şi după moartea să, soţia lui, au recunoscut că suma respectivă a fost
folosită pentru întreţinerea proprie deci ca pe o pensie viajeră la care mai avusese acces şi celebrul
Vişoianu. Deci, nu s'a făcut nimic pentru exil şi interesele sale majore, în sensul că s'ar fi putut
investi într'o instituţie culturală a cărei existenţă să fie garantată de o asociaţie anonimă pe acţiuni,
totul a mers în buzunarele unor politicieni venali care fără niciun pic de remuşcare nu s'au abătut de
la drumul de paraziţi ai societăţii româneşti, pe care până la urmă au dus-o la cel mai abject
faliment, pe fruntea căruia sta scris cu sângele poporului romano-dac, cuvântul trădare. Ca o stafie
al acestui trecut întunecat, ex-regele Mihai întors în ţară pentru a-şi prelua cele trei castele, constată
că dintre toţi numai el supravieţuieşte şi o spune zâmbind de parcă i-ar mulţumi soartei ca i-a
rezervat acest favor, şi nu-şi dă seama că a devenit o marionetă care se închină, ca la comandă,
foştilor săi duşmani, aceştia deveniţi binefăcătorii lui. Ori se poate spune că dacă Napoleon a trăit
un singur Waterloo, fostul rege a atins performanţa de a fi trecut prin două, mărindu-şi umilinţă unei
trădări ce nu poate fi explicată decât prin lipsă de inteligenţă, viciu, puţin important pentru a-i şterge
marea şi compromiţătoarea neruşinare, posibil de-a fi evitată, atunci când insul posedă elementarul
bun simţ.
 
În 1945 în Mai Pamfil Şeicaru ajunge la Madrid, fiind întretimp condamnat în ţară la moarte.
Vizitând legaţia română ataşatul militar îi aduce la cunoştiinţă că nu poate sta de vorbă cu el
deoarece în cadrul acestei instituţii urmează să se dezbată cazul Şeicaru. Cei de la legaţie erau
supăraţi fiindcă Pamfil Şeicaru începuse să publice articole în legătură cu situaţia creată României
prin actul de la 23 August prin capitularea fără condiţii făcută de rege sprijinit de şefii partidelor
democrate Maniu şi Dinu Brătianu. Ridicase şi problema Basarabiei ceea ce provocase o adevărată
panică. Un reprezentant al legaţiei cerea ministrului de externe să oprească prin cenzură publicarea
respectivelor articole. Drept urmare funcţionarii de la legaţia română au fost puşi pe liber.
 
Surprins de climatul de ostilitate din Madrid, maestrul s'a decis să se stabilească la Palma de
Mallorca unde a rămas 7 ani, într'o voită izolare. Dacă mijloacele de existenţă ale marelui ziarist
erau destul de reduse, la Palma a descoperit o bibliotecă bine înzestrată, astfel că putea să-şi
perfecţioneze cunoştiinţele avute, de istorie, pe multe chiar să le îmbogăţească, în acest sens cei
şapte ani cât a locuit pe insulă i-au fost cât se poate de productivi pregătindu-l pentru aşa zisa
carieră de istoric, pe care a exercitat-o în a doua perioadă a vieţii sale din exil. Încăodată subliniez
că nu e vorba de o nouă naştere ci de o continuare a unei activităţi de care în ţară ca director al
Curentului nu avea destul timp să se ocupe, dar cunoştinţele de bază le avea şi o demonstrează
faptul că marile sale lucrări se refereau la date istorice româneşti, la fel şi celebrele sale portrete
aparţin, toate, unor cunoscute personalităţi ale culturii noastre.
Se poate spune că exilul i-a oferit mai mult timp pentru a se ocupa cu scrierea unor lucrări ale câror
proecte le avea de mult în conştiinţă.
 
Mai ales în timpul şederii maestrului la Palma de Mallorca, îmi spunea Govora că el edita un ziar la
Paris, în timp ce P. Şeicaru îi trimitea un material incendiar, încât el cu ziarul său juca rolui unui tun
prin care arunca asupra celor în cauză ghiulelele ce i le trimitea maestrului nostru "tata Pamfil" cum
îl numea el. Ţinta o formau politicienii români adunaţi la Paris în majoritatea lor autori sau
susţinători al actului de la 23 August, pe care marele ziarist prin argumentele lui îi dobora ca pe
nişte prăzi mult prea uşoare. Şi fiindcă dreptatea şi adevărul era de partea marelui ziarist, se
înţelege, că nu i se dădea nicio replică, cine ar fi fost capabil oare să i-o dea, de unde urmau
comentariile din culise care nu mai favorabile neu erau, răscolindu-se toate calomniile din trecut,
deci exista o comunitate de idei între democraţii români şi comunişti privind necesitatea actului de
la 23 August aprobat din amândouă părţile. Aş putea să mă refer iar, chiar dacă mă repet la discursul
ţinut de regretarul domn C. Coposu, după revoluţia din 1989, studenţilor dîn Bucureşti, în care
susţinea că regele nu avea o altă posibilitate decât să încheie actul de la 23 August deci urmează să-l
preaslăvim pentru trădarea lui şi totodată să ne amintim de laudele aduse de social democratul de
astăzi Ion Iliescu, comunistul convins de ieri, exregelui pentru încheierea respectivul act de trădare,
adaogând pe tonul apocaliptic al marxistului că dacă nu ar fi existat 23 August, România ar fi piert
de pe suprafaţă pământului. De aici prompta invitare la Versoix, exregele descoperindu-şi vechii
prieteni din jurul lui Vâşinski, în persoana actualului preşedinte al României, Ion Iliescu a ţinut ca
în cinstea reluării fostelor relaţii de amiciţie să ciocnească un pahar cu şampanie, oricum mai feriţi
de ochii supuşilor cetâţeni români pe care majestatea sa îi trădează a nu ştiu câtea oară, cuprins de
amnezia întoarcerii sale de la Otopeni, acasă, la ordinul celui cu care toastează astăzi.
 
Dintre lecturile sale maestrul îmi citează pe Albert Sorel: "Europa şi revoluţia franceză" pe care a
avut bucuria s'o recitească şi descoperirea la anticari a Memoriilor contelui Withe, în spaniolă,
primul ministru al Rusiei ţariste în timpul păcii de la Portsmouth unde se negocia pacea dintre
Japonia învingătoare şi Rusia învinsă. Cu aceea ocazie preşedintele Statelor Unite Theodor
Rossevelt (Thedi) care a intervenit, deşi nu avea simpatii pentru Rusia, Japonia să-şi reducă simţitor
pretenţiile financiare ale condiţiilor de pace, într'un moment când Rusia se afla într'o situaţie extrem
de grea, inclusiv economic. De altfel, după această înfrângere a urmat revoluţia din 1905.
Preşedintele Statelor Unite vroia să menţie echilibrul de forţe în Oceanul Pacific, exact ce
inconştienţa lui Delano Rossevelt - nu aveau nicio legătură de familie - a realizat contrariul, întărind
dominaţia Rusiei sovietice în Europa, Asia şi Pacific.
 
Însfârşit, s'a întors la Madrid unde Traian Popescu i-a solicitat colaborarea la "Carpaţii" şi i-a
publicat o serie de cărţi, amintite într'altă parte.
 
Pamfil Şeicaru, cu ocazia împlinirii sale de 86 de ani, la 18 Aprilie mă invită la Dachau când voi
putea să văd ceea ce a publicat în Almanahul pribegilor şi unde pentru prima oară vorbeşte de
manuscrisele sale nepublicate, printre ele aş fi putut descoperi mult discutata "Finlandizarea
Europei" şi multe altele dispărute după moartea autorului.
 
Tot acum îmi mărturiseşte că speră să-i apară pană în Aprilie şi cartea consacrată Papei polonez care
este adevăratul înterpret al vremurilor. Nici ea, după cunoştiinţele mele nu a văzut lumina tiparului
şi cine era sabotorul publicării operelor marelui ziarist nu e greu de ştiut.
După ce mă roagă să-i trimit nişte medicamente îşi arată tristeţea "pe care o încerc de accidentul lui
Govora. E vechiul şi statornicul meu prieten".
 
Acestui credincios prieten al maestrului, care în parte a fost şi al meu, atât de uitat astăzi, o să-i
dedic operei sale din exil un capitol în cea de-a treia parte a cărţii de faţă, fiind sigur că pe această
cale mă voi achita nu atât de o datorie de onoare ce-o datorez memoriei sale, ci voi da expresie unei
dragoste de frate, pe care deşi i-o ofeream din inima inimii mele, fire spinoasă, el mi-o refuza dar
cred numai în aparenţă, fiindcă ea îi încălzea fiinţa atât de încercată în aventura nu întotdeauna
luminoasă a exilului.
 
În continuare voi reda mai jos articolul meu publicat în Carpaţii din luna Mai 1980, întitulat
Pamfil Şeicaru
sau
ceea ce nu poate uita
 
Un articol în Cuvântul românesc şi altul în Carpaţii vin să de amintească faptul că în Aprilie 1980
maestrul P. Şeicaru a împlinit vârsta de 85 de ani.
 
Aproape aş fi revoltat de tăcerea colectivă aşternută asupra acestui eveniment al vieţii noastre
culturale, dacă nu aş fi ştiut că firea vulcanică a maestrului l-a dus până să-şi întoarcă furios spatele
exilului negându-i orice drept de existenţă, în aşa fel că acesta din urmă - printre membrii căruia mă
număr şi eu - şi-au putut întări supărarea scoţând la lumină unele articole din Curentul cel nou,
majoritatea aparţin însă nu maestrului ci colaboratorilor săi, în primul rând dlui Vasile Dumitrescu.
 
Toate acestea nu justifică, după părerea mea izolarea de azi a maestrului. E drept că noi românii nu
ştim să aniversăm un om decât înălţându-l în slăvi, tămâindu-l mai cu, mai fără rost. Desigur, era
cazul acuma să fi procedat altfel, adicătelea să-i spunem maestrului tot ce ne doare să-i arătăm
părţile bune dar şi cele ce ne ard inima. Şi dacă am fi făcut aşa, punând obiectiv cele bune alături de
cele considerate de noi rele, am fi putut cu uşurinţă constata că realizările acestui om, la cei mai
bine de treizeci de ani de când trăieşte în exil sunt deosebite şi că am săvârşiţ o mare nedreptate
dacă am trece, aşa cum s'a întâmplat, pe lângă el, în tăcere.
 
Despre acestea ce nu se pot uita, realizate în exilul său lung, de maestrul Şeicaru vreau să scriu în
cele ce urmează.
 
Prin tot ce a publicat în ultimii treizeci de ani se înscrie printre cei mai fecunzi şi valoroşi scriitori ai
exilului, contribuind neîndoios la formarea unei culturi numai a noastră a celor ce trăim dincolo de
hotarele ţării.
 
Cu concursul lui Traian Popescu a reuşit să-şi publice amintirile despre Oct. Goga, N.  Iorga, A.C.
Cuza, C. Stere, A.C. Popovici şi Tudor Arghezi. Valoarea respectivelor studii constă în autenticitatea
lor, conţinând unice file de istorie, autorul le-a scris după cum le-a trăit fără intervenţia unui deus ex
machina numită cenzura comunistă. Memorabilă, publicată tot în editura Carpaţii este "Istoria
partidului naţional, ţărănesc şi naţional-ţărănesc", în două volume, Madrid, 1963 şi "La Roumanie
dans la grande guerre" apărută în editura Minard, Paris, 1968. Ultima lucrare se prezintă ca o
capodoperă a geniului, decoratul cu Mihai Viteazul din primul război mondial, îl descrie în toată
desfăşurarea lui istorico-politică. Prin această carte, Pamfil Şeicaru deschide la noi un nou mod, de
a se analiza evenimentele contemporane, susnumita operă este suficientă singură pentru a-i asigura
un loc printre nemuritorii neamului.
 
Mă întreb câţi dintre noi am citit sau avem în bibliotecă amintitele cărţi? Despre Istoria partidului
naţional-ţărănesc pot să afirm bazat pe o experinţă epistolară proprie că această valoroasă lucrare de
Pamfil Şeicaru este necunoscută la aşazisa Iului Maniu Foundation din New York.
 
Se vorbeşte pe drept de extraordinarele articole ale lui P. Şeicaru - eu le-aş considera de-a dreptul
geniale - publicate ca articole de fond în anul 1944 în Curentul: în ele jurnalistul român arată o mai
adâncă şi subtilă cunoaştere a problemelor de politică internaţională, în speţă a Rusiei bolşevice,
decât un preşedinte american şi un premier englez, la un loc.
 
Nu mai insist asupra valorii acestor articole doar subliniez că în ele se vede felul cum înţelege
autorul să trateze şi să analizeze evenimentele de politică externă al căror cronicar modern este. Aşa
în 1944 când încă nemţii erau în ţara noastră maestrul nu se mai adresa decât forţelor aliate, fiind pe
scaunul unui şahist ce nu poate să aibe în faţă decât piesele de pe tablă, cele pierdute, cum erau
nemţii la ora aceea, nu mai prezentau pentru el nicio importanţă. Felul cum şahistul nu mai are ochi
şi tactică pentru piesele căzute în afara tablei de joc nici maestrul comentator al politicei externe nu
se mai ocupa decât de învingători. Înainte de a-l acuza şi azi încă, trebue să avem înaintea noatră
planul de muncă al marelui ziarist, mai ales că ne va ajuta şi la o cunoaştere mai bună a
personalităţii sale.
 
Pentru cei ce duc sau au dus până mai ieri o corespondenţă cu maestrul, ştiu că deşi la o vârstă
inaintată calendaristic, spiritul lui se arată păstrat intact şi mai lucid decât a multor tineri. Articolele
lui atât cele de ieri cât şi  cele de azi, aşi zice că sunt prelegeri de jurnalistică demonstrându-ne că
de fapt pentru a scrie o pagină de ziar pe opt coloane, publicistul trebue să fie tot atât de documentat
ca de pildă istoricul pregătit să elaboreze un studiu în trei volume. Un articol semnat de Pamfil
Şeicaru este un exemplu de erudiţie şi măestrie, model pentru oricine se dedică artei de a scrie la
ziar.
 
Înainte de a încheia sunt nevoit să amintesc faptul că spiritul zeflemist al românului, în floare de
altfel şi pe ogoarele exilului nostru, atribuie lui Nicolae Iorga butada nu prea cinstită referitor la
modul cum s'a ridicat Palatul Curentului definit prin "Un şantaj / un etaj". Fiind în discuţie marele
istoric şi savant Nicolae Iorga, personalitate de care se poate spune că a scris mai mult decât a vorbit
şi neexistând nicio referinţă la această butadă, este uşor de presupus că ea este o invenţie şi aparţine,
în fond, unui stâlp de cafenea, dintre aceia care i-au purtat la judecată pe Caragiale, Al. Davila şi
Liviu Rebreanu, fără să fi fost singurii acuzaţi, de un imaginar plagiat, pe care de fapt îl comit chiar
ei!
 
Căci dacă ar fi să cităm pe N. Iorga dându-şi părerea asupra lui Pamfil Şeicaru, repetău ceea ce scrie
în "O viaţă de om" despre maestrul nostru: "Numai furtunosul polemist Pamfil Şeicaru, care va
deveni unul din cei mai mari ziarişti ai noştri, a stat cu sabia în mână în faţa fostului poliţai
german".
 
Şi cei aflaţi pe alte baricade ale luptei vor trebui să recunoască măreţia din zborul acvilei, oricât de
solitar ar fi acest zbor
Ecce homo!".
 

 
Scrisoarea (44)  din 16 Martie 1980 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Vuia
 
Mă simt dator să-ţi dau o lămurire privitor la Papa, faţă de acţiunea căruia eşti puţin cam sceptic.
 
Vaticanul a avut un Papă, Leon XIII care a pus bazele catolicismului social prin enciclica asupra
"Condiţiei lucrătorilor". Pentru el Evanghelia a păstrat toată efiecacitatea socială şi poate să fie un
ferment de renovare rămânând un instrument de pace, Catolicismul social aşa cum l-a desvoltat
Leon al XIII se rezumă pe această acţiune: Echivalenţa demnităţii oamenilor între ei. Cei puternici
şi cei slabi sunt fraţi, dar lupta economică îi face adesea inamici în numele fraternităţii, catolicismul
social intervine pentru a preveni excesele luptei.
 
Nu este întenţia mea de a desvolta doctrina, o vei citi în cartea la care lucrez. Vreau să-ţi atrag
atenţia asupra unei alte năzuinţi. În scrisoarea din 1894, care rămâne ca testamentul gândiri lui Leon
al XIII, tratează despre bisericile orientale. Este o calamitate care a separat Slavii de Roma.
"Biserica orientală este păstrătoarea anticelor liturghii". De aici visul lui de a uni cele două biserici
catolice şi ortodoxe, deci: formula bisericii unite a Blajului.
 
Tăria bisericii unite a fost verificată în momentul în care regimul - să nu uităm - a decis să renege
Romei, Episcopii uniţi şi niciunul nu s'a lepădat de Roma şi au murit în închisori, precum şi sute de
preoţi. Eu în cartea la care lucrez amintesc pe aceşti martiri ai bisericii unite, care impune
Vaticanului să refacă această biserică a Blajului. Ori Papa polonez a reluat politica lui Leon al XIII.
 
Biserica unită ukrainiană a fost şi este supusă unei persecuţii sistematice de la Petru cel Mare şi
până azi şi rezistă încă.
O caldă îmbrăţişăre Pamfil Şeicaru
 
Note şi Comentarii
 
Marele ziarist revine cu o lămurire privitor la Papa, faţă de acţiunea căruia mă arătam atât de
sceptic. Nu-mi amintesc să fi susţinut aşa ceva, mi-am arătat în general neîncredera în acţiunea
papilor, care afirmată cu multă tărie, e destul să vie un urmaş de altă părere şi totul să fie uitat ca
printr'o minune.
 
Mai mult, sunt convins deşi n'am citit manuscrisul că prezentarea lui Leon al XIII-lea formează
partea reuşită a lucrării, şi mă bazez pe ceea ce am spus că face partea forte a lucrărilor lui P.
Şeicaru şi anume este harul său de a construi un ansamblu arhitectonis slujind ca temelie întregii
naraţiuni, caracteristica totului corespunde unui continu suiş, greu de realizat în alte formule de alţi
autori înzestraţi cu multă erudiţie dar le lipseşte scânteia facerii celei dintâi.
Deci, atenţia ne este atrasă de un papă cu o activitate excepţională, el a pus bazele catolicismului
social definit prin enciclica tratând "Condiţia lucrătorilor". Oricât primeşte accepţia noastră de
cetăte a unei cetăţi, măsura face parte din tendinţa religiei catolice de a ţine pasul cu vremurile, idee
urmărită şi de Sf. Augustin când a preconizat întemeierea cetăţii divine pe pământ, simbolul cel mai
fidel al Vaticanului ca putere de stat. Mai târziu, Toma d'Aquino va recunoaşte capacitatea de
cunoaştere a inteligenţei umane, prin analogie ajunge la cea a lui Dumnezeu şi astfel circumscrie o
credinţă specifică apuseană, catolică, diferită de protestantismul nordic, german. În ce priveşte
ortodoxismul, el trăieşte cu deosebire în cer, sau mai precis umanul său e pătruns de divin şi în acest
sens viaţa pe pământ atât de trecătoare nu are mai mare valoare decât o punte, fiind o trecere dintr'o
stare în alta. Papa Leon al XIII când vorbeşte de anticele liturghii pe care le păstrează religia
orientală ortodoxă, se referă la tradiţie ca la un lucru sentimental şi nu adevărat. Pe când pentru
ortodoxism tradiţia transmite alături de Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, ori prin acest caracter ea se
simte mai apropiată de origini deci mai autentică în credinţa ei, pe când catolicismul depărtându-se
de originile creştine decine tot mai străin de adevărata învăţătură.
 
Adică, vreau să spun, că indiscutabil Papa Leon al XIII-lea rămâne un Papă mare, a înţeles
imperativul timpului său, care în Apus era mult mai aproape pe ameninţarea comunistă decât în
răsărit, doar acolo e leagănul ideologiei maexiste şi ale atâtor socialisme utopice nu puţine creştine.
Este marele merit al Papei Leon al XIII-lea că a căutat să opună luptei de clasă atee, fratenitatea
între cei săraci şi cei bogaţi, promiţând că de câte ori excesele de clasă se vor accentua, catolicismul
social va interveni pentru a-l atenua. Este mare acest Leon al XIII-lea şi atunci când consideră că
Evanghelia a păstrat toată eficacitatea socială şi poate să fie un ferment de renovare rămând un
instrument de pace. Fără îndoială orice ortodox poate să-l admire pe acest Papă şi nu ar fi interzisă
ca venerarea lui să fie însuşită şi de unii preoţi români chiar de rang superiori, şi se pare că monahii
retraşi la mănăstiri mai izolate, în cele ce predică amintese, şi de catolicismul social, pe care-l vor
numi ortodox.
 
Mai mult, am putea spune că nici un alt scriitor european nu a abordat un catolicism social aşa cum
a făcut-o Dostoievski în genialele sale romane, să ne oprim la Demonii de pildă. Deci, sunt percepte
creştine ce nu despart pe oameni dar ele nu sunt suficiente să caracterizeze pe un adevărat catolic
sau ortodox, că de ei este vorba acuma.
 
Fără indoială, Papa polonez din foarte multe puncte de vedere este un demn urmaş al lui Leon al
XIII deci l-am numi în acelaşi timp un mare Papă. Numai că el a înţeles, că unirea dintre cele două
biserici nu se poate face la comandă, ori dacă eşti un bun credincios nu poţi să nu te simţi ataşat de
religia ta părintească şi aici ortodocşii stau tari pe poziţii, nu pot admite infailibilitatea papei, oricât
de superior ar fi, el ca om rămâne tot om, ce nu poate fi asemuit cu Dumnezeu sau Fiul Lui. Şi aici e
vorba de un adânc principiu de spiritualitate: pentru catolic preotul joacă un rol de intermediar între
om şi Dumnezeu, îi hotăreşte mântuirea deci această ierarhie are nevoie să fie şi fizic învestită ca
urmaşul Sf. Petru şi deci infailibilitea este o chezăţie a acestei descendenţe. Pe când la ortodox
preotul primeşte harul divin în timpul slujirii liturghiei şi a tainelor, el se poate ruga lui Dumnezeu
pentru mântuirea credincioşilor săi, dar nu este în măsură să-şi însuşească o calitate divină şi să
mântuiască pe om prin propria sa putere. Din această cauză cei investiţi să conducă biserica sunt
oameni păcătoşi care pot primi sfinţenia dar fără să ajungă în timpul vieţii, ei înşişi, asemenea
divintăţii.
 
Şi de-acum putem discuta problema uniţilor cu Roma şi desigur să recunoaştem martirajul
episcoplilor români uniţi cu Roma subcomunişti niciunul nu s'a lepădat, spre cinstea lor, de legătura
cu Papa şi de catolicismul lor, în parte ca ritual rămas ortodox. Dar au murit destui preoţi ortodocşi
pentru credinţa lor deci din acest punct de vedere preoţii uniţi nu-i întrec.
 
Dar se mai pune încă o problemă: în 1699-1700 unirea cu Roma a avut un caracter politic, românii
vroiau să aibe aceleaşi drepturi ca celelalte trei naţiuni privilegiate, dorinţă neîmplinită, de unde
episcopul unit Inocenţiu Micu Klein a trebuit să moară în robia din Roma deci ca prizonier al
papalităţii şi mulţi români au ucişi de armatele imperiale pe motiv că îndemnau pe fraţii lor să se
întoarcă la religia lor strămoşească. Dar s'a întâmplat cu religia unită, greco-catolică, un fenomen
asemănător ca şi cu religia anglicană, întemaiată de regele Henric al VIII-lea al Angliei din motive
nu chiar religioase. Iată însă că după aproape două secole şi jumătate, în existenţa acestei religii nu
se mai putea susţine exclusiv rolul interesului social şi istoric, atunci când jertfele episcopilor uniţi
rezistenţi comunismului au spiritualizat unirea cu Roma, deci ea va trebui să fie considerată ca una
cu dreptul de a-şi exercita funcţia religoasă recunoscută în libertatea ei de toţi românii , inclusiv de
statul român. Consider judecata mea cât se poate de corectă, indiferent de religia lor, românii se vor
considera fraţi, revenirea bisericii din Blaj la matca sa e un act bine stabilit, şi de toţi recunoscut.
 
Din păcate, bine se observă maestrul depăşeşte acest raport de bună frăţietate şi îi opune o unire cu
sfânta Roma în condiţii, greu de înţeles. Adică, plecând dela antiordoxismul lovinescian, religie
declarată obscurantistă şi retrogradă, idee prin care criticul sincronismului se arată total străin de
sufletul neamului românesc, Pamfil Şeicaru ajunge să considere unirea dintre catolicism şi
ortodoxism preconizată de Papa Leon XIII-lea realizabilă de Papa polonez dacă se va lua de model
biserica Blajului sau a celei ucrainiene? Fără echivoc, unirea cu Roma, ca fenomen pur ardelenesc,
se va generaliza la întreaga ţară ortodoxă, cel puţin aşa reeşea din ultima scrisoare a maestrului, cu
voia sau fără, el se transforma într'un adept al prozelitismului greco-catolic, ceea ce pare de
necrezut. Oricât am încerca să înterpretăm rândurile marelui ziarist că el se referă la desfinţarea
bisericii unite, printr'un ucaz al regimului comunist iscălit de Petre Groza, şi deci propune revenirea
aspra acestui act samavolnic, nu am cuprinde esenţa concepţiei maestrului care prevede, cum o
scrie, unirea cu Roma a întregii suflări româneşti având ca model biserica Blajului.
 
În consecinţă, l-am întrebat în scrisorile mele dacă nu cumva se lasă influenţat de monseniorul O.
Bârlea de la Muenchen, un preot greco-catolic a cărui cultură destul de vastă, sfârşea întru a
propaga un greco-catolicism total, ca religia viitorului pentru poporul nostru. Astfel, în cartea sa
România şi Românii, apărută ca orice lucrare propagandistă în condiţii optime, ediţie bilingvă
română şi germană, cuviosul prelat, aflat în solda Vaticanului, prin însăşi profesia sa, ne mutilează
în primul rând istoria printre altele declarându-l pe Ştefan cel mare catolic, iar în cultură în persoana
unui canonic Grama redivivus îl desfiinţează nu nu numai pe Mihai Eminescu, dar în acelaşi timp şi
pe Lucian Blaga şi Nae Ionescu pentru vina de a fi descris ortodoxismul ca şi o categorie specifică a
spiritualităţii româneşti, ca de ceilalţi să nici nu se ocupe, singura ce-i atrage atenţia este şcoala
ardeleană monument al trecutului, dar totatât şi al renaşterii culturale în viitor, şi înteresant că nu se
referă la cei trei mari corifei ci îi scoate în evidenţă pe cei de a doua şi a treia generaţie, între aceştia
T. Cipariu şi Treboniu Laurian, criticaţi pentru rătăcirile lor lingvistice. Maestrul nu mi-a răspuns la
această problemă şi am putea susţine deci că el a ajuns independent la ideile pe care le propaga şi
Oct. Bârlea, fanatic susţinător al greco-catolicismului românesc.
 
Ori cum am citit într'un număr al Curentului, apărut după înmormântarea maestrului, din care reeşea
că preotul, cel ce-a slujit la groapa mastrului, din cimitirul din Dachau, a fost O. Bârlea, de unde
putem deduce că cei doi s'au cunoscut destul de bine. Dar asta nu înseamnă că marele ziarist ar fi
scris cartea despre noul Papă sub influenţa directă a canonicului Bârlea, ci acesta din urmă poate i-a
accentuat entuziasmul direcţionat spre biserica greco-catolică, unită reprezentată de O. Bârlea, nu
rar, chiar şi împotriva unor manifestaţii pur catolice. De altfel, respectivul preot era un autor fecund,
sigur, aşa ca mie îi trimesese şi maestrului lucrările sale puse pe linia prozelitismului greco-catolic,
de unde încă s'au mai putut întâlni cei doi învăţaţi de de orientare comună, în domeniul religios. Să
reţineam ca E. Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne este strict catolicizant, nu dă mare
importanţă greco-catolicismului deoarece ştia că fondul cultural-spiritual îi este tot ortodox, deci de
natură obscurantistă. Ori tocmai greco-catolicismuli bisericii de la Blaj, oferau un aspect decisiv ce-
l atrăgea pe P. Şeicaru, pentru el ea constituia veriga de unire între ortodoxism şi catolicism.
 
Se ştia că de pildă, Vintilă Horia trecut la catolicism, lucru ce l-a negat până la moarte, s'a bucurat
de anumite favoruri, datorită acestei treceri a avut uşile multor redacţii deschise, şi să nu mai
vorbim de relaţia cu G. Papini, despre acesta a scris chiar un scurt studiu, prin ea primise
nenumărate alte posibilităţi de colaborare.
Mai mult, având o diplomă de advocat şi nimic altceva, după cum mi-a mărturisit chiar el, vom
putea admite că până şi în numirea sa ca profesor de literatura modernă la celebra universitate din
Alcalá de Henares, de lângă Madrid, a jucat un rol important catolicismul său, mai ales că ne aflam
într'o ţară ca Spania, păstrătoarea încă şi astăzi a unei tradiţii medievale. (Este singura ţară
europeană, în care poţi să ajungi cu o diplomă de avocat, profesor universitae de literatură).
Indirect, tot din surse catolice, V. Horia a putut ajunje un ziarist de limbă spaniolă, cunoscut şi de
oamenii simplii de pe stradă fiind popularizat prin diferitele publicaţii de dreapta catolice.

De altfel, V. Horia s'a mutat de la Paris la Madrid după scandalul iscat tot de un român, romancierul
Gheorgiu, preot de meserie, în legătură cu decernarea premiului Goncourt pentru Dumnezeu s'a
născut în exil de V. Horia, total pe nedrept fiindcă autorul nostru nu a fost antonescian, dar pentru a
evita alte neplăceri, V. Horia a renunţat la premiul Goncourt.

L-am vizitat pe V. Horia în apartementul său din Madrid unde stătea foarte bine ceea ce m'a bucurat
mult de tot; însfârşit dădeam de un român bine situat şi va trebui sa acceptăm că tot ce-am scris aici
despre V. Horia nu are nimic subversiv sau compromiţător în activitatea sa, catolicismul, ca
instituţie respectată, anticomunistă îşi plătea colaboratorii ca orice altă organizaţie lucrativă, ar fi să
dăm exemplu şi pe Al. Gregorian, care după ce a trăit ca ziarist la Roma, trecând la catolicism a
primit un post de profesor de franceză într'un colegiu catolic din Statele Unite. Probabil că şi
maestrul avea promisiunea lui O. Bârlea de a-l sprijini material din toate punctele de vedere dacă îşi
va duce până îşi va duce până la capăt proectul de a scrie o carte de Papa Ioan Paul al doilea. Dar
după cum se ştia nici această scriere nu a avut succesul scontat, maestrul a conceput-o după toate
convingerile sale, dar până la urmă nu a văzut lumina tiparului, figurează pe lista manuscriselor
pierdute. Cine e vinovatul, poate O. Bârlea poate altcineva, paguba a rămas de partea autorului dar
şi a Vaticanului se înţelege!

Ne vine în minte şi cazul marelui poet al desţăraţilor, Aron Cotruş, trecut şi el la catolicism, îşi
doarme somnul de veci sub o simplă placă fără cruce la căpătui, de unde se vede că cineva a
economist, în mod nepermis de mult, la făurirea acestui mormânt care adăposteşte pe un erou al
Patriei noastre. Cum se prezintă locul de veci al poetului, el este oglinda celor ce au în custodie
acest mormânt şi îşi zic catolici. Lipseşte respectul faţă de memoria aceluia care s'a convertit la
catolicism, întâlnindu-l pe calea meditaţiilor pe Ramon Lull, ca omagiu sacru adus religiei sale noi,
a lăsat pe limbă de moarte, să fie pus în pământ îmbrăcat în rasă de călugăr iezuit. De ce-l ţineţi
prizonier în cimitirul Holly Cross din Cleveland când el are acasă, în fundul grădinii din satul Lupu,
la 14 kilometri de Blaj, sus pe colină între pomi înfloriţi, un mormânt unde îl aşteaptă părinţii şi un
frate să se culce şi el alături de ei. Aşa ca un vrednic moţ de-al lui Horia, găsindu-şi veşnicia numai
în miresmele de început de veac ale pământului său natal. Şi toate originile!

Nu vom putea evita nepotrivirile existente între ţărănismul lui Pamfil Şeicaru, desvoltat pe linia lui
M. Eminescu şi N. Iorga şi urbanismul excesiv al lui E. Lovinescu, pe care nu ne-amintim, fiindcă
nu mai avem cartea sa la dispoziţie, dacă nu cumva Lovinescu ar fi fost citat în mod pozitiv şi de
părintele O. Bârlea.

Este izbitor faptul că în timp ce maestrul preconiza greco-catolicismul nostru, el de fapt îi ura felul
de a fi, dacă l-am da de exemplu pe Iuliu Maniu ca intelectualul tipic unit, avocatul mitropolitului
de la Blaj, Modovănuţ. Spiritul de independenţă şi volutarismul maestrului nu se putea familiariza
cu figura ardeleanului cu ecouri latiniste, care l-a servit lui Caragiale drept model, pentru crearea lui
M. Chicoş Rostoganul.

Se poate să fi jucat un rol principal unele cauze subiective în acutul antiortodoxism al maestrului.
Mă gândesc la greutăţile ce i le-a făcut ctitorului mănăstirii Sf. Ana de la Orşova, regimul comunist,
care a scos-o de sub oblăduirea patriarhei şi a trecut-o în seama episcopiei locale, a Caransebeşului.
Prea familirizat cu problema respectivă nu am fost, ştiu că în acele zile m'a căutat la telefon, aici în
Germania dr. Ciucă, probabil vroia să stea de vorbă cu mine petru a-l convinge pe maestru să
accepte măsurile luate de regim că altă soluţie nu are. Atunci mi-am amintit că acest dr. Ciucă a fost
pe vremuri medic-şef al regiunii Timisoara, funcţie în care nu s'a purtat prea omenos cu subalternii
săi, sigur era trimisul partidului, am vorbit atât de rece cu el încât a înţeles că nu are niciun rost să
mă mai caute, în continuare. Nu ştiu dacă nu cumva mănăstirea Sf. Ana n'a trebuit să fie mutată din
loc odată cu construirea barajului de la Porţile de fer, dar cred că dacă s'ar fi întâmplat un atare
eveniment marele ziarist mi-ar fi vorbit de el.

În al doilea rând, ridicarea duşmanului său de moarte Nae Ionescu la rangul de Apostol al
ortodoxismului, încă putea contribui la atitudinea sa antiortodoxă.

Unirea cu Roma după modelul bisericii din Blaj, îi satisfăcea toate cerinţele momentane: păstrarea
neatinsă a spiritualităţii autohtone, renunţându-se la ierarhia clerului ortodox mult prea pasiv în a
apăra interesele poporului român ajuns în robie comunistă, din contră supunerea ei la dictatură va
rămâne unul din păcatele de neiertat al respectivei conduceri ortodoxe. Înteresant că atunci când
căuta un înlocuitor al lui N. Crainic pentru a scrie semi pagina religiosă pentru Cuvântul l-a refuzat
pe Tudor Arghezi pentru a-l ocupa deoarece îi părea mult prea critic cu reprezentanţii ierarhiei
bisericii ortodoxe, idee repetată în portretul ce i l-a dedicat marelui poet, deloc elogios, în 1958, ca
după alţi duăzeci de ani să ajungă şi el un răzvrătit împotriva ei.

Totuşi, fiindcă nu citisem întreg manuscrisul nu puteam să mă aventurez să enunţ nişte critici
fundamentale, mai ales că maestrul devenea din ce în ce în ce mai iritat şi riscam să întunec o
prietenie aşa de frumoasă cum era legătura spirituală dintre noi. În fond, mi-am făcut datoria: în
scrisorile mele, pe care din cauza lipsei de spaţiu nu le mai reproduc i-am transmis cu toată
sinceritatea părerile mele atât privitor la teoriile lipsite de substanţă ale lui Lovinescu cât şi ale
monseniorului Oct. Bârlea, mai mult nu puteam face.

De altfel, sub regimul comunist E. Lovinescu prin urbanismul şi antiţărănismul lui dublat de un
antiortodoxism violent, intransigent, era unul din cei mai în vogă critici, apreciat pentru ideile sale
cu adevărat marxiste, cel puţin asimilabile teoriei lui Marx, s'a bucurat de o deosebită apreciere din
partea culturalnicilor comunişti, apogeul acestei preţuiri a fost realizat de actualul preşedinte al
Academiei române, Eugen Simion, atunci când i-a dedicat un studiu partinic, într'o carte ce poate fi
asimilată unei apologetice, lipsită de orice măsură. Culmea este însă că cei de la Paris, Monica
Lovinescu şi V. Ierunca se arătau nemulţumiţi şi semnalau unele omisiuni ale celor din ţără,
profitând de faptul că în acest mod total nemeritat Lovinescu va fi aşezat pe tronul încă neurcat de
nimeni în cultura românească.

Mihai Sevastos a descris următoarea întâmplare al cărei erou a fost E. Lovinescu, demonstrând că
omul nu era atât de independent în ideologie sa antiromânească precum se susţine. La un moment
dat, prins cu acte ce puteau fi înterpretate de spionaj, un poetastru care nici nu frecventa prea des
cenaclul "Sburătorul" ajunge să fie ameninţat cu surghiunul în Transnistria, orice fel de intervenţii
rămânând fără rezultatul scontat. În noaptea când condamnatul urma să fie trimis în lagărul cu care
în orice ţară în timp de război se pedepsesc spionii, se prezintă în dricul nopţii doi prieteni ai celui
ce urma să plece şi îl roagă pe Lovinescu să intervie pentru a-l salva pe omul lor. Criticul, fără
niciun cuvânt, deşi era bolnav şi de altfel comod din fire, se îmbracă şi pleacă la gară, unde ajunge
în ultima clipă şi apelând la prestigiul său cât şi la bunele sale prietenii puse în mişcare printr'un
telefon, astfel că în cele din urmă condamnatul la lagăr rămâne în Bucureşti. Fapta desigur e
lăudabilă, dar astăzi ne punem întrebarea dacă nu cumva Lovinescu, aşa ca în acea noapte de
pomină, scriind Istoria civilizaţiei române moderne n'a stat mai mult în serviciul duşmanilor
neamului românesc, pe care se vede că trebuia să-i servească fără prea mari discuţii. Sunt gânduri ce
ar putea explica şi marea vogă lovinesciană susţinută de regimul comunist, mai mult decât a face
simplă plăcere, fiicei sale, Monica.

Cât de serios privea marele critic lucrurile ne-o arată faptul că era obsedat de pronumele său care
silabisit ar putea să-i definească proporţiile creatoare nu mai de el recunoscute: Eugen ar putea fi
citit Eu-geniu ori pentru păstrarea respectivului mister nu şi-l scria decât ca E. niciodată întreg
Eugeniu!!!

Aş mai adăoga, lipsa talentului de critic la "marele literat", de unde de cele mai multe ori refuza să
se pronunţe în legătură cu valoarea unui poet, o lăsa să-şi dea părerea pe Bebs Delavrancea,
adevărata exponentă a Sburătorului, după care patronul se ascundea fără nicio reticenţă. G.
Călinescu face remarca în Istoria literaturii române de la origini că în ultimii ani de viaţă lui
Lovinescu i-a slăbit simţul critic şi teamă ni-este că această deficienţă i-a apărut odată cu moartea
lui Bebs.

Dar în ce-l priveşte pe Pamfil Şeicaru eram hotărţât să închei mica noastră polemică având ca temă
pe noul Papă polonez şi la asta mă împingea şi păţania cardinalului ungur Mindszenty cu Papa Paul
al VI-lea. După ce după revoluţia ungară s'a refugiat la ambasada americană, după 20 de ani
reuşeşte să scape din acest prizonierat fără sfârşit şi să ajungă la Roma unde Papa i-a făcut o primire
cordială, dându-i cinstea să slujească împreună mai multe sfinte liturghii în perla Vaticanului,
catedrala metropolitană Sfântul Petru, încununată de cupola, suitoare la cer, a lui Michelangelo.
Ulterior nu se cunosc motivele, cunoscându-se timiditatea Papei cât şi teama lui la diferitele
posibile ameninţări politice, relaţiile cu Mindszenty se răcesc, acesta e trimis într'un al doilea exil
mult mai dureros, unde-şi va încheia zilele pământeşti nu înainte de a fi scris o carte în care-şi
descrie toate pătimirile lui cu Paul al VI-lea, care pur şi simplu s'a lepădat de el. Dupa lectura cărţii
cardinalului ungur am rămas atât de impresionat încât am renunţat să trec la catolicism, aşa cum îmi
propusesem, în sinea mea nu am admis nicio clipă purtarea papei lipsit total de înţelegere pentru
cardinalul său. Dovadă că am avut dreptate este pelerinajul făcut de Papa Ioan Paul II-lea, Papa
polonez, la mormântul lui Mindszenty cerîndu-i în genunchi iertare cardinalului, victimă a
comunismului, pentru purtarea antecesorului său.

De-atunci am rămas cu neîncredere faţă de activitatea papilor care oricât de bună, putea fi anihilată
de un urmaş cu alte păreri, e destul să luăm în seamă că însuşi Pamfil Şeicaru era obligat să lase o
distanţă apreciabilă de jumătate de secol intre Leon al XIII-lea şi urmaşul său Papa polonez Ioan
Paul II. Cât de grea este misiunea unui Papă ne-o demonstrează situaţia lui Giovanni al XXIII-lea,
Papa italienilor, care rămâne autorul scoaterii limbii latine şi înlocuirea ei cu limbile naţionale, la
Roma, italiană, provocatoare de protestul multor preoţi, aceştia au refuzat aplicarea unei măsuri atât
de arbitrare, lovind în fundamentul catolicismului, s'au despărţit de Vatican şi au constituit diferite
comunităţi catolice credincioase ritului vechi, latin, deci au dăunat unităţii bisericii condusă ca un
monolit, de ceilalţi papi.

Reconcilierea definitivă cu maestrul a produs-o telefonul ce mi l-a dat, cu atât mai de preţuit cu cât
m'a chemat pe ziua de 16 Aprilie, înainte de a fi împlinit la 18 Aprilie 1980, venerabila vârstă de 86
de ani. O mai clară dovadă că se gândeşte la bunul său prieten nu putea s'o aducă, de unde reproduc
rândurile mele de răspuns scrise chiar în aceeaşi zi: "M'a împresionat în mod deosebit telefonul
Dvostră, fiind o bucurie pentru mine să vă pot auzi cel puţin vocea, dacă datorită unor împrejurări
obiective nu am ajuns încă a ne cunoaşte. Regret, tare mult, că nu pot participa la aniversarea
Dvoastră, dar sunt singur în institut, profesorul fiind bolnav iar ceilalţi în concediu. Am să fac însă
tot posibilul ca într'un sfârşit de săptămână să vă vizitez pentru a putea sta mai pe îndelete de vorbă.

Şi cu această ocazie vă doresc La mulţi ani cu sănătate şi putere de creaţie, asigurându-vă că voi fi
alături de Dvoastră, cu inima şi dragostea ce v'o port.

Încă m'au mişcat vorbele Dvoastră asupra activităţii mele, a situaţiei înternaţionale şi bineînţeles
cele rostite în legătură cu Italia cea veşnică".

De-atunci nu am mai purtat discuţii privind pe Papa polonez şi unirea cu Roma prin modelul oferit
de Biserica Blajului.

 
Scrisoarea (45 ) din 12 Mai 1980 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Ovid, am primit Cuvântul românesc cu articol tău, (george Murnu şi neohumanismul
românesc n.n.). Evoci cu atâta cuceritoare căldură pe marele traducător al lui Homer. L-am
cunoscut, era un autentic cunoscător al clasicismului grec şi roman. Modest pe cât de învăţat. Eram
de comun acord în neaderenţa la zisa poezie modernistă, culminând cu idioţenia dadaismului. Cum
ţi-am mai scris am primit "Charles d'Orleans et Ronsard poètes d'avant-garde" de Mira Simion soţia
lui Baciu. O fină analiză. Eu am cunoscut pe părinţii ei în 1923 la Râmnicu Vâlcea şi am rămas
prieteni. Probabil sub influenţa soţului a reprodus o poezie (?) de Tristan Tzara. Acesta este un
evreu care prin 1912-1913 a încercat să publice versuri în maniera lui Ion Minulescu şi n'a izbutit,
cum n'a izbutit să devie gazetar. În 1914, când a izbucnit războiul a plecat în Elveţia. Şi apoi, târziu,
după ani a reuşit să se lanseze la Paris, cu mişcarea Dada. St. Baciu - tatăl lui, era profesor de latină
la liceul din Braşov. Nu este lipsit de talent şi are o ingenioasă artă a versificării. Mama lui era
evreică, de aici ispita a cărei victimă este el adesea, pentru toate aberaţiile de tip Dada. Aştept cu
nerăbdare să-ţi cunosc părerea privitor la primul număr de reapariţie a Curentului. Din iniţiativa dr.
Iliescu şi a unui inginer constructor Cristescu s'a realizat un sprijin pentru susţinerea Curentului
printr'un apel lansat de aceşti doi către prietenii lor. Zilele acestea se pune sub tipar noul număr, şi
astfel va continua regulat, din nefericire numai cu 4 pagini, dar năzuim să putem apare în 8. Intenţia
noastră este să aducem în dezbatere toate problemele care ni se vor pune după prăbuşirea regimului
existent. Imensa majoritate a emigraţiei nu-şi dă seama de marea mutaţie socială, economică şi
spirituală, care s'a produs în ţără la care corespunde muta tăcere a naţiei care este categoric ostilă,
dictaturii proletariatului cea mai sinistră batjocoră a existenţei - omului într'un regim marxisto-
leninist. Va fi totul de reconstruit. Este o iluzie să ne închipuim că după prăbuşirea inevitabilă a
acestui regim ne vom întoarce la situaţia zisei democraţii. "Nu învie morţii e'n zadar copile". Eu te
rog să ţii minte că eu nu voi mai fi când se va petrece revoluţia internă în Rusia sovietică cea care
va avea efecte asupra regimurilor instalate la putere de armata sovietică de ocupaţie. În aprecierea
mea acţiunea Rusiei sovietice în Afganistan este similară cu a Austro-Ungariei împotriva Serbei
după asasinarea prinţului moştenitor la Sarajevo. O eroare de apreciere a mobilizat principiile
naţionalităţilor ignorate de Habsburgi de la Metternich până în 1918 când imperiul a sărit în ţăndări.
 
Eu, dragul meu, sunt sigur că voi trăi un Decembrie 1918 pentru Moscova.
 
Te îmbrăţiţez, mulţumim pentru medicamente care îmi dau curs de durată inimii.

Pamfil Şeicaru
 
 
Note şi Comentarii
 
Maestrul se referă la articolul meu "George Murnu şi neohumanismul românesc" şi apreciază
căldura cuceritoare cu care-l evoc pe marele traducător al operele lui Homer. L-a cunoscut personal
şi mă asigură că era un autentic cunoscător al clasicismului grec şi roman.
 
Personal îl preţuiesc pe G. Murnu şi pentru poezia lui clasic-hermetică închinată misterelor din
Cuvinte, într'o altă carte întitulată "În grădinile lui Apolo" mă ocup îndeaproape de ea şi de
inegalabila ei frumuseţe, încât nu pot înţelege uitarea care s'a aşternut ca un văl al morţii, total
nedrept, peste ea.
 
Aş dori să subliniez că termenul de neohumanism dat activităţii lui Murnu m'a urmărit îndelung
neputând să fac deosebirea între el şi termenul de neoclasic. Deci am început să aprofundez
problema pentru a-mi da înainte de toate seama că noţiunile nu se despart atât de didactic între ele,
de cele mai multe ori pot sta alături fără să se contrazică.
 
Astfel prin neoclasicism se exprimă înainte de toate o formă ce aparţine lumii antice, elene, şi
desigur face parte din cultul marilor valori ale artei şi literaturii Greciei vechi Helada zeilor din
Olimp. Pe când prin humanism, sfera neoclacismului se lărgeşte prin faptul că respectivul cult al
formei clasice se adaogă unui ideal educativ prin care umanitatea se înobilează, înălţându-se.
 
În acest sens de la Renaştere încoace se vorbeşte de un neohumanism în înţelesul de mai sus,
termenul de neoclacism fiind mult prea strâmt pentru conţinutul atins. Deci nu e greşit să vorbeşti în
legătură cu activitatea lui Murnu de neohumanism deşi forma clasică deţine locul cel mai important
inclusiv în hermetismul său poetic.
 
Dar adâncind problema ne vom lovi de termenul de neoclasicism foarte întrebuinţat într'o cultură ca
cea germană, parcă pentru a tăia avânturile uneori mult prea exagerate ale expresionismului tipic
german, apare reacţia neoclasică, pecetluind dorul după ordine şi armonie la un spirit mereu anarhic
şi mai ales dornic să se autodepăşească.
 
