Valeriu Anania

Lipovan Geanina
MASTER ANUL II
-

VALERIU ANANIA

Memoriile mele sunt departe de a fi complete...

Dar, aşa cum sunt, ele se vor şi se propuno
mărturie nu numai a unei lumi, ci şia unui suflet.
E vorba de sufletul meu.
Valeriu Anania
DATE DESPRE AUTOR :

Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania (n. 18

martie 1921, comuna Glăvile, județul Vâlcea d. 31 ianuarie2011, Cluj-Napoca), a
fost un scriitor și cleric ortodox român. Din 1993 și până la moarte a fost
arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului (până în 2005 în
cadrul Mitropoliei Ardealului). În anul 2006 a devenit primul mitropolit
al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. În anul 2007 a fost
principalul contracandidat al mitropolitului Daniel Ciobotea la alegerea noului
patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.1 Procesul comunismului, Mărturii, Grigore Caraza, Aiud
însângerat

ȘCOALĂ ȘI ACTIVITĂȚI:
Valeriu Anania s-a născut la data de 18 martie 1921 din părinții Ana și Vasile
Anania, în comuna Glăvile-Piteșteana, județul Vâlcea. A urmat școala primară în
satul natal, apoi cursul secundar l-a făcut la București. S-a înscris la Seminarul
Teologic Central din București ale cărui cursuri le-a urmat în perioada 1933-1941.
A frecventat și cursurile la liceele "Dimitrie Cantemir" și "Mihai Viteazul din
capitală, luându-și bacalaureat în urma examenului susținut la liceul "Mihai
Viteazul" (1943).1
În anul 1935, minor fiind, s-a înscris în organizația "Mănunchiul de prieteni",
organizație legionară a tineretului școlar. În anul 1936era deja încadrat în "Frăția
de Cruce", organizație superioară celei dintâi. Peste ani își amintește Înalt Prea
Sfințitul Bartolomeu Anania: ..."Nu am apucat să devin legionar din două motive,
unul formal și altul de fond: în ianuarie 1941, la vremea când eu încă nu eram
major (la aceea vreme majoratul era la 21 de ani) , "Frăția de Cruce" din Seminarul
Central a fost desființată. În al doilea rând, în timpul scurtei guvernări legionare,
dar și după aceea, mi-a fost dat să văd și reversul medaliei, adică fața neștiută
a Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc însă că în "Frăția de
Cruce" din Seminar nu se făcea politică, nici antisemitism, ci doar educație, și că
nu am avut de învățat decât lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam și de
patrie, corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru
avutul public, spirit de sacrificiu."
În anul 1941 a fost arestat o lună de zile pentru participarea la funeraliile unui
comandant legionar. Mărturisește în continuare înaltul prelat: ..."După trei
12
săptămâni am fost eliberat, dar în cazierul meu a rămas fișa cu
calificativul "legionar", un stigmat de care, orice ai face, nu scapi o viață întreagă.
Nu am făcut parte niciodată dintr-un partid politic, dar am fost și am rămas pe
dreapta". În anul 1942 a fost arestat și condamnat din nou, la șase luni de
închisoare, pentru că ar fi deținut în podul Mănăstirii Cernica materiale legionare și
arme.
La 2 februarie 1942 s-a călugărit la Mănăstirea Antim din București, dându-i-se
numele de Bartolomeu. În același an, la 15 martie 1942, a fost hirotonit ierodiacon,
slujind în această calitate la Mănăstirile Polovragi și Baia de Arieș.
În toamna anului 1944 s-a înscris ca student la Facultatea de Medicină și
la Conservatorul de Muzică din Cluj, după ce Ardealul de Nord a revenit sub
administrație românească. În calitate de președinte al studenților din Centrul
Studențesc "Petru Maior" a organizat și condus greva studențească cu
caracter anticomunist, contra guvernului condus de Petru Groza la 6 martie 1946 și
totodată antirevizionistă împotriva celor care nu erau de acord cu revenirea
Ardealului la România. Din cauza organizării acestei greve a fost exmatriculat în
anul 1947, după care a ajuns stareț la Mănăstirea Toplița, aflată pe atunci în județul
Mureș (interbelic).
Ulterior și-a continuat studiile la "Facultatea de Teologie" din București și
la "Academia Andreiană" din Sibiu, obținând titlul de "licențiat în
teologie" (1948).
ACTIVITATEA ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST:
Între anii 1948-1949 a fost intendent la Palatul Patriarhal, iar apoi, între anii 1949-
1950, inspector patriarhal pentru învățământul bisericesc. Între anii 1950-1951 a
fost asistent la catedra de Istorie Bisericească Universală la Institutul Teologic
Universitar din București, iar între 1951-1952, decan al Centrului de Îndrumare
1
Procesul comunismului, Mărturii, Grigore Caraza, Aiud însângerat
2 Idem

