1

Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre) s-a născut în 22 decembrie 1889, în
localitatea Bulbucata şi a decedat în 20 august 1972, în localitatea Mogoşoaia. Părinţii lui,
Nedelea şi Stana Dobre, erau agricultori. Studiază în intervalul 1904-1912 la Seminarul
Teologic Central, după care urmează Facultatea de Teologie între anii 1912-1916, în
municipiul Bucureşti. Ulterior urmează şi studii de filosofie şi teologie la Viena, între anii
1920-1922.
Tânărul se dovedeşte a fi precoce; încă din clasa a III-a debutează ca şi revizor la
şcoala ieşeană Spre Lumină, semnând cu numele Ion Dobre. Foarte important de menţionat
este faptul că a fost politician, ziarist, teolog, scriitor, poet şi important ideolog rasist de
extremă dreapta.
Superioritatea înzestrării şi aplecarea spre religie l-au determinat să fie cântăreţ la
Biserica Zlătari, pe parcursul facultăţii. Chiar la terminarea studiilor îşi doreşte să devină
preot al acestei biserici, fiind susţinut în acest sens de către părintele Constantin Nazarie,
Gala Galaction şi Nicolae Iorga. Cu toate acestea, mitropolitul Conon Arămescu-Donici îi
refuză numirea. Se căsătoreşte în acest moment cu cumnata prietenului său, Nicolae
Băculescu.
Când România intră în razboi, cere să fie trimis voluntar pe front, dar este refuzat.
Trupele Puterilor Centrale ocupă capitala, iar Nichifor Crainic este înrolat în cadrul
Companiei II sanitare. După refugierea în Moldova, anul 1917 îl găseşte pus la pat de o dublă

1
http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/01/15/ion-nichifor-crainic-un-teologul-misionar-prîntre-intelectuali/
pneumonie. Se însănătoşeşte şi este transferat ca soldat sanitar la Spitalul Militar din Iaşi,
perioadă propice pentru el, deoarece începe să scrie gratuit în revista lui Nicolae Iorga,
Neamul Românesc.
Divorţează pe fundalul neînţelegerilor şi, beneficiind de susţinerea lui Lucian Blaga,
pleacă la Viena, unde urmează cursurile din cadrul Facultăţii de Filosofie. În anul universitar
1920-1921 o cunoaşte pe Aglae, studentă la Medicină, cu care se căsătoreşte. În mai 1921 i se
naşte unica fiică, Furtuna Ioana. Rămâne în Viena până în iunie 1922, pentru finalizarea
intervalului celor patru semestre, obţinând doctoratul în filosofie. Activează ca profesor
universitar la Seminarul Teologic de la Bucureşti şi apoi la Facultatea de Teologie de la
Chişinău.
Detentia şi ultimii ani de viata

Publiciştii Camelia Duica şi Adrian Nicolae Petcu realizează un articol omagial în

revista Rost, numărul 12, din februarie 2004 privind ultimii ani din viaţa şi detenţia lui
Nichifor Crainic.
În toamna anului 1944 Crainic merge la Sibiu pentru a se refugia, unde şi primeşte
vestea arestării sale. Se refugiază când află la mănăstirea unde era stareţ părintele Arsenie
Boca, un fost student al său, respectiv la Sâmbăta de Sus. Cu toate acestea, Crainic nu îl
menţionează (probabil de teama securităţii) pe părintele Arsenie în niciuna din scrierile sale.
Face un rezumat al şederii sale la Sâmbăta de Sus, în cadrul unui interogatoriu ce are
loc în perioada 11-14 octombrie 1955 la Bucureşti:
„În iarna anului 1945, fiind în Sibiu pentru a mă feri de autorităţi, m-a vizitat
Arsenie, care m-a invitat să merg la mănăstire. Am plecat la mănăstire, unde n-am putut să
stau prea mult, deoarece venea lume care m-ar fi putut cunoaşte şi am plecat în satele din
munţii Apuseni. Arsenie cunoştea că situaţia mea este nelămurită şi echivocă fiindcă eram la
începutul anului 1945, într-o epocă de confuzie a spiritului public şi de dezorientare, când în
viaţa publică nu era încă nimic cristalizat (...). Menţionez că în acel timp nu eram urmărit
oficial, nefiind nici mandat oficial pentru arestarea mea”.
Foarte importantă pe perioada şederii la Sâmbăta de Sus este colaborarea cu preotul
profesor Dumitru Stăniloae ce pregătea să publice Filocalia; acesta îl roagă pe Crainic să
revadă textele ce urmau a fi publicate, în mod special aspectele cu caracter literar.

Crainic este condamnat prin sentinţa nr. 2 din data de 4 iunie 1945 pronunţată de
Tribunalul Poporului din Bucureşti la detenţie pe viaţă. Capetele de acuzare sunt crima de
război şi faptul că din scrierile sale au fost extrase şi reinterpretate cuvinte precum: rasism,
războiul sfânt, ordinea nouă.

Crainic redactează un memoriu numit „Răspuns la actul meu de acuzare” în care va

demonta punct cu punct toate acuzaţiile aduse şi faptul că era împotriva introducerii
fascismului în România şi că dimpotrivă, milita pentru promovarea valorilor ruseşti şi
unificarea popoarelor ortodoxe din Balcani pentru eliberarea Ardealului.

A făcut detenţie la Ministerul de Interne (1947), Văcăreşti (1947), Jilava şi Aiud, unde
a stat cel mai mult. Detenţia este exterminantă, degradantă din punct de vedere moral şi
chinuitoare fizic: ''Am cunoscut iadul''.

După eliberarea din teroarea detenţiei, Crainic mai trăieşte încă zece ani. La
înmormântarea sa, Radu Gyr rosteşte niste cuvinte semnificative: ''Fii spic de grâu, ca grâul
pe care l-ai slăvit în stihuri şi pâine fii, ca pâinea sfântă pe care ai cântat-o !''

După anul 1989, deoarece înainte nu ar fi fost posibil, s-a solicitat reabilitarea
academicianului, ieşind la iveală că acuzaţia de trădător de ţară este neadevărată. Eugen
Simion propune în sesiunea din 22 noiembrie 1994 reconfirmarea lui Nichifor Crainic în
calitate de membru titular al Academiei Române.
 Opera, implicarea, convingerile şi activitatea publicistică

Este clar vizibilă în opera sa amprenta pe care a lăsat-o educaţia primită în modesta sa
familie de lucrători ai pământului. Traiul într-o comunitate puternic închegată şi susţinută de
sentimentele religioase va constitui baza personalităţii sale înălţate spre lumina cunoaşterii.
Învăţătorul Constantin Spănişteanu, cu prezenţa lui impunătoare, este o altă figură
marcantă pentru educaţia lui Nichifor Crainic, datorită eforturilor lui de a modela şi schimba
mentalitatea zonală rustică.
Urmează studiile la seminarul teologic, respectând dorinţa tatălui său. Aici va dobândi
perspectiva sacrului şi a verticalităţii care cereau, implicit, mai multă rigurozitate şi
disciplină.
Este momentul în care tânărul, aflat în plin proces de maturizare intelectuală şi
spirituală, începe să simtă acut nevoia de modele şi personalităţi teologice. Din categoria
profesorilor apreciaţi de Crainic fac parte: Ştefan Pop, N. Cartojan (limba română); Ioan
Roman (fizică şi chimie); G. Nichifor, V. Vâlcovici (matematică şi cosmografie); „spaima
spaimelor”: G. Gorciu (geografie).
Importanţa acordată ritualului liturgic îl face pe Crainic să prefere vecernia,
considerând că seara este momentul resimţirii unei profunde armonii universale ce poate crea
premisele unei înălţări spirituale individuale. Vecernia are în acest sens o dublă valenţă:
slujbă religioasă cu caracter general şi lucrare de adâncire religioasă în plan individual.
Perioada seminaristă nu este neapărat o perioadă mistică, ci mai degrabă una
avangardistă a deschiderii de drumuri şi a saltului în atmosfera naţionalistă a lui Iorga.
Tânărul seminarist manifestă profunde înclinaţii pentru publicistica vremii, acordând multă
atenţie revistelor Sămănătorul şi ziarului Neamul românesc. Însuşi autorul recunoaşte atracţia
faţă de aceste publicaţii, resimţindu-se în ele influenţa lui Nicolae Iorga, idolul tineretului la
vremea respectivă.
Debutul poetic are loc în anul 1906 cu poezia „La horă”, care apare în paginile
revistei şcolare Spre Lumină, patronată de Liceul Naţional din Iaşi. Regimul aspru impus de
directorul seminarului, Iuliu Scriban, îl determină pe tânăr să publice sub pseudonim. Tot sub
pseudonim va publica şi în revistele: Ramuri (Craiova), Junimea (Râmnicu-Vâlcea),
Luceafărul (Sibiu), Sămănătorul (Bucureşti), şi în ziarul Neamul românesc (Bucureşti).
Ascensiunea către mistică are loc în intervalul studiilor teologice; dacă în primă fază
tânărul este încă prematur sub influenţa opiniilor dobândite în familie, cea de-a doua se poate
numi perioada de criză dogmatică (îşi pune problema legăturii între principiile dogmatice).
 Tot în studenţie, N. Crainic mai publică la: Revista ortodoxă, Lumină nouă, Căminul
nostru – care apăreau în Bucureşti; Viaţa literară, Ramuri – din Craiova; Cosânzeana – din
Orăştie; Revista politică şi literară – din Blaj; Luceafărul – din Sibiu, în scrieri generale cu
trimitere la spaţialitatea românească valorizată ca paradis, în condiţiile unei trăiri mistice –
ţelul suprem al credinţei.
El însuşi admite existenţa crizelor de îndoială ce puteau avea ca efect chiar pierderea
credinţei, context în care crizele dogmatice favorizau apariţia ereziilor.
Aceste crize ale sale vor lua sfârşit în perioada anilor de studiu III şi IV, etapă ce
poate fi numită etapa filosofiei creştine naţionaliste ce se desfăşoară sub puternica influenţă a
prezenţei marcante a profesorului Ioan (Irineu) Mihălcescu, care îl iniţiază pe tânăr în
dogmatică şi apologetică, nu însă şi în latura mistică, pe care acesta mărturiseşte mai târziu că
o descoperă nu în spaţiul ortodox, ci în cel vienez.
Un alt moment foarte important în dezvoltarea sa îl constituie plecarea la Viena, la
îndemnul prietenului său bun, Lucian Blaga, aceasta fiindu-i o reîmprospătare după eşecul
familial şi disensiunile apărute cu directorul publicaţiei Dacia. Studiile la Viena îi lărgesc
viziunea asupra culturii, reprezentând totodată un moment de respiro şi de linişte sufletească
pentru Nichifor Crainic.
Foarte important în evoluţia lui Crainic din perioada studiilor de la Viena se
dovedeşte a fi accesul la biblioteca Universităţii, unde acesta găseşte până la urmă mult
căutata mistică, baza devenirii sale. Este momentul în care citeşte volume despre mistici
(Hugo Ball, Die byzantinische Mystik) şi volume ale misticilor (Paul Deussen, Istoria
generală a filosofiei cu un studiu special al religiilor).
Faptul că descoperă mistica îi permite ancorarea în zona istorico-religioasă, în sfera
naţionalului, devenind astfel un adept convins al naţionalismului integral.
Eugen Lovinescu, în Istoria literaturii române contemporane, îl încadrează pe
Nichifor Crainic în zona criticii tradiţionaliste, în baza afirmaţiei acestuia că: „Literatura
sămănătoristă a înfăţişat un om al pământului, un om al instinctului teluric, fiindcă doctrina
care o însufleţea era fascinaţia unui ideal politic determinat. Afară de aceasta, realizarea
autohtonismului sămănătorist e unilaterală, întrucât s-a manifestat numai în ordinea literară.
Noi voim să-i dăm o amploare prin năzuința de a îmbrățișa toate ramurile creatoare ale
spiritului românesc. De aceea omul sămănătorist e omul pământului și omul naturii. Sensul
acestei literaturi e local, cu cât e mai aproape de pământ și subordonat ideii politice. Pe
pământul pe care am învățat să-l iubim din Sămănătorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de
azur al bisericii ortodoxe. Noi vedem substanța acestei biserici amestecată pretutindeni cu
substanța etnică. Pentru noi și pentru cei care vor veni după noi, sensul istoriei noastre și al
vieții și artei populare rămâne pecetluit, dacă nu ținem seamă de factorul creștin. El e tradiție
eternă a Spiritului care, în ordine omenească, se suprapune tradiției autohtone“. Iar mai
departe, în alte articole, Nichifor Crainic susține că, având în trecutul nostru o epocă de glorie
și de expansiune ortodoxă, trebuie să practicăm și astăzi acest imperialism ortodox printre
popoarele balcanice, în numele evangheliei și al banului darnic risipit.
Opera lui Nichifor Crainic cuprinde următoarele creaţii:
 Şesuri natale, Editura Ramuri, Craiova, 1916;
 Zâmbete în lacrimi, Editura Alcalay, 1916;
 Icoanele vremii, Editor H. Steinberg, București, 1919;
 Darurile pământului, Editura Cartea Românească, Ediția I, București, 1920;
Editura Cartea Românească, Ediția a III-a, 1929;
 Priveliști fugare: note din Transilvania, Editor H. Steinberg, București, 1921;
 Cântecele patriei, 1925, 1931;
 Țara de peste veac, Editura Cartea Românească, București, 1931;
 A doua neatârnare, eseu, 1926;
 Sensul tradițiunii, eseu, 1929;
 Sensul frumosului, eseu, 1932;
 Rasă și religie, eseu, 1935;
 Puncte cardinale în haos, eseu, Ediția I, 1934, Ediția a II-a, Editura Albatros,
1998;
 Ortodoxia, concepția noastră de viață;
 Curs de teologie mistică (litografiat), 1936;
 Programul statului nostru etnocratic, 1937;
 Ortodoxie și etnocrație, 1938, 1940, 1941, republicare în 1997;
 Nostalgia paradisului, eseu, Ediția I, 1939, 1940, 1994, Editura Moldova,
1996;
 Iisus (Colecția lucrătorului creștin, 1956);
 Șoim peste prăpastie, versuri 1962-1964, Editura Roza Vânturilor, București,
1990;
 Poezii alese 1914-1944, Editura Roza Vânturilor, București, 1990;
 Zile albe - Zile negre, Memorii, Vol. I, Casa editorială „Gândirea”, 1991;
 Sfințenia – împlinirea umanului, Curs de teologie mistică, 1993, 1995;
 Puncte cardinale în haos (1996 și 1998);
  Țara de peste veac, Poezii antume: 1916-1944, (1997);
 Spiritualitatea poeziei românești (1998);
 Memorii, Pribeag în țara mea; Mărturii din inchisoare; Memoriu: răspuns la
actul meu de acuzare, vol. II, 1996;
 Teologie și filosofie, Publicistică 1922-1944, Editura AIUS, Craiova, 2010;
 Cursuri de mistică, Editura Deisis, 2010;
 Curs de istoria literaturii bisericești și religioase moderne;
 Curs de Apologetică;
 Curs de Istoria literaturii religioase moderne (litografiat);
 Curs de Mistică, Dogmatică și Apologetică (litografiat).

