MĂRTURISITORI ȘI DUHOVNICI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE 439

N.- N !0 1or Cr !

Nichifor Crainic (pseudo-

nimul lui Ion Dobre, n 22 dec.
1889, Bulbucata, jud. Vlașca –
d. 20 aug. 1972, Mogoșoaia)
A fost un teolog, scriitor, poet,
ziarist, politician, editor, filosof
roman și important ideolog
rasist de extremă dreaptă. În
perioada de început a mai
folosit pseudonimele Victor
Rațiu (1908), D. Crainic (1909),
D.I. Crainic, D.I. Nichifor, N.
Crainic (1910), Victor Mărginaș.
Din aprilie 1926 Nichifor Crainic
este numele lui legal.
În 1940 este ales membru al Academiei Române (pe
locul devenit vacant al lui Octavian Goga), exclus în 1945 și
reconfirmat post-mortem în 1994.
Nichifor Crainic a studiat teologia la Seminarul Central
(1904-1912) și apoi la Facultatea de Teologie (1912-1916)
din București. În perioada facultății a fost cântăreț la Biserica
Zlătari. După terminarea studiilor, a dorit să devină preot al
acestei biserici, dar deși a fost susținut de părintele Constantin
Nazarie, Gala Galaction, Nicolae Iorga și I.G. Duca,
mitropolitul-primat Conon Arămescu-Donici a refuzat numirea.
Se căsătorește în acest an cu cumnata bunului său prieten,
Nicolae Băculescu.
După intrarea României în război cere să fie trimis
voluntar pe front, dar este refuzat. Cu puțin timp înaintea
ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale este înrolat
și încadrat în Compania II sanitară. Urmează refugiul în
Moldova, fiind cantonat în satul Simila, după care ajunge în
iarna lui 1917 la Iași doborât de o dublă pneumonie. După
însănătoșire este repartizat soldat sanitar la Spitalul Militar din
Iași. În această perioadă scrie gratuit în revista lui Nicolae
Iorga, Neamul românesc.
După divorț și neînțelegerile cu noul director al
publicației Dacia, col. Ștefan Zăvoianu, îndemnat de Lucian
Blaga, pleacă la Viena. Aici se înscrie la Facultatea de Filosofie
440 CUGETĂRI CREȘTINE

în anul universitar 1920-1921. În această perioadă o cunoaște

pe Aglae, studentă la medicină, cu care se căsătorește. În mai
1921 se naște Furtuna Ioana, unica lui fiică.
Va rămâne până în iunie 1922 pentru încheierea stagiului de
patru semestre. Viena devenea spațiul necesar formării
dimensiunii mistice care se va identifica în activitatea de
profesor și în lirica sa. A obținut doctoratul în filosofie la Viena.
Își desfășoară activitatea în calitate de profesor universitar la
Seminarul Teologic de la București și la Facultatea de Teologie
de la Chișinău. Este creatorul curentului gândirist axat pe
„autohtonism”.

Procesul și pribegia

Momentul 23 August 1944 l-a găsit în București având dublă

pneumonie. Este dus pentru îngrijiri la Mănăstirea Cernica și
apoi la clinica lui Iuliu Hațieganu din Sibiu de unde se
externează la jumătatea lunii octombrie. Printr-o întâmplare
norocoasă se întâlnește cu primarul comunei Gălănești care-i
face un buletin de identitate pe numele de Ion Vladimir Spânu.
Se ascunde prin diferite sate din Transilvania, în casele unor
preoți care-i fuseseră elevi la Teologie.
Din primăvara anului 1945 încep persecuțiile împotriva lui
Nichifor Crainic. Trimiterea lui în judecată este salutată
de Scânteia, într-un articol special din rubrica Activitatea
Tribunalului special. Noi criminali de război, în cercetarea
Tribunalului Poporului, destinată să semnaleze "elementele
reacționare" care puteau pune în pericol procesul de sovietizare
a țării: Nichifor Crainic și Stelian Popescu trimiși în fața
Tribunalului Poporului: "Prin hotărârea Consiliului de Miniștri,
pe baza actului de acuzare întocmit de acuzatorii publici, s-a
decis sesizarea Tribunalului Poporului pentru judecarea în
conformitate cu dispozițiunile Decretului Lege Nr. 312 din 1945
a următorilor: Dobre Ion zis Nichifor Crainic și Stelian Popescu,
ambii ziariști" ("Scânteia", nr. 235, 27 mai 1945, p. 6).
În cadrul procesului „lotului ziariștilor fasciști” (alături de Radu
Gyr, Pamfil Șeicaru și alții)[24], Tribunalul Poporului l-a
condamnat în contumacie, prin Sentința nr. 2/4 iunie 1945,
la detenție grea pe viață și degradare civică pe timp de 10 ani,
pentru crima de dezastrul țării, prin crime de război.
 MĂRTURISITORI ȘI DUHOVNICI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE 441

