CUPRINS

1. MITROPOLITUL ANTONIE PLĂMĂDEALĂ (1926-2005) ............................................................................. 4

2. PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE (1903-1993) ..................................................................................... 14

3
 1. MITROPOLITUL ANTONIE PLĂMĂDEALĂ (1926-2005)
BOLOHAN FLAVIUS
asfasadfadfaddasfasdfffffffffffffffffffffddddddsgaddddddddddddddddsdaggggdddsaaaa
Abstract: In my work I tried to make a biography of the worthy of remembrance,
† Antonie Plămădeală, the Metropolitan of Ardeal and to make known the activity that he
carried out throughout his life. At the same time, I tried to capture moments when he
talks about „The Burning Bush Organization” and how he saw this movement. I tried to
highlight the fact that he was persecuted for his faith and that all the movement of the
burning bush had to suffer from the actions carried out at the Antim Monastery.
Keywords: † Antonie Plămădeală, the Jesus Prayer, Antim Monastery, Daniil Sandu
Tudor

Mitropolitul Antonie Plămădeală s-a născut în localitatea Stolniceni, raionul Hâncești din
Republica Moldova, în data de 17 noiembrie 19261. Părinții lui se numesc Vasile și Elisabeta2,
completând numarul celor șase frați ajunși la maturitate. Școala primară a absolvit-o în satul
natal și în comuna „Principele Carol", unde tatăl său fusese detașat 3. În anul 1937 s-a înscris la
Seminarul Teologic „Gavriil Bănulescu-Bodoni" din Chișinău, având de mic copil dorința de a
urma căile Domnului și de a-i sluji cu vrednicie4. Din păcate, condițiile istorice nu au fost
favorabile desfășurării în liniște a studiilor, deoarece la sfârșitul lunii iunie a anului 1940 trupele
sovietice au ocupat Basarabia5. Viața bisericească a fost distrusă, mulți preoți refugiindu-se în
teritoriile românești neocupate. În aceste condiții, cursurile de la Seminarul Teologic au fost
suspendate, iar tânărul teolog Leonida Plamădeală s-a văzut nevoit să se înscrie la Școala
Pedagogică din Chișinăul ocupat, dupa ce terminase cu note excelente primii trei ani de seminar.
Astfel, încă de pe atunci se putea vedea că viitorul tânărului Leonida nu va fi lipsit de diverse
piedici și de pericole.
Momentul în care trupele române au reocupat teritoriul dintre Prut și Nistru a fost un bun
prilej pentru tânarul Leonida de aș relua cursurile Seminarului Teologic. Apropiindu-se, însă, în
vara anului 1944 linia frontului de Chișinău, s-a refugiat cu părinții în Ișalnița, langă Craiova, și
a cerut transferarea lui la Seminarul „Nifon Mitropolitul" din București pe care l-a și absolvit în

1
https://doxologia.ro/mitropolitul-antonie-plamadeala, ianuarie 2020.
2
Nicholas BUDA, Maica ANASTASIA, Mitropolitul Antonie al Ardealului, Rugul Aprins al Conștinței Neamului,
Editura Casa Cărtii de Știință, Cluj-Napoca, 2012, p.235.
3
Lect. Univ. Dr. Paul BRUSANOWSKI, In Memoriam, Înalt Prea Sfințitul Dr. Antonie Plămadeala Arhiepiscop al
Sibiului și Mitropolit al Ardealului a trecut la cele veșnice, în: Mitropolia Ardealului, Editura Arhiepiscopiei
Sibiului, Serie noua, Anul XV (87), Nr.3, Iul.-Sept., Sibiu, 2005, p.43.
4
Nicholas BUDA, Maica ANASTASIA, op. cit., p.235.
5
Lect. Univ. Dr. Paul BRUSANOWSKI, op. cit., p.43.
4
anul 1945 cu media generală 9.6 În toamna aceluiași an s-a înscris la Facultatea de Teologie a
Universitații București, audiind în paralel și cursuri de la facultatea de Litere și Filozofie (printre
alții și pe renumiții profesori Anton Dumitriu, Mircea Florian, G. Calinescu, Tudor Vianu, I.
Zamfirescu ș.a.). Situația sa civilă însă nu a fost deloc ușoară, știut fiind că Uniunea Sovietică
ceruse guvernului marionetă condus de Petru Groza predarea tuturor acelora care în data de 28
iunie se aflaseră pe teritoriul ocupat de Armata Roșie, dar care reușiseră să se refugieze odată cu
retragerea armatelor romană și germană în vara anului 1944 pe teritoriul aflat la vest de Prut
(persoane pe care URSS le considera de cetatenie sovietică). Datorită unei măsuri a ministrului
de justiție Lucrețiu Pătrașcanu, multe persoane care riscau astfel deportarea în Siberia au fost
ajutate să primeasca un nou buletin de identitate român, recunoscandu-li-se prin tribunal și
cetățenia română.7 În această categorie a intrat și viitorul mitropolit de la Sibiu.
Implicat în organizațiile studențești anticomuniste, a fost pus sub urmarire din toamna
anului 1948. Dupa trei ani de studiu universitar a fost nevoit să părăsească, deci, Bucureștiul și să
treacă în Ardeal. Dupa un an în care a fost nevoit să stea ascuns în Baia Mare, s-a înscris, la
sfârșitul anului universitar 1948- 1949, la Institutul Teologic Universitar din Cluj, a dat îndată
examenele și a predat în iunie 1949, în manuscris, lucrarea de licența cu titlul „Importanța
antropologiei carreliene pentru o pedagogie creștină"8, teza lucrată sub îndrumarea profesorului
Nicolae Balca, președinte al comisiei fiind episcopul Nicolae Colan, în fața căruia a rostit și
discursul de terminare a studiilor, discurs care a aparut imediat și în revista clujeană
„Renașterea". Nota obținută la examenul de licență a fost 10, cu calificativul „excepțional". La
nici două luni de la obținerea titlului de licențiat în Teologie, a cerut episcopului Aradului Andrei
Mageru să-l hirotonească în treapta de diacon. La praznicul din același an al Schimbării la fața,
tânărul Leonida a primit Sf. Taină a Hirotoniei în capela Episcopiei Aradului, iar în ziua de 14
septembrie 1949 a intrat în monahism la mănăstirea Prislop (pe atunci de călugări), primind
numele de Antonie. În același an a fost condamnat în contumacie de catre Tribunalul Militar
București la 7 ani temniță grea și la 5 ani degradare civică, pe baza articolului 209 Cod Penal
(uneltire împotriva siguranței Statului). S-a ascuns la București (în iarna lui 1950 la familia
profesorului Dădârlat), la schitul Crasna-Gorj, apoi la Mănăstirea Slatina, jud. Suceava. Deși s-a
întalnit cu episcopul Andrei Mageru la București, episcopul fiind atunci la un Sinod, și i-a
explicat situația, totuși, dupa întoarcerea la Arad, de frică, episcopul Andrei l-a caterisit. Cu
pericole s-a deplasat la Arad. Episcopul refuzând să-l primească, a obținut totuși o întrevedere cu

6
Nicholas BUDA, Maica ANASTASIA, op. cit., p.235.

7
Nicholas BUDA, Maica ANASTASIA, op. cit., p. 236.
8
Prof. Univ. Dr. Aurel PAVEL, Mitropolitul Antonie Plămădeală – ierarh de cuget şi simţire românească, Revista
Epifania, nr. 42, septembrie – noiembrie, Iași, 2017, p. 105.
5
vicarul pr. Gheorghe Litiu. Prin intervenția acestuia a obținut cu greu o hârtie prin care i-a fost
schimbată sentința de caterisire în excluderea din Mănăstirea Prislop, cu dreptul de a se stabili în
oricare altă mănăstire. Așa a putut rămâne la Slatina, unde a reușit să obțină o oarecare siguranță,
fiind acum și cu numele schimbat din Leonida în Antonie. Monahul Antonie a ajuns la
Mănastirea Slatina cu recomandarea Părintelui Arsenie Papacioc, și el membru la Rugului
Aprins.9
Aici se afla stareț renumitul părinte Ilie Cleopa, pe care mitropolitul Antonie al
Ardealului l-a păstrat pururi în suflet și a cărui personalitate a evocat-o în celebra carte „Tradiție
și libertate în spiritualitatea ortodoxă"10. A îndeplinit felurite ascultări, de la muncile de jos, până
la aceea de ajutator la administrarea mănăstirii. Ba mai mult, a fost folosit de către stăreția
mănăstirii ca profesor la Școala Monahală, apoi a fost detașat și la Mănăstirile Râșca și
Dragomirna. În această ultimă mănăstire a fost chemat de către starețul Gherman, aflat în vârstă
de 70 de ani, pentru a-l ajuta la organizarea și punerea în ordine a actelor de la cancelarie.
Îndeplinind această ascultare, a avut fericirea de a descoperi valoroase documente datate din
epoca ctitorului acestei mănăstiri, Anastasie Crimca, cât și documente mai vechi, chiar de pe
timpul domnitorului Ștefan cel Mare și înca peste o suta de sigilii sătești din Bucovina. Însă cel
mai valoros document descoperit cu această ocazie a fost un Sbornic11 în limba slavă de redactie
mediobulgară, datat în anul 1359. Monahii, cei mai mulți de vârste patriarhale, au declarat senini
că au existat mult mai multe „hârtii din acestea vechi", însă că au fost folosite pentru încălzirea
chiliilor. Astfel, tânărul monah Antonie și-a adus contribuția la salvarea, poate în ultimul
moment, a unor prețioase documente istorice, cu ajutorul cărora pot fi clarificate numeroase
probleme din trecutul neamului. Din păcate, însă, autorul descoperirilor a trebuit să rămână în
umbra anonimatului, avand permanent teama în suflet de a nu fi descoperit de către Securitatea
comunistă. La 21 iunie 1953 Consiliul duhovnicesc al mănăstirii a hotarat să-l recomande pe
ierodiaconul Antonie Plămadeală pentru hirotonia întru treapta de preot. În ziua urmatoare
starețul Emilian Olariu (Parintele Cleopa nemaideținând această funcție) a cerut mitropolitului
Sebastian Rusan aprobarea pentru hirotonie. În răspunsul dat stareției mănăstirii Slatina la data
de 14 iulie 1953, se specifică faptul că aceasta va avea loc în ziua de 6 august, la hramul
mănăstirii Slatina. Astfel, la exact patru ani de la hirotonia întru treapta de diacon, tânărul monah
Antonie a primit harul preoției prin punerea mâinilor episcopului Partenie Ciopron, fost episcop
al Armatei, mai târziu episcop de Roman. Cu toate că a reușit să se ascundă timp de patru ani, în

