MITURILE EDNOGENEZEI ROMÂNILOR OGLINDT ÎN

,,DOCHI ŞI TRAIAN DE GHEORGHE ASACHI ŞI MUŞATIN

ŞI CODRUL,POVESTE DOCHIEI ŞI
URSITOARELE,MEMENTO
MORI,SARMIS,GEMENII,DODECAMERONUL DE MIHAI
EMINESCU”

MASTER ANUL II

ELEV:ARDELEAN GEANINA(LIPOVAN)

1
 DOCHIA ŞI TRAIAN
GH.ASACHI

,,Traian şi Dochia”, mit care simbolizează geneza însăşi a poporului român. El i-a
încântat pe romancierii noştri,începând cu Asachi (primul care a formulat acest
mit).Dochia este eroina unei legende romanesti, legenda considerată de catre G.
Călinescu mitul etnogenezei. Păstoriţa, fiică a lui Decebal, este urmarită de Traian şi,
împreună cu oile sale s-a prefăcut în stâncă. Stânca este localizată, geografic, în
apropierea muntelui Ceahlaul, Sub muntele Pion, în Moldova. Asachi plaseză astfel
legenda între Piatra Detunata, la al Sahastrului Picior, unde se poate vedea o stâncă şi
care a fost fata unui mare domnitor. Lacas cumplit unde zboara vulturul, rasuna de
cantecul amortit al acelei doamne care este Dochia, cu zece oi, a ei popor, / Ea domneaza-
n viziunie / Peste turme si pastori. Frumosa si desteapta la minte, nesemanandu-i nici o
giuna si Vrednica de-a ei parinte / De Decebal, ea era. Impilarea Daciei de catre fiul
Romei cel marit, nu a putut aduce scaparea ei. Astfel, Traian învingatorul este subjugat de
frumuseţea ei, se-nchina, se subjuga de amor. Dochia nu se lasa amagită, îşi preface haina
aurita în haină de casă , iar sciptru în toiag pentru a-si ascunde identitatea. Refuza
chemarea lui Traian-împaratul şi cu grai fierbinte îl implora pe Zamolxis, parintele ei sa
n-o părăsească. Asa încât atunci Cand întinde a sa mana / Ca s-o strangă-n braţ Traian, /
De-al ei zeu scutita, zarca / Se preface-n bolovan. Stânca pietroasă ca o icoană, nu
încetează însa a iubi, ceea ce face ca din al ei plâns să se nască ploaie Tunet din al ei
suspin. Având ursita ei care o privegheaza, adeseori, Dochia Peste nouri lumineaza / Ca o
stea pentru păstori. Se realizeaza un frumos portret fizic si moral, din care se desprind
trasaturile dragostei de pământul natal. Invocarea lui Zamolxis zeul suprem in regligia
geto-dacilor are atribute profetice si ocrotitoare pentru Dochia.
DOCHIA ÎN LITERTURA MITOLOGICĂ
Din moşi strămoşi, ziua de întâi martie aparţine Babei Dochia, străveche zeitate agrară.
Numele acesteia apare și în calendarul bizantin, unde în prima zi a primăverii este
celebrată Sfânta Evdokia, ce a trăit pe vremea împaratulului Traian (98-117), în cetatea ce
se numește Iliopolis, care era în Siria, în stăpânirea Feniciei din Liban. Mitul Babei
Dochia este unul dintre cele mai frumoase şi importante mituri autohtone, cunoscând mai
multe variante. Sunt considerate zile ale Babei Dochia zilele cuprinse între întâi martie,
început de an în vechiul calendar autohton, şi nouă martie, ziua echinocţiului de
primăvară în calendarul iulian.

2
Legenda Zânei Dokia ne spune că aceasta a urcat pe munte îmbrăcată cu 9 cojoace.
Urcuşul greu şi cojoacele o încălzeau de era nevoită să lepede rânduri, rânduri de pelinci,
piei de gheaţă. Dokia nu se dezbracă ca un om obişnuit să le reîmbrace la nevoie, ci le