Detenția și ultimii ani

Obosit, după trei ani de pribegie, și convins că după

încheierea păcii de la Paris rejudecarea lui se va face mai puțin
pătimaș, pe 24 mai 1947 l-a convins pe preotul Ion
Sămărghițan, gazda sa, să-l anunțe pe jandarmul satului că se
predă. Este adus în București, la Ministerul de Interne (mai-
iulie), apoi este transferat succesiv la închisoarea
Văcărești și Jilava.
După anularea sentinței din 1945 a urmat rejudecarea care s-a
întrerupt brusc, fără niciun motiv juridic, după arestarea
lui Lucrețiu Pătrășcanu și a avocatului Petre Pandrea. A fost
transportat la Aiud unde a fost ținut închis 15 ani fără să existe
o sentință judecătorească.
Prin Decretul 293/18 aprilie 1962 al Consiliului de Stat, Nichifor
Crainic este grațiat la data de 24 aprilie 1962 și eliberat două
zile mai târziu. După eliberarea din închisoare, între 1962 și
1968 Nichifor Crainic scrie la ziarul comunist de propagandă
"Glasul Patriei", editat de Ministerul Afacerilor Interne, destinat
intelectualilor români din străinătate, unde devine redactor,
până la pensionare în 1968 Ana Selejan consideră că aceasta a
fost o formă de mercenariat, în speranța reintrării în circuitul
literar.
În timpul detenției a devenit informator și colaborator al
Securității „pentru gamela cu zeamă” (vezi: Oancea
Zosim: Închisorile unui preot comunist”, sau Mihadaș
Teohar: Pe muntele Ebal).
Procesul „lotului ziariștilor fasciști” care s-a judecat în anul
1945 de către Tribunalul Poporului, a fost redeschis la
propunerea Procuraturii Generale, după mai bine de 50 de ani.
În cadrul procesului au fost implicați 14 scriitori și ziariști.
Curtea Supremă după mai multe dezbateri procedurale, a
admis recursul în anulare și în data de 8 mai 1995 a luat
decizia cu hotărâre de achitare și restituire a tuturor averilor
celor implicați și condamnați de către comuniști. Din păcate în
acel moment nu a mai fost decât un singur supraviețuitor,
scriitorul Pan V. Vizirescu.
"Creștinismul creează lumea din nou asociind pe om la lucrarea
divină. Principiul acesta apare în întruparea Fiului lui
Dumnezeu." (Nichifor Crainic)
442 CUGETĂRI CREȘTINE

Nichifor Crainic - cel mai mare poet român creştin

Este cel mai mare poet român

creştin şi unul dintre cei mai mari
poeţi creştini ai lumii. A fost
Profesor universitar, academician şi
ziarist. Opera sa poetică este
completată de opera eseistică şi
mistică. Prelegerile sale universitare
îi înălţau pe auditori la ceruri.
Nichifor Crainic este reprezentant
al tradiţionalismului şi orientării
spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca
trăsătură spirituală a neamului
românesc este structurală şi nimeni
nu o poate contesta. Nici orientarea
spre cultura franceză, nici aplecarea
spre nemţi ori ruşi nu egalează
forța cu care substanţa noastră spirituală se simte ortodox -
bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor Crainic în întreaga
sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului, atât de
nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El
era de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului.
Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată
detenţie, în timpul căreia a compus în memorie numeroase
poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat ilegal.
Nădăjduim însă că într-o zi vor vedea lumina tiparului.
În temniţă poetul se ruga adâncit în sineşi, în genunchi, ceasuri
întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era
dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru
opera sa şi pentru suferinţa îndurată nu vom vorbi despre
slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de
conştiinţă dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a
murit ca un singuratic, căci era încă ostracizat.
Uitând greşelile omului, rămânem cu imaginea poetului şi
gânditorului creştin care va impresiona oricând şi oriunde va fi
citit. Azi se lasă tăcere peste opera lui dar într-o zi va fi aşezat
în locul de cinste al culturii.
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o
lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 305-306)
 MĂRTURISITORI ȘI DUHOVNICI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE 443