În acest cadru german a fost adoptat termenul de neoclasic inaugurat de J.J. Winckelmann, pe
urmele căruia Goethe îşi trăieşte perioada neoclasică vizitând Italia numai cu interesul de a vedea
ruinele şi templele antice de la Paestum de pildă, trece pe lângă realizările lui Michelangelo din
Capela Sixtină iar lui Rafael Sanzio îl preferă pe clasicul Rafael Mengs. Chiar în doua calătorie
italiană e pictat de Tischbein aşezat în mijlocul ruinelor din Campania, tablou aflat în muzeul din
Frankfurt/Main. Fără îndoială acţiunea sa o considera humanistă dar denunirea curentului a rămas
neoclasică. Tot Goethe avea o mare admiraţie pentru Joh. Heinrich Voss, traducatorul în limba
germană a Iliadei şi Odiseii, îi dădea titlul de homerid, ceimai ales din toate, râvnit chiar şi de
magul de la Weimar. La noi, românii, G. Murnu ar fi meritat să fie cinstit ca un homerid, primul
dintre primii iubiţi de zei şi hrăniţi cu ambrozie cerească.
 
De semnalat că Schliemann, copil de pastor din Mecklenburg, în decursul anilor a învătat pe de rost,
în limba greacă, Iliada şi Odiseea, pe baza acestora cunoscând Iliada a descoperid Troia, pe când
Odiseea l-a dus la Itaca, unde a recitat ţăranilor din penultimul Cânt, întâlnirea dintre Odiseu şi tatăl
său Laerte.
 
Prin urmare, între noţiunile de neohumanism şi neoclasicism există un raport direct, rădăcinile
comune poartă la cultura greacă veche şi romană.
 
Odată cu secolul nostru a fost pus în circulaţie termenul de humanism, discutat independent de
cultura elenă şi de clasicisim. Ori dacă aşa zisul humanism comunist bazat pe învăţătura marxist-
leninistă e contestat, o teorie nouă prezintă Th. Mann căreia va trebui să-i dăm atenţia cuvenită.
Pentru acest autor, porunca timpului este dată de humanismul colectiv sau comunist, în care
individul nu mai trăieşte pentru el ci pentru comunitate, aşadar burghezia, pentru a conduce lumea
va fi nevoită să-şi schimbe - perspectiva însuşindu-şi felul de a se adapta noului humanism colectiv,
asta dacă nu vrea să piară sub călcâiul proletariatului. După cum s'au desvoltat lucrurile, burghezia
capitalistă ca de la sine a ieşit învingătoare şi pentru a-şi întări poziţia recurge la humanismul
colectiv ca şi globalizarea, făurirea unei europe unite pe interese financiare, în acest complex
individul a devenit un mijloc şi nu scop, locul lui fiind luat de colectivul intărit prin maşina lui.
 
Ca şi un răspuns dat acestui humanism colectiv, M. Heidegger bazat pe sistemul său ontologic, cere
eliberarea Fiinţei de sub tutela fiinţării, aceasta din urmă reprezentată de anonimul lui "das man"
amintindu-ne de Revolta maselor lui Ch. Maurras. Mai departe filozoful consideră că în faţa
dominării planetare a technicii asupra culturii, se recomandă apărarea valorilor culturii, de unde
Heidegger a devenit gânditorul preferat al francezilor.
 
Este de notat că pentru salvarea omului de astăzi filozoful german se opreşte la sacrul din poezia lui
Hoelderlin, descris a fi al unui eremit din Grecia, deci firul clasic nu se pierde cu totul de altfel
prezent şi atunci când pentru a ajunge la esenţele originare e nevoie să cunoşti limba greacă de fapt
condiţia primordială ca să-i pătrunzi sistemul filozofic. În acest mod ni se atrage atenţia că tehnica a
decapitat omenirea preluându-i domeniul dedicat culturii greceşti, astfel vom recunoaşte de unde
începe degradarea noastră ca oameni ai spiritului.
 
În literatura germană, de pildă, clasicismul e atât de legat de o formă de expresie încât marea epocă
a lui Goethe şi contemporanii săi e pe cât romantică şi clasică şi chiar barocă, nelipsind nici
străfulgerările expresioniste.
 
Vom sări pasagiul privind pe  Şt. Baciu pentru a ne ocupa cu el la urmă, aşa că ne vom opri la
celelalte probleme ridicate de marele ziarist, în cele dintâi ar vrea să-mi cunoască părerea despre
reapariţia Curentului la primul număr, lucru posibil prin intervenţia unui medic Iliescu şi a unui
ingenier constructor Cristescu, amândoi au rezolvat treburile încurcate ale Curentului, făcând un
apel către pretenii lor. E greu de crezut că într'un interval atât de scurt, Vasile Dumitrescu, putuse să
scape de datorii atât de mari cum sigur era suma pusă de el în discuţie, ori poate trişase şi cum cei
din jurul său îl socoteau de o vanitate bolnăvicioasă, protitase de ocazie să facă pe marea victimă în
faţă unui exil care nu se prea înteresa de existenţa lui. Sursa banilor putea să fie şi în altă parte, şi
atunci respectivul domn a căutat să pună în gardă pe marii lui protectori, aceştia doi nefiind cu
siguranţă cei citaţi de maestru, fiindcă ei puteau fi sesizaţi în fiecare zi, când bine se ştie că drul
Iliescu era unul din apropiaţii săi. Dar de ce să ne ocupăm cu afacerile nu prea curate ale noului
director al Curentului, care mai mult ca sigur nu îl minţea pentru prima oară pe marele ziarist. Şi că
sigur nu era el atât de avut precum se prezenta maestrului care îi vânduse dreptul de a publica ziarul
Curentul dar nu mai în exil nu şi când se vor întoarce în ţară.
 
Mai interesante sunt părerile maestrului în legătură cu prăbuşirea inevitabilă a Rusiei Sovietice
considerând acţiunea din Afganistan similară cu a Austriei şi Ungariei când au pornit război
împotriva Serbiei, după asasinarea prinţului moştenitor la Saraievo. Îmi atrage atenţia să ţin minte
ce se va întâmpla după revoluţia internă a naţionalităţilor în Rusia, aceasta va avea ca efect o cădere
a regimurilor instalate la putere de armata sovietică de ocupaţie. Consideră că el va mai trăi un
Decembrie 1918 pentru Moscova, dar nu va mai fi atunci când se va schimba sistemul politic în
România, poporul român este categoric ostil dictaturii proletariatului cea mai sinistrâ bajjocură a
existenţei omului într'un regim marxist-leninist. Din păcate, istoria a vrut altfel, maestrul nu amai
trăit nici clipa căderii Rusiei sovietice, nici eliberarea României de sub jugul sovietic, deşi
prevederile sale s'au împlinit dar într'un timp mult mai desfăşurat decât cum şi-o dorea marele
exilat.
 
În ce priveşte regimul politic pe care îl vor prefera cei din ţară nu va mai avea legături cu vechea
democraţie românească dar nici nu va provoca o reconstruire totală cum o vedea maestrul, deoarece
statul comunist nu mai oferea nimica de refăcut, în esenţa lui era demult falimentat. Problema am
dezbătut-o într'altă parte nu mai revin asupra ei, oricum zestrea grea a comuniştilor pe care ne-a
lăsat-o Ceauşescu, a atârnat şi atârnă greu în balanţa care a coborât tot mai mult, asigurându-ne ca
popor un trai de pe azi pe mâine, în mare sărăcie.
 
De-acum ne-a venit rândul să ne ocupăm de Şt. Baciu a cărui prezentare a început-o maestrul dar
noi o vom continua lăsându-ne conduşi de cartea acestuia "Praful de pe tobă" în care destinul
autorului se intrică organic cu social-democraţia românească, descrisă în aducerile sale aminte
uneori ocolind adevărul căruia în general, Şt. Baciu nu-i obişnuit să-i dea importanţa cuvenită.
 
Prin părintele său un om din toate punctele de vedere respectabil, bună cunoştiinţă a lui N. Crainic,
tânărul Ştefan Baciu intră foarte tânăr în redacţia Gândirii chiar dacă nu direct cum susţinea el, pe
post de redactor, bucurându-se de aprecierea directorului şi pentru că era odrasla unui om pe care-l
respecta. În acest context poate să-şi imagineze orişicine mânia lui Crainic atunci când angajatul său
îi aduce la cunoştiinţă că trece la social-democraţi cu cea mai nevinovată seninătate. La noi, pe-
aceea vreme social-democraţia lui Titel Petrescu nu se asemăna cu aceleaşi partide care conduc
ţările apusene astăzi ci era mai mult o filială, ceva mai îndulcită a partidului comunist, îl vom auzi
chiar pe Titel Petrescu de declarând acest lucru, de unde se vede că tovul Atanasiu a păstrat tradiţia
a social-democraţilor să facă front comun cu comuniştii fie şi cu numele schimbat de PDSR.
 
În cartea sa Ştefan Baciu îl terfeleşte pe Crainic,  îl face un tiran dur neînţelegător faţă de
sensibilitatea unui tânăr, dar cu această ocazie Ştefan Baciu dă prima lui probă că-i lipseşte măsura
trădării, nu-şi dă seama de gravitatea comiterii ei, indiferent la ce vârstă.
 
Rândurile de faţă sunt fragmente dintr'o recenzie a mea (1985) privind cartea Praful de pe tobă,
Memorii 1918-1946, ed Mele Honolului 1980, completată, acolo unde memoria autorului cu voie
sau fără voie prezintă nepermise lacune, de corectările aduse de dl. V. Frunză un tovarăş desamăgit
de social-democraţia românească, organizaţie din care a făcut şi dânsul parte. În lucrarea respectivă,
dedicată cu precădere lui Titel Petrescu şi Ion Pas, socialiştii români după 23 August 1944, la care
se adaogă şi Şt. Voitec, scrie şi Baciu, erau anticomunişti şi ar fi instauraţ în România o democraţie
autentică dacă n'ar fi fost Vâşinski şi tancurile sovietice. Adevărul însă este că imediat după 23
August Titel Petrescu a declarat ziarului francez "La tribune", publicată şi în Libertatea din 8
September 1944: "Pe plan politic suntem în colaborare cu PCR. Sperăm că după pace să se ajungă
la o unitate politică prin fuzionarea celor două mişcări, fuziune care este cu atât mai indicată cu cât
comuniştii au renunţat la Internaţionala a III-a". De-acum să nu e mire că V. Frunză va aborda cazul
social-democraţiei ca pe o anexă a partidului comunist român a cărui istorie o publică în Arhus,
Danemarca 1984. În spiritul declaraţiei de mai sus s'a înfiinţat F.U.M. = Frontul Unic Muncitoresc
şi FND = Frontul Naţional Democrat, organizaţii prin care PSD-ul întărea poziţia partidului
comunist "al celor 1.000 de membrii". La 6 Martie 1945 guvernul Petre Groza la putere se arăta
sprijinit nu numai de tancurile lui Vâşinski dar în egală măsură şi de partidul social-democrat şi
ziarul Libertatea unde colabora Şt. Baciu. Şi ne punem întrebarea, cum oare Titel Petrescu nu ştia
ceea ce Pamfil Şeicaru scrise mult înainte, că Stalin desfiinţase Internaţionala III-a pentru a face pe
placul Aliaţilor săi, dar că ea funcţiona mai departe cum o demonstrează cazurile lui Dimitrov şi
Tito.
 
Pentru a se vedea că libertatea social-democraţilor români nu se deosebea de cea comunistă merită
să cităm componenţii conducerii primului sindicat al ziariştilor din România, la adunarea din Oct.
1944, mostră de coaliţie comunisto-social democrată: "Preşedinte Ion Pas, pe când comitetul era
format din, N.D. Cocea, Emil Socor, Scarlat Calimach şi Eugen Jebeleanu (ultimii doi buni prieteni
ai lui Ştefan Baciu şi după o despărţire de 40 de ani). Acest nou sindicat declara libertatea presei
democrate patronată de Scânteia şi Libertatea dlui Şt. Baciu, în acelaşi timp Scânteia publica pe
primii scriitori admişi oficial, în locul acelora care au luptat pentru o Românie cu adevărat "liberă şi
independentă". Iată-i: Maria Banuş, Ury Benador, Geo Bogza, George Călinescu, Ion Călugăru, Al.
Mironescu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Pas, Al. Rosetti, T. Teodorescu-Branişte, toţi rămaşi,
până la capăt, slugi fidele ale PCR-ului. Subliniem că printre aceştia se află înscrişi G. Călinescu şi
Al. Rosetti, a căror Istorie a literaturii române de la origini o va reedita, peste graniţă Ignorantul dar
veleitarul Iosif Drăgan, în timp ce Miron Radu Paraschivescu comunist ilegalist era mentorul lui Ion
Caraion şi Virgil Untaru-Iarunca şi alături de aceştia nu poate lipsi idolul lui Şt. Baciu, Ion Pas. Să
nu-l uităm pe Geo Bogza "marea figura" a dizidenţei comuniste, prezentă la Europa liberă prin
directorul ei, istoricul Vlad Georgescu.
 
După cum se poate constată din partea partidului comunist era legitim interesul pentru unirea celor
două partide, consfinţită deja de Ştefan Voitec şi Ion Pas, prin faptele lor.
 
La 10 Martie 1946 la congresul partidului social-democrat se produce sciziunea provocată nu de
fuzionarea celor două cum îşi aminteşte greşit Şt. Baciu ci, cum afirmă, V. Frunză de propunerea
comuniştilor de a participa la alegeri pe liste comune. La acest Congres, în cursul lucrărilor, Şerban
Voinea prezintă o schimbare radicală, nu-l mai sprijină pe Titel Petrescu ci acceptă teza comunistă.
Preţul a fost postul de ministru la Berna promis de comunişti, pe care-l va obţine şi astfel împreună
cu Voitec şi Ion Pas, şi el va trece în tabăra comuniştilor. Drept urmare, Ştefan Baciu când a primit
postul de ataşat de presă la Berna era omul acestor vânduţi comuniştilor, îi părăsise pe Titel
Petrescu, lucru pe care acesta nu-l recunoaşte. Dovada o aduce şi faptul că Ştefan Baciu îşi va
publica un volum de poezii, înainte de a pleca din ţară, prefaţat nu de Titel Petrescu, aşa cum era
prevăzut, ci de Ion Pas. Aşa dar Ştefan Baciu caută să ne inducă în eroare când scrie că a plecat în
Elveţia ca ataşat de presă al Cuvântului liber, noul organ al Partidului social-democrat. Ziarul nu
ştim dacă a apărut vreodată şi poate că Ştefan Baciu nici nu vroia să fie socotit în exil un
colaborator fidel al lui Titel Petrescu, aşa cum se pretinde astăzi după atâtia ani.
 
În schimb ca subalternul lui Şerban Voinea, a reprezentat în acei ani regimul comunist din România
mulţi români îşi amintesc de el, că în calitatea sa de funcţinoar al ambasadei, atunci când ajungeau
la ambasada română din Berna cu intenţia de a cere azil politic, Ştefan Baciu le dădea sfatul să se
întoarcă în paradisul bolşevic din România.
 
Totuşi atât el cât şi şeful său împreună cu toţi salariaţii Ambasadei au cerut azil politic drept protest
la unirea din primăvara anului 1948, când forţat P.S. Dul a fost anexat partidului comunist. Şerban
Voinea a încercat în zadar să câştige de partea cauzei sale pe politicienii din Apus, nu a reuşit,
deoarece vedeau în el un simplu oportunist, omul comuniştilor, cum erau superiorii lui, Voitec şi
Pas, deci îşi denunţa, de fapt, propria-i operă. Titel Petrescu a înţeles să-şi revizuiască falsa poziţie
dar prea târziu, când maşinăria putea funcţiona şi fără el. Deci comuniştii l-au aruncat în închisoare
de unde l-a scos, după multe intervenţii, Internaţională. Este momentul să ne întrebăm de ce nu s'a
găsit nicio organizaţie politică internaţională să ceară eliberarea şi a celorlalţi politicieni români ca
Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion Mihalache, Gh. Brătianu, morţi cu toţii în blestematele puşcării
comuniste? Oricum Titel Petrescu a ieşit, cum a şi intrat pe uşa din dos a istoriei românilor, situaţie
ce i-a fost creată de oportuniştii lui colaboratori.
 
Trădarea social-democraţilor după cea a regelui şi a generalilor săi la 23 August, atârnă - greu în
balanţa mârşăviilor care au sprijinit nemijlocit instaurarea dictaturii comuniste în România.
Exemplul politicenilor socialişti a fost urmat în bună parte de intelectualitatea oportunistă, scăpată
de prigoanele sălbatece ale comuniştilor. Să pomenesc pe un profesor universitar, medic, ridicat de
la locuinţa sa, în noaptea unirii celor două partide "surori" şi dus la securitate unde în faţa unor
becuri orbitoare a fost supus unui interogatoriu necruţător, până dimineaţa i s'a întins adeziunea de
trecere la partidul comunist. Confruntat cu această cerere, profesorul uşurat a întrebat de ce nu i s'a
pus de la început această problemă că ar fi semnat-o imediat, "cu amândouă mâinile". Şi în acest fel
s'au manifestat mii de alţi intelectuali, înscrişi nu din convingere la socialişti căci pentru ei
denumirea în sine le liniştea conştiinţa, fără să-şi dea seama că se aflau într'o situaţie de tranziţie, pe
toţi îi va înghiţi nesăţiosul Leviatan, partidul comunist. E de prisos să mai adaog că respectivul
partid fost social-democrat a devenit una din slugile cele mai fidele stăpânilor săi roşii.
 
Ştefan Baciu a reuşit să se salveze din iadul comunist şi nu am avea ce să-i reproşăm, dacă am
constata că după mai bine de 30 de ani ar exprima un singur cuvânt de regret pentru felul cum
tovarăşii lui de partid au reuşit să abdice de la propriile lor idealuri. Dar în loc de aşa ceva el le arată
pe mai departe o deosebită admiraţie, de Ion Pas susţine că a trecut la comunişti fiindu-i frică de
închisoare şi iată că justificând laşitatea unui tovarăş de-al lui nici prin minte nu-i trece că mânjeşte
memoria martirilor români care au combătut chiar cu preţul vieţii, comunismul, în care s'au
complăcut superiorii săi îngrăşindu-şi insul în mocirla colaborării ca Şt. Voitec, Ion Pas şi chiar
Şerban Voinea, dacă Titel Petrescu îi poate privi mai de la distanţă.
 
La apariţia acestei cărţi, prietenii lui Şt. Baciu, Vintilă Horia şi Horia Stamatu au elogiat-o,
stăpânindu-i sentimentul amiciţiei şi nu datoria lor de români, în primul rând nu am putut să mă
refer la această carte până nu aveam un material suficient să-i demasc întreaga impostură şi el mi-a
fost pus la dispoziţie de lucrarea obiectivă a lui V. Frunză apărută în 1985 din această cauză
recenzia mea, ce se vrea la fel de obiectivă, poartă data de Dec. 1985.
 
Dar cum Ştefan Baciu confundă noţiunea de Memorii cu cea de "dulci amintiri", mai ades retrăite la
un pahar de Maitai havaian, el se opreşte nu numai la şefii săi social-democraţi dar şi la o serie de
prieteni de altă dată, din care face din punct de vedere ideologic un ghiveci, bineînţeles menţionând
că nu are nicio legătură nici cu N. Crainic, nici atât cu Radu Gyr căruia îi face un portret cubist cu
pete goale, văzute din proprie perspectivă mioapă. De altfel, aplică reţeta lui Dada, îşi scoate pentru
fiecare, cuvintele din pălărie în care adună la, întâmplare noţiunile tăiate din ziar, de unde rezultatul
că descrierile ne apar bete, de-abinelea, sau nici atât cum e fiecare vers, lipsit de orice sens, iscălit
de Tr. Tzara. De aici şi semnificaţia lui Mele titlul modestei sale fiţuici, ar trebui să însemne în
greceşte cântec dar până la urmă i se potriveşte mai bine înţelesul francez de amestec pestriţ,
talmeş-balmeş dadaist.
 
Deci, din amintirile lui Şt. Baciu, l-aşi cita pe Eugen Jebeleanu din goghist, devine omul regelui de
la România frontului Renaşterii lui Cezar Petrescu, ca însfârşit ultima antişambră spre comunism
să-i fi slujit frontul Plugarilor al lui Petre Groza. Sub comunişti va fi poetul lor de casă, academician
şi membru supleant al Comitelului Central al PCR-ului. Împreună cu C. Theodorescu şi Radu
Boureanu au format un trio de muşchetari ai regimului, după ce Arghezi a fost reoficializat, să joace
pe lângă el rolul de politruci, termen îndulcit de bătrânul poet care le spunea "copiii mei". Nu e dat
uitării un alt goghist Zaharia Stancu, autor în 1946 de poezii dedicate Maicii Domnului, va deveni
cel mai bun păstrător al principiilor comuniste nu numai în romanul său Desculţ dar mai ales ca
preşedinte al Academiei române.
 
Şi să-i dau un loc de onoare bunului prieten al dlui Şt. Baciu, Nicu Carandino, împreună puteau să-
şi depene amintirile de pe vremea când erau tineri şi devotaţi aceluiaşi partid socialist dar şi ai
Faclăi lui N.D. Cocea; Nicu va deveni ceL mai îndrăgit colaborator al Meléului din Havai, iar cu
ocazia apariţiei cărtii acestuia "De pe o zi pe alta", ca să se constate nivelul politic şi patriotic ai
scriitorilor din exil, toţi au aplaudat recenzia prietenului Şt. Baciu care a declarat cartea lui
Carandino cea mai valoroasă carte de memorii scrisă în România, în ultimii zeci de ani, şi nimănui
nu i-a trecut prin minte că noul favorit al editorului V. Râpeanu e una şi acceaşi persoană cu fostul
director al ziarului Dreptatea, organ al PNŢ-ului, de care socialistul de întotdeauna susţinea că scria
să câştige ceva bani, neluând la socoteală că mulţi români citindu-i articolele de fond din Dreptatea
au plătit scump uneori cu viaţa, balivernele veşnicului Carandino. În cartea lui Nicu Carandino
scriitorii din exil erau flataţi că se pomenea numele lor alături de cei pe care Baciu îi pomenise de
mult în Melèul său dar acuma apăreau într'o carte din ţara comunistă. Iată nivelul eminenţelor
cednuşii ale exilului care toate aşteptau să o ieie pe drumul de învidiat al lui Mircea Eliade, adică să
se publice în România lui Ceauşescu.
 
Fără îndoială, predilecţia lui Ştefan Baciu pentru trădători este calitatea principală a scrisului său, se
simte bine în bolgiile cu foc, rezervate de Dante vânzătorilor de ţară.
Personal cred că această categorie specifică pentru creaţia lui Şt. Baciu i-a influenţat în mod negativ
însăşi evoluţia literară. A început-o frumos, sub conducerea tatălui său ca şi copilul minune al
poeziei româneşti, - nu altfel ca Horia Stamate, sprijinit de N. Crainic e primit la Gândirea chiar
dacă nu sub auspiciile megalomanului de astăzi. Dar în loc să meargă pe calea luminoasă a
gândirismului, Şt. Baciu nu se simte bine pe ea şi începe să participe la şedinţele social-
democraţilor conduşi de tovul Ştefan Voitec. Desigur că aflând N. Crainic îl dă afară din redacţia
revistei, lucru ce astăzi Şt. Baciu nu vrea să-l recunoască, face pe naivul, acuzându-l pe şeful său de
totală neînţelegere pentru ideile unui copil de 23 ani, numai că acest tânăr şi la 70 de ani tot
socialista-comunist a rămas, de unde gestul maestrului a fost mai mult decât drept. Nu mai că noi
suntem siguri, cu acea ocazie Ştefan Baciu a fost dat afară pentru totdeauna din literatura română,
înclinarea sa spre dadaism e o probă sigură pentru acest  eşec total, în loc să se adape din nectarul
cresc al îngerilor Gândirii a preferat, cum o scrie chiar el într'un vers, scuipatul acestora, de origine
modernisto-dadaist. Sincer îl compătimesc pe Ştefan Baciu că din tânărul plin de speranţe. Nu a mai
rămas din talentul său decât un simplu praf pe tobă, cum singur ni-o mărturiseşte.
 
Dar după atâtea surprize Ştefan Baciu ne va mai aduce încă una când după laudele total nemeritate
închinate social-democraţilor şi unor poetaştri ai zilei, nu-i scapă aluzia versurilor lui M. Beniuc, un
fel de motto bun de a fi pus la capitolul de literară română de toţi cei ce au vândut prin scrisul lor
ţara, comuniştilor, şi fiindcă sunt atât de mulţi nu-i pot cita aici, dar i-am dori chiar memoriei lui Şt.
Baciu să nu fie pomenit vreodată printre ei, aşa ca dintr'un sentiment de prietenie:
 
Dragostea şi cartea
poate şi politica
mi-au făcut harcea-parcea
Inima.
 
Vor fi râs cândva Octav Şuluţiu şi Emil Cioran, de aceste versuri, dar astăzi le-aş găsi humorul cam
negru.
 
Consider că cel mai mare duşman al pretinsului poet Ştefan Baciu i-a fost şi îi este neseriozitatea cu
care şi-a tratat talentul şi arta, prin respectivul caracter îi face concurenţă lui Tristian Tzara, fără să
poată prinde consistenţă - este neserios şi în neseriozitate - regelui Ubu de Jarry.
 
Epilogul cărţii Praful de pe tobă cu elogiul dedicat unui anume Gârcean, poet după el, mare, mi-a
inspirat, împrumutându-i întocmai cuvintele, următorul Microportret:
 
Ştefan Baciu din Havai
Ne trimite, vezi, Tai, Tai.
Şi-un post-scriptum, socoteală
Pentru un pahar Maitai:
Neavând la el în City
Călimară şi cerneală
Să-l iertăm de, ca'n Tahiti
Scris-a cu Melé de ... pipi.
1985
 
 
 
Scrisoarea (46) din 8 Iunie 1980 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Ovidiu îţi răspund cu întârziere deoarece am fost prins să termin un nou articol pentru
Curentul. S'a început expediţia articolului întitulat "Tito", şi ieri a trebuit să termin un alt articol
pentru numărul din Curentul care se va da la tipar peste câteva zile. Precum vezi Curentul va apărea
regulat. Şi acum lucrez la alt articol "Impasul tragic al Statelor Unite". Mă concentrez la aceste
articole dat fiind intenţia ca să le public într'un volum spre a reda această fază a situaţiei
internaţionale în care surprizele se succed uluitor când nu te-ai concentrat să le identifici geneza.
 
In ce priveşte articolul lui Ion Ursu Soricu eu am decis publicarea. Pe Ion Ursu Soricu l-am
cunoscut în 1914 când terminasem liceul şi am început anii universitari. Ţin să-ţi atrag atenţia că nu
şi-a strâns în volum poeziile pe care le-a publicat în diverse reviste între care Ramuri unde colabora
regulat. Nu odată l-am auzit pe Făgeţel, directorul revistei care avea şi o tipografie cerându-i să-i
publice în volum, poeziile. Invariabil spunea le voi publica după ce voi termina traducerea lui Faust
la care lucrez. Cum să-şi speculeze elevii cerându-le să-i cumpere volumul când el nu publicase nici
un volum. Informaţia este falsă pe cât de idioată. El era profesor de germană şi latină la liceul din
Câmpulung Muscel. Când a fost numit la acest liceu bucuria lui, că comandantul regimentelor de
infanterie era coloneul Traian Moşoiu, camaradul lui de la liceul din Braşov. Şi acolo a rămas până
în 1916 când regimentul era comandat de Traian Moşoiu. Soricu era tare miop şi nu nu putea fi
soldat, el a plecat cu regimentul pe care îl comanda Traian Moşoiu. În cursul războiului el a cules
poeziile făcute de soldaţi.
 
Eram un grup de tineri centraţi în jurul lui D. Tomescu de la Ramuri şi ne strângeam pe la
restaurantul Presei de pe str. Academiei. Când venea din Câmpulung la Bucureşti ştia că ne găseşte
la acest modest restaurant unde făceam puţină consumaţie de vin, dar mare risipă de controverse
literare. Soricu când era prezent tăcea şi asculta atent la discuţiile noastre. Odată însă venind în
discuţie influenţa romantismului german asupra lui Eminescu, Ion Ursu Soricu a vorbit mai bine de
o oră punând în lumină diferenţa dintre romantismul francez şi german. El semna I.U. Soricu. Pe
mama lui când era copilă în familie i se zicea mângăetor Sorica. La fel, Bucuţa semna cu acel nume
ce i se dase când era copil. Încă amintesc de versurile lui Topârceanu: Cu o strofă de Bucuţă, mai
slăbuţă / când e tare inspirată: Îl chema Panaitescu şi era profesor de geografie şi proza lui era
frumoasă.
 
Soricu când mi-a adus articolul mi-a lăsat şi volumaşul cu poeziile cehului apărute în editura
Reclam de la Leipzig. Am dat la doi traducători din redacţie care făcură studii la Berlin. Mi-au
confirmat exacitatea traducerilor făcute de Soricu. Nu m'am mulţumit cu atâta şi am cerut părerea
lui Ion Sângiorgiu, germanist fără egal. După ce a citit mi-a spus "regret că nu l-am descoperit eu că
aş fi fost mai asupru în comentar". Cum la acea dată Lucian Blaga nu avea situaţia pe care a avut-o
mai târziu, articolul nu a depăşit comentariile de cafenea. Puteam eu să refuz publicarea articolului
dat de Ion Ursu Soricu, când mă lega o veche prietenie şi traducerile făcute de el erau exacte? M'am
întâlnit cu Blaga şi m'a întrebat: "De ce ai publicat articolul?". I-am răspuns dându-i justificările ce
ţi le-am dat. "Îţi rezerv exact tot atâtea pagini din Curentul ca să-i dai replica oricât de violentă ar
fi". Răspunsul lui Lucian Blaga cu un accent de dispreţ: "Eu să-i răspund lui Soricu? Cum îţi poţi
închipui?". Am dat din umeri şi ne-am despărţit. Mărturiesc că nu m'a cucerit lirica lui Blaga. La
Madrid am avut îndelungate controverse cu Al. Busuioceanu, prieten ca şi Crainic din anii când
studiau la Viena. Le vei găsi în portretul pe care i l-am făcut lui Busuioceanu "Alchimia exilului"
apărut în almanahul pribegilor. În poezie aprecierile sunt în funcţie de sensibilitatea fiecăruia ca şi
în muzică. Poate vei fi scandalizat că nu m'a cucerit Richard Wagner deşi am fost şi sunt sensibil la
Berlioz. Voi căuta între cărţi volumul de poezii ale filozofului Guyau şi voi fotocopia poezia
"Analyse Spectrale" scrisă în 1883 când omul nu călcase în lună şi vei fi cucerit şi tu cum am fost şi
eu cucerit.
 
Formaţia sensibilităţii mele este din lectura asiduă a lui Eminescu. Începută când aveam 15 ani. Şi
azi, după câţi ani socoteşte, mă pomenesc recitând în singurătate versuri din frânturile ce le mai
păstrează memoria mea.
 
Lună, tu, stăpâna mării, pe l lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă suferinţele întuneci ...
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate".
 
Greu să se ajungă la atâta concentrată evocare:
 
"La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se stingă-asemeni ci'n veci să stea pe loc?
 Tot alte unde-şi sună aceluiaşi pârău;
La ce statornica părerilor de rău
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre ca umbra unui vis?"
 
Regret că nu am volumul lui Eminescu să-l recitesc ca să mă regăsesc în cel de acum aţâţia ani.
 
Că am fost înjurat nu mă miră este un mijloc de a se pune în valoare la controlul partidului. Eu am
publicat un text semnat, text verificat deci eram obligat să-i refuz publicarea fiindcă era în joc
geniul lui Lucian Blaga? este ridicol pe cât este de idiot. Cred că sunt mereu prezent în această
formă în ţară dar straniu tocmai aceste insulte au un efect contrar de cât cel dorit.
 
     Eu continu să exist şi să lucrez.
     Vei fi indulgent cu lungimea scriisorii.
Cu dragoste al tăuPamfil Şeicaru
 
 
Note şi Comentarii
 
Înainte de toate marele ziarist mă roagă să-i scuz întârzierea dar a fost prins cu terminarea unui nou
articol pentru Curentul despre Tito, ieri a încheiat un altul pentru a-l da pentru publicare tot în
Curentul, peste câteva zile. Mă asigură că ziarul va apărea de-acum înainte regulat şi că se
concentrează asupra unui nou articol întitulat "Impasul tragic al Statelor Unite".
 
După cum putem constata maestrul află în plină activitate publicistică sau cum va scrie chiar el în
finalul scrisorii "Cred că sunt mereu prezent în această formă în ţară dar straniu tocmai aceste
insulte au un efect contrar decât cel dorit. Eu continu să exist şi să lucrez".
 
Privitor la cazul poetului Lucian Blaga, prezentarea lui Pamfil Şeicaru este a unui maestru ale cărui
argumente sunt fiecare o pledoarie pentru dreptatea avută.
 
Începe cu descrierea omului şi prietenului Ion Ursu Soricu şi nu este greu să constatăm că are
dreptul să se bucure nu numai de admiraţia autorului dar, cu prisosinţă, şi a noastră. După această
introducere de filipică ciceroniană, intrăm în subiect şi anume într'o zi acest respectat Soricu se
prezintă la el cu un articol în care demonstrează că poezia blagiană în marea leor parte este plagiată
după un autor ceh, al cărui volumaş publicat în limba germană în editura Reclam, îl ataşează
contribuţiei sale pentru a nu exista niciun dubiu asupra obiectivului tratat. Deşi I.U. Soricu era
profesor de germană, maestrul a consultat pe lângă traducatorii ziarului, cei doi şi-au făcut studiile
la Berlin, dar cere părerea şi a germanistului Ion Sângiorgiu, cel mai bun specialist al vremii în
problemele de germanistică din România. (Cum reese dintr'un poem ce i l-am dedicat I. Sângiorgiu
îşi doarme somnul de veci într'un cimitir orăşelul german Uedem, situat în apropiere de Xanten,
unde se află cetatea eroului Siegfried ca şi rămăşiţele unei antice Ulpia traiană, ziceam eu, soră cu
Sarmisegetuza romano-dacă, "loc sacru al poemelor transilvănene").
 
Toţi cei consultaţi l-au confirmat pe I.U. Soricu încât, cum Şeicaru nu cunoştea limba germană, era
mai mult decât obligat să publice articolul în care Blaga era denunţat pentru delictul plagierii: "Eu
am publicat 'Îmi scrie maestrul' un text semnat, text verificat, deci eram obligat să-i refuz publicarea
fiindcă era în joc geniul lui Lucian Blaga? Este ridicol pe cât este de idiot".
 
Desigur marele ziarist avea perfectă dreptate. Din păcate nu aflăm de care volume de poezie era
vorba dar o deducem din observaţia că pe acea vreme Blaga nu era atât de cunoscut deci articolul
lui Soricu nu a depăşit comentariile de cafenea, dar şi prin cele scrise de Ov. Cotruş putem deduce
că e vorba de poetul croat Miroslav Krleža cu volumul Pan apărut în 1917 de unde şi admiratorul
absolut al poetului de la Lancrăm admite că nu e lipsită de interes analogia cu Lucian Blaga, dar se
grăbeşte să adaoge că sursa amândorura a fost expresionismul lui Nietzsche, deci deducem că
probabil plagiatul se referă la primele volume blagiene Poemele luminii şi Paşii Profetului.
 
După cum ni se relatează, Blaga a refuzat să răspundă învinuirii lui Soricu şi astfel a lăsat cazul
deschis până astăzi, când urmaşii lui nu vor să reia chestinuea de teamă să nu întunece prestigiul
celui ridicat pe tronul nemuritorilor, după unii întrecându-l chiar şi pe Eminescu.
 
Este locul să o scriem că totuşi Blaga era preocupat de învinuirea ce i s'a fost adus, dovadă că aşa
cum reese din Corespondenţa lui B. Munteanu, Blaga i-a rugat pe prietenii săi P. Chinezu, N.
Băncilă şi chiar Bazil Munteanu să se ocupe cu această problemă, deci să-l apere dar a fost refuzat
deoarece niciunul nu poseda limba germană într'aşa măsură ca să poată da un verdict într'o
problemă atât de spinoasă cum era un plagiat.
 
Sub comunişti, în Manuscriptum a apărut o notă privitor la asemănarea ce poate fi pusă în evidenţă
între poeziile traduse în germană de croatul Miroslav Krleža şi cele ale lui Blaga, dar ea se
datorează unei surse comune în expresionismul german.
 
Cu afirmaţii de acest gen, chestiunea rămâne, în continuare deschisă şi asta în detrimentul creaţiei
blagiene. Se cuvine, pentru clasarea definitivă a dosarului Blaga-Soricu publicarea poeziilor din
limba germană ale lui Miroslav Krleža cu o traducere fidelă a textelor pentru ca orice om cinstit să
se poată convinge cu propria sa inţelegere şi să rămâie lămurit că Lucian Blaga a fost doar
influenţat şi n'a trecut limita imitării până la înfăptuirea plagiatului, e vorba de începuturile sale,
marea lui poezie îi rămâne intactă, mai ales că poetul român şi-a menţinut puterea de creaţie până la
moarte, nu i se pot evidenţia niciun fel de slăbiciuni, Lucian Blaga rămâne unul din marii poeţi ai
literaturii române şi nu numai al ei. Şi scriu toate acestea cunoscând bine formele adoptate de
marele poet pentru a-şi schimba zodia trecând de partea cealaltă, a comuniştilor. Deci divorţul cu
Gândirea a fost pricinuit de spectrul pierderii războiului, incontestabil Blaga se pregătea pentru
această societate nouă mai potrivită sensibilităţii şi gândirii sale. În acest sens, a dus o polemică
total nelalocul ei cu părintele Stăniloaie şi la Saeculum avea ca primi colaboratori pe comuniştii
Mihai Beniuc şi Barbu Zevedei pe care i-a salvat de la condamnarea pentru spionaj, fapte pe care L.
Blaga le mărturiseşte în raportul său trimis Comitetului Central Comunist când Beniuc îl denunţa ca
pe un duşman al regimului pe Marele Anonim în cartea sa Pe muche de cuţit. Dovadă că marele
poet şi-a găsit drumul îl aduce fenomenul că el şi-a putut continua nestingherit creaţia, nu a trecut
prin neîmplinirile unui Sadoveanu, Cezar Petrescu şi în parte şi Tudor Arghezi. Partidul şi-a ţinut
promisiunea şi l-a publicat pe poetul său favorit, mort chiar pe când se pregătea să încheie şi oficial
aderarea la idealurile comuniste, de unde fiica sa în a sociaţie cu G. Ivaşcu au putut publica totul,
eventual poezii pe care autorul poate nu le-ar fi publicat dar în mare putem afirma că Lucian Blaga
a murit în plină glorie încununat cu laurii lui Petrarca de mâini comuniste. Avea şi are dreptate
profesorul Liviu Rusu când vorbeşte de aventura faustică a lui Lucian Blaga şi aceasta exprimă
metaforic tribulaţiile omului pentru a fi primit de noii stăpâni aşa cum a fost cultivat el mereu. Şi
această transfigurare, de fapt un Nostos la vatra spiritului de totdeauna va mai scandaliza tot mai
puţin, încât ca icoană a viitorului va fi tot mai real marele poet Lucian Blaga şi oamenii vor uita
înclinaţiile sale marxiste (declarate în Aspecte antropoligice cursul său universitar din 1946-1947,
republicat) căci oare pe cine mai înteresează admirând un tablou de Courbet că pictorul a fost unul
din conducătorii Comunei din Paris, ulterior, imputându-i-se dărâmarea celebrei coloane din Place
Vendôme pe care ne fiind în stare s'o finanţeze a murit în exil, în Elveţia.
 
Cu opera filosofică, la care ţinea foarte mult, Lucian Blaga va rămâne ca un iconoclast, orgoliul său
a fost ca ideile sale să înlocuiască dogmele creştinismului, mai precis ale religiei neamului său,
ortodoxismul. Influenţat de teologia dialectică a protestantismului reprezentată printre alţii de Karl
Barth, bine cunoscută din timpul studenţiei de la Viena, va lansa teoria Marelui Anonim în care
zisul Dumnezeu are puncte de contact cu învăţătura misticului Dionisie Areopagitul şi el îl numeşte
pe Dumnezeu cel fără nume, dar imediat filozoful subliniază că teoria lui nu are nimic în comun cu
învăţătura misticului. Marele Anonim prin cenzura transcendentă impiedecă pe om, care trăieşte în
orizontul misterului, să deslege taina absolută a vieţii sale, şi asta o face pentru a păstra în echilibru
legile universului. Deci, Marele Anonim trăieşte ascuns de ochii oamenilor, de unde nu se arată
niciodată împiedecând omul de la orice revelaţie pe care ar putea-o săvârşi prin forţele proprii. Pe
această cale, părintele Stăniloaie are dreptate, neagă existenţa lui Dumnezeu cel creştin şi pe Isus
Cristos, deci ne miră acţiunea unor preoţi ortodocşi din Sebeş conduşi de călugărul Nicolae şi încă
vreo câţiva intelectuali, de a împăca pe filosoful Blaga cu biserica ortodoxă. În continuare, cenzura
transcendentă are rostul să împingă omul la o continuă creaţie deşi nu poate atinge absolutul.
Filozoful îl exprimă în gândirea sa pe poet, acesta îşi simte destinul ca existent în orizontul
misterului, metafora sa nu îl dezleagă ci chiar din contră îi măreşte taina, se înţelege, poetică.
 
Deci, cultura se naşte datorită unei situaţii metafizice de unde se observă că rolul Marelui anonim e
redus la un accesor al omului, şi nu cum vede raportul chiar invers, Biserica, în primul rând,
ortodoxă.
 
În acest cadru Blaga are meritul de a fi descris două coordonate ale spiritualităţii româneşti, spaţiul
mioritic şi sofianismul ortodox, şi introduce în filozofia noastră, noţiunea de apriorismul românesc.
Despre sofianismul ortodox, din nou Blaga ţine să sublinieze că descrierea acestui specific mai mult
popular decât bisericesc, nu înseamnă că el ar admite multe dintre dogmele ortodoxismului,
întărindu-şi poziţia de-adreptul atee. Definirea acelui "transcendent care coboară" îi apare sărac lui
N. Crainic şi acesta îl completează cu frumuseţea divină pe care o are acest fenomen când el
coboară pe pământ. Din această cauză când vorbim de sofianismul ortodox, el este în descrierea lui
Blaga schematic, pentru înţelegerea fenomenului va trebui să recurgem la completările lui Nichifor
Crainic, de oarece transcendentul nu poate coborâ fără să nu-şi arate desăvârşirile frumuseţii sale
divine.
 
În ce privşte Spaţiul mioritic, plecând de la versurile, Pe-un picior de plai / pe-o gură de rai",
defineşte plaiul ca spaţiul matrice, înalt şi inlefinit ondulat şi înzestrat cu specifice accente ale unui
sentiment al destinului.
 
Deci, ar avea elementele de a declara spaţiul mioritic ca unul specific al spiritualităţii româneşti dar
ţine neapărat să complice lucrurile. Astfel, dacă intervenţia respectivilor factori este inconştienţă,
totul se poate rezolva prin prezentarea unei aşa zise memorii ereditare de care se ocupă Jung, fără să
fie vorba de acţiunea unui inconştient situat în afara conştiinţei umane. Dar, marele filozof fiind
convins că imaginaţia cu plăsmuirile ei e instrumentul cel mai eficare al gândirii, complică lucrurile
introducând noţiuni total nepotrivite. Astfel, inconştientul ca şi conştientul inteligenţei e înzestrat cu
categorii numite abisale, pentru a le defini adâncimea la care pot pătrunde. Ori analogia nu se poate
face. Categoriile cunoaşterii sunt apriorice, nu sunt date de experienţă şi formează aşa zisa
conştiinţă în genere, la fel la toţi oamenii, de unde ei se pot înţelege şi organiza fenomenele,
ştiinţific. Ori categoriile inconştientului constituind matricea stilistică a fiecărui popor, specifică în
esenţa ei, e variabilă, diferenţiază oamenii, nu-i duc la numitor comun. Dar decisiv este că deşi pot
influenţa genomul unui colectiv, ele sunt supuse modificărilor, în acest sens un român emigrat în
Statele Unite, dar situaţia e valabilă şi pentru alte etnii, în câteva generaţii caracterele spiritualităţii
sale se vor modifica, aşa zise le categorii abisale mai păstreaza amintirile spaţiului mioritic, dar
acestuia i se adaugă elemente care încetul cu incetul vor înlocui caracterele de de bază cu altele noi,
deci respectivul inconştient nu are rolul de a fixa caracterele unui colectiv pentru totdeauna ci de a
le forma şi adapta la noi condiţii. Fixitatea acordată de L. Blaga categoriilor inconştientului nu se
verifică în practică.
 
La fel, noţiunea de matrice stilistică e improprie odată ce pe lângă caracterele sale specifice
spirituale creaţia trebuie pusă în legatură cu geniul artistului, acesta îi dă operei sale un anumit stil,
ce iese mai mult sau mai puţin din cadrul creatorului, inconştient, ca şi spirit individual. Şi se mai
ridică o problemă: se ştie că specificul spiritual etnic, se pune în evidenţă numai la anumiţi creatori
adică la cei ce produc cultura, uneori fiind o deosebită diferenţă între Fiinţă marelui gânditor,
aparţinând elitei şi de fiinţarea "dusmanulului" anonim,  fără nicio personalitate. La noi se poate
susţine, pe drept, că Eminescu este omul cel mai specific român, de unde afirmaţia lui M. Eliade că
dacă ar pieri neamul românesc de pe suprafaţa pământului, cei ce ar avea la dispoziţie operele sale
ar putea reconstitui întocmai sufletul acestui popor.
 
Desigur, consider că filosoful nostru, cu toate complectările sale pur speculative a dus o reală
contribuţie la cunoaşterea "Spaţilui mioritic" adică o minunată introducere ce urmează, cum
mărturiseşte chiar el, să mai fie aprofundată. De pildă, i-aş imputa filozofului că a trecut uşor pe
lângă moartea ca taină a nunţii, ceea ce duce la un ritual, în primul rând religios. Plaiul luminat e
locul unde românul îl întâlneşte pe Dumnezeu şi pe el se construiesc lăcaşele sfinte. Consider că
dacă L. Blaga l-ar fi cunoscut mai bine pe Eminescu şi ar fi văzut că tipul Voevodului e tot atât de
des întrebuinţat ca cel al călugărului, ar fi ieşit una din încurcăturile pe care el singur şi le-a
provocat.
 
Desigur, spaţiul mioritic e un orizont sufletesc, specific, prin care, tot bine o scrie, Eminescu e în
stare să treacă pe tărâmul de dincolo, stare când vizualizarea naturii este absolut necesară, opera de
artă pe lângă altele exprimă concret sentimentul din suflet deci însuşi peisajul în creaţia unui artist
are specificitatea lui, la păstorul mioritic el arată cu tot ceea ce îl confundă pe acesta de aic, cu cel
de dincolo. Şi astfel ne lămurim faptul, că plaiul este un element important dar nu exclusiv mai ales
când se caută trecerea către un alt tărâm, marea devine un mijloc mult mai potrivit decât plaiul, care
oricum e un capăt de drum. Să ne gândim la Cezara şi la felul cum e constuită Insula lui
Euthanasius ca un adevărat paradis terestru. Oare stelele nu erau pentru Eminescu tot atâtea căi,
pentru a-şi găsi sufletele umane împlinirea lor cea de pe urmă?
 
Filozoful nu ştie cum să explice prezenţa mării şi apei în cosmosul eminescian şi recurge la un
motiv ce l-ar fi ridiculizat ca şi pe Călinescu, dar a ştiut să se oprească la timp chiar şi dacă atât cât
a spus îl pune într'o postură nu prea fericită: adică Eminescu căuta marea pentru valurile prin care
îşi satisfăcea chemarea sa mioritică, legănarea lor era vraja supremă înlocuind ondularea de deal-
vale a plaiului ipoteză, inacceptabilă, prefăcând pe marele filozof într'un copil care nu mai înţelege
jocul tainelor.
 
La fel de puerilă, e şi notaţia prin care ajunge la concluzia că dacă ţăranul român preferă ritmul
iambului şi troheului în locul dactilului e semn ca îi aminteşte legănarea cea primitivă a plaiului.
Dar cum s'ar înterpreta, la întrebunţarea în literatura italiană, aproape exclusiv, a iambului
endecasilabiel şi asta de la primii poeţi, prin Dante şi Petrarca până la Carducci, aproape şase
secole, deci ne determină să nu nu mai gândim la sindromul legănării.
 
Dezlegarea ne-o dă poezia Mai am un singur dor de Eminescu: în ea marele poet adună la un loc
toate elementele ce i-au fost dragi pe pământ, din perspectiva de a le avea lângă sufletul său pe acea
margine de mare asezată cu siguranţă pe tărâmul de dincolo. În liniştea de început de veac, ar fi vrut
să le ridice, pe toate, la cer.
 
