MĂRTURISITORI ȘI DUHOVNICI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE 449

O.- VASILE VOICULESCU

Vasile Voiculescu (pseudo-

nim literar: V. Voiculescu, n. 27
nov 1884, Pârscov, jud. Buzău,
- d. 26 apr.1963, București), a
fost scriitor și medic român.
În domeniul literar s-a
distins în principal ca poet și
prozator (a fost și dramaturg).
Vasile Voiculescu s-a născut
în comuna Pârscov, județul
Buzău, ca fiu al lui Costache
Voicu (ulterior scriitorul luând
numele de Voiculescu),
gospodar cu stare, și al Sultanei
(născută Hagiu), fiica unui
negustor. Școala a început-o în
satul Pleșcoi, Buzău în 1890.
Cursul primar l-a absolvit la Buzău. A urmat studii liceale
la Liceul „Alexandru Hâjdeu” și apoi la Liceul Gheorghe
Lazăr din București. Preocupat de materialism, pozitivism și
evoluționism, îi citește pe Littré Claude Bernard, Auguste
Comte, Darwinși Spencer. Studiază opera lui Wundt, Harald
Høffding, Pierre Janet și W. James, fiind atras
de psihopatologie și psihofizică.
Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie
din București (1902 - 1903) și le-a continuat la Facultatea de
Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.
S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută
din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii și scrisori de
dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A
practicat medicina la țară. În timpul Primului Război Mondial a fost
medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale
lui Vlahuță. Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din
același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea
lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din
țara zimbrului și alte poezii (1918).
A fost membru titular al Academiei de Științe din
România începând cu 21 decembrie1935.
450 CUGETĂRI CREȘTINE

Vasile Voiculescu a murit în anul 1963. La Pârscov există Casa

Memorială Vasile Voiculescu.

Maturitatea și bătrânețea

A fost timp de patru ani deținut politic în închisorile

comuniste (1958 - 1962). A fost condamnat din eroare judiciară
alături de alți membri sau colaboratori ai Rugului Aprins(Sandu
Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș,
Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga etc.)
Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru
convingerile sale democratice, devenind deținut la vârsta de 74 de
ani, și luându-i-se dreptul de a publica, a lăsat o operă literară de
mare rafinament artistic, din care fac parte și „Ultimele sonete
închipuite ale lui Shakespeare ...”. Creațiile au fost elaborate
între 1954 - 1958. Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată
"paradisului și infernului iubirii", conform criticului Ovid S.
Crohmălniceanu.
În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de
boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa
din București (strada Dr. Staicovici nr. 34).
În 1993 Vasile Voiculescu a fost ales post-mortem membru
al Academiei Române.

Vasile Voiculescu - Mărturisitor al Temnițelor Comuniste

- poetul isihast cu chip de sfânt bizantin - de Valeriu
Anania

Autorul Poemelor cu îngeri mi s-a

furișat în viață, ca și-n amintiri, cu
acea discreție cu care, probabil, s-a
strecurat printre semeni de-a lungul
unui veac de om. Sunt ani de când
îmi solicit memoria și încă nu-mi pot
oferi icoana clipei în care l-am
cunoscut, când am stat întâi față
către față și când ar fi trebuit să fiu
fericit că strâng mâna poetului pe
care-l citisem cu ardoare. [...]

Mă trezesc dintr-odată cu el la mine în casă, pe Intrarea

Patriarhiei, ca și cum ne-am fi știut de când lumea, sau
 MĂRTURISITORI ȘI DUHOVNICI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE 451

ducându-mă eu la el, pe Strada Dr. Staicovici, în odaia în care-

și avea cărțile de citit, masa de scris, patul de odihnă și câteva
scaune pentru prieteni, într-o singurătate de eremit. De sfânt
bizantin era și chipul său prelungit, uscățiv, adiat de o frunte
inteligentă, luminat de barba albă, îngrijită. [...]
Voiculescu trăia simplu, foarte simplu, în casa lui din
care își păstrase o singură odaie, înghesuit între cărți, multe și
foarte felurite, îndesate în rafturi pe câte două și trei rânduri,
de jos până-n tavan, într-o aparentă neorânduială. La vârsta
lui, când atâția intelectuali sunt dezabuzați de lectură, el citea
zilnic și era gata să-ți vorbească despre pagina cea mai nouă.
Era destul de strâmtorat, iar aceasta se cunoștea mai întâi
după ținuta lui vestimentară, întotdeauna corectă, dar trădând
intervenția repetată a curățătoriei chimice, și după indiscreția
paltonului întors, cu nasturi de-a-n doasele. Iarna nu avea
destule lemne de foc și deseori dormea în căciulă și bocanci.
Când conducta de gaze i-a ajuns în dreptul casei, nu a avut
bani să-și tragă branșamentul și multă vreme a continuat să
sufle-n pumni. Se număra, împreună cu Arghezi, Blaga, Barbu,
Bacovia și alții, printre scriitorii care nu aveau acces la tipar. Nu
se plângea însă niciodată, nu învinuia pe nimeni. Mai mult,
starea lui de sărăcie era o opțiune deliberată, ca într-un vot
monahal, și se conjuga cu sentimentul demnității. În
conducerea Uniunii Scriitorilor încă mai avea prieteni, dar a
refuzat oferta acestora de a interveni pentru o pensie de
onoare; i se părea că ar accepta o pomană. Nu la încurajat nici
pe Zaharia Stancu în intenția acestuia de a-i juca o piesă la
Teatrul Național. E adevărat că asemenea rezistențe erau
alimentate - dacă nu chiar inconștient aplaudate - de doi-trei
amici apropiați, pe care eu, la vremea aceea, i-am judecat
aspru. Scrupulele poetului mi se păreau excesive și nu l-am
cruțat nici pe el de dojană, atât cât poate o mustrare să nu
afecteze limitele deferenței.
Voiculescu însă nu opunea contraargumente; mă
dezarma printr-un surâs diafan și o suverană ridicare din
umeri: - Ce vrei dumneata, dacă așa-mi place mie să trăiesc?
Supăr pe cineva?
Într-adevăr, omul acela nu era în stare să supere pe
nimeni. Nu l-am auzit niciodată vorbind pe cineva de rău,
clevetind, insinuând. Sufletul său avea o bunătate
atotcuprinzătoare. Dacă vreunul dintre prieteni se întâmpla să
452 CUGETĂRI CREȘTINE