9
Virgil CAZAN, Mișcarea duhovnicească “Rugul Aprins”, Editura ASA, București, 2007, p. 58.
10
♰Antonie PLĂMĂDEALĂ, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Mitropoliei Ardealului, Sibiu,
1995, p. 157.
11
Sbornic=1. carte bisericească ce conține o alegere din viețile și învățăturile sfinților; 2. manuscript mixt conținând
diferite genuri de literatură populară. [Bulg. SBORNIK, colecțiune (de felurite scrieri mărunte)],
https://dexonline.ro/definitie/sbornic.
6
ziua de 15 octombrie 1954 a fost arestat la Iași de catre organele Ministerului de Intene. A
petrecut o noapte în penitenciarul din Iași, iar a doua zi a fost transportat la București. În data de
17 octombrie a fost depus la Penitenciarul Jilava. Au urmat luni de zile de anchete barbare,
evocate cât se poate de bine în romanul „Trei ceasuri în iad". În final, s-a rejudecat cauza din
1949, condamnarea fiind redusă la patru ani temnița grea și trei ani degradare civică. A
beneficiat, însa, de decretul 421 din 1955 care prevedea grațierea celor cu o condamnare de sub
cinci ani, iar în ziua de 3 aprilie 1956 a fost eliberat, înapoindu-se la mănăstirea Slatina. (Din 1
ianuarie 1991 este membru în Asociația foștilor definuți politici, cu carnetul nr.5432. Totodată,
este important de menționat că numele său a fost consemnat în revista „Memoria", în rândurile
scriitorilor care, în anii teroarei staliniste, au fost supuși detenției politice)12.
În toamna aceluiași an, 1956, s-a înscris la cursurile de „Magisteriu" (doctorat) din cadrul
Institutului Teologic din Capitală, la secția Teologie Sistematică. Pe lâng cele trei lucrări de
seminar care trebuiau să fie redactate în cadrul acestor cursuri, tânărul doctorand ieromonah
Antonie a publicat numeroase studii în revistele bisericești din țară, iar în MMS note ecumenice
și de cronică bisericească. Dumnezeu pe cine iubește, pe acela îl și încearcă, supunându-l la
diferite ispitiri din cele mai grele. Astfel, înainte de examenele de anul al-III-lea de magisteriu, a
primit ca un trăsnet știrea că începând cu a doua zi este eliminat de la cursurile de doctorat și că
este scos din rândurile clerului și ale monahilor. S-a adus ca motiv noua lege care a avut drept
urmare pustiirea mănăstirilor românești (este vorba de legea nr. 410/1959). Trebuie însă subliniat
că acest decret prevedea trecerea în viața civila doar a monahilor fără studii teologice, însa
ieromonahul Antonie nu doar că deținea o diplomă de licență în teologie cu calificativul maxim
posibil, dar încheiase deja doi ani de aprofundare în teologie, urmând să-l termine și pe al treilea,
și-și mai adusese și contribuția la dezvoltarea teologiei romanești prin publicarea unui număr
însemnat de articole cu conținut teologic. Astfel, autoritațile de Stat ale vremii au întrerupt
cariera, cât se poate de promițătoare, a unui viitor mare teolog, istoric și ierarh.
În urmatorii doi ani a avut de înfruntat o situație grea: aceea de șomer, zilier, fără drept de
rezidență în București în casa parinților săi. Abia în anul 1961 a primit buletin de identitate
pentru București, cât și permisiunea de a munci într-una din fabricile capitalei. Astfel, în
decembrie 1961 s-a angajat ca muncitor necalificat la cel mai mare atelier (numit de „Injecții")
de la întreprinderea de Prelucrare a Maselor Plastice din București. A funcționat la început ca
maturător, apoi ca transportor al materiei prime de la magazii la mașini și al produselor finite de
la mașini la magazii, cărând pe spate saci de câte 25 de kg fiecare. Mai târziu a „avansat" la
stadiul de muncitor-ajutator la o mașină de injecții, fiind instruit de către muncitorul Stănică
Smarandache.
12
Prof. Univ. Dr. Aurel PAVEL, op. cit., p. 106.
7
 După un stagiu de muncitor-ajutător la finisaj și ambalaj, a fost supus unui examen de
verificare a cunoștințelor de prelucrare a maselor plastice, în urma căruia a fost încadrat într-o
categoric mai mare de salarizare, și i s-a dat în primire și o mașină la care a fabricat bunuri de
larg consum. A fost nevoit să se îmbrace ca toți ceilalți muncitori, în halat și salopetă, iar uneori
a trebuit să se prezinte la fabrică și duminica, uzina avand regim de foc continuu.
A fost numit mai apoi operator chimist, revenindu-i lui, acum, sarcina de ai iniția pe alții
în ale meseriei. A lucrat din greu la mașină în trei schimburi (timp de un an), dupa care a fost
promovat pontator și calculator de salarii, iar dupa un alt an a fost numit planificator. În 1966, pe
baza unui decret anterior care prevedea ca salariații care au studii superioare pot fi încadrați pe
funcții pentru care indicatorul de salarizare prevede studii economice superioare, a fost numit în
funcția de economist pentru preț de cost. La începutul anului 1968 a prezentat o inovație:
„îndrumator practic pentru analize economice", certificatul de inovator avand nr. 6496/20
februarie 1968. Această funcție de economist a deținut-o până în data de 1 martie 1968, când, în
urma noului spirit liberal al epocii și apoi, a așa-zisei „Primăveri de la Praga", patriarhul
Justinian a reușit să-l scoată din fabrică și să-i mijlocească transferarea pe postul de secretar-șef
la Institutul Teologic din București. Acest lucru a fost posibil și datorită faptului că ieromonahul
Antonie nu s-a considerat niciodata în acest timp ieșit din rândurile clerului și ale monahilor. Ba,
unora dintre colegii de muncă din fabrica le-a destăinuit adevarata sa identitate. S-a socotit în
toată această perioadă încadrat în obștea monahală a catedralei. Toate concediile le-a petrecut la
mănăstiri. Iar dacă trebuia să se prezinte la locul de muncă într-o zi de duminică, mergea la
biserică seara, la vecernie. A avut relații duhovnicești cu părinții de la catedrală și, ceea ce este
mai important, a avut permanente contacte cu patriarhul Justinian, astfel că acesta i-a cunoscut
de la bun început situația.
Î.P.S. Dr. Antoie a intrat în contact și cu gruăparea “Rugul Aprins”. El vede întalnirea pe
care a organizat-o Sandu Tudor, la invitația mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea, “moment
pregătitor” pentru ceea ce avea să urmeze13. La această întalnire au participat o serie de
intelectuali, precum Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Henru H. Stahal, Constantin Noica,
Mac Constantinescu. Aceștea s-au întâlnit la Cernăuți între 1-7 august 1943 pentru o adevarata
sesiune de spiritualitate. Despre Rugul Aprins, mitropolitul Antonie a scris o carte, chiar cu acest
titlu, în care dorește să scoată în evidență personalitatea și viața lui Sandu Tudor. În aceasta carte
la un moment dat spune urmatoarele:

13
Cristian VASILE, Biserica Ortodoxa în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche Publishing, București,
2013, p.136
8
 Părintele Daniil n-a fost numai Rugul Aprins. Caietele lui arată un om duhovnicesc de mare
adâncime și smerenie. Nimeni n-ar fi bănuit că ascundea în el toate aceste comori, risipite
organizat în caiete. Alexandru Mironescu spunea despre dânsul că era o bibliotecă deranjată,
împrăștiată, în dezordine. Aș modifica această descriere: era un risipit organizat și în structura lui
sufletească era un solid organizat. O arată lectura caietelor lui și notițiele pe care le făcea14.

În urma prieteniei cu Sandu Tudor, Î.P.S. Antonie a beneficiat de mai multe ori de ajutor
din partea lui, atunci când securitatea umbla să-l aresteze. Între cei doi exista o relație strânsă de
prietenie, sprijinindu-se reciproc.15 El este cel care l-a luat sub mantia sa când tânărul Leonida a
mers la mănăstirea Prislop, din Hațeg, acolo unde mitropolitul Antonie intră în monahism,
avându-l nas pe părintele Daniil( Sandu Tudor), iar cel care l-a tuns a fost părtintele Arsenie
Boca. Fenomenul „Rugul Aprins”, așa cum afirma Î.P.S. Antonie16, a reprezentat al treilea
moment de seamă al istoriei spiritualității românești, dupa momentu Paisie Velicicovschi și dupa
momentul Calinic de la Cernica17.

Gruparea “Rugul Aprins” este considerate ultimul bastion duhovnicesc ce a mai rezistat câţiva ani
împotriva ideologiei atee comuniste dar care a fost distrus de către aceştia, toţi membrii ei fiind
închişi pe motiv că ar fi constituit o mişcare conspirativă şi subversivă împotriva noului stat
român muncitoresc!18

Într-un pasaj din cartea Rugul Aprins, mitropolitul menționează următoarele:

Fenomenul „Rugul Aprins" a fost prezentat, ici și colo, după Revoluția din 1989, de către câțiva
participanți la el, dar nu și-a găsit înca istoricul care, să fie în același timp și un om cu sensibile
antene duhovnicești, deci un istoric de spiritualitate care să-l cerceteze amănunțit, prin această
prismă, și să-l interpreteze global la adevaratele lui dimensiuni. Aceasta și pentru că atat
inițiatorii, cât și participanții mai de seama, au trecut la Domnul înainte de a fi putut spune sau
scrie ei, când, cum și de ce 1-au inițiat, și de ce anume în timpul și după al doilea razboi
mondial19.

Din această mențiune putem concluziona că mitropolitul nu s-a considerat un participant

de seama al acestei mișcări.

14
♰ Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, Tipografia Eparhială, Sibiu, 2002, p.6.
15
Virgil CAZAN, op. cit., p.61.
16
♰ Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, op. cit, p. 9.
17
Virgil CAZAN, op. cit., p.71.
18
♰Antonie PLĂMĂDEALĂ, op.cit., p. 9.
19
Ibidem, p.10.
9
 În acest fel s-a încheiat o etapă neagră din viața Î.P.S. Antonie al Ardealului. Au fost ani
grei, de umilințe, de marginalizare, ani pierduți, în care i-a fost interzis să-și aduca propria sa
contribuție la dezvoltarea științei teologice romanești. Totuși, dorința de a citi, de a afla cât mai
multe, de a-și îmbogăți cultura nu a disparut. A citit mult în această vreme, atât studii teologice,
cât și literatură, filozofie, interesat fiind de evoluția culturală a vremii. Mai mult, a considerat că
experiența sa nu trebuie pur și simplu trecută cu vederea. Era conștient de faptul că în societatea
în care trăia nu era singurul care suferea, deși această suferință putea fi mai mare la unii și mai
mică la alții; însa toți aveau de suferință, toți trebuind să-și ducă viața într-o lume întoarsă pe
dos. Toate persoanele duceau o existență anormală, fie că erau victime, fie că erau călăi, gardieni
sau conducători (aceștia din urmă fiind, în fond, victime mai mari decât primii, victimele
propriilor lor conștiințe mutilate), întreaga societate suferea, fiind bolnavă, experimentând un
infern, un iad izvorât din îndoiala fața de semen, din teama de a nu i se recunoaște adevărata
identitate. Singura scăpare din această nebunie generală putea fi doar credința. Doar Hristos
putea oferi și dezvălui adevăratul sens al viefii și existenței, El singur putea să-i elibereze din
acest iad pe cei care credeau în El. Iar această experiență Î.P.S. a încercat să o aștearnă pe hârtie,
astfel cât să le ofere și celorlalți curaj și mangâiere. În aceste împrejurări a scris romanul „Trei
ceasuri în iad"20. Pe lângă faptul că acesta conține frânturi de autobiografie, se arata, se
accentuează, pe de alta parte, în primul rând faptul că Iisus pătimea cu toții în acest regim care
declarase razbi lui Dumnezeu, și, în al doilea rând, că toți pătimesc laolaltă, asemenea unor
hristoși, supuși degradării și denaturării identităților lor.
În vara anului 1968, dupa „Primavara de la Praga", a putut promova examenul final de
admisibilitate din cadrul cursurilor de doctorat, iar prin grija vrednicului patriarh Justinian a
beneficiat în urmatorii doi ani de o bursa de studii oferită de Secretariatul pentru unitatea
creștinilor de la Vatican. În anul 1970 a primit, cu calificativul „magna cum laudae", titlul de
Doctor in Teologie („Sacred Theology Doctor") al Facultații de Teologie de la Heythrop
College, Oxford, cu teza „Biserica slujitoare în gândirea occidentală, din punct de vedere
ortodox", teza alcatuită sub rectoratul prestigiosului filosof Frederick Copleston și sub
conducerea profesorului Dr. Robert Murray.21
Pe când se afla în Anglia, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a rechemat în
țară și l-a hirotesit în data de 24 noiembrie 1970 în treapta de arhimandrit. În ziua urmatoare,
patriarhul Justinian, a propus Sfântului Sinod alegerea a doi episcopi vicari și a unui arhereu