Publicaţiile la care a colaborat au fost:

 Spre lumină, revistă școlară din Iași;
 Ramuri, din Craiova, nr. VII (1912), VIII (1913), IX (1914);
 Păstorul ortodox, din Pitești;
 Junimea, din Râmnicu Vâlcea, în perioada 1909-1910, sub pseudonimele C.,
N.C., N.Cr., D. Crainic [31];
 Cultura românilor, din Craiova, folosind numele real;
 Luceafărul, din Sibiu, nr. XIII (1914), XIV (1919);
 Sămănătorul, din București;
 Neamul românesc, din București; debutează ca redactor;
 Lumina literară, din București, 1913, folosind numele real;
 Revista ortodoxă, din București, 1913, 1914;
 Lumină Nouă, din București, 1913;
 Căminul nostru, din București;
 Viața literară, din Craiova (1926);
 Curentul, din București; colaborează în perioada 1928-1929;
 Cosânzeana, din Orăștie (1913-1926);
 Revista politică și literară, din Blaj;
 Klingsor, din Brașov, probe în 1929 și 1935;
 Gândirea, din Cluj, nr. I (1921-1922) și pe toată perioada după mutarea
acesteia la București (1923-1944), când preia conducerea de la Cezar Petrescu;
 Calendarul, înființat de el la 24 ianuarie 1932; director al revistei; colaborează
în perioada 1932-1933;
  Sfarmă-Piatră, în perioada 1936-1938;
 Porunca vremii, 1938 (două luni);
 Buna Vestire;
 Cartea vremii;
 Drumul drept, nr. X (1915);
 Flacăra de la Iași, nr. V (1915-1916), 1921-1922;
 Lamura; colaborează în perioada 1919-1920;
 Dacia, în perioada 1918-1920;
 România Nouă, 1920;
 Transilvania, nr. 3 (iulie 1920), nr. 10 (octombrie 1920);
 Cuget Românesc, nr. I (1922);
 Ideea europeană;
 Spicul;
 Revista critică;
 Cuvântul (fondat împreună cu Cezar Petrescu, Pamfil Șeicaru, Victor Ion
Popa); colaborează în perioada 1924-1926;
 Rampa, în perioada 1926-1928; la un anumit moment dat a luat apărarea
actriței evreice Leny Caler (1904-1992), jignită de o manifestație studențească;
 Revista Fundațiilor Regale, nr. 1 (ianuarie 1941);
 Telegraful român, din Sibiu, în perioada 1944-1945, folosind pseudonimul
Victor Mărginaș;
 Glasul patriei; colaborează în perioada 1962-1968.

Gândirea teologică ortodoxă a lui Crainic îl determină pe Dumitru Stăniloaie în anul 1940 să
afirme despre acesta că este „cel dintâi teolog român în epoca modernă a istoriei noastre care
scoate teologia din cercul strâmt şi ocolit al specialiştilor, prezentând-o într-o formă
impunătoare atenţiunii generale a lumii intelectuale”.

În ceea ce priveşte încadrarea operei lui Nichifor Crainic în diferite curente, Dumitru
Micu, de exemplu, îl încadrează în rândul tradiţionaliştilor de tendinţă religioasă, în studiul
Gândirea şi gândirismul; Ovidiu Crohmălniceanu, în Literatura română între cele două
războaie mondiale (volumul II), cataloghează poezia lui Crainic ca „lirica sensibilităţii
religioase”.
De departe cea mai complexă analiză i-o face George Călinescu în Istoria literaturii
române de la origini până în prezent; acesta îl încadrează pe Crainic în categoria
ortodocşilor, exemplificând ca elemente specifice operei sale iconografia mistică şi doctrina
miracolului.
În concepţia lui Blaga, pe de altă parte, poezia lui Crainic face trecerea de la stilul
marcuin, care pune accentul pe tot ce este pământesc şi uman, la cel ioanin, respectiv care
„apasă asupra cerescului şi divinului”.
Memoriile lui Crainic sunt sintetizate în volumele Zile albe. Zile negre, Pribeag în
ţara mea, lucrări ce redau efectiv momente din existenţa sa.
Un alt aspect demn de luat în discuţie este direcţia pe care publicistica lui Crainic o
creionează, în linia tradiţionalismului autohton. El dorea o cultură bazată pe crearea de valori
autohtone, o creaţie culturală proprie, bazată pe factorul naţional, politic şi ortodoxie.
De-a lungul operei sale, Crainic abordează tematici estetice, istorice, literare şi
filosofice, ilustrate foarte bine în Spaţiul Cultural, Spiritualitatea poeziei româneşti,
Gânditorul politic. Unele eseuri au fost cursuri pe care le-a predat ca profesor de teologie la
Facultăţile de Teologie din Bucureşti şi Chişinău.
Ca şi profesor a fost un avangardist şi a încercat să aducă o schimbare, precum
profesorul său Irineu Mihălcescu. A predat la catedra de Istoria literaturii bisericeşti şi
religioase moderne cursurile Dogmatică şi Apologetică, Teologie ascetică şi mistică. A fost
de asemenea foarte preocupat de educarea tinerilor pe linia idealului ortodoxist-naţionalist,
model al aspiraţiilor uman.
Prin înzestrarea lui specială, avea să producă mutaţii nu doar în literatura, arta, poezia
sau publicistica vremii, ci avea să dea naştere unei noi configuraţii ideologice în universul
teologiei şi misticii creştine, cu care intrase în conflict de interese încă de pe băncile
Seminarului Teologic Central din Bucureşti. Frapat de submediocritatea profesorilor de
teologie din Bucureşti, Nichifor Crainic se vede nevoit să ia atitudine, dovadă fiind
pseudonimele pe care le ia rând pe rând (Iuliu Scriban şi Irineu Mihalcescu).
Prin Nichifor Crainic, teologia şi mistica şcolii teologice româneşti sparg zăgazurile
ideologice de până atunci, realizând o adevărată invazie în plan cultural, masivă şi profundă,
devenind numai şi numai datorită acestui mare gânditor „sarea şi lumina” culturii româneşti
postbelice, trecând de la submediocritate la coerenţă, elocvenţă şi discurs academic, motiv
pentru care este demn de afirmat faptul că, fără această îndrăzneaţă penetrare culturală prin
teologie şi mistică creştină în perioada interbelică, teologia românească ulterioară ar fi rămas
într-un şi mai mare impas.
Teologia şi mistica devin elemente de bază ale culturii româneşti, fundamentale în gândirea şi
simţirea unui întreg popor. Însemnătatea realizării prin care creştinismul primar îşi găseşte o
îmbinare perfectă cu spiritul tradiţional românesc ne-o exemplifică marele poet Lucian Blaga:
„În deplinătatea puterilor şi a maturităţii sale, Crainic îşi ia locul de membru activ al
Academiei Române, dar el nu vine singur între noi. Cu el alături intră în Academia Română şi
Dionisie Areopagitul, Maxim Confesorul şi Ioan Damaschinul, gânditorii falnici ai
creştinătăţii răsăritene, sosiţi din ţara lui Lerui-Ler. Umbrele lor măreţe vor rămâne printre
noi o bucată de veac şi mai bine, atâta timp cât Nichifor Crainic va mai îmbogăţi cu gânduri
noi şi cu daruri noi scrisul românesc”.
Măiestria prin care marele gânditor asimilează preceptele teologice, pe care mai apoi le
transpune în textul religios cu intenţia zidirii propriului sistem mistic, dovedeşte profundă
trăire teologică, care nu este rezultatul unor speculaţii filosofice deşarte pe marginea
dogmelor împietrite de neputinţa mistificării lor etice şi estetice, ci este rezultatul unor căutări
profunde, al unor viziuni clare zidite pe temelia solidă a credinţei neclintite în Dumnezeu. El
rupe barierele intelectului privat de sentiment şi înnobilează trăirea sentimentului pe gândirea
raţională, fără să se împiedice „în minuţii teologice”, fiind zidită pe Cuvântul revelat,
asimilând în modul cel mai estetic pârghiile teologiei şi misticii creştine, în scopul vădit al
transfigurării poporului român, pe care marele academician l-a gândit după menirea sau chiar
asemenea poporului ales, căci altfel spus „sensul istoriei noastre şi al vieţii şi artei populare
rămâne pecetluit dacă nu ţinem seama de factorul creştin”.
Spiritualitatea pe care o propune Nichifor Crainic este una nepieritoare, înflăcărată, profundă,
liberă şi plină de duh, autentică, autohtonă, tradiţională, arhaică, teologică şi dinamică, plină
de originalitatea ce oferă cu adevărat stabilitate şi continuitate poporului român creştin
ortodox. Prin aceasta se asigură nu doar drumul românilor spre Europa unită a zilelor noastre,
pe care marele gânditor ar fi îmbrăţişat-o cu ardoare, ci şi continuitatea noastră ca popor
specific şi dinamic în tabloul multicolor al culturilor europene în care ne-am născut şi în care
fiinţăm.
Nichifor Crainic devine un arhivator al valorilor noastre teologice, mistice, tradiţionale,
naţionale, istorice şi creştine pentru generaţiile viitoare, cărora le lasă moştenire testamentul
viu al poporului român, împodobit de imortalitatea culturii folclorice prin care a dăinuit
dintotdeauna, în ciuda tuturor vitregiilor şi nedreptăţilor istoriei. În faţa unor atitudini
extremiste nu te poţi ridica decât ferm, iar acest lucru îl face şi Nichifor Crainic printr-o
analiză psihologică profundă în fiinţa neamului, observând ceea ce era evident şi de mult ştiut
în forumurile Bisericii Ortodoxe Române, şi anume că acest popor şi cultura lui s-au format
iniţial în Biserică şi prin Biserică, graţie chemării vocaţionale a slujitorilor ei, plecând de la
simpli credincioşi până la mitropoliţi. Fără să promoveze o tradiţie şi un creştinism ortodox
exemplificat pe bandă rulantă, Nichifor Crainic modelează artistic frumosul sufletului
românesc cu tot ce are el mai bun, nuanţându-l în culori imposibil de reprodus până astăzi.
Teologia şi mistica marelui gânditor, lăsate moştenire nouă şi generaţiilor viitoare, au
motivaţia şi obligaţia onestei sale răscumpărări şi restaurări, mergând mână în mână cu
esteticul şi ideea de frumos în cel mai amplu şi elocvent înţeles creştinesc.
Arta, frumosul şi iubirea devin cele trei coordonate ale paradisului pierdut către care cu toţii
suntem chemaţi la mărturisirea de credinţă a lui Nichifor Crainic: „cum religia e un dar direct
al lui Dumnezeu, arta rămâne cea mai nobilă creaţie a geniului omenesc. Opera de artă e cu
atât mai nobilă, cu atât mai generoasă în semnificaţie, cu cât fiinţa ei misterioasă fulgeră mai
tare fâşii din lumina Paradisului pierdut”. Crainic nu neagă însă aspectul ştiinţific al
cunoaşterii, la fel cum şi „Sfinţii Părinţi înşişi aplicau adesea cunoaşterea ştiinţifică a vremii
lor la înţelegerea Scripturii”, însă insistă asupra faptului că revelaţia, mitul şi misterul creştin
ocupă o poziţie principală în „dezordinea şi pipernicirea” condiţiei societăţii moderne a cărei
înţelegeri nu se poate face prin prisma profană a gândirii, ci numai în mod revelat, mistic şi
simbolic.
În această accepţiune idealul fiinţei umane nu trebuie să fie geniul, ci sfântul, care transcende
atât puterea naturală a minţii aflate pe cea mai înalta culme a puterilor sufletului, cât şi
extazul artistic prin contemplaţia mistică ce îl înalţă către divin ca un privitor direct şi nu ca
un spectator, astfel că participarea nemijlocită la ordinea cerească îi oferă o perspectivă mult
mai clară comparativ cu pura intuiţie umană, privată de cele mai multe ori de claritatea
viziunii transcendenţei şi ordinii guvernării divine. Haosului, asupra căruia insistă astăzi
ştiinţa, afirmând că din el a luat naştere esteticul şi arta, Nichifor Crainic îi opune cu
vehemenţă ordinea divină, chiar dacă de multe ori lasă impresia de dezordine, aceasta
însemnând nu haos, ci o etapă dintr-o ordine bine stabilită de Arhitectul ei, care este
Dumnezeu. Armonia divină ţine astfel de iubirea şi frumosul care transcende, cuprinzând în
sine esteticul şi arta, căci iubirea lui Dumnezeu este frumuseţea văzută şi nevăzută a acestei
lumi şi a întregii ei cunoaşteri .
Opera teologică a lui Nichifor Crainic se dovedeşte a fi o enciclopedie hermeneutică
nu doar pentru teologia românească interbelică, de altfel firavă fără personalitatea
gânditorului nostru, ci şi pentru teologia românească ulterioară, în sânul căreia aduce idei de
o forţă nemaiîntâlnită până la el, preluate din teologia rusă, greacă şi cea mistică germană.
Aşa cum afirmă şi marele critic George Călinescu, „Nichifor Crainic e acela care s-a
străduit să dea o doctrină organizată, cultura fiind un amestec de imponderabilitate şi factori
vizibili: sânge, limbă, pământ românesc, folclor şi ortodoxie”. Omul este făptura lui
Dumnezeu, arta este făptura omului, arta este deci făptura făpturii lui Dumnezeu, nepoata lui
Dumnezeu. Arta, în sensul ei înalt, nu este o imitaţie a naturii, fiindcă nu urmăreşte să ne
reamintească natura aşa cum este. Scopul ei este revelaţia în forme sensibile a tainelor de sus.
Crainic continuă stilul lui Vlahuţă: tratează sobru şi cu gravitate sentimentul eredităţii:
„Străbunii mei din vremuri legendare,
Al vostru suflet de umili ţărani
A dormitat sub secolii tirani
Ca sub un greu de lespezi funerare.”
Poezia lui Nichifor Crainic este ceea ce se poate numi poezia vibraţiei spirituale, poezia
spiritualităţii concrete a poporului român, expresie întărită chiar de titlul unuia dintre
volumele sale: Isus în ţara mea.
Cu alte cuvinte, Crainic este poetul creştin al românilor. Pentru el, Dumnezeu este o
Persoană explicită, deşi esenţă ultimă a tuturor lucrurilor. Conform doctrinei ortodoxe,
Dumnezeu este prezent în toate, fără să se confunde cu materia.
Cu totul deosebite sunt poeziile din volumul Şoim peste prăpastie, scrise în cei 15 ani
de detenţie, comunicate în încăperile penitenciarului din Aiud celorlalţi deţinuţi prin alfabetul
Morse. Aceste poezii sunt apogeul creaţiei unui martir, asuprit şi întemniţat doar pentru
recunoaşterea faptului că este creştin. Poezia cea mai spirituală creştină românească s-a
născut în închisoare.