3
leapădă, le consideră de nefolosit că s-au evaporat. Când ajunge pe vârful muntelui unde
era aşa de frig, s-a făcut stană de piatră, împreună cu oile sale în zona golaşă de vegetaţie,
fără condiţii de vieţuire.
De ce s-a transformat Dokia în piatră şi nu în gheaţă? Fiindcă acest mit ne păstrează
istoria Facerii lumii, de când pământul era acoperit cu gheaţă şi era ger de crăpau şi
pietrele. Mult mai târziu, Dokia s-a putut transforma în piatră când s-a lichefiat gheaţa şi
s-a dezvelit uscatul, stanele de piatră, steiurile de munte, insulele, piciorul de plai, gurile
de Rai, toate acestea apărând ulterior perioadei glaciațiunii.
Preotul istoric Dumitru Bălaşa, într-o extrem de incitantă lucrare recentă, rod al unor
cercetări şi reflecţii de-o viaţă, Ţara Soarelui sau istoria Dacoromâniei, 1997, regăseşte în
basmele şi tradiţia românilor o alta, poate prima, regină-zeiţă, Dacia-Dochia, fapt care îl
conduce la formularea ipotezei că regatul Daciei a fost, la început (după o tradiţie a
matriarhatului), un regat feminin – şi arată că mitul acestei regine-zeiţe a rămas în Dacia,
fiind preluat de stăpânirea romană, imortalizat pe monede, ca divinitate protectoare a
provinciei nou cucerite. Deci, înainte ar fi fost Dacia-Dochia, urmată de Hesta-Hestia,
apoi de Bendis, şi ea zeificată ulterior, însuşită şi aceasta de greci şi de romani, sub
numele de Artemis, respectiv Diana, „metamorfoză” care demonstrează încă odată că
„Cetatea zeilor” a fost în spaţiul illiro-traco-geto-dac, de unde grecii şi romanii nu i-au
„furat” ci şi i-au însuşit, într-o fază iniţială, când copiii împart bunurile părinţilor ca pe o
„moştenire”. Izvoarele vorbesc de „traca Artemis”, „regina de altădată”, pentru care
femeile din Tracia, când îi aduc jertfă, folosesc paie de grâu (112/I, 31). Iar Hesichios din
Alexandria notează: „Marea Zeiţă – zice Aristofan despre Bendis; căci este zeiţă tracă”
(112/II, 391, s.n.). Armata acestor regine, devenite ulterior zeiţe, ar fi fost formată din
fecioare-amazoane, care luptau pe cai, cu arcul şi suliţa; iar în cronistica spaniolă –
citează D. Bălaşa pe Al. Busuioceanu – se ştie că „aceste femei fabuloase erau de neam
getic” (1/35-36).
Multe se spuneau despre Baba Dochia, Zeița Mamă, a cărei zi era în prima zi din luna lui
mărțişor. Şi tot în luna lui mărțişor se sărbătorea şi Ziua Preoteselor Vestale, tinere
virgine. Şi era şi Sâmbra Oilor sau Ziua Şarpelui, atunci când bărbatul casei aprindea
Focul Viu în sobă frecând între ele două lemne uscate. De Măcinici, ziua când murea
Baba Dochia, oamenii îşi aminteau de sufletele moşilor şi strămoşilor şi mâncau colăcei
cu miere şi nucă.
Mitului calendaristic al Babei Dochia s-a încercat să i se dea o interpretare istorică,
punându-l în legătură cu faptul cuceririi Daciei de către Traian, iar numele Dochiei fiind
asociat, când fiicei lui Decebal, când Daciei cucerite. Acest „mit de factura cărturărescă”
s-a impus datorită eforturilor unor poeți romantici, precum Gh. Asachi, cu legenda Traian
si Dochia sau istorici de factură romantică, precum N. Densușianu, cu masiva sa carte
Dacia preistorică.
În lucrarea sa Mitologie română, la capitolul Etnogonia, Romulus Vulcănescu observa că
„după George Călinescu, etnogonia poporului român se reduce pe plan legendar mitic şi
cult literar la mitul lui Traian şi al Dochiei, care reflectă şi simbolizează constituirea
însăşi a poporului român. În literatura română acest mit etnogonic literaturizat a făcut
carieră strălucită mai ales în secolul al XIX-lea.