În Geneza Metaforei şi sensul culturii la pagina 332 L. Blaga dă o schemă prin care ne descrie
reprezentarea sa în legătură cu existenţă categoriilor conştiinţei şi categoriile abisale în relaţie
primele, cu conştientul, celelalte abisale cu inconştientul:
 
Într'un cerc mai mic reprezentat de Spiritul uman (s) în interiorul său se află două patrăţele unul
notat cu A = conştiinţă şi al doilea B = inconştientul. De la pătrăţelul A pleacă săgeţi notate cu (C) şi
se opresc într'un arc de cerc corespondent al lumii date, concret (C). Din pătrăţelul B, pleacă alte
săgeţi mai lungi (D) care se opresc intr'un arc de cerc aşezat, mai înafară notat cu M. Explicaţia
legendei: în spiritul uman se oberservă două sectoare, patrăţelele A şi B, conştiinţa şi inconştientul.
De la A pleacă săgeţile până la lumea dată, concret (L) iar de la inconştient, B săgeţile ce depăşesc
pe L şi prin categoriilei D, ating cel mai depărtat mister.
 
Noi contestăm valabilitatea acestei reprezentări fundamentale pentru filozofia culturii blagiene pein
faptul că în spiritul uman nu există până astăzi un loc anume anatomic în care sa fie localizat
inconştientul, să nu se confunde cu partea din hipotalamus unde sunt localizaţi centrii vegetativi
fără nicio legătură cu teoria inconştientului. Fără îndoială însă observaţiile lui Freud sau Jung nu pot
fi contestate şi nici nu o vom face, numai că mai ales primul a dat impresia că acest inconştient ar
urma schema filozofului L. Blaga, şi s'ar afla în doua regiuni anatomice diferite, cu atât mai mult cu
cât Freud a fost anatomist, specialitate în care şi-a luat doctoratul, aceasta era mutual acceptată dar
ea de fapt, nu există separat de conştiinţa dată de creerul mare cu preponderenţă. Mă bazez şi pe o
observaţie a lui Jung care la un moment dat susţine că arhetipurile se nasc în memoria depusă a
creerului. Deci, avem explicarea de ce zisul inconştient nu are o structură specială în creer ci el se
află tot ca o facultate a conştiinţei inactive, doar în aparenţă. E uşor să ne explicăm acest fenomen
dacă ne gândim că de multe ori amintirile noastre se pierd sau revin în cunoştiinţă, doar în ocazii
foarte rare. În acest mod se pot întâmpla refulările freudine şi apoi sublimarea unei trăiri cu efecte
fatale. Toate aceste stări se desfăşoară în zisul inconştient care de fapt stă la subsolul conştiinţei,
cum zice L. Blaga dar nu într'un alt organ.
 
Deci în viziunea noastră A, conştiinţa are o circonferinţă mai mare şi înglobează în interiorul ei,
inconştientul, în fond silenţios ca o mare de totdeauna liniştită.
 
Mai departe categoriile conştiinţei care se întind până la marginea Lumii date (L), concrete, acoperă
pe cele abisale, în lumea fenomenală prin spontaneitatea plăsmuirilor noastre nu se pot naşte
categorii noi prin simplul fapt că noi nu suntem înzestraţi cu alte facultăţi de cunoaştere decât cele
pentru a percepe lumea dată şi niciodată pe cea numenală, în sine, distanţă nu poate varia după
închipuiriile noastre, ea este mereu aceiaşi. (Kant)
 
Tânărul Eminescu era convins că depăşind timpul va reuşi să treacă dincolo pe care-l descrie ca pe
o lume pământească, doar în Archaeus îşi pune problema dăcă poezia şi toate basmele nu oferă
omului posibilităţi mai optime de cunoaştere decât întreaga filozofie a lui Kant? Ori la rândul său,
L. Blaga trebuia să ştie că omului nu-i stă la dispoziţie alte categorii de cunoaştere decât cele ale
intelectului său, pe când plăsmuirile umane oricât de spontane ar fi nu sunt decât producţii ale eului,
şi nu pot fi alcătuite decât de obiectele cunoaşterii noastre, nu există un animal oricât de fantastic ar
arăta să nu fie rezultatul unor combinaţii de aspecte fizice existente. Drept urmare, conştiinţa îşi
produce categoriile cât zisul inconştient iar în ce priveşte caracterele specifice spirituale ale unui
popor sau ale unei colectivităţi sau a unei mari personalităţi, se cer studiate în alte domenii mult mai
accesibile decât cele ale ziselor categorii abisale, inexistente de-altfel.
 
Faptul că unui artist îi rămân inconştiente caracterele specifice ale apartenenţei sale la o etnie, e un
fenomen obişnuit ceeace nu înseamnă că inconştientul e un factor genetic al operei de artă, care se
regăseşte în alte elemente ale matricei sale creatoare.
 
Este interesantă încercarea filozofului de a sparge lanţurile lumii fenomenale din jurul său, puse de
lumea dată concretă, acest caracter îl leagă de specificul gândirii româneşti, aşa cum l-am văzut la
Mihai Eminescu, în primul rând, dar prin el putem ajunge la Nae Ionescu şi elevul tău Mircea
Vulcănescu.
 
Faptul că schema ce ne-o dă L. Blaga esta a unui ateu, ne închide strict în lumea timpului şi
spaţiului Kantian, în timp ce pentru Luceafărul culturii noastre există un drum care poate duce la
Dumnezeu, de unde Roza del Conte se revoltă împotriva lui Schopenhauer când neagă extazului
poetic sau religios orice rol pozitiv, fiind un simplu capriciu al plăsmuirilor imaginaţiei. Ci în
spiritualitatea italiană ca şi în cea românească mai există o posibilitate de a ajunge la Dumnezeu, pe
calea iubirii pe care ne-am însuşit-o împreună cu Michelangelo de la Sf. Pavel, cum că acolo unde
nu e dragoste nimica nu e. (Marin Preda în Cel mai iubit dintre pamânteni, şi nu departe îl putem
întâlni dpe Sfântul Sfinţilor Francisc zis şi Il Poverello). Regretăm că marele poet şi filozof Lucian
Blaga nu s'a simţit atras spre aceea pe care o preaslăveşte, tot Michelangelo, într'un Sonet compus
în anul 1554: "Nici pictura, nici sculptura nu pot să-mi aline mai mult / Înima, înclinată spre această
iubire divină / Care pentru a ne primi, îşi deschide, în cruce, braţele sale".
 

 
Scrisoarea (47) din 25 Iulie 1980 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Vuia, am citit "Vacanţele Destinului", este un act de pietate faţă de tatăl tău. Evocarea lui
Avram Iancu mi-a amintit de o evocare similară făcută de Constanţa Hodoş. Tot tragismul
sfârşitului acestui erou al munţilor îl evocă în legătură cu mârşava purtare a "drăguţului de împărat"
şi în spiritul lui de dreptate credeau românii. Dacă intervenţia armatei ruseşti a izbutit se datoreşte
rezistenţii lui Avram Iancu în munţii Apuseni. Aşa o recunoaşte comandantul forţelor ruseşti în
raportul făcut ţarului Nicolaie I. Decoraţiile destinate lui Iancu şi prefecţilor lui au fost socotite prea
mari şi le atribuia titluri de nobleţe. Drăguţul de împărat le-a diminuat.
 
Aflu că la întâi septembrie ungurii pregătesc o manifestare revendicând Transilvania sub
conducerea lui Bethlen. Otto de Habsburg a devenit cetăţean german şi a fost ales în parlamentul de
la Strassburg. O abilă manevră, Bethlen este amicul lui. Emigraţia română îşi descoperă în eroul
capitulării fără condiţii din 23 August portdrapelul spiritual. Este dezoronant.
 
Cartea ne-a făcut o frumoasă şi dreaptă evocare a preoteselor şi preoţilor transilvăneni. Cele două
capitole "Sfârşit de război" şi "1918-1919" constituie un preţios document istoric.
Cu o caldă îmbrăţişăre Pamfil Şeicaru
 

Note şi Comentarii
 
Medalionul închinat de Pamfil Şeicaru cărţii tatălui meu Tiberiu, "Vacanţele destinului" mi-a produs
o vie emoţie şi mi-a răscolit unele dulci altele mai puţin dulci, amintiri. De multe ori în zilele mele
de vacanţă împreună cu tatăl meu am vizitat satul Semlac, odată am călătorit singur până la
Secusigiu şi de-acolo peste câmp până la Semlac. Mureşul l-am trecut cu un pod plutitor, şi în acea
zi de vară călduroasă, aşa cum nu mai la şes o poţi trăi, l-am cunoscut pe moş Pavel, un ţăran sfătos,
mustea de înţelepciune, îmi părea coborât de lângă Unchieşii din celebrul pentru mine, tablou, al lui
Şt. Dimitrescu. Figura lui o port şi astăzi în inimă, ca pe simbolul cel mai curat al neamului, sânge
din sângele bunului Dumnezeu.
 
În jurul bisericii ortodoxe pe un câmp de-acum liber, în ceeace cândva a trebuit să fie o grădină în
liniştile căreia puteai să retrăieşti un Noli me tangere mistic, se afla un colţ de cimitir, pe crucile de
lemn şi câteva de piatră se citeau numele celor morţi, pentru noi sfinte deoarece erau ale neamurilor
noastre, în bună parte cunoscute de tata, de unde rezonanţele mai profunde avute asupra lui. Şi cum
locul arăta părăsit, înecat în bălării, ades păşteau animalele pe el, tatăl  meu se hotărâse să ridice un
mic mausoleu, îl numea Osuarul de pe Mureş, în care pe un frumos monument funerar urma să se
înscrise numele celor ce se odihneau în acest pământ, proect de care tata îmi vorbise nu odată, cu
multă emoţie în glas, hotărât să-l şi realizeze. Dar oamenii răi, în frunte cu văduva unchiului meu,
odinioară preot în Semlac, având de partea ei pe actualul paroh, au respins cu violenţă un asemenea
plan, pe motiv ca după datina nescrisă a ortodoxiei, se interzice deshumarea morţilor ceea ce nici nu
s'ar fi întâmplat dar reaua voinţă întrecea orice măsură.
 
Trecuseră anii, tatăl meu mutat la Bucureşti murise şi imediat după revoluţia din Dec. 1989, când
am putut să călătoresc în România, primul meu gând a fost să vizitez morminţii din jurul Bisericii
din Semlac. Dar surpriză, acolo s'a făcut o curăţenie generală, locul de veci al lor mei şi crucile au
dispărut, dovadă că au stat în calea cuiva, terenul a fost îngrijit şi înconjurat cu un gard înalt de
piatră. Durerea mi-a fost mare şi numai după insistenţele mele mi s'a dat sfatul să caut mormintele
în cimitir, unde probabil că au fost mutate. După lungi căutări am dat peste crucea de piatră a
preotului Petre Ionescu şi al soţiei sale, unii din îndepărtaţii mei strâmoşi, pe când celelalte nu mai
erau niciunde, făptaşii, susţinuţi de organele de partid locale, "respectaseră legea" ortodoxă, nu au
mutat morţii din locul lor, dar, în mod barbar, le-au distrus crucile şi le-au desfiinţat mormintele, ori
asta ar fi conform cu ortodoxismul nostru cel de toate zilele. Scârbit de cele văzute nu am facut
nicio plângere, gândindu-mă că alături de mormintele fără cruce, lăsate în urma tăvălugului
comunist trecut peste ţară, la loc de cinste se vor afla şi înaintaşii mei, batjocoriţi de nişte indivizi
lipsiţi de cea mai elementară omenie.
 
Cum am moştenit de la tata, ca pe un act sacru, necrologul părintelui Petre Ionescu, repausat la 23
Februarie 1871, în anul 64 al vieţii şi al 35-lea al preoţiei sale, ţinut de părintele Ioan Rusu din Arad,
- cumnatul repausatului - sub titlul de Cuvântare funerală, din care în cele următoare am să redau
câteva fragmente pentru bună înţelegere şi tot atâta cunoaştere. Se mai menţionează că timpul a fost
favorabil, căci era o zi caldă şi senină iar la înmormântare au au funcţionat 5 preoţi.
 
Se insistă înainte de toate asupra zadărniciei vieţii omului, ceea ce a determinat-o pe distinsa Rosa
del Conte, să susţie, pe drept, că zisul pesimism al lui Eminescu îşi are izvorul înainte de orice în
învăţătura religiei sale ortodoxe, cu care fiul credincioasei Raluca a venit mult mai de vreme în
contact, decât cu lectura filozofiei lui Schopenhauer sau a altui autor apusean. Iată o mostră de
jelanie la căpătâiul mortului, făcând parte din ritualul de înmormântare ortodox: "O! Cât de
nestatornică este viaţa omului pre pământ! Trece ca fumul, piere ca ceaţa, se stinge ca lumina; astăzi
este om şi mâine se coboară în mormânt; astăzi înfloreşte şi mâine e palid şi veşted. La această tristă
nestatomicie a vieţii omeneşti pre pământ cugetând oarecând prorocul - împăratul David - astfel
cânta: "Omul, ca iarba sunt zilele lui, înfloreşte ca floarea din câmpie; când vântul trece peste ea nu
mai este, nici o mai cunoaşte locul ei". (Psalm 102, v. 15.) Iar în Psalmul 89, v. 4, aşa cânta "... ei
sunt un vis, dimineaţa sunt ca iarba ce creşte, ce înfloreşte dimineaţa şi creşte dar seara se veştejesc
şi seacă."
 
Şi o dureroasă presimţire, traită chiar cu urmaşii repausatului Petre Ionescu: "Aşa pierim şi noi
iubiţi ascultători de pe pământul acesta fără urmă ca floarea din câmpie. O cruce singuratecă
plantană la fruntea mormântului, arată trecătorilor, că în mormântul acela odihnesc osemintele unui
creştin. Dar zilele trec, anii vin şi anii trec; crucea a pierit de la mormântul acela. Încetul, încet se
şterge şi pomenirea repauzatului dintre oameni. Căci o generaţie urmează după altă generaţie,
întocmai ca unda apei, care curge una după alta; şi cei care vin mai târziu, nici nu-şi mai aduc
aminte de cei ce-au fost mai înainte de ei."
 
Cu atât mai mult ne interesează pomelnicul Bisericii înălţat de strămoşii noştri care stă ctitorit de o
sută de ani: "Între numele scrise în pomelnicul Bisericii se află şi numele preotului Simeon,
strămoşul repauzatului confrate al nostru, care a fost cel dintâi preot din familia Ioneştilor în satul
Semlac. Venise ca prunc micuţel cu mama sa văduvă din Ardeal, şi un locuitor de aici, de o stare
mai bună, din viţa Grozienilor, îuând pe văduvă de soţie, a aflat multă plăcere în pruncul Simeon şi
l-a dat să înveţe carte. Învăţând tânărul cu propăşire şi având purtare bună, s'a învrednicit la timpul
său a fi hirotonisit de preot pe una din parohiile comunei acesteia. După trecerea din viaţă a
preotului Simeon a stat paroh în locul lui, fiul său Petru, moşul repauzatului, al cărui nume şi l-a
dobândit când a primit sfântul botez. Mutându-se la anul 1812, preotul Petru la locaşurile cele de
sus a urmat de paroh în parohia lui, preotul Teodor fiul lui, tatăl repauzatului confrate şi socrul meu,
care după o călătorie de 75 ani pe pământ a trecut la o viaţă mai ferice în anul 1854, lăsând pe cei
doi fii ai săi, preoţi în comuna aceasta, pe Petru la a cărui înmormântare ne-am adunat şi pe
părintele Nicolau.
 
Fericitul preot Teodor a avut mai mulţi fii şi fiice, între care în domnul adormit Petru a fost cel mai
în vârstă. Şi fiindcă preotul Teodor, tatăl repausatului, se hirotonisise numai cu ştiinţă cărţii
româneşti, i-a părut rău că tatăl său nu l-a trimis la şcoale mai înalte, ca să-şi câştige mai multe
cunoştiinţe şi în învaţătură şi în limbile străine. Căci - zicea adeseori - este de trebuinţă pentru preot
ca să fie luminat şi cu învăţătură şi cu cunoştiinţa limbilor străine;  cu învăţătură pentru ca să poată
lumina turma cea încredinţată păstoriei lui; cu cunoştiinţa limbilor străine pentru că devenind în
coatingere cu patrioţi de diterite naţionalităţi şi ne cade cu greu când nu ne putem înţelege; şi pentru
aceea mi-am fost propus, pe cei doi fii ai mei pe Petru şi pe Mitru a-i trimite la invaţătură cu orice
preţ."Şi precum şi-a propus aşa a făcut, şi deşi era greu a ţine în acelaşi timp doi fii la şcoliile din
Berlin, Arad şi Pesta totuşi n'a slăbit ci ca un părinte bun, care voieşte luminarea fiilor săi s'a trudit
şi i-a luminat încât numai l-a iertat împrejurările stării sale celei înguste. Şi după ce repauzatul
confrate a finit gimnaziul şi cursurile clericale, căsătorindu-se sa hirotonisit la anul 1835 de preot pe
lângă tatăl său, curând însă a mers ca şi capelan în Nădlac, pe parohia repauzatului de acolo Petru
Varga, care era totodată şi profesor la institutul clerical din Arad. După trei ani a capelăniei din
Nadlac unde şi-a câştigat complăcerea tuturor creştinilor, s'a reîntors iarăşi aicia şi a fost aşezat de
paroh în care slujbă slujind lui Dumnezeu şi oamenilor într'un răstimp de 32 de ani a repauzat în
anul 64-lea al vieţii sale".
 
Petre Ionescu şi-a împlinit cu credinţă "datorinţele chemării" la care a fost ales de Dzeu, astfel că
pentru însuşirile sale preoţeşti a fost distint de sfântul părinte episcop Procopiu Ivaşcoviciu fiind
numit asesor consistorial şi condecorat cu brâu roşu.
 
"... a fost soţ credincios, căci dânsul a petrecut 40 de ani cu soţia sa Iulia din nobila familie a
Caracionilor din Pecica, în dragoste şi în deplină coînţelegere: a chivernisit cu ea bine şi s'a silit a da
pruncilor pe care i-a primit de la bunul Dumnezeu, o creştere, încât nu se poate mai bună, şi încât nu
mai se poate cere de la un preot românesc, ale cărui mijloace sunt foarte subţiri. Căci pe cei doi fii
ai săi, pe Lazăr şi pe Teodor după ce au finit gimnaziul i-a trimis la studierea ştiinţelor juridice şi
astfel cel mai bătrân este avocat în Arad şi ablegat la dieta Ungariei, iar cel mai tânăr se află ca
jurasor al comitatului Arad, cu locuinţă în Boroş-Sebeş; despre fiicele sale încă a purtat grijă, ca
părintele cel mai bun căsătorind 4 dintre dânsele cu oameni onoraţi, însă cea mai tânără dintre cele
căsătorite a fost de slabă norocire, căci repausându-i bârbatul, s'a reîntors iarăşi la casa
părintească...".
 
Ne oprim aici, menţionând că în timpul datinei la îngropăciune, când preotul cere iertăciune la cei
rămaşi în urma mortului, alături de Lazăr şi Teodor, sunt pomenite şi cele trei fete nemăritate,
Cristina, Elena şi Persida, nu şi cele patru căsătorite.
 
Mai adaogăm faptul că fata întoară la casa părintească era Marta, bunica tatălui meu, care fusese
căsătorită cu notarul Chevereşan, din Baia de Criş, ocazie cu care l-a cunoscut pe Crăişorul
Munţilor, avram Iancum, ades oprit în curtea ei, refuzând să intre în casa omului. Era liniştit, din
când în când se mai auzea fluierul său executând o melodie de doină tristă, pe care tradiţia populară
i-o atribuia, compusă de el. Odată l-au dus la molărit adică l-au fotografiat, eveniment cinstit cu o
haina nouă, dar seara apăru iar în veşmintele lui ponosite, pe cele primite le împărţea moţilor săi.
eroul neamului nostru, Avram Iancu, a murit cu fluierul la piept, cum povestea maica Marta tatălui
meu, în vecini de ei, culcat afară, pe o laviţă. Cum bunicul lui tata, soţul Martei a murit nu peste
mult, probabil de o raceală la plămâni, Marta s'a întors la Semlac, însoţită de fetiţa ei Georgina. A
adus cu ea şi fotografia Iancului, păstrată mai târziu de bunica mea, în lădiţa cu amintiri, astfel că
am văzut-o şi eu, o revăd şi acuma înaintea mea "eroul nostru" era îmbrăcat îngrijit, de
circumstanţă, părul îi era uşor ravăşit, nu s'a supus întreg piaptănului dar ceea ce cutremura la el
erau privirile scăldate de o tristeţe fară margini. Citeam în ei toată jalea neamului său robit, pe care
el o închidea în inima lui cu o luciditate atât de clară încât îi înconjura fruntea un nevăzut  nimb al
martirajului, exprimat celor ce erau capabili să descifreze tăcerile lui interioare. Plecând de la acele
priviri netulburate de ratăcirile nebuniei cu aspectul ei de absenteism, la care am adăogat şi studiul
acrib al documentelor, am putut să demonstrez că Avram Iancu, purta cu toată luciditatea unei minţi
normale chinul urcării crucii destinului său, până la capătul cel mai de sus al Golgothei.
 
În ce priveşte pe Lazăr Ionescu fiul repeusatului Petre Ionescu în calitatea sa de avocat a fost numit
jurisconsultul judeţului Arad, post pe care l-a urmat peste ani, tatăl meu Tiberiu Vuia, lucru
semnalat de istoricul şi prietenul lui, Oct. Lupaş, atunci când a trecut în revistă pe foştii avocaţi
jurisconsulţi ai Aradului, apărându-i această punte aruncată peste vremuri de la un avocat la urmaşul
său, ultimul însă îşi exercita meseria în România mare, ideal pentru care şi el luptase ca şi ablegat al
dietei maghiare.
 
Tot unchiul Lazăr Ionescu o înzestrase şi o căsători pe mama Georgina cu preotul ortodox Filip
Vuia, datorită săraciei nu putuse obţine decât dreptul de a primi o parohie de gradul al treilea, cum
sigur era Brestovăţul, un sat pierdut undeva prin codrii Banatului, iar în caz de schimbare nu putea
căpăta decât tot o atare aşezare omenească, din care există destule în bogata regiune. "Mezalianţa"
putuse avea loc deoarece bunica Georgina era infirmă, suferea de o luxaţie congenitală coxo-
femurală, şi o purtase ca pe o nenorocire o viaţă întreagă, atunci când astăzi printr'o operaţie
chirurgicală, făcută la timp, boala se vindecă, fără nicio problemă.
 
Din toate punctele de vedere căsnicia lor nu era potrivită dar fiecare se trudea să o suporte, în aşa fel
încât copiii să nu o simtă. Bunica mea Georgina, cred că nu numai datorită infirmităţii sale era
personificarea demnităţii umane, doar câte-un oftat mai adânc, scos din nebăgare de seamă, îi trăda
suferinţa ce-i îndolia sufletul. De multe ori îmi arăta mândria de a fi prin mamă-sa Iulia o nobilă de
Caracioni, înălţarea respectivă pentru un moment îi alina ca un balsam toate umilinţele. Pe patul de
moarte a făcut o gravă hemoragie cerebrală cu paralizia dreaptă însoţită de o comă profundă.
Doctorul renunţase la orice ajutor, pentru el pacienta era ca şi moartă. Şi atunci s'a întâmplat un
lucru extraordinar. Bunica mea, în comă profundă şi cu paralizia vorbirii, începe să rostească un clar
Tatăl nostru, fără nicio tresărire de la început până la sfârşit. Desigur, nu avea nimic teatral în ea,
cum îşi rostea rugăciunea Ştefan cel Mare la sfârşitul unui act din Apus de soare de mare efect
public. Ceea ce auzeam corespundea unui Tatăl nostru pe care-l spui atunci când îl simţi pe undeva,
aproape de tine, pe Dumnezeu. Era profund şi evlavios ca şi când ştii că a doua oară nu-l mai poţi
repeta. Puţin după încheierea rugăciunii bunica mea murise.
 
Ca specialist în bolile creerului am ajuns la concluzia că pentru bunica mea ca preoteasă, nu numai
că Tatăl nostru îl zicea în fiecare Duminecă, dar tot de atâtea ori şi în timpul zilei şi seara la culcare.
Ori prin acest exerciţiu repetat zilnic, rostirea rugăciunii se poate automatiza şi deci funcţia vorbirii,
nu numai în acest caz, să fie preluată de nucleii de la bază, nealteraţi. Argumentaţia mea era
susţinută şi de faptul că în momentul în care căzuse în comă, bunica era preocupată să-şi acopere
piciorul infirm cu fusta deci reuşea să se slujească de anumite acte automate ce le avea de mult
săpate în conştiinţă. Se putea răspunde că în primele minute coma nu era atât de profundă, probabil
că se manifesta doar prezenţa unui mare hamatom intracerebral care nu peste mult, prin inundaţie
ventriculară, dădea tabloului clinic o tragică ireversibilitate.
 
Cum aş fi fost eu în stare, ca şi convins om de ştiinţă, să susţin că bunica mea văzând lumina de la
capătul tunelului a ţinut să ne dea un semn de dincolo?
 
Tata îşi admira părintele, acesta ca preot nu credea în existenţa diavolului şi refuza pe cei ce îi
cereau exorcizarea lui. Popa Vuia Filip, deşi nu prea instruit, era un înţelept, îşi iubea menirea de
credincios al lui Isus, din aceasta cauză cartea lui preferată era Quo Vadis de Sinkiewici şi avea o
repulsie pentru Voltaire. Cu timpul, copiii s'au despărţit, Cornel cel mai mare era copilul mamei şi
aşa va rămâne şi faţă de nepoţii ce acesta i i-a dăruit, pe când Tiberiu cel mai mic avea manifeste
înclinaţii spre tatăl său, pe care îl diviniza, aproape. Nu l-a dezamăgit nici atunci când i-a explicat că
nu mai poate să-l dea, în plin război, la teologie, căci după ce a făcut asta cu băiatul cel mai mare,
nu i s'ar admite acest lucru, i-ar fi interpretat ca un act de sabotaj al statului austro-ungar şi ar putea
avea mari neplăceri, nu numai el.
 
Prima mare durere i-a pricinuit-o lui Tiberiu moartea tatălui său Filip Vuia în anul 1918, venită
tocmai când tânărul avea mai mare nevoie de ajutorul său. Mult timp după respectivul eveniment,
cel mic s'a simţit aruncat în viaţă total fără rost, ratăcit pe drumurile destinului, nimeni nu avea
nevoie de el, nimeni nu-i întindea o mână caldă de prieten, poate de atunci şi-a pierdut încrederea în
el, şi dacă n'a devenit un ratat l-a ajutat dragostea lui pentru lectura lui Epiclet, Marc Aureliu, Pascal
şi Hegel, în ea şi-a descoperit nişte false rădăcini livreşti, prin care, cu siguranţă, nu s'a împlinit.
 
Pentru a încheia acest capitol aş mai da informaţia că Necrologul de faţă a fost publicat în Revista:
Speranţă, Arad, Anul II, nr. 7, 26 Martie 1871, p. 50-53
 
Dintre prietenii lui tata, m'aş referi în primul rând la Aron Cotruş, pe care deşi nu l-am cunoscut, l-
am pomenit între noi de-atâtea ori, încât mi-a devenit mai apropiat inimi mele decât oricare altul,
prin prezenţa sa fizică.
 
Îmi amintesc din frageda mea copilărie că se ţinea cenaclu în casa lui Popescu-Negură, acesta ca
funcţionar la Căile ferate române avea un apartement în clădirea etajată cam solitară din piaţă gării,
pe latura opusă intrării principale. Pe acea vreme Aradul era un oraş liniştit, pitorescul său îl
constituiau birjele, zgomotul uşor ritmat pe care îl provocau copitele cailor din cale afară de obosiţi,
mai scotea din amorţeală toropeala citadină, dar care după ce-şi da seama că nu există niciun pericol
din nici o parte îşi continua siesta, ca un bătrân ce visează că bea vin de Porto şi trage dintr'o pipă
umplută cu tutun parfumat, de Java. De fapt, nu se poate susţine că e vorba de un oraş în care nu se
întâmplă nimica, numai că oamenii erau atât de indiferenţi, încât nu s'ar fi tulburat nici dacă într'o
noapte, le-ar fi căzut luna, în braţe. Deci, arătau mulţumiţi în mediocritatea lor, nu aveau alt scop
decât a o satisface pe ea, în primul rând printr'o înactiviate totală, din care nici musca tse-tse dacă
s'ar fi abătut pe la ei, n'ar fi reuşit să-i, pună în mişcare.
 
Curiosul de astăzi, întrun Arad devenit de o agitaţie nemaipomenită dar lipsită de sens, nebună ca
inactivitatea indiferentă de ieri, constată că oraşul a luat alte forme dar esenţa totuşi durează
neschimbată. Şi dacă pe trecătorul contemporan nu-l înteresează decât cursul valutei americane, o
să-mi continui drumul de unul singur, eu fiindu-mi călauză mie însumi. Înainte de toate voi
avertizea pe insul din mine că n'are rost să caute clădirea în care stătea Popescu-Negură, ea s'a
spulberat la primul bombardement anglo-american din 3 Julie 1944. De altfel, nu am multe de
povestit. Pe mine mă ducea tata dar nu la cenaclu ci să mă joc în camera vecină cu Simina, până îşi
vor termina lucrul. Eu nu îmi mai aduc aminte de ei dar se cuvine să-l ascult pe tata când îmi spune
ca la cenaclu nu lipseau Ladea, el, amfitrionul şi însfârşit Aron Cotruş întâmpinat de mucalitul
Ladea cu "Arune, Arune / Fă versuri mai bune /."
 
Pe Aron Cotruş tata l-a cunoscut după ce terminase facultatea şi se întoarse pentru prima oară acasă,
învins la Arad. De fapt, îl căutase pe Vasile Goldiş, căruia cei apropiaţi îi spuneau tot Laczi Baci, cu
deosebita rugăminte să-i publice un articol în Românul. Marele politician îi aduse la cunoştiinţă,
foarte aferat, ca el nu mai are nicio legătură cu ziarul Românul, să-i caute pe băieţii care se ocupau
cu respectiva publicare. Aşa printere băeţii ziarişti îl cunoscuse şi pe Aron Cotruş care nici nu mai
era aşa de "băet" trecuse de 30 de ani  şi războiul la care participase îl maturizase deşi fizic nu-i
purta deloc urmele. Între ei se injghebă o sinceră prietenie, timp în care Arune observase că
amicului său îi plăcea să scrie şi avea, în materie, o uşurinţă de invidiat, astfel îl degreva pe el de o
misiune ce nu-i făcea deloc plăcere, de unde puţinătatea scrisului în proză la Cotruş, cu mici
excepţii poate în scrisori, dar şi ele în general nu depăşesc materialul bun de a fi expus în muzee,
pentru alţi scriitori mult mai prolifici.
 
Se mai ştie că în acei ani în România mare, Cotruş o ducea foarte greu, la un moment dat, stătea
într'o cameră - pivniţă împărţită cu Romul Ladea, sculptorul.
 
Dar, fără îndoială, Cotruş nu-l amăgea pe tata, căruia îi lăuda talentul dar îi imputa că nu-l ştie
administra, astăzi se spune că nu-i un bun manager al scrisului său.
 
În acea perioadă, dovada preţuirii prieteneşti pe care i-o purta, Arune întrerupse o călătorie la Arad,
pentru a discuta o noapte întreagă (restaurantul gării Mohor era deschis toată noaptea) dar tata îşi
aminteşte de cerul înstelat al acelei nopţi de unică întâlnire, în care Arune vroia să afle părerea
prietenului său în legătură cu proectata sa căsătorie cu pianista Szanto Erszebet-Elisabeta, şi
concluziile nu puteau arăta decât încururajatoare tata nu putea să fie decât de partea dragostei,
mărturisită de cel în cauză, obstacolele veneau de la o serie de cunoscuţi de-ai săi care prevedeau,
catastrofa finală. Fără îndoială după discuţia cu tata, hotărârea era luată, în scurt timp dna Szanto
devenea dna Cotruş.
 
Fac o parantează oarecum, - pusă de acord cu ideea lui Arune că Tiberiu nu-i bun administrator al
talentului său -, se întâmplă ca tata în calitatea sa de director al Teatrului din Arad că lege prietenie
cu marele artist G. Calboreanu, de care se zicea ca acolo unde el calcă se scutură pamântul. Odată
vizitându-l la Bucureşti marele artist îşi arată îngrijorarea că tatăl meu se va rata în Arad, lipsit de
orice perspectivă de afirmare. Şi atunci din prietenie îi propune următorul târg. Tata să-i dee o sumă
destul de respectabilă, dar nu pentru el ci pentru a-i veni în ajutor şi să-l scoată din cloaca Aradului;
şi anume cu ea, şi îi garantează că va mai pune de la sine, va aranja o întrunire literară la el acasă,
unde va urma să cunoască pe toate somităţile literare cu un oarecare nume în cultura românească iar
el prin intermediul lor va pătrunde între cei ce altfel sunt mai mult decât inaccesibili. De la început
cinstea lui Caloboreanu nici nu intra în discuţie, de asta şi tatăl meu era convins. În ce priveşte suma
nu era chiar devastatoare, putea sa facă faţă cheltuielilor cerute, dar pe tata îl muncea un alt gând:
cum adică, el să câştige lumea literară nu prin talentul său ci prin a plăti, adică să-i cumpere în
ultimă analiză pe cel ce ar trebui sa o facă dezinteresat, slujind un ideal artistic? Şi tata refuzase
propunerea binevoitoare a lui G. Calboreanu. Convins că avea dreptate nu mi-a vorbit de ea decât
mult mai târziu, sub comunişti, când cel puţin formal lucrurile se schimbaseră, scriitorii cu talent
sau fără, se îmbulzeau la masa cu aur împarţită de partidul cel iubit. În acest iureş dement tata îmi
mărturisea că a greşit odinioară când a refuzat tranzacţia lui Calboreanu deoarece el nu pierdea
nimica, era un prilej de a cunoaşte unele eminenţe cenuşii la care, altfel nu putea să ajungă. Era,
desigur, prea târziu dar tatăl meu poate abea acum îşi dădea seama că avea dreptate Arune, că nu a
fost un manager bun al talentului său.
 
Îmi este în minte întâmplarea unui bun poet care în adolescenţa sa l-a căutat pe marele Lovinescu şi
i-a întins caetul său de poezii rugându-l să-şi dea părerea critică asupra lui. Din întâmplare
Lovinescu pusese caetul într'un sertar al mesei sale şi cu un semn a cărei poziţie i-a rămas în minte.
A revenit peste o saptămână, Lovinescu uitase de el, dar deschide sertarul cu pricina, în care caetul
era neatins în acelaşi echilibru instabil cu acelaşi semn pus de el. Deci dovadă sigură că "marele
critic" nici nu deschise caetul său deşi îşi permitea să-i caracterizeze poezia ca pe un amestec
violent din Bacovia, Minulescu şi L. Blaga, autori pe care însă tânărul poet nici nu-i citise.
 
Dar să ne întoarcem la Aron Cotruş cu care mai am o amintire indirectă, din anii lui '50 la sfârşit,
foarte importantă. Mă aflam pe strada principală a Aradului, nu pe Corso ci ne pregăteam să trecem
pe celălalt trotuar, dar când ajungem la jumătatea drumului pe linia tramvaiului aproape, îl opreşte
pe tata un domn şi eu îmi continui drumul. După ce se despart îl văd pe tata foarte tulburat încât fără
să-l solicit îmi spune: "Acesta a fost fratele lui Arunică. Mi-a spus că i-a scris Cotruş, că se afla în
Canada unde se simte foarte bine, într'o vilă a scriitorilor. (Dacă a scris aşa ceva Cotruş căuta să
exegereze lucrurile pentru a atenua, nu chiar zvonurile că nu îi merge prea bine în Statele Unite).
Dar ceea ce-i zguduitor e faptul că el e bolnav, are diabet, şi îl chinuie dorul de ţară, încât tare ar
vrea să se întoarcă în România. Ca orice români aflaţi sub jugul cel mai greu al comunismului, când
viaţa noastră ne era ameninţată, nu ştiai dacă te culci în patul tău seara, nu cumva te scoli dimineaţa
la închisoare sau în cămările de schinjuit ale securităţii, o atare nostalgie cum o exprima Aron
Cotruş ne apărea o adevărată nebunie, cutremurătoare pentru cei ce o aud.
 
Dar înţelesul acestui dor simţit şi de marele poet Aron Cotruş era cu totul altul în exil unde puteam
să-l pronunţăm de nenumărate ori pe zi, însoţit de platonica dorinţă de a ne întoarce în ţara noastră
natală, se pierdea într'un ideal virtual ce nu se realiza niciodată şi eram conştienţi de acest lucru.
Deci afirmarea celor din ţară, când iau foarte în serios intenţia exprimată într'o scrisoare adresată
fratelui lui, nu are niciun substrat real, doar dovedeşte că cei din ţară şi când au gânduri din cele mai
bune, nu sunt în stare să-l pătrundă pe poet şi poezia sa, pur şi simplu fiindcă nu au trăit fenomenul
exilului şi Aron Cotruş aparţinea întreg lui.
 
 
Dar sigur, cel mai bun prieten al lui tata, de-alungul unei vieţi a fost sculptorul Romul Ladea. S'au
cunoscut de pe vremea studenţei, locatari ai căminului de pe Sfinţii Voievozi şi ceva mai târziu s'au
raîntâlnit la Arad tata avocat, Ladea nu vroia să ajungă nimic altceva decât sculptor. În acei ani, îmi
povestea tata că prietenul său primise comanda pentru un bust al lui Avram Iancu, urmând să fie
inaugurat la Baia de Criş, înaintea regelui însoţit de câţiva miniştri iar Ladea pe lângă toţi prietenii
săi inclusiv tata, o adusese şi pe bătrâna sa mamă, Eva. Dar ceea ce urma să fie o sărbătoare cu o
consacrare a tânărului sculptor a fost un eşec lamentabil, deoarece la desvelirea monumentului era o
lipsă de armonie între statuia eroului naţional şi coloana prelungă pe care ea stătea cocoţată încât
aproape că nu se distingea, ce vrea să reprezinte. Oficialităţile în frunte cu regele au părăsit imediat
adunarea şi după el mai toţi invitaţii fără ca unul să se fi adresat artistului. Acesta nu s'a simţit prin
nimic vizat, oricare altul ar fi înregistrat ca pe o catastrofă insuccesul dar nu şi Ladea ferm de a
merge înainte pe drumul artei sale. Tatăl meu întotdeauna îmi dădea ca exemplu atitdinea
sculptorului hotarât de a nu ceda unor eşecuri de care nu era el vinovat ci acei care au sabotat
această lucrare şi au aşezat-o într'un mod anume, disgraţios. Întresant ca unii critici de artă ai
Aradului, încurajaţi şi de I. Frunzetti au reluat studiul acestei statui a lui Avram Iancu şi i-au găsit
multe calităţi de unde în mare sculptorul avusese dreptate, erau în culpă acei ce nu s'au priceput să-i
prezinte opera.
 
Peste ani, i se dădea dreptate şi sculptorului numit profesor la institutul de arte de la Timişoara şi
Cluj, făcea naveta între aceste două oraşe, pe când la Arad îl aştepta Tiberică - aşa-i spunea lui tata -
cu multă caldură prietenească, neuitând kilul de vin pe care de-acum maestrul îl consuma între două
trenuri.
 
Într'o zi venirea lui a fost mai viforoasă şi a început cu o trântire dispuată pe canapeaua nosastră,
asigurându-l pe tata că se va sinucide dacă Luţ nu-l va lua de soţ şi tot aşa până tata se arătă dispus
sa facă orice pentru a-şi salva prietenul de la aşa o situaţie. Rolul fiind jucat în actul întâi, urmează
cel de al doilea, trimiţându-l pe dată la Bucureşti de unde să se întoarcă, dacă vrea să-l mai ţie în
viaţă, doar cu un răspuns pozitiv. Actul trei se va petrece în expresul de la Arad la Bucureşti unde
tata îşi făcea diferite planuri de stratagemă, ca să o convigă pe soara Luţ să spună cuvântul fatific de
"da". După o noapte de nesomn primul drum la Bucureşti a fost la căminul de fete unde a chemat-o
la vorbitor pe Lucia Piso. Şi spre marea surprindere a lui tata, actul a decurs în cele mai optime
condiţii, fata fără nicio altă introducere l-a liniştit că şi-a dat deja cuvântul profesorului ei Ladea,
deci totul era aranjat încât Tiberică îşi punea întrebarea de ce a fost nevoie să-l coste atâţi nervi şi o
noapte albă, nedormită? Era vorba de lăudăroşenio bănăţeanului, care era foarte mândru de meseria
prietenului, pe care-l preţuia pentru seriozitatea lui, că pe colegii de breaslă, după părerea lui nu te
poţi baza, ei nu-s buni decât la beţie şi la intrigi. Deşi tatăl meu nu a fost lămurit ceu ce rost a trebuit
să se călătorească până la Bucureşti a acceptat din partea amândurora distincţia că datorită
intervenţiei lui, ei s'au căsătorit, până la urmă. Ori poate că femeia s'a hotărât chiar în momentul
sosirii lui tata, deci necazurile lui Ladea nu erau chiar prefăcătorii. De altfel, Luţ întotdeauna l-a
făcut pe soţul ei mult prea bătrân pentru ea, şi am rămas surprins când am aflat că obiectiv între ei
era o diferenţă de numai 14 ani, vârstă pe care eu am considerat-o încă acceptabilă pentru doi
partneri care se iubesc.
 
În orice caz, prima vară am fost invitaţi la Zărneşti unde s'au instalat tinerii căsătoriţi şi deşi 
bătrânului Piso nu-i plăceau artiştii le-a făcut un atelier, nu de toate zilele. Atunci am cunoscut, în
două excursii de neuitat, Bucegii şi Piatra Craiului, munţi ce mi-au vorbit sufletului, i-am purtat în
mine o viaţă întreagă şi nu ştiam ce ar fi trebuit să iubesc mai mult, altarele albe ale Pietrei Craiului
sau înălţările Bucegilor spre cer. Cred că am rămas cucerit de amândoi munţii, în egală măsură.
 
Apoi a urmat războiul şi odată cu instalarea comuniştilor la putere a început calvarul familiei, tata
socrul închis, iar sculptorul pus pe liber dacă Luţ arătase o putere de rezistenţă excepţională, se
transformase în femeia ce ducea totul în spatele ei, o a doua Mară de Slavici. Îmi amintesc de
scrisoarea ce i-a scris-o lui tata, în care Ladea îşi simţea apropiata moarte, şi exprimată atât de
sincer încât ne-a smuls lacrimi, atât mie cât şi lui Tiberică. Îi cerea lui tata pe Mommsen pe care
pentru a nu muri de foame avea intenţia să-l vândă. Ca întoteauna Ladea exagera situaţia dar nu era
prea departe de adevăr. Prietenii de chefuri deci de pahar, l-au readus între ei deci şi la muncă, dar
partidul îi ceruse să divorţeze de chiaburoaică, adică de mme Luţ Piso. Au făcut-o formal deşi
locuiau sub acelaşi acoperiş. Dar de pe acum pot să afirm că toată ascensiunea lui Ladea se datora
minunatei femei, prin care se manifesta spiritul practic al tatălui bătrânul, Piso. Pusese la punct casa
şi grădina de la Suciag, reşedinţa mai nouă a familiei, căci din casa de pe Calea Turzii din Cluj nu
aveau decât o cameră şi aceea destul de neîncăpătoare. Şi în mod paradoxal, deşi cultiva fiecare
cunoştiinţă cu gândul la afirmarea soţului ei, Romică, se îngrijea de desăvârşirea lui spirituală, în
timp ce căminul lor nu mai era tocmai în regulă. De altfel ca mod de a fi cei doi nu se potriveau
deloc, pe când Ladea era gălăgios şi predispus la glume, îndeosebi dacă era băut, Luţ era o fiinîţă
gingaşă, sentimentală, în orice caz ştia sa-şi ascundă eventualele înclinaţii nelalocul lor.
 
Cu timpul în arta lui nea Romică avusese loc o schimbare evidentă, or aceste note atât de
neobişnuite în creaţia sa, noi ca şi apropiaţii lui, o puneam pe seama unei influenţe asupra lui a
soţiei, pictorită de real talent. Desigur, atunci când amândoi soţii erau artişti între ei se da de obicei
un război crâncen, sfârşit cu dominaţia unuia, cel de-acum cunoscându-i caracterul, tare în fond, al
femeii, noi ă consideram pe ea învingătoare. Şi totuş uitam că de la început eleva îşi admirase
profesorul, că altfel nu s'ar fi căsătorit cu el, şi în continuare se declara covârşită de talentul său, de
unde propriu zis trăia în umbra lui, picta toţi spuneau în maniera lui Tonitza, şi treceau peste
profundul ei dar pictural. Când am fost la Zărneşti în noul atelier, dna Luţ m'a chinuit ore întregi
stându-i model pentru a-mi realiza portretul în cărbune, pe care îl am şi azi la mine. Artista a ştiut
să-mi citească profund în inimă, unde mi-a descoperit exprimată în ochi o dulce tristeţe cu împăcări
melancolice, simţită de mine o viaţa întreagă, o purtam ca pe cel mai neaoş caracter al fiinţei mele
ori să ajungi la el îţi trebuie ţie însuţi ca artist o unică profunzime sufletească. Marele pictor Tonitza,
colorist de seamă se opera la ochii punctaţi în negru ai copilului cu intenţia să-l redea gingăşia, ca
pe un caracter general al subiectului său, deci privit dinafară, nu-l înteresa destinul individual înscris
în apele adânci ale sufletului său. Cu toate acestea Luţ, ca o vrednică Ana lui Manole, şi-a sacriticat
drumul propriu pentru a-l asigura pe cel al sculptorului, astfel că influenţa de care vorbesc, dacă a
existat nu a putut să se exercite decât prin intermediul inconştientului mut pentru graiul zilnic al
omului.
 
În prima perioadă, pe care o consideram autentică, Ladea crease pe Iorgu Iorgovan şi alte fiinţe ca
plante ale pământului banăţean, în stilul propriu al unui expresionism apropiat de al germanului
Barlach, dar prins mai în lumina lui Apolo, meşterul asistând la prima zi a Facerii divine, a surprins
momentul când Dumnezeu a început să pună la o laltă bucăţile de piatră şi să-l conceapă pe om.
Deci expresionismul lui Ladea te impresiona prin formele lui originare, de dinainte de creaţie, era
religie şi meşteşug în acelaşi timp, ritual şi canon primar. Ca timp eroii lui coborau din vechea
mitologie iar ca spaţiu determinau autohtonismul moţului descins pe meleaguri bănăţene din altarele
roşii ale bazaltului de Detunata: Sarmisegetuză fără moarte. Când eram copil, aveam la picioarele
patului meu un tondo în gips de Ladea reprezentând chipul din profil al lui Cloşca, numele şi data
revoluţiei îi inconjura capul, ca un adevărat nimb alb. Am avut ocazia să privesc aproape în fiecare
seară la această lucrare şi să-i ghicesc permanenţele, astfel noi îl vedeam pe Ladea ca pe un artist al
pământului nostru, un Aron Cotruş cioplind pietrele munţilor în loc de cuvinte, fraţi cu Blajinii din
legendă, cântecele lor ropotele turmelor de zimbrii urcând la ceruri:
 
                                                 de jos                           
                                       te-ai ridicat drept, pietros, viforos
                                                 pentru moţi,         
                                       pentru cei săraci, şi goi, pentru toţi ....
                                       şi-ai despicat în două istoria,
                                                 ţăran de cremene
                                       cum n'a fost altul să-ţi semene,
                                                 Horia! ...
 
Să fim drepţi, transformarea lui Ladea a fost determinată şi de puternicii zilei, care vroiau să-l vadă
portretistul epocii, gen pentru care nu avea o înclinare specială, mă refer la cel cu tentă realistă.
 
Instalat în vila de vânătoare a regelui Carol al doilea de la Arcuda cu maşină şi şofer la scară,
înafară de Petre Groza nu a mai lăsat nemuritori alţi boşi comunişti, totuşi, cele trecătoare nu l-au
putut amăgi, încât înainte cu căteva săptămâni de moarte ne spunea: "În curând mă voi pensiona, şi-
atunci voi putea sculpta aşa cum vreau eu".
 
Vis desigur nerealizat, Ladea va muri, răpus la 69 de ani de diabetul de care suferea de ani de zile,
dar de-acum am putea susţine că durerea blândă din înfăţişarea unor portrete-statui de-ale sale,
aparţin desrădăcinatului care a fost Romul Ladea, lumea sa adevărată se afla la Ţicvanii mari, satul
natal şi al copilăriei sale din ţara Banatului.
 
Sculptorul nostru avea încă o mare durere, fiul său Ion, Boţâcu, precum îl alinta, făcuse de copil
mic, stagiu în temniţele comuniste ca după eliberare la scurt timp să intre iar la răcoare de-acum om
aproape în toată firea. Cu siguranţă, de vină era şi falsa educaţie a părintelui care nu putea să aibe
decât un copil minune, în devenire geniu, în acest sens ni-l prezenta la o vârstă când s'ar fi cerut să
se ocupe de jucăriile sale şi îi pretindea mândru să ne recite, de la un capăt la altul, lunga poezie a
lui Rimbaud, Bateau ivre. În atare condiţii Ion intrase total nepregătit în viaţă, de unde păţaniile sale
aproape de necrezut ca un copil de nici zece ani să fie pedepsit cu ani grei de închisoare, dar asta
poate fi considerată o măsură total în acord cu morala proletariatului.
 