.
Misionară și Socială a Clerului, la Curtea de Argeș. În perioada 1952-1958 a
deținut funcția de director al bibliotecii patriarhale din București 2. Conform
mărturiilor unor contemporani, s-a bucurat în toată această perioadă de protecția
patriarhului Justinian Marina.
În anul 1958 a fost din nou arestat, sub acuzația de activitate legionară înainte
de 23 august 1944. A fost condamnat de către Tribunalul Militar Ploiești la 25 de
ani de muncă silnică pentru "uneltire contra ordinii sociale". Și-a ispășit pedeapsa
în Închisoarea Aiud, la secția "politici", unde a făcut parte dintr-un comitet de
reeducare.
În timpul detenției i-a murit mama, iar el a fost înștiințat de acest fapt în închisoare.
În 1964 a fost eliberat, împreună cu alți deținuți politici, în urma unui decret dat de
autorități pentru anularea detenției politice.
În anul 1966 a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite ale
Americii, unde a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului
bisericesc, director al Serviciului "Publicații". În anul 1967 a fost hirotonit
ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se din partea Sfântului
Sinod rangul de arhimandrit. A ținut numeroase conferințe și a făcut parte din mai
multe delegații ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare. Este membru fondator
al Comitetului Sălii Românești din Detroit, avându-l ca invitat la dineul de
promovare din 21 mai 1976, pe laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade.
A participat la diverse conferințe în Detroit, Chicago, Windsor și Honolulu, fiind
ales ca membru în delegația Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat Bisericile
vechi orientale din Egipt, Etiopia și India (1969). Conform jurnalistului Ioan T.
Morar, Bartolomeu Anania ar fi furnizat Securității note informative despre Andrei
Scrima, unul din teologii ortodocși de seamă aflați în exil.
După reîntoarcerea în țară a fost director al Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1976-1982. În anul 1982 se va retrage
la Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica scrisului. Operei sale scriitoricești,
deosebit de bogată, va adăuga una de excepție: diortosirea și adnotarea Sfintei
Scripturi, după Septuaginta, într-o limbă frumoasă și curgătoare. Această lucrare o
va elabora și desăvârși după alegerea ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și
Clujului, la 21 ianuarie 1993. După cum mărturisește singur, această operă i-a
3
solicitat peste zece ani de muncă de ocnaș. Biblia aceasta, tipărită în anul 2001 a
devenit și ediția jubiliară a Sfântului Sinod.
SCRIITORUL:
S-a afirmat în literatură încă de pe băncile școlii, făcându-și debutul în anul 1936 la
revista "Vremea", apoi la revista "Dacia Rediviva", al cărei redactor principal a și
fost. După ani a colaborat la revistele: "Gazeta Literară", "Luceafărul", "Magazin
Istoric", "Ateneu" și altele.3
A publicat în revistele centrale bisericești, "Glasul Bisericii", "Mitropolia
Olteniei", buletinul și calendarul "Credința" din Detroit, "Renașterea" din Cluj
(unele sub pseudonimul Vartolomeu Diacul).[13] Din punct de vedere al scrisului
duhovnicesc, din multele lucrări amintim "Filele de acatist" (1976), "Acțiunea
catolicismului în România interbelică" (1992) penultima lucrare, "Cartea deschisă
a Împărăției", o tâlcuire competentă a Sfintei Liturghii izvorâtă din experiența sa.
În anul 2008 a publicat un volum de memorii.
Vorbind de activitatea sa de dramaturg, trebuie să menționăm dramele: "Miorița"
(1966); "Meșterul Manole" (1968); "Du-te vreme, vino, vreme!" (1969); "Păhărelul
cu nectar" (fantezie pentru copii-1969); "Steaua Zimbrului" (1971); "Poeme cu
măști" (1972). Acestea au fost puse în scenă de o serie de teatre ale țării: "Barbu
Ștefănescu Delavrancea" din București, "Alexandru Davila" din Pitești, "Dramatic"
din Baia Mare ș.a
În anul 1982 a obținut Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din
România.
In anul 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Alegerea sa ca
arhiepiscop nu l-a făcut să abandoneze scrisul. I-au apărut volumele de poezii:
"Geneze" (1971); "Istorii agrippine" (1976); "File de acatist" (1981); Anamneze"
(1984); "Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi" (1992); "Poezie religioasă
românească modernă" (1992). La acestea se adaugă volumele de proză și de eseuri:
"Greul Pământului" (1982), "Rotonda plopilor aprinși" (1983), albumul "Cerurile
Oltului" (1990), "Amintirile peregrinului Apter" (1991), romanul exotic "Străinii
din Kipukua" (1979) și multe altele. Este prezent în: Streiflicht – Eine Auswahl
zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă",
3
Mirela Corlățan, Bartolomeu Anania, față cu reeducarea, Evenimentul Zilei, 12 ianuarie 2010.
antologie bilingvă româno-germană, de Christian W. Schenk cuprinzând 81 de
autori români, Dionysos Verlag 1994.