20
Roman alegoric, parabolă a condiției umane într-o societate totalitară, narațiunea „Trei ceasuri în iad” de Antonie
Plămădeală reprezintă parabola unui periplu iniţiatic. . E scoborârea și urcarea omului pe diverse trepte ale existenţei
şi o mişcare în mai multe cercuri ale supliciului, ca experienţă a căutării adevărului şi efort al regăsirii şi înţelegerii
de sine. Scris și publicat după ieșirea din închisoare, romanul a fost interzis pentru caracterul său „subversiv”.
21
Lect. Univ. Dr. Paul BRUSANOWSKI, op. cit. p.49.

10
vicar. A fost vorba despre alegerea arhimandritului Antonie Plămadeală în postul vacant de
Episcop vicar patriarhal de la Administrația Patriarhală, cât și de numirile, în primul rând, a
starețului mănăstirii Neamț, arhim. Nestor Vornicescu, în funcția de Episcop vicar la
Arhiepiscopia Olteniei și, în al doilea rand, a arhim. Gherasim Cristea, stareful manastirii
Căldărușani în funcția de Arhiereu vicar la Episcopia Dunării de Jos. În ziua de 15 decembrie
1970 Comisia canonică, juridică și pentru disciplină a constatat că toți trei îndeplinesc condițiile
canonice, statutare și regulamentare pentru a fi hirotoniți arhierei, solicitand acordarea acestui
rang celor trei arhimandriți propuși. În aceeași zi, în ședința de lucru, Sfântul Sinod a examinat
aceste propuneri. S-a trecut apoi la vot. Arhimandritul Antonie Plămadeală a fost ales astfel în
postul de Episcop Vicar patriarhal la Administrația Patriarhală, urmând să poarte titulatura de
„Ploieșteanul". Dupa 12 zile, în data de 27 decembrie, a fost hirotonit în catedrala patriarhală din
București de către patriarhul Justinian, de mitropolitul Tit Simedrea și de episcopul Antim
Târgovișteanul, vicar patriarhal, apoi episcop al Tomisului și Dunării de Jos.
A avut în grijă și Sectorul Relații externe bisericești din cadrul Administrației patriarhale,
conducerea Comisiei Centrale de pictură bisericească, iar începând de la 1 septembrie 1971, timp
de doi ani, a fost Rector al Institutului Teologic din București. Mai mult decât atat, timp de 10
ani a funcționat și ca secretar al Sfantului Sinod.
În ziua de 16 decembrie a anului 1972 a obținut un nou titlu de Doctor în Teologie, de
această dată la Institutul Teologic din București, cu teza: „Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură,
Sfânta Tradiție și în Teologia contemporană". Comisia compusă din parintele Dumitru Stăniloae
(în calitate de coordonator științific și referent principal al lucrarii), Nicolae Chițescu (în calitate
de referent secundar), Isidor Todoran și Ioan Zăgrean (de la Sibiu), Petru Rezuș și Constantin
Pavel, comisia a fost prezidată de către episcopul Antim Angelescu al Buzăului. După susținerea
lucrării a primit titlul de Doctor in Teologie însoțit de calificativul „excepțional".
La data de 1 septembrie 1979 episcopul Antim Angelescu de la Buzău s-a retras după ce
a condus timp de peste 35 de ani destinele acestei eparhii.22 La 9 decembrie patriarhul Iustin a
convocat Colegiul Electoral Bisericesc în vederea ocupării acestui scaun vacant. Dupa
despuierea scrutinului, patriarhul a anunțat că a fost ales ca nou cârmuitor duhovnicesc al
credincioșilor din eparhia Buzaului (al 34-lea în cei 471 de ani de la inființarea ei) vicarul
patriarhal Antonie Ploieșteanul. Înscăunarea a avut loc in zi1ua de 13 ianuarie 1979 în catedrala
episcopală din Buzău.
În urma retragerii la pensie a mitropolitului Nicolae Mladin, scaunul de la Sibiu a rămas
vacant. Din această cauză, patriarhul Iustin a convocat pentru ziua de 10 ianuarie 1982 Colegiul
Electoral Bisericesc care l-a ales pe episcopul Buzăului, Dr. Antonie Plămădeală. A doua zi, la
22
http://constantinalecse.com/capit-02-lumina-seminarului-b.htm, ianuare 2020.
11
propunerea Comisiei Canonice, juridice și pentru disciplină, Sfântul Sinod al BOR a validat
alegerea Î.P.S. Antonie Plămădeală ca mitropolit al Ardealului. În ziua de 7 februarie 1982 a avut
loc solemnitatea întronizării în catedrala mitropolitană din Sibiu. La începutul anului 1995 a
suferit în SUA o operație pe inimă. Cele patru artere ale inimii au fost înlocuite, prelevate de la
picior - singurul mod în care nu sunt respinse de organism.
În noaptea de 29 august 2005, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul,
Înalt Prea Sfințitul Dr. Antonie Plămădeală, Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului,
Crișanei și Maramureșului, dupa o îndelungată și grea suferință, a adormit în Domnul. Trecerea
sa la viața cea neîmbatrânitoare s-a făcut după cum se cere de fiecare dată în ectenia mare de la
Sfanta Liturghie: „făra durere, neînfruntat și în pace".
În cuvântul rostit în Catedrala mitropolitană din Sibiu, la Sfânta Liturghie ce a precedat
slujba înmormântării Mitropolitului Antonie, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci
Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, spunea, între altele:

Înalt Preasfinţitul Antonie rămâne în memoria noastră ca fiind un om de cultură creştină şi un

misionar dinamic al Ortodoxiei româneşti. A fost un teolog ortodox sistematic cu deschidere
socială şi ecumenică, a accentuat dimensiunea spirituală a Bisericii şi universalitatea Ortodoxiei.
A fost un interpret al spiritualităţii ortodoxe în contextul epocii de astăzi. A fost un bun
cunoscător al literaturii române şi universale. A fost, de asemenea, un român patriot, cu un vast
orizont european şi rămâne în memoria noastră ca un fascinant promotor al legăturii dinamice
dintre tradiţie şi libertate, dintre peren şi noutate, dintre Biserică şi societate23.

Urmând aşadar îndemnului paulin „aduceţi-vă aminte de mai marii voştri” (Ev. 13, 7)24, să ne
aducem aminte de mitropolitul-cărturar Antonie Plămădeală acum, la împlinirea celor cinci ani
de la plecarea dintre noi, să-i mulţumim pentru tot ceea ce a făcut bun pentru Biserică şi neam şi
să-i cinstim mereu pomenirea în inimile noastre. Veşnică să-i fie pomenirea din neam în neam!25

23
♰ DANIEL, Cuvânt la slujba prohodirii Arhiepiscopului Mitropolitului Antonie, Ziarul Lumina, 30 august 2010,
https://ziarullumina.ro/documentar/cinci-ani-de-la-despartirea-de-mitropolitul-antonie-23576.html, ianuarie 2020.
24
Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucuresti, 2006, p. 1360.
25
♰ VISARION, Cinci ani de la despartirea de Mitropolitul Antonie, Ziarul Lumina, 30 august 2010,
https://ziarullumina.ro/documentar/cinci-ani-de-la-despartirea-de-mitropolitul-antonie-23576.html, ianuarie 2020.
12
 BIBLIOGRAFIE

IZVOARE:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucuresti, 2006.

CĂRȚI:

2. BUDA, Nicholas, ANASTASIA Maica, Mitropolitul Antonie al Ardealului, Rugul Aprins al

Conștinței Neamului, Editura Casa Cărtii de Știință, Cluj-Napoca, 2012;
3. CAZAN, Virgil, Mișcarea duhovnicească “Rugul Aprins”, Editura ASA, București, 2007,
4. VASILE, Cristian, Biserica Ortodoxa în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche
Publishing, 2013,
5. ♰ PLĂMĂDEALĂ, Dr. Antonie, Rugul Aprins, Tipografia Eparhială, Sibiu, 2002, p.6.
6. ♰ PLĂMĂDEALĂ Dr. Antonie, Tradiție și libertate in spiritualitatea ortodoxa, Editura
Mitropoliei Ardealului, Sibiu, 1995

Reviste:

7. BRUSANOWSKI, Lect. Univ. Dr. Paul, In Memoriam, Înalt Prea Sfințitul Dr. Antonie Plămadeala
Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului a trecut la cele veșnice, Revista Teologica
Mitropolia Ardealului, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Serie noua, Anul XV (87), Nr.3, Iul.-
Sept., Sibiu, 2005,
8. PAVEL, Prof. Univ. Dr. Aurel, Mitropolitul Antonie Plămădeală – ierarh de cuget şi simţire
românească, Revista Epifania, nr. 42, septembrie – noiembrie, Iași, 2017,

SURSE ELECTRONICE:

9. http://constantinalecse.com/capit-02-lumina-seminarului-b.htm, ianuarie 2020;

10. ♰ DANIEL, Cuvânt la slujba prohodirii Arhiepiscopului Mitropolitului Antonie, Ziarul
Lumina, 30 august 2010, https://ziarullumina.ro/documentar/cinci-ani-de-la-despartirea-de-
mitropolitul-antonie-23576.html, ianuarie 2020;
11. ♰ VISARION, Cinci ani de la despartirea de Mitropolitul Antonie, Ziarul Lumina, 30
august 2010, https://ziarullumina.ro/documentar/cinci-ani-de-la-despartirea-de-
mitropolitul-antonie-23576.html, ianuarie 2020;
12. https://doxologia.ro/mitropolitul-antonie-plamadeala, ianuarie 2020;
13. https://dexonline.ro/definitie/sbornic, ianuarie 2020.