debiteze în prezența lui o defăimare asupra cuiva, poetul se

amuza cel mult de inteligența răutăciosului și nicidecum de
adresa răutății. Rar am întâlnit o inimă atât de castă. Aceasta
însă nu înseamnă că nu știa să fie tăios atunci când avea de
apărat dreptatea unei idei. Când opoziția lua în brațe absurdul,
prefera să se închidă în sine și să plece.
La mine venea uneori singur, dar mai adesea însoțit de
Alexandru Mironescu - Codin, cum i se spunea între prieteni - și
rareori cu mai mulți la un loc. Voiculescu era un mare iubitor de
muzică. [...] Dacă pe discuri eu nu aveam prea multe piese de
Bach - întâia preferință a poetului -, în schimb mă mândream
cu bogata mea recoltă de colinde de Crăciun, în mai multe
variante corale, înregistrate și reproduse pe unul din puținele
magnetofoane, pe atunci, de la noi. Întâmpinam sărbătorile cu
asemenea festinuri spirituale din care, bineînțeles, nu lipsea
poezia. Profanii cred că poeții se întâlnesc ca să-și citească unii
altora versuri proprii. Se întâmplă și asta, dar mai rar. Noi ne
desfătam citind sau recitind versuri din poeții cei mai feluriți.
Versuri proprii citea poetul mai mult la el acasă. Rar se
oferea din proprie inițiativă, dar nici nu se lăsa mult rugat.
Avea un fel de a-și citi poeziile pe dinlăuntru, cu rezonanța
simplității. Se pare că scria ușor, degajat, după lungi,
laborioase acumulări interioare. Îmi povestea odată că, în
vremea când își exercita profesia de medic și trebuia să alerge
de la un pacient la altul, și-a scris multe poezii cam la
repezeală, undeva, într-un local mărunt, pe un colț de masă,
între două tramvaie, pentru ca să onoreze solicitarea unei
reviste. În anii de care vorbesc lucra mult, aproape zilnic câte o
poezie, într-o adevărată năvală a inspirației. [...]
La vremea când l-am cunoscut eu, Voiculescu se afla în
căutarea isihiei. Nu multora le spune ceva acest cuvânt
grecesc, care înseamnă liniște, pace lăuntrică, dar cu un înțeles
deosebit de acela pe care oamenii de rând, neinițiații, i-l
acordă. [...] Eu, de pildă, n-am fost niciodată un inițiat al
isihiei, dar Voiculescu era. El nu numai că o căutase dar a și
dobândit-o, nu era un teoretician, ci un practicant, fapt pentru
care și vorbea atât de puțin despre experiențele lui lăuntrice.
Am stăruit asupra acestei dimensiuni spirituale a lui Vasile
Voiculescu pentru că, după părerea mea, marea lui poezie, cea
din ultimii săi ani de viață, nu poate fi înțeleasă altfel. Câtă
vreme poetul s-a aflat în faza de inițiere, pregătitoare, adică
 MĂRTURISITORI ȘI DUHOVNICI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE 453

prin anii 1948-1953, poezia lui - cunoscută sau încă inedită - se

resimte de oarecare descriptivism; isihia îi era o sursă de
inspirație. Mai târziu, când a ajuns la plenitudinea
contemplației, isihia îi devenise inspirația însăși."
(Valeriu Anania - Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape,
Editura Polirom, București, 2009, pp. 195-205) -
SURSA: https://www.fericiticeiprigoniti.net/…/1464-vasile-
voicules…
Luminatorul

Am fost ca nerodul din poveste

Ce cară soarele cu oborocul
În casa-i fără uşi, fără ferestre.
Şi-şi blestemă întunericul şi nenorocul.
Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară,
În lumină şi pară,
Şi când mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.

Aşa ani de-a rândul

M-am canonit să car lumina cu gândul.
Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Şi-a izbit năprasnic, fără milă, pereţii.
Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
Au curs lacrimi multe şi suspine,

Dar prin spărtura făcută-n mine,

Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit înlăuntrul meu.
Şi cu el odată,
Lumea toată.
Îngerul luminator a zburat aiurea,
Lăsându-şi înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă şi de lumină.

Vasile Voiculescu
454 CUGETĂRI CREȘTINE

In grădina Ghetsimani

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul.

Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna ne-ndurată, ţinând grozava cupă,

Se cobora-miindu-l şi i-o ducea la gură.
Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă.
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă.
Dar fălcile-ncleștându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă.
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate după pradă..

Vasile Voiculescu

Trec vremile

Trec vremile... ca nişte ape

Şi faţa lumilor o spală...
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmăşeală
Şi din şuvoaiele de apă.

Ca-n încleştarea agoniei

S-afundă iar şi iar se suie.
Izbeşte-n porţile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Şi iar s-afundă... şi se suie!

Vasile Voiculescu