Nichifor Crainic, păreri , aprecieri critice şi corespondenţe

În revista Gândirea apare scrisoarea lui Nichifor Crainic, adresată ilustrului părinte
Arsenie Boca.
Arsenie Boca a fost ucenicul spiritual al lui Nichifor Crainic, iar scrisoarea este
exprimarea părerilor intime de mare profunzime ale profesorului Crainic adresate ucenicului
său. Această scrisoare este o destăinuire intimă încărcată la maximum de afecţiune şi
veneraţie, în care practic Nichifor Crainic relevă înalta valoare a picturii ucenicului său, care
a ajuns părinte duhovnicesc de factură filocalică.
Întâlnirea celor doi a avut loc în toamna anului 1971, în biserica din satul Drăgănescu, de
lângă Bucureşti, în momentul în care părintele Arsenie începuse să o picteze.

Biserica din Drăgănescu

Filocalia (iubirea de frumos) este o colecţie de scrieri religioase, apărută mai întâi în secolul
al XVIII-lea, care se referă la viaţă contemplatică şi ascetică. Prima ediţie românească a
Filocaliei apare în anul 1947 sub tutela părintelui Dumitru Stăniloaie. Părintele însuşi aduce
calde mulţumiri şi exprimă sentimente de recunoştinţă părintelui Arsenie, care l-a ajutat să
scrie Filocalia:
„Un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc Preacuviosului părinte ieromonah
Arsenie, de la Mănăstirea Brâncoveanu, care mi-a rămas mereu aproape şi a binevoit să scrie,
după dictatul meu, cea mai mare parte din traducere la prima ei redactare”.
 Scrisoarea adresată părintelui Arsenie Boca conţine o foarte mare încărcătură afectivă,
plină de respect şi admiraţie, considerând harul părintelui, perseverenţa şi hotărârea sa de
neclintit. Îl numeşte pe părinte „zugrav de suflete”, făuritor de pilde pe ziduri sacre:
„A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete, după modelul Domnului nostru
Isus Hristos. Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete,
fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce
poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare
mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu
penelul pe cei mai desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre. Pictura este nouă, este ca o
lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă
lumina de sus ce iradiază din pictura Sfinţiei tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după
viziunea pe care o porţi în suflet. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina Raiului.”
Aşa cum el pomeneşte cu foarte mult suflet, admiraţie şi afecţiune de întâlnirea şi
corespondenţa sa cu părintele Arsenie Boca, la fel, o mare personalitate a litaraturii române
va închina scrieri deosebite prieteniei pe care a avut-o cu Nichifor Crainic. Este vorba de
Lucian Blaga care publică un eseu în revista Gândirea, anul XIX, numărul 4, eseu ce
contituie un omagiu adresat personalităţii marelui Nichifor Crainic cu ocazia împlinirii
vârstei de 40 de ani, în luna apirlie anul 1940.
Blaga apreciază prietenia sa cu Crainic drept „cea mai rodnică prietenie a vieţii mele,
o prietenie care a înflorit necurmat, care n-a cunoscut decât ascensiuni şi care a fost fecundă,
chiar şi atunci când a iscat deosebiri de vederi în materie literară şi filosofică”
Legat de revista Blaga afirmă că Crainic a îndrumat revista pe o cale spirituală
menţinând-o pe făgaşul unui spiritualism liber şi creator în înalt sens românesc.
În vara anului 1928, Crainic il întâlneşte pe Blaga în Elveţia, întâlnirea este deosebită
şi are un impact profund asupra tânărului Blaga. Este momentul în care Crainic îl îndeamnă
pe Blaga să scrie un studiu filozofic despre cultura română populară, autorul mărturisind mai
apoi că aceasta a fost sursa de inspiraţie a operei „Spaţiul Mioritic” apărută în anul 1936.
La rândul sau Crainic, pe parcursul întâlnirilor avute cu Blaga în afara României, îl
numeşte pe acesta „o ţară strânsă într-un singur greer” Scrie într-o notă plină de respect şi
admiraţie despre intalnirirle sale cu Crainic, care a fost practic modelul sau:
„ Astfel, Nichifor Crainic caută, chiar şi atunci când unele formule îi pricinuiau o
suferinţă aproape fizică, să fie un generos călăuzitor. Parcă se simţea el însuşi răspunzător de
căile spirituale pe unde umblau sau rătăceau prietenii săi. Hotarât lucru, în ultimii ani steaua
lui polară devenise unul dintre cei doi Dio¬nisi : Areopagitul.
Şi pe măsură ce Areopagitul i se destăinuia, îi era lui Crainic tot mai greu să privească
abaterile de là teologia acestuia. Când surprinde asemenea devieri, el încearcă să le readucă la
matcă patristică. Apară o poziţie ce i se pare eternă. |În orice caz linia spirituală, pe care
Crainic şi-a construit-o, coincide efectiv şi integral cu inaltarea ortodoxiei româneşti.
Consecvenţă şi duhul ei rămân un splendid exemplu, chiar şi pentru aceia, cari, constituindu-
şi alte poziţii, s’au hotărît să frământe mai departe, fiecare eu puterile sale, aluatul de
totdeauna al gandirei omeneşti””
În Cuvânt înainte la volumul Memorii ÎI ( Pribeag în ţară mea, Mărturii din închisoare), ediţie
îngrijită de Alexandru Condeescu, Editura Muzeului Literaturii Române, 1996 ,stilistul literar
, unul din cel mai profund şi exhaustiv critic literar al lui Nichita Stănescu face aprecieri
foarte semnificative legate de opera lui Crainic.
Criticul demonstrează legat de Crainic ,citez “ Puţini sunt scriitorii nosri religioşi în
adevăratul sens al aprofundării dogmei creştine dar şi mai rari cercetătorii români care ar
putea aborda dinlăuntru şi în deplină cunsotinta de cauza- precum Nichifor Crainic –profesor
de apologetică şi de mistică – cele două domenii aproape insoldabile ale vieţii spirituale
îngemănate de la începuturile limii în cugetul uman; poezia şi credinţă mistică, estetică şi
teologia.
Crainic este unul dintre foarte rarii scriitori moderni autentici care îmbină organic viziunea să
lirică profund autohtonă şi tradiţională cu valorile creştine canonice ale ortodoxismului
bizantin şi, probabil, unicul teoretician literar important de la noi care elaborează o adevărată
estetică din perspectiva teologiei ortodoxe.’’
Mutările în cei cinsprezece ani de detenţie în diferite închisori- afirmă criticul – îl fac pe
Crainic să coboare în cele mai adânci tenebre ale fiinţei umane, o cufundare în infernul lui
Dante. Crainic trăieşte în aceşti cinsprezece ani exterminarea fizică şi morală a elitei
româneşti. Oamenii timpului din aparatul de stat văd în el adversar de temut al regimului, un
adept al unui program naţional otrodoxist total opus ideilor vremii. În acest sens este torturat
şi forţat să îşi schimbe redintele nocive.