13
 2. PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE (1903-1993)
TUZU DANIEL – CRISTIAN

ABSTRACT: THE PRESENT STUDY INTENDS TO ANALYZE IN A MISSIONARY-PASTOJ

Abstract: The present study intends to analyze in a missionary-pastoral key the life
and activity of Father Dumitru Stăniloae, in particular his involvement in „The
Burning Bush Organization” through his lectures on the Prayer of Jesus. For this aim I
have tried to introduce a brief description of his life, on the one hand, in order to
highlight the man Stăniloae, the one behinf his writings and, on the other side, in order
to emphasize the essence of his talk about spirituality as an introduction to the theme
of Jesus' Prayer. Father Stăniloae have reached the culminating missionary-pastoral
point by translating the Filocalia, the work initiated together with Father Arsenie
Boca. His involvement in „The Burning Bush Organization” was limited to a few
lectures held on the Prayer of Jesus. In this context it’s important to mention that
Father Dumitru Stăniloae was not a legal member of this organization. The Eastern
Orthodox spirituality is deeply marked by the practice of the prayer of mind
descended into heart, a spiritual state to which Father Stăniloae teaches us how to
reach.

Keywords: Father Dumitru Stăniloae, „The Burning Bush Organization”, prison,

Eastern Orthodox Spirituality, Jesus prayer

Deseori numit cu sintagma de „cel mai mare teolog ortodox al secolului al XX-lea”,
Părintele Stăniloae a reușit să aibă o viață demnă, o meditație și o fecunditate deosebită în
scrierile sale și o lucrare deosebită, cea a rugăciunii curate. Dintre acești trei piloni, doi sunt
aceia pe care am ales să-i prezint în rândurile următoare, anume viața și concepția sa despre
spiritualitate și lucrarea rugăciunii curate. Motivul pentru care l-am ales pe Părintele Stăniloae
pentru acest studiu a constat într-o dorință de edificare personală cu privire la viața și activitatea
sa din momentul nașterii până la bătrânețile sale, mai ales acele repere biografice care tratează
ascensiunea sa ca om de cultură, ca teolog și conștiința apartenenței sale la Mișcarea Rugului
Aprins de la Antim, dar și cu privire la reperele spirituale pe care acesta le-a lăsat posterității prin
dialogurile de la Cernica. Citisem cartea fiicei sale, Lidia Ionescu Stăniloae, intitulată Lumina
faptei din lumina cuvântului împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae și m-am minunat de viața
părintelui văzută prin ochii ei, de mică copilă, până la vârsta când acesta a trecut la Domnul. De
asemenea, citisem și o serie de lecturi ale Sfinților Părinți în care se aflau atașate comentariile
sfinției sale. Notele sale m-au fascinat pentru că totdeauna dădeau o viziune mult mai amplă
decât puteam gândi, mereu trimiteau la implicațiile cosmice ale actului Întrupării Fiului lui
Dumnezeu și la implicațiile cosmice pe care le are fiecare acțiune personală a omului.

14
 Astfel, îndemnat de o dorință interioară de a cunoaște cât mai mult din viața acestui om
plin de har, am început demersul pentru această lucrare. Am încercat să aduc înainte, în primul
rând, mărturisiri inedite ale părintelui Stăniloae din dosarul de la CNSAS, tratate substanțial în
cartea domnului Florin Duțu, de care m-am folosit în mod special. În al doilea rând, am încercat
să aduc înainte fragmente din texte publicate în „Telegraful Român” care arată perspectiva de
viață pe care a avut-o părintele, iar în al treilea rând, am încercat să scot în evidență câteva
mărturii ale celor care l-au cunoscut în timpul vieții, în diferite ipostase, mai fericite sau mai
triste.
În primul capitol, intitulat Repere biografice, am încercat să alcătuiesc o viziune
integratoare cu privire la nașterea sa, la satul copilăriei, la părinți și neamuri, la școala primară și
la viața sa elev la liceul „Andrei Șaguna” din Sibiu. De asemenea, am tratat aici despre efortul pe
care l-a exercitat ca student și ca bursier, despre ținuta sa morală ca preot și ca rector al
Academiei Teologice „Andreiana”, din Sibiu și ca redactor la „Telegraful Român”. În cele din
urmă ale acestui capitol am tratat despre experiența sa ca profesor de ascetică și mistică la
București.
În cel de-al doilea capitol, intitulat Părintele Stăniloae în dosarele Securității: arestarea
și condamnarea în procesul „Rugului Aprins”, am tratat despre cum s-a petrecut urmărirea,
arestarea și condamnarea sa în procesul „Rugului Aprins”. Aici am observat faptul că Părintele
Dumitru Stăniloae nu a fost membru al acestei mișcări și că el era doar invitat din când în când
să vorbească despre rugăciunea lui Iisus. Deși sunt voci care spun și altfel, totuși părintele a lăsat
în scris faptul că el nu a făcut niciodată parte din această mișcare și că nu a fost nici legionar, așa
cum fusese etichetat. Încercările din închisoare, pe care le-a răbdat cu tărie și cu smerenie, așa
cum mărturisește, l-au făcut să aibă experiențe mai profunde ale spiritualității ortodoxe, prin
intermediul rugăciunii lui Iisus.
În al treilea capitol, intitulat Spiritualitate în viața Părintelui Stăniloae. Rugăciunea lui
Iisus, am încercat să expun perspectiva asupra spiritualității ortodoxe a Părintelui Stăniloae prin
prisma dialogurilor de la Cernica. Astfel, am văzut care sunt condițiile spiritualității ortodoxe și a
rugăciunii isihaste.

15
 1. REPERE BIOGRAFICE

În declarația autobiografică din 14 iulie 1962, din temnița Aiudului, Părintele Dumitru
Stăniloae scria:

Am văzut lumina lumii într-o familie țărănească din satul Vlădeni, raionul Codlea, la începutul
secolului prezent. Posibilitățile materiale ale părinților mei erau extrem de reduse, încât numai
prin osteneala necurmată a brațelor lor muncitoare puteau asigura mămăliga de fiecare zi pentru
cei cinci copii, mămăligă prea rar asociată cu puțină pâine și prea puțin îndulcită cu feluri mai
variate de mâncare. Atât tata cât și mama, rămași orfani de tată de mici, au fost dați la slugărie din
fragedă copilărie și după căsătoria lor tata lua adeseori drumul către moșiile boierești din regiunea
Brăilei de unde se întorcea după luni sau ani de muncă istovitoare cu modeste sume prin care mai
putea mâna o vreme viața copiilor. Frații și surorile mele, îndată ce s-au ridicat peste vârsta de 12
ani au plecat toți la stăpâni, la sașii din Codlea sau pe la boieri în București. Cu mine, cel mai mic
dintre copii, au hotărât la îndemnurile stăruitoare ale învățătorilor din sat, să se arunce în
încercarea amețitoare pentru ei, a trimiterii la școală mai înaltă. Și așa într-o noapte geroasă din
februarie 1917, după retragerea armatei române din sudul Transilvaniei, am pornit cu tata și cu
mama pe lângă un car cu lemne dus spre vânzare, către Brașov. Mama a leșinat pe drum de
istovită ce era și de abia am purtat-o mai departe26.

După cum se poate vedea, părintele Dumitru Stăniloae, care a văzut lumina lumii la 16
noiembrie 1903, se naște într-o familie simplă, săracă, într-o zonă muntoasă, numită Vlădeni
unde banii erau un lucru foarte greu de dobândit.
Vlădeni era un sat ce ținea atunci de județul Făgăraș, după care a trecut la Brașov:

E un sat între Țara Bârsei și Țara Oltului, între munți, între păduri. Nu este foarte productiv
agricol. Se face mai mult ovăz, foarte mult fân și oamenii se ocupau cu adunarea fânului din care
și vindeau, dar dădeau și la vitele lor; țineau mult la vite. Se mai ocupau cu pădurea, adunau
lemne din pădure și se duceau la Codlea, la Brașov. Cam din asta trăiau, din vânzarea de fân și de
lemne. Nu aveau grâu și lucruri care se fac pe la șes27.

Satul natal l-a influențat foarte mult în vederea stabilirii raporturilor dintre oameni și în
ceea ce privește înțelegerea naturii: „Înțelegerea dintre oameni o văd cum era în satul meu natal.
Natura o privesc prin prisma acelui loc binecuvântat”28.

26
Apud Florin DUȚU, Viața Părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993), Ed. Floare albă de colț, București, 2015, pp.
5-6.
27
Ibidem, pp. 6-7.
28
Ibidem, p. 7.
16
 Pentru părintele Stăniloae, restul vieții avea să graviteze în jurul experienței și
spiritualității din satul său natal, de care nu s-a dezlipit până la bătrânețile sale. În ceea ce
privește familia în care s-a născut, tatăl său se numea Irimie, iar mama sa, Reveca și era nepoată
de preot: „Tatăl său, nenea Irimie, era renumit prin sfaturile pe care le dădea celor necăjiți și în
special pentru felul în care împăca familiile ce vroiau să se despartă. Le spunea soților că a doua
soție este precum cojocul ciobanului îmbrăcat pe pielea goală. Se ruga cu ei și îi punea să zică
Tatăl nostru timp de 40 de zile”29.
Cel mai important dar moștenit de la părinți a fost credința în Dumnezeu. În acest sens,
Mitropolitul Kallistos Ware mărturisește o povestioară cu referire la copilăria sa pe care chiar
părintele a povestit-o: „În casa părinților săi se afla o Biblie mare cu imagini. Familia sa era
modestă, trăiau la țară... Copilul Dumitru răsfoia Biblia pentru că era atras de imagini. Nu
înțelegea despre ce era vorba în imagini, astfel că a început să citească textul. Obișnuia să
citească în camera cea mare, în care erau primiți oaspeții. Întreaga familie aprecia că el studiază
Sfânta Scriptură. Și păstrau liniștea. Spuneau «Nu faceți gălăgie, copilul citește Sfânta
Scriptură». Ei simțeau că se petrece ceva sfânt. Această povestioară m-a mișcat”30. Silit de
situația financiară precară, tatăl său se va număra printre ardelenii care au mers în America
pentru a munci în vederea construirii unei șure: „Când mama a rămas însărcinată cu mine, tata a
plecat în America, să adune bani să facă o șură. A venit când eram de trei ani. Eu mă jucam pe
afară și nu-l cunoșteam... Era un om mai reținut, vorbea mai puțin, dar îl respectam mult pentru
înțelepciunea lui și pentru hărnicia lui”31.
Studiile Părintelui Stăniloae au început cu cele șase clase la școala primară din sat (1910-
1916), apoi au continuat cu cele opt clase (1917-1922) la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. A
fost șef de promoție în anul 1922, dobândind calificativul Foarte bine. A trudit foarte mult în
perioada liceului pentru a se putea întreține, după cum mărturisește:

De aci înainte în bucătăriile fără lumina soarelui ale unor gazde mizere din Scheii Brașovului, am
învățat carte pe colțul mesei de gătit sau într-un ungheț întunecos pe cufărul care cuprindea,
printre firimituri de pâine mucegăită, câteva ouă, o oală de varză fiartă, o bucată de slănină,
bogăția mea alimentară, la care renunțam adeseori din pricina monotoniei și pe care mi-o căra
biata mama din două în două săptămâni sau mi-o aduceam eu, povârnit și tras încoace și încolo de
brațele desagilor, pe drumul care mi se părea infinit de la gară până în fundul Scheilor unde
ajungeam cu spatele șiroaie de laptele ce se vărsa dintr-o sticlă spartă în desagă. Într-o vreme am
făcut serviciul de chelner la internatul liceului, spălând paharele și ducând de la bucătărie în
sufragerie tăvile cu mâncare elevilor ce puteau plăti costul internatului, asigurându-mi în felul

29
Ibidem, p. 7.
30
Ibidem, pp. 7-8.
31
Ibidem, pp. 8-9.
17
 acesta o mâncare caldă. Dar sentimentele de umilință ce le încercam la auzul poruncilor ce mi le
adresau elevii, uneori din clase inferioare, m-au făcut să renunț repede la avantajul ce-l aveam în
schimbul acestui serviciu. Când m-am văzut cu liceul terminat, pe lângă toată bucuria de-a fi
obținut bacalaureatul ca și toate exemenele din toate liceului, cu nota cea mai mare, grijile s-au
concentrat într-o măsură copleșitoare pe capul meu. Ce facultate pot să urmez: facultatea de
medicină, ingineria, erau pentru mine situate la înălțimi astronomice, cu totul inaccesibile, din
cauza lipsei de mijloace. În impasul acesta, un unchi preot mi-a făcut cunoscut că Mitropolia
Sibiului pune la dispoziție mai multe burse pentru Facultatea de Teologie din Cernăuți
bacalaureaților recenți. M-am prins de această scândură de salvare din răspântia fără ieșire în care
mă aflam și luând o astfel de bursă m-am dus la această Facultate. La început nu înțelegeam
nimic, dar încet am început să pătrund Evanghelia și să-mi dau seama de imperativele generoase
care se adresează prin ea conștiinței umane, cerându-i să lupte împotriva nedreptății sociale,
împotriva inegalităților, a egoismului exploatator și disprețuitor al semenilor obidiți. Pornind pe
acest drum al propovăduirii Evangheliei lui Hristos, am voit să fiu sincer cu mine însumi și cu
alții, să nu fiu un fățarnic și să interpretez Evanghelia ca izvor de imperative sociale și de dragoste
de oameni32.