Într'o zi îl întâlnesc pe Ladea ieşind din clinica lui Danielopolu şi văzându-l cam tras la faţă îl întreb
dacă nu cumva e bolnav. Dar amăraciunea lui venea din altă parte: pentru a-l putea vizita pe copilul
său în inchisoare - în timp ce el era distins cu titlul de artist emerit - se gândise să se adreseze
profesorului Gr. Benedato, căruia îi făcuse de-altfel portretul în piatră, să-l roage pe ambasadorul
sovietic la Bucureşti cu care ştia că este prieten - şi cu care adăoga pentru mine, trage chefuri
aproape zilnice cu votkă a întâia - să intervină, pe lângă autorităţile române să-l lase să-şi vadă fiul,
dar din păcate nu putea da de marele academician român, care pur şi simplu se ascundea de el şi
refuza să-l primească.
Eu ţineam mult la Ladea deşi el mă mustra că nu l-am vizitat prea des la Suciag şi o fac acuma când
era un artist ajuns cu atelier în cartierul Grigorescu al Clujului. Mai ales când era bine dispus, sub
influenţa licorii lui Bachus, mult înainte de a behăi pur şi simplu cum îl descriau prietenii lui de
beţie timişoreană, când bagau în sperieţi pe cetăţenii paşnici mai ales pe cei cu brâu roşu peste
pântecul mult prea rotunjit, dar eu mă refer la faza când maestrul se afla sub efectul magic al
băuturii, trecând peste unele obscenităţi mult prea pe şleauă spuse, limbajul său avea deodată
prospeţimea în replici şi savoarea unui Rabelais ieşit dintr'o bortă cu vinuri de Chinon, tradus pe
româneşte de un Creangă bănăţean. Cuvintele curgeau din el, parcă ar fi fost ale unui inspirat al
zeului Dionisos, şi am curajul s'o spun că dacă unul din belferii săi ascultători, printre care mă
înscriu şi eu, le-ar fi pus pe hârtie, redate fără nici un retuş, ar fi îmbogăţit literatura română cu incă
o capodoperă pe care specialiştii s'ar fi grăbit să constate cât e influenţă rabelaisiană, câtă din alţi
autori români, dar teamă mi-este că în acest caz oralitatea discursurilor ne o platonice (în sensul că
n'au nicio legătură cu marele filozof elen) şi-ar pierde pe loc mirosul de iasomie de câmp tocmai
înverzit şi s'ar fi transformat în lugere uscate de seră care puteau înflori frumos dar niciodată nu vor
împrăştia esenţa plantei şi a florii, adică parfumul ei originar. Altfel zis, personal am considerat
întotdeauna ca nea Romică aşa ca Oscar Wilde - dar în cu totul alte coordonate - şi-a consumat
geniul în viaţă pe când în artă şi-a exprimat numai talentul. Asta desigur, va trebui să o menţionăm
necondiţionat în imprejurările nefaste ale regimului comunist care vroia să cumpere cu bani ceea ce
nu are valoare decât spirituală, e vorba de libertatea de creaţie, de care se vede că astfel de
specimene nu au auzit.
 
Şi aş mai adăoga faptul că beţiile lui Ladea ca tot ce i se întâmpla în viaţă, avea un anume tâlc.
 
Se ştie ca la puţin timp după plecarea sculptorului spre alte meleaguri mai bune, Luţ a organizat o
retrospectivă la Bucureşti, închinată lui Romulus Ladea. A fost o mare reuşită laudată în cor atât de
specialiştii în artele plastice cât şi de prietenii de inimă ai decedatului, toţi au fost mulţumiţi ceea ce
la noi se întâmplă destul de rar. Maestrul de-acolo de unde se afla, putea să mulţumească tuturor dar
în primul rând ca întotdeauna lui Luţ, eterna lui soţie. Dar după întoarcerea femeii la Cluj are loc o
tragedie greu de descris. Luţ e ucisă prin loviturie de cuţit, se spune că mai mult de o sută, pe care i
le-a administrat pietrarul lui Ladea, distrus că iubita lui urma să-l părăsească, i-a pus în vedere că ea
se mută la Bucureşti deci despărţirea lor era iminentă. Bătrânul Piso aproape orb, a încercat s'o
apere, dar a fost prea slab să reuşească în acţiunea lui, s'a ales cu câteva tăieturi de cuţit la mâini,
fără urmări grave.
 
Comentatorii acestei crime au fost de părere că în loc să accepte compromisul, cei doi ar fi trebuit
să se despartă, fiindcă divorţaţi erau de mult.
 
Dar e cazul să ne reamintim de piesa lui August Strindberg "Dansul morţii" în care aniversându-şi
nunta de argint, doi soţi trecuţi de vârsta mijlocie, îşi deapănă amintirile cu atâta ură în sufletul lor
încât recunosc că au toate motivele să se despartă, ceea ce şi hotărăsc, până la urmă, să o şi facă.
Dar când sunt gata să-şi ducă la împlinire fapta, ajung la concluzia că nu pot trăi fără să-şi exprime
zilnic ura faţă de celălalt, aşa că nu au altă şanşă decât să-şi continue danţul împreună, acesta va fi
al celor doi morţi, robi ai unei legături pe care nu sunt în stare să o rupă.
 
Desigur, cuplul respectiv putea corespunde, în bună parte soţilor Ladea, numai că ei nu erau doi
morţi ca eroii lui Strindberg ci oameni activi în plină putere, dar legaţi de o ură indiferentă, ce nu
putea fi exteriorizată decât cu marele risc de a-şi renega idealurile, ele, pentru a nu-şi pierde sensul
vieţii, îi impiedecau să se despartă.
 
Altfel zis, femeia fizic era mereu a altuia, pe când spiritual es rămânea credincioasă artistului, de
fapt soţul ei morganatic. Şi după cum bine se ştia, nea Romică recunoştea deschis deficienţele sale
casnice. În acest sens îmi apare o amintire pe care s'o relatez aici, am nevoie de tot curjul meu. Mă
aflam în apropierea bisericii foste greco-catolice, în centrul Clujului, când îmi apare în faţă ca ieşit
din pământ, nea Romică, după un popas făcut la Pelişor, se îndrepta spre casă, locuia pe Calea
Turzii, afumat dar nu beat.
 
Din vorbă în vorbă începuse să mă mustre că nu-i vizitez la Suciag şi fiindcă eu abuzam de scuzele
mele, tam-nesam îmi propune, nici mai mult nici mai puţin, să mă culc cu nevastă-sa Luţ, pentru
care personal aveam un deosebit respect, vedeam în ea pe soţia prietenului bun al tatălui meu.
Luasem totul ca pe o glumă şi cum tocmai începusem să mă îndepărtez de el, m'am întors
aruncându-i o privire plină de reproş, dar el stăruia pe aceeaşi linie, în râspunsul său: "Nu glumesc,
măgarule", (asta era vorba lui de alint) şi în ochii săi putusem să citesc mirarea sinceră a omului ce
spune un adevăr şi nu e crezut. Cam aşa erau raporturile dintre Ladea şi soţia sa, nici el nu putea fi
absolvit de vina de a-şi fi oferit nevasta ca pe un dar, nu prea valoros şi nu-şi dădea seama că totul
conducea spre catastrofa finală, întâmplată însă după decesul lui. Cu toate păcatele sale, Romul
Ladea, pentru noi nea Romică, poseda o anumită inocenţă, dulcea mirare naivă a omului înaintea
unor lucruri considerate de el extraordinare. Astfel îi povestea lui tata că la un ceas de amiază
intrând la Pelişor, să-şi sporească pofta de mâncare cu un pahar de palincă luat la botul calului, nu
mai că mă vede pe mine la o masă cu câţiva colegi şi în timp ce aceştia făceau gălăgie şi râdeau
zgomotos, în faţa unei halbe de bere, eu citeam liniştit dintr'o carte groasă, deschisă pe masă. Ori
asta pentru nea Romică era ceva fantastic: auzi, dle, într'un loc de petrecere, fiul lui Tiberică studia
nestingherit, parcă s'ar fi aflat în cine ştie ce altar al cărţii. Era de reţinut sentimentul de admiraţie
iscat la nea Romică, atunci când se ştie ca pentru beţivi cea mai mare jignire era să te aşezi la masa
lor şi să refuzi să bei cot la cot cu ei, dar să ajungi să citeşti o carte, ar fi provocat înlăturarea
violentă a impricinatului care nu putea fi decât un înfumurat scârbos. Ci, pe nea Romică, ceea ce a
văzut l-a încântat, pur şi simplu, de altfel cum am mai spus-o şi pe tata îl respecta în mod special
pentru diploma sa de advocat şi, în consecinţă îl ţinea departe de tagma chefliilor, adică de prietenii
săi artiştii; doar când Tiberică protesta vehement pentru un atare tratament discriminatoriu, îi mai
dădea câte un bilet de trecere, aşa cum s'a întâmplat destul de des la Timişoara, unde a participat şi
el la libaţiile încununate de behăitul celebru al lui Ladea, scandalizând pe unii cetăţeni onorabili ai
urbei.
 
În ce mă priveşte căutam, în zadar, să-i mai potolesc entuziasmul destul de puţin justificat, atunci
când îl asiguram că în acea zi fatidică avusesem o fereastră adică a oră liberă între două de curs şi
fiindcă locuiam departe şi afară era o iarnă frigurioasă, m'am refugiat la Pelişor, unde am cerut
permisunea unor domni să iau loc la masa lor încăpătoare şi după ce m'am instalat mi-am amintit de
cartea de literatură franceză tocmai împrumutată de la bibliotecă şi astfel nu am rezistat ispitei de a
o răsfoi şi, mai mult ca sigur, nea Romică m'a surprins atunci când mă adâncisem în lectura unui
capitol înteresant.
 
Ce vedea Ladea fenomenal în toată întâmplarea asta, eu nu am izbutit să înţelege niciodată, dar pe
el nu l-am putut convinge de dreptatea mea. În continuare mă considera un caz de excepţie având
parte de un mare viitor, mare şi astăzi îmi pare tare rău că nu i-am putut împlini previziunile.
 
Prin toate amintirile şi descrierile mele, nu am dorit să diminuiez din valoarea actuală a operei
sculptorului Romulus Ladea, din contra consider că ea merită cu prisosinţă aşa cum şi cât este, să-şi
primească locul printre marele creaţii ale neamului românesc. Nu mai că sunt sigur dacă nu ar fi
trecut peste noi tăvălugul comunismului, creaţia lui ar fi fost cu totul alta şi poate mai sinceră, mai
conformă cu ceea ce artistul purta ca scânteie divină în spiritul său creator.
 
Pentru mine lui Romului Ladea astăzi i se potrivesc cele două versuri finale din poezia lui Oct.
Goga, Cântă moartea: "Nu câte-au fost îmi vin în minte, / Ci câte-ar fi putut să fie."
 
Ridicat în iureşul său expresionist, aşa cum lui Barlach este unul nordic german, la lui Ladea se
prezintă ca sigur bănăţean - s'a revoltat împotriva lui Brâncuşi, când venit la Paris, cu multe
sacrificii, în atelierul acestuia, în loc să-l înveţe sculptură, îl trimitea să-i cumpere ţigări sau îl punea
să măture pe jos, astfel că în cele din urmă îl părăseşte, preferându-l pe marele sculptor A.
Bourdelle, mai potrivit matricei sale creatoare. Păţania cu Brâncuşi e bine cunoscută, Ladea a
povestit-o, în timp, tuturor cunoştiinţelor sale înteresate în problemă, dar a susţinut-o şi la postul de
televiziune naţional românesc, deci ofizializarea, a fost oricum făcută, şi nimeni nu a îndrăznit să-l
combată.
 
Mai pe urmă instalarea comunismului i-a frânt activitatea în două, căci oricine poate percepe
distanţă stilistică dintre Iovan Iorgovan şi portretele dulcege ale lui Benedato sau Agârbiceanu şi nu
sunt singurele.
 
Câderea maestrului în mocirla comunistă, pentru mine, a constituit-o lucrarea reprezentându-l pe
Petre Groza, ulterior aşezată în faţa prefecturii din Deva. L-am atacat pe sculptor cu ocazia primei
noastre întâlniri, dar el mi-a răspuns cu o seninătate de invidiat. Am vorbit cu altă ocazie despre
părerea artistului asupra principiilor, nu mă mai repet, acum insă aşi dori sa descriu câteva scene
avându-l ca protagonist, pe impostorul impostorilor Petre Groza, eroul sulptorului nostru, Romul
Ladea.
 
Am asistat la o şedinţă cu scop electoral ţinută în Cluj, la tribună vorbea Petre Groza în felul lui de
un comic penibil, de pseodobulbar sufocat de un râs spasmodic, iar la un moment dat lângă el
Romulus Zăroni, începuse parcă să prindă muştele adunate în jurul şefului său politic cel ce l-a
făcut ministrul agriculturii, şi la un moment dat evident agasat s'a răstit la colegul său de alegeri: Ce
faci mă Zăroni? Şi-apoi câtre public: "Bietul, prinde muşte. A fost lăptarul meu". A venit şi un
răspuns pe care nu l-am mai reţinut, dar în comparaţie cu cei doi oameni importanţi ai noului regim
comunist, sunt sigur că şi celebrii Stan şi Bran ar fi bătut în retragere.
 
Sărim, în epoca interbelică, pe când Petrică al nostru, dacă nu umbla cu racheta subsuoară deci nu
juca tenis, vorbea ţăranilor amintindu-şi că partidul pe care-l conduce poartă numele de Frontul
plugarilor. La un moment dat, Petrică demagogul, arată spre ultra sa casă modernă, şi le spune:
"Vedeţi oameni buni, ce sărac am fost, nici bani să-mi pun ţigle la casă nu am avut". De fapt, pe
aciperişul realizat în cele mai luxoase condiţii avea un bazin de înot şi alte ustensile de acest gen.
Eram tot la Cluj, P. Groza era aşteptat cu ocazia întroducerii gazului metan, şi era evident că în
vitrinele oraşului erau expuse doar portretele lui Ana Pauker şi Vasile Luca, lipseau chiar ale lui
Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej. Eu am ajuns, ca simplu trecător în momentul când Groza să fie
aplaudat, dar cum au fost instruiţi majoritatea strigau, total nepotrivit, trăiască Ana Pauker şi Vasile
Luca, ceea ce devenise penibil şi pretindea intervenţia celui ostracizat. Astfel că Groza a adus la
cunoştiinţa mulţimii ca cei ce striga "Trăiasca Ana Pauker şi Vasile Luca" strigau şi trăiască Petre
Groza, astfel că demagogul câştigase partida, majoritatea oamenilor au început să-l aclame pe el,
toate dispoziţiile de la centru se spulberaseră ca frunzele în vânt.
 
Ce se întâmplase? Aripa Ana Pauker, Vasile Luca deveniseră oamenii zilei gata să pună mâna pe
putere, dar în ultimă clipă Stalin a hotărât să menţie aripa românească avându-l în frunte pe Dej şi
Petre Groza. Se spune că ultimul îl distra pe marele dictator cu bancurile sale şi îi plăcea că nu
manifesta teama atât de proprie majorităţii colaboratorilor săi.
 
Acesta era Petru Groza căruia Romulus Ladea i-a ridicat o statuie impozantă, pe care revoluţionarii
din 1989, au dat-o jos de pe soclul ei şi i-au zdrobit nasul de bronz aşa cum o merita, acest clovn al
României comuniste.
 
Probabil că în noile condiţii de văduvă stimată Luţ vroia să-l scoată din joc şi e cel ce se afla în
relaţiile ei pe locul al treilea dar marea ei eroare a fost aceea că l-a considerat tot timpul ca pe o
figură pe care o poţi înlătura oricând. Nu i-a luat în considerare propriul sentiment atât de puternic
încât a fost în stare să comită o crimă pasională, şi să recunoaştem că atunci când pe scenă îl vedem
pe don José ucigând-o pe Carmen, îi trăim cu toată înţelegerea sublimul act, de ce să ne îndepărtăm
de nenorocitul făptaş atunci când a schimbat scena cu realitatea cea de toate zilele?
 
Pentru a nu o considera pe Ea ca singura vinovată, aş mărturisi că l-am auzit pe Ladea în după
amiaza zilei când seara urma să se căsătorească, spunând tatălui meu că tocmai se întorcea de la
bordel unde a iubit o prostituată. Lucrul, la prima vedere pare îngrozitor, le nejustificat din punct de
vedere moral, chiar dacă ar fi recunoscut că tot teatrul făcut cu tata trimis la Bucureşti, nu era din
iubire ci din interesul de a pune mâna pe averea popii Piso. Dar şi atunci exista o pudoare şi un
respect din partea unui om ce urma să participe la taina cununiei, cum o consideră, Biserica.
 
Dar să presupunem că Ladea minţea, se grozăvea, mai precis ca orice bărbat avea şi el emotiile sale
pentru noaptea nunţii.
 
Dar şi într'un caz şi în altul reeşea ceva ce nu poate fi tăgăduit. Pentru ţăranul bănăţean din firea lui
Ladea, femeia în timpul dragostei sexuale, constituia un simplu obiect de plăcere de care te foloseşti
numai tu ca bărbat şi nimic mai mult. O atare dragoste putea să o cumpere şi să o trateze în modul
cel mai dur posibil, ori acum acest procedeu nu mai putea fi aplicat lui Luţ, es urma să fie
mângăiată aşa cum îi impunea barbatului gingăşia unei femei ori asta ajunses e să-l plictisescă, în
curând pe artist, din această cauză a preferat să se întorcă la femeile lui de stradă mai puţin
pretenţioase iar lui Luţ să-i dee deplină libertate, atunci când tot ea încă din primele zile l-a socotit
prea bătrân, pentru dânsa.
 
Să-mi fie iertată digresiunea, în care mi-am permis să lansez o ipoteză, poate valabilă pentru
Romică, mult mai apropiat de mine decât Luţ care oricât de prietenoasă tot ascunsă îmi rămânea, eu
ziceam că-i cam prefacută.
 
Dar pentru a întări acest capitol îmi amintesc cum într'o zi Ladea îi spune lui tata:  "... Şi i-am spus
Evei să-şi mai ţină gura dar ea vorbea înainte. Şi când i-am dat, mă Tiberică, o palmă, Eva deodată a
tăcut ...". Şi fiindcă Eva era mama lui, îşi poate închipui oricine cât ne-a infiorat gândul că am putea
da mamei, pe care, Românul o asemuieşte cu Icoana Maicii Domnului, o palmă. Dar aşa ceva nu-şi
tulbura gândurile lui Ladea rămas - şi o spun cu mare admiraţie - la concepţia sa de-acasă, a
ţăranului bănăţean.
 
Şi ar mai fi să-mi aduc aminte de unchiul Milu, descendent al familiei Veliciu, tatăl său a fost numit
ca luptător pentru drepturile românilor în Ardeal, leul de la Chişineu-Criş, pe care l-a vizitat în 1913
C. Stere, venit la Arad să împace pe Vasile Goldiş şi Maniu de la Românul cu oţeliţii de la tribuna
lui Octavian Goga, pe atunci M. Veliciu era bolnav îşi trăia ultimii ani de viaţă.
 
Fiul său era ceea ce s'ar putea chema un om al păcii, oponent oricărei lupte ce l-ar putea scoate din
ritmul obişnuit al vieţii sale, în monotonia căreia nu se întâmpla nimic deosebit. Cu toate că fratele
său, Romul Veliciu, a fost primul prefect al României mari, în timp ce mai cunoscutul Justin Mărşeu
ocupa postul de primar, pe Milu nu îl ispiteau asemenea funcţii "stresante" cum le spunem noi
astăzi. Cum descrierile mele sunt ale unui copil abea de zece ani, îmi revine în minte ca un om
scund, destul de gras, cu un chip luminat de o chelie pe lături cu o coroană rarefiată de păr mai mult
sur. Ochii negri, vioi aparţineau unui suflet care nu părea chiar mort, sprinteneala la mers îl arăta
mult mai tânăr decât vârsta ce i-o dădeau oamenii.
 
Fiind avocat, pe tata l-a cunoscut la Tribunal, şi au legat un fel de prietenie deşi între ei exista o
diferenţă de vârstă respectabilă, tata se apropia de 40 de ani, când şi-a luat o carte scrisă de un
american cu titlul sugestiv "Viaţa de la 40 de ani începe", ori cum mă încurc  în ani, dacă tata abea
trecuse de 30 de ani eu nu-l puteam cunoaşte pe unchiul Milu, înseamnă că-l ştiu din ce mi-a
povestit despre el tata şi îl vedeam din fotografiile tatalui meu. Dar mare importanţă nu ar trebui să
aibe, şi aş mai adăoga faptul sigur că tata cumpărase cartea respectivă la 46 de ani, deci după ce
depăşise vârsta pe care se mândrea că a trecut-o cu succes, de parcă ar fi fost vorba cel putin de 100
de ani.
 
Se plimbau rar pe Corso, sub salcâmii înfloriţi primăvara dar cel mai adeseori se mutau pe Malul
Mureşului unde era mai multă linişte şi bănci pe care se puteau aşeza.
 
Deşi, astăzi, unchiu Milu era cumpătat şi la gestul de a-şi mişca braţele, bujorii din obraji stăteau
mărturia unei vieţie mai agitate, şi rareori mai vorbea de ea ca de păcatele tinereţii sale, când ca
student îşi petrecea nopţile prin Montmartre pe urmele lui Toulouse-Lautrec şi ale altora mai puţin
cunoscuţi.
 
Discuţiile între tat şi unchiul Milu decurgeau ca un adagio armonic executat de un subiect plăcut,
niciodată de ordin politic fie şi internaţional. Partnerul său de discuţie de cele mai multe ori îl
asculta povestind nişte întâmplări neînsemnate, mai palpitantă a fost vizita lui Coco porumbelui cu
aripi arginţii, care însă l-a părăsit peste câteva zile după ce se întremase luând forţe pentru un nou
zbor. Dar de cele mai adeseori stăteau unul lângă altul privind la undele râului încărcate de albastrul
unui cer de August senin, şi când îl întrebaie răspundea întocmai ca şi păstorul lui Vasile Părvan.
"La ce te gândeşti? - Absolut la nimic", răspundea unchiul Milu, parcă zgârcit şi cu visările sale.
 
Legături cu literatura nu prea avea, deşi părea că ţine ascunse bine multe taine, ar fi corespuns unui
Silvestre Bonnard al lui Anatole France, retras la pensie, nu-l mai ispitea furtul cărţilor, nici cititul
lor la lupă, cum preţindeau documentele cele de totului vechi. După plimbare se mai opreau la
canefeaua Dacia pentru un şchwarz, timp în care tata mai citea câte un jurnal din Bucureşti unde
mai afla câte o veste înteresantă şi aştepta să mai descopere un mare, poet cum i s'a întâmplat cu
câţiva ani, mai devreme cu poetul Bacovia a cărui Havuz antic i-a stors sincere lacrimi de admiraţie.
 
Şi apoi se despărţeau dându-şi întâlnire pentru a doua zi la tribunal. Acasă la el nu-l prea chema că
trebuia sa-şi pună în ordine lucrurile şi asta nu-i era deloc pe plac.
 
De multe ori tata se întreba ce găseşte la acest bătrân anost, care parcă se află în posesia unui Peau
de Chagrin balzacian şi numărându-i zilele până îşi încheie traseul, are grijă sa-şi reducă batăile
inimii ca nu cumva să-l prindă finalul, ce nu poate fi evitat, dar cu siguranţă amânat.
 
Nu l-a impresionat nici când i-a vorbit de un funcţionar la primăria Aradului, care petrecuse cu Ady
Endre sub podurile Budapestei, picând în nesimţire de atâta băutură. Atacase un subiect de literatură
cu intenţia de a-i face pe voie tatălui meu, dar el îi răspunse că el caută poezia lui A. Endre şi nu-l
opresc din drumul lui bachanalele acestui mare poet.
 
Simţind că-l pierde, scăpându-l ca un pumn de nisip printre degete, unchiul Milu îi propuse ca peste
luni să facă o excursie în Retezat ceea ce pe tata, amator de aventuri turistice, îl mai învioră,
socotind că din timp vor trebui să o pregătească.
 
Iată cum o fotografie îi arată pe cei doi, în costume de baie, în mijlocul unui pârâu, de munte, tare
rece. Acolo, într'un mediu total nou pentru el, unchiul Milu se simţea în largul său, mult mai volubil
parcă şi-ar fi găsit patria sa ancestrală. Eliberat de toate complexele sale, s'a hotărât ca tot urcând pe
bolovanii albi ai Retezatului să-şi desvăluie şi unul din secretele vieţii sale şi când au coborât l-a
dus la cabana lui Brătescu-Voineşti unde gazda, vechea lui cunoştiinţă i-a servit cu păstrăvii prinşi
chiar în dimineaţa respetivă de marele scriitor, iscusit pescuitor, în apele unui rău de munte din
apropiere.
 
Deci am aflat şi taina unchiului Milu, era nu prietenul lui Brătescu-Voineşti ci unul din eroii săi
preferaţi, din persoana căruia îi învia pe toţi ceilalţi.
 
Nu peste mult unchiul Milu murise la tribunal, în timp ce scria o petiţie la pupitrul înalt al unei mese
aşezate pe coridor. 
 
Gurile rele ale oraşului susţineau că a fost sifilitic, boala i-ar fi atacat aorta, care a pleznit şi i-a
provocat moartea fulgerătoare. Tot necazul i s'ar fi tras din vremea studenţiei petrecută la Paris. Nici
nu împlinise 50 de ani.
 
Pentru tatăl meu oraşul de pe Mureş cu atâtea clădiri clasice nu mai era cel de pe vremea
anonimului său locuitor, Unchiu Milu, Emil Veliciu, îşi pierduse ceva din strălucirea sa, el o purta,
în toată existenţa lui, printre oameni, învăţându-i rostul a ceea ce ei vor uita curând că ar putea să-şi
trăiască propria lor clasicitate.
 
Şi mărturisesc deschis ca unu ştiu nici astăzi dacă l-am cunoscut personal pe unchiu Milu sau l-am
reconstituit din fotografiile tatălui meu, totul fiind însă adevărat, mai ales întâlnirea cu Brătescu-
Voineşti şi păstrăvii lui.
 

Scrisoarea (48) din 29 Iulie 1980 de la Pamfil Şeicaru

 
Dragă Ovidiu îţi datorez o replică şi o informaţie. Ai pomenit de Tristan şi Isolda de Wagner.Ţi-am
răspuns grăbit uitând să-ţi spun că aveam o placă de patefon cu actul 2 din această operă, un imn
iubirii de un lirism care te cucereşte.
 
Informaţia privind Ideia Europeană: s'ar putea să fie Beldie cel care o scotea. Ştiu că era un laborant
al încercărilor lui Radulescu-Motru de a face unele lucrări timide, încercări de psihologie
experimentală. Categoric C.R. Motru nu a fost directorul acestei publicaţii care a avut un moment
de atenţie în lumea presei. În 1920 la guvern generalul Averescu, ministru de interne C. Argetoianu
a arestat congresul comunist şi Ideia Europeană a protestat. Straniu, între cei care au semnat
protestul figurează şi Nae Ionescu asistent al lui C.R. Motru care în 1912 când şi-a dat licenţa a avut
o bursă în Germania unde a rămas pâna în 1918 când s'a întors după zisa pace din mai. Era ofiţer de
rezervă şi în Aprilie 1916 toţi studenţii aflaţi în străinătate au primit ordin să se întoarcă. Nae a
rămas. Straniu, n'a fost pus într'un lagăr ci a avut un post la editura Reclam din Leipzig. A fost
protejat de catolicii germani. Nu mă miră că a semnat manifestul protest din Ideia Europeană dat
fiind că atunci când Gusti a organizat seria de conferinţe aupra doctrinelor politice, Nae a ales
doctrina anarhiei.
 
Voi căuta să-ţi procur numărul din Curentul în care am publicat articolul lui Ion Vinea  "Geneza
unei gazete: Curentul". Legionarii au fost supăraţi dat fiindcă ideologul apărea într'o postură prea
puţin măgulitoare. Eu împreună cu inginerul Enacovici am înfiinţat ziarul Cuvântul ziar de
reacţiune împotriva comunismului. Când Crainic a izbutit să fie secretar general la Culte şi Arte am
socotit să caut un teolog să scrie rubrica. Crainic mi-a recomandat pe Nae Ionescu ca să înţelegi
situaţia, Nae a trecut licenţa în 1912 şi eu am venit la universitate în 1916 când împlinisem 20 de
ani. Erau în 1916 câteva nume din generaţiile anterioare între care Speranţă şi Dem. Theodorescu.
Acesta din urmă în 1912 îşi trecuse licenţa cu o lucrare asupra lui Spinoza elogiată de C.
Răduleascu Motru. În aceeaşi promoţie cu Nae. În loc să accepte şi el o bursă în Germania, Dem.
Theodorescu a acceptat să conducă ziarul Dreptatea retribuit cu 800 de mii pe lună. Un salariu
exepţional dat fiind că în 1912 leul era egal francului elveţian. Era îndrăgostit de o colegă pe cât de
frumoasă pe atât de remarcabilă ca inteligenţă şi serioasă pregătire. Când în 1918 Al. Marghiloman
a format guvernul, Dem. Theodorescu a fost numit şeful cenzurii. Cu această ocazie l-am cunoscut
când a venit la Iaşi. Bineînţeles am avut un conflict cum era firesc. M'a impresionat eleganta lui
ironie în faţa vijelioasei şi impetuoasei mele atitudini. Dar am rămas prieteni până la plecarea mea
din ţară, la 10 August 1944. Pe Nae l-am cunoscut întâmplător la Centrala Cărţii, o societate care
avea ca preşedinte pe Vasile Pârvan şi ca administratori delegaţi, Gusti şi Simionescu-Râmniceanu,
prieteni de la Berlin ai lui Aristide Blank care finanţa afacerea. Eu eram cititor al ziarului monarhic
"L'action francaise".
 
Sub pseudonimul Orion se menţionau cărţile care se cuveneau citite. Aşa am descoperit o lucrare
consacrată discursului asupra metodei lui Descartes când m'am dus să comand şi alte cărţi a venit
directorul de la centrala cărţii şi mi s'a recomandat: "Numele meu este Nae Ionescu". Eu i-am
replicat "Mein Name ist Nae Ionescu". El a râs "Nu ştiam că dv. aţi făcut filozofia, căci aşa mi-aţi
reţinut atenţia asupra remarcabilului studiu asupra lui Descartes". "Nu am făcut filozofia, am audiat
doar prelegerile lui P.P. Negulescu, mă pasionează istoria şi în deosebi istoria Europei de la
Revoluţia franceză până la Lenin şi după. Cum sunt şi voi continua să fiu gazetar, Istoria Europei
este absolut necesară profesiei. Abia am terminat pe Albert Sorel cu "Europe et la Revolution
francaise", bineînţeles nu ignor pe Taine". Pe urmă nu ne-am mai văzut. El n'a mai fost director la
centrala cărţii. Mai târziu am aflat penibila cauză. Recomandarea lui Nae de câtre Crainic am
acceptat-o. Ion Vinea descrie procedeele lui Nae Ionescu de a cuceri încrederea lui Enacovici în aşa
măsură încât să mă elimine. Pentru un filozof, Dinu Păturică nu se putea lua model. De nu venea
Nae la Cuvântul eu nu aş fi creiat Curentul. Deci ar trebui să-i fiu recunoscător. Dar citind pe Ion
Vinea îţi vei da seama ce strident a fost cuvântul "Patron" în climatul camaraderesc al Cuvântului.
Eu nu i-am spus lui Enacovici niciodată "patroane".
 
Intenţionez să public o carte "Pamfil Şeicaru şi contemporanii" în care voi reproduce tot ce-au scris
cei care m'au cunoscut din liceu, din armată, din profesie ca să înţelegi oroarea mea de cuvântul
"patroane". Voi publica un articol întitulat "O falsă istorie a literaturii române de Călinescu".
 
Atât Arghezi cât şi N.D. Cocea vor fi mai bine cunoscuţi când voi izbuti să am răfuiala dintre ei din
1916. Au lucrat împreună la Facla, revistă săptămânală care avea drept obiectiv atacul concentric al
lui Iorga şi A.C. Cuza care creiau climatul antievreiesc. Arghezi semna exieromonalul Teodorescu
specializat în atacul episcopilor, a mitropoliţilor etc., N.D. Cocea sarja personagiile politice. A
apărut acuzaţia de plagiat a lui A.C. Cuza "Despre poporaţie" teza lui de doctorat în care demonstra
creşterea populaţiei evreieşti. Cel care semna acuzaţia era Emanuel Socor căsătorit cu sora lui C.
Graur. Acuzaţia era lucrată de Graur şi alţi evrei care stăpâneau limba germană şi nu erau străini de
problemele economice. S'a propus ca expert Dobrogeanu Gherea care publicase "Neoiobăgia" o
serioasă lucrare de economist. A.C. Cuza l-a contestat neacceptând pe Solomon Solomonov Katz =
care ar fi numele adevărat al cunoscutului "critic literar". Înainte de contestarea lui A.C. Cuza,
Dobrogeanu Gherea refuzase. Între alte acuzaţii aduse în ce priveşte originalitatea lucrării lui A.C.
Cuza era şi aceasta: a luat argumentele de la un autor şi forma de la alţii. Calm, A.C. Cuza a dat
textul german să-l traducă Socor. Era în mare încurcătură să traducă textul. Atunci Cuza a întrebat
cina a ajutat traducerii din germană? "Soţia mea: este specialistă în problemele social economice?".
Tăcere. Şi deodată A.C. Cuza a lovit în plin, spui că fondul l-am luat de la acest autor şi forma de la
altul? Bine, fond şi formă: când zic perciuni înseamnă un smoc de păr in formă de tirbuşon. Mă rog,
când trag de formă, nu trag şi de fond?
 
Obiectivul era ca A.C. Cuza să fie scos de la catedra de economie politică de la Universitatea din
Iaşi.
 
În tot acest timp binomul Theodorescu-Cocea a rămas intact când în 1916 a izbucnit primul război
mondial unitatea s'a rupt. Theodorescu-Arghezi a scos "Cronica" şi Cocea a continuat Facla, prima
era integrată propagandei progermane şi N.D. Cocea era pentru Franţa. Legaţia franceză i-a pus la
dispoziţie suma necesară să cumpere o tipografie. Au apărut traduceri din Anatole France. O lucrare
a lui Vandervelde, şeful socialiştilor belgieni în care denunţa violarea neutralităţii acestui stat. Cel
căruia Cocea i-a încredinţat traducerea era Nichifor Crainic care a realizat o frumoasă traducere.
Tudor Arghezi lucra şi la ziarul Seara al lui Bogdan Piteşti, agent german. Cum a izbucnit conflictul
nu ştiu, fapt este că a fost cel mai penibil spectacol de denunţuri dezonorante. Nu mai era o
polemică, ci o dezgustătoare spălare de rufe murdare şi căldări de lături asvârlite cu o violenţă ce îi
clasa pe combatanţi. Când voi izbuti să am fotocopia acestei dezonorante răfueli o, voi publica cu
comentarul cuvenit.
 
"Curentul" este cules şi urmează sa fie în zece zile tras la maşină când lucrătorii îşi termină vacanţa.
Ghinion. Noul număr se va pune imediat la tipar, ca pentru 23 August să fie cules şi tipărit. Voi da
replica manifestului lansat la 1 Ianuarie acest an de exregele capitulării fără condiţii, pentru care
Moscova i-a dat decoraţia "Victoria": aceeaşi ca şi aceea dată lui Churchill. Şi acest cretin şi-a
amintit de România, vaca de muls. La ce corespunde această operaţie? Chiar aşa de jos nu a căzut
poporul român, să uite actul trădării de la 23 August.
 
Chiar azi am primit un volum de C. Dobrogeanu Gherea în care am găsit articolul "Poetul ţărănimii,
G. Coşbuc". Am să caut să fac o fotocopie a acestui studiu care îţi va aminti de acest poet al
Transilvaniei care a adus un suflu nou în climatul de după Eminescu. Nu mă pot stăpâni ca să nu-ţi
trimit înainte de a fotocopia întregul studiu "Noi vrem pământ":
 
Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu! Dar noi strămoşi şi taţi!
Noi mame şi surori şi fraţi
În lături venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt:
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ! ...
 
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n'avem drepturi şi cuvânt;
Batăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ, când ne mişcăm,
Şi plumb, când istoviţi strigăm
Că vrem pământ! ...
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!
 
Comentează Gherea: "E energia sălbatecă, suflul puternic care dă acestei poezii un adevărat caracter
epic. Poezia aceasta nu e socialistă dar e una din cele mai revoluţionare din toate timpurile."
 
Voi grăbi să-ţi trimit întreg studiul consacrat lui Coşbuc, ca să vezi de ce nu accept pe Arghezi, ca
mare poet. Eu i-am publicat în Hiena: "Flori de mucigai" care nu-mi plăceau dar nu mă împăcam cu
gândul că nu le publica nimeni.
 
Îmbrăţişări Pamfil Şeicaru
 
p.s. În viitorea scrisoare îţi voi vorbi de metafizica fabricii de bere de la Băneasa a lui Nae Ionescu.
Vei rămâne uimit.
 

Note şi Comentarii
 
La începutul scrisorii de faţă, maestrul revine asupra unei afirmaţii făcută în epistola sa anterioară
că îl preferă mai mult pe Berlioz decât pe R. Wagner (desigur se referea la muzica lor.) Îşi da seama
că a greşit, atunci când nu s'a gândit la Tristan şi Isolda - de care i-am vorbit ulterior eu - grăbindu-
se să-mi răspundă a uitat să-mi scrie că avea o placă de patefon cu actul al doilea din această operă,
de fapt un imn iubirii de un lirism care te cucereşte.
 
Rândurile respective m'au bucurat deoarece ele înseamnă că marele ziarist întradevăr dădea o
atenţie deosebită corespondenţei noastre, şi după cum se vede se corectează atunci când în
răspunsul său a uitat ceva esenţial, nu se sfieşte sa revină asupra lui.
 
Cum se ştie opera i-a fost inspirată lui R. Wagner de dragostea lui pentru Matilda Wesendonck,
trecută prin lectura lui Schopenhauer şi a dramelor lui Calderon de la Barca, l-a ridicat până la
crearea unei muzici închinatea iubirii cereşti, bazată pe finele arcorduri şi tonuri de trecere ce ar
putea concura muzica ştiută şi dusă la perfectă desăvârşire doar de îngerii din paradis. Într'o
scrisoare adresată mamei sale, tânărul Schopenhauer descrie întocmai existenţa unei atari muzici
îngereşti, de parcă l-ar fi presimţit cu mulţi ani înainte pe R. Wagner compunând pe Tristan şi
Isolda.
 
Afinitatea lui P. Şeicaru pentru trăirea unei nobile iubiri de origine cerească, a surprins-o Liviu
Rebreanu la Pahonţu din Gorila, alterego-ul marelui ziarist, pentru Christina Tomşa, de altfel o
simte cum îl stăpâneşte tot mai puternic, umplându-l de o beatitudine, niciodată până atunci
percepută de fiinţa sa. În realitate, această dragoste fiind de natură, omul Şeicaru a împărţit-o între
soţia lui, o jertfitoare Ana lui Manole, şi iubirea lui pentru scris şi majora creaţie. Aşa se manifestă
lupta pentru un ideal pe care-l va sluji o viaţă întreagă, fără să-l trădeze, nici chiar în somn.
Ascultând muzica lui Wagner din Tristan şi Isolda, iubirea se identifică integral cu o înălţare la cer,
aşa cum în final compozitorul îi ridică pe cei doi, imbrăţişaţi spre zenit, indicaţie pe care regizorii, şi
cei mai buni, nu o respectă socotind că viziunea lui R. Wagner nu mai e la modă, o înlocuiesc cu un
drum ce trece pe sub o poartă triumfală dar să recunoaştem că nu e acelaşi lucru, rămâne
mărturisirea din inima autorului la inima ascultătorului, în acest raport urcarea înseamnă trecerea de
la starea pământească, profană la cea cerească divină, de unde şi armoniile îşi schimbă natura, din
trecătoare devin eterne.
Mai e de amintit că ceea ce la Dante, ca în întreaga filozofie italiană se realizează prin credinţa
îndrăgostiţilor, femeia Beatrice reprezintă iubirea cerească pe când la Wagner să ajungi la dragostea
cerească ai nevoie de ajutorul unui filtru, noi îi spunem drog, pentru a simţi efectele noii stări de
iubire. Deci, e nevoie de intervenţia unui factor extern ca şi vinul lui Dionisos în declanşarea
orgiilor la care asistă Bacantele lui Euripide una Agaue, îşi omoară fiul Pentheu, pe când toate pe
vestitul Orfeu, fiindcă le refuză se plăcerile vrăjii.
 
La neamţ e vorba de neîncrederea lui în tăria sentimentelor, acestea mai devreme sau mai târziu se
schimbă, se pot transforma în ură, deci în opusul primului. Din această cauză marii filozofi germani
nu se sprijină niciodată pe efectul simţirii din om, prin ea se produc efecte magice pe care niciodată
nu poţi să clădeşti sisteme filotofice de durată.
 
Total contrar, pentru italian iubirea celestă e modalitatea cea mai pură de cunoaştere a divinităţii şi a
lumii, pentru a o realiza nu-i nevoie decât de o strângere de mână cum şi-au pecetluit dragostea alţi
eroi ai lui Dante, ajunşi însă în infern, Paolo Malatesta şi Francesca da Rimini, tocmai fiindcă
iubirea lor nu s'a curăţit total de ispitele amorului profan.
 
În continuare, maestrul vorbind despre Ideea Europeană a cărui director probabil a fost C. Beldie, în
niciun caz nu C. Rădulescu Motru, abordeată iar cazul Nae Ionescu de care ne vom ocupa în
comentariile scrisorii viitorare publicând în cadrul lor articolul lui Ion Vinea, Geneza unei Gazete
"Curentul", apărut în 1943 în Curentul, la care marele ziarist se referă în mod stăruitor când tratează
problema conflictului de la Cuvântul, rolul principal deţinându-l mult discutatul Nae Ionescu.
 
Surprinde redarea discuţiei duse cu directorul Centralei cărţii, de unde se vede că atât acest conflict
cât şi Falsa istorie a literaturii române de G. Călinescu, l-au urmărit o viaţă întreagă, odată ce peste
câteva luni iubitul maestru se va stinge din viaţă, şi tot nu i-a uitat, îi lasă testamentar pentru
definitiva rezolvare, urmaşilor lui.
 
Revenirea aproape obsesivă la acelaşi subiect, mă face să fiu astăzi sigur că maestrul reacţiona la
articolele mele pozitive încchinate filozofiei lui Nae Ionescu, astfel că nu putea admite ca după
atâtea fapte necinstite comise de Nae Ionescu, eu aşi mai putea să-i arăt aşa o consideraţie.
 
În continuare, maestrul schimbă subiectul, şi se ocupă de binomul Arghezi - N.D. Cocea, amândoi
lucrau la revista săptămânală Facla care avea drept obiectiv să atace concentric pe N. Iorga şi A.C.
Cuza care creiau, la noi, climatul antievreiesc. Cum e vorba de un personaj căruia P. Şeicaru i-a
dedicat un studiu, credem noi demn de reţinut, întitulat "Un junimist antisemit A.C. Cuza" vom
zăbovi, în continuare asupra lui. De la început tinde la lămurirea fenomenolui care a contribuit la
fixarea lui A.C. Cuza ca promotorul şi doctrinarul antisemitismului în România şi în acet sens
cercetându-se ideile social-politice din gândirea românească face o surprinzătoare constatare, de
fapt A.C. Cuza e doar un reprezentant al unei concepţii politice apărute în jurul anului 1858 când
antisemitismul s'a conturat ca urmare a unor studii economice, primul care a denunţat pericolul
evreiesc a fost ardeleanul Dionisie Pop Marţian. Acest cercetător, de care am mai vorbit, a adunat
un bogat material privind structura societăţii româneşti şi ajunge la o concluzie politică de apărare
naţională. Căci, în ce priveşte viitorul de vom scăpa de dependenţa politică vom cădea în alta
economică. Să înlăturăm aservirea economică faţă de străinătate, acapararea bogăţiilor ţarii de către
străini şi exploatarea prin negoţ şi cămătărie, consecinţe ale liberalismului economic în forma lui
clasică. Pe lângă un protecţionism economic, se propune interzicerea dreptului străinilor de a
cumpăra pământuri în România şi să se lupte pe orice cale împotriva Evreilor negustori, bancheri
exploatatori ai claselor producătoare.

În ce-l priveşte pe A.C. Cuza el merge pe aceeaşi direcţie strict economică şi statistică în spiritul
căreia concepuse lucrarea sa de bază, "Despre poporaţie". Semnalează o creştere a populaţiei
evreeşti în Moldova şi o descreştere în acelaşi timp a populaţei româneşti, demonstrată statistic.
Critică statul liberal şi formulează temele naţionalismului antisemit. În 1902 anul apariţiei cărţii, ea
a trecut neobservată.
 
Activitatea politică antisemită a lui A.C. Cuza a început după 1907 când a început colaborarea la
"Neamul românesc" întemeiat de N. Iorga, iar în 1909 tot cu marele istoric pun bazele partidului
naţionalist democrat, primul partid politic având un program antisemit. Totuşi ţinta lui A.C. Cuza,
ca a tuturor junimiştiior era partidul conservator-democrat condus de Take Ionescu.
 
Fără îndoială, cum nici Cuza nici Iorga nu erau propriuzis oameni politici, curentul antisemit n'a
crescut în popularitate, dovadă că partidul naţionalist-democrat nu a avut decât doi deputaţi în
persoana conducătorilor partidului. Agitaţia antisemită i-a ingrijorat pe evrei şi au început prin
revista Facla să denunţe lucrarea "Despre poporaţie" drept un plagiat acuzaţie azvârlită de Em.
Socor, pe care A.C. Cuza îl dă în judecaţă, deoarece cele susţinute îi periclitau poziţia sa de profesor
universitar la Iaşi, numit tocmai pe baza respectivei teze de doctorat. De altfel, deşi broşura era
opera lui Graur cumnatul lui E. Socor şi probabil şi alţi specialişti, ca şi Graur stăpânind limba
germană au muncit la ea, denunţul nu avea şansă de a convinge pe judecători, lucru de care şi-a dat
seama în primul rând Dobrogeanu-Gherea care s'a retras din afacere unde figura ca expert în
economie politică, după ce publicase "Neoiobăgia" o lucrare de prim oridin.
 
Confuzia lui Socor era manifestă când confunda lipsa de originalitate a lucrării lui Cuza cu un
plagiat ceea ce nu-i acelaşi lucru. Pentru a fixa existenţa celui de-al doilea procedeu nu ai nevoie de
niciun specialist, identitatea conceptelor apare la simpla alăturare a textelor, care nu au nevoie de un
studiu mai aparte. În cazul dat era nevoie de cunoaşterea limbii germane, ori şi în acest domeniu
Socor era deficitar, deoarece întrebat de A.C. Cuza a trebuit să recunoască faptul că el nu cunoaşte
limba lui Goethe, traducerea i-a fost făcută de nevastă-sa care ştie germana dar nu era specialistă în
ştiinţele economice.
 
Din aceste deficienţe copilăreşti se poate trage concluzia ca Em. Socor a fost atras în cursă de cei
doi polemişti, Arghezi şi N.D. Cocea, dornici de senzaţii tari, important era sa arunce cu venin în cei
doi naţionalişti, la urmări nu se mai gândeau, pe primul plan stătea bomba ce urma să fie lansată,
spre chiverniseala buzunarului lor propriu. În caz că evreii ar fi plănuit să-l atace pe A.C. Cuza,
totul ar fi fost pus la punct în mod impecabil, încât profesorului antisemit i-ar fi trecut pofta să mai
facă glume galante.
 
În ce priveşte, originalitatea unei lucrări ea poate fi un subiect de discuţii înterminabile, în cazul lui
Cuza s'ar fi înterpretat adaptarea statistică la situaţia României, o contribuţie originală. Mai departe,
evreii din România nu puteau fi prea înspăimântaţi de activitatea lui A.C. Cuza, atâta timp cât
partidul său, indiferent cum se chema, ducea o politică la vederea tuturor, mai mult, funcţia de
deputat le garanta că antisemiţii respectivi nu vor întreprinde nimic împotriva legilor statului lor.
 
Pamfil Şeicaru critică tendinţa lui A.C. Cuza de simplificare a doctrinei sale naţionaliste, nu s'a
abătut de la ea, demonstrând o lipsă de nerv şi de inventivitate, impresiona prin tenacitatea cu care
repeta aceeaşi temă. Consecvent cu el însuşi articolele sale de ziar nu erau decât zeci de variante pe
aceeaşi temă. Indiferent de valabilitatea ideilor sale, comparat de pildă cu scriitorul antisemit
Edouard Drumond, agitatorul antisemit român apare în evidentă inferioritate.
 