Dar chinurile şi tortură nu fac decât să îi întărească şi mai mult credinţă;el se salvează prin
creaţie , şi putem spune că criză să este de fapt criză şi opresiunea întregului popor român în
acea vreme.El supravietuiieste datorită forţei interioare care i-o da credinţă pentru că, deşi
închis în infernul mizeriei şi umilinţei el găseşte forţă interioară în speranţa din frumuseţea
sufletului omenesc în care încă dăinuie reflexele divine.
Creaţia lui Craiinic după 1944 , respectiv Spiritualitatea poeziei româneşti , Memoriii şi Şoim
peste prăpastie rezumă practic întreagă literatură postbelică română. Crainic descoperă că
spravietuirea spirituală este posibiila prin refugiul în creaţie şi imaginar, cultură
şi credinţă şi că libertatea interioară este condiţia sinecva-non şi act de rezistenţă împotriva
imbecilizării, colectivizării şi subumanizarii într-un regim totalitarist.
Este momentul în care identifiica nevoia de a umple golul interior prin evadarea din cotidian,
un test pe care şi-l da lui însuşi pentru a vedea cât de capabil este să mai fie om. Este o nevoie
acută de purificare concretizată în identificarea în ceva frumos, respectiv în creaţie.
Nichifor Crainic este aşadar un intemeieitor al ceea ce se poate numi rezistenţă prin cultură,
un intemeieitor al acesteia, într-un context de bestialitatea, teroare şi ura împinse la
extremă.Omul, prin rezitenţa şi forţă dată de credinţă trebuie să conserve miturile
fundamentale ale fumuseţii credinţei, ale binelui aducând speranţa în sufletul uman într-un
veac lipsit de religiozitate. Astfel cartea lui Nichifor Crainic Spiritualitatea poeziei româneşti
rămâne un etalon.
Putem face o paralelă între tragedia lui Dotoievski- marele titan al litaraturii ruse – şi destinul
lui Nichifor crainic. Ambii trec printr-o tragedie ce presupune un catharsis, o curăţare şi o
eliberare.Există în acest sens la amândoi o bucurie în suferinţă în sensul că bucuria prin
suferinţă duce la eliberarea spiritului.Ambii renasc crezând în Dumnezeu, ambii promovează
în întreagă lor exsitenta iubirea pentru Dumnezeu, dragostea extatică pentru El.
La fel cum credinţă lui Dostoievski depăşeşte toate îndoielile şi se căleşte în suferinţă , în
mod similar Crainic depăşeşte prin credinţă toate contradicţiile spiritului.În creaţia ambilor
transpare depăşirea proprilor limite prin conexiunea cu Dumnezeu şi forţă credinţei în El.
Paul Dugneanu, profesor universitar, critic şi istoric literar , doctor în filologie cu teza Opera
poetică a lui Ion Heliade Rădulescu, în introducerea ce o face Spiritualităţii poeziei româneşti
a lui Crainic, realizează o amplă critică a operei acestuia.
În ceea ce priveşte perspectiva creaţiei lui Crainic criticul afirmă, citez : “Din perspectiva lui
Nichifor Crainic există două mari categorii ale frumosului; sensibil şi de ordin ideal.Primul,
care este experimentat prin simţurile fizice, formează obiectul limitat de studiu al esteticii
moderne în timp ce , cel de-al doilea, frumosul suprasensibil şi inteligibil, perceptibil prin
ceea ce mistică numeşte simţurile interioare, alcătuieşte împreună cu primul, într-un tot
armonios, materia esteticii telologice.”
În teologie- susţine criticul – frumuseţea este mai mult decât o idee este chiar însăşi existenţa
lui Dumnezeu. Astfel, în Sensul teologic al frumosului Crainic creionează relaţia dintre bine
şi frumos.
Un capitol de un conţinut foarte interesant din carte –Spiritualitatea poezie româneşti – este
cel alocat analizei poeziei lui Eminescu. Îl încadrează că oscilant între nihilism
shopenhauerian şi inspiraţie de natură creştin-religioasă.
Punctul culminant al interpretării operei eminesciene îl reprezintă criticile referitoare la
Luceafărul.Luceafărul este privit că “un grandios poem creştin, construit pe o idee biblică,
dragostea dintre un înger , Luceafărul, şi o pământeancă, faţă de împărat.este cunoscut ,
alminteri, episodul din facerea ce se referă la împreunarea dintre îngeri şi fiicele omului.Este
excepţional aici peisajul cosmogonic- drumul spre şi italnirea Luceafărului cu Dumnezeu, în
care noţiuni şi simboluri de mistică pură, de altfel, perfect absorbite în imagini poetice,
deschid o nouă perspectiva valorizantă’
Eminescu îi stârneşte adânci controverse lui Crainic, pentru că poeme precum Rugăciunea
unui dac, Glossa, Venere şi madonă, Melancolie criticul le consideră dovez clare ale
pierderii credinţei şi se întreabă cad de profuna este întrebarea poetului din Sonetul Mariei
“Cine se roagă să fie credincios”.
Crainic este foarte dur în criticile operei lui Al.Macedonski, violent şi îi defineşte creaţia că
duală, deoarece acceptă în egală măsură şi pe Satan şi pe Dumnezeu.Îi reproşează această
dualitate şi se arată foarte inflexibil în legătură cu opera să.
Mult mai substanţială şi explicită este critică peziei lui George Coşbuc şi Octavian Goga.
Pentru Coşbuc are cuvinte de laudă pentru abordarea temei hristice într-un context în care
mai toţi au evitat-o. Despre Coşbuc Crainic afirmă, citez “texte că Isus la împărat,
Colindătorii, Psalm, Armingenu, Corbul, Minciună creştinilor, La Paşti, dacă separat nu
impresionează , împreună şi subsumate unei idei capătă un accent mai autentic şi mai
profund.
În privinţa liriciii lui Octavian Goga Cranic afirmă că, asemeni celorlalţi doi mari ardeleni
Ngeorge Coşbuc şi Lucian Blaga , este fiu de preot şi ritualul sacru bisericesc şi-a pus
amprenta asupra să pentru că în accepţia acestuia natură cu întreagă să măreţie devine un act
de prăznuire liturgică a Creatorului ei.
O foarte mare antipatie transpare în critică ce i-o aduce Crainic lui Arghezi ,căruia îi critică în
primul rând “pamfletul, labilitatea morală şi egocentrismul sau insuportabil.’’
Paul Dugneanu concluzionează foarte plastic în finalul introducerii sale că Nichifor Crainiic
rămâne de departe prin Spiritualitatea poeziei române realizatorul unui demers singular,
remarcabil prin sinergia şi armonizarea în diiferitie grade, viiziiunea teologului cu cea a
critiicului literar, cu specifiicatia că primul este superior celui de-al doilea.
Aprecieri la fel de calitative la adresa operei lui Crainic face alături de Paul Dugneanu şi
Alexandru Condeescu la Spiritualitatea poeziei româneşti. Dar cele mai reuşite aprecieri le
face despre volumul Memoriilor.Aceste- afirmă criticul – cuprind în esenţă lor etapă formării
lui Crainic, fiind “romanul politic’’ al vieţii acestuia. Al doilea volum reprezintă , citez “
Romanul unei tragedii individuale pe fondul tragediei naţionale, om şi ţară fiind prinşi fără
scăpare în marele tăvălug al Istoriei, destinele lor pierzându-şi
importantă,individualitatea,demnitatea. Eroului i se şterge până şi numele. Este jurnalul
rătăcirii fără speranţa a unui mort printre vii, într-un paradis otrăvit de istorie şi corupt de
politică.’’
Criticul spune că scrierea memoriului „Răspuns la actul meu de acuzare”reprezintă un
testament politic şi cultural. Memoriile din închisoare sunt o dovadă a rezistenţei fizice
datorită forţei interioare dată de credinţă. Primează că punct de echilibru la absurdul
chinurilor îndurate reazemul credinţei şi speranţa de mântuire .Este o literatură gen
„memorialistică penitenciarelor” care ifloreste brusc după 1989 şi a cărei baza o constituie
dezvăluirea atrocităţilor sistemului represiv comunist.Este literatură personalităţii umane care
traversează cele mai înjositoare suferinţă a fiinţei umane.În aceste condiţii Nichifor Crainic
reuşeşte să îşi regăsească demnitatea
O altă critică pertinentă asupra operei lui Crainic este ceas făcută de profesorul Eugen
Coşeriu, membru de onoare al Academiei Române,care analizează foarte elaborat temele
majore ale poeziei lui Crainic.
Omul este o creatură perfectă, că de altfel toate creaţiile lui Dumnezeu;este o fiinţă cu mai
multe valenţe. Este fiinţă de pământ cu o strălucire dată de creator ce este ilustrată epitete şi
imagini artistice ;”argilă bătrână din care e făcut omul e suflată cu smalt” (poezia Şoim peste
prăpastie ) şi totodată fiinţă de lumina , strălucitoare ,aşa cum confirmă şi scripturile. În faţă
lui Dumnezeu omul este cel ce cugetă, se naşte,voieşte....iubeşte şi-nfloreste” (Laudă).
Omul,rupt de elementele sale de baza,pământ şi cer , dacă este rupt de ele existenţa să este
fără sens.Este foarte bine conturat acest aspect în poezia Copacul , în care omul rezultă a fi
însăşi misterul creaţiei,o fiinţă ieşită din adâncul misterios al pământului şi care tinbe vertical
la un mister mult maimare, alintegrarii în absolut respectiv în divinitate.
Împlinirea omului este imposibil de realizat în aspectul teluric, pământean al vieţii sale
efemere şi transcede doar după încheierea acestei vieţi şi părăsirea trupului sau
trecător.Ieşirea din matricea lumească este dureroasă şi traumatizantă dar este totodată şi
marea tyransformare care îl ajută să păşească în frumuseţea perfectă a vibraţiei de lumina a
lui Dumnezeu.
Viaţă omului este asemeni clepsidrei de nicis , în continuă alunecare între sus şi jos
( extreme) –foarte relevante în acest sens sunt versurile poeziei Euthanasie.Întâlnim aşadar
aici unul din miturile creştine de baza acela că viaţă şi moartea reprezintă în mod sinergic
părţi ale aceluiaşi întreg,ce alcatuioeste destinul omului.Planul lui Dumnezeu pentru om este
rânduit în cartea vieţii , în eternitate.
Pentru Nichifor Crainic- rezumă criticul – transcendenţă înseamnă integrarea în
Dumnezeu prin sensibilitatea şi accersarea misterelor spirituale, duhovniceşti.Este foarte
sugestivă metaforă clopotului care reprezintă de fapt metaforă Liturhiei întregii creaţii ale lui
Dumnezeu
”O toamna-mi pare ceasul acesta de amurg
Cu dangăte bronzate pe turnurile sombre,
Se scutură din clopot frunzare de octombre
Şi-n foi de bronz tomnatic se-ngroapă vechiul burg’’(Foi de bronz)
Natură în opera lui Crainic este creaţia perfectă a lui Dumnezeu cu care acesta a dăruit fiinţă
umană.Natură întotdeauna reflecat înţelepciunea şi puterea Creatorului şi este un canon al
înaltei frumuseţi. Taină raţiunii divine se relevă prin intermediul florilor , al ierburilor,
arborilor .Dumnezeu ne zâmbeşte prin intermediul creaţiei sale , îmbinând în creaţia să eternă
artă şi iubirea.
Crainic demonstrează prin opera să că artă şi cultură aparţin cultului religios deoarece artă –
în concepţia să- simbolizează manifestarea nostalgiei omului pentru desprinderea din paradis,
pentru peirderea armoniei di perfecţiunii iniţiale a propriei lumi ( poezia Nostalgia
Paradisului ).

Patriot până în cele mai adânci colţuri ale fiinţei sale Crainic lasă să se observe că – pentru el
– imaginea Mântuitorului se creionează cel mai bine în patria şi neamul românesc.
În poezia Cântec Strămoşesc din pâinea scoasă din cuptor de bunica şi de mama,din holdă
tăiată de bunic şi de tată se plămădeşte hrană cea veşnică “pâinea de-a pururi a neamului
meu”. Canteculp[otirului este deci cântecul neamului românesc , structurat pe două mega
elemente chipul pâinii şi ţară-ntr-o doina.
Crainic este de departe un scriitor cu o bună delimitare a obiectivului de subiectiv- precizează
Tudor Vianu în Artă Prozatorilor Români , pentru el scrierile acestuia sunt ordonate, repectya
principiul clarităţii în exprimare şi au o structurare impecabilă ,citez
“Nichifor Crainic este un scriitor la care pasiunea nu respinge claritatea şi ordinea ideilor,
grupate în succesiunea strînsă a argumentării, în luminoase şi temeinice structuri. Oricine
străbate unul din eseurile lui Crainic, trăieşte, la sfîrşitul lui, impresia unui lucru bine articulat
în toate încheieturile, limpede determinat în spaţiu, un adevărat organism autonom, din care
este greu să clinteşti vreunul din elementele alcătuitoare. [...]
În importantă mişcare a eseului contemporan, Nichifor Crainic aduce simţul construcţiilor
solide, un patos extras din contemplarea marilor simboluri ale culturii, căldură expunerii
ideologice. Multe din eseurile scrise în ultimele două decenii s-au orientat după modelul lui”,
scria Tudor Vianu în Artă prozatorilor români.
Editorul contemporan Stelian Gomboş în cadrul revistei ortodoxe Orizonturi teologice
realizează o analiză a vieţii şi operei lui Crainic numindu-l din punct de vedere al ortodoxiei
“soluţie a relaţiei cruciforme între cer şi pământ, între mistică şi politică, proprie
creştinismului”.
Pracitc, conform autorului.Nichifor Crainic este acel teolog care da o lecţie ce rămâne
permanentă teologiei ortodoxe contemporane , pentru că această a fost şlefuită la început de
Dumitru Stăniloaie .Crainic înţelege şi aplică faptul că ortodoxia se face doar în asociere cu
cultură, artă şi literatură,fiind printre primii care a realizat că teologia fără mistică nu există ,
la fel nici Ortodoxie fără Filocalie.
Crainic –scrie publicistul – “a fost profesorul de mistică, primul şi singurul în toată teologia
ortodoxă actuală, a dorit să fie preot şi n-a reuşit, dar a simţit că are o misiune teologică ‘’…
pentru el mistică ortodoxă a reprezentat “Olimpul cugetării teologiei,grădina edenică a
sentimentului religios….A fost un descoperitor şi un creator, un deschizător al orizonturilor
cereşti.Şi nu are voie să fie uitat.’’
Ioan Ianolide ,în Întoarcerea la Hristos creionează cu cuvinte alese imaginea lui Nichifor
Crainic ,considerându-l unul dintre cei mai iluştri poeţi creştini ai lumii,fiind în acelaşi timp
profesor univesritar, academician şi ziarist ce realizează o capodoperă poetică şi eseistică de
un misticism maxim. Era acele profesor- afirmă Ianolide- a căror prelegeri universitare îi
făcea pe auditori să se simtă în ceruri.
Crainic este de departe cel mai reprezentativ autor tradiţionalist cu orientare spre
Bizanţ,trăsătură tipică spiritualităţii neamului românesc, de necontestat. Această valenţă se
resimte de-a lungul întregii sale vieţi în întreagă să opera .
Prin convingerile sale a reuşit să contribuie la înălţarea ortodoxiei de sorginte bizantină
( calomniat de altfel destul de mult în Occident după Revoluţia Franceză) , fiind un ortodox
înverşunat şi un adversar declarat al catolicismului.
Un ortodox avangardist ce practic anticipieaza nevoia de a alcătui o temelie, o baza de unde
să se cimenteze mai departe ortodoxismul Crainic lasă prin opera şi puterea de sacrificiu şi
dăruire un exemplu etern pentru generaţiile ce vor veni.
Ianolide este impresionat de puterea insuflată de credinţă , de reuntarea de sine şi contanţa în
a urmă o cale spirituală, continuând a creşte în credinţă : “În temniţă poetul se ruga adâncit în
sineşi, în genunchi, ceasuri întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era
dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru opera să şi pentru suferinţă
îndurată nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de
conştiinţa dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a murit că un singuratic, căci era
încă ostracizat.”
Preotul S. Dimancia rosteşte un discurs cu o deosebită încărcătură afectivă la funerariile lui
Nichifor Crainic, în dată de 24 august 1972.Sunt poate cele mai înălţătoare cuvinte adresate
în memoriam profesorului Crainic , prin urmare au fost rezumate şi publicate că postfaţă la
volumul Poezii alese.
Nichifor Crainic- evocă părintele- a reuşit să cultive în el, până la cel mai înalt nivel, fondul
şi baza de religiozitate aduse din sat, cărora le-a asigurat solide temeiuroi de raţiune şi
sensibilitate, sub impulsul unei profunde chemări misionare care avea să definitiveasca în el
teologul şi filozoful de mai târziu.
Crestinsimul – afirmă părintele- reprezintă o a două creaţie a lumii, respectiv creaţia ei prin
har şi jertfă adusă de Mântuitor pentru că după căderea omului în păcat numai Dumnezeu
putea să readucă masntuirea şi nemurirea, din dragoste pentru propria să creaţie.Astfel.
Creştinismul creează lumea dinou asociind pe om în lucrarea divină iar principiul acesta
apare în întruparea Fiului lui Dumnezeu,Aşadar întruparea lui Isus şi , prin această , ispăşirea
păcatului omenesc prin crucificare deschid dinou calea către paradisul spiritual.Această idee
profesorul Crainic o dezbate şi o amplifică în multe din prelegerile sale.
Una din cele mai frumoase scrieri ale lui Nichifor Crainic- spune preotul- este o talcuire a
spiritului creştinismului pentru că ideea creştinismului este ideea de soarta , de fatalitate şi de
resemnare în faţă acesteia , în acest sens Crainic afirmă , citez ’’ Soarta sau fatalitatea nu
există în afară de noi.Ea nu e decât voinţă noastră intrată în putrefacţie. Soarta este starea de
josnicie şi de ticăloşie, pe care un om sau un popor o primeşte cu capul plecat şi braţele
căzute.
Munţi de obstacole de-ar apărea în faţă omului, creştinismul îi porunceşte îndrăzneala fără
margini, abisuri de-ar apărea în faţă omului, creştinismul îi porunceşte îndrăzneala fără
margini,abisuri de-ar apărea, el îi insuflă încrederea nebună în biruinţă..() Îndrăzniţi, eu am
biruit lumea- dacă Isus ar fi fost fatalist, creştinismul nu ar fi existat’’
Meritul lui Crainic – pe lângă faptul de a sluji Biserica neamului – a fost acela de a scoate
ortodoxia în lume, cucerind înţelegerea pentru această , cultivând-o că valoarea în inimile
oamenilor.Cu toate că nu a intrat în sfânta sfintelor pentru a sluji că preot, Crainic s-a afirmat
în viaţă pe mai multe planuri , cu un geniu care l-a clasat în categoria oamenilor de prima
clasa în poezie, filozofia culturii.
Creaţia lui Crainic se bucură de apreciere în afară teritoriului României.Astfel, în Dicţionarul
Enciclipedic Salvat ,Barcelona, Madrid în anul 1957 şi în dicţionarul italian , anul 1956 se
ascorda rânduri întregi analizei operei lui Crainic.
Modernist şi tradiţionalist- găsim scris – că întreagă poezie reuşită a acelor ani , cel puţin
până la 1944, opera lui Crainic atinge cele mai adânci rădăcini ale spiritualităţii
româneşti, ,”Se naşte lângă pastor şi lângă ţăran,în sat şi în colibe’’.
Tematică lui Nichifor Crainic prezintă tradiţia neoplatonică şi creştină ,pentru că „frumuseţea
există într-o lume obiectivă şi transcendenţă ‚’’esteâ însăşi numele lui Dumnezeu, inscirs cu
litere de lumina pe creaţia să, în timp ce artistul este un martor al lumii sale,un intermediar
între cer şi pământ.
Critică vremii rezumă că ,citez „”se întâlnesc în această estetică aspiraţiile doctrinei
sofilologice ruse – Soloviev,m Bulgakov- precum şi influenbte ale esteticii mistice a lui
Bremond.Dar ceea ce trăieşte în poezia lui CRAINIC, în afară temelor şi stilizărilor, este
dorul de mântuire , aspiraţia de a se recunoaşte în Dumnezeu,sinceritatea cu care poetul
ascultă chemarea paradisului’’
Aşadar artă literară a lui Nichifor Crainic este o artă de fond religios, în tipică tradiţie
românească ,în caretranspoare valenţă să de însufleţitor de cosntiinte, de propovăduitor al
idealurilor morale şi religioase pentru România.