Totuși, datorită abordării scolastice de predare, Dumitru Stăniloae renunță din primul an:
„Era un raționalism... Unde era viața religioasă a poporului? Cum mă puteam duce în fața
poporului cu aceste definiții despre Dumnezeu?”33. Astfel, s-a înscris la Facultatea de Litere de
la București (1923-1924), însă nici aici nu i-a fost satisfăcută setea de a cunoaște, căci nu
cunoștea viața duhovnicească, ci pe cea a poeților: „Cum să-mi petrec întreaga existență
interesându-mă de viața și amorurile poeților? Ce sens ar putea da aceasta vieții mele? A vorbi
despre Dumnezeu e însă altceva”34. În 1924 l-a întâlnit în București pe Mitropolitul Nicolae
Bălan, care i-a zis:„Ce faci la București?! De ce nu te întorci la Teologie?”35. În urma acestei
întâlniri hotărăște să se întoarcă la Facultatea de Teologie din Cernăuți, pe care o absolvă în anul
1927, cu teza de licență „Botezul copiilor”: „Am deprins acolo modul de a lucra metodic și de a
nu lăsa lucrurile la suprafață, de a le aprofunda”36.
Urmează în viața lui Dumitru o bursă de cercetare la Atena (1927-1928), după care își
susține doctoratul la Cernăuți (1928) cu tema „Viața și opera Patriarhului Dosoftei al
Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Românești”. După aceasta urmează să primească o nouă
bursă de studii din partea Mitropolitului Nicolae Bălan, în Germania, pentru specializare în
dogmatică și istorie bisericească la München, urmând seminarul de istorie și filologie bizantină

32
Ibidem, pp. 11-12.
33
Apud Ibidem, p. 14.
34
Apud Ibidem, p. 14.
35
Ibidem, p. 15.
36
Apud Ibidem, p. 15.
18
al profesorului August Heinsenberg, apoi la Berlin. Iată ce mărturisește în legătură cu această
experiență: „Am avut tot timpul în vedere istoria bisericească universală și științele auxiliare:
arheologia creștină, patrologia și hagiografia. Oarecare atenție în legătură tot cu istoria
bisericească am dat și dreptului bisericesc”37.
Dumitru Stăniloae era un om care ținea foarte mult la țara și cultura ei și care cultiva în
rândul tinerilor teologi un spirit naționalist, iar nu unul partidist, după cum scrie în articolul
„Pentru o educație mai bună în școlile teologice”, anume: „Nu trebuie să se dezaprobe în școlile
teologice spiritul naționalist. Dimpotrivă, el trebuie cultivat atât de profesori, cât și de
conducătorii internatelor. Dacă nu vrem să ajungem ca în Spania, la război fratricid, trebuie să
întărim din vreme spiritul naționalist împotriva comunismului care lucrează febril. Cine va apăra
satele de ofensiva propagandei comuniste dacă nu preotul? ...Să fim naționaliști, nu partidiști...
Preoți în frunte, dar cu crucea, nu cu pușca!”38.
În anul 1929 a fost numit profesor suplinitor la catedra de Teologie Dogmatică, în 1932 a
fost numit profesor titular provizoriu la catedra de Istorie și Teologie Pastorală, după care a fost
numit ca profesor titular definitiv la catedra de Teologie Dogmatică și Apologetică a Academiei
Teologice din Sibiu, unde a funcționat până în 1946 când, forțat de presiunile politice ale vremii,
și-a dat demisia: „În sensul acesta, ajungând profesor la Academia Teologică din Sibiun 1929,
am început să desfășor o activitate didactică și publicistică imprimată de elanul celor mai
generoase intenții. I-am îndemnat necontenit pe viitorii preoți și pe preoții înșiși să nu folosească
preoția ca mijloc de îmbogățire, să nu facă politică, să nu se alieze cu bogătașii exploatatori, ci să
fie alăturea de oamenii necăjiți, să lupte pentru dreptatea lor, pentru ridicarea lor, să-i ajute în
toate eforturile lor spre o viață mai bună”39.
Cu privire la apartenența sa la cler, acesta a fost numit diacon la 16 octombrie 1931, preot
la 25 septembrie 1932 și a fost distins ca protopop stavrofor la 16 noiembrie 1940. A fost un
profesor exemplar, care ținea la realizarea visurilor studenților săi, așa cum se vede în evocările
celor care l-au avut ca profesor. Un astfel de exemplu îl constituie mărturia unui fost student de
al său, Pr. Miron Mihăilescu:

Într-o zi, în anul IV, urcam scările spre sala de cursuri cu Părintele Stăniloae. Îmi era foarte
apropiat. Îi spuneam că, după terminarea facultății, vreau să merg într-o parohie, ca să pun în
aplicare cele învățate. Îi era drag să-i spună studenții ce au de gând să facă, să le vadă dorința de a
întreprinde ceva real. S-a oprit – parcă acum îl văd – pe prima treaptă: «Bagă de seamă, ca nu
cumva să nu-ți folosești talantul!». Ce talent? «Tot ce-ai descoperit împreună cu mine; doar am

37
Apud Ibidem, p. 15.
38
Apud Ibidem¸p. 16.
39
Apud Ibidem, pp. 16-17.
19
 vorbit atâtea și ai înțeles suficient ce ai de făcut, iar acum simt că vrei să și realizezi. Ai grijă să
nu o lași să piară, această dorință de a realiza, ci să devină activă»40.

Dumitru Stăniloae s-a căsătorit cu Maria (ex-Mihu, 1906-1993) în data de 5 octombrie

1930, cu care a avut împreună trei copii: doi gemeni, Dumitru și Maria Mioara, născuți în 1931
și Lidia, născută în 1933: „Eu însumi am rămas sărac, m-am căsătorit cu o fată săracă, dintr-o
familie cu nouă copii, rămași țărani sau muncitori (croitor, mecanic C.F.R., brigadier silvic).
Deși am dus-o destul de greu trăind exclusiv din salariul de profesor care în fiecare lună mă lăsa
câteva zile aproape nemâncat, totuși nu m-am lăsat ispitit de chemările ispititoare ale fostelor
partide politice, căci aveam oroare față de atmosfera de dubiozitate morală, care mi se părea că
învăluie activitatea acestor partide. Mă revolta să văd cum, la un an doi de la venirea unui partid
la putere, răsăreau ca din pământ, blocurile partizanilor partidului și-mi dam seama că nu din
muncă cinstită cresc ele, când eu, deși munceam până la istovire de abia reușeam să asigur o
existență extrem de modestă familiei. Mi-au murit în acest timp doi copii și mi s-a îmbolnăvit
grav soția și-am rămas cu impresia chinuitoare că dacă aș fi avut mijloace mai apreciabile să caut
doctori mai mari, aș fi putut evita aceste nenorociri”41.
Tânărul Stăniloae s-a format ca teolog pornind de la învățătura energiilor necreate a
Sfântului Grigorie Palama. Cartea sa, „Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama”, a fost
publicată în 1938. Iată ce mărturisește Părintele Stăniloae cu privire la această activitate:

Primul izvor spiritual care m-a ajutat în formarea mea ca teolog, preot și părinte duhovnicesc, au
fost crierile Sfântului Grigorie [Palama]. Spre ele m-a îndreptat o notiță din «Istoria Bisericească
Universală», în care se menționa că el s-a făcut apărătorul monahilor isihaști din Sfântul Munte
Athos, din secolul al XIV-lea, care afirmau că, adunându-și mintea în inimă odată cu rugăciunea
neîncetată «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul», văd
pe Hristos în lumină, împotriva criticilor monahului Varlaam venit din Italia. Aceasta m-a făcut
să-mi procur scrierile needitate ale Sfântului Grigorie Palama și, studiindu-le, am cunoscut și
doctrina despre energiile necreate ale lui Dumnezeu, prin care El vine în noi... Ceea ce am învățat,
astfel, de la Sfântul Grigorie Palama, îmi confirmă insuficiența dogmaticii scolastice, învățată în
timpul studiilor în Facultatea de Teologie, dogmatică redusă la definiții despre un Dumnezeu
distant, care nu-mi dădea dovada iubirii Lui, coborând prin Fiul Lui la noi și rămas prin Taine în
noi. E o teologie ce nu mă ajută să simt iubirea Fiului lui Dumnezeu făcut ca om, frate cu noi
pentru veci și rămas în noi și cu noi, de asemenea în veci, dacă ne deschidem Lui cu credința și
iubirea noastră. Acest Hristos, prezent în noi prin energiile Lui necreate, mi-a ajutat să înțeleg că
de fapt Duhul cel Sfânt, care se odihnește nu numai peste Fiul neîntrupat, ci și peste Fiul făcut

40
Apud Ibidem, pp. 17-18.
41
Apud Ibidem, p. 18.
20
 om, ni se transmite și nouă și astfel vorbirea noastră despre o viață a noastră unită cu a lui Hristos
în Duhul Sfânt mi-a devenit pe deplin înțeleasă42.