4
În legătură cu mitul Dochia, cercetătorul Romulus Vulcănescu 1 a studiat prima legendă.
Aceasta susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei oştiri spre
Sarmisegetuza, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrântă de armata lui
Traian”, a fugit cu resturile oastei în munţi, spre răsărit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „să
nu o lase sa fie pângărită de împărat”. Şi atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână
ciobăniţă, cu câteva oi lângă ea”. Traian, trecând pe lânga ea a întrebat-o dacă a văzut
printesa dacă, iar Dochia i-a arătat spre miazăzi. Împaratul a luat-o în goană într-acolo şi
Baba Dochia a rămas stăpână pe ţinutul acela şi de atunci poate mai trăieşte încă în
munţi”.
În cercetările de teren, aşa cum constata Romulus Vulcănescu „întâlnim legenda Babei
Dochia literaturizată la nivelul tuturor genurilor literare populare”. Se opreşte, cu titlu de
exemplificare, la un colind vânatoresc editat de Nicolae Densusianu în volumul „Vechi
cântece si traditii românesti”, colind intitulat Ana Dochiana, care reprezintă o
transsimbolizare a legendei Babei Dochia. E vorba de căpetenia unei ciurde de ciute –
Ana Dochiana, care de tristeţe nu mai paşte, nu mai bea apa, pentru că Traian voinicul e
pe urmele ciurdei de ciute, care va fi vânată. Numai ciuta Ana dochiana o să scape „sub
stana de piatră”.
După George Călinescu2 etnogeneza poporului român se reduce pe plan legendar – mitic
şi cult literar la mitul lui Traian şi al Dochiei, în timp ce în Descrierea Moldovei ,
Dimitrie Cantemir prezintă două informaţii care infirmă aceasta. Prima legendă din
lucrarea voievodului – savant susţine că Dochia, fiica lui Decebal, a înaintat în fruntea
unei armate pentru a despresura cetatea Sarmisegetuza, asediată de romani şi a-şi elibera
tatăl. Oastea ei a fost de asemenea înfrântă, iar Dochia a fugit în munţi pentru a scăpa de
urmăritorii ei conduşi de împăratul Traian. Urcând culmile şi-a dat seama că nu mai are
scăpare şi s-a lăsat deznădăjdiută în genunchi implorându-l pe Zamolxe să o apere, să nu
o lase să fie pângărită de împărat. Şi atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână
ciobăniţă cu câteva oi în jurul ei şi această nouă înfăţişare l-a derutat pe împărat, care şi-a
continuat căutarea, iar Baba Dochia a rămas stăpână pe timpul acela. Cea de-a doua
legendă relatează că muntele Ceahlăul are un vârf în formă de turn înalt, iar în vârful
acestui turn se vede o statuie foarte veche, reprezentând o femeie bătrână, înconjurată de
20 de oi. După mitologia moldoveană, închipuirea Babei Dochia, împietrită cu oile sale,
este dovada pedepsei că a sfidat puterea dezlănţuirii naturii declanşate de zeul
fenomenelor naturii. Legenda e însoţită de tradiţia străveche a sărbătorii primăverii prin
cele 7 « zile ale babelor ».

1
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985
2
G. Călinescu, Istoria literaturii române – compendiu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968