Nichifor Crainic între foame și speranță

Sala de mese e o corvoadă prin care te obligă milițianul

să treci. Intri prin ușa din fund, lași acolo gamela și ieși prin
poarta din față.
Îl salut pe profesorul Nichifor Crainic.
- Ce mai faceți, domnule profesor?
- Foame, Daniele, foame, atâta fac! De s-ar termina odată
povestea asta. În plus, la o percheziție, mi-au luat dobitocii și
paltonul. Acum nu e de ajuns foamea și batjocura? Iată-mă și
gol. Și iarna-i lângă ușă. L-am auzit pe căpitanul Mihăilă -
subdirectorul - zicând către milițian: ”I-ai tovarășe, paltonul din
spate! Ăsta a fost ministru”. Vezi cât de scumpe-s onorurile?
- Lăsați, domnule profesor, că are grijă Dumnezeu de păsările
cerului.
Peste câteva zile, zâmbind îmi spune:
- A venit la mine un băiat și mi-a dat un palton de pușcărie. Ca
și nou!
- Știe Dumnezeu de ce avem nevoie. Condiționat: să căutăm
mai întâi împărăția și dreptatea Lui.
- Măi băiete, bun e Dumnezeu și rabdă multe. Dac-oi avea zile,
gândesc să mă așez la o mănăstire. Să mă curăț de zgură.
Numai să trecem hopul. Aș vrea să scot ”Gândirea” din nou.
Asta se poate și de la mănăstire. Celelalte preocupări le las pe
seama altora. Am de scris câteva cărți după atâta experiență.
Și un volum de poezii, dintre acelea care circulă pe aici. Vii cu
mine? Tu ești un suflet curat! Să trecem și pe la Arsenie.
Îl luăm și pe Cristofor cu noi.
(Vifornița cea mare, Editura Tehnică, București, 1996, pag.
194-195)

Cu Nichifor Crainic în iadul de la Aiud

Pe Nichifor Crainic l-am cunoscut în familia arhitectului

I.D. Enescu, unchiul meu, care a executat 13 ani de închisoare,
tot la Aiud! Nichifor Crainic a fost profesor la Facultatea de
Teologie, poet, filozof, ziarist; editat revista Gândirea, revistă
de mare anvergură, din care a emanat „gândirismul”, curent
implantat în literatură, artă, filozofie. (...) În 1946 este judecat
și condamnat, în contumacie, la 25 de ani muncă silnică, în
lotul Mareșalului Antonescu. A reușit să stea ascuns un an, la
444 CUGETĂRI CREȘTINE