 Memorii, Editura Polirom, 2008

CONTROVERSE:

Au existat voci care au susținut că Bartolomeu Anania a fost trimis în Statele Unite
în 1966 de către Securitate, pentru a-l elimina pe Valerian Trifa, urmând să aducă
ortodoxia românească din S.U.A. în subordinea Sinodului de la București. Aceste
acuzații nu se mai susțin în lumina noilor cercetări. Potrivit documentelor,
Bartolomeu Anania, fost deținut politic, a fost rechemat în țară din cauza "atitudinii
ostile fața de realizările României socialiste".

Generalul Ion Mihai Pacepa, fost șef al serviciilor secrete române, afirmă în
memoriile sale că Valeriu Anania a fost agent al Direcției de Informații Externe
(DIE), calitate în care a spionat pentru regimul comunist din România. În replică
ÎPS Bartolmeu Anania a spus: "...În anul 1976, aflându-mă temporar
în România, Securitatea m-a împiedicat să mă întorc, somându-mă să-i predau
documentele personale de proveniență americană (cardul de identitate și
pașaportul). Am reușit însă să le predau Consulatului American, care mi-a eliberat
o adeverință cu timbru sec, în dublu exemplar; pe unul l-am depus
la Departamentul Cultelor, pe altul îl păstrez eu. Chiar dacă nu s-ar fi petrecut
intervenția brutală a Securității, tot nu aș fi rămas pe viață în Statele Unite. Cu
toate că, după cinci ani de rezidențiat aveam dreptul să cer și să obțin cetățenia
americană, nu am făcut-o, iar asta nu din cine știe ce patriotism radical, ci pentru
că niciodată nu m-am împăcat cu gândul că trupul meu s-ar putea odihni în alt
pământ decât cel românesc, singurul care ține de cald".4