5
 MUŞATIN ŞI CODRUL,POVESTE DOCHIEI ŞI URSITOARELE,MEMENTO
MORI,SARMIS,GEMENII,DODECAMERONUL DE MIHAI EMINESCU

Mitul etnogenezei valahice / dacoromâneşti3. Este un mit „cristalizat“ în epoca

umanismului cronicăresc şi a iluminismului din Principatele Valahe, aflate între roţile
dinţate ale celor trei mari imperii evmezice îmbinate la Dunăre / Carpaţi, deşi trebuie
observat / subliniat că, în întregul lui, neamul pelasg / valah – sau dacoromânesc – n-a
fost vreodată înrobit de vreun imperiu, nici în antichitate, nici în Evul Mediu, ori
dincoace de evmezicele vremuri, ci de acţiunea unită a mai multor imperii. Potrivit
mitului etnogenezei, Poporul Valah (Dacoromân, sau Român) s-a format din fuziunea
„populaţiilor Daciei“ cu „populaţiile Romei“, aduse în bazinul Dunării, sacrul fluviu
al dacilor nemuritori, de împăratul Traian, după biruinţa acestuia asupra regelui-erou
de Sarmizegetusa, Decebal. Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre prin
legendele ce au ca protagonişti pe „împăratul tânăr / războinic“ Traian / „Troian“ şi pe
frumoasa Dochiana / Cosânzeana (pe care vrea „s-o dobândească de mireasă“). Pornind
de la folclorica oraţie de nuntă, în «Povestea Dochiei şi ursitorile»4 – dinspre estetica
romantismului şi pe registre de mare autenticitate –, Mihai Eminescu trans-simbolizează
în pruncul frumoasei Dochia (de fapt, Dochiana, Sora Soarelui, din perechea secundă a
Zalmoxianismului, întruchipare mitică feminină a Daciei Nord-Dunărene, a Daciei lui
Decebal) şi al viteazului împărat din Apus (aluzie la împăratul Traian), poporul
dacoromân / român căruia îi este ursită nemurirea . Dar abordarea epopeică a mitului
etnogenezei dacoromâneşti o aflăm în «Memento mori» de Mihai Eminescu prin
amestecul zeilor în războiul dintre Sarmizegetusa şi Roma din anii 105 – 106,
conflagraţia capătă proporţii cosmice, «lumea pare răsculată din caotic-adâncime»;
Jupiter, protectorul „direct“ al Romei, zeul luminii şi al cerului la romani, dă semnalul
începerii bătăliei teluric-celeste: «Joe-ncruntă-a lui sprânceană şi ca un copil tresare /
Vechiul glob – munţii se clatin, ceruri tremur, marea moare. / E semnalul cel de luptă
între-armiile de zei; / Şi Zamolx frânele lasă cailor lui de jeratic, / Coama lor se înflă-n
limbe de-aur – tremur nebunatic, / Bouri daci răstindu-şi fruntea surpă norii toţi cu ei.»
(EP, I, 271). Lucrarea hiperbolei epopeice eminesciene angajează cerul şi subcelestul,
teluricul şi subpământescul: «negurile-n stâlpi se-ncheagă, suind vârful lor în soare»,
«scările de nouri» se surpă de sub «scuturi de fier negru», văzduhul se năruie «de-al
săgeţilor vărsat», «pavezele davelor luminează», «sori şi lune» sar în ajutorul
războinicilor daci, «repezindu-se în dumbrăvile norilor», şi «ard albastrele armure ale
zeilor romani»; războirea este «crudă, lungă, aspră», puterile taberelor intrate în
conflagraţia apocaliptică sunt egale: «Paşii lor amestec cerul – caii tropotă, iar bouri / Ca
de tunete un secol împlu halele de nouri / Şi se frâng crâşnind în scuturi spadele-albe-a lui
Vulcan. // În zădar, căci neînvinse şiruri lungi de bătălie / Îşi zdrobesc armele-n scuturi pe
a cerului câmpie: / Neînvinşi ş-unii şi alţii – ş-unii şi-alţi nemuritori, / În zădar Marte s-
aruncă spre a sparge şiruri dace / Şi în van fulgeră Joe supra coifelor audace, / Neclintiţi
stau ş-unii ş-alţii în măreaţă lupta lor.» (EP, I, 272). Asediul capitalei Daciei continuă,
Sarmizegetusa rezistă eroic, fiind: «Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră
stâncă, / Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă, / Sarmizegetusa-ajunge norii cu-a
3
Ion Pachia Tatomirescu, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, Timişoara, Editura
Aethicus, 1996
4
Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediţie de Petru Creţia, vol. I – II, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1978.

6
murilor colţi…» (EP, I, 274). Spre un deznodământ al conflagraţiei „cosmice“, Mihai
Eminescu aduce în prim-plan înfruntarea epopeică dintre „zeii supremi“; Jupiter / Joe
răneşte pe Samoş, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei (în text, „confundat“ într-
un Zamolxe, divinitate meteorologică), împlântându-i fulgerul în coaste: «Joe vulturilor
lasă frânele. Cu-a lor aripe / Lungi şi negre ei întunec soarele. Iară în râpe / Goale şi
adânci de no5uri e Zamolxe-n a lui car – / El văzu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n
vale / Vezi un vârf de munte negru scris cu raze triumfale, / Pe când el cu întuneric peste
văi stă temerar. // Ochii-olimpicului negri aţintesc carul. Cu frică, / Spre-a opri acea
privire, dacul manta şi-o ridică. / Speriaţi caii nechează, tremurând ei se înalţă; / C-o
strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste / Şi a zeilor Daciei cruntă şi măreaţă oaste /
Orbită aude glasul părintelui lor rănit // Şi-o întorc la fugă; caii carul rupt în nori
răstoarnă, / din titanicele arcuri ploaie de săgeţi se toarnă, / Nimerind în spate goale pe
fugarii cei divini; / Şi răniţi, urlând ei bolta o coboară, ş-o coloră / Cu-a lor sânge care-n
râuri roşii, de-auroră, / Împle-a norilor spărture cu mari lacuri de rubin.» . Cu supremul
comandant-zeu rănit între coaste de suliţa-fulger a lui Joe / Jupiter, armata zeiască a
Daciei părăseşte câmpul-cer-de-bătălie, retrăgându-se în răsărit, la palatele din Marea
Neagră: «Zeii daci ajung la marea ce deschide-a ei portale, / Se reped pe trepte nalte şi
cobor în sure hale.»(ibid.). Căderea Sarmizegetusei este astfel pecetluită .

5
Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediţie de Petru Creţia, vol. I – II, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1978.