capitolul II
 Metafora religiozitatii în poezia lui Crainic

Rugăciune pentru pace

Poezia este o varianta inedita şi este memorata în inchisoarea de la Aiud de catre

parintele Filaret Gamalau, fost condamnat la moarte.,

Slavă ţie, Doamne, pentru-această noapte

Somnul meu în unda lunii s-a scaldat,
In abisul nopţii visu-nmiresmat
Mi-a cules miresme de năramze coapte
Slavă ţie, Doamne, pentr-această noapte.

Ca majoritatea poeziilor lui Crainic şi Rugaiune pentru pace prezinta viziunea sa

crestin ortodoxa aspura lumii şi a tot ceea ce tine de existenta umana.Asemeni unui psalm,
poezia incepe în prima strofa- care la fel se şi incheie , cu sintagma de multumire 'slava tie'
-care pentru ortodocsi este de fapt prima invocare a lui Dumnezeu prin recunoasterea slavei
sale.

A lăsat un inger porţile deschise,

Cântec fără sunet se-auzea-n sobor,

Unduiau azurul aripi fără zbor,

In abisul nopţii năzărit în vise

A lăsat un inger porţile deschise.

Autorul multumeste pentru un somn leganat de un cantec fara sunet; noaptea este
năzarita în vise şi abisul noptii viu imiresmat; este o atmosfera de pastel, feerica, scaldata în
lumină linistita a lunii.Pe de alta parte somnul este metafora comunicarii cu Dumnezeu caci
sufletul nostru cand se cufunda în sine în lumnea onirica accede la Dumnezeu. Folosirea
verbelor în versurile 2 şi 3 la timpul impefect plaseaza practic actiunea în atemporal, în
etern.Spatiul şi locul comunicarii cu Dumnezeu sunt atemporale.
 Metafora ''abisul noptii fara vise'' este eul liric , profund deznadajduit, lipsit de
speranta mangaiat doar de proximitatea legaturii cu divinul.

Doamne, dă aevea pacea ta cereasca,

Care intăreşte din fricoşi profeţi,
Măduva ce-mpinge seva să-nfloreasca,
Doamne, dă-mi aevea pacea cea cereasca.

In a treia strofa autorul se roaga pentru toti, cerand pacea trupeasca , care năste forta
sufleteasca; este o rugaciune de cerere de ajutor în momente grele, în cumpene existentiale.
Doar forta lui Dumnezeu impinge ''seva sa-nfloreasca''. Ultimul vers din a 3 a strofa este tot o
cerere repetitiva, de data asta personala; daca în primele doua versuri din strofa se roaga
pentru toti cei slabiti aflati în necazuri, acum se roaga pentru el, pentru un ceas de cumpană ;
rugaciunea este cea care pe langa pace ii da şi impacarea cu sine.

Pacea lumii zace pe vărsări de sânge,

Şi rodeşte bobul viitoarei uri,
Pacea ta răsfrânge Raiul în făpturi
Cel infrânt e-o jele care frânge,
Pacea lumii zace pe vărsări de sânge.

Vizionar cu o perspectiva ce o depasea pe cea a timpului sau , Crainic intelege ca traieste

intr-o lume în care pacea se obtine cu violenta şi moarte , nu prin credinta , în care omul sacrificat
este o victima şi un martir, fara ca acest sacrificiu al omului sa aduca neaparat pace. Observam aici
comparatia , paralelismul mut între moartea fiului omului- a fiului lui Dumnezeu- care prin har şi
botez poate aduce pace în lume, şi nimicnicia omului a carui moare şi sacrificiu de sine nu aduce
neaparat şi pace în lume.

Nichifor Crainic - Rugaciunea din amurg

Mã rog şi pentru viii şi pentru mortii mei.

Tot una-mi sunt acuma partasii şi dusmanii, 
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii, 
Si dragostea şi vrajba le-am impartit cu ei.

Crestinul practicant cand se roaga trebuie sa invoce atat vii cat şi mortii; traditionalist ,
respectand normele crestine cu maxima rigurozitate,Crainic inchină poezia pomenirii celor care nu
mai sunt prîntre noi. Crestinul adevarat se roaga şi pentru dusmanul sau; prezenta unui dusman în
existenta noasta este o piatra de temelie, un adevarat test de a ne incerca credinta.

Dragostea nu ura este cea care trancsede timpul;

Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.

Acestia sunt, Doamne, iar eu prîntre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost şi pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost întreg.

Raportarea prin rugaciune la predecesorii nostri este raportarea la propriul nostru trecut ca
neam; noi cei vii ,suntem acuma o parte din cei ce nu mai sunt, purtandu-i în noi.

De viforele vietii ei sunt acum deserti, 

Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane, 
Sunt şi eu prîntre mortii rugandu-mã sã-i ierti.

Omul , creatie a lui Dumnezeu, indiferent de locul lui în timp poarta în el reflexele creatiei lui
Dumnezeu.; strofa a treia este o umila rugaciune de a ierta pe cei adormiti şi pacatele lor, perntru ca
acestea sunt şi pacatele noastre, noi fiind cu ei „întreg”.

Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg, 

Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mană buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg. 

Ultima strofa este o ruga adresata pentru cei vii, o ruga de indurare în care se cere
intelepciune şi maturitate în „tristul amurg”- metafora ce se refera la sfarsitul vietii.Implinirea
omului transcede aceasta viata, trupul slab şi debil tinde sa fie inaltat de spirit catre eternitate, în
sacralitatea inaltului cerului , a divinitatii.

Ca şi la Eminescu, viata trupeasca nu este altceva decat inaintarea spre moarte, spre
desprinderea de tot , de suferinta pentru a se scalda apoi în comuniunea cu creatorul sau.

Viata şi moartea sunt parti ale aceluiasi întreg, ce alcatuiesc destinul şi viata omului,
vremelnicia şi eternitatea totodata.Adevarurile sunt incontestabile , randuite de Dumnezeu intr-o
simfonie perfecta în care toate instrumentele canta pe o rezonanta perfecta.

Ucenicul

O alta poezie de mare forta este Ucenicul; este poezia în care Crainic exprima foarte subtil şi
sensibil admiratia pentru nătura , ca fiind creatia perfecta cu care acesta inconjiara şi invaluieste
existenta umana. Fiinta omeneasca este martora puterii şi intelepciunii Creatorului.
 Tu, marele bijutier
Al diademelor cereşti
Tu, care veşnic şlefuieşti
In cosmicul atelier,

Personificarea este deosebita, plastica şi de mare forta; creatorul este bijutierul perfect al
universului, acesta creeaza, slefuieste şi modeleaza în continuu viata şi întreg universul, el infaptuind
„diademe ceresti”.

Primeşte-mă ca ucenic,
In nopţi de taină să mă-nveţi
Canonul sfintei frumuseţi
Să scot podoabe din nimic.

Poetul este fascinat şi subjugat de maretia creatiei şi cere creatorului sau sa il ia ca ucenic pentru a fi
martor la un act perfect de creatie; crearea frumosului din nimic.

Cuvinte dă-mi să le-mpreun

Fierbinţi de-ntâiul suflu viu,
Dă-mi să le văd cât nu se scriu
Şi să le-aud cât nu se spun.

Asa cum , la inceputul creatiei a fost- asa cum spune Biblia cuvantul- la fel şi poetul cere de la creator
puterea de a da viata prin cuvant; este un ars poetica aceasta cerere şi totodata o cerere sublima de
a avea darul creatiei.

Din matca lumii să le chem

Şi-n duhul ei să le trimit
In constelaţii de sonet
Şi-n cai lactee de poem.

Omul se implineste prin frumusetea creatiei, dar şi prin impartasirea acesteia totodata;
simtim aici , pe langa faptul ca arta este de departe o forma de manifestare a nostalgiei omului, şi
faptul ca armonia şi frumusetea originara se doreste a fi recreate intr-o lume proprie , o lume a
creatiei ce transcede spatiul ; sunt foarte sugestive metaforele „constelatii de sunet” şi „cai lactee de
poem”.

Ulterior, ani mai tarziu, un alt mare poet avea sa reia în poezia sa tema puterii creatoare a
cuvantului – este Nichita Stanescu, în a carei poezie „emotie de toamna” - se poate observa aceiasi
valenta a fortei creatoare a cuvantului, cuvant care da sau ia viata „Iau cuvintele şi le inec în mare..''
 Desmărginire

Şi de pe vârf de munte mă voi sui pe-un nor.

Zi grea, cutremurată va fi, o zi de-adio,
Când inima-mi, de tine, fâşii voi deslipi-o,
Amară frumuseţe, pământ rătăcitor.

Este poezia în care transpare rationalitatea intrinseca a lumii şi faptul ca ratiunea

dumnezeiasca a celor care o alcatuiesc primeaza. Suntem vesnici şi totodata efemeri, muritori şi
nemuritori, prin perspectiva contopirii cu dumnezeu.Pamantul şi viata în sine este efemera, o
frumusete trecatoare, o simpla treapta în drumul nostru spiritual spre contopirea cu Dumnezeu.

Desprinderea de viata efemera este un amar, iar momentul despartirii este '' o zi grea''.

Voi sfărâma sub pleoapă tot spaţiul din jur

Şi-mi voi culca suspinul pe norul meu: şalupă
Ritmată de arhangheli, la proră şi la pupă,
Cu aripile vâsle prin valul de azur.

Sfaramarea '' spatiului din jur ' simblozieaza depasirea rationalitatii vietii acesteia efemere; scopul
vietii noastre în sine este pasirea pe o treapta de suport, o viata curaa duhovniceasca, ce sa
premearga intalnirii cu Dumnezeu. Arhanghelii sunt cei care – asa cum arata şi Biblia- cei care la
trecerea în nefiinta ne duc sufletele la intalnirea cu Dumnezeu.

Oceane de văzduhuri s-or lumină rotund

Prin ştele-arhipelaguri şalupa mea să treaca,
Iar tu, frumoasă lume, să-mi pari o piatră seaca
Scapând rostogolită spre-adâncuri fără fund.

Modul de a atinge taină originara este lasarea în urma a vietii efemere de pe Pamant;drumul catre
Creator este un drum evolutiv, un drum initiatic ce presupune lasarea în urma a ''frumoasei lumi'' ce
pare '' piata seaca'.Tot ce este efemer este asadar sec, adica lipsit de esenta .

Mă va-nvăli, spumoasă, pe creştete de hău,

O pretutindeneasca vibrare de lumina
Şi m-oi topi în boare de muzica divina,
Despovărat de zgura părerilor de rău.
Transpare şi din aceasta strofa convingerea ca cele mai inalte trairi sunt cele scaldate în divin, fapt
subliniat de metafora '' vibrare de lumina' ;tacerea interioara este cufundata în experienta extazului
mistic, regretele şi parerile de rau sunt lasate în urma ca şi lumea plină de pacate şi impura.
 Noaptea invierii

Crainic a fost de departe un pasionat de poezia populara; as putea spune ca poezia Noaptea
Invierii este o reactualizare a catorva teme din Balada Miorita

.Daca privim şi structura poeziei şi tablourile o putem înca dra în categoria de poem ; are 18
strofe şi sunt prezentate succesiv mai multe tablouri dinamice.Este primavara, de noaptea Invierii
''spuma de visini'' scalda conacul care este pandit de un ''buimac'' ce-si strange toporul sub bratul
incordat, imdemnat de rachiul din sange sa prade casa, aparent goala.

Este foarte plastic descrisa- antitetic- atmosfera sacra a noptii de inviere în contrast cu
duhoarea de alcool ce parca spurca vazduhul :

Din sânge rachiul, din minte amorul

Străpung cu duhoare văzduhu-nflorit.

Sunetul clopotului – care transpune în atmosfera pascala—il tulbura pe necredincios, care

''injura paruta zabava/ Cu care crestinii se duc spre altar''.

Conacul e singur.Ai casei plecare

Zavoarele astazi pe usi nu se pun

Deschisa e poarta oricarui de-a fara

In noaptea-nvierii tot omul e bun

Strofa aceasta este în integime o metafora; ea nu face referire la stricto-sensul , adica la

casa singura , lasata cu usile deschise .Usa deschisa a casei semnifica usa deschisa în permanenta a
iertarii lui Dumnezeu pe care ne-o acorda neconditionat .