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) a afirmat, la 22

ianuarie 2008, că agentul cu numele de cod „Apostol” din dosarul de urmărire al
fostului mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală, era Valeriu Anania, actualul
mitropolit al Clujului. Informatorului „Apostol”, unul din cei 35 de turnători din
dosarul de urmărire informativă al fostului mitropolit de la Sibiu, îi sunt atribuite
două note, ambele datate în 1964. Prima a fost dată pe 17 august, la doar câteva
zile după ieșirea din arest a lui Valeriu Anania, iar cealaltă - pe 9 octombrie.
Notel4e au fost date în două case conspirative diferite, „Dobrogea” și „Spiridon”,
fiind scrise la mașină, ca marea majoritate a celorlalte 101 note din dosar. „Pe
Plămădeală Leonida-Antonie l-am cunoscut prin anul 1949 când a venit la mine,
în palatul patriarhal, rugându-mă să intervin la Firmilian, mitropolitul Olteniei,
să-l primească în eparhia sa. Cu acel prilej, Plămădeală mi-a spus că are un
mandat neexecutat”, a relatat „Apostol” securiștilor. În 1949, anul la care face
referire acesta, Antonie Plămădeală tocmai terminase Teologia și, ca urmare a
implicării sale în grevele studențești anticomuniste, fusese condamnat la șapte ani
de temniță grea și cinci ani de degradare civică. A fost prins abia în 1954 și
eliberat, printr-un decret de grațiere, în 1958. Note informative după discuțiile cu
o călugăriță: „Am vorbit cu Firmilian și acesta l-a primit ca monah la schitul
Crasna, al cărui stareț... etc, etc.5
Potrivit ultimelor rezultate ale cercetărilor de arhivă, Mitropolitul Bartolomeu
Anania nu a colaborat cu Securitatea, "nici în detenție, nici în libertate; nici în țară,
nici în străinătate; nici cu angajament, nici fără angajament; nici cu nume
conspirativ, nici cu nume propriu", după cum afirma el însuși în timpul vieții.
Afirmațiile sale au fost confirmate de documentarul Ioanei Diaconescu (cercetător
CNSAS) Bartolomeu Anania. Dosare de urmărire informativă, apărut în numerele
10 și 11 din 2012 ale "României Literare".6
DESPRE MEMORII :
Pentru cei îndrăgostiţi mai cu seamă de virtuţile literare clasice ale limbii române,
volumul de „Memorii” aparţinând lui Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul
Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, apărut la sfârşitul anului trecut la
editura Polirom, va constitui, înainte de toate, un prilej de aleasă desfătare.
Admiratorii scrisului său vor avea dealtfel surpriza să constate pe parcursul
lecturii, cum nu numai odată, această ultimă carte a celui care a traversat vremi şi
închisori, suişuri şi coborâşuri, mereu aşezându-se „în răspăr cu vremea”, dar
slujind la fel de neînduplecat la altarul credinţei şi al neamului, pare a pune de
multe ori în umbră pagini măiestrite din alte cărţi ale sale, precum „Peregrinările
ucenicului Apter”, „Rotonda plopilor aprinşi”, „Cerurile Oltului” ori din poemele