preotul Sămărhițan din Ardeal. L-au arestat în 1947 și a

executat o pedeapsă de 15 ani.
Ne-am reîntâlnit la Aiud în 1952. A prins și dânsul cea
mai cumplită perioadă, 1948-1954, adică pe directorul
Dorobanțu, pe subdirectorul Mareș și pe gardienii Mayer,
Boldur, Căldăraru și Biro. Am dat slavă lui Dumnezeu că ne-am
întâlnit în celular. Eram amândoi bolnavi, tare bolnavi și slabi.
Suferea de litiază renală. Când elimina o piatră, îl ștergea
moartea!2 Ne dădeau, deseori, ciorbă de varză acră, al cărei
consum îi provoca des crize cumplite. Slăbise într-un hal de nu-
l mai țineau picioarele. Era sub 50 de kilograme. Și cât era de
voinic ca profesor! Cât de mult îl prețuiam și îl iubeam! Eram
student la Facultatea de Litere și Filozofie, iar Teologia era în
aceeași clădire. Nu cred că am pierdut două ore din cursurile
dânsului. Sala era plină până la refuz.
Și acum un muribund! încercam totul, totul, ca să-l ajut.
În fiecare dimineață îl serveam cu jumătate din porția mea de
terci. Într-una din nopți, l-au apucat dureri cumplite. Căldăraru,
o altă canalie de gardian, i-au auzit vaietele, a intrat în celulă,
amenințându-l: ”Banditule, dacă mai zbieri, te duc la neagra!”.
Rugăciunile noastre i-au mai potolit durerile.
Duminica dimineața, nu terciul era așteptat, ci predica lui
Nichifor Crainic, spusă în șoaptă să nu audă gardianul. Radu
Gyr și Nichifor Crainic sunt marii autori ai poeziei în lanțuri. (...)
Nichifor Crainic a murit la 23 august 1972. Se spune, pe drept
cuvânt, că murim de două ori, odată ca ființă, a doua oară în
amintirea oamenilor. Aceasta mi se pare moartea cea mai
crudă, să știi că după moarte nimeni nu te va mai pomeni.
Profesorul Nichifor Crainic nu va cunoaște această moarte. El
va rămâne în mintea și sufletul celor care l-au cunoscut și a
urmașilor, urmașilor lor.
La revedere, domnule Profesor!
(Nicolae Enescu - Memoria lacrimei, Editura Pământul, Pitești,
2007, pag. 32-35)

"Interesele materiale nu unesc pe oameni şi nu unesc

popoarele; interesele materiale dezbină pe oameni, dezbină
popoarele. Dacă materia în sine nu este incomensurabilă,
interesele materiale sunt incomensurabile: fiindcă apetitul
posesiunii, odată dezlănţuit, nu cunoaşte limite."
(Nichifor Crainic)
MĂRTURISITORI ȘI DUHOVNICI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE 445

Păianjenul

Stă pânza-ţi diafană ca o rază

Pe-un ram ce pe prăpastie se-nclină,
Iar noaptea prinde-n ea o bură fină
Pe care dimineaţa o perlează.

Trăieşti plutind în legănare lină

Pe hăul ce sub tine surd vibrează;
Când vraja tainei lui te-ncătuşează,
Îţi torci un fir ca firul de lumină.

Şi te cobori în adâncimea vagă...

Dar dorul ramului din nou te-avântă
Pe firul tors din propria ta vlagă.

Şi fericită eşti trăindu-ţi visul,

Insectă mică ce domini abisul
Când noi, privindu-l numai, ne-nspăimântă.
446 CUGETĂRI CREȘTINE

Iisus prin grâu

Prin grâul copt, pe unde-aleargă şerpuitoarea mea cărare

Ce scapără departe-n aur de glorioasă înserare,

Mi s-a părut că treci,

Iisuse, precum treceai pe vremea ceea
Gustând în mers prietenia pescarilor din Galileea.

Pe părul tău, încununându-l, juca o flacăra bălaie

Şi soarele muia vesmântul drumeților în vălvătaie.

Vorbeai şi inimile toate

Se aninau de vorba ta
Şi le purtai că o podoabă de ciucuri prinsă la manta.

Că vorba ta era mai dulce că rodiile din Edom

Şi-n omenia dumnezeirea şi îndumnezeia pe om.

Treceai şi sângera în ţine prigoană crudelor sinedrii. în zări

va aşteptau gigantici, cu crengi ocrotitoare, cedrii.

Iar eu părea că merg în ceaţă de ucenici şi ucenice

Şi sfărâm şi eu, pentru cină, cu palmele-amândouă, spice.

Eram, socot, prea mult al lumii

Şi prea puţin al vremii tale
Că pământeană grijă,
Doamne, m-a-ntârziat, stingher, pe cale.

Pe-acelaşi galben grâu coboară acelaşi glorios apus,

Dar n-aud vorbele-ţi pe care evangheliştii nu le-au spus.

Trecură veacuri, şi cu ele că treci din nou mi s-a părut

Şi-ţi caut urmă luminoasă
În lutul moale s-o sărut.