Şi continua marele ziarist: "I-a lipsit voinţa de a adânci problemele sociale, i-a lipsit seriozitatea,
acel dramatism interior cu care un scriitor stăpânit de o convingere ataca problemele sociale.
Vioiciunea spiritului, acel spirit zeflemist spcific cercului "Junimea" îl determina să bagatelizeze
totul ... . A.C. Cuza a scris şi versuri, unele romanţe realemente frumoase, de o delicată factură, dar
ceea ce este surprinzător, în nici una din scrierile lui nu vom găsi o frază în care să vibreze o emoţie
autentică ... . Vioiciunea spiritului de factură epigramiatică îl înclina să dea o exagerată atenţie
amănuntului, să folosească actul ironiei, mulţumindu-se cu succesul imediat al unei răsuciri
caricaturale a unei probleme, fără să o adâncească, aşa cum ar fi fost firesc să ne aşteptăm de la
cineva care îşi concentrase toata puterea de investigaţie asupra unei probleme. Un critic social nu
poate rezuma complexul sociologic la fenomenul evreesc, judecându-l izolat. A.C. Cuza nu a avut
nici talentul şi nici seriozitatea, în sensul ştiinţific, de a face inventarul societăţii româneşti, fără
îndoială din punct de vedere antisemit, dar cu simţul sociologic al unui Drumond din "La fin d'un
monde". S'a risipit în nimicuri, şi-a cheltuit inteligenţa, spiritul, fără să fi fecundat o operă care să
sintetizeze gândirea lui politică."
 
În aceste câteva rânduri Pamfil Şeicaru ne dă portretul complet, şi interior şi cel exterior al lui A.C.
Cuza, intuiţia autorului îi inspiră pana genială cu care zugrăveşte în cuvinte, săpate în munţii de
Carrara ai Veşniciei, de unde l-am numit, în altă parte, un Plutarh în versiune românească.
 
De-acum vom percepe deficienţele lucrărilor sale după "Despre poporaţie" lipsite de adâncirea
problemelor sociale, de acel dramatism interior cu care un scriitor ca stăpânit de foc sacru atacă
probleme de care e sigur că le va demonstra valabilitatea.
 
O editură din Iaşi, prin 1912, îi dă sarcina să editeze opera completă a lui Eminescu. Pentru
strângerea materialului l-a avut la dispoziţie pe Octav Minar, care s'a achitat conştiincios de
misiunea primită. Acum urma contribuţia critică a lui A.C. Cuza, să claseze materialul, să dea notele
explicative asupra ambianţei momentului istoric în care s'a publicat un articol, înlesnind înţelegerea
filiaţiei ideilor. Dar A.C. Cuza s'a mulţumit să scrie o prefaţă anunţând un studiu, ce nu va mai apare
niciodată. Orânduirea materialului făcută de Octav Minar a fost aranjat la întâmplare.
 
Personal, am găsit aceste Opere complete de M. Eminescu, în biblioteca unui cunoscut român din
Frankfurt, în această ediţie am dat de piesa Le joueur de flûte de E. Augier tradusă în germană de K.
Saar, în româneşte într'o formă prozodică nouă de M. Eminescu. Traducerea realizată în cursul
anului 1888, demonstrează păstrarea puterii creatoare, poetice la marele poet  român, în al 6-lea an
de boală, ceea ce exclude o paralizie gen, progresivă (G. Călinescu) sau zisa mare întunecime
(Perpessicius).
 
Cât despre A.C. Cauza, dreptate are Pamfil Şeicaru, nu a avut o asemenea concentrare intelectuală
care să-i permită o analiză ştiinţifică a Operei zise complete a lui M. Eminescu.
 
În schimb, i-au mai rămas anumite calităţi, fie şi minore, le-am citat mai sus nu le mai repet, prin
care A.C. Cuza s'a remarcat în Parlament, unde încurând va fi pe cât de temut pe atât de respectat de
ceilalţi colegi.
 
Prin darul sau de a-şi păstra calmul în orice situaţii, oricând fiind gata să dea o replică ironică pe
limbajul cel mai civilizat posibil, a reuşit să contribuie la nivelul mai ridicat al membrilor Camerei
din punctul de vedere al demnităţii celor ce reprezentau poporul de acasă într'un cuvânt, A.C. Cuza
ajunsese să imprumute ceva din personalitatea sa parlamentului şi mai ales parlamentarilor.
 
N'am să mai insist asupra schimburilor de focuri între oamenii puterii dar e destul să spun că mai
întotdeauna ieşea la suprafaţă vioiciunea spiritului şi inteligenţa epigramatică a lui Cuza, asta fie că
se chema liberalul Ferekide, fie Ion Mihalache sau dr. Lupu. În ce-l priveşte pe N. Iorga el mai
întotdeauna după ce ţinea o cuvântare de nimeni înţeleasă, îşi lua geanta şi părăsea Parlamentul, fără
să mai privească înapoi.
 
Prin 1921 A.C. Cuza făcea o curte asiduă dnei Cosma, fosta soţie a lui Octavian Goga: "O femeie
frumoasă, de o rară delicateţă sufletească: ochii ei mari, negri, aveau o melancolie de madonă.
Octavian Goga se lăsase prins în mrejele Veturiei Triteanu, expertă în manevrarea bărbaţilor şi
divorţase de o femeie şi mai tânără şi de o rară nobleţă; adesea băbaţii au ispita noroiului". (Cum în
vara lui 1954 vizitasem casa memorială din str. Popilor din Răşinari pe când marele poet era interzis
de partidul comunist, după ce am stat de vorbă ceva mai mult cu sora poetului, Claudia Bucşan, şi
am auzit ce părere are familia Goga de Veturia, informat că pe lângă doamna de onoare a soţiei
mareşalului Ion Antonescu, juca rolul de spioană pusă în slujba aliaţilor deci şi a ruşilor, am fost
stapânit de un resentiment faţă de o atare fiinţă ce semăna în jurul ei atâta rău. Într'o dimineaţă în
anii lui '60 profesorul ne anunţă că dna Veturia Goga va vizita un bolnav din secţia de bărbaţi unde
lucram. Şi fiindcă pica pe mine "norocul" să o primesc pe respectiva doamnă, devenită o prietenă
bună a noilor ocupanţi, nu am vrut să dau ochii cu ea şi l-am rugat pe colegul meu de secţie să-mi,
ţină locul, pentru două după amieze ce le voi face în schimb pentru el. Şi astfel am scăpat de
onoarea de a o cunoaşte pe dna Goga fost Veturia Triteanu).
 
Într'o zi povesteşte Pamfil Şeicaru dna Cosma ca să scape de insistenţele lui Cuza, îl roagă s'o
vizitese, la Hotelul Highlife, dar să nu bată în uşa camerei al cărui număr i-l dă. La ora fixată, A.C.
Cuza intra în camera indicată fără să bată în uşă ca să deie de episcopul Ciorogaru, bolnav în pat
după atentatul de la Senat a cărui victimă a fost. Cuza nu-şi pierde cumpătul şi-l asigură că a venit
să se intereseze cum îi merge şi să-i dorească marelui prelat grabnică însănătoşire.
 
Antisemitismul lui A.C. Cuza nu avea nimic comun cu rasismul german, ca de pildă grupul Thule
fondat în 1912 sau cu ordinul Noului Templu întemeiat de către Lang, fost preot cistercian, în 1900
când a adoptat svastica drept emblemă. Folosirea svasticei, A.C. Cuza a adoptat-o atunci când a
intrat în conflict cu Biserica ortodoxă, cerându-i să se lapede de vechiul Testament, creştin fiind
doar noul Testament.
 
Când Carol al doilea desfinţase Parlamentul pentru A.C. Cuza a fost o adevărată zi de doliu căci el
ca naţionalist antisemit era creştin şi democrat, deci se opunea oricărei politici dusă înafara
regimului parlamentar. "Era un monarhist convins dar socotea periculos angajarea regelui în lupta
dintre diversele curente ale opiniei publice, care indiferent de rezultate, dăunează instituţiei
monarhice. O alterare a principului monarhiei constituţionale separa pe monarh de popor, îl pune
de-asupra Statului şi îl face o putere antisocială".
 
Marele ziarist îşi cunoştea bine personajul descris, printre alte întâlniri cu el îşi aminteşte că student
a trecut economia politică, cu A.C. Cuza.
 
Îată încheierea: "Abrogarea Constituţiei de la 1938" şi instaurarea dictaturii regale a lipsit pe A.C.
Cuza de tribuna parlamentară; activitatea lui politică se încheiase ...".
 
"Îmi pot imagina ce a însemnat pentru bătrânul A.C. Cuza cotropirea ţării de câtre hoardele roşii.
Bătrân avea în 1944 peste 80 de ani - orb, agoniza într'un sat de lângă Sibiu, până ce moartea a pus
capăt tregicei lui agonii".
 
Şi acum ceea ce oamenii vor trebui să păstreze în inimile lor:
 
"În viaţa politică a României, A.C. Cuza reprezenta imobilitatea într'o idee unită cu o imperceptibilă
rectitudine morală. Desinteresarea în viaţa publică a fost pentru el o dogmă şi nici chiar cel mai
înverşunat adversar nu i-ar putea contesta un nedesminţit idealism politic.
 
Junimistul antisemit a păstrat tradiţia eleganţei morale în viaţa publică; discutabile ideile pe care le-
a militat, dar nu mai puţin, omul rămâne un exemplar care face cinste neamului românesc."
Să fie scris cu aurul stelelor care cad din cer: A.C. Cuza "Omul rămâne un exemplar care face cinste
neamului românesc."
 
Şi un P.S. Într'o lucrare asupra familiei domnitorului Cuza, profesorul Ghibănescu a stabilit că A.C.
Cuza era înrudit direct cu domnul unirii. Cu atât mai demnă de încredere este monografia lui
Ghibănescu, cu cât acesta era un partizan al lui Take Ionescu iar A.C. Cuza a fost unul din cei mai
înverşunaţi adversari ai takismului.
 
Ultima pagină a scrisorii de faţă e dedicată lui C. Dobrogeanu Gherea autorul articolului "Poetul
ţărănimii, G. Coşbuc".
 
De câte ori citesc poezia "Noi vrem pământ" mă simt profund răscolit, retrăiesc acea energie
sălbatecă, suflul puternic ce mişcă munţii, de care vorbeşte Dobrogeanu-Gherea şi sustine că ea este
una din cele mai revoluţionare din toate timpurile. Mă mir că nici unul din compozitorii noştri nu
s'au gândit să-i dea răsunetul unei Marseilleze ţărăneşti prinzând clipa când lirismul Cântecului
Mioriţa se transformă din naiul scăldat prin lacrimile Doinei, în alămurile ce anunţă epicul dur,
Geneza unei Apocalipse de sfârşit de veac, rostul bolo-vanilor, bucăţi de cer, care-şi caută impărăţia
sub giulgiuri de sânge pământesc:

Să nu dea Dumnezeu cel sfânt

Să vrem noi sânge nu pământ
Când foamea ne va răscula
Hristoşi să fiţi nu veţi scăpa
Nici în mormânt!
 
 
Scrisoarea (49) din 9 August 1980 de la Pamfil Şeicaru
 
Dragă Vuia îţi satisfac curiozitatea. În timpul războiului Nae Ionescu a lucrat la o editurţă germană
din Leipzig, se numea Reclam şi între altele edita şi o ediţie populară. Librăria Alcalay a imitat pe
Reclam scoţând Biblioteca pentru toţi. Nae a cules nemulţumirile editorilor străini care se plângeau
că librarii din România primesc cărţi dar nu plătesc nicio centimă, Nae a avut o idee foarte valabilă:
să se creeze o Societate "Centrala cărţii" care să primească de la editurile străine, aducând garanţia
(de platăn.n.)  unei bănci. S'a prezentat în 1919 lui Aristide Blanc desvoltând proectul care a fost
acceptat, creind societatea "Centrala cărţii" având de preşedinte al consilului de administraţie pe
Vasile Pârvan, şi ca administratori delegaţi pe prof. Gusti şi Simionescu Râmniceanu (vărul primar
al scriitorului Duiliu Zamfirescu). Nae Ionescu, cum era firesc a devenit directorul societăţii.
Pârvan, Gusti şi Simionescu erau prietenii lui Aristide Blanc din epoca studenţiei. În fiecare
săptămână se întâlneau la masă la Aristide. Somionescu Râmniceanu era directorul editurii Cultura 
Naţională. Nae Ionescu captivase încrederea lui Aristide Blank care vroia să-l facă secretarul
general al Băncii Blanc. Fireşte, că vechii colaboratori ai lui Aristide nu vedeau cu ochi buni această
perspectivă. Trebue să ştii că Aristide Blanc avea o occidentală perspectivă a rolului unei
întreprinderi bancare în viaţa unui Stat. A cumpărat nişte terenuri nisipoase le-a parcelat şi a
retribuit fiecărui director sau vechi funcţionar al băncii câte o parcelă şi le-a deschis un credit spre
a-şi construi casă. Este parcul Filipescu de mai târziu. Când şi-a inaugurat casa (a vândut-o mai
târziu lui Mihai Popovici) Nae a ţinut să fie sărbătorirea cât mai fastuoasă; serviciu de la Capşa,
şampanie etc. Soţia şi-a cumpărat o rochie de la Dior. Între directorii care asistau era un vechi
prieten al lui Aristide, i-am uitat numele şi ca toţi care au ulcer la stomac sunt răi, i-a atras atenţia
asupra fastului. La puţin timp după inaugurarea casei, în cursul întâlnirii cu cei trei, Vasile Pârvan,
Gusti şi Simionescu Râmniceanu, Aristide le-a comunicat că a văzut bilanţul Centralei cărţii şi este
încântat. Cei trei s'au arătat uimiţi. Nici Pârvan ca preşedinte, nici Gusti şi Simionescu Râmniceanu,
nu semnaseră cum erau obligaţi, bilanţul. S'a făcut verficarea se delapidase 700 mii de lei. Furia lui
Aristide era nu atât pierderea banilor cât faptul că se lăsase cucerit de Nae. A convocat pe toţi
directorii şi implicit şi pe Nae. Simionescu Râmniceanu care avea o antipatie pentru directorul
Centralei cărţii a redactat o declarţie care - citez din memorie - subsemnatul Nae Ionescu declar ca
mi-am însuşit suma de ... etc. Nae nu ştia nimic şi a venit voios salutând ca de obicei "bonjour
patroane". Replica lui Aristide - dle. prof. Nae Ionescu dta ai falsificat iscăliturile preşedintelui
Centralei cărţii şi ale celor doi administratori delegaţi. Iscăleşte această declaraţie. - "Nu o semnez".
Aristide a pus mâna pe telefon - "nu semnezi chem procurorul să te aresteze". Şi-a dat seama că va
trebui să semneze. Când a semnat declaraţia pentru Aristide, Simionescu-Râmniceanu i-a întins
aceaşi declaraţie -  "eşti obligat să semnezi şi pentru unul dintre administratorii delegaţi". S'a
executat. Aristide nu a vorbit de acest fapt. Dar vechiul colaborator cu ulcer la stomac mi-a dat şi
mie o fotocopie. Simionescu-Râmniceanu lui Theodorescu Branişte. În succesiunea anilor chestia se
uitase. Întretimp Nae după moartea lui Enacovici, luând conducerea Cuvântului îşi crease o situaţie
la Carol iar prin Wider care fusese marea pasiune a Elenii Lupescu s'a apropiat de Puiu Dumitrescu
şi evident de metresa regelui. El a găsit titulatura potrivită: Duduia. Când în 1932 s'a făcut guvernul
N. Iorga-Argetoianu, Carol II le-a recomandat pentru ministerul de interne pe Nae Ionescu. Cum
ştia de chestia cu Centrala cărţii, i-a cerut lui Blanc o copie a declaraţiei. N. Iorga n'a făcut nicio
obiecţie regelui, Argetoianu s'a dus la Carol şi i-a arătat declaraţia. Regele i-a răspuns că ai dreptate
nu i se poate da un post de răspundere, cum a putut să fie aşa de prost.
 
Trebuia găsită o compensaţie lui Nae şi i s'a dat. Inventiv, Nae a făcut o propunere ministerului de
agricultură prin care cerea 20 de hectare la Băneasa spre a face o fabrică de bere. Bragadiru, Azuga,
Luther, celor trei fabrici nu le convenea o concurenţă şi i-au propus lui Nae să-i dea lunar cât ar
evalua el să piardă, renunţând să facă o nouă fabrică.
 
În cererea către ministerul de Domenii se prevedea că după 30 de ani fabrica de bere va reveni
Statului. Fabrica a devenit metafizica berei. Terenul? Zece hectare le-a vândut lui Malaxa care a
făcut biroul lui, unde nu putea fi tulburat şi un manej care avea oglinzi ca să-şi poată corecta
călăreţul ţinuta. M'au surprins aceste preocupări juvenile şi mondene la un om de afaceri care
trecuse de 50 de ani.
 
Cu banii luaţi de la Malaxa, Nae şi-a construit palatul după planurile arhitectului Cantacuzino,
căruia dta i-ai consacrat un articol. Nu am folosit acea recunoaştere penibilă nici chiar în momentele
în care Nae nu se purta corect. Când Vinea în Geneza unei gazete, aminteşte în treacăt de unele
încercări comerciale neizbutite, era o vagă, foarte aluzie la Centrala cărţii de care el ştie de la
Theodorescu Branişte. Nae Ionescu este un admirabil subiect de roman. Sunt prea bătrân şi am
precum vezi alte probleme. Curentul reapare pe 15 August şi lucrez la un articol asupra farsei:
Mihai redevenind factor Constituţional? Nu se poate o năuceală mai degradantă: capitularea fără
condiţii este oare ratificată de emigraţie şi că 70 mii de ostaşi predaţi Rusiei sovietice, morţi, cea
mai mare parte în Siberia, fapt divers? Incerc o mare tristeţe.
 
Acum te supăr cu o rugăminte. Cum dr. Iliescu a plecat în concediu şi nu se întoarce decât pe la 15
Septembrie, nu pot să-mi procur Prostatin ungvent fiindcă nu se dă la farmacie decât cu precripţie
medicală. Fac apel la dta şi sunt constrâns dat fiind situaţia să te pun la cheltuieli când eşti şi dta
strâmtorat.
 
În ce priveşte Dobrogeanu Gherea trec peste refuzul dtale. Ar fi păcat să nu cunoşti analiza pe care
o face atât bladei Nunta Zamfirei cât şi poeziilor Moartea lui Fulger sau Trei, Doamne, şi toţi trei.
Este adevărat că nu este un mânuitor al limbii româneşti, dar cum nu cunoşteam ceea ce am găsit în
acest volum, mi-am completat cunoaşterea lui Gherea.
 
Adaog şi pentru fratele meu acel unguent DDD vasilină şi lichid. L-am folosit şi eu, am verificat
eficacitatea.
 
Şi totuşi sper că într'o zi vei trece prin Dachau
  Îmbrăţişări Pamfil Şeicaru
 
În loc de Note şi Comentarii
 
Geneza unei gazete: Curentul

de Ion Vinea
 
"Curentul" n'a fost dela început. La început a fost "Cuvântul". Din iniţiativa lui Şeicaru, un grup de
scriitori şi de gazetari fundaseră această gazetă. Era în 1925. Titus Enacovici, directorul ziarului
pusese la dispoziţia noii întreprinderi de presă, cele necesare. Adică vreo douăsprezece milioane
riscate a fond perdu, în această aventură de idealism, socotit până atunci retrograd, şi care îşi
propusese să o ia în răspăr peste curentele extremiste, la modă. Vremurile nu se potoliseră încă.
Ecourile revoluţiei ruse răscoleau masele de lucrători întorşi de pe fronturi şi milioanele de plugari
chemaţi prin lot de împroprietărire şi vot universal la viaţa politică. Circulau pretutindeni lozinci de
desbinare. Demagogi de răspântie făgăduiau desfiinţarea impozitelor, salarizarea tuturor românilor,
exproprierea totală şi împărţirea bunurilor.
 
Toate instituţiile, tradiţiile, trecutul, reputaţiile şi valorile stabilite alcătuiau ţinta unor campanii
înverşunate. O critică violentă şi sumară se însărcinase cu executarea pe loc a deprinderilor şi a
convingerilor cele mai sacre. Corupţia generală şi slăbiciunea clasei conducătoare încuraja
progresele fulgurante ale anarhiei. Se părea că societatea românească era atât de putredă încât nu
mai suporta nici viciile, nici remediile.
 
A fost meritul tânărului ziarist Pamfil Şeicaru, de a-şi fi dat seama de necesitatea unei reacţiuni care
să frâneze acea vertiginoasă lunecare spre abis. Îi trebuia un ziar. Un ziar care să pună ordine în
idei, să spulbere zăpăceala iscusit intreţinută, să ralieze energiile celor limpezi la minte dar răzleţi,
un ziar care să înfrunte opinia publică şi erorile ei adorabile ... . Să o înfrunte cu riscul, la început, al
unui total insucces. Alt merit al lui Şeicaru: a fi găsit omul unei asemena întreprinderi, capitalistul
capabil de o astfel de naivitate şi a-l fi convins să-şi sacrifice capitalurile pe altarul unei cauze atât
de anevoioase şi în neantul unei afaceri care părea de mai înainte sortită dezastrului.
 
Titus Enacovici, primul director al ziarului "Cuvântul" avu cel dintâi îndrăzneala de a scrie: sunt şi
rămân burghez ... sunt şi rămân patriot şi conservator, şi reacţionar, partizan al proprietăţii sacre şi
inviolabile şi al ierarhiei sociale în sistemul capitalist de producţie. Reformele, îmbunătăţirile,
iniţiativele pe toate planurile, trebue să pornească de sus în jos şi nu altminteri. Linguşirea vulgului,
specularea lipsurilor şi a nemulţumirilor, incitarea la dezordine şi la revoltă trebuie să înceteze! ... .
 
Toate acestea nu erau decât ecoul unor convorbiri în cari Şeicaru pusese la punct cu viitorul său
director, atitudinea şi programul gazetei. Echipa "Cuvântului" înfrunta cu plăcere certitudinea de a
fi odioasă într'o lume obişnuită să i se vorbească altfel. Cuminţenia pe atunci, era un act temerar.
Sobrietatea ţinutei echivala cu o renunţare în faţă unui public cetitor desprins cu literile de
dimensiuni alarmante cari prezentau, într'o desordine savantă un text bulevardier. Prin cele şapte
coloane ale primei sale pagini, "Cuvântul" protesta contra dezintelectualizării sistematice a presei,
împotriva reportajului vulgar, împotriva comentariului superficial şi anonim prin care cele mai
multe gazete se desbărau de datoria lor de "culturalitate". Şeicaru a reintrodus articolul îngrijit,
studiul serios, reportajul viu, totul pus sub garanţia semnăturii ziaristului.
 
Diferite rubrici ale primei pagini au fost repartizate colaboratorilor potrivit temperamentului şi
specialităţii lor. Locul lui Pamfil Şeicaru era fixat în mijlocul jumătăţii de jos a acestei pagini, pe
trei coloane mici deasupra foiletonului. Dăm acest amănunt, fiindcă îşi are rostul lui. Pe Cezar
Petrescu de pildă, îl găseai aproape întotdeauna, în marginea din dreapta, pe a şasea şi a şaptea
coloană, foarte potrivit spaţiu pentru temele, deobiceiu literare, ale viitorului romancier. Titus
Enacovici îşi rezervase cele dintâi două coloane, ale editorialului. Dar la început nu prea uza de ele.
Acest om sensibil şi inteligent era totuşi convins că aruncase banii pe fereastră.
 
Gazeta se tipărea la "Eminescu" o tipografie pe atunci foarte îngrijită şi modern utilată: încă un
omagiu calculat, adus textului şi cetitorului.
 
De la primele numere "Cuvântul" s'a situat, calitativ, în fruntea presei româneşti. Era în mijlocul
acesteia, o apariţie occidentală. Priceperea, cultura, seriozitatea şi talentul echipei nu-şi găsiau în
nicio altă redacţie, echivalentul.
 
Au scris la "Cuvântul" sub direcţia formală a lui Enacovici, sub impulsul real al lui Şeicaru, ziarişti
care şi-au făcut aci un nume şi au stabilit legături durabile cu publicul cititor ... Au scris şi C.
Gongopol, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Ion Dragu, Alecu Radian, Dem. Theodorescu, Isaia
Tolan, Titu Devechi, Gib Mihăescu, Lorin Popescu, G. Manta, Paul Costin, G. Mitache.
 
Tuturora li s'a fixat un salariu mai mult decât onorabil pentru ca ziaristul să poată trăi cu demnitate
din munca lui, o muncă de zilnică reînoire şi zilnică reîncepere, ceea mai anevoioasă şi mai
istovitoare dintre toate muncile gândului, chiar atunci când natura te-a înzestrat cu inteligenţă şi
talent.
 
Succesul totuşi n'a dat buzna să întâmpine pe Şeicaru şi camarazii săi. Corabia şi echipajul au fost
prinse în calm plat, luni de zile, tirajul nu s'a urnit peste mai mult de şapte-opt mii de foi, ceea ce
era dezolant pentru cine se gândia la mijloacele şi sacrificiile de tot felul, puse la contribuţie.
 
Bineînţeles, succesul de prestigiu fusese imediat. Ziarul obţinuse aprecierea elogioasă a
profesioniştilor gazetari, cea mai grea de obţinut cu putinţă. Fireşte însă, nu pe calea publicităţii ci
printr'o ploaie de felicitări verbale, sincere dar fără efect practic: patronii de ziare printr'un consens
spontan instituiseră conspiraţia tăcerii. "Cuvântul" era gazeta unei elite intelectuale, care se
complecta cu lumea politică şi cercurile parlamentare. Se socotea o cinste, în presă şi chiar o
consacrare, să faci parte din echipa "Cuvântului".
 
Aşa începu ascensiunea treptată a gazetei. Pe nesimţite şi fără oprire tirajul creştea. E semnul
succesului temeinic şi care se menţine. Un succes impus şi propagat de părerea celor câteva mii de
cetitori cultivaţi cari alcătuiesc opinia publică a unei naţii. Neastâmpărul pasionat al lui Şeicaru,
curajul şi sinceritatea lui adesea brutală, au grăbit ca nişte plesnituri de bici, înaintarea "Cuvântului"
în masele largi ale publicului. Au fost zile de salturi bruscate pricinuite de campanii drepte,
curajoase şi vehemente sau de câte un pamflet de o violenţă. Nu vreau să micşorez meritul celorlalţi
colaboratori. Dar reuşita "Cuvântului" se datoreşte verbului cu rezonanţe profunde, al lui Şeicaru.
Fără accentul lui fulgurant şi patetic orchestra de gazetari şi de scriitori de seamă ai noului ziar n'ar
fi obţinut ascultarea mulţimilor indiferente.
 
Deci în al treilea an al apariţiei sale "Cuvântul" devenise un ziar de tiraj. Se situa al treilea în ţară.
Dar publicul său nu era tocmai acelaşi cu al marilor cotidiene. Şeicaru izbutise să adune în jurul
ziarului pe cele câteva zeci de mii de cărturari care se desobişnuiseră de a mai vedea în presă un
mijloc de cultură şi pentru cari o gazetă era un simplu buletin de informaţiuni.
 
"Cuvântul" exercita un fel de dictatură intelectuală asupra ţării. Era organul vieţii parlamentare şi
politice, partidele se străduiau să şi-l apropie, tineretul îşi căuta lozimcile în coloanele lui. Repet
toate acestea pentru a sublinia caracterul aristocratic şi totuşi demofil al "Cuvântului". Echipa se
odihnea ca după un lung suiş, în trei ani izbutise, în primul rând să restaureze legile ordinei, ale
ierarhiei, ale bunului simţ şi primatul inteligenţei într'o lume care păruse sortită nivelării în confuzie
şi promiscuitate.
 
Apatia şi nepăsarea mulţimii fusese învinsă, ziarul se afla în toate mâinile, nume noi treceau pragul
celebrităţii. Guvernele solicitau colaborarea redactorilor "Cuvântului" înlăuntrul cabinetului şi al
parlamentului. Titus Enacovici trata cu guvernele şi partidele ca de la putere la putere. Îşi vedea
salvate milioanele cărora, cu o lăudabilă dezinvoltura le pusese cruce şi se gândia ce să facă cu
beneficiile la cari nici nu îndrăznise să se aştepte.
 
Dacă lucrurile ar fi rămas pe linia aceasta, Şeicaru n'ar fi ajuns niciodată directorul "Curentului",
proprietarul a trei gazete de tiraj şi al celei mai moderne uzine tipografice din ţară. Rezultatele
obţinute satisfăceau pe deplin firea lui boemă. Fiindcă toată viaţa a dus o luptă îndârjită îndinările
sale la contemplaţie şi lene. Succesul de atunci, victoria de mai târziu n'au fost decât urmarea unei
autoconstrângeri a cărei victimă a fost Şeicaru însuşi. Acel Şeicaru pe care-l cunosc doar câţiva
prieteni. Privia cu o mulţumire intensă cum camarazii de luptă trăgeau foloasele bine meritate ale
biruinţei comune. Cum plecau unul câte unul, în politică, în diplomaţie, spre alte destine. Lirismul
lui îşi găsea un exerciţiu suficient în redactarea zilnicului articol.
 
Răsunetul mereu verîficat şi tot mai amplu al activităţii lui gazetăreşti îi împlinea dorinţa lui de
popularitate, îi dădea sentimentul de plenitudine şi putere absolută în imperilui dificil al opiniunii.
Se ţinea foarte departe de calcule administrative, de chestinuile de rentabilitate ale gazetei. Ştia că,
una peste alte, totul merge din bine în mai bine. Cifrele nu-l înteresau niciodată. Chiar şi astăzi când
avântul formidabil al "Curentului" îl constrânge să urmărească preţul hârtiei şi al cernelei, cota
salariilor, tarifele de transport şi de publicitate, bănuim că nu se coboară până la amănuntele cari
singure alcătuiesc solidatea unul calcul. Se mulţumeşte cu liniile mari, cu aproximaţia largă, ceea ce
e ciudat e că nu se înşeală niciodată. Restul e treaba contabililor şi mai ales, a administratorului
delegat. Succesul deci, al ziarului şi al echipei ar fi fost o soluţie de tout repos pentru Pamfil
Şeicaru. S'ar fi mulţumit cu viaţa de " boemă aurită" pe care i-o oferia rezultatul obţinut. Veni un
moment în viaţa "Cuvântului" când au trebuit completate rândurile redacţiei, pustiite de
"prelevările" pentru diplomaţie şi politică. Se căuta un condei pentru rubrica teologală care apărea
din Duminecă în Duminecă şi întreţinea pe cetitor despre cele sfinte. După câteva căutări, Şeicaru
alese şi recomandă pe profesorul Nae Ionescu. Îl aduse la redacţie. "Nae" cum îi spuneau prietenii
nu era pe atunci decât o celebritate de cenaclu, îl stimau cu toţii pentru inteligenţa lui ascuţită şi
dissociatorie. Nu era cunoscut ca scriitor. Opera lui se reducea la câteva opuscule de filozofie şi la o
puzderie de recenzii şi mici esseuri ocazionale în aceeaşi materie. Din toate se desprindea dovada
unei agerimi de spirit sigură de sine şi a unei culturi aprofundate. Se adăoga, acestor cunoştiine şi o
aspră experienţă. Nae Ionescu avea o viaţă împovărată şi grea. Mai mult pe drumuri decât acasă.
Nae alerga între Bucureşti şi Mănastirea Dealului, împărţindu-se pe la catedre şi între lecţii şi slujbe
mai mărunte. Era în luptă istovitoare cu piaza rea. Încercase să devină om de finanţe şi editor. Eşec.
Acum prietenii îl aduceau în gazetărie. Sosi într'un pardesiu de culoarea vântului. Slab ca un ogar în
faţa lui îngustă şi brună, ochii verzi, sub sprâncenele groase, îmbinate şi demonice, aveau scăpărări
albe, cari impresionau. O voce profundă, cavernoasă. Fu primit în atmosfera de camaraderie voioasă
şi nepărăsătoare a "Cuvântului". Nae Ionescu se apucă de lucru, ca un personaj de tragedie. Nu cred
să fi avut vreo vină. Era legea tiranică a firii lui să tindă, irezistibil, la dominaţia sufletelor şi a
lucrurilor. Dar îşi calcula sorţii, îşi alegea mijloacele şi procedeele cu sânge rece, îşi fixa, îşi urmăria
scopul cu o perseverenţă atentă şi lucidă. Totul la început, în tăcere. Fără confidenţi, fără complici.
Nae Ionescu era o fire de conspirator, cum a descris-o Bakunin, dar fără fanatismul care pune
stăpânire pe întreaga fiinţă.
 
Începu deci lupta pentru cucerirea "Cuvântului" din prima clipă a instalării lui în redacţie. Nimeni
nu bănuia nimic. Nimeni nu se aştepta. Nae Ionescu era prezent la masa lui de scris din zori şi până
noaptea. Sosia cel dintâi şi pleca cel din urmă. N'avea de scris decât articolul de Duminecă. Dar
secretariul de redacţie are totdeauna nevoie de o mână de ajutor. Cu prezenţa lui neîntreruptă la
gazetă, cu bunăvoinţa lui neobosită. Nae Ionescu se introduse în toate amănuntele, nevoile şi tainele
ziarului. Ajunse în scurt timp omul de a cărui părere se ţinea seama. Omul a cărui intervenţie e
totdeauna promptă, oportună şi necesară. Cu firea specifică gazetarului, toţi ceilalţi se desbărau cu
plăcere de partea lor de griji în legătură cu redacţia, pe seama lui Nae Ionescu, cel care ţinea seama
de toţi şi de toate. Prin telefon, Enacovici obişnuia să facă odată, de două ori pe zi, act de participare
la conducerea gazetei, i se întîmplase adesea să nu găsească pe nimeni. Acum de la celălalt capăt al
firului îi răspunde negreşit invariabil vocea cantabilă şi profundă a lui Nae Ionescu. Mai mult încă.
De două-trei ori pe săptămână în toiul nopţii, soneria telefonului îl smulgea, cu tresărire din somn-
aci redacţia ... mă scuzaţi domnule director ... vorbeşte Nae Ionescu ... a sosit o telegramă foarte
importantă ... ştiţi ... în chestia reviszionismului ... a vorbit Titulescu la Geneva ... magistral ... n'am
vrut, nu puteam să-i dau drumul până nu-mi daţi dvoastră câteva directive.
 
Cu un suspin adânc, Titus Enacovici, care îşi dedica nopţile unor conversaţiuni mai egoiste şi mai
plăcute, se resemna să consacre câteva clipe grijilor patriotice şi redacţionale. Se desprindea în
chipul acesta cu rolul de director efectiv al gazetei. Treptat, Nae Ionescu îl pregătea pentru acest rol.
Îl silia să-şi scrie din ce în ce mai des articolele. Il scotea cu încetul din temele economico-
financiare, în care Titus. Enacovici se considera poate pe drept cuvânt specialist şi-i da ghies în
politica internă şi mai ales în marile desbateri ale politicei străine. Cultiva în Enacovici vanitatea
firească a acestuia şi-i întăria odată cu sentimentul de încredere în sine, convingerea în
devotamentul plin de admiraţie al lui Nae Ionescu. De la o vreme, toate discuţiile din redacţie, la
care lua parte şi Enacovici se terminau cu această concluzie a lui Nae: - cel mai mare gazetar al
ţării, e patronul nostru.
 
Titus Enacovici căpatase aripi. Ne amintim că se avânta în prorociri de ordin internaţional pe cari le
demonstra în maniera logică-geometrică a lui Spinoza. Într'o zi a publicat un astfel de lung articol în
care preciza, cu o siguranţă orgolioasă că viitorul război mondial va izbucni în mod inevitabil în
1933. N'a apucat, din nefericire, să-şi vadă teza desminţită de evenimente.
 
Între acestea redacţia întreagă îşi dădea seama că Titus Enacovici luase în mod efectiv conducerea
"Cuvântului" şi că în servicilie redacţionale se introduceau moravuri aproape birocratice. Toată
lumea observa că din umbră în chip de sufleur discret, pândeau ochii fantastici ai lui Nae Ionescu.
Se pricepea cu o desăvârşită artă, să-şi strecoare propriile sale concluziuni, în raţionamentele
patronului încântat de noua sa persoană. Era prea târziu ca Nae să fie impiedicat în ofensiva lui
insidioasă. Şi în realitate nimeni din echipă nu era în stare să se ia la întrecere în materie de răbdare
şi de acţiune înceată, dusă ceas cu ceas, cu Nae Ionescu. Îşi desvoltase facultăţile de atenţie, de
concentrare şi voinţă la maximum, printr'o educaţie îndelungă şi specială. Vom avea poate prilejul
să revenim asupra acestui subiect. E cu neputinţă să înfăţişăm toate cele petrecute, cu bogăţie de
amănunte vii, pline de semnificaţie, ale acestei lupte surde şi piezişe în câteva însemnări grăbite şi
sumare. Nae Ionescu avea să apară în curând, în ierarhia interioară a gazetei. Titus Enacovici îi dădu
misiunea să reorganizeze redacţia. Era pentru Nae un mare succes, pe care-l explica astfel: - "când
pătrund undeva, eu mă situez din punctul de vedere al intereselor acestei întreprinderi ... Egoismul
nu serveşte la nimic. Trebuie să te integrezi unei colectivităţi ca să fi scos la suprafaţă".
 
Reorganizarea proiectată şi realizată de Nae Ionescu era simplă şi trebuia în proiectele sale să fie
descisivă. El sparse tiparul zilnic al primei pagini al gazetei. Vă amintiţi că în acest tipar, fiece
colaborator îşi avea locul designat dela început. Nae Ionescu hotărî ca toate locurile în pagină, deci
toate genurile de articol să fie ocupate prin rotaţie, de fiecare scriitor în parte. Rotaţia fu consemnată
întrun fel de "ţintar" săptămânal, afişat la secretariat. O privire pe acel ţintar îţi indica "genul" ce ţi-
era hărăzit în acea zi de muncă. Rând pe rând erai polemist, economist, doctrinar, literat, umorist,
fantezist, după rubrica pe care trebuia să o deserveşti. În felul acesta, lămurise Nae Ionescu, talentul
fiecărui redactor va putea să se recreeze, va fi ferit de repetiţie şi de epuizare.
 
In felul acesta, în realitate, cel ce fusese promovat la şefia de redacţie, izbutia să disloce pe Pamfil
Şeicaru de la redactarea aşazisului "mijloc" de pe cele trei jumătăţi din centrul paginei. Totodată
Nae Ionescu se afla în măsură să scrie în fiece zi articolul care-i convine, potrivit cu evenimentele
zilei. Nu avea decât să se înţeleagă cu vreun coleg totdeauna serviabil şi să facă schimb de locuri, pe
acea zi. Toate acestea pot să pară mărunţişuri în realitate însă importanţa lor era mare.
 
Pamfil Şeicaru primi cu linişte lovitura. Ştia la ce trebuia să se aştepte. Instrumentul de afirmare şi
de luptă creiat după o muncă de an după an avea să cadă în mâinile altuia, ale unuiă mai abil decât
el. Arta de a cultiva pe un om, de a-l seduce şi de a-l călăuzi pe nesimţite, nu-i era familiară lui
Pamfil Şeicaru. Terenul era cotropit de adversar. Nae Ionescu aşeză pretutindeni străjile sale.
Aceasta nu înseamnă că în redacţie domnia o atmosferă de vrajbă şi scandal. Totul se desfăşura în
amabilitate şi linişte. Mai ales că prin imense sforţări, Pamfil Şeicaru, purtat de temperamentul său
către explicaţiuni deschise, câtre răfuieli neîntârziate, izbutise să se domine şi să tacă. Luase
hotărâri. Să nu dea lupta pe terenul ales de adversar. Să nu încerce să-i smulgă din mâni arma lor
comună. Această armă valora în aprecierile lui Pamfil Şeicaru, preţul celor ce o mânuiesc. El va
continua să-şi scrie cu aceeaşi pasiune ca mai înainte, articolul cotidian care făcea succesul gazetei.
Dar în acelaş timp va pregăti retragerea. Va reîncepe totul dela început. Va parcurge încăodată
drumul întreg, fără capitalişti, fără patroni. Totul cu propriile mijloace, adică aproape fără mijloace.
Avea o vorbă: cel mai bun capital e încrederea cetitorului ... cea mai bună subvenţie sunt cei trei lei,
de fiece zi, ai cetitorului ... .
 
Pentru a câştiga această încredere, această subvenţie, trebuia să-şi regrupeze din vreme, echipa în
tăcere, cu răbdare, exact după metodele adversarului, "La conspirator, conspirator şi jumătate".
Pamfil vorbi cu fiecare dintre colaboratorii pe care şi-i simţia prieteni. Simţul nu l-a înşelat. Toţi îi
făgăduiră că-l vor urma şi că până în ziua hotărâtă îi vor păstra secretul. Urmară luni de zile de
pregătiri minuţioase. În tot acest timp în care se şi începuse corespondenţa cu depozitarii din
provincie, alegerea redactorilor provinciali, contractul cu o tipografie, achiziţionarea unor stocuri de
hârtie, secretul a fost cu grijă păstrar absolut de toată lumea. Şeicaru vorbise separat cu fiecare
prieten. Toţi au tăcut în sinea lor şi  deşi ştiau cine mai sunt părtaşii, n'au deschis vorba cu nimeni.
Taina sa a fost păstrată din Octombrie până în Ianuarie!
 
Lucrul în redacţia "Cuvântul" continua ca şi cum nu se patrecea nimic. Cu un entuziasm reînnoit
zilnic. Şeicaru îşi scria disciplinat articolul conform cu "ţintarul" din perete. Vremea trecea. Într'o zi
veni la ziar cu o servietă. Trecu pe la masa fiecăruia şi i-o întredeschise. Teancuri de bancrote.
Vânduse terenurile petrolifere pe cari le cumpărase, pe preţ, de nimic, cu vreo câţiva ani mai
înainte. Curând pe zidurile Capitalei se văzură afişe mari. Pretutindeni se citea: Apare "Curentul".
Obsedant, afişul aţinea calea tuturora. Şi nu se ştia cine scoate şi când apare "Curentul".
 
Şeicaru avu o ultimă convorbire cu fiecare dintre colaboratorii săi. Spuse: eu plec de la gazetă
mâine la amiază. Tu demisionezi peste o săptămână (sau două, trei). Apărem la ... Vei fi prezent la
"Curentul" în seara de ... Despărţirea de Enacovici şi de statul său major avu loc a doua zi la
amiază. S'au păstrat toate formele civilităţii: "Cu părere de rău, vă anunţ că vă părăsesc pentru a
înfiinţa "Curentul". Vă mulţumesc şi rămâneţi cu bine!". O strângere de mână cu fiecare. Când
ajunse la uşă Nae Ionescu îi zise: " - Cum rămâne, Şeicarule, cu preavizul legal?" Şeicaru tresări. Îşi
simţi sângele în tâmple. Vru să replice brutal dar se stăpâni şi răspunse: - "Adresaţi-vă ministerului
Muncii". Salută încăodată, surâzătător şi plecă. La diferite date, de mai înainte ştiute, foştii
colaboratori ai lui Titus Enacovici se prezentau la "Curentul", la sediul provizoriu in str. Regală şi
cu o precizie militară luau cunoştinţă de ordinele care-i priviau, întocmai ca la un birou de
mobilizare. Plecarea lor de la "Cuvântul" nu s'a petrecut deodată cu a lui Şeicaru. A fost poate o
eleganţă a tuturora să nu descompleteze brusc o redacţie la care au lucrat ani de-arândul. De altfel,
adversarul luase toate măsurile ca să reconstituie o echipă. Dar mai ales în presă oamenii se
grupează după afinităţi. La "Cuvântul" continuau sa scrie ziarişti de seamă. De la primele numere
ale "Curentului" publicul avea să constate în ce anume constă deosebirea dintre cele două grupuri.
Ele s'au diferenţiat potrivindu-se fiecare şefului de echipă. La "Cuvântul" au rămas scepticii. La
"Curentul" s'au adunat pasionaţii, în literatură, e cu putinţă ca scepticismul să fie mai potrivit, în
gazetărie nu valorează decât pasiunea. Nae Ionescu apelase totuşi la prietenii săi şi le recomandase
tonul vehement şi pasionat ca să umple în special golul lăsat de demisia lui Şeicaru. Mi-aduc aminte
că rolul fusese atribuit talentatului ziarist şi dramaturg A.K. Nu-i lipsia amabilului nostru prieten,
nici curajul, nici cultura cea mai aleasă, nici chiar convingerea. Atacurile sale acerbe, necruţătoare,
erau scrise cu o artă verbală incontestabilă. Lipsea însă acel ton al sincerităţii care porneşte din
adâncurile temperamentului. Nu era indignarea veritabilă a unui violent, a unui coleric. Se simţea
contrafacerea. Dacă A.K. ar fi fost lăsat în elementul său, care este umorul, ironia, verva
scânteietoare altul ar fi fost succesul. Reţetele cerebrale ale lui Nae Ionescu erau, ca să folosim o
expresie pe care o întâlnim des în vorbirea şi în scrierea lui, inoperante.
 
Din primele zile ale apariţiei: Curentului, masa cetitorilor se împărţi egal între cele două gazete.
Apreciabil succes dar nu deplin. Şeicaru era nemulţumit. Se plimba înfrigurat prin noua lui redacţie
şi spunea - "ne trebuie un eveniment! Ceva care să pasionaze publicul. O temă pe care să ne
sprijinim, să ne desfăşurăm, să ne dăm drumul".
 
Când a izbucnit celebrul scandal al comerţului clandestin de stupefiante şi crima neizbutită şi
ciudată a lui Găetan, condeiele se aprinseră în redacţia "Curentului" şi se aşternură pe hârtie cu
litere de foc. Aci începu a doua şi adevărata întrecere între redacţiile rivale. Acum se vădi în chip
hotărâtor, deosebirea de temperamente, deci de criterii, de apreciere, de ton. Cei de la "Cuvântul" nu
vedeau în ultimele evenimente un motiv de alarmă şi de indignare. Scepticismul lor discret căuta,
dimpotrivă, să treacă lucrurile sub tăcere, pentru a nu da la iveală moravuri urâte şi rău pilduitoare.
"Curentul" dimpotrivă, prin articole de fond, printr'o campanie temerară, printr'o anchetă
necruţătoare şi împinsă la extrem, denunţă primejdia care pândia societatea românească, veşteji
decadenţă în care se complăceau falsele elite. Publicul îl urmă cu pasiune. Tirajul crescând
vertiginos zi cu zi ajunse la cifre pe cari, în zilele lui cele mai bune, "Cuvântul" nu le atinese
niciodată. Când m'am întors din străinătate să-mi iau postul în primire, l-am întrebat pe Şeicaru -
cum stăm? - "Cuvântul" e o gazetă lichidată, îmi răspunse. Textual.
 
De atunci, şi pentru că e vorba de un veritabil mic război, purtat cu arme şi sub legi elegante între
două tabere se pot utiliza aceşti termeni; - totul se rezumă la exploatarea unei biruinţe, la urmărirea
celor scoşi din poziţiile lor. "Cuvântul" din ce în ce mai şovăitor începu să-şi plătească factura
tipografică târzielnic. Am spus că tipografia Eminescu era pe atunci cea mai bună din Bucureşti, în
afară bineînţeles de "Adevărul" şi de "Universul" rezervate exclusiv propriilor ziare. A te face
imprimat la Eminescu era pe atunci o atenţie faţă de cetitor. Şeicaru trimite o ofertă de tipărire
întreprinderii. Oferta fu acceptată şi "Curentul" luă în rotative locul de ani şi ani al "Cuvântului".
Era a doua fază a acestui duel american. A treia şi ultima e marcată prin evacuarea "Cuvântului" din
vechiul local de redacţie şi administraţie în care se afla instalat încă de la apariţie şi mutarea
triumfală a "Curentului" în casa de unde echipa Şeicaru fusese ca şi izgonită. (Duelul acesta, trebuie
sa o spunem s'a sfârşit printr'un gentleman-agrement) - "Cuvântul" a ajuns o gazetă confidenţială, "a
încheiat directorul "Curentului" nu mai merită să ne ocupăm de el." (Ne aflam reuniţi în jurul unei
mese colegiale).
 
"... E momentul să ne gândim la o casă proprie, care să cuprindă totul, tot ce trebuie apariţiei unui
ziar, ...".
 
Nimeni nu luase în serios aceste cuvinte. Nici chiar doamna Tantzi Şeicaru, singura care cunoştea
bine resursele imaginative şi avântul de "casse-cou" ale soţului ei şi care s'a străduit o viaţă întreagă
să le tempereze. A fost şi a rămas soarta acestei inteligente şi energice femei de a instala şi de a
menţine, fără întrerupere, ecluze în şuvoaiele Niagarei. Nici astăzi, ştim bine, nu e izbăvită de grijile
ei. Atenţiune! Şeicaru e tocmai din nou în faza în care proictează imagini constructive într'un spaţiu
abstract. Ce-o mai fi pregătind? Deocamdată vede ceea ce alţii nici nu întrezăresc. Mai târziu
visurile acestea se vor materializa în machete. E interesant de ştiut că palatul şi instalaţiile actuale
ale "Curentului" au luat fiinţă mai întâi sub forma de jucărioare de carton pe masa de scris din
biroul directorial. Un fel de practică de magie albă. Poate că doamna Tantzi Şeicaru ar face bine să
distrugă nouile machete, atunci când ele se vor ivi şi denunţ aci că apariţia lor e iminentă. (Dar sunt
un confident ideal: nu-i pot spune mai mult). Distrugând macheta care va să vie poate că se
nimiceşte visul şi Pamfil se va putea bucura ca oamenii de propria lui existenţă şi nu va intra iarăşi
"rob pe viaţă" (cum spune soţia lui) robul unui vis. Atenţiune! Caracteristica lui Şeicaru e că nu
disociază visul de acţiune. E un realist în lumea visurilor, un halucinant lucid în lumea realităţilor,
violentând rezistenţa prezentului pentru a creia formele viitoare pe care le intuieşte imaginaţia, el o
socoate ca un material de pre-construcţie, explozibilul care sparge materia inertă şi opacă, obligând-
o la supunere docilă. Acesta e şi secretul indrăznelii lui temerare. Poate că maşinile pe care le-a
strâns ca pe nişte monştrii in jurul lui, au partea lor de vină în această necontenită înaintare pe calea
realizărilor. Fiindcă maşina e o fiară flămândă, a spus el, o fiară căreia dacă nu-i dai să mănânce, te
mănâncă ea".
 