De asemenea, știind bine greaca bizantină, și impulsionat și ajutat de Părintele Arsenie

Boca, părintele Stăniloae a început traducerea Filocaliei: „Cineva mi-a adus de la Sfântul Munte
un exemplar în grecește al Filocaliei, în două volume «in folio» și eu am prezentat-o în consiliu
profesoral, colegilor mei de la Teologie și am zis: «Hai să luăm fiecare câte o parte să o
traducem, că e o carte minunată!». Nu s-au apucat. Atunci m-am apucat eu și am tradus cât am
stat la Sibiu, vreo trei ani, patru volume. Pe urmă n-am mai putut să tipăresc pentru că a venit
comunismul și am început din ’77 să le tipăresc și pe celelalte, în total 12 volume. Pe Dumnezeu
nu-l cunoaștem doar teoretic, ci Îl cunoaștem și practic, prin rugăciune și despătimire”43.
Traducerea Filocaliei a reprezentat în viața părintelui Stăniloae punctul culminant în opera sa
misionar-pastorală deoarece prin intermediul acesteia a început reînnoirea filocalică în România,
alături de Nichifor Crainic și părintele Arsenie Boca.
După alegerea rectorului Nicolae Colan ca episcop al Clujului, Părintele Stăniloae a fost
numit rector al Academiei (25 mai 1936-1946), funcție din care a dorit să se retragă la un
moment dat (1938). Motivele enunțate sunt următoarele:

1. Sănătatea mea este foarte șubredă. Mă găsesc de mai bine de 3 ani într-un surmenaj continuu,
cu aproape neîncetate dureri de cap și cu o permanentă stare de mare insomnie; 2. Orice grijă
măruntă se răsfrânge în ecouri mult prelungite în viața mea sufletească, răpindu-mi liniștea
necesară meditației în legătură cu marile probleme ale studiului. Și sunt atâtea griji mărunte în
conducerea unei școli și a unui internat: trebuie să urmărești viața fiecărui student, să fii
responsabil de toate transgresiunile lui, de toate neglijențele servitorilor, de toate insuficiențele
duhovnicești ale viitorilor preoți...; 3. Cred că Dumnezeu mi-a dat un singur talant: acela al
meditației cu oarecare fecunditate...rog și eu să fiu lăsat în liniștea mea sufletească în care pot
medita în legătură cu temele ce le am în studiu”44. Din considerații de ordin extrabisericesc, se
cere demisia lui Stăniloae, pe care acesta o depune în 7 februarie 1946: „Luând cunoștință de
dorința Onor. Președinții a Consiliului de Miniștri de a avea un alt om în fruntea Academiei
Teologice... pun la dispoziția Î.P.S. demisia mea... regret faptul că e dorită plecarea mea din
considerații de ordin extrabisericesc45.

Părintele Stăniloae dă concurs pentru postul de ascetică și mistică de la București. În

referatul comisiei erau scrise despre viitorul profesor următoarele: „Referindu-se la probleme din
aproape toate domeniile teologiei: istoric, practice, sistematic, scrierile Părintelui Dumitru
42
Apud Ibidem, pp. 22-23.
43
Apud Ibidem, p. 26.
44
Apud Ibidem, p. 31.
45
Apud Ibidem, p. 33.
21
Stăniloae vădesc practic o pronunțată înclinare și preocupare pentru problemele mistico-
ascetice... Din acest fapt rezultă că la Părintele Dumitru Stăniloae Mistica și Ascetica nu sunt
preocupări întâmplătoare și marginale, ci ele formează aproape o permanență a studiilor și
preocupărilor sale științifice”46.
Ca profesor, se evidenția prin ținuta duhovnicească prin care se distanța față de studenți,
revenind „pe același pământ cu ei” doar prin câteva gesturi cotidiene, cum ar fi ștergerea
ochelarilor: „În expunerile sale de la cursuri, Părintele Stăniloae se înălța în orizonturi de gândire
și de evlavie greu accesibile, neurmat întotdeauna de către ascultător. Se situa poate dincolo unde
îngerii întind muritorilor o mână de ajutor, luminându-i să cunoască raze ale Adevărului cu nous-
ul lor purificat de patimi. Nu revenea în pământul de lângă noi decât atunci când își ștergea
ochelarii. Și curăța răbdător, cu colțul stâng al puloverului de lână neagră, de la Vlădenii lui
natali”47. În cursul inaugural, părintele Dumitru Stăniloae prezintă o introducere a materiei de
studiu:

Mistica este o unire trăită, sau experimentată, a sufletului cu Dumnezeu. Această unire se
realizează din inițiativa Duhului Sfânt, printr-un har special, dar până la obținerea ei,
omul este dator cu un îndelungat efort de purificare [asceza]. Această unire se
înfăptuiește atunci când omul a ajuns la «asemănarea» cu Dumnezeu și ea e totodată
cunoaștere și iubire. Efectul acestei uniri constă între altele într-o considerabilă
intensificare a energiilor spirituale din om. Adeseori această unire e însoțită de fapte
extraordinare și miraculoase, care nu-i sunt totuși necesare... Dacă mistica indică piscul
culminant al vieții religioase, asceza cuprinde urcușul care duce spre acest pisc48.

Odată cu preluarea puterii de către comuniști, Mistica a fost scoasă dintre materiile
studiate, iar părintele Stăniloae a devenit profesor de Teologie Dogmatică. A colaborat la
alcătuirea manualului de Teologie Dogmatică și Simbolică (1958-1959), alături de I. Todoran și
N. Chițescu, a condus teza de licență a lui Stelian Manolache, „Mărturisirea ortodoxă a lui Pertru
Movilă. Studiu istorico-exegetic-dogmatic”, a lui Andrei Scrima și Emilian Popescu, dar și
lucrarea de doctorat a Părintelui Constantin Galeriu49. Din momentul mutării sale la București,

46
Apud Ibidem, p. 37.
47
Apud Ibidem, p. 35.
48
Apud Ibidem, p. 41.
49
Cf. Ibidem, pp. 41-42.
22
Părintele Stăniloae va avea contact cu membrii Rugului Aprins prin intermediul lui Benedict
Ghiuș, asistentul său de la Facultatea de Teologie50.

Ajunși la finalul acestui capitol, voi recapitula printr-o frază cele pe care le-am tratat în
capitolul prezent. Înconjurat de dragostea părinților, care i-au insuflat încă din pântece dragostea
de Dumnezeu, tânărul Dumitru Stăniloae studiază primele patru clase primare în sat, apoi
continuă cu mari greutăți financiare școala la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, după care este
student al Facultății de Teologie din Cernăuți și bursier; ajunge profesor de Teologie Dogmatică
și Simbolică, preot, rector al academiei teologice „Andreiana” din Sibiu, redactor al
„Telegrafului Român”, începe traducerea Filocaliei, iar după demisia forțată de la Sibiu, va
ajunge profesor de Ascetică și Mistică la București. După mutarea sa la București va începe să
aibă întâlniri în cadrul cenaclului spiritual desfășurat la Antim.
Dacă până acum am tratat aceste repere biografice, din care a reieșit atitudinea moral-
duhovnicească deosebită a acestuia, acum mă voi apleca asupra Mișcării Rugului Aprins, asupra
legăturilor pe care Dumitru Stăniloae le-a avut cu aceasta, ceea ce implică tratarea vieții sale prin
prisma dosarelor Securității, de care a fost învinuit pe nedrept și din pricina căreia acesta a suferit
cinci ani de închisoare.

50
Cf. Dragoș URSU, „Părintele Dumitru Stăniloae și reeducarea de la Aiud”, în: Ziarul Lumina, 29 octombrie 2017,
<https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/parintele-dumitru-staniloae-si-reeducarea-de-la-aiud-
127534.html>, 20 noiembrie 2019.
23
 2. PĂRINTELE STĂNILOAE ÎN DOSARELE SECURITĂȚII: ARESTAREA ȘI
CONDAMNAREA ÎN PROCESUL „RUGULUI APRINS”

În anul 1958 a fost declanșată o nouă serie de arestări. Chiar câțiva dintre colegii
profesori ai lui Stăniloae erau informatori ai Securității încât acesta spunea: „Parcă ți-e și frică să
mai vorbești în cancelarie, fiindcă nu știi de cine să te ferești”51. Pe data de 4 septembrie 1958,
părintele Stăniloae, urmărit îndeaproape de câteva luni bune de către un personaj al Securității,
va fi ridicat de acasă la miezul nopții, spre înfricoșarea familiei sale. În momentul ridicării,
acesta părea calm și nu și-a pierdut nicidecum cumpătul la manifestarea violentă a agenților
Securității. Fata lui, Lidia Ionescu Stăniloae spune: „Tata ne-a mărturisit că în tot cursul acelei
primăveri se simțea urmărit. De câte ori întorcea capul vedea în spatele lui aceeași persoană. Dar
nu ne-a spus ca să nu ne neliniștească”52. Tot de la ea aflăm cum s-a petrecut cu ridicarea sa de
acasă în data de 4 septembrie 1958:

[Mama – n.n.] mi-a povestit cum veniseră noaptea, pe la unsprezece. Au bătut în geamul
dormitorului și când tata s-a uitat afară să vadă cine e, i-au îndreptat o lanternă puternică spre
ochi. «Erau patru», mi-a spus mama. «Ba nu, au fost mai mulți. Veneau unii și plecau alții. A fost
un du-te-vino necontenit. Dar patru au rămas tot timpul. Au început să cotrobăiască, să arunce
foile scrise și cărțile pe jos, călcând cu răutate peste ele». «Ce-ți trebuie atâtea hârtii?» s-a răstit
unul din ei la tata. «Ce faci cu atâtea hârțoage, bune de pus pe foc?». «Sunt profesor și din asta
trăiesc», a răspuns el. «Scriu cărți și cursuri pentru studenți. Fără cărți nu se poate.» Nu, era calm,
a răspuns mama la întrebarea mea. Era liniștit și răspundea fără spaimă, cu demnitate. Dar cărțile
azvârlite pe jos îi făceau rău. Tata, care nu putea să vadă o carte trântită fără grijă! Au scotocit
până pe la patru spre dimineață. Atunci au plecat. L-au luat pe tata și au plecat. La poartă aștepta
o mașină neagră. Mama s-a uitat pe fereastră, deși o amenințaseră: «Dacă te uiți pe geam, venim
și te luăm și pe tine!» A văzut cum i-au pus tatei ochelari negri. Unul dintre ei îl ducea de braț și
l-au împins în mașină. Ca pe un răufăcător53.