4
Cristian Vasile, Memorii incomplete, Revista 22, 1 septembrie 2009.
5
Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români
6
Cerurile lui Bartolomeu Anania, 9 aprilie 2009, Marius Vasileanu, România liberă, accesat la 20
februarie 2014.
dramatice „Du-te vreme, vino vreme”, „Steaua zimbrului”, „Meşterul Manole”,
„Greul pământului” sau „Mioriţa”. Alcătuit din părţi scrise la intervale mari de
timp (o mare parte datând bunăoară din perioada celor unsprezece ani petrecuţi pe
pământ american, 1965-1976), respectând o firească înşiruire cronologică, volumul
de „Memorii” al lui Valeriu Anania poate fi cântărit din perspectiva mai multor
genuri de expresie a condeiului (evocare, portret, eseu, jurnal, istorie, istorie
literară, istorie bisericească, meditaţie, univers concentraţionar ş.a.m.d.) fiecare
însă, prilejuind pagini de antologie, ce mărturisesc fără tăgadă asupra darurilor
aceluia care a ales Biserica spre a îşi desăvârşi scrisul şi Cuvântul spre a îşi sluji
Biserica. Este şi motivul pentru care la rându-mi am ales să scriu despre acest
eveniment editorial pe parcursul a câtorva episoade, totuşi fără ambiţia de a epuiza
toate faţetele acestei opere remarcabile. Din capul locului trebuie să constat că
scrisul Părintelui Anania din acest volum de „Memorii” se dovedeşte a fi până la
urmă aşa cum îi este şi firea. Un fascinant şi tulburător amestec de necruţare aspră
cu duioşie tandră, ce se revarsă necontenit, în valuri de discreţie, asupra celui care
are prilejul să i se afle în preajmă şi să-i priceapă alcătuirea. E semnul de
netăgăduit al sincerităţii autorului acestor „Memorii”, în ciuda unei subiectivităţi
inerente, fireşti la urma urmei într-un astfel de demers. Ele încep oarecum abrupt,
fără prea mult înconjur, cu rememorarea perioadei adolscenţei petrecute pe băncile
Seminarului Central, perioadă ce coincide cu recrutarea autorului în „mănunchiul
de prieteni” al Frăţiilor de Cruce, anticameră a Mişcării Legionare, rezervată
elevilor de liceu, adolescenţi cu „curăţia de suflet specifică acelei vârste”, în al
cărei tumult ardent, conştiinţa nu ştia ce să mustre mai abitir: păcatul nepăstrării
unei zile de post, ori neascultarea faţă de Legiune şi Căpitan. „Nu cred a-mi fi dat
seama că se întreţes aici şi se suprapun nişte planuri, că sufletul meu devine
câmpul unor confuzii şi că acest soi de confuzii aveau să genereze, mult mai târziu,
tragediile unor oameni pe cât de curaţi la inimă, pe atât de puţini liberi la
cuget” – mărturiseşte Valeriu Anania. Înzestrat de Dumnezeu cu un sentiment al
libertăţii aparte, „atins” deopotrivă de morbul scrisului şi al aspiraţiilor literare
(care-l făceau, de pildă, să primească în iunie 1939 medalia „Meritul Cultural”
chiar din mâna regelui Carol al II-lea, cel socotit drept „asasin al Căpitanului”), dar
şi dezamăgit de întâlnirile din felurite împrejurări cu tot soiul de personaje ori de
situaţii bizare situate complet la antipodul aspiraţiilor viselor sale de început,
Valeriu Anania a dezbrăcat foarte curând cămaşa verde pe care nu şi-a mai pus-o
niciodată. Dar de plătit va plăti toată viaţa, de nu cumva mai plăteşte şi azi.
Răspărul de atunci ca şi răspărul de acum. Acea perioadă, în care una din mrejele
cu care erau atraşi adolescenţii entuziaşti şi minţile tulburi, se înfăţişa sub pretextul
elitei selecţionate din tot ce are neamul mai bun în numele „rolului mesianic al
românismului printre seminţiile pământului”, îi prilejuieşte autorului una din cele
mai tulburătoare pagini din cartea sa, pagină care vorbeşte mai elocvent decât sute
de detractori năimiţi, despre tragismul acelor vremi şi întâlnirea cu disponibilităţile
pe cât de justiţiare, pe atât de adolescentine ale unor tineri care, la „ruleta
rusească”, se jucau inconştienţi cu moartea: „Nu am fost ales să particip la marea
manifestaţie legionară de la Iaşi, în acel octombrie. Am rămas în internat. De la
Iaşi a venit cadavrul lui Tiberiu Georgescu, elev la liceul Şincai, un băiat de o
mare puritate sufletească, întotdeauna cu un zâmbet suav pe buze şi în ochii
luminoşi. Îl cunoscusem la unele adunări de grup, pe câmpul Cotroceanca. Şi tot
acolo îl cunoscusem şi pe „Cărăbuş”, coleg şi prieten cu Tiberiu. Se întorceau de
la manifestaţie, cu trenul, pe platforma vagonului, în picioare. Cărăbuş avea un
pistol (revolver) cu „butie” şi cu un singur cartuş în una din cele şase găuri şi se
juca cu el în pieptul lui Tiberiu. Număra, ţăcănind, unu, doi, trei, patru, cinci... şi
când ajungea la şase mişca butia cu degetul, trecând glonţul peste ţeavă, şi o lua
de la capăt. Tiberiu zâmbea inocent (poate că a şi încercat să-l astâmpere), dar a
nu ştiu câta oară Cărăbuş a greşit numărătoarea şi a descărcat unicul glonţ în
inima lui Tiberiu. Mortul a fost îngropat apoi legionăreşte, dus pe un car tras la