                                 Ion Vinea (acest articol a apărut în 1943)
 
Post Scriptum
Am citit cu multă participaţie articolul Geneza unei gazete Curentul de Ion Vinea, publicat în
Curentul din 1943, reeditat în Curentul cel nou, din exil.
 
În el autorul, descrie, cu multă obiectivitate conflictul provocat de Nae Ionescu la Cuvântul
obligându-l pe Pamfil Şeicaru, după ce l-a introdus în redacţie ca şi colaborator la pagina religioasă
de Duminecă, să părăsească ziarul şi să pună bazele cotidianului "Curentul" marele succes al vieţii
sale. Lucrurile sunt cu toată claritatea descrise de Ion Vinea, martorul acestui mic război purtat însă
cu toată eleganţa, deci nu voi insista asupra lui.
 
Înainte de toate subliniez că după propriile declaraţii ale lui Ion Vinea - poet şi scriitor pe care îl
preţuiesc în mod deosebit - a lucrat din 1925 ca şi colaborator apropiat al lui Pamfil Şeicaru, pe care
îl urmează la Curentul cel puţin până în 1930 când va conduce ziarul Facla înlocuindu-l pe N.D.
Cocea. Oricum relaţiile lui Vinea cu Pamfil Şeicaru rămân în continuare, la fel de strânse dovadă că
în 1943 primul, cu ocazia împlinirii a 15 ani de la apariţia Curentului, a scris memorabilul său
articol, la care maestrul ţinea mult de tot, Genza unei gazete: Curentul.
 
Meritul respectivului articol se datorează şi talentului cu care autorul ne prezintă personajele
principale ale confruntării.
 
Cel dintâi este Nae Ionescu, faţă de viaţa chinuită dusă de acesta în trecut avea tot respectul. În
Lunatecii eroul principal Lucu Silion îl are drept pedagog de casă pe Fane Chiriac alias Nae
Ionescu, de unde se poate presupune că avea anumite informaţii chiar de la sursă. Aminteşte de
încercarea, de data aceasta a lui Nae Ionescu, de a deveni om de finanţe şi editor fără reuşită. Nu se
pomeneşte de delapidarea de bani de la banca Blank,  dar să fim sinceri, aspectul său exterior
îmbrăcat cu un pardesiu de culoarea vântului, nu vorbeşte de o eventuală bună stare, întrucât,
recunoştea şi marele ziarist, suma însuşită nu era cine ştie ce mare, pe bancher l-a supărat faptul că
filozoful i-a înşelat încrederea ce a învestit-o în el: "Slab ca un ogar, în faţa lui îngustă şi brună ochii
verzi, sub sprâncenele groase, îmbinate şi demonice, aveau scăpărări albe cari impresionau. O voce
profundă cavernoasă". Este redat şi modul său de a fi, fără îndoială redacţia Cuvântului devenise
ţinta reuşitei lui în viaţă, prilej ce nu i se va mai arăta a doua oară: "Nae Ionescu se apucă de lucru
ca un personaj de tragedie. Nu cred să fi avut vreo vină. Era legea tiranică a firii lui să tindă
irezistibil la dominaţia sufletelor şi a lucrurilor. Dar îşi calcula sorţii ... în tăcere, fără confidenţi,
fără complici. Nae Ionescu era o fire de conspirator cum a descris-o Bakunin, dar fără fanatismul
care pune stăpânire pe întreaga fiinţă". Şi ar mai fi de adăogat reprobabila faptă a filozofului de a-l
câştiga de partea sa pe directorul "capitalist" Titus Enacovici pe care ajunsese să-l declare cel mai
mare gazetar al nostru, subliniind cu multă făţărnicie pe cuvântul, patron.
 
În schimb, Pamfil Şeicaru avusese firea ziaristului care a asigurat succesul Cuvântului:
"Neastâmpărul pasionat, curajul şi sinceritatea lui adesea brutală, au grăbit ca nişte plesnituri de bici
înaintarea "Cuvântului" în masele largi ale publicului ... . Dar reuşita "Cuvântului" se datoreşte
verbului de rezonanţe profunde, al lui Şeicaru. Fără accentul fulgurant şi patetic orchestra de
gazetari şi de scriitori de seamă ai noului ziar n'ar fi obţinut ascultarea mulţimilor indiferente".
 
Şi aş mai adăoga încă două aspecte: "Răsunetul mereu verificat şi tot mai amplu al activităţii lui
gazetăreşti îi împlinea dorinţa lui de popularitate, îi dădea sentimentul de plenitudine şi putere
absolută în imperiul dificil ai opiniunii". În lumina acestei dorinţi de plenitudini vom inţelege de ce
complotul tăcerii aruncat asuora activităţii sale de către un exil lipsit de orice nivel de pregătire
politică, îl va indrepta pe Pamfil Şeicaru spre ţara unde de fapt se află poporul român şi va incerca
să ajungă la el, chiar şi prin intermediul trimişilor partidului, singurii cu care putea ajunge în
contact, şi accepta această mezalianţă până i se va respecta totala libertate de creaţie.
 
Şi al doilea: "Se ţinea departe de calcule administrative, de chestiunile de rentabilitate ale gazetei.
Ştia că una peste alta, totul merge din bine, mai bine. Cifrele nu-l interesau niciodată. Restul e
treaba contabililor şi mai ales a administratorului delegat".
 
E curioasă o atare insuşire tocmai la un om atât de lacom după bani cum e considerat de unii dintre
mulţii săi adversari, marele nostru ziarist. Noi credem că el se conducea mult după impresiile
intuiţei sale, din acesteă cauză nu l-a iertat pe Nae Ionescu până a trăit, era printre puţinii oameni
care l-au înşelat în intuiţile sale. Şi am mai putea adăoga că pentru a părăsi Cuvântul a fost obligat
sa aplice metodele lui Nae, conspiraţia, adică celor ce-l vor urma la Curentul să nu divulge acest
secret decât atunci când le va spune el. Desigur a fost încă un procedeu neconform cu firea lui, care
ar fi preferat o înfruntare publică fie şi brutală prin sinceritatea ei, spunându-şi tot ce au pe suflet,
decât strângerile de mână mai mult decât făţarnice, la despărţire. Toate victorilie repurtate de Pamfil
Şeicaru asupra Cuvântului nu au putut compensa umilinţele sale terminate cu părăsirea ziarului pe
care el adus-o la buna împlinire, oricâte succese i-au putut dărui Curentul.
Nu putem să nu cităm din finalul articolului în care nu scapă ne elogiată nici doamna Tantzi Şeicaru
cea care cunoscând resursele imaginative ale soţului şi avântul său imprudent "s'a străduit o viaţă
întreagă să le tempereze. A fost şi a rămas soarta acestei inteligente şi energice femei de a instala şi
de a menţine, fără întrerupere, ecluze în şuvoaiele Niagarei".
 
Şi prin aparentul constrast, autorul scoate în evidenţă firea pe care eu am numit-o balzaciană,
recurgând la graiul, atât de îndrăgit şi de marele ziarist, al Poeziei: "Distrugând macheta care va să
vie, poate că se nimiceşte visul şi Pamfil se va putea bucura cea oamenii de propria existenţă şi nu
va intra iarăşi "rob de viaţă" (cum spune soţia lui) robul unui vis. Atenţiune! Caracteristica lui
Şeicaru e că nu disociază vizul de acţiune. E un realist în lumea visurilor, un halucinant lucid în
lumea realităţilor, violentând rezistenţa prezentului pentru a creia formele viitoare pe cari le
intuieşte. Imaginaţia el o socoateşte ca un material de preconstrucţie, explozibilul care sparge
materia inertă şi opacă, obligând-o la supunere docilă. Acesta e şi secretul îndrăznelii lui temerare".
 
Curios, forte curios, biografii lui Ion Vinea, Marian Popa: Dictionar de literatură română
contemporană, ed. II-a, ed. Albatros, Buc. 1977, pg. 610 şi M. Papahagi în Scriitori români, ed.
ştiinţică şi enciclopedică Buc. 1978, pg. 471, nu pomenesc de colaborarea lui Ion Vinea la Cuvântul
şi mai apoi la Curentul, deci se pune întrebarea, ori nu ştiau de ea, ceea ce ar constitui o lipsă de
pregătire blamabilă pentru ei, ori au urmat ordinul partidului, totalitar în structura sa privind anumiţi
proscrişi de care nu se putea vorbi decât defăimător, şi marele ziarist Pamfil Şeicaru făcea parte
dintre ei.
 
Oricum, astăzi, bazaţi şi pe articolul lui Ion Vinea "Geneza unei gazete: Curentul", la care alătur un
bogat material documentar, a venit vremea să încetăm a vorbi de Pamfil Şeicaru ca de un personaj,
venal, dornic sa se îmbogăţească prin afacerile dubioase ce le încheia, şantajist şi multe alte
calomnii pe care i le-au atribuit falsa elită dintre celel două războaie mondiale, reluate cu mai multă
amploare în josnicia lor de slugile regimului comunist, toate acestea urmează să fie aruncate peste
bord fiindcă nu au nicio justificare logică, ele sunt simple minciuni, defăimându-se, un om deoarece
a îndrăznit să exprime adevăruri supărătoare pentru cei ce se considerau conducători ai unei ţări pe
care de fapt o împingeau spre prăpăstii.
 
Actualilor oameni de cultură, dintre cei ce se închină unor alte idealuri ca cele de ieri, comuniste, le
revine merituoasa sarcină să urce drumul Canosei în locul părinţilor lor, şi să ceară iertare memoriei
atât de ultragiate a marelui ziarist, istoric şi scriitor, pentru toată dureroasa nedreptate ce i s'a făcut,
deschizându-i porţile Panteonului românesc unde se cuvine să ocupe între nemuritorii neamului, un
loc de unică cinstire

Scrisoarea (50) din 30 August 1980 de la Pamfil Şeicaru

 
Iubite Vuia, am primit medicamentele şi îţi mulţumesc. Eu lucrez la un mic studiu aproximativ de
120 pagini: "Dinastia Hohenzollern Sigmaringen în România 1866-1948."
 
Schema: doi regi au pus temeinice baze monarhiei in România: Carol I cu războiul Independeţei şi
Ferdinand cu războiul din 1916-1918 realizând România mare. Doi regi  Carol II şi Mihai Viteză
sau Mihai pripitul cum l-a calificat ironia populară după ce s'au publicat comunicate oficiale emise
de specialişti universitari că deşi născut la 6 Iuni este totuşi posibil să trăiască deşi înainte de
termen. Elena de Sparta trecuse Rubiconul ... Carol II a fost ca un blestem asupra României, iar
cretinul pripit a terminat opera de ingropare a monarhiei în ţara noastră. Este în bună parte şi vina
clasei politice. Cutezanţa cretinului pripit îşi va primi documentarea necesară. Dacă ai Istoria
Partidelor volum 2 citeşte dosarul Carol II şi ceea ce priveşte pe Elena de Sparta, cu fotocopii după
documente oficiale. Vei fi satisfăcut. Public în Curentul un portret al lui I.G. Duca sub titlul "Un
necunoscut". Nu-mi amintesc de articolul "Scrisoare deschisă lui M. Sadoveanu". În aceşti ani de
pribegie am scris enorm ca să nu pierd uşurinţa ideaţiei. Ştiu că a fost francmason. Era un mare
iubitor de arginţi şi cu toate că era gras era sprinţar la degustări. Mare talent descriptiv al naturii ca
nuvelist şi romancier Cezar Petrescu îi era cu mult superior. Să compari Floare ofilită şi Însemnările
lui Niculae Manea care vor sa redeee viată orăşelor de provincie cu Oraş patriarhal şi Cariera lui
Vidran ca să vezi strivitoarea superioritate a lui Cezar Petrescu. Cele trei volume consacrate
răscoalei ţăranilor din 1907 redau realităţile economiei rurale din vechlui regat. Nu mai amintesc
romanul "Întunecare" .... Observ că regimul din ţară organizează conspiraţia tăcerii în jurul lui
Cezar Petrescu. Nu i se acceptă viziunea şi sensibilitatea de răzeş. Un critic Crohmălniceanu în
prefaţa la Comoara regelui Dromihete şi Aurul negru îi reproşează apologia răzeşului. Eu, când
demonul din călimară îmi va da răgaz voi scrie un studiu asupra acestui Balzac al Românilor. În
chestia Drăgan. Poate nu ştii ce sunt negrii în literatură; adica oameni dotaţi care scriu plătiţi pentru
alţii. Drăgan şi Tracii mă fac să râd, cum râd când se invocă lucrarea de chimie a Elenei Ceauşescu.
Cartea lui Călinescu "Istoria literaturii române" este o cutezătoare lucrare a unui sabăţ goi. Îşi bate
joc de filozoful Conta şi declară câ cel mai mare filozof român pe Cilibi Moise un vânzător
ambulant de şirete, nasturi etc. Îi dă şi fotografia lui Cilibi Moisi. Vasile Conta a ţinut în camera
deputaţilor două discursuri în care a combătut încercarea de a se modifica articolul 7 din Constituţie
spre a se înlesni cetăţenirea în masâ a evreilor, care ni s'a impus prin conferinţa de la Berlin în 1878.
Vei înţelege obrăznicia lui Călinescu. Când vei veni îţi voi da să citeşti "O falsă istorie a literaturii
române" la care jigodia n'a îndrăznit să răspundă. Şi istoria aceasta s'a editat în condiţii grafice
exepţionale la Fundaţiile regale, Carol al II-lea.
 
Carol Davila a fost adus în ţară de Cuza Vodă, el a întemeiat factultatea de medicină din Bucureşti.
S'a căsătorit cu domnişoara Golescu. Aşa se admisese că acest Carol Davila este fiul doamnei
d'Agoult şi Liszt. Este probabil, dar ceea ce ştiu este că fiul lui Davila avea un păr roşcat. In Spania
sunt spanioli care poartă numele Davila. Un general care a fost alături de Franco în lupta
comuniştilor se chema Davila. Numele Spinola al unei familii nobile de origine evreu comarsos
adică convertit la creştinism. Nu uita că Torquemada era un rabin convertit ca şi toţi din aparatul
inchiziţiei. Alt fiu al lui Davila, cita când a îmbătrânit îndepărtatele ascendenţe de arabi. Evreii
spanioli nu au nimic comun cu evrei din Rusia sau Polonia. Aschinazii care sunt descendenţii unui
trib Hazari asiatici care au trecut în masă la mozaism. Cunoşti legile eredităţii - 30 de generaţii
păstrează ceva din originile de-alungul atâtor succesiuni şi când nu te aştepti apar stigmatul originar.
În 1900 a fost scandal în Germania: doi tineri germani, amândoi blonzi, fata virgină şi dă naştere
unui copil negru. Îmi amintesc că s'a jucat o piesă "Punctul negru"; făcându-se cercetări s'a constatat
că un german cu o sută de ani înainte avusese soţie o negresă şi unul dintre descendenţi era tânărul
german. La noi au fost puţini evrei spanioli, au fost în imensa lor majoritate evrei aschinazi adică
cei care veneau din Polonia şi Rusia.
 
Marin Preda pe cât am aflat a fost la începuturile lui între reporterii la unul din cele trei ziare
Curentul, Evenimentul zilei şi Rapid. Intre atâţia care au lucrat este firesc să nu-mi amintesc. Scena
pe care o descrie Marin Preda este totalmente inventată. La data acea eu eram la Roma. Un prieten
mi-a trimis fotografia pe care am făcut-o când străbăteam o stradă din Roma şi am dat-o. Este ierăşi
adevărat că dacă aşi fi fost în ţară, în România aş fi fost suprimat de legionari. Aveam în redacţie
colaboratorie care erau legionari deci nu aveam motive să mă tem.
 
Un articol "Insula şerpilor" strecurat de Ionel Dumitrescu şi nesemnat a fost publicat în lipsa mea,
care eram la Cluj unde ţineam o conferinţă, mi s'a atribuit mie. Când s'a căutat manuscrisul,
dispăruse. Când voi izbuti să am o fotocopie a articolului îl voi publica. Este un monument de
idioţenie, conţinut şi stil. A fost o lovitură a palatului care a încercat să aţâţe pe legionari împotriva
mea şi a Curentului. Inspiraţia a venit de la colonelul Rusescu din cavalerie, pe care îl frecventa
Ionel Dumitrescu. Rusescu era directorul de cabinet al lui Urdăreanu. Îţi dau aceste precizări cu
condiţia să nu le foloseşti. Totul este rezervat cărţii "Memorile unui gazetar". Este cred că înţelegi,
un semn cât de aproape te simt.
 
Zarifopol nu m'a cucerit niciodată. Nu cunosc cartea lui Sevastos. Fiul unei institutoare şi a poetului
Arthur Stavri, prefect de Botoşani şi deputat liberal în opoziţie. Poetul nu şi-a recunsocut odrasla
care îi semăna fizic ca o impecabilă copie. Sevastos nu era lipsit de talent.
 
Cu prietenească îmbrăţişăre Pamfil Şeicaru
Post Scriptum
 
Aceasta este scrisoarea ultimă pe care am primit-o de la maestrul Pamfil Şeicaru. Deşi e scrisă cu
mai bine de o lună jumătate înaintea de moartea sa, din 12 Septembrie am plecat în concediu şi
maestrul nu-mi scria până nu primea o scrisoare că sunt din nou acasă.
 
Totuşi am fost mai mult ca în orice alt concediu, cu marele ziarist alături de mine, deoarece mi l-am
petrecut în Spania, şi cele mai multe zile am stat la Madrid.
 
În acestă metropolă am avut timp să vizitez Prado, unicul muzeu de o inestimabilă valoare, sunt
prezenţi toţi marii artişti ai Omenirii, dar în special pot fi văzuţi în toată grandoarea lor un El Greco,
Velasques şi Goya pe când Murillo artistul cu ai săi copiii ai străzii e mai bine reprezentat în
Pinacoteca din Muenchen, fiindcă în Sevilla nu erau preţuite decât operele lui cu subiect religios, le-
au cu vândut pe cele considerate astăzi capodoperele sale unui colecţionar german, devenite astfel,
mandria muzeului din Muenchen.
 
Dar am stat mai mult la Govora, care împreună cu soţia sa Eugenia, venită din România după o
despărţire de 30 de ani, locuiau în fostul apartement al lui Pamfil Şeicaru de pe Avenida Reina
Victoria, format din două camere şi toate dependinţele, ar fi arătat mult mai onorabil dacă Govora ar
fi putut să mai facă anumite amenajări, necesare, după atâta vreme.
 
Dar noi eram preocupaţi de biblioteca, atâta cât a rămas de la "tata Pamfil" cum îi zicea Govora şi
pe mine m'a surprins colecţia de picturi de autori români în legătură cu care îi scriam în epistola ce
am dat-o cu 14 Octombrie din Giessen: "Am admirat picturile pe care le aveţi (se înţelege expuse pe
pereţii locuinţei sale de pe Av. Reina Victoria): Şirato, Tonitza, Dărăscu, Şt. Dimitrescu şi dacă bine
am descifrat semnătura şi Teodorescu-Sion. Este un mic muzeu Zambaccian în inima Madridului,
lucrările fiind caracteristice pentru fiecare artist în perioda lui de maturitate. Pentru Şirato am o
adevărată slăbiciune, iar Marina lui este un vis muiat în albul argintat al unei neguri sub care se
ascund tăcerile ca taine". (Aşa cum am mai scris-o din păcate lucrările pictorilor români, nu au nicio
trecere pe piaţa speculanţilor dar şi o colecţionarilor de arta, apuseni aşa că maestrul nu putea fi
legat de ele decât sentimental, în fond preţuind ceea ce se cheamă autentică artă!)
 
Am citit atunci la Govora articole mai vechi ale maestrului publicate in Carpaţii, ca de pildă unul
despre Argetoianu, altul despre fraţii Teoderanu, Ionel şi Păstorel şi mai recente despre Duca şi Un
învins: Ion Mihalache. Oare cine se va ocupa cu studiul şi publicarea acestor articol fiecare purtând
pecetea marelui talent al lui Pamfil Şeicaru, cu scântei nu rar geniale? Sau vor pieri în neant duse de
pustia vremilor, ca de vânt frunzele toamnei?
 
În ultima scrisoarea Pamfil Şeicaru abordează o problemă ce se cere lămurită. Şi anume Marin
Preda şi-a permis să introducă în Delirul o scenă în care marele ziarist Gr. Patriciu cu biografia lui
Pamfil Şeicaru este căutat acasă de o echipă legionară pe care cel dintâi o întâmpină cu focuri de
armă, ceea ce nu s'a putut întâmpla fiindcă maestrul la acea dată era la Roma, cum o poate
demonstra cu o fotografie datată chiar acolo, cu ziua respectivă şi dacă ar fi fost în Bucureşti poate
legionarii l-ar fi suprimat.
 
Desigur scena e invantată, şi aceasta ţine de dreptul autorului să o facă, dar tânărul care-şi iubea
şeful a observat când legionarii au intrat în casa lui Patriciu şi fiindcă a chemat în ajutor armata, el
salvează viaţă idolului său. Marin Preda nu a vrut să-şi piardă sentimentul ca în viaţă, necunoscut de
şeful, sau, ori în acest mod, el nu va putea spune că al lui Parizianu i-ar rămas un anonim. E un
artificiu la care fantezia romancierului frecvent recurge, cu multă mărinimie.
 
După cum mi s'a transmis, Pamfil Şeicaru a murit în dimineaţa zilei de 21 Octombrie ca şi acei pe
care Dumnezeu îi iubeşte. A urcat în maşină, s'a aşezat şi în clipa următoare i-a căzut capul pe umăr,
şi totul a fost consumat, mai uşor ca într'un vis.
 

1. Scrisoari din emigraţie de la Pamfil Şeicaru Europress, Bucureşti, 1992

 
Din corespondenţa dusă de Pamfil Şeicaru, în ce priveşte aşa zisa colaborare cu ţara pot reeşi câteva
lucruri ce nu pot fi tăgăduite.
 
În primul rând va trebui să ţinem seama că în România condusă de N. Ceauşescu, cel puţin aparent,
s'au schimbat anumite relaţii, ne înteresează acum, cele privind pe cei aflaţi dincolo de hotarele
ţării, rezultate din faptul că noul dictator pregătindu-şi intrarea triumfală în Europa apuseană, ţinea
foarte mult să aibe exilul de partea sa, dacă nu tocmai să-l ovaţionaze, pentru aceasta avea miile de
agenţi trimişi peste graniţă, cel puţin să nu-şi arate nemulţumirea prin diferite manifestaţii publice.
Să recunoaştem unele reuşite pozitive în acest sens ale regimuli din ţară, de pildă Viena devenea o
citadelă supusă Bucureştiului, datorită activităţii fratelui patriarhului Moisescu, pe când această
unire nu a putut fi realizată în Germania, dar la fiecare vizită e celui mai iubit fiu al poporului,
poliţia germană avea grijă să-i readucă la tăcere pe cei mai rezistenţi români cerându-le să se
prezinte la sediul ei, de unde aveau siguranţa că nu vor pune în pericol viaţa marelui lor aliat
comunist.
Oricât ar părea de absurd, oamenii partidului comunist, la ordinele şefului suprem, cheltuiau sume
enorme din visteria Stutului numai ca să satisfacă dorinţa aproape obsesivă a marelui comandant,
cel ce vroia să aibe pe toţi românii, răspândiţi pe tot mapamondul, sub comanda sa.
 
În acest cadru captarea lui Pamfil Şeicaru printre partizanii săi era un mare câştig pentru regimul din
ţară, cunoscându-i-se spiritul critic, uneori de totului sălbatec, cum reeşea chiar din unele articole
de-ale sale publicate în exil. Am putut constata că reprezentanta României la Madrid în timpul
gravei îmbolnăviri a dnei Tantzi, soţia maestrului, a arătat o apropiere uimitoare faţă de marele
ziarist, intervenind pentru eliberarea în ţară a unui paşaport surorii sale dna Veguţă, care a şi sosit
urgent în Spania, lucru ce nu putea decât să-l impresioneze pe cel vizat.
 
Pentru a înţelege drept, atitudinea maestrului, vom accepta că deşi lăuda binefacerile singurăţăţii,
suferea mult din cauză că nu mai avea cu cine dialoga, exilul politic după cum ştim, conform
obiceiului de a ucide oamenii, ce nu-i agreează, încă din viaţă, au declarat împotriva lui umilitoarea
conspiraţie a tăcerii egală cu o moarte spirituală. Pe de altă parte primind cărţi din ţară şi-a putut da
seama de activitatea prodigioasă a unor tineri istorici, români, pe care ajunsese să-i preţuiască şi să
dorească să stea de vorbă mai de aproape cu ei. Intervenea nu numai dorul marelui ziarist după
cititorii lui de odinioară, dar ajuns la o vârstă înaintată simţea nevoia să lase în urma lui un mesaj
care să fie ascultat de întreaga ţară, cum am văzut, Monica Lovinescu nu i-a transmis testamentul pe
calea undelor aşa cum i-a promis.
 
În lumina acestor date, noi nu considerăm ca întâmplătoare, sau că a stat sub semnul Providenţei,
întâlnirea dintre istoricul Radu Valentin cu Pamfil Şeicaru în vara lui 1974 la Madrid ci a fost
dirijată de la centru, intermediarul putând fi Traian Popescu, acesta îşi mărturisia public relaţiile cu
ambasada rpr-ului din Madrid, pe care o vizita cât se poate de des, în colaborare au editat o carte
despre "Transilvania" împotriva revizionismului maghiar. Textul românesc tradus în englezeşte
aparţinea lui Govora, pe această cale, autorul plătea obţinerea unui paşaport de către Eugenia, soţia
sa, de care era despărţit de aproape 30 de ani. Bineînţeles, de unde regimul comunist era înjurat,
peisajul respectiv era schimbat în favoarea domniei binefăcătoare a comunismului, astfel
naţionaliştii "intransigenţi" dădeau mâna cu stăpânii roşii ai României şi se cuvine să mai adaog că
lucrurile se petreceau ceva mai târziu, sunt pomenite şi de Pamfil Şeicaru într'o scrisoare adresată
lui Radu Valentin prin anul 1979, deci pe când maestrul mai trăia.
 
Fără să împietez asupra memoriei tânărului pe atunci istoric, Radu Valentin, se poate deduce că
propunerea sa în numele partidului era clara de tot, Madridul era prea departe, deci pentru o
colaborare fructuosă P. Şeicaru se impunea să se mute în Germania, mai precis la Muenchen unde
avea câteva lucrări în curs de editare. Având în vedere, că Franco murise întretimp, perspectiva îi
surâde maestrului, de unde amesteca el rolul Providenţei într'o afacere ce se anunţă atât de rodnică
pentru activitatea sa viitoare.
 
Trebuie să facem legătura între vizita istoricului Valentin şi mutarea maestrul la Muenchen odată ce
ea urmează imediat după întâlnirea lor de dinainte de luna Inuie când maestrul îi trimite pe ziua de
4, 1974, prima scrisoare. Să reţinem că istoricul era o bunâ cunoştiinţă cu familia Şeicaru, de unde
simpatia dnei. Veguţa pentru acţiunea pornită de el, şi pe lângă toate avea cunoştiinţe suspuse care-l
puteau ajuta în activitatea sa pe marele ziarist. Nu pun la îndoială buna credinţă a istoricului, nici
chiar al superiorului în grad, vom vorbi de el mai încolo, numai că erau şi ei manipulaţi de oamenii
partidului, aceştia ca nişte adevărate eminenţe cenuşii dădeau din culise ordine, rămănând până la
urmă anonimi. De altfel se poate evidenţia o răceală progresivă între cele două tabere, de unde până
în anul 1977 ritmul epistolar din partea maestrului este alert şi entuziast, survenit cu cel puţin o
scrisoare pe lună, numărul lor scade vertiginos şi atoate grăitor, în 1978 trimite doar două scrisori în
întreg anul, trei pe 1979, iar în 1980 în cele nouă luni până la moartea maestrului la 20 Oct. 1980,
n'a expediat decât o singură epistolă pe data de 23 Martie al aceluiaşi an.
 
În ce priveşte activitatea editorilor, le-am imputa rândurile amogiale adresate prietenului de nădeje
Vasile C. Dumitrescu şi dacă ne punem întrebarea de unde sunt aşa de bune cunoştiinţe Rodica
Şerbănescu şi Nicolae Copoiu cu acest domn, nu putem răspunde decât că îi leagă probabil aceleaşi
state de serviciu avute pe când erau fii credincioşi ai clasei muncitoare şi partidului comunist, aşa,
cum se înâmplă şi în alte cazuri în România de astăzi, postcomunistă.
 
Pe această linie tovărăşească le-aş imputa unele servicii făcute aceluiaşi Vasile Dumitrescu, atunci
când el afirmă că l-a cunoscut pe marele ziarist pe la sfârşitul anului 1975 când chiar maestrul îl
corectează: "Mă întreb cum aşi fi străbătut aceşti ani, de când sunt în Germania, fără devotamentul,
filial aş zice, al lui Vasile Dumitrescu". Deci V. Dumitrescu caută să ne înducă în eroare fiindcă
atunci când maestrul a plecat în 13 Nov. în Germania federală, Traian Popescu la Madrid i-a plătit
costul biletului de avion şi i-a mai dat ceva bani de buzunar ce nu i-ar ajuns nici să plătească pentru
o noapte camera de hotel. Aşa dar la Muenchen maestrul urma să fie aşteptat de persoane bine
cunoscute şi nu avem nici un motiv să credem că printre acesta nu figura şi Vasile Dumitrescu. Dar
pentru a ascunde un adevăr, iată că după scrisoarea din 5 Octombrie 1974 în plină corespondenţă cu
Radu Valentin ea se o întrerupe pentru 3 luni, practic până la 9 Ianuarie 1975, dacă trecem peste
rândurile de felicitare de Anul nou, maestrul îi scrie, precizând că îi răspunde la aceea din 22
Decembrie, ori dacă ar fi urmat după o pauză atât de îndelungată după cum îi era obiceiul maestrul
s'ar fi scuzat pentru nedorita întârziere. Ori fiindcă nu o face, înseamnă că mai multe scrisori au fost
scoase din această corespondenţă, cu aprobarea editorilor, se înţelege. Motivul nu e greu de
priceput. Vasile Dumitrescu nu vrea să se ştie că el l-a cunoscut pe P. Şeicaru în Nov. 1974 fiindcă
în acest caz apartenenţa sa la cei conduşi de Bucureşti ar fi reeşit fără niciun dubiu în evidenţă, ori
ca să ascundă această realitate a recurs la un act reprobabil, scoţând scrisorile în care maestrul îl
numea cel puţin pe el că l-a aşteptat la Muenchen în Nov. 1974.
 
De-aici putem deduce că maestrul şi dna Veguţa greşeau când îi preţuiau sentimentele filiale şi
sacrificiile depuse pentru a-i ajuta deşi nu erau deloc bogaţi, nici el nici soţia lui. De fapt, Vasile
transmitea nişte bani veniţi din altă parte, iar în ce-l priveşte pe marele ziarist slăbiciunea sa a fost
aceea de a nu-l întreba pe "fiul" său, de unde avea banii prin care îi plătea chiria şi îi cumpăra
mobilă pentru noua locuinţă, pe lâgă cheltuielile făcute pentru apariţia Curentului şi publicarea
"Articolelor de fond", cu care se laudă fără să ştie că se reeditau cele publicate în anul 1944 fără
numerele însă din Martie care nu au fost găsite.
 
Şi mai învinum pe editori atunci când vorbesc de necunoscutul deţinător al celoralte manuscrise
dispărute după moartea maestrului, când Vasile C. Dumitrescu în calitatea sa de reprezentant al
maestrului trebuia să fi cunoscut pe cei ce au în posesie manuscrisul "Finlandizării Europei" alături
de toate celealte, şi deci în 1992, pe când încă mai trăia, să fi fost tras la răspundere în loc să i se dea
onoarea să redacteze în postfaţă o Schiţă de portret, Pamfil Şeicaru, la fel de slabă ca tot ce a scris
acest om, în viaţa lui, inclusiv la Curentul.
Desigur procesul dispariţiei manuscriselor lui Pamfil Şeicaru nu poate fi făcut cu adevărat decât de
organele de conducere ale vechiului regim, singurele în posesia documentelor necesare pentru
elucidarea respectivului jaf spiritual, căci altfel nu poate fi numit.
 
Desigur, după umila mea părere ar trebui să fie cercetate şi Arhivele Statului din Bucureşti.
 
Nouă ne stă la dispoziţie aceste Scrisori din emigraţie de Pamfil Şeicaru, după ele ne vom conduce.
Cartea conţine 51 de scrisori trimise de Pamfil Şeicaru lui Radu Valentin, de la 1-4 emise din
Madrid, de la 5 la 43 din Muenchen (Karlsfeld) şi de la 44 la 51 din Dachau.
 
Ca tot ce scrie Pamfil Şeicaru, scrisorile de faţă cuprind un bogat material istoric şi politic tratat cu
pana unui mare maestru. Din păcate, spaţiul nu ne permite să ne ocupăm de această parte, vom lua
în discuţie doar aspectele ce pot fi puse în raport direct cu noua orientare a marelui ziarist şi cu
împrejurările în care noii săi colaboratori şi-au ţinut promisiunile sau şi le-au călcat, după cel mai
sacru obicei al lor.
 
De la începutul corespondenţei maestrul îşi manifestă bucuria de a avea o legătură epistolară cu R.
Valentin, deoarece el face parte dintr'o generaţie ce urcă spre posturile de comandă ale destinului
neamului românesc. Este un izolat al exilului deoarece are oroare de falsul patriotism situat în afara
procesului de dezvoltare a ţării, "nu cred că formele şi conţinutul spiritual al ţării se elaborează în
exil, sunt cei care lucrează în cuprinsul patriei, în contact permanent cu realităţile în mutaţie ale unei
societăţi, calificaţi să înlesnească interesele social-politice ale viitorului". Şi mai departe: "Un exil
în care diversele imposturi, să le zicem politice, nu au autenticitatea unor convingeri, nici acel
sentiment de răspundere obligator în orice poziţie opozantă, la care se adaogă un refuz stupid de a
lua contact cu unele realităţi din mers din ţară, nu poate decât să desamăgească". Un om care
vorbeşte aşa şi este bine intenţionat, nu cunoaşte adevărurile triste ce domnesc în ţară, trece
printr'un vis din care însă se va trezi în curând.
 
Mai scrie că aşteaptă traducerea în germană a lucrării sale "Conferinţa de la Helsinki-Yalta Nr. 2".
În scrisoarea din 26 Sept. 1974 confirmă primirea traducerii textului "Conferinţa de la Yalta Nr. 2,
totalizează 479 de pagini dactilografiate.
 
În scrisoarea din 5 Februarie anunţă viitoarea apariţie a broşurii "Dunărea - fluviu a cinci mări",
urmată de "Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2" tradusă în germană fiindcă în scrisoarea nedată
notată cu IX aminteşte că va rămâne la Muenchen, până ce vor apare în limba germană "Mica
Romă" "Dunărea - fluviu a 5 mări" şi "Finlandizarea Europei", totul va fi terminat până la 20 Iunie.
În scrisoarea din 10 Iulie vrea să-i trimită un exemplar lui Dan Berindei din "Dunărea - fluviu a
cinci mări", şi tare ar dori să-l cunoască, în misivele anterioare i-a elogiat cartea despre N. Bălcescu.
Doreşte ca în August să înterne la tipar "Finlandizarea Europei" pentru ca la sfârşitul lui Septembrie
să apară exact când în Octombrie va avea loc conferinţa.
 
E foarte înteresant şi instructiv ceea ce îi scrie după ce a lecturat romanul Delirul să îi transmită lui
Marin Preda că dacă vrea să creeze un roman cronică reuşit şi nu simplu reportaj cu turnură de
roman îi recomandă să citească romanele lui Maurice Barrès, "L'appel au soldat" şi "Lewis Figures"
cele mai bune din operele lui, ceea ce înseamnă că P. Şeicaru cu simţul său de critic literar a
perceput, fără greutate, calitatea minoră a Delirului nedepăşind nivelul unui reportaj, departe fiind
de ceea ce trebuie să fie o adevărată cronică-roman. Mai specifică faptul că la noi excelează în acest
gen de cronică, romanele lui Cezar Petrescu "Întunecare" şi cele trei volume ale revoluţiei de la
1907.
 
În epistola din 4 August 1975, se plânge că mănăstirea Ana de la Orşova ctitorită de el întru
pomenirea camarazilor săi morţi în primul război mondial, a trecut sub oblăduirea mitropoliei din
Oltenia, deşi el făcuse donaţia Patriarhiei. El şi-a tradus actul de donaţie în limba germană şi l-a
autentificat la Tribunalul din Muenchen pentru a i se respecta calitatea de ctitor. În aceeaşi scrisoare
e supărat că "Dunărea - fluviu a cinci mări" va apare în August când lumea e în vacanţă iar
"Finlandizarea Europei" nu va putea apărea decât în 15 Noembrie şi adaogă: "Greu să fi singur şi să
lupţi în condiţii descujarante".
 
În 24 August 1975 consideră că primirea favorabilă a broşurii "Dunărea - fluviu a cinci mări" va
decide şi tipărirea "Finlandizării Europei", al cărei volum de 550 de pagini implică un risc mai
mare. A scris această carte în cursul anului 1973 şi a terminat-o în 18 Oct. acelaşi an, pe când
traducerea a avut-o abia în 1974, la 18 Octombrie. Va scrie şi o scurtă introducere, de 20-30 de
pagini întitulată: Conferinţa a avut loc. În 22 Oct. 1975 scrie că sunt tratative cu trei case de editură,
toate interesate să publice "Finlandizarea Europei". "În cartea mea fac cea mai clară critică a
politicii americane şi, în chip egal Europei libere, fără mincinoase menajamente. Am adăogat ca
introducere 60 de pagini "Conferinţa a avut loc" în care fac bilanţul zisei conferinţe de securitate a
Europei, cartea va fi dată la tipar prin Noembrie şi va apărea în Decembrie în preajma Crăciunului.
Va cuprinde 600 de pagini, menite să provoace multe comentarii. "Antagonismul ruso-chinez şi
Europa" în Martie sau Aprilie. Bineînţeles că activitatea mea nu se va termina". Să reţinem, îşi dă
seama tot mai mult că îi va fi tot mai greu să reuşească în condiţii materiale greu de imaginat şi
într'o ţară a cărei limbă n'o cunoaşte: "Adesea mă uimeşte şi pe mine această cutezătoare aventură
tinerească la 81 de ani. Şi şase luni, nu uită Veguţa să adauge. Este foarte posibil că o adâncă
credinţă în cauza pe care o aperi îţi dă un fel de Don Quijotism, la care vârsta şi îndelungata mea
experienţă elimină morile de vânt".
 
În 30 Oct. 1975 îl informează pe Radu Valentin că şi-a adus aminte de proectul lui I.L. Caragiale de
a realiza o piesă cu eroii din Scrisoasea pierdută, după 20 de ani. Deşi vorbise multora de această
piesă, după moartea lui s'a constatat că marele comediant nu a realizat nicio comedie cu acest
subiect. Şi-atunci s'a gândit el să scrie o atare piesă, drept calmant enervării cauzate de negocierile
cu casele de editură, a scris  în zece zile piesa "Excelenţa sa Rică". Rică Venturiano a ajuns ministru
dar erau mai toţi eroii Scrisorii pierdite şi din "O noapte furtunoasă" şi poate spune că a izbutit. În
acelaşi timp sprijinit de doi goldmani, în ce priveşte Finlandizarea Europei duce lupta decisivă a
vieţii sale.
 
În 19 Nov. 1975, se ocupă pe mai departe de Finlandizarea Europei şi cu piesa sa "Excelenţa sa
Rică" şi ajunge la Gândirea întemeiată la Cluj de Cezar Petrescu pe care o aduce în 1922 la
Bucureşti unde împreună cu Hiena apare într'o haină nouă, ca în 1927 să o cedeze lui N. Crainic,
acesta a vrut prin ortodoxism să înfinţeze un partid similar cu partidele catolice democrate: "Eroarea
lui Nichifor Crainic, surprinzătoare la un licenţiat în teologie, e de a atribui ortodoxiei o concepţie
similară celei catolice. Zadarnic vei căuta la şefii bisericii ortodoxe o cristalizare a gândirii asupra
problemlor social-economice similare cuprinsului enciclicei "De rerum novarum" a lui Leon al
XIII-lea, publicată în 1892".
Ca bun cunoscător al Gândirii, cred că P. Şeicaru dă un răspuns potrivit aceluia ce se întreabă de ce
o mişcare atât de ortodoxă ca cea iniţiată de N. Crainic se situază în afara religiei ortodoxe, cei mai
mulţi preoţi ortodocşi se simt sufleteşte străini de ea, aşa se explică faptul că cei mai străluciţi
gândirişti, încadrându-l aici chiar şi pe părintele Stăniloaie, nu au fost preoţi ci intelectuali de
seamă, oricum laici în gândirea lor.
 
Manifestându-şi dorinţa de a-l cunoaşte pe Dan Berindei se opereşte iar la "Finlandizarea Europei"
care-l va scoate din starea de proletar al călimării şi calvarul acesta durează mai bine de 30 de ani:
"La 81 şi 7 luni îmi voi permite luxul de a tulbura momentul de la Teheran, Yalta şi Potsdam. Nu am
nimic de pierdut şi am o plăcere diabolică de a prezenta pe Roosevelt şi Churchill aşa cum au fost,
biete paiaţe cărora le-a cântat Stalin din balalaică şi ei au ţopăit învioraţi de vodkă."
 
La 30 Dec. 1975, în legătură cu o eventuală vizită a lui în ţară, acesta îi pare exclusă şi adaogă: "Eu
publicând "Finlandizarea Europei - Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2" mi se interzice să accept o
"scurtă şedere" când prepar "Antagonismul ruso-chinez şi Europa". Îmi domin apriga dorinţă de a-
mi revedea ţara, cu acţiunile mele antiruse. Şi pe de altă parte, eu aş apărea că scriu la sugestia
Bucureştiului, ceea ce ar constitui pentru mine o ofensă: scriu cum gândesc de la Aprilie 1918 până
azi, denunţând pericolul rusesc încă din vremea când actualii conducători nici nu erau născuţi."
În continuare, pe pagini întregi, maestrul critică politica partidului comunist în ce priveşte accelarea
industrializării ţării şi întărirea comerţului de stat a cărui influenţă se arată dezastuoasă, mai ales în
sectorul agricol şi alimentar. Criticile sunt fundamentale, ele fac să se clatine Golemul statului
comunist, astfel că autorul nostru se grăbeşte să tragă concluzia: "Eu îmi interzic orice comentar
asupra actualei economii impuse ţării, fiind conştient de decisiva importanţă a problemei externe".
Să recunoaştem suntem departe de încrederea arătată realizărilor regimului comunist român din
prima lui scrisoare din Junie 1974.
 
Pe ziua de 11 Febr. l-a vizitat Virgil Cândea, prietenul istoricului Radu Valentin, acesta i-a făcut o
puternică impresie. Este inteligent, de solidă formaţie, documentat şi totul fără ostentaţie, cu un
seducător natural în dialog. "I-a produs o imensă plăcere, confirmându-i convingerea pe care o am
că în ultimii 20 de ani s'a format o elită intelectuală în România de cea mai aleasă calitate". Cât de
mult se înşela maestrul în aprecierile lui asupra acestui personaj, nu altfel de cum o făcuse şi în
legătură cu însuşirile filiale şi sacrificiile depuse de alde Vasile Dumitrescu. Să recunoaştem Pamfil
Şeicaru se afla înconjurat de nişte oemeni care au aruncat peste el otrăvita cămaşă a lui Nessus.
 
Însfârşit îi cere lui Valentin să caute în colecţia Curentului din anii 1938-1942, un articol al lui I.U.
Soricu despre plagiatul lui Lucian Blaga.
 
Se plânge de E. Micu, presupus profesor universitar, care total nefondat îl declară un rechin al
presei şi un şantajist şi trece peste faptul că datorită lui P. Şeicaru s'a mutat "Gândirea" de la Cluj la
Bucureşti, prezentarea grafică a revistei ca şi a Hienei se făcea la Cultura naţională condusă de vărul
lui Duiliu Zamfirescu, Simionescu Râmniceanu. E. Micu nu aminteşte turneul de şezători al
Gândirii organizat în 1923 cu participarea, merită să-i cităm, a lui Mihail Sadoveanu, G. Tutoveanu,
Topârceanu, Demostene Botez, N. Crainic, Ion MarinSadoveanu, Bacovia, Păstorel Teodoreanu,
Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu etc. turneu încheiat la Râmnicul Vâlcii. Se înţelege că la toate
şedinţele a participat ca director şi Cezar Petrescu. La Fălticeni maestrul a ţinut o cuvântare  cu
prilejul împlinirii a 60 de ani, a lui Mihail Sadoveanu.
 
Marele ziarişt se mai înteresează de cartea: "Moartea unui istoric: N. Iorga" de M. Stoian cu prefaţă
de Macovescu, o prezentare, cum aveam cartea puteam să-mi dau seama de asta, în care uciderea
marelui N. Iorga e manevrată în interesul propagancei comuniste, în timp ce reprezentanţii aceluiaşi
regim din ţară făceau afaceri cu principalul criminal al profesorului stabilit după război la
Muenchen, Boeru.
 
Speranţa marelui ziarist era Virgil Cândea despre care scrie la 12 Februarie: "După convorbirea
avută cu Virgil, în care sinceritatea a fost regula, ca şi grija de a discerne interesele vitalale oropsitei
noastre naţii, după despărţire nu m'am simţit singur, un biet bătrân Don Quijote care călăreşte pe o
iluzie (pentru proşti, pentru mine o certidudine) în pustiul moral al exilului. Oricum este inviorător
să nu te simţi singur să constaţi că în ţară s'a format o nouă generaţie care se preocupă de aceleaşi
probleme ca şi tine, singuratecul de 30 de ani şi te înţelege. "Gravă eroare! Virgil Cândea - dacă
acesta e adevăratul său nume - este un produs de ultimă oră a regimului comunist, mereu cu o faţă
binefăcătoare, zâmbindă, prin care se îngrijeşte ca dispoziţiile partidului să fie ireproşabil aplicate,
fără ca cel vizat să se simtă prea lovit, nu i se distruge totala încredere, dar în acelaşi timp unul ca
Virgil are grijă ca să-şi cultive interesele proprii prin galoanele noi ce i se pun pe umeri, asigurându-
i mult visata ascensiune.
Psihologia unui atare personaj, e aproape de nepătruns pentru un om cu principii sănătoase căci
reacţionează după propriile sale legi, ce-şi scot sabia din teacă şi-l execută pe cel ce îndrăzneşte să i
se aşeze în calea parvenirii sale. Un atare individ, mare boss comunist e descris de Marin Preda în
Cel mai iubit dintre pământeni, în soţul Matildei. Acesta introducând-o în cercul noii clase
muncitoreşti cum o numeşte Djilas, după ce femeia face câteva gafe de neiertat se trezeşte
abandonată, fără să ştie dece, în urma unui simplu bilet pe care-l lasă Matildei, urmând ca odată cu
poşta viitoare să i se trimită şi sentinţa de divorţ.
 
Desigur, Pamfil Şeicaru nu impunea astfel de măsuri, el era un biet bătrân Don Quijote - chiar aşa
se autocaracteriza el însuşi - pradă unor idealuri ca Patrie şi neam, în care indivizi ca Virgil de mult
nu mai credeau, ei se conduceau după zicala "Acolo unde e bine, mi-e şi patria" (Ubi bene, ibi
Patria), deviză tot mai însuşită şi de tinerii de astăzi educaţi în spiritul României postcomuniste.
 
E înteresant că Radu Valentin nu-i trimite maestrul cărţile de care are nevoie, să dăm ca exemplu
cartea "Rusia la Dunăre" publicată de Leon Casso în 1912 cu prilejul a 100 de ani de la anexarea
Basarabiei, autorul fiind la acea dată ministrul şcoalelor, al ţarului Nicolae al II-lea.
 