Pe 5 septembrie s-a emis mandatul de arestare, sub următoarea acuzație: „Dumitru

Stăniloae... în perioada 1935-1940 a întreținut legături cu o serie de elemente legionare și a
colaborat la revista legionară Gândirea, în coloanele căreia a scris mai multe articole, depunând
activitate propagandistică legionară. După 23 august sus-numitul a continuat să mențină legătura
cu o serie de elemente dușmănoase printre care și legionari, încadrându-se în grupul subversiv

51
Apud Florin DUȚU, op. cit., p. 43.
52
Lidia STĂNILOAE IONESCU, Lumina faptei din lumina cuvântului, împreună cu Tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed.
Humanitas, București, p. 255.
53
Ibidem, pp. 256-257.
24
condus de Teodorescu Alexandru zis Sandu Tudor, unde alături de ceilalți membri ai grupului a
desfășurat o intensă activitate dușmănoasă împotriva orânduirii de stat democrat-populară din
România”54.
Dar revista Gândirea nu avea sub nici un chip un caracter legionar, ci unul ortodox-
tradiționalist55. După activitatea sa ca redactor-șef la „Telegraful Român”, ziar care se adresa cu
precădere preoților, în care a luat atitudine față de diferitele filosofii religioase ca, spre exemplu,
cea a lui Nae Ionescu și cea a lui Lucian Blaga (a se vedea cartea sa, Religie și spirit), gândirea
Părintelui Stăniloae se concentrează de acum pe tema echilibrului: echilibrul în Hristos al
umanului și divinului, echilibrul între transcendența absolută a lui Dumnezeu și prezența Sa în
însăși inima cosmosului56. Părintele Dumitru a vrut să aprofundeze această temă și ocazia i-a fost
oferită de colaborarea la revista Gândirea: „Nichifor Crainic, directorul acestei reviste, lega în
mod strâns spiritualitatea românească de Ortodoxie. Era și un mare poet. În poemele sale el
exprima această spiritualitate pe care o vedea în popor. Vedea Ortodoxia ca pe o componentă
esențială a spiritualității românești”57.
Fac aceste mențiuni întrucât părintele era anchetat și prin prisma activității sale la această
revistă, în fișa dosarului privind apartenența sa politică fiind etichetat drept „legionar”58. Dar iată
ce mărturisește el însuși în interogatorii, atât cu privire la revistele la care a derulat activitate, cât
și cu privire la etichetarea sa ca legionar:

Nu am fost încadrat niciodată în organizația legionară și nu recunosc să fi desfășurat activitate

legionară... Nu am avut nici un fel de legături cu elementele respective pe linia activității
legionare, ci menționez că legăturile mele cu aceștia au fost strict profesionale... Nu cunosc în ce
a constat activitatea legionară desfășurată de aceste elemente... În perioada 1934-1945,
subsemnatul m-am ocupat la Sibiu cu redactarea ziarului Mitropoliei, numit Telegraful Român, în
coloanele căruia am scris în perioada respectivă mai multe articole cu conținut religios. În
perioada 1935-1940 am scris o serie de articole și la revista Gândirea, tot cu caracter religios...
Nu am scris articole cu alt caracter în afară de cele religioase”59. Poziția sa față de Mișcarea
Legionară este arătată prin următoarea declarație: „Nu m-am putut afilia nici la Mișcarea
Legionară, cu tot protestul pe care-l arăta împotriva celorlalte partide, pentru că nu puteam
împăca în fața conștiinței mele misiunea de preot și imperativele acesteia cu violența care a dus la

54
ACNSAS, fond Informativ, dosar 203672, vol. 1, f. 181 apud Florin DUȚU, op. cit., p. 43; v. și ACNSAS, fond
penal, d. 202, f. 425: „[…] Stăniloaie Dumitru, arestat la data de 4 septembrie 1958, în baza mandatului de arestare
nr. 53/S/1958, pus sub învinuire pentru infracțiunea de uneltire contra ordinei sociale prevăzută și pedepsită de art.
209 punctul 1 C.P. al RPR […]”.
55
Florin DUȚU,, op.cit., p. 44.
56
Pr. Marc-Antoine COSTA DE BEAUREGARD, Pr. Dumitru STĂNILOAE, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la
Cernica, Ediția a III-a, traducere de Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 31.
57
Apud Florin DUȚU,, op. cit., p. 44.
58
Florin DUȚU,, op. cit., p. 44.
59
Apud Ibidem, p. 45.
25
 o serie de asasinate îngrozitoare. Mai mult chiar, într-o vreme când nici chiar între oamenii
politici, care aveau de apărat niște interese ale lor, nu s-au prea găsit aceia care să aibă curajul să
condamne pe față aceste asasinate, eu am avut acest curaj, scriind în Septembrie 1936 în
Telegraful Român, foaia Mitropoliei din Sibiu, un articol în care blamam participarea unor
studenți teologi la omorârea lui Stelescu, ceea ce mi-a atras replica aspră a unui ziar legionar din
Cluj, Glasul strămoșesc60.

Prin urmare, vedem că activitatea sa la revistele Telegraful Român și Gândirea a avut

scop scrierea de articole cu conținut exclusiv religios, iar nu cu conținut partidistic ori legionar.
Dar, mai mult, a scris un articol, „Pentru o mai bună educație în școlile teologice”, în
Telegraful român, în care a vorbit mai deschis despre aceste problematici. El era preocupat de
buna educație a viitorilor teologi și preoți și îi îndemna la trăirea unui naționalism înnobilat de
virtuțile creștin-ortodoxe61:

Marea artă, marea problemă pentru profesorii de teologie, pentru conducătorii internatelor de
teologie este trezirea și intensificarea vieții spirituale în tineri. Iar viața spirituală este dominată în
toate momentele și actele ei de gândul la Dumnezeu... Ceea ce ne lipsește azi este o prelucrare a
asceticii, atât pe baza idealurilor creștine, dar și pe a rezultatelor așa de bogate ale științei
psihologice: să știm cum se introduce și se înrădăcinează păcatul cutare sau cutare în suflet, cum
se manifestă, cum lucrează la rădăcina omului, cum poate fi localizat și combătut. Ne lipsește
orice lucrare serioasă pe terenul medicinii sufletești. Știința bolilor sufletești și a combaterii lor e
într-o fază primitivă... Nu trebuie să se dezaprobe în școlile teologice spiritul naționalist.
Dimpotrivă, el trebuie cultivat atât de profesori, cât și de conducătorii internatelor. Dacă nu vrem
să ajungem ca în Spania, la război fratricid, trebuie să întărim din vreme spiritul naționalist
împotriva comunismului care lucrează febril. Cine va apăra satele de ofensiva propagandei
comuniste dacă nu preotul?... Să fim naționaliști, nu partidiști. Să vorbim de neam, nu de un
partid sau altul. Să aprindem dragostea de neam, nu de partid... Să nu ne înscriem într-un partid
naționalist, care pe lângă iubirea de neam, mai are și multe alte detalii mai puțin frumoase, cu
care noi nu putem face cauză comună... Să aducem naționalismului o contribuție de spiritualitate,
căci aceasta așteaptă el de la noi și aceasta numai noi i-o putem da. Contribuția de gâtlejuri, de
brațe care lovesc o poate da oricine. Să nu ne cufundăm în masă, să nu pierdem calitatea de preoți
și de viitori preoți practicând naționalismul așa cum nu se potrivește cu noi. Preoți în frunte, dar
cu crucea, nu cu pușca62.

60
ACNSAS, fond Informativ, dosar 203672, vol. 1, f. 95-96 apud Ibidem, pp. 45-46.
61
Florin DUȚU,, op. cit., p. 46.
62
Apud Ibidem, pp. 46-47.
26
 În data de 4 noiembrie 1958 a început procesul „Rugului Aprins” pentru „uneltire
împotriva statului și oamenilor muncii din România”, alături de membrii grupului fiind arestat și
Părintele Dumitru Stăniloae, etichetat ca „legionar”63.
Dar Părintele Stăniloae nu făcuse parte din gruparea „Rugului Aprins”, ci era numai
invitat din când în când pentru discuții duhovnicești-filocalice, el însuși fiind traducătorul
Filocaliei; Andrei Scrima menționează acest lucru în cartea sa, Timpul Rugului Aprins64:

Printre încrucișările de drum și destin ai anilor 1946-1947, legate de grupul Antimului vom aminti
că el a făcut cunoștință, în afara incintei sale, cu părintele Stăniloae. Proaspăt numit ca titular al
catedrei de «Teologie Ascetică și Mistică», denumire încă pronunțabilă pentru scurt timp, la
Facultatea de Teologie a Universității din București, el îl regăsea acolo pe părintele Benedict
Ghiuș, de mai multă vreme profesor-asistent. Întâlnirea era deci firească. Membrii grupului nu
citiseră neapărat articolele sale din Gândirea sau alte publicații ale anilor ’30 , dar îl cunoșteau ca
pe traducătorul Filocaliei. Primul tom ieșise tocmai de sub tipar... Întâlnirile cu Părintele
Stăniloae ne-au lăsat amintirea unor convorbiri alerte, călduroase; în evocările sale, interveneau
«aerul de la țară», satul natal care exprimau simțământul cvasimitic al «românismului», transpus
într-un fel de legitimism religios-naționalist... legăturile de prietenie și comunicare deschisă cu
«Grupul de la Antim», din care – ținem s-o menționăm – părintele Stăniloae nu a făcut nicicând
parte, s-au păstrat până în momentul ordaliei Rugului Aprins din 195865.

63
Apud Ibidem, p. 49.
64
Cf. Florin DUȚU,, op. cit., p. 52; Lidia IONESCU STĂNILOAE, op. cit., p. 253.
65
Apud Florin DUȚU,, op. cit., p. 52; Domnul Marius VASILEANU, într-un articol numit „Părintele Dumitru
Stăniloae și Rugul Aprins” (în: https://doxologia.ro/parintele-dumitru-staniloae-rugul-aprins, 31 octombrie 2019)
încearcă să califice pe părintele Stăniloae membru al grupului de la Antim și se întreabă care ar fi criteriile conform
cărora cineva ar putea fi considerat parte vie a acestei mișcări. Potrivit domniei sale, două sunt criteriile de selecție
pentru aceasta: 1) „în mod evident, trebuia să fi participat la întâlnirile Rugului Aprins, într-una din cele două etape
ale sale de manifestare: cea de la Antim (1944 – 1948) și cea ulterioară, sensibil mai discretă, petrecută aleatoriu în
casele câtorva participanți (Olga Greceanu, Al. Mironescu, C. Joja, V. Voiculescu) ori la Mănăstirea Plumbuita unde
fusese trimis să slujească Pr. Sofian Boghiu”. Dar, spune domnia sa „tot la acest punct vă rog să observăm și faptul
că rămânem totuși la suprafață. Pentru că membrii principali, emblematici, ai Rugului Aprins nu doar participau
laolaltă la întâlnirile de suflet în care conferențiau, dezbăteau, polemizau chiar, în jurul misticii creștine, în general,
și a celei ortodoxe, în particular – ceea ce nu era nicidecum puțin lucru într-o țară în care comunismul se instala din
ce în ce mai agresiv. Până la urmă, astfel de întâlniri de tipul „cenaclului” au mai fost, inclusiv în București. Aceasta
nu era însă decât partea oarecum vizibilă a Rugului Aprins!”; 2) „existența unei a doua preocupări – existențiale, am
putea spune – a câtorva dintre participanții la întâlnirile Rugului Aprins, anume: căutarea isihastă de ordin personal,
ceea ce era mai puțin sesizabil. În mod clar nu toți participanții își asumaseră cu seriozitate această căutare, de unde
apare o nouă „cernere”, de această dată mai dificilă. Iar greutatea este generată în primul rând de discreția în care se
petrece o astfel de lucrare. O minimă asumare a rugii isihaste însă nu putea accepta persoane certate cu morala
creștină – există cazuri concrete, nu le vom numi acum, iata de ce a-i considera pe unii ca aceștia membri ai Rugului
Aprins este exagerat”. Conform acestor două criterii, Părintele Stăniloae este considerat de către domnia sa, Marius
Vasileanu, membru al Mișcării Rugului Aprins, punând, totodată, declarațiile Părintelui Stăniloae, din care reiese
clar că el nu a fost membru al acestei mișcări, pe motivul smereniei ori din motive conjucturale etc.
Am făcut aceste mențiuni deoarece, personal, nu sunt de acord cu părerea domnului Marius Vasileanu
întrucât: 1) declarațiile părintelui Stăniloae nu mărturisesc acest lucru, 2) declarația fiicei sale, Lidia, mărturisește
asemenea ca tatăl ei, 3) de asemenea, acest lucru consider că nu poate fi pus sub motivul smereniei, căci smerenia nu
se depărtează de adevăr în orice condiții de viață ar fi, 4) că poate fi pus sub motive conjucturale, nici atât, căci
demnitatea părintelui Stăniloae, prin care a combătut public deviațiile Mișcării Legionare, ar fi stat țeapănă și în
astfel de condiții, el însuși spunând în închisoare că ceea ce trebuie să facă este „să rabde cu tărie și cu smerenie
27
 Prin urmare, părintele nu a fost membru al cenaclului spiritual Rugul aprins.
Cu toate acestea, el avea o preocupare spirituală deosebită, dezvoltată prin traducerea
Filocaliei, datorită căreia a reflectat îndelung asupra spiritualității răsăritene. Considerând
traducerea filocaliei reperul misionar-pastoral cel mai important din viața și activitatea sa, voi
încerca să prezint, în cele ce urmează, o sinteză a gândirii sale spirituale, profund insuflată de
duhul filocalic, pentru a face mai vie amintirea cuvintelor sale despre spiritualitate și despre
rugăciunea lui Iisus din cadrul întâlnirilor Rugului Aprins.