Nichifor Crainic
 MĂRTURISITORI ȘI DUHOVNICI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE 447

CITATE CREȘTINE

• Chemarea geniului nu e aceea de a mântui sufletele, ci

de a le pune, prin seducţia simbolurilor plăsmuite, în faţa
veşniciei.
• Dreptatea socială nu se face prin suprimarea dreptului de
a poseda, ci prin suprimarea excesului de bogăţie.
• A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa
ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc
în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăsnetelor răzbunării. Nimic
nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât
dragostea supremă de românism.
• Teologia este explicarea sistematică, prin mijloace
raţionale, a adevărului revelat în Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie, a căror depozitară e Biserica.
• Sensul binecuvântat al civilizaţiei stă în măsura în care
ea e numai un mijloc în slujba desăvârşirii spirituale. Dar când
omul se avântă în gigantismul prometeic să dobândească
lumea, iluzia acestei desfătări nu preţuieşte nimic faţă de
sufletul care şi-l pierse. Căci moartea desfiinţează într-o clipă
stăpânirea noastră asupra lumii. Civilizaţia concepută ca scop
prometeic de a reface paradisul terestru pentru propria-ţi
desfătare are ceva din tragedia trufiei simbolizate în povestea
Turnului Babel.
• Cei care iubesc copiii pentru copii, dincolo de legătura de
sânge, dovedesc încă în sufletul lor afinităţi cu raiul; şi pe acest
fond de bunătate nativă s-ar putea clădi încă din această viaţă
începutul paradisului ceresc. Scriitorul de geniu, care a dat în
artă expresia cea mai înaltă acestei idei, e Dostoievski. Dacă în
natura genialităţii se păstrează ceva din puritatea copilăriei,
arta lui Dostoievski e incomparabil mai mult decât această
afinitate firească. Din ea se ridică viziunea măreaţă a unei lumi
noi, rezidită din sfinţenia copilăriei.
• Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a
şti, ci aceea de a crea.
• Reînnoirea lumii în duh creştin nu e cu putinţă decât prin
ridicarea tuturor la nivelul vieţii în harul Duhului Sfânt. Orice al
sistem de educaţie propus în numele creştinismului, dar care
nu ţine seamă de această idee, trebuie declarat o simplă farsă
a cărturarilor, care iau în deşert numele Domnului.
448 CUGETĂRI CREȘTINE

• Dacă Duhul Care suflă şi insuflă este unul şi acelaşi,

modul de a reacţiona la atingerea Lui diferă de la epocă la
epocă, de la confesiune la confesiune, de la naţiune la naţiune,
de la ins la ins. Ce variată bogăţie de întrupări creştine ne oferă
vieţile sfinţilor! Nu seamănă unul cu altul, deşi în toţi, ca în
nişte lumânări de diferite forme şi mărimi, a ars aceeaşi flacără
a Duhului, care i-a mistuit până la transfigurarea lor întru
eternitate.
• Trista poveste a lui Adam se repetă cu fiecare din noi,
fiindcă toţi purtăm nostalgia personală a unui rai, pe caer l-am
pierdut. Copilăria ne apare astfel ca o tainică supravieţuire a
paradisului terestru în fiinţa omenească şi totodată ca o
indicaţie a posibilităţi de a-l recuceri în duh!
• E frumos să mori pentru o idee, dar e greu să trăieşti
pentru ea. Eroismul adevărat, deşi despodobit de destinul
tragic, e acesta din urmă.

Dezmărginire

Şi de pe vârf de munte mă voi sui pe-un nor.

Zi grea, cutremurată va fi, o zi de-adio,
Când inima-mi, de tine, fâşii voi dezlipi-o,
Amară frumuseţe, pământ rătăcitor.

Voi sfărâma sub pleoape tot spaţiul din jur

Şi-mi voi culca suspinul pe norul meu: şalupă
Ritmată de arhangheli, la proră şi la pupă,
Cu aripile vâsle prin valul de azur.

Oceane din văzduhuri s-or lumina rotund,

Prin stele-arhipeleaguri şalupa mea să treacă,
Iar tu, frumoasă lume, să-mi pari o piatră seacă
Scăpând rostogolită spre adâncuri fără fund.

Mă va-nvăli, spumoasă, pe creştete de hău

O pretutindenească vibrare de lumină
Şi m-oi topi în boare de muzică divină,
Despovărat de zgura părerilor de rău.

Nichifor Crainic