În timp ce Virgil ca bun comunist îi trimitea două volume consacrate lui Eminescu de Călinescu şi
Enigma Otiliei de acelaşi autor. Cu toate acestea Pamfil Şeicaru îl invitase pe Radu Valentin
împreună cu soţia sa la Muenchen şi se arăta îngrijorat când Virgil nu-i mai da niciun semn de viaţă
şi adaogă faptul că s'ar cuveni ca prietenul lor comun să se oprească la Muenchen când pleacă peste
hotare. Maestrul nu vrea să înţeleagă situaţia sa că cei din ţară l-au părăsit, de unde greutăţile
materiale prin care trece, încurându-l costul traducerii fiind de 12 mărci pagina. Mărturiseşte că
foarte cu greu a izbutit să-şi asigure costul biletelor de avion pentru 2 persoane la Madrid fiind de
1.500 mărci, dar trebuie să-şi reînnoiască le titre de voyage lichidându-şi căminul din Spania. Cu
toată precara sa situaţie financiară, eternul nervus rerum gerendarum, este străin scepticismului şi
crede cu tărie în linia ascendentă a neamului său. La 12 Aprilie 1976 face bilanţul ultimului an:
patru lucrări şi o piesă de teatru. Dacă am lua în considerare şi pe cele traduse în limba germană ne-
am referi la "Finlandizarea Europei", declarată unul din apogeele sale creatorare, "Antagonismul
ruso-chinez şi Europa", "Mica Romă" pe când piesa de teatru este Excelenţa sa Rică pe care a
trimis-o pentru a fi dactilografiată lui Radu Valentin, la Bucureşti, deci ar putea fi găsită în arhiva
acestuia lăsată în custodia urmaşilor săi.
 
Vorbind de cele trei lucrări ale sale e conştient că ele vor putea să-l fixese ca o ţintă demnă de
doborât de cei de dincolo de Nistru, dar acest risc l-a cunoscut dealungul lungii sale cariere de
exercitare a profesiei. Ceea ce urmează trebuie citat, (5 Mai 1976) fiind de o deosebită importanţă:
"Revin la Iaşi, când a fost la 9 Februarie la mine prietenul nostru comun (Virgil Cândea n.n.) am
pus problema traducătorului de limba engleza şi l-am intrebat ce bursă i s'ar putea acorda. Mi-a spus
că nu este o problemă indisolubilă. Deci la bursă adăogând casa şi masa plus 1.000 de mărci pe lună
ar fi pentru traducătoare un paradis, deşi va avea de lucru. Teza ei de doctorat de literaură comparată
am conceput-o pentru viitoarea utilizare ca o conferinţă în ţările de limbă engleză, având ca o carte
de vizită teza de doctorat privind literatura din ţările de limbă engleză: Statele Unite, Canada,
Australia, Noua Zelandă etc. Că persoana în chestie a înţeles greşit şi a dat drumul unei imaginaţii
ce constrasta cu ceea ce am sugerat, regret. Pe mine mă înteresează traducerea din limba engleză
pentru informaţia directă, nu a travers "Le Monde". Nepoata mea îmi va fi de folos ca medic, nu
uita că am 82 de ani. Îmi pare rău că ai înterpretat afectiv ca un interes ceea ce este un pur interes
profesional, care pentru mine are o importanţă majoră. Lângă mine nu stă nimeni fără să fie
contaminat de intensitatea muncii mele. Nu confund interesele mele, către sfârşitul vieţii, aşa de
precise cu vagul divagaţiilor romantice. Ştiu eu dacă ursitoarele îmi vor da încă 6-7 ani de viaţă - în
sensul de viată activă! Constat că nu ai ajuns să mă cunoşti suficient, de aici unele concluzii
eronate."
 
De-acum maestrul începe să-şi dea seama de preţul colaboratorilor săi, de unde amarnicele
concluzii ce le poate trage din unele evenimentele mai mult decât reale: "I-am scris lui Zub şi
scrisoarea a rămas fără răspuns. I-am scris lui Virgil şi iarăşi tăcere. Dar de ce să mai vorbeşti de
contacte chiar atunci când cel care caută contacte este prea cunoscut în ceea ce priveşte convingerile
lui şi nu află răspuns? Am sentimentul că sunt un invid care nu inspiră încredere şi determină
retranşeri în tăceri semnificative."
 
Ceea ce se conturează ca o amăgire tot mai mare pentru P. Şeicaru, va corespunde unei evoluţii bine
precizate a celor de dincolo, reprezentanţii partidului, deoarece era o iluzie a maestrului că va putea
ajunge, prin legăturile respective la sufletul poporului român. Zidul cortinei de fer de arăta de
nepătruns. La început, comuniştii s'au declarat mulţumiţi că l-au redus la tăcere pe furiosul
polemist, în orice caz cu toate criticile imputate regimului impus la guvernare de ruşi, deschidea o
portiţă şi spre realizările, fie şi constatate ca ridicate pe nisip mişcător, preşedintele nu era atacat,
mai ales prin colaboratorii săi de la Curentul, era pur şi simplu preaslăvit, Vasile Dimitrescu declara
în aceeaşi foaie că e mândru când vede ce vrednic preşedinte are România, în persoana lui N.
Ceauşescu. Să recunoaştem că P. Şeicaru nu a atins nivelul unor atare aberaţii, în fond referindu-se
la preşedintele ţării afirma o realitate nu mai că pentru exilaţii români, doar pronunţarea corectă a
numelui acestui om însemna că eşti cu el, cum de altfel i s'a spus fără menajamente chiar şi
maestrului. Dar, desigur prin înfluenţele celor din jur, şi a unor schimbări ce nu pot fi contestate,
marele ziarist a ajuns la convingerea că prin antirusismul său va putea ajuta poporul român să scape
de robia rusească a unei gubernii, în care urmăreau sovieticii să o transforme. Deci, fără să-şi
trădeze idealurile sale cum le purta în conştiinţă, de pe vremea când conducătorii de azi ai României
nici nu se născuseră încă.
 
Astfel s'a trecut la a doua etapă, ca regimul comunist să sprijine editarea unor lucrări ale maestrului,
nu cu gândul cel mai din urmă ca prin numele lui ar fi putut să aibe nişte căştiguri apreciabile din
care profita desigur elita comunistă. Astfel, a avut loc publicarea primelor două broşuri mai ales
"Dunărea - fluviu a cinci mări" apărută în ţară fără să poarte numele autorului, putea să slujească în
primul rând interesele regimului din ţara noastră. În acelaşi context se încadra şi Karl Marx şi
românii, carte tradusă în germană de cineva din ţară, şi i s'a impus lui P. Şeicaru să se respecte textul
german al lui Oţetea, făcându-i-se şicane maestrului şi în legătură cu comentarul său de către un
profesor din ţară, ce avea interesul să întârzie "sine die" apariţia lucrării. Fără îndoială acel institut
de studii istorice şi politice, cum a fost prezentat maestrului nu exista în Germania sub această
formă îi se chema editura de studii istorice şi politice, unde se publicau texte de a căror valabilitate
era responsabil autorul. Chiar faptul de a reţine 2.000 de exemplare nu putea aparţine editurii
germane ci a celor ce aveau dreptul s'o facă, alături de autor.
 
Desigur că bilanţul a fost dezastruos şi asta fiindcă în Germania nu există un public larg înteresat de
asemenea subiecte, pe când specialiştii se numărau pe degete şi mare parte dintre ei aşteptau să
primească lucrarea ca pe un omagiu din partea autorului. Deci, nu din cauza lipsei de valoare a
lucrărilor vânzarea lor a lăsat de dorit, nu eram în România unde fiecare instituţie şi bibliotecă erau
obligate să cumpere cel puţin un exemplar, şi prin intervenţia statului totalitar în republica română
socialistă se crease un public larg de cititori care garanta vânzarea a zeci de mii de exemplare, cum
s'a întâmplat cu aceeaşi carte apărută în româneşte, pregătindu-se a doua ediţie.
 
Noi avem o suspiciune nu chiar utopică: după cum bine ştim, cam în aceeaşi epocă, chiar puţin mai
târzie, Vasile Dumitrescu anunţa printr'o scrisoare publică datoria sa pentru publicarea Curentului şi
a Articolelor de fond din anul 1944 ale maestrului, şi susţinea că ea se ridica la 37.000 de mărci ori
după cea mai mărinimoasă socoteală nu se putea ajunge la o asemenea sumă decât dacă s'ar fi referit
şi la banii cheltuiţi la tipărirea broşurelor maestrului, dovadă că toate aveau aceeaşi sursă de origine
bine stabilită, din ţară. Pentru asta mai pledează apariţia în continuare a Curentului, V. Dumitrescu a
găsit nişte sponsori gata să ajute Curentul, fără să ajungă la enorma sumă de 37.000 DM care astăzi
ar fi de cel puţin 60.000 de mărci-valută cum le numeau cei străini de aceşti bani germani.
 
Dacă mai punem în discuţie şi eventuala intervenţie a ambasadei ruse din Bucureşti, informată
asupra noii colaborări a unui fost condamnat la moarte in 1946 pe lângă autorităţile româneşti, toţi
aceşti factori au contribuit la sistarea sprijinului financiar dat lui P. Şeicaru, mai ales că o carte de
450 de pagini tipărită în Germania cum se prezenta "Finlandizarea Euopei", costa pur şi simplu o
avere. Desigur, ea ar fi putut fi publicată dacă ar fi fost dedicată marelui fiu al poporului N.
Ceauşescu, dar nu putea fi cheltuită pentru cărţile lui Şeicaru, bazata pe idei neconforme cu ale
comuniştilor, de pildă contestă valabilitatea actului de la 23 Aug. 1944, socotit sfânt pentru
cotropitorii ţării, chiar şi peste ani preşedintele Iliescu îl omagiază pe fostul rege Mihai I pentru
înţeleptul său act de curaj, căci dacă nu ar fi fost realizat actul de trădare al capitulării de la 23
August, adică pentru venirea la putere a partidului comunist al celor o mie de membrii, noi sigur ne-
am fi prăpădit ca neam.
În consecinţă prietenul comun al lui Radu Valentin, Virgil Cândea a primit misiunea să-i aducă la
cunoştiinţă maestrului că i se retrag toate subvenţiile editoriale, ultima broşură editată fiind cea
despre Karl Marx şi Românii, cum s'a şi întâmplat. Dar cum comuniştii nu puteau să rostească un
fapt în toată lumina adevărului gol-goluţ, Virgil, dragul de el, a recurs la stratagema că secretara
pentru traducerea în engleză nu ar fi o problemă să fie numită dacă nu ar fi nepoata marelui ziarist
de unde se bănuiesc alte interese decât cele de interes naţional.
 
Deci maestrul cu toată trista realitate, va fi în continuare minţit ca nu cumva să se întoarcă
impotriva lor, pe când marele ziarist avea tot interesul să menţină statusul quo pentru a nu-l pierde
pe V. Dumitrescu pe care continua să-l laude pentru fidelitatea lui: "Crede-mă că nu este chiar uşor
la 83 de ani şi şase luni să-ţi menţii intactă încrederea în tine. A fost un miracol apariţia lui Vasile
Dumitrescu, el îmi rezolvă toate problemele, face sacrificii de timp şi bani, convins că eu pot servi
interesele României, aşa de nedrept proiectată în opinia publică germană şi cu atât mai mult
americană. Fireşte că nu-mi fac iluzii asupra efectului pe care-l produce în bine scrisul meu, dar
puţinul ce l-ar putea realiza este oricum un bine decât nimic. El este însă convins şi entuziast."
 
Maestrul se exprimă în acest fel, deoarece fără ajutorul acestui Dumitrescu ar fi fost pus pe drumuri,
şi după cele ce i-am scris eu nu sunt chiar convins că n'ar fi vrut să scape de sub tutela lui, tiranică.
Dar ceea ce putem constata fără drept de apel, acest Dumitrescu îi rezolva toate problemele ori în
această calitate, pe care am subliniat-o şi eu incă de mult, el să nu fi ştiut unde şi la cine se află
manuscrislele maestrului, odată ce ele nu-i puteau părăsi locuinţa fără ca el să nu le aibe în mâini şi
putea să le expedieze la o adresă pe care numai el o cunoştea. Este dovada peremptorie că acest
Vasile Dumitrescu juca pe lângă maestrul rolul ce îi era încredinţat de oamenii regimului din
Bucureşti, pe marele lor conducător îl lăuda fără a clipi din ochi, în noul Curentul al cărui director
era, post cumpărat pe bani de unde se vede că nu era chiar aşa de dezinteresat cum, constrâns de
împrejurări, îl descria maestrul. Nu m'a contrazis şi nici nu s'a supărat atunci când îi demonstram că
am toate motivele să nu am încredere în respectivul om, a cărui adeziune la politica ceauşistă se
putea citi de la distanţă, şi ar fi de condamnat dacă ar fi intrat în datorii pentru a ridica în slăvi pe un
N. Ceauşescu, înconjurat de oamenii săi care pentru aceleaşi laudaţii primeau posturi grase şi vile la
şosea, cheltuind 37.000 lei (original manuscrisul, corectat de mărci ?, R. Vuia) într'o noapte de chef
petrecută la Maxim sau alt loc de petrecere parizian.
 
Dar tocmai prost nu-l consideram pe aceste Vasile C. Dumitrescu!
 
Însfârşit, discută posibitatea de a veni în ţară pentru a face o cură la băile Slănicul Moldovei pentru
răguşeala sa cronică. S'a gândit să meargă în luna Septembrie când va termina de publicat ultima
carte din cele patru. A întervenit un fapt în sine lămuritor. Când a primit lucrarea lui Al.  Zub,
"Kogălniceanu istoric" o monografie monumentală, fiindcă i-a plăcut modul de prezentare a editurii
Junimea din Iaşi, i-a propus directorului editurii pentru publicare în limba română a carţii lui
"Roumanie dans la grande guerre" la care a răspuns să-i trimită lucrarea pentru a se putea pronunţa.
I-a expediat-o prin avion recomandat, dar spre uimirea lui n'a căpărat niciun răspuns. Deci nu i-a
confirmat primirea şi asta deoarece numele său "este pentru toţi al unui ostracizat, stigmatizat în
curs de 27 de ani prin toate insultele care s'au repetat cu o insistemţă semnificativă. Citează şi cartea
"Gândirea şi gândirismul" de E. Micu în care e făcut, cum am mai scris-o, rechin al presei, mare
şantajist. Ori ce să spună cititorii de persoana lui când e pecetluită ca odioasă şi se duce o acţiune
metodică de defăimare a numelui său. Desigur editarea cărţii sale "România în marele război" ar fi
anulat toate insultele, toate calomniile ce i s'au dus. În legatură cu cartea lui, a citit o lucrare a lui
Dan Berindei "La Roumanie, 1877" în care ţarismul era zugrăvit în toată felonia sa, deci şi-a putut
da seama că nu pentru asta nu putea fi publicată în româneşte "La Roumanie dans la grande guerre"
ci din cauza numelui autorului: "Stigmatizat, ca ostracizat, eu nu sunt dispus să vin în ţară ca
prietenii să mă ocolească de teama securităţii". Cu acesta se închie legenda defăimătoare că marele
ziarist Pamfil Şeicaru ar fi vizitat România, ori documentele arată că l-a oprit jocul dublu al
regimului comunist care peste hohare recurgea la serviciile sale de ziarist şi scriitor, ca în ţară să
menţie cu obstinaţie acţiunea de defăimare a numelui său.
 
Fără îndoială, P. Şeicaru, şi-a păstrat demnitatea sa de om al idealului ce nu putea fi trădat, în niciun
moment al vieţii lui, n'a fost un colaborator al unui regim dement, a căutat chiar alăturea de el să
slujească interesele neamului românesc şi ale Patriei subjugate.
 
"Oricât de mare mi-ar fi dorul de ţară şi utilă o îngrijire medicală în ţară, refuz să vin" şi nu uita să
mulţumească lui şi prietenului fără egal (Virgil Cândea n.n.) că au reuşit împreună să aranjeze
chestiunile editoriale ca şi posibilităţile de a da o altă imagine ţării şi poporului român. (6 Aprilie
1977)
 
Totuşi nu-l părăseşte voinţa de a publica celelalte lucrări, pe lângă Karl Marx despre români în 30
Martie, Finlandizarea Europei la 1 Mai şi Naţionalităţile în Rusia Sovietică la 1 Junie. Din păcate nu
a apărut decât prima, celelalte două au rămas în manuscris. (5 Martie 1977)
În legătură cu mareşalul Ion Antonescu, ştim că l-a văzut la Olăneşti în Aug. 1944, cerându-i să
plece de urgenţă în Spania. La Madrid, unde ca om de meserie, gazetar şi tipograf, va căuta
colaboratori pentru o revistă franceză şi engleză, amândouă săptămânale. După se aranjează totul se
va întoarce pentru a stabili împreună, programul de acţiune: "Vei avea semnat de Ică (Antonescu)
un ordin să ţi se pună suma necesară, la dispoziţie, arvună". Dar că, omul regelui, îi adusese la
cunoştiinţă lui Niculescu-Buzeşti, şeful cifrului, că Şeicaru a plecat cu misiune la Madrid, şi ei au
comunicat legaţiei germane că el nu pleacă la Madrid ci la Lisabona pentru a semna armistiţiul.
Nemţii sezizaţi de Niculescu-Buzeşti nu i-au dat viza decât de intrare, cum va declara mai târziu
într'o carte a sa ministerul de externe al României la Berlin, Ion Gheorghe. Maestrul rămâne blocat
în Berlin de unde nu-i eliberat decât la 12 Septembrie, deci întreg planul de a pune bazele unei
tipografii unde să se editeze două ziare, francez şi englez, cu scopul de a continua lupta împotriva
Rusiei Sovietice, cotropitoarea României, nu a reuşit, din cauza unor politiceni români,
neincrezători în proprii săi oameni.
 
În ziua de 7 Aug. 1944 mareşalul Antonescu, i-a spus lui P. Şeicaru că prin ministrul său la
Stockholm a obţinut de la ruşi trei puncte mai are două, Ruşii nu vor să-i apuce iarna în Carpaţi.
 
La 21 Iunie 1977 marele ziarist şi istoric îl vede pe Al. Zub, sfios şi delicat ca o domnişoară.
Curiozitatea, spiritul critic, vioiciunea spiritului, scrie maestrul îl fac să fie o încântare.
 
La 10 Octombrie 1977, maestrul se consideră în posesia tristului destin al Casandrei, care fusese
dăruită de zei să prevadă viitorul şi în acelaşi timp să nu fie crezută. Biata fiică a regelui Troiei,
Priam!
 
Îl supără faptul că Radu Valentin a renunţat la proectul de a vizita Bavaria ca şi promisiunea lui
Virgil, ca în drum spre Geneva să se oprească pe la el: "Zub a trecut să mă vadă împreună cu Paul
Miron, dar au sat doar câteva ore şi s'au întors la domiciliu. Bucuria a fost de scurtă durată. Ce tânăr
este Zub, pare un adolescent, privirea iscoditoare să vadă cărţile mele. Le răzfoia grăbit să facă un
popas la pagina unde văzuse o subliniere pe care o citea atent, ca să descopere ce m'a interesat.
Ceva similar am văzut la N. Iorga. Din nefericire, nu am putut să menţinem măcar un contact
epistolar. La adresa pe care mi-a indicat-o, scrisoarea trimisă s'a întors "necunoscut la adresă".
 
Ce magnific îmi pare maestrul în caracterizările ce le atribuie tânărului istoric Al. Zub comparându-
l chiar cu inegalabiul Nicolae Iorga, pe când el se prezintă cu măruntul Paul Miron, cunoscut ca
omul Bucureştiului strămutat pe meleagurile Freiburgului. Obsedat ca nu cumva întâlnirea cu
marele ziarist să-i întunece ascensiunea în carieră, s'a pretat la cele mai josnice atitudini culminând
cu adresa pe care nu i-a dat-o din teama ca maestrul să nu-i facă o vizită neaşteptată, ceea ce ar fi
fost imposibil datorită distanţei ce îi despărţea.
 
Întretimp celălalt tânăr istoric apreciat de maestru, Dan Berindei dacă bine îmi aduc aminte a
"emigrat" în Franţa de unde s'a întors după Dec. 1989, în noul regim e profesor, academician ori
având în vedere nivelul de pregătire inflaţionist al academicienilor de astăzi parcă mi-aş spune că
bunele speranţe ale marelui ziarist au fost încăodată înşelate.
 
În Dec. 1977 maestrul îşi anunţă mutarea dintr'o cameră de hotel din Karlsfeld unde a locuit trei ani
şi 15 zile într'un mic apartement din oraşul Dachau, capitală de judeţ şi pitoresc prin abundenţa
grădinilor.
 
La 10 Ianuarie 1978 se împlinesc exact 50 de ani de la apariţia Curentului.
 
Tot în acest început de Decembrie a apărut în editura de studii politice şi istorice (titlu just)
Însemnările lui Karl Marx despre români.
 
Veguţa, sora maestrului cu o răbdare de călugăr benedictin a căutat să pună ordine în corespondenţa
maestrului şi în manuscrisele nepublicate care nu sunt puţine.
 
Află de moartea prof. Giurescu şi recomandă să-i procure "În război" de Duiliu Zamfirescu unde
este evocată înmormântarea maiorului Giurescu.
 
Nu uită să-l roage pe Virgil să grăbească paşaportul lui Costache şi vrea să obţină şi prin proces,
dintre lucrurile Veguţei bustul său realizat de Oscar Han pe care fiul surorii lui, Marica vrea să-l
înstrăineze. Unde poate să fie astăzi acest bust care nu mă îndoiesc îşi are desăvârşirile sale?
 
Iată că şi lipsit de mijloace de a publica o lucrare mai voluminoasă, în scrisoarea din 23 Dec. 1978
maestrul aşteaptă la 20 Ianuarie apariţia în limba germană a unei lucrări de 450 de pagini care urma
să aibe titlul de "Finlandizarea Europei" dar Institutul de studii istorice şi politice, de fapt editura i-a
găsit un titlu mai adecvat "Dimensiunile politicii Rusiei ţariste şi sovietice în Balcani", care
corespunde mai exact conţinutului cărţii. Dacă va primi un verdict favorabil va fi editată în limba
engleză, în America. Dar cum ştim că în această formă nu va putea să apară, oare nu constituie un
simplu vis care încă îl mai ţine în viaţă pe marele nostru ziarist şi îl determină să-şi imagineze ceea
ce nu are şansă să se rezolve în realitate, exact iarăşi ca un erou de Balzac sau însuşi Balzac. Nu
vrea să se lase învins atâta timp cât simte atâta energie tinerească în spiritul său. Prietenii cei buni,
cum îi crede maestrul îi scriu tot mai rar. În Nov. 1979 visează că la 15 Dec. îi va apărea "Weg nach
Helsinki" (Drumul la Helsinki în loc de Finlandizarea Europei) şi la 1 Ianuarie va apărea Curentul
cu sperenţa să-i poată adăoga 4 pagini în germană. Curios că nu de mult colegiul de redacţie a
hotărât să scadă numărul paginilor româneşti de la 8 la 4, deci unde ar mai avea loc şi cele germane.
Ne face impresia că marele ziarist cu toată luciditatea minţii sale, vrea să arate zişilor săi prieteni -
Radu Valentin şi Virgil Cândea - că şi fără ajutorul lor drumul său spre succes e larg deschis. De
altfel cei doi, unul l-a uitat total, pe când Radu Valentin îi scrie foarte rar.
 
În ultima sa scrisoare din 23 Martie îi scrie mai tânărului istoric: "nu te preocupa de data de 18
Aprilie când voi împlini 86 de ani. Au mai puţină importanţă decât luna Mai când îmi va apărea în
traducere lucrarea consacrată Papei şi insfârşit "Weg nach Helsinki" cu prefaţa lui Franz Josef
Strauss. Este o victorie la 86 de ani."
 
Sigur, visul său suprem Finlandizarea Europei nu a apărut până astăzi, nici lucrarea consacrată
Papei Giovanni Paolo II, la care ţinea foarte mult.
 
După ce-şi aminteşte de felul de a crea a lui Cezar Petrescu, Balzacul românilor, va încheia
corespondenţa cu un citat din Chateaubriand: "sunt la vârsta când omul speranţă dar timpul lipseşte
speranţei. Şi eu voi avea la 18 Aprilie 86 de ani. Precum vezi, ce puţin timp de lucru au speranţele
mele. Grăbesc deci să dau fiecărei zile o bună folosire."
 
2 a) Din corespondenţa cu dna dr. Virginia Munteanu Şeicaru (Veguţa)
2 b) Discursulţinut de d-l V.V. Stanciu

Karlsfeld 20 Decembrie 1976

 
Stimate Domnule Doctor
 
Este o zicală populară: "de-i întinzi un deget, el îţi ia mâna toată". Aşa ar putea înterpreta oricine
afară de Dv. care cu atâta înţelegere şi spontaneitate -  nu numai de om şi doctor - dar şi de român -
aţi venit în ajutorul fratelui meu în suferinţă. Deşi nu vă cunosc personal, totuşi mi-am dat seama că
sunteţi medicul pentru care nu buletinul de identitate şi nici ce hram porţi, ci numai suferinţa
bolnavului înteresează. Efortul, perseverenţă şi mai ales sufletul ce-l dăruiţi, este tratamentul pe care
bolnavul îl simte în prezenta Dv. Nu este o introducere ce o fac ci motivul care mă determină să
solicit ce urmează.
 
Am primit ieri - 18 XII - o scrisoare de la draga şi neuitata mea colaboratoare inegalabilă - sora
Valerica Rusu - ardeleancă din regiunea moţilor, aceasta spune mai mult decât aş scrie pagini. Mi-a
fost nelipsită în viaţa mea de medic din 1941, când am numit-o soră, pănă în 1948 când - nu
Ministerul unde lucram, n'aş putea să spun căci nu ştiu, am fost pastilată - termenul este
"comprimată", revine la acelaşi numitor. Dar din ziua aceea şi până astăzi, chiar  şi în timpul anilor
(cinci la număr) când am absentat, copila aceasta a mea, născută sufleteşte, este nelipsită. Oriunde
eu aş fi ea este prezentă la sora mea, unde e şi locuinţa mea. Poate voi avea ocazia să ne vedem,
când vă voi da momente din viaţa ei, strâns legată de a mea.
 
În scrisoare, între altele îmi scrie, redau textual: "Doamnă Doctor, vă rog mult de tot, ajutaţi-mă în
legătură cu boala mamei mele. Domnul doctor mi-a spus să-i fac rost de singurul medicament care-i
va da o aneliorare şi deci puţină linişte celor de acasă. Medicamentul se numeşte "Carbonat de
Lithiu", tablete, o cutie, care nu se găseşte la noi, numai la nemţi. Acesta o va mai linişti că mult se
chinuiesc ai mei, când pleacă şi nimeni nu ştie pe unde o ia. Eu şi sora mea şi pe de-asupra
drumurile ce le facem din Bucureşti până la noi acasă, ca să-i mai ajutăm pe ai noştri. La Dv. alerg
Doamnă Doctor, la cine aş putea merge. Vă mulţumesc din toată inima. Vă doresc multă sănătate,
Valerica".
 
Sigur m'am dus imediat la farmacie. În primul rând mi-a cerut reţeta, foarte natural şi al doilea
costul, 20 de mărci. Vă închipuiţi câtă tristeţe în mine, că acestui copil al meu nu pot să-i vin în
ajutor. Alerg la cel care am înţeles, este pătruns de cel mai ales dar ce-l poate avea omul - virtutea -
ce nu se moşteneşte ci este în tine şi cu tine părăseşte viaţa, când sorocul a sunat. Dacă scrisoarea
mea vă răpeşte din timpul Dv. atât de preţios, treceţi cu vederea şi faceţi cum vă va fi cu putinţă.
Îndată ce fratele meu va putea, el va fi cel care se va executa în locul meu.
 
Sfintele Sărbători şi Noul An 1977 să vă dăruiască din plin tot ce meritaţi pe lângă sănătate şi să ne
aducă Pacea mult dorită! La mulţi Ani!
 
Dr. V. Şeicaru Munteanu
 
 
12  I  1977
 
Stimate Domnul Doctor
Nevoia mea şi înţelegerea ce aţi arătat-o pentru fratele meu, mă determină să apelez la Dv. în
legătură cu sănătatea fratelui meu. Iată despre ce este vorba. Activitatea lui depăşeşte măsura, atât
ziua cât şi noaptea. Mai ales noaptea mă face să fiu şi mai plină de grije. Orele îi sunt nelimitate, tot
timpul lui se petrece numai în citire şi scris. După miezul nopţii este o mică pauză în care timp
plecăm pe cărările vieţii noastre, toată în ţară. Fiecare colţ străbate, cu memoria inegalabilă pentru
vârsta lui, figuri şi întâmplări sunt readuse în acestă cameră de hotel, unde îşi petrece de doi ani
trecuţi, viaţa. Sigur că alături de bătrâna lui soră îşi plimbă amintirile - nu de plimbări - de alinător
al suferinţelor trupeşti şi sufleteşti. Aceasta ne este singura desfătare, deci o odihnă bună a dânsului,
alteori o revoltă, venită din cunoaşterea în adâncime a învinurilor pentru cei care au avut în mâinile
lor destinul Patriei. Rezultatul, imposibilitatea de a se lăsa în voia somnului, marele întăritor al
sistemului nervos, odihna binefăcătoare. Nu îndrăznesc să-i dau nici un medicament fără să-mi fie
prescris. Nu cunosc ceea ce se numeşte mândrie, ci cum gândesc şi  cum mă cunosc aşa-mi este
vorbirea. Vă dau un exemplu, care poate mai bine dovedi gija mea. În noaptea aceasta, este aproape
5 dim., a fost imposibilă adormirea. Noua carte pe care o va scrie se află în epoca de "zămislire"
deci îndelungată muncă a bietului creier pentru dreapta documentare a tezelor aduse. Aceasta l-a
adus în culmea imposibilităţii de a dormi. I-am dat două valeriane (acume se numesc extraveral) şi
o dulceaţă, zahărul fiind şi el un calmant. Acum a aţipit, îi aştept respiraţia care-mi dovedeşte că a
adormit. Sigur că mult mă îngrijorează. La vârsta lui, după o viaţă întreagă de luptă pentru adevărul
istoric, precum şi al bietului om, ca individ în societate, deci nedreptăţit, are absolută nevoe de
odihnă. În timpul zilei se odihneşte, chiar foarte bine, cu mici tresăriri, dar noaptea constituie o
problemă. Voi face numai ce veţi hotărî, să-i putem da o tonificare sistemului nervos, pus la atâtea şi
îndelungate încercări; precum şi posibilitatea de a dormi, fără frământări, ceea ce vine la acelaşi
numitor.
 
O altă problemă este şi aceea a răguşelii în timpul vorbirei. Siropul trimis este minunat, dar vreau să
ştiu ce determină această stare. Dus în timpul verii la radiolog pentru examenul pulmonar, a văzut o
zonă umbrită, nu pot eu preciza în ce zonă, cred că la laringe. Acum şase zile a fost dus la un medic
laringolog, de către cel ce se poartă mai mult decât de i-ar fi propriul lui copil. Şi acesta a văzut
zona umbrită. I-a prescris următoarele medicamente: Bisolvonamid (60 tablete) trei pe zi, să fie
repetată reţete de trei ori şi altul Transbronchin 30 capsule 3 pe zi. Dar după câteva zile m'am întors
la siropul cu acelaş nume ca şi capsulele. Formulele sunt apropiate de cel al siropului, dar rezultatul
bun îl dă siropul. Situaţia la ora actuală este următoarea: Nu tuşeşte ca să mă îngrijoreze - mai ales
cât ia siropul. Dar vorbirea cu tendinţa de intensă răguşeală, mă determină să fiu îngrijorată,
gândindu-mă la acea umbră văzută radiologic, deşi laringologul a spus că nu-i motiv de îngrijorare.
 
Atât mă doare, că nu pot face - fiind în imposibilitate - să fac ceea ce am făcut o viaţă întreagă celor
greu încercaţi în viaţă, indiferent de vârstă, dar mereu în lumea celor năpăstuiţi, chiar când am fost
îndepărtată din serviciu.
 
Stimate Domnule Doctor, poate vă răpesc din timpul Dv. preţios, dar iubirea ce aţi arătat fratelui
meu, mă determină să vă scriu. Este ora 6 dim. trecut. Dânsul doarme liniştit, mă voi culca şi eu. Vă
aştept hotărârea şi vă asigur că nu voi ieşi din cele ce veţi dispune. Am uitat şi este necesar să spun -
tensiunea e normală (16/9) la vărsta dânsului găsesc că este bună.
 
Cu cele mai adevărate mulţumiri şi recunoştiinţă
                                                          dr. Virginia Şeicaru
 

28 III 1977
 
Stimate Domnule Doctor,
Răspunsul la scrisoarea mea venit, atât de repede este însăşi dovada, nu numai al doctorului ci a
omului în formaţia lui sufletească. De-alungul anilor, şi sunt din mila Domnului mulţi, 78 de ani în
Noembrie, mi-a fost dat să înţeleg, unde-l aflu pe cel care Natura Creatoare l-a adus pe pământ. Şi
ceea ce mi-a fost adevăratul îndreptar a fost însăşi viaţa, nu în huzur cî în mulţimea suferinţelor. Cu
cât mi-au fost mai multe cu atât şi îmbogăţirea sufletului meu a fost mai mare. În faţa suferinţei a
stat ceea ce am adunat, nu cu noţiunile primite prin învăţătură ci cu toţi cei care s'au îndreptat spre
mine, un biet om ca oricare altul, ale căror dureri au aflat ecou în sufletul meu. Ce curios, în special
la femei, cercetarea trebuia să o fac în însăşi viaţă lor, acolo aflam deseori dezlegarea suferinţelor de
care sărmanele, se plângeau. Am lucrat în lumea muncitorilor, la spitale şi dispensare de la ţară şi în
ce condiţii de lipsuri în organizare, plus deplasările. Pentru mine, mersul cu căruţa, era o plăcere.
De! tinereţea în plinul ei, plus noutatea vieţii, aflai şi poezia ei! Erau începuturile male, în cea mai
grea profesie de vindecător al durerilor fizice, înălţate pe suferinţele închise în om, în taina de
nepătruns a sufletului. În 1930 am fost mutată în Bucureşti. Aici au fost anii mei cei mai frumoşi în
lumea copiilor şi începutul adolescenţei când înmugureşte viaţa şi aşteaptă mângăierea unei lumi,
care greu îl va înţelege şi-l va închide în ea. O! tinere coleg, ce frumoasă poate fi viaţa, dacă ştii şi
vrei să le deschizi sufletul tău, lăsat la vârsta lor! Dacă te desprinzi de ceea ce îţi poate da bogăţia
materială şi laşi lumina tainică să pătrundă în el, în om! Am avut fericirea, să pot avea colaboratori,
toţi porniţi cu entuziasm în cariera aleasă. Sunt copiii mei, familia sufletul meu, domnule doctor, pe
care şi astăzi îi port în tainiţa vieţii mele. Ei mi-au dăruit fericirea adevărată şi culmea şi azi la orice
chemare a mea răspund, ca o continuare a celor petrecute în lumea copiilor şi a celor porniţi spre
porţile necunoscute ale tinereţii. Deşi eram "pastilată" cum numesc eu noţiunea de comprimată
adică dată afară, ei au continuat să ducă mai departe ceea ce noi lucrasem, dar acum pentru cei ieşiţi
din închisori, cei întorşi din ţara tuturor nemerniciilor, a crimelor după zeci de ani (1955-1966) şi
pdentru toţi cei care nu aveau cum să-şi amelioreze suferinţele fisice, întemeiate pe cele sufleteşti. A
fost o echipă de opt medici de specialitate care s'ar dărui şi astăzi, chiar un telefon numai şi în miez
de noapte sunt gata să alerge.
 
Au venit apoi anii de izolare în lumea celor ce nu pot cuvânta, lumea suferinţei Neamului nostru, de
totdeauna. Ce înaltă Universitate a fost. Tot timpul s'o ai, ca să te descoperi pe tine în toată
goliciunea ta, precum şi ale altora înlăuntru sau în afară, omul este acelaşi ce caracterul l-a format.
Întoar-ceeae m'a dus iarăşi la învăţăturile necesare, ca să meriţi marea noţiune de Om. Fie femeie de
serviciu, fie muncitoare la ferma Pipera, fie la Fruct-export, tot muncitoare şi ... la cei bătrâni, lipsiţi
de orice ajutor, să-mi încălzesc sufletul şi să mulţumesc Domnului pentru mila şi iubirea Lui.
 
De ce am scris aceste rânduri? Simplu. Prezenţa arătată fără să cunoaşteţi, la suferinţa unui om în
situaţia fratelui meu, cu atâta iubire, v'a trecut în sufletul meu alăturii de copiii, pentru care iubirea
mea va până ce firul vieţii îmi va fi tăiat. Vă păstrez odată cu respectul şi sentimentul asemănător
celor ce mi-au dăruit adevărata fericire a vieţii mele - iubirea şi mângăierea aproapelui. Să-mi iertaţi
timpul ce vi-l răpesc, dar mi-aţi dat ceea ce caută bietul om.
 
Ar fi trebuit să încep cu grija de care sunteţi cuprins, în legătură cu suferinţa copilului pentru care
rogu-vă să mă ţineţi la curent. Îmi veţi da bucurie şi mie şi fratelui că în căminul dvoastră s'a întors
sănătos lumina părinţilor. Câtă suferinţă trebue să fi fost, şi poate mai este, pe măicuţa copilului:
Femeia e adusă pe pământ să poarte toate durerile, pentru numai o rază de fericire şi aceea uneori
iluzorie! Cu atât mai mult înţeleg grija dvoastră cu cât în acest timp de suferinţe şi mai ales de
cutremurătoare nenorocire venită asupra bietei noastre ţări, am răsturnat ulei foarte fierbinte, luat de
pe foc, pe picior. Ştiu să rabd, de-aceea s'a îngrămădit calendarul asupra mea! Vă rog să aveţi
bunătatea şi să ne scrieţi că s'a întors copilaşul acasă şi că fericirea familiei şi-a reluat drumul.
Alături vom fi şi noi, cei doi bătrâni, care vă păstrează o neştirbită iubire şi recunoştiinţă.
 
În legătură cu afecţiunea fratelui, dau următoarele amănunte: la 21 II - 22 II o stare de oboseală de
somnolenţă şi nervoasă. 23 II, fiind la masă îmi spune: "Veguţa, nu pot mânca, mi-e frig şi nu ştiu
de ce am un frison ce nu-l pot stăpâni. Temperatura 40 de grade. Chemat Vasile marele binefăcător,
fără egal, anunţat aduce un doctor. Doctorul îi face o examinare pulmonară şi al cordului, spunându-
mi că "nu se prezintă bine, cordul". I-a prescris următoarele medicamente: 1.) Gladiscol impreună
cu Aldactone 50. Timp de 5 zile 2 digit. plus Aldactone de 3 ori pe zi. A şaşea zi 1 plus unu de 3 ori
pe zi ... 2.) Bisolvonamid de 3 ori pe zi, 3.) Neuralgin N de 2 ori pe zi, dimineaţa şi seara. Nici n'am
dat decât o zi. Temperatura se menţinea ridicată, oscila între 38 şi 39 grade. Medicamentele le-a
adus băiatul Vasile şi tot el a chemat din nou pe medic, deoarece situaţia gambei, pe care nu o
văzuse, m'a alarmat. Toată roşie aprins, dureroasă la palpare, m'am gândit - vă spun drept la erizipel,
dar doctorul mi-a răspuns că în Germania nu mai există. Atunci am rămas cu gândul la
tromboflebită. Am început să-i pun comprese reci, des schimbate. După 2 zile adus din nou,
doctorul a prescris 1.) Traumanase-cyclin  de trei ori pe zi câte o capsulă şi 2.) Trombosanol -
soluţie, comprese zi şi noapte. Sub influenţa antibioticului, febra a început sa scadă între 36,9 - 37,6,
uneori seara 38 grade. Compresiile au ajutat destul de bine, dar imediat ce piciorul era lăsat în jos se
forma ca un păianjeniş uşor roşu-violaceu, începând să se micşoreze, precum şi cedarea zonelor
dureroase. Am dorit să vină din nou, ca să vadă mersul afecţiunii. Plecat în concediu Vasile a adus
pe o doamnă doctor care i-a examinat piciorul, nimic încolo, şi a prescris: 1.) Ossidal 3 ori pe zi câte
o linguriţă şi 2.) Hepathrombin 30.000 Salbe - unsă gamba dimineaţa şi seara.
 
Ce m'a mirat, - Domnule doctor - puţina atenţie dată cordului, centrul real al afecţiunii. Apoi eu nu
am mai continuat cu Gladiscol, până nu reuşeşte Vasile să-i facem un real control al cordului:
electrocardiograma, profilul cordului, examene de laborator şi nu mai ştiu ce, sunt prea de mult
ruptă din lumea Dv. Eu ştiu ce făceam odinioară. Deci iertaţi neştiinţă mea şi hotărâţi. A trecut pe la
fratele meu un domn doctor Vasile Vasilache, venit să-l cunoască pe fratele meu. Discuţiile au fost
de altă natură încât am răms la ceea ce s'a prescris. La ora actuală, nu urmează nimic. Îi aplic
bandaje elastice, a început să meargă, ba a facut cu maşina, un drum de 200 km, în jurul Muenchen-
ului. Ce prezintă el acum: o uşoară paliditate, nu-i ascult cordul ca să nu-l alarmez şi apoi nu mă
încumet să pun un diagnostic al cordului. Piciorul se prezintă normal, dar totuşi stând în picioare tot
se colorează uşor, deci circulaţia nu este perfect restabilită. La drumul făcut, a fost şi pe jos.
Rezultatul: paliditate, oboseală, piciorul bandajat normal. Este fericit că după o lună de absenţă la
masa "iubirei lui" şi a reluat viaţa, cerneala, condeiul, hârtie şi cartea. De-altcum în tot timpul boalei
a citit ca un "înfometat" să-şi răscumpere durerea produsă de lipsa condeiului.
 
Hotel, boală şi ... Bunul Dumnezeu i-a trimis Mila şi iubirea Lui, prin cei care l-au înţeles şi cu toată
înţelegerea au fost lâgă el!
 
Acum, că am încheiat această lungă scrisoare, vă cer scuze că n'am fost în stare să dau mai multe
amănunte. Grija mea? Cordul şi nervii lui obosiţi de cei 33 de ani departe de Ţara lui şi în vărstă de
83 de ani la 18 Aprilie.
 
Toată stima pentru familia Dv, sănătate copilului şi tot ce drept vă doreşte inima să vi se
împlinească.
                                          Dr. V. Şeicaru
 
 
1 Mai 1977
 
Stimate Domnule Doctor
Am primit rezultatul analizelor şi vi-l înaintez, ca să am avizul Dv. Eu nu cunosc această
nomenclatură. Prezenţa eozinofilelor, foarte ridicată arată prezenţa în formula leucocitară a unui
focar de infecţie. Nu? Sigur că prezenţa valorilor normale ar fi un mijloc să-mi dau seama, dar nu
corespunde cu denumirile noastre. Dealtcum tot la Dv. aş alerga să pot şti rezultatul. Regretul meu
este că nu mi s'a dat electrocardiograma şi nici cel putin tensiunea arterială, deci nu cunosc
diagnosticul drilor. La întrebarea mea făcută la telefon, - când l-am rugat să-mi dea şi mie
rezultatele, ca să pot avea un control în mersul situaţiei, părerea ce o are, mi-a răspuns să nu uit
vârsta ce o are şi să am grijă de bronşită. Dar inima? Nici nu îndrăznesc să-l ascult, căci mă întreabă
dacă eu cred că inima lui este bolnavă. Uneori - aşa în glumă - îl ascult. Şi ce tulburată sunt şi ce
spaimă în sufletul meu! Aş fi vrut să-mi fixeze un tratament, să-i spună lui să-şi înfrâneze orice
supărare şi etc. ... tot ce dânsul ar fi crezut că este mai bine pentru el. A fost foarte gentil i-a făcut
examinările necesare, a dat o serie de medicamente şi  ... 50 de mărci pentru maşină! Ce tulburat a
fost el, nu pot să-ţi spun! Omul acesta, fratele meu, care o viaţă întreagă a dus o luptă adevărată de
adevărat  român, în ani el a creiat o serie de mânuitori ai gândului, ai criticii analizelor în gazetărie,
atât de cuminte şi înţelept a fost, când viaţa i-a arătat şi altă formă a trecerii prin ea. Sunt momente
când el dinamicul arată o oboseală, o paliditate a feţei, o somnolenţă care pe mine atât mă
îngrijorează. Cui să spun, la cine să alerg? Bietul Vasile, plecat zilele acestea din Muenchen, pentru
el absenţa l-a făcut să îi fie mai accentuate aceste stări. Este ecoul sufletului, aşteptarea cărţii care
zilele acestea o va avea în mâna lui. Aceasta îi va aduce din nou o stare mai bună şi o linişte pentru
biaţa făptură a mea! De-aceea pe mine mult mă supără neatenţia pe care colegii noştri o dau
sistemului nervos al omului. Eu nu mă pot împăca deloc cu metoda examinării unui pacient mai ales
că fratele meu trăieşte intens problemele ce-l preocupă. Ori aceasta constituie baza examenului
medical, intrarea indirectă în viaţă celui ce ţi se încredinţează. Şi ce mare importanţă are în legătură
cu acest conducător al tuturor preocupărilor! Şi ce multe sunt la unii!! Omul în sine, săracul, este
absent în timpul examinării. Şi tocmai acolo afli, atât de des, originea răului ce-l sapă necruţător.
Pentru prima oară în viaţa lui şi-a făcut un examen ca acesta de acum, fiind mereu în plină sănătate
şi de o putere de muncă cerebrală cum rar am văzut. E suficient să-mi vadă faţa, să-mi prindă o
urmă de grije şi numai ce-l aud: "Veguţa nu trebuie să ai nici un fel de griji. Eu trebuie să-mi execut
programul vieţii mele. Am memoriile. Ce vrei, de la 18 ani până acum, trebue să las pentru istria
neamului, tot ce am trăit, am analizat, nu preocupări personale. Rangurile politice nu m'au
preocupat, de-aceea analiza mea va fi dreaptă! ..."
 
Vineri 29 IV, toată ziua a fost obosit, fără vlagă, o stare de somnolenţă şi tare plictisit! Noroc pe la
10 1/2 seara a venit cel de al doilea al nostru băiat - René cu ultimele ziare, ca să aibe ştirile la zi, el
placând pentru câteva zile. Ce fericit a putut să fie şi până la miezul nopţii nu au făcut altceva decât
analiza ultimelor ştiri, în legătură cu problema  epocii noastre, atât de dureroase pe întreg pământu-
l. Sunt sigură că vă va scrie. Pentru el, a-ţi devenit băiatul lui şi toată pasinuea o pune să vă
răspundă la tot ce Dv. doriţi şi vă preocupă. Dincolo de condei şi carte, pentru el nu există nimic.
Aşa a fost toată viaţa. Acum când vă scriu este la birou, înconjurat de sumedenie de ziare şi diverse
tratate, trebuind să fie gata cu cele 50 de pagini, adaus la cartea care urmează: "Problema
naţionalităţilor". Cartea este tradusă - adică manuscrisul - dar evenimentele îl determină să adauge
tot ce este în ultima vreme. Trebue să apară înaintea zilei de 15 Inuie. Cum îi va apare-zilele
acestea, cartea de la editură, o veţi primi. Cum regret că nu sunteţi aproape! Mult aş fi dorit ca dl.
Doctor care l-a văzut, să fi avut o picătură din inima dânsului pentru un român în străini, la hotel şi
sărac cum este de 32 de ani. Norocul lui, acest Vasile, căruia nu i-a aflat asemănare. Mâine 2 Mai va
fi la noi, pentru fratele meu mare bucurie. Poate îi aduce cartea, dacă a apărut la editură. Aceasta-î
este viaţa. Dar inima? Aştept sfaturile matale, tânărul meu coleg, cu suflet ales şi înţelegător al
nevoilor omeneşti. Modestul meu diagnostic, să nu uitaţi anii care m'au făcut să fiu absentă şi plus
preocuparea pe care am avut-o în profesia mea, este stenoza miocardului. N'o luaţi în seamă şi
scrieţi-mi din ce v'am putut reda. Ce să fac. Vă alătur rezultatul dat precum şi medicamentele ce la-
am primit şi cum mi s'au prescris.
 
Acum mă depărtez de ceea ce este pentru mine principala mea preocupare: sănătatea lui, singura
fericire a familiei, care n'a fost scutită de nimic, în de-alundil anilor. Mă întotc la cele scrise de
matale în legătură cu Ţara noastră. Nu aţi cunoscut în adâncul ei viaţa acestui popor al nostru. Sunt
în muncă din anul III de medicină. Toată viaţa mi-a fost o luptă dusă pentru această mulţime
anonimă, pe spinarea căreia s'au făcut toate experienţele. El ştie şă primească şi tot această
cuminţenie îl ţine pe aceste meleaguri. Vă sfătuiesc să citiţi tragedia Ţărilor Baltice: Lituania,
Letonia, Estonia. Veţi zice poate au luptat cu intransigenţă - şi urmarea? Popoare dispărute, sub
ochii nepăsători ai celor mari. Toţi au fost trimişi pe drumul infinitului, în cele mai crunte chinuri iar
alţii au umplut ţinuturile îndepărtate, din cei care, poate au mai scăpat. Nu, dragul meu, rasa noastră
îşi are rădăcinile în răbdarea îndelungată, nu cârteşte ci aşteaptă. Matale - ardelean - cunoşti tot atât
de bine ba mai mult decât mine, înţelepciunea rase, fără certificat de naştere, fiind de totdeauna. Ce
s'ar fi petrecut cu noi, de am fi urmat exemplul acestor popoare? Au scăpat? Nu uitaţi că de-alungul
vieţii nu întâlnim decât laşitate, miniciună, lepădare, înşelăciune. Din noi iese răul, în noi se
întoarce. Dacă toţi în ţară ar fi fost intransigenţi, ce s'ar fi petrecut? Înlocuirea cu duşmanii noştri
seculari. Mă întreb, ce aş fi făcut de aveam copii? Îi lăsam să moară? Am fost comodă, doctore! Mi-
am ales Crucea dată şi sărăcia totală nu m'a speriat. Dar dacă toţi ar fi făcut aşa? Vin de 10 ani,
într'un du-te vino, să fiu lângă bietul meu frate şi am văzut cruda realitate, când mergi pe drumul
adevărului. Am văzut ce a întălnit fratele meu! Ce trist, dragul meu!
 