funii de camarazi, am vrut să trag şi eu, dar nu mai aveam uniformă, şi mă uitam
la maică-sa care se zdrobea de durere şi nu era în stare să priceapă că dulcele ei
fiu ar fi putut să fie împuşcat de oricare dintre cei care îl purtau la groapă. De
bietul Cărăbuş n-am mai ştiut nimic. Se zicea că ar fi înnebunit”. Predispoziţia
născută, desigur, din tulburele acelor vremi (dar răspândită încă şi astăzi, cu bună
ştiinţă, de câteva condeie agresive, otrăvite şi grobiene) de a vedea peste tot şi în
orice manifestare neconformă dogmatic, comploturi, conspiraţii, vicii ascunse,
origini etnice suspecte şi potenţiali trădători ce surpă încet, metodic şi tenace,
întocmai precum cariul, la temeliile „cauzei” întruchipate de fantasmele unor minţi
bolnave, este surprinsă de către autor într-un alt episod tulburător ce-şi are în
centrul său un personaj straniu, retras şi tăcut, un modest slujbaş al Seminarul
Central, cu îndatoriri de paznic de noapte şi băieş, al cărui principal capăt de
acuzare îl constituia (în mintea adolscenţilor din Frăţia de Cruce) faptul că era de
origine rus: „...rus fiind, trebuie să fie comunist. În cameră ţinea un aparat de
radio, ceea ce înseamna că individul, rus fiind, asculta postul Moscova şi poate –
7
aproape sigur – că-şi făcea note pe care le difuza subversiv în oraş. Ca atare, s-a
hotărât o descindere şi o percheziţie. Eram confuz, nu ştiam ce să cred, nu aveam
argumente. S-a format echipa de descindere. Au bătut seara târziu la uşa omului,
li s-a deschis, au năvălit înlăuntru, unul a luat în braţe aparatul de radio, ceilalţi
au început să-i scotocească prin dulapuri şi saltea, şeful l-a întrebat, răstit, unde
sunt „documentele”. Îndrugând foarte puţin româneşte şi nefiind în stare să
explice, omul a izbucnit în plâns. Urmărisem scena, din faţa uşii, mă apuca groaza
şi, când l-am văzut pe om plângând, m-am năpustit cu pumnii pe camarazi şi i-am
dat afară, urlând. Unul pleca cu aparatul de radio; i l-am adus omului înapoi, fără
să-i spun un cuvânt. De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, îmi simt
sufletul năpădit de ruşine. Mai târziu aveam să aflu că Nicolae Kamenev fusese
colonel în armata ţaristă şi fugise de comunişti în timpul revoluţiei, ca să-şi
câştige o amărâtă bucată de pâine pe pământul românesc, cel atât de ospitalier şi
bun”. Dramele unor timpuri, dramele unor oameni, dramele unor generaţii, dar
deopotrivă izbânzile, bucuriile şi frumuseţea unor clipe de7 viaţă şi destin pe care
Valeriu Anania ştie să le surprindă, uneori frust, alteori dojenind şi dojenindu-se pe
sine, aşa cum îi e firea, amestec de necruţare, verb acid, cinste sufletească, tandră
iubire şi un umor cu totul special. Lectura „Memoriilor” sale, de întinsă şi
deopotrivă densă cuprindere, constituie nu numai fresca vremurilor cărora le-a fost
contemporan,8 cât mai cu seamă o lecţie de viaţă. O lecţie pilduitoare, mai ales
astăzi, venită din partea unui pălmaş al vieţii, obişnuit cu aerul tare al înălţimilor de
gând, dar căruia nu-i sunt străine nici suferinţele celor ajunşi „la fund”, aşa cum
mai este intitulată piesa de teatru a lui Maxim Gorki, „Azilul de noapte”. N-am
folosit întâmplător sintagma de „pălmaş al vieţii”. Pentru că mâinile Părintelui
Anania nu au nimic din graţia unor mâini de scriitor. Sunt mîini de truditor. De
pălmaş, deprins mai degrabă cu uneltele ţăranului din Glăvile, ori ale ocnaşului pe
care nu odată viaţa la trimis „la fund”. De multe ori m-am întrebat cum pot oare
mîinile astea alcătui pe albul hârtiei, caligrafii atât de minuţioase şi economicoase
(deprindere a celor trecuţi prin ocna comunistă de a nu risipi nici o fărâmitură din
raţia zilei) ori, mai de curând, de a mânui zilnic mărunţit şi ferm, la aproape 88 de
ani, claviatura unui laptop de ultimă generaţie. Visurile, idealurile, vanităţile,
aspiraţiile spre înălţimi, poate chiar şi predispoziţia umană înspre primejdioasele
utopii ale desăvârşirilor pământeşti, pe toate, Părintele Anania şi le-a sublimat în
7
https://www.youtube.com/watch?v=13D8dHb6K88
8
Radu Ionescu,articol,,Despre Memoriile lui Bartolomei Anania”
singurele expresii la care omul are acces pe pământ: arta (scrisul) şi credinţa
(Biserica). „Sentimentul acesta m-a întârătat în gândul de a ţine mâna pe condei şi
a-i dărui vieţii – ca şi morţii – mele un înţeles de care să nu mă ruşinez nici în faţa
oamenilor şi nici la scaunul de judecată al lui Dumnezeu”. Această expresie a unei
trude asumate în deplină cunoştinţă de cauză se află întipărită nu numai pe paginile
operei scrise, dar şi pe mîinile şi chipul Părintelui Anania, alături de îndrăzneala de
a-şi recunoaşte erorile, de a fi mereu altfel, liber şi „în răspăr cu vremea”, adică,
până la urmă, el însuşi.