Calea catre credinta lui Dumnezeu şi mantuire este mereu deschisa şi în mod special, în
noaptea Invierii fiecare om , chiar şi pacatosul este bun.

In casa , ramasa singura, o batrană bolnava se roaga; sta sub candele şi se roaga cand
pacatosul intra pentru lada cu bani. Credinta în batrană este de neclintit, ea rugandu-se în
continuare, neclintita. Batrana, transfigurata, veda ca şi cum omul, în loc de topor are în mană o
cruce şi canta ''Hristos a inviat''.

Este momentul în care – asa cum mentionam în randurile de mai sus- putem identifica ca şi
în balada populara Miorita , motivul maicutei batrane,motivul mamei batrane,

Ce calda blandete, ce miere cereasca

 E-n glasul batranei ca omu-a-mpietrit?

Se nărui bratul ce vru sa loveasca,

Toporul ii cade cu zgomot icnit.

Tumultul sufletesc al omului insetat sa pradeze şi sa ucida intr-o zi sfanta este acoperit de
curatenia şi atmosfera de sarbatoare, de lumină sarbatorii pascale; lumină invierii fiului lui
Dumnezeu lumineasca şi cele mai obscure colturi ale sufletului pacatos.

Batrană priveste bland, straină de zbuciumul sufletesc al omului; acesta o percepe ca pe

bunica sa, reamintindu-i de o copilarie pura, curata în care aceasta il ducea la biserica sa aduca
prinos Invierii Domnului.

Bătrâna-l priveşte de parca-l răsfaţă, 

Străină cu totul de zbuciumul lui;

Ea pare bunica lui insuşi de faţă
Ca-n vremea când, fraged, era doar un pui.

Este foarte plastic construita – ca imagini- antiteza sacru profan inj aceste versuri:

Cascada de munte cazuta-n baltoaca

Zapada de suflet topita-n noroi.

Minunea se infaptuieste şi pacatosul, zdrobit sub povara propriei nimicnicii, ingenunchiaza inaintea
batranei şi ii cere iertare; cunoasterea prin pocainta este de nătura transcedentala.

Iertarea ne facem sa fim mai buni, sa fim şi noi la randul nostri cei ce iarta , asa cum
Dumnezeu ne iarta tot timpul şi neconditionat pe noi.

Iertarea este calea spre desavarsire; este o cale a apropierii noaste de Dumnezeu pentru ca
în fiecare dîntre noi, cei ce pacatuim şi cei ce iertam , palpaie farama a flacarii creatorului nostru.

Exista trei cai de progres în cunoasterea lui Dumnezeu, foarte bine surprinse de poet în acest
poem; purificarea, luminarea şi desavarsirea.

Zdrobit ingenunche şi geme: “Iertare, 

I ertare, iertare” , cu grai sugrumat.
Bătrâna-l priveşte cu-adânca mirare, 
Iar glasul ei cântă: “Hristos a-nviat !”

Misterul divin isi face mereu simtita prezenta chiar şi în minunile din noaptea pascala;momentul
acesta aduce cu sine iluminare,purificare, iesirea din propriile tenebre şi intunecimi sufletesti,pentru
a impartasi unii cu altii prezenta lui Dumnezeu în vietile noastre.
 Cantecul potirului

Cantecul potirului este un psalm prin intermediul caruia Crainic aduce un inalt imn religios
divinului, aratandu-si sentrimentele de lauda şi smerenia pentru Dumnezeu.Etimologia cuvantului
psalm isi are originea în latinescul ''psalmos'' care se traduce ca scriere poetica biblica ca are caracter
de rugaciunea sau oda sacra.

Titlul poeziei -cantecul potirului – indica faptul ca este vorba de un imn adresat divinitatii de
catre credinciosul ortodox roman; acesta duce o viata în credinta este conectat spiritual la
simbolistica biblica.

Poemul este alcatuit din sapte strofe alcatuite şi acestea la randul lor din sase versuri ce
sunt inegale din punct de vedere metric.

Când pâinea-n cuptor semănă cu arama,

Bunica şi mama
Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parca moaşte cinstite şi lucii
Ca  pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea ca e barba lui Domnu Hristos.

Acest poem este de fapt poemul neamului romanesc; prima strofa contureaza momentele
cele mai fericite din viata ancestrala a taraului roman respectiv secerisul care inseamnă obtinerea
roadelor aferente muncii de a cultiva pamantul; este multumirea pentru traiul de zi cu zi al poporului
roman .Bunica şi mama trebuie sa multumeasca în permanenta lui Dumnezeu şi sa il slaveasca
pentru darul hranei şi al traiului de zi cu zi .

Şi iată potirul la gură te-aduce,

Iisuse Hristoase, tu jertfă pe cruce,
Hrăneşte-mă mamă de sfânt Dumnezeu.
Ca  bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.
 Strofa a doua descrie indeletnicirea de coacere a painii, la fel de importanta , pe care , sun
semnul crucii din genersatie în generatie bunici şi mame o coc respectand traditia. Ele sunt astfel
recunoscatoare lui Dumnezeu pentru acest dar divin.

Şi iată potirul la gură te-aduce,

Iisuse Hristoase, tu jertfă pe cruce,
Hrăneşte-mă mamă de sfânt Dumnezeu.
Ca  bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.

Strofa a treia face o paralela între potirul sfant ce tine sangele lui Isus şi omul care bea vinul ,
acesta fiin sangele mantuitorului>Ciorchinii de struguri siu boabele de grau semnifica lacrimile
varsate de maica Domnului şi motivul prezentei lui Dumnezeu în toate cele, în toti oamenii şi toate
lucrurile. Dumnezeu este acum ''painea de-a pururi a neamului meu ''.

Din coarda de viţă ce-nfăşură crama

Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;
Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La casnele Domnului nostru Hristos.

Strofa a patra prezinta puternica legatura creata de-a lungul generatiilor prin intermediul credintei
crestine, care se transmite astfel de la bunica la mama şi apoi la copii şi la nepoti.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,

Bunicul şi tata
In joc de calcâie jucând nestemate
Ce  lasă ca rană şiroaie-nspumate,
Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Hristos.

Mitul biblic este prezentat cu smerenie şi piosenie şi astfel fiecare om va simti profunzimea
suferintelor lui Isus , ale carui chinuri provicate de crucificare sunt ''must sangeros '' din inima lui
Hristos. Sangele lui Hristos are în ek povestea ranilor şi sacrificiului lui Isus, chinurile pe care le-a
indurat pentru a izbavi omenirea de pacate , de a o salva de la pieire şi de a-i oferi darul vietii vesnice
prin iertarea tuturor pacatelor.,

Şi iată potirul la gură te-aduce,

Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce;
Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.

Ca  bobul în spice şi mustu-n ciorchine

Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
Vinul stors din boabele strugurilor semnifica matricea de baza, esenta insasi a lui Dumnezeu , care
impreună cu painea hraneste omul .Reantalnim şi aici – tipic poeziei lui Crainic- motrivul
omniprezentei lui Dumnezeu în toate şi în tot, creionata foarte frumos în versul '' esti totul în toate
şi toate prin tine ''.

Podgorii bogate şi lanuri mănoase,

Pământul acesta, Iisuse Hristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne
Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n păine,
Tu, viaţă de-a pururi a neamului meu.

Ultima strofa a poemului este o sinteza a simbolurilor crestine ; ''pamantul acesta'' este
creatia lui Dumnezeu cel ce a facut şi daruit viata , cel care a cladit un loc al fericirii divine eterne ''E
raiul în care ne-a vrut Dumnezeu''.

Finalul poeziei este un indemn al lui Crainic catre toti romanii de a nu uite credinta
strabuna; poemul este poemului neamului romanesc.Romanul trebuie sa aibe mereu prezent în
minte faptul ca Dumnezeu a indurat cele mai cumplite chinuri de dragul omenirii, cele ale crucificarii
propriului sau Fius Isus.

Credinta şi traditia ortodoxa trebuiesc transmise din generatie în generatie; romanul este
prin excelenta un crestin ortodox; copilul trebuie sa primeasdca aceasta invatatura sacra a credintei
neamului din care face parte de la parinti şi bunici, intelegand astfel ca tot ceea ce este mai
important pentru viata şi om este creat şi binecuvantat ca şi creatie de catre Dumnezeu.

Putem spune ca aceasta poezie este poezia ortodoxiei romanesti deoarece slaveste credinta
ortodoxa autohtona; '' Tu painea de-a pururi a neamului meu '. '' Tu vinul de-a pururi al neamului
meu '', Dumnezeu este paine , vinul şi eternitatea ''neamului meu ''.

''Esti totul şi toate prin tine'' este laitmoptivul biblic , nucleul de baza al credintei crestin
ortodoxe; Dumnezeu este cel ce a creat pentru noi lumea din iubire şi cu iubire, cvi vegheaza asupra
noastra pentru ca a pus în fiecare dîntre noi o bucatica din el.

Poezia abunda în cuvinte şi sintagme populare , fapt ce demonstreaza vechimea în credinta

a poporului roman, ortodoxismul fiind o matrice de baza a romanului.

Generatiile sunt solidare între ele prin intermediul credintei în Isus, care de altfel este chiar
liantul acesteia. Bunicul şi tata ''Lasa o chita de spice-n picioare'' care semnifica de fapt barba lui
Dumnezeu.Verbele la perfectul simplu se sincronizeaza foarte bine cu cuvintele de sorginte
populara.

Sunt prezente în poezie comparatii, foarte sugestive pentru piosenie şi smerenie în fata
grandorii lui Dumnezeu ; '' ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine '', ca ''rană siroaie-nspumate',
''painea -n cuprot seamană cu arama', ''parea ca e fata lui Domnu Cristos'.

Intalnim şi un epitet dublu ; '' moaste cinstite şi lucii '' reflecta atributul de crestin al
romanului, recunostinta acestuia fata de divinitate pentru ca i-a daruit viata şi ii asigura perenitatea
în timp.
 Sunt foarte vii metaforele şi înca rcate de foarte multe sensuri biblice ; '' seva de sfant
Dumnezeu '' , ''oainea de-a pururi a neamului meu .Ideile de baza ale ortodoxismului romanesc ce
se deprind din aceasra poezie sunt ca Dumnezeu a facut lumea , a daruit viata şi este stapanul
absolut al vietilor oamenilor.

Pronumele nehotarat ''tot'' insumeaza simbolistica omniprezentei şi omniscientei lui

Dumnezeu poezia devenind astfel o adresare directa divinitatii.

Poezia abunda în terminologie laica şi cuvinte biblice, arhaisme şi regionjalisme

precum ;'' chita, broboane, casne, adapa-ma, sfielnic, lucii, sa-nchipuie, cucernic,moaste,potri,
sfant,Isuse Cristoase, jertfa pe cruce .

Paradis

Ună din poeziile de mare forta a lui Crainic ramane poezia Paradis; poezia este alcatuita din 8
strofe a cate 3 versuri fiecare.

Ca toate poeziile sale şi poezia Paradis este o invocatie a lui Dumnezeu, un monolog al sau în
prezenta sa. Momentul primordial- creatorul il face din rob -tiran , iar caderea din paradis ii lasa
eului liric gustul amar al viziunii unui eden tiran.

Un rob eram şi m-ai facut titan

Prin fumul miilor de ani mi-apare

Vedenia Edenului tiran.

Autorul rememoreaza actul dinaintea caderii în pacat, cand omul traia în perfecta
comuniune cu Dumnezeu; acesta i-a lasat omului raiul sa traiasca în el, sa ii admire creatie continua.

Neîntrerupta ştelelor miscare

Rotatie melodioasa în abis

Pamantul , ca un cap de mire-n zare.

In locul în care timpul nu curge, în care raul nu exista apare ispita ;dorintele nici nu existau
timpul era vesnic şi fara masura.

Acum Eva cade în ispita , “voind ceva şi nestiind ce vrea ' - serpuitoare ca o melodie “un rod
din marul cel oprit a rupt.

Desi decazut din rai omul în poarta în ontologic în el sinele divinitatii; existenta sa nu are
sens fara Dumnezeu..Desi gonit din rai el mereu va tinde spre un alt mister, mai inalt.

Poezia lui Crainic este în esenta poezie de sorginte religioasa , absoluta şi totala.Creeaza un
limbaj ce exprima un adevar exprimat cu mii de ani în urma; adevarul regasirii lui Dumnezeu de catre
om.

Pentru Nichifor Crainic crestinismul reprezinta o a doua creatie a lumii; dupa ce omul a cazut
în pacat doar singur Dumnezeu poate readuce restabilirea şi mantuirea omenirii.Astfel crestinismul
este cel care recreaza lumea dinou asociind pe om în lucrarea divină .Acest principiu al reîntregirii
apare în insasi intruparea fiului lui Dumnezeu.

Isus este cel care care prin crucificarea sa ne redeschide noua oamenilor calea spre paradisul
pierdut din care am cazut.Poezia este o metafora şi se refera la paradisul spiritual al relatiei omului
cu creatorul sau.

Simplitatea spirituala şi inima pura sunt bazele celor noua fericiri prezentate de Isus în
predica de pe munte; simplicitatea spiritului este rasplatita de dreptul de a trai în imparatia cerurilor.

In aceptie crestină simplitatea spiritului inseamnă smerenie pentru ca doar spiritul umil şi
smerit poate fi rasplatit cu starea de constiinta a vederii şi comuniunii cu Dumnezeu.

Pentru Nichifor Crainic puritatea inimii inseamnă despovararea omului de tot ce inseamnă
impuls egoist, inseamnă deschiderea omului catre lumea ce ne inconjoara şi dorinta de a urca în
lupta impotriva raului atat material cat şi spiritual.