Bogăţia ce o ai în sufletul matale, să aducă fericire familiei. Doresc veşti despre copil.
                            Şi toate omagiile Doamnei.
                                                    Cu drag Dr. Virginia Şeicaru
 
 
21-22 X 1977
Dragul nostru
Ai toată dreptatea că n'am răspuns nici măcar de primirea celor trimise de matale, prin bunăvoinţa
unui coleg, căruia îi mulţumesc şi cer şi scuze. Nu-i neatenţie, dar ziua şi noaptea până târziu,
uneori până în zori, sunt prinsă de o serie de probleme variate. Tocmai atunci ajung să rămân cu
mine însumi. Este timpul de convorbiri cu cei dragi şi sigur, printre toţi eşti şi matale, fiul adoptiv al
fratelui şi deci nepot al meu. Şi acum să trec la problema care mă tot frământă, după ce cutioarele
le-am luat în primire, pe care era urma unei mâini ce cu caldă mângăiere a trecut tratamentul.
 
Am citit cu atenţie, atât cât pot eu cu noţiunile mele de limba germană şi ajutată de dicţionar, mai
bine zis analiza cuvintelor compuse - specifică l. germane - ca să pot avea traducerea. Am constatat
că la bază este scoarţa cerebrală cu capacitatea de producţie a celulelor nervoase, deci funcţiunile
mintale cele mai înalte (conştiinţă, atenţie, citire, memoria, vorbirea). Niciuna din acestea nu
prezintă nici o scădere. Memoria lui şi puterea de creaţie, când începe să scrie ies 10-11 pagini fără
nicio ştersătură, pentru mine, care îl urmăresc în activitatea lui de 10 ani - lipsesc doar în lunile când
dorul mă face să plec în Ţara mea - cu greu poate să fie egalată. Toată capacitatea lui de creaţie n'a
suferit până la această vârstă de 83 ani şi 6 luni, nici o scădere. Deasemeni nu a prezentat niciodată
un sindrom psihic şi nu-i nici băutor. Ba da să nu uit mare băutor de cerneală albastră, căci el şi la
ora actuală scrie tot cu tocul. De-aci şi greutatea de a avea peniţe bune. Acasă mi-au procurat cei în
vârstă, mai având rămăşiţe de pe vremea când nu întrebuinţau stiloul.
 
Sigur mă vei întreba, dragul şi tânărul meu coleg, precum şi colegul care a arătat toată bunăvoinţa,
vrând să urmărească - de la doleanţă - rezultatele. Greşala vine de la mine. Nu m'am învrednicit să
dau câteva amănunte - absolut necesare - din viaţa lui şi pe care eu le găsesc producătoare de
această oboseală a lui - aş spune mai simplu-oboseală sufletească. Se împlinesc acum în Noembrie
trei ani de când viaţa lui trece, într'o cameră de hotel, împreună cu mine, sau cu fratele cel mic, când
mă întorc în ţară. Sunt numai trei persoane, care au un sentiment adânc pentru el, puţinul timp ce-l
pot avea liber, îl dăruiese lui, nu zilnic ci când este posibil. E atât de fericit când poate sta de vorbă,
bineînţeles, despre probleme ce îl preocupă, când în liniştea adăii, se lasă odihnei trupeşti dar
organul nobil, creerul îşi continuă activitatea. Mai era uneori câte o vizită venită de afară, să-l
revadă sau să-l cunoască pe cel ce-l ştiau odinioară, fie personal sau numai din auzite. Plimbări? Nu
sunt cu putinţă. Unul din cei trei ne-a dus în împrejurimile oraşului Muenchen, într'o minunată
plimbare, o adevărată evadare. Noi nu cunoaştem nici această localitate - Karlsfeld - unde locuim.
Eu tot mai ştiu până la magazinul de lângă hotel şi până la poştă, drumul cel mai lung din viaţa mea
zilnică. Dar ceea ce este marea lui greutate sufletească între aceşti patru pereţi, este aşteptatrea
zilnică a apariţiei muncii dată tocmai de acest organ nobil "Creerul". Sigur, zilnic citeşte, scrie,
analizează, stând de vorbă cu mine. Dar viaţa cere şi diversele ei variante - mijloc de odihnă al
sistemului nervos. Tăcerea aceasta care se prelungeşte, când părăseşte celelalte forme de activitate -
zică-se odihna - este în fond o prelungire a preocupărilor lui. Am cunoscut în viaţa mea diversele
forme ale tăcerii: Nu mă pot plânge, viaţă mi le-a dăruit şi lupta înterioară mi-a fost scut să nu mă
doboare. Tăcerea gurii, să te abţii de a flecări-har Domnului - am luat examenul acolo unde, câţiva
ani mi-au dat-o vremurile, nu este prea greu dacă în tine afli suficient ajutor. Să faci sa-ţi adoarmă
memoria şi imaginaţia este mult mai greu; dar să impui tăcerea în calea dorinţelor creatoare şi să
înăbuşeşti în taina puterii tale "voinţa" este principala suferinţă, în marele obstacol dintre sufletul
omenesc şi viaţa ta.
 
Acum aşteaptă, zi după zi, să-i apară o carte care după ea îi aduce altă bucurie. E munca lui în
tăcerea cea grea. Vrea să vadă în mân lui rodul muncii, tocmai a voinţei ce nu se vrea înăbuşită.
Aştept cartea mult dorită şi va veni, de la o zi la alta, apoi mutarea din hotel. Vei avea volumul
imediat ce va primi câteva exemplare. Aşa-i este de admirat şi de iubit? Sunt momente când nervii
lui simt oboseala acestei vieţi de anahoret. Ori rolul meu este de a menţine acest echilibru ca puterea
lui de creaţie să-şi păstreze capazitatea. Numai de ai vedea mulţimea manuscrisolor, toate de sute de
pagini, sutele de articole scrise în decursul acestor 33 de ani de viaţă, departe de Ţara lui! Cum rog
pe Bunul Dumnezeu şi-l întărească, să-i menţină seninătatea sufletească. Uit de toate suferinţele
mele, destul de bogate şi sufleteşti şi fizice. În mine-mi este lumea, numai în această regiune, har
Domnului, marii cercetători au hotărât să afle infinitul dar nu pot pătrunde până acolo unde se află
adevărata putere a omului. Au dreptate, bunii şi înţelegătorii mei colegi? Este o bătrână, după
calendar, acum la 16 XI-1977, împlinesc 78 de ani. Viaţa mea ... ? O minune de îndelungată
răbdare, fără tristeţe, nici plâns. Voia bună şi cântecul mi-au fost tăria, chiar în cele mai grele
momente. Mila şi iubirea mi-au fost căpătâi, pernă moale caldă şi odihnitoare! ...
 
Te-am plictisit, dragul meu, dar să stau de vorbă cu matale este pentru mine o mare plăcere. Acum
vă las la amândoi să hotărâţi ce i se poate da. V'am schiţat numai viaţa lui şi a umbrei - eu - ce îl
însoţeşte. Nu-mi luaţi în nume de rău ci să vă fie exemplu în viaţa tinereţei ce o aveţi şi .... ce veţi
crede singuri.
 
Dar ca să închei, tot ce am scris, vă dau versurile unui poet francez, Raoul Pouchon. Încherea cu
aceste versuri, spune mai mult decât tot ce v'am scris:
 
Le passé persiste,
En son vain decor
Comme un son de cor,
Si triste! Si triste! ...
 
Va zic pentru amândoi, în liniştea nopţii, Noapte bună şi o zi senină cât vă doreşte.
 
                                                 Bătrâna colegă!
 
 Începută la 18, terminată la 19 XII, 1977
 
Ovidel, dragul meu
Scuză-mi absenţa îndelungată dar mutarea şi apoi punerea la punct a întregului material, cărţi,
manuscrise, articole (sute sunt), fotocopii, materiale dactilografiate etc, m'au prins în mrejele lor nu-
mi dau nici un răgaz. Şi toate - zi de zi - dar mai ales noaptea'nspre ziuă. În timpul zilei sunt şi
gospodină şi "secretară" rămânând în timpul nopţii doar în rolul de "secretară". Plec acasă pe ziua
de 29 XII la ora 9 dimineaţa cu trenul şi după 24-25 de ore sunt acasă, după doi ani şi ... Nu mai ştiu
şi lunile. Sunt tot timpul frământată de grija lui. Aşteptăm să vină fratele-celălalt, să-mi ia locul. El
nu trebue să rămână singur. Poate mă vei întreba: "De ce plec?" Ovidel sunt tare prinsă în dureri fac
totul, fără nici un răgaz, în virtutea voinţei. Mă supără mult de tot, în ultimele luni, o insuficienţă
cardiacă ce nu-mi dă linişte la mers. Trebue să mă opresc în drum până mi se linişteşte respiraţia şi
mai ales biata inimă să-şi ia valea liniştită. Nici nu mai vorbesc de reumatismul generalizat. Mult
îmi pare rău că am început să-mi iau forma unui semn de întrebare! Dar totuşi merg, nimic nu-mi
poate opri această voinţă ce m'a stăpânit toată viaţă. Vin la matale cu o mare rugăminte şi anume:
dacă voi mai avea timp să pot primi, mult bine mi-ai face dacă aş putea avea pentru alţii - nu pentru
mine -, unele medicamente şi iată care: 1.) Valium, 2.) Calcium Sandoz, 3.) pentru nepotul meu
Sposdilot sau Spasdilat - aşa mi-a scris - eu nu cunosc acest preparat; mi s'a scris că este un preparat
de găsit numai în Germania, un flacon cu 500 pastile. 4.) Roter pastile, o cutie şi 5.) orice preparat
pentru flebită şi reumatism.
 
Toate aceste urmează să le achite Pamfil cum are suma, acum are multe cheltuieli pentru
posibilităţile lui. Dacă timpul nu-mi poate fi favorabil, - ca zile de sosire -, atunci nu trimite dragul
meu, şi mai ales nu-mi lua în nume de rău, îndrăzneala ce o am cu această cerere. Celor ce le dau
sunt atât de nevoiaşi ca şi mine. Eu pot răbda orice suferinţă, dar nu pot s'o prescriu şi altuia.
 
Cât priveşte starea bunului meu frate ar fi foarte bună, îndrâznesc să spun, dar de trei zile iarăşi
bronşita şi mai ales laringita şi-au făcut apariţia. Şi era aşa de bine de când ne-am mutat în această
locuinţă. Pentru noi după îndelungata şedere în hotel, acum suntem în rai. E linişte, e cald, nu te
supără nimeni. Dacă vei putea trimite-i Transbronchin sirop şi Bisolvonamid, pastile. Acestea îi
potoleşte răguşeala care-i produce imediat bronşită.
 
Ovidel dragă, plec cu mare regret că nu am ajuns să ne vedem toţi trei şi totuşi plec fericită ştiind că
matale îi porţi de grije şi-l iubeşti, ca un copil adevărat.
 
Când îi vei scrie, sfătuieşte-l să evite răceala, să nu bea apă rece şi să nu abuzeze de corzile vocale.
Îi spui ca de la matale şi te va asculta te asigur.
 
Să-mi scuzi scrisul, dar este ora 5 dim. Nu-mi este somn căci a fugit supărat pe mine dar sunt ...
puţin obosită, după multe ore de lucru. Totuşi îţi voi scrie încă înainte de plecare, în aşa fel ca să fiu
prezentă la Sft. Sărbători ale Naşterii Domnului. Să zic Noapte bună? Pe drum a început activitatea
deci ... Bună dimineaţa!
 
                                            Virginia Şeicaru
 
 
2 b.) Discurs pronunţat de dl. V.V. Stanciu
 
Avocat al Curţii din Paris
Fost deputat în Parlamentul român
Ambasador al României în Elveţia
 
(tradus din 1. limba franceză, cu ocazia parastasului făcut pentru Pamfil Şeicaru, Duminică 23
Noiembrie 1980, la biserica misiunii catolice române, strada Ribere, Paris)
 
Cuvântul meu este să vă aducă o foarte modestă contribuţie la cunoaşterea unei personalităţi
excepţionale. Pamfil Şeicaru, pe care l-am cunoscut într'un mod fragmentar şi foarte distanţat (în
timp) în cursul a mai mult de 50 ani. De aceea las altora însărcinarea de a ne da un studiu asupra lui
Pamfil Şeicaru.
 
Dacă în frazele mele ar străbate puţină emoţie, este pentru că fiecare membru al aceleiaşi generaţii
care se duce, înseamnă tinereţea noastră care moare. Şi când se aude clipocitul valurilor Styxului,
emoţia este inevitabilă.
 
Deşi domeniile noastre fură diferite, noi avurăm fugitive întâlniri la Bucureşti şi de asemenea la
Paris.
 
Depănând amintirile, constat că noi am făcut debutuirile noastre împreună. Ca avocaţi la curtea de
Juraţi de la Bucureşti, noi pledam de aceaşi parte, dar la Camera Deputaţilor din 1929, cu ocazia
discutării mesajului, noi aveam poziţii foarte diferite. Debaterea era mai mult academică decât
parlamentară. Discursul meu, aşa cum e redat în Monitorul Oficial, avea ca titlu "Contra dictaturii".
El fu presărat de întreruperi făcute de Şeicaru care nu aprecia opiniile mele. Intervenţiile sale,
politicoase şi documentate transformaseră discuţia politică în dezbatere sociologică. Dacă el ar fi
fost aici, acum, în faţa noastră, aş fi putut formula câteva obiecţii critice. Acum este prea tărziu, căci
strămoşii mei aveau ca deviză "Despre morţi nu mai bine". Poate că dialogol început în Parlamentul
român în urmă cu 51 de ani va continua la viitoarea întâlnire. Ceea ce ştiu despre Pamfil Şeicaru, o
ştiţi bine de-asemenea. Deci, vorbesc pentru a vă reaminti anumite trăsături caracteristice şi pentru a
prezenta personalelor care nu l-au cunoscut o schiţă de portret.
 
Trebuia să cunoşti acest om ieşit din comun în ţara sa natală, să simţi prestigiul ziarului său,
admiraţia cititorilor săi şi teama pe care o inspira politicenilor care se ştiau vulnerabili. De aceea, în
afară de prieteni, avea duşmani. Adăugaţi la aceasta gelozia, eterna invidie creată de cea mai
strălucită şi cea mai rapidă reuşită profesională. Un proverb persan spune că nimeni nu aruncă cu
pietre într'un pom fără fructe. În exil, fie era în Spania, în Franţa sau în Germania, el era Albatrosul
lui Baudelaire, aripile sale de gigant împiedicându-l să meargă. Spaţiul este un factor important în
destinul unei fiinţe.  În zadar părăsim un spaţiu, el rămâne în noi şi determină anumite gânduri şi un
anumit comportament.
 
Şeicaru a rămas român în toate ţările, fidel pământului său natal şi poporului său. Aşa cum o plantă
are nevoie de o anumită calitate a pământului pentru a se dezvolta, omul are nevoie de un anumit
mediu pentru a se realiza. Aş vrea să răspund la întrebarea pe care mi-am pus-o. Cum se explică
miracolul reuşitei acestui om. Mai întâi, violenţa era apreciată într'o ţară tânără. Violenţa verbală.
Occidentui este mult prea cuminte. Lui îi este teamă de violenţe chiar şi de cele ale gândirii.
 
Şeicaru era el însuşi în bătălie. Avea toate calităţile pentru a reuşi în acest mediu. Muncitor, dârz,
memoria sa ţinea de miracol. Îndrăzneţ, cum trebuia. Căci el nu se mişca într'o lume vătuită pentru a
cultiva eufemismele, ci în jungla politică. Calităţile sale erau contradictorii. Violent şi timid, brutal
şi tandru. am simţit aceastră tandreţe când vorbea despre România sau despre fiica sa. Era mai
degrabă un antidemagog decât un antidemocrat şi un revoltat mai mult decât un revoluţionar.
Veritabil iconoclast, toţi idolii partidelor politice fură pentru el totatâtea ţinte.
 
Într'un portret literar românul Cezar Petrescu prezintă insolenţa prietenului său faţă de cei mari şi
tandreţea lui pentru cei umili şi pentru ofensaţi. Iată o trăsătură de penel al lui Cezar Petrescu:
"Neobosit el trece prin viaţă ca pe Calea Victoriei, cu bastonul şi haina descheiată, împingând
trecătorii şi oprindu-se, ratând o întâlnire importantă, pentru a contempla în vitrina unui librar o
carte care tocmai a apărut; ireverenţios cu un personaj sus plasat şi croind drumul unui cerşetor orb"
(Biblioteca marilor procese, nr. 6-7, ed. Curierul judiciar, Bucureşti 1925). Trebuie să constatăm că
într'o lume în care toţi aleargă în ajutorul învingătorilor, această eleganţă morală este rară şi
frumoasă. Acest ziarist mira, izbea, şoca cititorul care îl aproba sau îl dezaproba, dar nu rămânea
indiferent.
 
Un mare pamfletar, Barbey d'Aurevilly zice "nu scrii istorie decât dacă urăşti sau iubeşti". Marele
savant N. Iorga, victima unui asasinat care rămâne imprescriptibil, el însuşi polemist, făcea
diferenţa între pamfletul de cuvinte şi pamfletul de idei.
 
Şeicaru fu acest polemist pentru care invectiva era un mijloc, ceea ce culoarea este pentru artistul
pictor. Exilul care l-a maturizat, l-a transformat în istoric-grav şi imparţial. De la istoric el avea
erudiţia, o memorie care ţinea de miracol şi darul de a sesiza evoluţia şi viitorul evenimentelor.
 
Romanii formulau astfel dorinţa pentru ultimul drum - "Sit tibi terra levis". Voi face aceaşi urare cu
cuvintele poporului român - Fie-i ţărâna uşoară.
 

3. Note şi Comentarii
Am ales cu bună ştiinţă alăturarea unei bune părţi din corespondenţa dusă cu mine a dnei dr.
Virginia Munteanu Şeicaru, sora maestrului căreia el şi cunoscuţii îi spuneau Veguţa şi discursul lui
V.V. Stanciu, ţinut la parastasul lui Pamfil Şeicaru, duminecă, 23 Nov. 1980, în biserica misiunii
catolice, din simplul motiv ca fiecare dintre cei doi, dintr'un punct de vedere total diferit, ne
apropie, de marea personalitate a lui Pamfil Şeicaru.
 
Sora maestrului, doctor în medicină, se îngrijea la vârstă de aproape 77 de ani de sănătatea fratelui
ei Pamfil, cu acelaşi mare devotament pe care l-a arătat şi pacienţilor ei, dar nu mai când i s'a
permis să-şi exercite meseria ei nobilă. Şi asta fiindcă a cunoscut temniţele comuniste unde a stat
cinci ani, şi unde a învăţat să suporte în tăcere suferinţele sale trupeşti dar mai ales pe cele sufleteşti.
Cum însăşi ea ne-a mărturisit, a învins toate greutăţile vieţii, descoperindu-şi omul din ea cât şi din
semenii săi. Nereuşind să vadă pe cei din jur suferind s'a jertfit pentru ei şi pentru mica fericire ce în
multe cazuri le-o putea aduce. Prin urmare a preferat podoabele spirituale, umilinţa şi sărăcia
bogăţiilor materiale, virtuţile ascetului, plăcerilor trecătoare şi vane, iar dragostea ca s'o împartă din
mana cerească nevoiaşilor, recunoaşte că a învăţat-o de la copiii avuţi sub oblăduirea ei, aceşti
îngeri i-au dat tăria s'o ţină săpată, cu cer, în inima sa, slujind-o până ce firul vieţii îl vor tăia
nemiloasele parce şi noi credem că îl va duce mai departe, până în limbul divin, descris de Dante.
 
Iubirea împregnată de nevonovăţia albă, cum este puritatea crinului din sufletul pruncilor, ne
aminteşte că şi Mântuitorul deşi obosit, după o zi nu tocmai liniştită, i-a rugat pe Apostoli să-i lase
pe copii să vina la el. Dar în acest context ne vine în minte prinţul Miuşchin, eroul romanului
dostoievscian, Idiotul. Acesta după ce a petrecut mai multe luni, într'un sanatoriu din elveţia revine
la viaţă, reînvăţând de la copiii din grădină, pe limbajul îngeresc al jocului, iubirea cea adevărată,
singură de origine cerească, mântuitoare pentru om.
 
Se ştie, cum eu însum şi am sris-o de mai multe ori, în ultima scenă din Faust II, copiii nou născuţi
morţi îl părăsesc pe Pater seraphicus cu a lui chemare la Domnul, urmând ca să-şi însuşească
experinţa pământească şi plină de păcate a lui Faust. Fără îndoială, prin Dostoiewski, ortodoxismul
dă şi el o lovitură ereziei faustice şi unei sotereologii, mai mult decât mefistofelice.
 
Am evocat aceste câteva rânduri în memoria dnei Veguţa pe care în scrisul ei, căci personal nu am
cunoscut-o, am simţit-o stăpânită de o sfinţenie nu din această lume, una ce te face să vrei să fi mai
bun, demn de a iubi pe om ca pe o făptură ce poartă un chip asemănător cu al bunului Dumnezeu.
 
Pamfil Şeicaru împresionat şi el de grija plină de jertfe ce i-o aduca sora lui a promis să scrie despre
această femeie neobişnuită, a celor patru Evanghelii cât şi a scrieril stoice a ce lui Marc Aureliu, dar
din păcate, n'a mai ajuns să o facă. De unde se adevereşte că bucuriile femeii cum spunea dna
Virginia o constituie răbdarea cu care ea poate duce greutăţile vieţii fără să cadă.
 
De la început e cazul să arăt că acestei femei atât de devotate, Viorela fiica maestrului îi făcea o
mare nedreptate, apostrofundu-mă într'o epistolă după cum urmează: "Dar unde nu te urmez este în
opinia despre Veguţa. Eu ştiu influenţa pe care o luase asupra tatălui meu şi câte lucruri tata mi-a
ascuns sub influenţa ei".
 
Dar Viorela, se arăta total obtuză faţă de activitatea tatălui şi nu e prima oară că o va face, cu o
naivitate ce nu-ţi poate smulge decât compătimirea. Vroia să-l ducă pe maestru în Franţa unde prin
ajutoarele primite de la asociaţile foştilor combatanţi de război să-i asigure o pensie şi o locuintă
unde să-şi trăiască traiul ca un pensionar, lipsit de grija zilei de mâine. Dar nu e sigur că Viorela
fiind bolnavă iar soţul ei cu un ajutor de şomaj nu nutreau speranţa, de fapt, să trăiască ei după
veniturile bătrânului, la care se puteau socoti şi veniturile ce le puteau aduce lucrările marelui ziarist
de care Claude, soţul Viorelei tot spunea că până acuma ca zestre a soţiei sale nu a primit decât
simple "căcăreze".
 
Atitudinea o plasa pe Viorela în domeniul stupizeniei şi aducea dovada că ea nu cunoştea nimic din
activitatea maestrului, nici Curentul nu părea să-l fi răsfoit măcar din curiozitate, dar mite să se
întereseze de planurile sale de viitor, socotite drept nişte vise pe care le întreţinea incitat de soră sa,
Veguţa. Nu e greu să se demonstreze că raporturile dintre cei doi erau chiar inverse, de cele
presupuse de Viorela.
 
P. Şeicaru a fost de totdeauna o fire volunlară, care aşa cum nu s'a lăsat condus de soţia sa Tantzi, cu
care a trăit peste 40 de ani, nu putea să se schimbe tocmai la bâtrâneţe şi încă sub influenţa surorii
sale, care numai o fiinţă autoritară nu era, viaţa a învăţat-o să rabde, în niciun caz, nu să-şi conducă
fratele înfluenţându-l cum presupunea fata maestrului. Fără îndoială între cei doi erau relaţii, nu de
ieri, de azi, prin care femeia îşi admira fratele, aşa cum de pildă Laure de Balzac îşi arătase de la
începutul carierierii sale încrederea în geniul fratelui său, încă de pe când Balzac scria sub
pseudonim, romane de aventuri influenţat de Walter Scott.
 
În consecinţă recunoaşte, cu mândrie, că viaţa ei e a umbrei ce îl însoţeşte pe maestru, rolul său este
acel de a-i îngriji sănătate în sensul menţinerii unui echilibru, ca puterea lui de creaţie, să-şi păstreze
capacitatea: "Nu mai de a-i vedea mulţimea manuscriselor - toate de sute de pagini - sutele de
articole scrise în decursul acestor 33 de ani de viaţă, departe de Ţara lui! Cum rog pe Dumnezeu să-
l întărească, să-i menţină seninătatea sufletească". Pe când răspunsul maestrului e mereu acelaşi: "E
suficient să-mi vadă faţă, să-mi prindă o urmă de grije şi numai ce-l aud: Veguţa, nu trebuie să ai
nici un fel de griji. Eu trebuie să-mi execut programul vieţii mele. Ce vrei, de la 18 ani până acum,
trebue să las pentru istoria neamului nostru, tot ce am trăit, am analizat, nu preocupări personale.
Rangurile politice nu m'au preocupat, de-aceea analiza mea va fi dreaptă!"
 
Îşi va observa fratele ca nimeni altul, încât va putea afirma cu certidudine: "Niciuna din acestea e
vorba de funcţiile mintale cele mai înalte (conştiinţă, atenţie, citire, memorie, vorbire, citate în
paragraful de mai sus n.n.) nu prezintă nicio scădere. memoria lui şi puterea de creaţie, când începe
să scrie, ies 10-11 pagini fără nici o ştersătură, pentru mine care îl urmăresc în activitatea lui de 10
ani - doar lipsă lunile când dorul mă face să plec în Ţara mea - cu greu de egalat. Toată capacitatea
lui de creaţie n'a suferit până la această vârstă de 83 ani şi 6 luni, nici o scădere. De-asemeni nu a
prezentat niciodată un sindrom psihic şi nu-i nici băutor. ba da să nu uit, mare băutor de cerneală
albastră, căci el şi la ora actuală scrie tot cu tocul. De aici şi greutatea de a avea peniţe bune. Acasă
mi-au procurat cei mei în vârstă, mai având rămăşiţe de pe vremea când nu întrebuinţând stiloul".
Păstrarea respectivă pe lângă o împărtăşanie tradiţionalistă reprezintă legătura cu o viaţă a
idealurilor, prin toc şi peniţă, având drept cerneală seninul albastrului ceresc, omul semnează partea
eternă a destinului său astfel că de câteori se ajută de respectivele ustensile de creaţie are impresia
că îşi repetă pe limbajul muritorilor tainica destăinuiere a legendei după care în timpul primei
geneze, ele s'au nascut pe masa scriitorilor profeţi din bucata de magmă aurită desprinsă din razele
unei stele căzătoare. El, artistul rămâne părtaş la masa tăcerii a Spiritului, alături de cei de mai cred
şi astăzi, în ritualul originar al scrisului. Pamfil Şeicaru, fidel tocului, peniţei şi cernelei face parte
din veşnicia acestor aleşi ai sorţii.
 
Potrivirea dintre cele două spirite, frate şi soră, merge până acolo încât idealurile lui devin şi ale ei,
astfel femeia ca o Ană, cu încredere totală în jertfa soţului ei Manole, ne apare orbită de acţiunea sa,
nu-l poate bănui de trădare, pe cel mai apropiat om al lor, Vasile Dumitrescu, de unele că scrie
convinsă, ca fratele ei, de un fals adevăr următoarele: "Dincolo de carte  şi condei, pentru el nu
există nimic. Aşa a fost toată viaţă. Acum când scrie (e vorba de Pamfil Şeicaru n.n.) el este la
birou, înconjurat de sumedenie de ziare şi diverse tratate, trebuind să fie gata cu cele 50 de pagini,
adaos la cartea care urmează "Problema naţionalităţilor în Uniunea sovietică" (aşa e titlul complet
n.n.). "Cartea este tradusă - adică manuscrisul - dar evenimentele îl determină să adauge tot ce este
în ultima vreme. Trebuie să apară înaintea zilei de 15 Inuie. Cum îi va apare - zilele acestea - cartea
de la editură o veţi primi. cum regret că nu sunteţi aproape! Mult aş fi dorit dl. doctor care l-a văzut
să fi avut o picătură din inima dânsului pentru un român în străini, şi în hotel şi sărac cum este de 32
de ani. Norocul lui, acest Vasile, căruia nu i-a aflat asemănare. Măine 2 Mai va fi la noi, pentru
fratele meu mare bucurie. Poate îi aduce cartea, dacă a apărut la editură. Aceasta-i este viaţa".  (Din
scrisoarea datată cu 1 Mai 1977)
 
În acelaşi timp o miră faptul ca făcându-şi primul examen medical mai serios din viaţă lui el, mereu
în plină sănătate şi cu o putere de muncă cerebral cum numai rar se mai vede. Maestru a fost tare
tulburat: "omul acesta, fratele meu care o viaţă întreagă a dus lupta adevărată de adevărat român de
33 de ani, el care a creiat o serie de mânuitori ai gândului, ai criticii, ai analizelor în gazetărie, atât
de cominte şi înţelept a fost când viaţă i-a arătat şi altă formă a trecerii prin ea. Sunt momente când
el dinamicul, arată o oboseală, o paliditate a feţei, o somnolenţă care pe mine atât mă îngrijorează.
Cui să spun, la cine să alerg". Şi adaogă semnificativ: "Bietul Vasile, a plecat zilele acestea din
Muenchen pentru el ebsenţa l-a făcut să fie mai accentuate aceste stări", şi ne dă răspunsul,
neînţelegând că şi dna Veguţa cade în aceeaşi plasă a visului prin influenţa directă a stării sufleteşti
a fratelui ei, aşteaptă o carte fără să fi iscălit un contract cu o editură al cărei nume plutea în marele
necunoscut, dar acest adevăr niciunul dintre cei doi nu vroia să-l afle. Pentru cine cunoştea firea
maestrului, confundând realitatea cu producţiile imaginaţiei sale fără de care nu putea trăi, fiindcă
ele îi mânau tot înainte în viaţa sa creatorare, am zice că Vasile D. a intrat în rolul unui om care
aduce ploaia, îl amăgea că-i publică manuscrisele în editura lui care de fapt era bună de fier vechi,
în zadar se lăudase public că l-ar fi costat 37.000 de mărci; oricum am fi aprobat felul cum îl amâna
de pe o zi pe alta cu publicarea unor cărţi ce nu puteau în condiţiile actuale niciodată să fie editate
dar Vasile abuza de încrederea maestrului avută în dânsul, şi acceptam că nu se putea altfel. Chiar
marele ziarist se lăuda cu un traducător al operelor sale în limba engleză, de fapt inexistent deoarece
John Halmaghi nu îşi putea asuma o atare misiune fiind în  primul rând prea comod pentru o astfel
de întreprindere, să nu zicem leneş deadreptul. Cât priveşte o prefaţă la Finlandizarea Europei - Der
Weg nach Helsinki - semnată de Franz Josef Strauss nu se putea realiza deoarece politicianul
practica alianţa ruso-germană sub protecţia căreia a făcut nişte afaceri cu DDR-ul partea de răsărit a
Germaniei aflată sub ruşi, încât dacă, ar fi trăit, opoziţia atât de flămândă să compromită pe cei foşti
la putere, aşa cu ar fi suferit şi Strauss cel puţin furcile caudine sub care a trecut, total nemeritat
fostul cancelar Kohl. Deci colaborarea dintre Strauss şi Pamfil Şeicaru se arăta ca o imposibilitate şi
pentru mine personal e o dovadă faptul că nu mi-a scris în acest sens, cu mult înainte încerca să-mi
sugereze că s'ar putea apropia de prim-ministrul Bavariei, dar eu cunoscându-i prea bine situaţia şi
antirusismul m'am grăbit, ca prieten, să-i tai aripile, ori maestru amintindu-şi de acest lucru nu s'a
lăudat cu o faptă sortită să aibe doar direcţia către România adresată celor ce nu au mai dorit să-l
publice, cum bine s'a putut deduce din lucrarea Scrisori din Emigraţie.
 
Deci aş, fi salutat iniţiativa acestui V. Dumitrescu despre care dna Veguţa mai aminteşte, revenind
asupra subiectului: "Acum aşteaptă (se înţelege Pamfil Şeicaru şi sora lui n.n.) zi după zi să-i apară
o carte care după ea îi aduce altă bucurie. E munca lui în tăcerea cea grea. Vrea să-şi vadă în mâna
lui rodul muncii, tocmai a voinţei ce nu se vrea înăbuşită. Aştept cartea mult dorită şi va veni de la o
zi la alta, apoi mutarea din hotel. Vei avea volumul imediat ce va primi câteva exemplare. Aşa-i că
este de admirat şi de iubit? Sunt momente când nervii lui, simt oboseala acestei vieţi de anahoret".
(din Scris. 21-22 X 1977)
 
Mai mult ca sigur, de data aceasta intra în joc Finlandizarea Europei, cu titlu schimbat de "nemţi",
carte ce-l va scoate din sărăcie pe autor, iar intermediarul era tot bunul Vasile, la care se aflau de-
acuma manuscrisele cel puţin în româneşte dar probabil şi în germană, a cărţilor "Finlandizarea
Europei" şi "Problema naţionalităţilor în Rusia Sovietică" duse incă din 1974 la sfârşit, şi nu avea
de ce în următorii ani să le înapoieze maestrului, deoarece publicarea lor mereu era, în aparenţă,
actuală.
 
V. Dumitrescu ar fi fost iertat de toate greşelile sale anterioare, inclusiv panegiricele sale închinate
fostului dictator Ceauşescu, dacă în mod cinstit ar fi adus înaintea opiniei publice manuscrisele
maestrului, propunând publicarea lor, după cum erau recomandate, de unica valoare pe care o
posedau. În loc de asta, fostul pupil al lui Pamfil Şeicaru, le-a predat autorităţilor, din ţară,
demonstrândule până la capăt cea mai onorabilă fidelitate. De altfel, prin forţa împrejurărilor, fiind
omul de cameră al celor doi bătrâni, cum îi numea chiar dna Veguţa, nu se putea ca ceva să dispară
din casa lor, mai ales după moartea maestrului întâmplată pe ziua de 20 Oct. 1980 fără ca el să nu
ştie. Din toate punctele de vedere a fost un bine că dna Veguţă a murit înaintea fratelui său, încât a
fost scutită să descopere un Iago în cel pe care-l considera cel mai credincios fiu al lui Pamfil şi
totodată preţuit şi de ea, în mod deosebit.
 
În scrisoarea din 18-19 XII 1977, dna Veguţa mă anunţă că de Crăciun pleacă acasă, şi maestrul nu
ştia că s'a despărţit de la toţi cunoscuţii spunându-le că nu se vor mai vedea niciodată, deci avea
presentimentul morţii ei apropiate; în rândurile primite de mine, e drept că se plângea de suferinţele
sale trupeşti, dar nu pomeneşte cu nici o vorbă despre o despărţire definitivă, probabil că vroia să
mă scutească de vreo declaraţie prea melodramatică, mai ales că epistolar mi s'a prezentat ca o fire
stoică, necunoscând teama - angoasa numită de existenţialişti, - faţă de moarte ci împăcarea senină,
cu moartea sentiment moştenit de la păstorul Mioriţei: "De ce plec?" Oviedel sunt tare prinsă în
dureri, fac totul fără nici un răgaz, în virtuea voinţei. Mă supără mult de tot în ultimele luni, o
insuficienţă cardiacă ce nu-mi dă linişte la mers. Trebue să mă opresc în drum, până mi se linişteşte
respiraţia şi mai ales biata inimă să-şi ia valea liniştită. Nici nu mai vorbesc de reumatismul
generalizat. Mult îmi pare rău că am început să-mi iau forma unui semn de întrebare! Dar totuşi
merg, nimic nu-mi poate opri această voinţă ce m'a stăpânit toată viaţa".
 
Dar pleacă fericită ştiind că eu am să-i port de grije şi îl iubesc pe fratele ei, ca un copil adevărat.
(Cu această ocazie şi-a amintit, şoptindu-i inima, puţin mai înainte mi-a scris că fratele său, Pamfil,
mă consideră fiul său adoptiv deci i-aş fi dânsei nepot).
 
Mai la urmă, m'a rugat să-i transmit fratelui ei următorul sfat: "Când îi vei scrie, sfătuieşte-l să evite
răceala, să nu bea apă rece şi să nu abuzeze de coardele vocale. Îi spui ca de la matale, şi te va
asculta te asigur".
 
În aceste cuvinte, atât de simple, îşi deschide inima, ca o floare mare a iubirii, o soră dăruită
îngrijirii fratelui ei, prin uitare de sine, dă dreptate îngerilor că dragostea adevărată e o creangă
înflorită în paradis, unde-i şi cresc mugurii fără să se scuture vreodată.
 
Aşi spune la sfârşit că dna dr. Virginia Şeicaru Munteaunu (Veguţa) a purtat în fiinţa ei harul de a fi
Om.
 
Prin discursul său V.V. Stanciu se aşează chiar la polul opus, când întâlnirile lui cu P. Şeicaru au
fost, în decursul unei vieţi, destul de rare, întâia oară şi-au susţinut debuturile de advocaţi la Curtea
de Juraţi din Bucureşti, deci vom fi obligaţi să notăm încă un început al maestrului pe lângă cel din
literatură şi ziaristică, figurând şi avocatura, de care însă s'a despărţit de totului de vreme.
 
În camera Deputaţilor, în care din 1929 au activat amândoi, cu ocazia discutării Mesajului, ei au
avut poziţii diferite. Discursul "Contra dictaturii", publicat în Monitorul Oficial, a provocat reacţia
lui Şeicaru, acesta l-a şi întrerupt de câteva ori,. De fapt Şeicaru transformase problema politică
într'una sociologică şi dacă ar mai fi putut fi de faţă i-ar mai fi formulat câteva obiecţii, oricum asta
nu mai e posibil, după obiceiul strămoşilor recurge la dictonil că "Despre morţi numai bine".
 
În continuare V.V. Stanciu doreşte să-i facă o schiţă de portret pentru a reaminti celor care l-au ştiut
anumite trăsături caracteristice sau să-l descrie celor ce nu au avut ocazia să-l cunoască.
 
Trebuia să-l cunoşti pe acest om ieşit din comun în ţara sa natală, ca să simţi prestigiul ziarului său,
admiraţia cititorilor şi teama politicenilor care se  ştiau vulnerabili. La aceasta se adăoga invidia
creată prin reuşita sa rapidă profesională, un proverb persan zice că nimeni nu aruncă cu pietre în
pomul fără fructe. Pe aceeaşi tonalitate lirică ni se dă noua situaţie din exil al marelui dispărut: "În
exil, fie că era în Spania, în Franţa sau în Germania, el era Albatrosu lui Baudelaire, aripile sale de
gigant împiedecându-l să meargă. Spaţiul este un factor important în destinul unei fiinţe. În zadar
părăsim un spaţiu, el rămâne în noi şi determină anumite gânduri şi un anumit comportament".
 
Se înţelege că putem trage, bine pregătită, concluzia pe care o urmăreşte autorul, dar ea e mai mult
decât obiectivă deoarece se acoperă cu cel mai clar adevăr: "Şeicaru a rămas român în toate ţările;
fidel pământului său natal şi poporului său. Aşa cum o plantă are nevoie de o anumită calitate a
pământului de a se desvolta, omul are nevoie de un anumit mediu pentru a se realiza".
 
Atunci când vorbeşti de importanţa spaţiului în desvoltatea sentimentului românesc noţiunile sunt
depăşite, el nu este unul geografic aşa după cum îl vede Frobenius ci ceva mai evoluat prin Spengler
şi Blaga, mai ales ultimul susţinea unul existent spiritual, fără să aibe vreo legătură cu spaţiul
geografic, odată ce românii şi saşii au trăit în acelaşi mediu fizic, totuşi ca spiritualitate s'au
desvoltat total diferit. Dar advocatul abil, nu se referă la mediu decât ca posibilitate de a permite
realizarea unui om, ceea ce este cu totul altceva, deci poate răspunde la întrebarea ce şi-o pune:
"Cum se explică miracolul reuşitei acestui om?". Mai întâi, violenţa era apreciată într'o ţară tânără.
Violenţa verbală. Occidentul este mult prea cuminte.  Lui îi este teamă de violenţe, chiar şi de cele
ale gândirii".
 
Aş adăoga faptul că violenţa verbală desigur, e o formă de a-ţi exprima mânia într'o stare de multe
ori vecină cu violenţa. Deci, sunt situaţii în care această violenţă este o formă sinceră a luptei
politice şi sociale pe care de pildă Apusul n'o mai recunoaşte, deoarece poporul a devenit cuminte,
el nu mai conduce, i-a lual locul clasa politică aceasta aranjează toate pe după culise, de multe ori
vorba cuminte este mărturia unei negocieri discutabile. Am dat de exemplu acuzaţia adusă de
jurnaliştii nemţi polemicii lui P. Şeicaru când el exprima, fie şi pe un ton mai pasionant, o serie de
adevăruri supărătoare, ce trebuiesc înconjurate fiindcă nu e cazul ca ele să fie pronunţate şi deci se
cer înlocuite cu minciuni sau mistificări în cel mai bun caz.
 
Deci violenţa nu e însuşirea doar a unui popor tânăr ci în primul rând liber, şi astfel discuţiile
atacate cu violenţa, de multe ori barbară, de către revoluţionarii francezi înainte de teroare, nu
mărturiseau libertatea oratorilor sau întâlnirile din Hyde Park nu e o dovadă tot în sensul pe care îl
susţin, privind libertatea omului de rând?
 
Şeicaru intrat în lupta politică, putea să ţie un discurs liniştit când se confrunta cu nişte abateri
flagrante de la lege şi ordinea publică? Prin urmare, în tonul violenţei barbare e important să răsune
adevărul şi-atunci orice manifestare polemică e posibilă.
 
În continuare, autorul se contrazice când susţine că Şeicaru a avut toate calităţile să reuşească în
respectivul mediu, şi enumeră însuşiri ce nu aveau nicio legătură cu violenţa, care e o culoare a
pictorului în vorbe, nu are nicio valoare până nu o arunci pe pânză, în contact cu alte culori (citeşte
idei) începe să prindă contururi deci roşul să ajungă unul ce-ţi întunecă privirile de mânie, fără să fie
însă singura tonalitate disponiblă: "Muncitor dârz, memoria sa ţine de miracol. Îndrăzneţ cum
trebuia. Căci el nu se mişca într'o lume vătuită pentru a cultiva eufemismele ci în jungla politică".
 
V.V. Stanciu vorbeşte de calităţile contradictorii ale firii lui P. Şeicaru şi noi am zice că în ansamblul
lor aceste manifestări se completează la o fire vulcanică impulsionată de o voinţă prin care
sentimentele şi emoţiile înving, nu rar, raţionamentele reci, deşi de cele mai multe ori juste; ne vom
confrunta cu atare treceri de la o stare la alta, marele ziarist poate fi violent şi timid, brutal şi tandru
ceea ce într'un tablou ar corespunde unei furtuni pe care când o crezi mai nimicitoare, devine
deodată liniştită, iar marea pe care a răscolit-o se face una cu cerul încât dacă nu ar fi prima mai
închisă, cu greu le-ai deosebi în infinitul transformat în albastru. Şi-atunci dacă vom admite că
trecerile sale de la o stare la alta ţin de exteriorul său, sau mai precis violenţele sale izvorăsc tocmai
din înclinările lui, terminate într'un cult al frumosului, adevărului şi binelui, ele, lovite de arme
străine determină ceea ce nu-i în firea lui, izbucnirile de mare mânie. Şi aici îi putem da de pildă pe
marii părinţi ai Bibliei adeseori pradă mâniei provocate de păcatele oamenilor, însuşi Mântuitorul
înfuriat pe zarafii care au făcut piaţă în Casa Domnului a pus mâna pe bici, alungându-i din templu.
 
Adică am vrut să spun că schiţa de portret executată de V.V. Stanciu este excepţională dar numai
dacă o privim din exterior, aşa cum ne-a avertizat de la început chiar autorul ei, fără pretenţii de a
defini total un om atât de complex cum a fost şi este prin opera sa, un Pamfil Şeicaru.
 
De unde noi credem că pe adevăratul Pamfil Şeicaru îl găsim în scrisorile dnei Veguţa, dedicat ca un
anahoret al Sub Zodia cărţii şi a studiului, aflat în febra, aşteptării să-i sosească o carte proaspăt
editată.
 
Dar să continuăm descrierea lui V.V. Stanciu, foarte apropiată de chipul maestrului pe care-l văd
oamenii prin oglinda propriilor ochi: "Am simţit această tandreţe când vorbea despre România sau
despre fiica sa. Era mai degrabă un antidemagog decât un antidemocrat şi un revoltat mai mult
decât un revoluţionar. Veritabil iconoclast, toţi idolii partidelor politice fură pentru el tot atâtea
ţinte".
 
Fără îndoială a existat şi această faţă a luptătorului politic, Pamfil Şeicaru, neînscris în niciun partid,
nu-i plăcea să fie subordonat nimănui, nu a uitat idealul pentru care au murit camarazii lui, în timpul
primului război mondial, le-a închinat mănăstirea şi Biserica Sf. Ana de la Orşova unde au căzut la
primul atac-al inamicului apărând pământul sacru al Patriei, şi a lovit crunt în cei ce-au devenit
exploatatorii, în primul rând, al ţăranului român, pătura socială din care se trăgea şi el. Luând toţi
idolii partidelor politice drept ţinte, sigur că aceştia s'au răzbunat pe el, răzpândind anonim,
calomnii neverosimile, lupta dreaptă nu corespondea măsurii lor mărunte, şi astfel fără nicio
verificare, a devenit popular acel "un etaj, un şantaj", astfel că niciodată nu s'a mânjit cu noroi o
faţă mai nevinovată ca cea a marelui ziarist Pamfil Şeicaru. Oricând stau la dispoziţia celor, am mai
scris-o, care ar putea demonstra cu documente incontestabile, măcar unul din celebrele şantaje
lansate de marele nostru ziarist.
 
În continuare V.V. Stanciu citează un portret literar al lui Pamfil Şeicaru prezentat de romancierul
Cezar Petrescu, pe care-l redăm şi noi: "Neobosit, el trece prin viaţă ca pe Calea Victoriei, cu
bastonul şi haina descheiată, împingând trecătorii şi oprindu-se, ratând o întâlnire importantă,
pentru a contempla în vitrina unui librar o carte, care tocmai a apărut; ireverenţios cu un personaj
sus plasat şi croind drumul unui cerşetor orb".
 
Să recunoaştem marele talent al celui pe care maestrul îl considera un Balzac al românilor, Cezar
Petrescu, acesta în câteva rânduri reuşeşte să căracterizeze un om pentru-o viaţă, subliniindu-i
insolenţa faţă de cei mari şi compasiunea pentru cei umili şi ofensaţi.
 
V.V. Stanciu adaogă: "Trebuie să constatăm că într'o lume în care toţi aleargă în ajutorul
învingătorilor, această eleganţă morală este rară şi frumoasă. Acest ziarist mira, izbea, şoca cititorul
care îl aproba sau în dezaproba, dar nu rămânea indiferent".
 
Cinste pentru acest domn Stanciu, care deşi nu făcea parte din clasa revoltaţilor lui Pamfil Şeicaru a
reuşit să-i aducă un sublim elogiu, închinându-se marelui său talent de ziarist, dar nu se opreşte ci
consideră că "exilul l-a maturizat, l-a transformat în istoric-grav şi imparţial. De la istoric el avea
erudiţia, o memorie ce ţinea de miracol şi darul de a sesiza evoluţia şi viitorul evenimentelor.
 
Un mare pamfletar Barbey d'Aurevilly spunea că nu scrii istorie decât dacă urăşti sau iubeşti iar
marele Iorga, el însuşi polemist, făcea diferenţa dintre pamfletistul de cuvinte şi pamfletismul de
idei.
 
"Şeicaru fu acest polemist pentru care invectiva era un mijloc, ceea ce culoarea este pentru artist".
Laudaţia priveşte geniul artistului care era, dar nu în culori cu în cuvinte: marele Pamfil Şeicaru.
 
Şi reamintindu-ne, spune dl. V.V. Stanciu,  unde suntem şi ce fel de eveniment cinstim, precum
romanii pentru ultimul drum rostim un "Sit tibi terra levis" tradus însă în limba poporului român:
"Să-i fie ţărâna uşoară".
 
 
Falsul Verlag Ernst Vogel