Vorbind despre ortodoxie şi crestinism Crainic afirma cu mult patos ca esenta crestinismului
este departe de soarta şi fatalitate:

'' Soarta sau fatalitatea nu exista în afara de noi. Ea nu e decat vointa noastra intrata în
putrefactie.Soarta e starea de josnicie şi de ticalosie pe care un om sau un popor o primeste cu capul
plecat şi bratele vazure.Pentru crestinism nu exista soarta şi nu exista fatalitate.

Soarta omul si-o faureste ; soarta , neamurile si-o fauresc iar crestinismul ii porunceste
indrazneala fara de margini.Abisuri şi primejdii de-ar aparea el ii insufla incredere nebună în
biruinta.Cine a spus oare ca daca am avea credinta cat grauntele de mustar am putea sa mutam
muntii din loc?

Si cine a rostit în in urechea pamantului indemnul eroic INDRAZNITI ! EU AM BIRUIT LUMEA!

Daca Isus ar fi fost fatalist, crestinismul nu ar fi existat. Crestinismul este cultul indraznelii fara limita
şi izvorul de inspiratie al celui mai nobuil eroism. ''

Crainic a slujit cu extraordinar de mult talent şi daruire teologie şi biserica neamului, cu

multa devotiune şi cu atitudine de vizionar avangardist care si-a pus geniul în slujba binelui şi a
militat pentru scoaterea teologiei din scoala şi de a o aduce în lume pentru a obtine intelegerea şi
adeziunea unor personalitati marcante şi oameni de prima mană în poezie şi cultura.

Justificarea sa este pusa în cuvinte rasunatoare ; “Omul e trup din materie şi spirit din
divinitate. în virtutea spiritului liber, el domină materia şi este factor determinant şi activ în
intamplarile vietii.Atributul acesta il face responsabil de actele sale ''.

Romanta verii
 Ca un respiro intre memorialistica, critica, filozofie si mitica este poezia Romanta verii,
poezie care ne surprinde prin faptul ca transpare din ea nostalgia fata de tinerete si iubire; inainte de
toate Crainic a fost tanar ,si ca orice tanar sufletul sau a cunoscut revelatia iubirii, motiv pentru care
ne lasa mostenire o poezie de o mare frumusete.

Respira atat nostalgie si regret din aceasta poezie dar pastreaza ca toate celelalte poezii ale
sale sublimarea trairii, si prezentarea frumosului ( in cazul acesta frumusetii iubitei) ca pe o valenta a
perfectiunii creratiei lui Dumnezeu.

Prima strofa este in intregire o inrebare retorica, extinsa in toate cele patru versuri, in care
autorul se intreaba de iubirea lui de tinerete ce “parguia cu dogoriri de foc” “albul fetii tale”.

Iubita este de o frumusete de poveste ,frumusete atat fizica cat si sufleteasca , a carei
frumusete transpare :

Te daruise firea cu farmec ne-ntrecut

Si, buna ca pamantul din care ne-am nascut,
Imprastiai in preajma un har nelamurit
De roade parguite pe dealul insorit.

Prezenta femeii iubite emana har, este de o frumusete si o puritate angelica, inacdrata la fel
in cele doua dimensiuni, teluric si ceresc; iubirea lui penmtru ea este „un fantastic fald’, in „ larga
revarsare a sufletului cald ;frumusetea , caldura sufleteasca ale iubitei sunt asociate cu albastul
nemarginit al cerurilui, adica daruri ceresti ;

Colina inflorita sub cerul straveziu,

Visand in val de ceata subtire si-albastriu,
Te-nvaluiam, frumoaso, ca-ntr-un fantastic fald
In larga revarsare a sufletului cald.

Dar,in splendoarea mareata a acestei fericiri surte pandeste rea si rece „o boare racoroasa din
umbra de molizi” iar iubita piere, sa inchida ochii , suspinand in falfairea clipei

O boare racoroasa din umbra de molizi

Mi te-a facut deodata frumosii ochi sa-nchizi
Si-n falfairea clipei, adanc ai suspinat, -
Pe gura ta, suspinul eu trist l-am sarutat

Pentru Crainic imaginea femeii iubite, iubirea dintre un barbat si o femeie are la fel valenta mistica si
se supune trecerii timpului, care desparte .Ultima strofa este incarcata de un regret nostalgic imvelit
in acceptare si resemnare, pentru ca soarta este implacabila; asa cum soarelui verii ii urmeaza
racoarea si bruma toamnei, la fel vietii si fericirii ii urmeaza sfarsituo si moartea :

Si-n vara cand un soare fecund ne-nfasura

Si inimile-n parga de dor le-nflacara,
Ni-am presimtit ca-n ceata de toamna si-n pustiu
Norocul nostru, scumpo, brumat de timpuriu
Din punct de vedere pur personal consider ca aceasta poezie, in special fragilitatea si caracterul
efemer al iubirii dintre un barbat si o femeie este reluata mai tarziu de catre Nichita Stanescu, dar in
alta acceptie, in poezia Emotie de Toamna; diferenta este ca in poezia lui Crainic despartirea survine
datorita stingerii din viata a unuia din cei doi indragostiti, care , parca simtind iminenta sfarsitului
traiesc la maxim de intensitate iubirea , pe cand in Emotie de toamna a lui Nichita Stanescu
despartirea este o stare de fapt ce apare datorita stingerii sentimentului de iubire.

Gasim similitudini in tonul grav , melancolic al ambelor poezii si faptul ca , in amele creatii
toamna este cea care coincide cu sfarsitul iubirii.

In aceasta poezie Crainic are o afinitate pentru culoare; apare de doua ori in epitet cromatic
albastrul- ce simbolizeaza puritatea si inaltarea- ‚’rotunda nesfarsire de-azur”, „val de ceata
albastrui’’,

Comparatia „buna ca pamantul” – este relevanta, pentru ca pamantul si cerul sunt

elementele de baza in intrega sa creatie, noi ca fiinte avand aceste ambe valente, de fiinte
pamantene si spirituale totodata.

Foarte simetric incepe si se sfarseste poezia ;daca la inceput „tanarul noroc” le veghea
iubirea celor doi indragostiti, in final cei doi resimt acelasi noroc „ brumat de timpuriu”

Terţine pentru mâna ta

Tertina este o poezie în formă fixă, alcătuită din strofe de trei versuri, dintre care al doilea
rimează cu primul și cu al treilea din strofa următoare. Surprinzator de frumos, Crainic intituleaza
aceasta poezie tertine , ca un omagiu adus frumusetii iubitei sale.

Pe cat de profund scrie si tine prelegeri despre mistica si ortodoxie la fel de elegant si platic
reuseste sa picteze in versuri jucause imaginea iubitei sa sa lasa sa transpara sentimentul sau de
iubire.

Intreaga poezie nu este doar un elogiu adus mainii iubitei , ci intregii sale frumuseti; ochii
sunt lumina sufletului , iar iubita sa are soarele stralucind in ei :

Am poposit pe panta-nfiorată
De soarele ce-n ochi îţi tremura
Şi mâna ta mlădie, luminată
Ca un grumaz de lebădă, târa
Ca si Lucian Blaga in Izvorul noptii , sta cu capul in poala iubitei, la fel si poetul sta sa o
contemple, plin de admiratie si extaz. Tertine pentru mana ta sunt de fapt tertine pentru mangaierile
iubitei, in a caror desmierdare indragostitul se topeste :

Sub braţul tău visam şi mi-era dor

Şi tot mai dor de degetele tale

Să mă topesc în desmierdarea lor.

Părea că-n floarea mâinii tale pale

 Inima sa este in palma iubitei, captiva in dezmierdarea sa iar inima ii este
insetata de iubire :

Părea că-n floarea mâinii tale pale

Setoasa inimă mi s-a-ngropat
Ca o albină-n pâlnii de petale.
Este deosebit de sugestica comparatia „ca o albina-n palnii de petale”; si metafora „floarea
mainii tale’ , floarea semnificand frumusete, fragilitate si puritate.

Iar împrejur, părea redeşteptat

Şi smuls de-a ta fermecătoare mână
Un dor cu dorul meu îngemănat :
Ca namile târându-se-n ţărână
Din largul zilei ce le-nfierbânta
Colinele culcate într-o rână
Cerşiau, setoase, desmierdarea ta.
Poezia se incheie in ton optimist si are un caracter jucaus, juvenil tineresc; de remarcat folosirea
verbelor la timpul imperferct, ceea ce din punct de vedere stilistic lasa impresia unei actiuni si stari
de fapt inca in desfasurare, plasata intr-un etern atemporal.

Colinele sunt in comparatia „ca namile tarandu-se-n tarana” personificate ulterior in ultimul
vers, cersind la randul lor si ele desmierdarea iubitei.

COMENTARII POEZII NICHIFOR CRAINIC ( 4 )—asta este nuemrotatie pentru tine sa stii unde sa le
pui in lucrare )

Trup de fum

Trup de fum este o scurta poezie de dragoste, e un elogiu discret si o marturisire a

sentimentelor sale de iubire. Iubirea pamanteasca inte doi oameni,barbat si femeie este supusa ca
tot ce este uman,patinei timpului,trecerii timpului.

E si un elogiu adus iubirii in sine si a frumusetii starii de fapt de a iubi si de a fi iubit.Fumul

este volatil,trecator motiv pentru care cumva poetul doreste proiectarea acestuia dincolo de timp,
imortalizarea taririi.
 Desi efemera,iubirea pamanteana aduce cea mai implinitoare fericire.Poezia este foarte
scurta,are doar trei strofe dar ,pe cat de scurta este ca numar de versuri pea tat decondensata este
ca si abundenta a imaginilor artistice.

Abunda de imagini vizuale, epitete,metafore si as putea spune,Crainic face un joc de

imagini ,reusind sa amestece potrivit visual dinamiculcu staticul si auditivul, creeand un teblou plin
de viata.

Dintr-o pânză străvezie

De păianjen vreau să-ţi fac
Un aerian hamac,
Plutitoare să te ţie
Între vârfuri de copac.
Panaza de paiajen stravezie il inspira pe indragostit sa conceapa iubitei un „aerian
hamac’’ ( inversiune ) care sa o tina intre varfuri de copac. Desprinderea de real este
sugerata prin imaginea hamacului aerian.
Diminutivul din strofa a doua „ greierusii campenesti””,precum si metafora „praf de
luna” si folosirea verbului la forma negativa , conjunctiv prezent dau acestui tablou foarte
multa viata si dinamism.
Somn în leagăn să-ţi prelingă
Greieruşii câmpeneşti,
Praf de lună să te ningă,
Mâna mea să nu te-atingă
Să nu mi-te veştejeşti.
Ultima strofa este punctul culminant al poeziei; indragostitul doreste sa isi inalte
iubita sisentimenul de iubire in cel mai inalt loc,intre vis si gand, in ireal ,un ireal al carei
unica certitudine este ca ea ii apartine lui.
Către tine doar să suie
Gândul vis şi gândul viu,
Trup de fum trandafiriu,
Între ce e şi ce nu e
Că te am – atât să ştiu.
La fel si aceasta ultima strofa are verbele la modul conjunctiv prezent, care lasa
impresia unui prezent continuu,nesfarsit,in permanenta desfasurare.
Intalnim epitete „gandul vis „ si „ gandul viu”, metafora si epitet „ trup de fum
trandafiriu „.
 O poezie foarte expresiva din punct de vedere al imaginilor artistice,pozitiva si cu
un ton juvenil si ludic.

Copacul

Poezia Copacul este un autoportret in care poetul se descrie ca un element teluric

punct de legatura intre planul terestru si cel ceresc.
La fel ca si un copac,robust,semet si razbitor vremelniciei este si nsufletul
poetului.El este intrupat din „vesnicul mister din care toate isi pornesc izvorul”
Înalt şi-ngândurat ca visătorul,
Stând între cer şi-ntre pământ stingher,
Crescui şi eu din veşnicul mister
Din care toate îşi pornesc izvorul
Vesnicul mister este misterul creatiei divine, sursa vietii si creatiei in integul
Univers .Asa cum copacul ,prin verticalitate si lumina creste in inaltime, isi ridica ramurile
spre soare ,la fel si spiritul sau,aflat intre pamant si cer, din conditia sa telurica, ancorata in
concret si existential tine si aspira spre cer,spre sublim, spre eternitate.
Când seva urcă-n trunchiul meu de fier,
Adâncul îmi trimite-n foi fiorul
Şi simt că-n mine năvăleşte dorul
Pământului de-a fi mai lângă cer.
Exista o sete nemasurata de nemarginire, un dor etern , nestins de a fi una cu
cerul.Cerul este cel care revarsa asupra sa „svonuri tainice in infinit”:
Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie
Şi svonuri tainice din infinit
O gură fac din fiecare foaie.
Si in continua suspinare si pendulare intre cer si pamant copacul este care transmite
„soaptele veciei..() suspinelor pamantului trudit”;
Şi-n freamătul de foi nelămurit,
Cu şoaptele veciei se-ntretaie
Suspinele pământului trudit.
Soaptele veciei,fascinatia nemarginirii se amesteca in suspinele pamantului trudit; este
antiteza efemet-etern,viata pamanteasca viata vesnica cereasca.
Excelsior

Ca motto la aceasta poezie Crainic pune un celebru dicton latin al imparatului

Augustin „"Interrogavi solem, lunam, stellas et responderunt: Non sumus Deus tuus;
quaere super nos!" ( am intrebat solemn si soare si luna si au raspuns Dumnezeul tau
este si al nostru )
O poezie foarte densa si profunda ca sensuri, structurata pe sase strofe, aduce intr-o
oarecare masura cu lirica eminesciana prin cateva din simbolurile atinse in ea,
respectiv foamea de nemurire, calatoria dincolo de timp si spatiu, intre nstele spre alte
lumi.
Daca in Luceafarul tema de baza este conditia omului de geniu care descopera in
iubire o cale de cunoastere a propriei sale fiinte si a locului sau in univers, in poezia
lui Crainic vorbim de aceiasi conditie a omului care isi descopera locul in univers prin
descoperirea lui Dumnezeu ca creator omnisicient si omniprezent.
La fel ca Luceafarul lui eminescu , eul liric in aceasta poezia aspira spre o alta
lume ,spre o alta forma de cunoastere,incompatibila cu ratiunea umana, mai presus de
simturi .
Viziunea lui Crainic este de departe sub ampreunta intregii sale opere; daca geniul
Eminescian ramane izolat in perfectiune, singuratate si cunoastere , sufletul poetului
transcede si acceseaza abisurile eternitatii prin conectarea si raportarea la dumnezeu.
Viziunea lui Crainic este mult mai profunda,mai matura .
Prima strofa abunda in imagini artistice si verbele folosite la viitorul
popular da poeziei un iz de doina; sufletele omenesti se ridica „ ca niste albe stoluri”
spre „misterioase goluri” spre „vecintati de astre”.
În zbor uşor, ca nişte albe stoluri,
Ne-om ridica deasupra lumii noastre.
Ne-or fermeca misterioase goluri,
Ne-or îmbia vecinătăţi de astre.
Strofa a doua abuna in imagini auditive; este simfonia cereasca ,simfonia
nemarginirii , a frumusetii si perfectiunii ceresti- creatie a lui Dumnezeu. Din timpuri
imemoriale omul a fost fascinat de astre, de spatiul ceresc , de ideea de nemarginire si
nemurire, de depasire conditiei limitate a unei vieti pamantesti.
 Omul tinde la un spatiu nesfarsit, cu stele ce se rotesc pe aceiasi cale, care urzesc
vibratii ritmice in armonia universala.
Vom auzi în nesfârşiri de spaţii
Cum stelele, rotind pe-aceeaşi cale,
Urzesc în mers, din ritmice vibraţii,
De-a pururi armonii universale.
Omul are sete de nemarginire,concretizata in integrarea in absolut;exitenta telurica
este lasata in urma iar existenta aceasta este o scuturare de „pulbera de fluturi” pe
aripile sufletelor.
Este foarte frumoasa comparatia „ ca pulberea de fluturi” alaturi de metafora
„aripile sufletelor noastre’ Crainic este un extraordinar artist alcuvantului, avand un mare
rafinament in imbinarea si succersiunea imaginilor si tablourilor in versuri, lasandu-te sa
resimti cand il citesti ritm,vibratie ,culoare.
Şi-n treacăt, din ţinuturi în ţinuturi,
Azurul depărtărilor albastre
S-o scutura ca pulberea de fluturi
Pe aripile sufletelor noastre.
Dar cautarea si fuga in etern este zadarnica, daca nu se concretizeaza in apropierea
de Dumnezeu;Dumnezeu este inceputul si sfarsitul,alfa si omega, scopul suprem al vietii .
Şi vom zbura şi vom zbura departe.
Departe, mai departe, dar suirea
Şi căutarea ni-or părea deşarte
Simţind că n-o s-ajungem nicăierea
Eforturile sunt inutile si aspiratiile fara finalitate si concretizare fara prezenta lui
Dumnezeu care trebuie sa fie destinatia noastra finala; existam si traim tocmai pentru a ne
pragati pe parcursul vietii pentru acest moment.
Şi obosiţi, ne vom opri avântul...
Dar vom sorbi suprema mângâiere
Când vom vedea lucind în hău pământul:
O sferă luminoasă printre sfere.
Este extraordinar de plastica metafora lui Dumnezeu; este una din cele mai de forta
imagini folosite de Crainic cand vorbeste de Dumnezeu, este forma perfecta incadrata in
poezie a ceea ce Biblia numeste „ Dumnezeu .....lumina din lumina” ,este practic
transpunerea Crezului ortodox in aceste versuri de mare forta ;
 Cred intru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul,
Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor.
Si intru Unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Nascut, Carele din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii.
Lumina din Lumina,
Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iara nu facut ( crezul ortodox)
Mai presus de haul Pamantului este perfectiunea celui ce l-a creat ; „:sfera
luminoasa printre sfere”-este ce mai deosebita metafora a lui Dumnezeu pe care am intalnit-o
in intreaga creatie a lui Crainic.
Sfarsitul cautarii anevoiase a nemuririi ne intoarce tot la Dumnezeu, ca carui creatie
suntem, care este adevaratul „zbor spre abisuri”
Şi-nţelegând că, amăgiţi de visuri,
Am căutat ce n-am găsit în astre,
Ne vom întoarce zborul spre abisuri
Căci Dumnezeu e-n sufletele noastre
Cautarea absolutului si a nemuririi trebuie sa o facem interiorizandu-ne,
intorcandune spre sinele nostru,acolo unde exista Dumnezeu.

Ucenicul

Este o poezie adresata laudei lui Dumnezeu, prin care autorul ii cere acestuia – asa
cum reiese si din titlu- sa ii fie ucenic
Dumnezeu in aceasta poezie este „marele bijutier’’, Universul,pamantul intreaga sa
creatie este o bijuterie ; „ diademe ceresti’; slefuite in „cosmicul atelier” .
Tu, marele bijutier
Al diademelor cereşti
Tu, care veşnic şlefuieşti
În cosmicul atelier,
Poetul cere Creatorului sau sa il ia ca uncenic pentru ca si el la randul sau sa invete
„canonul sfintei frumuseti”- se refera la frumusetea sufletului si spiritului uman si scoatere
de „podoabe din nimic” este scoatere frumusetii sufletului omului raportat la Dumnezeu.
Primeşte-mă ca ucenic,
În nopţi de taină să mă-nveţi
Canonul sfintei frumuseţi
Să scot podoabe din nimic.
Dumnezeu este „slavit stapan si domn’, care dascaleste artisti ,vizionarii uriasi in al
caror geniu exista.
Este binecunoscut ca marii titani ai literaturii, culturii, stiintei si tehnicii, au fost toti
mari personalitati inspirate de harul divin, de prezenta lui Dumnezeu in marile lor acte de
creatii ; Nikola Tesla ,Albert Eintein. Una din afirmatiile lui einstein a ridicat puternicie
controverse in prezent, inca in dezbatere,in randul ateilor rationalisti contemporani ; acesta
,spre sfarsitul vietii afirma ,citez „Nu este foarte important sa stim cum arata Dumnezeu ,ci
mai degraba cum gandeste”.
Si asa –marele geniu al secolului XX- prin gandirea sa avangardista, a dat nastere
printr-o singura fraza unei miscari de studiu a teoriei intregului- respectiv ce gandeste
Dumnezeu.
Deci Dumnezeu este sclipirea genialitatii in om, marea revolutie in creatii,opera
,arta stiinta ;
Tu, care dăscăleşti artişti
Şi-ţi iei la glorie părtaşi
Vizionarii uriaşi
În geniul cărora te mişti,
Dar Crainic cere ,in calitate de Ucenic al lui Dumnezeu, cere acestuia darul
impletirii vorbelor in ca prin ceea ce creaza scriind sa transmite „cele ce nu se vad si ne se
spun” respectiv adevarurile supreme alea creatiei si prezentei lui Dumnezeu prin arta
cuvantului:
Cuvinte dă-mi să le-mpreun
Fierbinţi de-ntâiul suflu viu,
Dă-mi să le văd cât nu se scriu
Şi să le-aud cât nu se spun.
Ultima strofa este o ruga fierbinte si suprema catre Dumnezeu ca acesta sa ii dea „duhul
vorbei’, puterea de a o scoate din intelepciunea ancestrala a intregii existente „din matca
lumii sa le chem „ si puterea de a le proiecta in etern; cere harul scrisului ce ramane etern in
exsitenta omenirii.
Din noi ramane ceea ce creem si lasam in urma,.nu ceea ce traim,deci traim in
eternitatea prin ceea ce am creat de-a lungul vietii.
Din matca lumii să le chem
Şi-n duhul ei să le trimit
În constelaţii de sonet
Şi-n căi lactee de poem.

Pentru a avea o imagine cat mai clara si de ansamblu a ceea ce a inseamnat si

inseamna pentru cultura, ortodoxism, litaratura intreaga creatie a lui Nichifor Crainic,doresc –
in semn de profunda preturie- sa prezint cateva din citatele sale celebre, adunate in portalul
citatepedia.ro.( extrase din Cursurile de mistica )
A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale,
însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării.
Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de
românism
Cat de actual este mesajul acestui citat si cata forta transpare din el si ar putea fi luat
drept motto a ceea ce ar trebui sa insemne pentru fiecare dintre noi a fi roman.
„Culmea umanului rămâne sfântul, nu geniul’’- intreaga creatie de geniu a
umanitatii nu a facut decat sa demonstreze ceea ce Crainic a pus intr-o simpla fraza.
„Sensul binecuvântat al civilizaţiei stă în măsura în care ea e numai un mijloc în
slujba desăvârşirii spirituale. Dar când omul se avântă în gigantismul prometeic să
dobândească lumea, iluzia acestei desfătări nu preţuieşte nimic faţă de sufletul care şi-l
pierse. Căci moartea desfiinţează într-o clipă stăpânirea noastră asupra lumii. Civilizaţia
concepută ca scop prometeic de a reface paradisul terestru pentru propria-ţi desfătare are
ceva din tragedia trufiei simbolizate în povestea Turnului Babel”
Cu cat o civilizatie si umanitatea in sine sa departeaza de calea spirituala si de
Dumnezeu , cu atat se proiecteaza si aproprie de haos, gol si moarte.Rolul civilizatiei este nu
refacerea paradisului pierdut pe pamant, caci ar iesi un alt Turn Babel, ci integrarea in
absolutul lui Dumnezeu.
„Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume şi totuşi nu-i
aparţinem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că
suntem în mijlocul ei ca nişte rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă, ce ni se
refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiţia mizeriei terestre, în care
ne simţim exilaţi; şi că, în sfârşit, tot ceea ce în fiinţa noastră rimează în chip tainic cu
veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual de existenţă şi la cucerirea unui mod
superior şi desăvârşit, conceput în antinomie cu cel de acum şi de aici”
 Ca si creatii ale Dumnezeu avem in noi, in matricea ADN ului nostru foamea de a
regasi paradisul pierdut; mereu avem alienatul sentiment de a nu apartine acestei lumi, ca
suntem lasati pe dinafara din ordinea perfecta a timpului.Omul este un insetat de absolut cu o
sete nestinsa de a recuceri paradisul pierdut.
„Dacă fericirea nu ar putea fi atinsă sub nicio formă, oamenii nu ar mai căuta-o.”-
fericirea nu este o iluzie, ea exista si omul se afla intr-o continua cautare a ei pe tot parcursul
vietii.
Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a şti, ci aceea de a crea .-destinul unui
popor, ca si cel individual al unui om,. este acela de a creea , de a lasa ceva in urma ,in
istorie.
Intelectualitatea presupune cât de cât o viaţă proprie a intelectualului hrănit cu
idei, modelat de probleme, amplificat de un continuu contact cu cartea, instrumentul prin
excelenţă al unei vieţi intelectuale
Nu exista spiritualitate si inaltare fara studiu arta si cultura. Intelectul este cel
care,modelat, hranit cu idei ,mentinut intr-un continuu contact cu cartea,informatia este cel
ce da contur si baza unei vieti intelectuale., baza reala a unei vieti spirituale.
Cultura ca totalitate a creaţiilor geniului omenesc nu are sens în sine, ci se
integrează ca parte în concepţia religioasă. Ea iradiază din credinţă ca văpaia cu focul
aprins
Concretizarea credintei in creatia omului este genialitatea – creatia umana nu are
sens fara a avea o baza religioasa, fapt de actualitate demonstrat de generatiile care i-au urmat
lui Crainic prin ponderea mare de mari creatori de geniu care au creat sub impulsul inspiratiei
divine.

Concluzii

Avangardist, profund religios, ortodox de mare forta Crainic este de departe un

teolog misionar printre intelectuali. Daca Crainic ar mai fi trait in vremurile noastre,cu
siguranta ar fi dedicat un volum discipolulului sau –parintele Arsenie Boca- si ar fi fost un
exemplu de nationalism si propovaduitor al ortodoxiei si reintregirii neamului prin credsinta,
practica crestina si cultura.
Inchei in ton opotimist dorind sa apara mult mai mult material editorial privind
opera lui Crainic, sa fie mult mai profund studiat in scoli pentru ca activitatea si destinul sau
contituie un exemplu de marte forta.
 Intr-un context national si international de profunde framanatari, crize sociale ,
demografice ,nationale ,crize de identitate spirituala opera lui Crainic ramane un liant al
nostru romanilor ce ne invita la unitatea de neam, unitatea ideologica, la a crea ceva de
valoare ca popor si de a ne pastra nestirbita identitatea nationala .
Crainic este un trecut cauruia iisuntem datori sa ne mentinem uniti, sa ii promovam
opera . sa ii urmam exemplul si sa devenim ,la randul noistru, exemple ca el.
Crainic indeamna si dupa trecerea sa in nefiinta sa depunem eforturi pentru a invata
si perpetua zestrea noastra culturala, sa practicam in mod inalt spiritual ortodoxia- caci
suntem natie ortodoxa – .
Poezia religioasa care ne-a lasat-o Crainic este o poezia absoluta si totala, ce a creat
un exztraordinar limbaj accesibil si inteligibil dar cu profunzime si cu frizarea sublimului.
Poezia sa transcede fiinta ,iti ajunge in suflet, iti transmite emotie, te face sa simti vibratie,
suflet si culoare.
Crainic ramane in scara valorilor romanesti un puct de varf, un deschizator de
drumuri, un reprezentant de top al religiozitatii romanesti ce trasnmite frumuste m
sensibilitate, forta de expresie si originalitate.
Este creatorul acelei poezii care te faci sa iti pui intrebari exsitentiale, sa iti simti
apartenenta la o ginta, sa simti ca trebuie sa cresti siritual, intelectual , sa faci tot ceea ce poti
in cel mai bun mod, si sa transmiti acest lucru mai departe.
Crainic prin poezia sa ne invata sa ne rugam si sa crestem spiritual invatand si
creand