suferința ce i s-a dat” (cf. Adrian Nicolae PETCU, „Părintele Stăniloae la Aiud: “Să răbdăm cu tărie şi smerenie
suferinţa ce ni s-a dat”. Din Dosarele Securităţii de la CNSAS” în:http://www.marturisitorii.ro/2014/10/05/parintele-
staniloae-la-aiud-sa-rabdam-cu-tarie-si-smerenie-suferinta-ce-ni-s-a-dat-din-dosarele-securitatii-de-la-cnsas/, accesat
la data de 31. 10. 2019). Pe de altă parte, din mărturia lui Florin Duțu, care a cercetat cu de-amănuntul arhivele
fostei securități, putem vedea că Părintele Stăniloae „nu a făcut propriu-zis parte din Grupul Rugul Aprins, ci era un
prieten invitat din când în când [s. n.] pentru discuții duhovnicești filocalice” în: Florin DUȚU, op. cit., p. 52, iar nu
într-un mod obișnuit. Prin urmare, așa cum mărturisește și Andrei Scrima, membru al acestei grupări, consider că
părintele Stăniloae nu a fost membru al Grupului de la Antim, ci mădular viu al Bisericii prin lucrarea isihastă
personală pe care o desfășura, din care făceau parte și dialogurile duhovnicești din cadrul Grupului de la Antim. A
se vedea și articolul domnului Dragoș Ursu, „Părintele Dumitru Stăniloae și reeducarea de la Aiud”, publicat în
ziarul Lumina, din care reiese că părintele Stăniloae nu a aparținut pe deplin cenaclului spiritual, ci doar a participat
la câteva întâlniri între anii 1955-1958 (Dragoș URSU, „Părintele Dumitru Stăniloae și reeducarea de la Aiud” în:
https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/parintele-dumitru-staniloae-si-reeducarea-de-la-aiud-
127534.html, 20 noiembrie 2019), activitate de care Securitatea s-a legat, condamnându-l la cinci ani de închisoare.
28
 3. SPIRITUALITATE ÎN VIAȚA PĂRINTELUI STĂNILOAE. RUGĂCIUNEA LUI IISUS

3.1. DESPRE SPIRITUALITATE

Dacă până acum am încercat să-l prezint pe părintele Dumitru Stăniloae prin intermediul
vieții sale și prin mărturiile unora dintre oamenii care l-au cunoscut, acum îmi voi apleca atenția
asupra lucrării interioare pe care părintele o avea. Astfel, voi încerca să arăt, prin prisma
dialogurilor de la Cernica, spiritualitatea isihastă în care părintele credea și pe care acesta o trăia.
Părintele Dumitru Stăniloae și-a început viața spirituală în satul său, cunoscându-L pe
Dumnezeu indirect prin intermediul oamenilor din sat, apoi prin intermediul cărților, ideilor și
simbolurilor. Dar inima sa tânjea după o unire directă cu Acesta, necunoscută lui până în
momentul în care a găsit scris la Părinții Bisericii că unirea reală cu El se realizează prin
rugăciune. Atunci, o voce interioară l-a convins de acest lucru și l-a pornit spre El. Astfel, a
început cu adevărat să înfăptuiască lucrarea iubirii prin lucrarea rugăciunii. Iată cuvintele sale:

L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărți, în idei și simboluri. Dar acest
lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinților Părinți ai
Bisericii că e cu putință să-L întâlnești pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Și atunci L-am
auzit spunându-mi: ÎNDRĂZNEȘTE SĂ ÎNȚELEGI CĂ TE IUBESC! Atunci, cu răbdare, m-am
pus pe lucru. Astfel, am înțeles treptat că Dumnezeu e aproape, că mă iubește și că, umplându-
mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalți. Am înțeles că iubirea e comuniunea cu
Dumnezeu și cu celălalt. Și că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristețe, ruină,
distrugere, masacre. Să vrea numai lumea să trăiască în această iubire, și atunci ar cunoaște viața
veșnică66.

Astfel, după cum reiese din mărturia sa, lucrarea iubirii are ca punct de plecare lucrarea
rugăciunii în care fiecare descoperă treptat pe Dumnezeu care-l iubește și descoperindu-L pe
Dumnezeu, inima i se umple de iubire și, din iubirea către Dumnezeu îi iubește și pe ceilalți
oameni și acest lucru duce la comuniune, la încetarea păcatului, prin care se strică comuniunea,
la viața veșnică.
Mare este puterea rugăciunii! Eficacitatea ei se vede din aceea că rugăciunea unui
credincios iradiază asupra celorlalți printr-o lucrare specială a Duhului. Oamenii care sunt plini
de convingere și se roagă dobândesc ajutorul lui Dumnezeu și acesta se răsfrânge nu numai
asupra credinciosului care se roagă, ci și asupra celor pentru care este făcută rugăciunea. Este o

66
Pr. M.-A. COSTA DE BEAUREGARD, Pr. D. STĂNILOAE, op. cit., p. 227.
29
lucrare strânge pe oameni laolaltă înaintea lui Hristos, Care îi iubește și Care îi ajută. Mai mult,
sfântul este cel care strânge lângă el, ca lângă un izvor, oamenii însetați de Dumnezeu, care au
nevoie de mila și de ajutorul Lui, iar spiritualitatea devine, astfel, o luptă pentru comuniune:

Cine se roagă devine un centru de iradiere în care este prezent Dumnezeu. El poate avea o
influență spirituală asupra celorlalți, nu numai asupra duhului, ci și a trupului. Dumnezeu lucrează
asupra trupului prin duhul omului. Dumnezeu poate face totul prin rugăciunea credinciosului plin
de încredințare. Sfântul care se roagă nu spune: vom vedea, vom căuta o soluție. Niciodată sfinții
nu spun așa ceva. Sfinții sunt plini de convingere și se roagă. Fiecare om poate dobândi această
încredințare, această certitudine. Astfel, adeseori problemele se rezolvă prin rugăciune. Cum să
ajungem aici? Fiind mereu preocupați de Dumnezeu într-o stare existențială de vibrantă
sensibilitate față de Dumnezeu. Și în vremea noastră pot fi găsite exemple concrete ale acestei
puteri a rugăciunii. În cutare mănăstire este un preot care face multe vindecări. De la orele patru
dimineața și până la miezul nopții el se roagă pentru credincioși și ascultă mărturisirea păcatelor
lor. Nu mănâncă aproape nimic; spovedește mereu. Este neîncetat dăruit oamenilor și oamenii au
o mare încredere în el67.

De asemenea, este ivită aici și problematica vindecării oamenilor prin rugăciunea

semenilor lor. Se întâmplă, spune Părintele Stăniloae, ca, „uneori, când preotul nu este atât de
puternic duhovnicește, credinciosul care vine cu credință e cel care produce minunile. El este
atunci cel care se roagă. Strigă către Dumnezeu. Poate că un strigăt către Dumnezeu este mai
important decât rostirea unei rugăciuni. Strigă cu disperarea celui care nu mai are resurse
naturale, dar cu credință: Doamne, Dumnezeule, Tu ești Singurul care mă poți mântui!”.
Dar credința vine din auzirea glasului Evangheliei și din pocăință. De aici putem vedea că
condiția acestei rugăciuni, pline de putere, după cum mărturisește părintele Dumitru, este
mărturisirea păcatelor. Este o necesitate ușurarea sufletului de ceea ce-l apasă, dar trebuie în
același timp să privim în față o persoană și să ne descărcăm înaintea ei. De asemenea, trebuie să
avem simțirea lui Dumnezeu ca persoană care ne ascultă, să avem simțirea că El este Persoana
care, neconfundându-Se cu noi înșine, ne limitează, Care ne arată că noi nu suntem totul, că o
altă conștiință ne ascultă. „Dumnezeu îmi înțelege slăbiciunile în persoana unui preot”68. Din
perspectiva părintelui Dumitru Stăniloae, preotul trebuie să stabilească o convorbire personală,
intimă și profundă cu credinciosul:

„Preotul trebuie să spovedească cu mare seriozitate, intrând într-o convorbire adâncită. Nu este
vorba de un simplu rit; el trebuie să devină un prieten al celui care se mărturisește, să-l înțeleagă, să-i

67
Ibidem, pp. 209-210.
68
Ibidem, p. 211.
30
spună: «Iată, nu trebuie să deznădăjduiești, trebuie să te vindeci de asta prin părere de rău». Trebuie să-i
dea siguranța că Dumnezeu îl va ierta. [...] Oamenii sunt încărcați de păcate; au conștiința faptului de a fi
acționat rău sau de a nu fi făcut binele pe care-l puteau face. «Iată păcatul; de aceea suferi. Trebuie ca
într-un fel sau altul să îndrepți aceasta, să te căiești. Dacă persoana față de care ai făcut rău nu este aici,
poți să îndrepți lucrurile făcând bine altora, schimbându-ți comportarea față de ceilalți». Trebuie să
prezentăm păcatul ca pe neîmplinirea datoriilor noastre față de ceilalți. [...] Preotul trebuie să devină un
prieten în care omul să aibă încredere pentru a se dezvălui așa cum nu o poate face cu nimeni altcineva.
Trebuie să-l asculte pe credincios, să spună: «și eu»”69.

Din aceste cuvinte reies câteva idei cheie: 1) omul încărcat de păcate are nevoie de un
preot care să-i fie în același timp confident și prieten înțelegător, 2) simțirea prezenței lui
Dumnezeu ca Persoană ce ne ascultă, 3) păcatul ca neîmplinirea datoriilor noastre față de ceilalți.
Prin aceste trei elemente, omul se poate converti interior și poate să experieze prin inima
curățită prezența lui Dumnezeu ca prezență a iubirii70. Numai așa omul poate actualiza pe deplin
puterile care zac în el spre a fi descoperite. Subiectul uman devine subiectul tuturor harurilor lui
Dumnezeu71. Astfel, spiritualitatea este strâns legată de pocăință și de mărturisire72. Mistica,
spune părintele Stăniloae, este

unirea cu Dumnezeu, o unire de iubire, fără contopire. E o unire care-mi dă sentimentul de a fi în

plenitudine, dar în care răspund eu însumi. Am impresia de a fi plin până la revărsare de bine,
numai de bine, de un bine care vine de la Dumnezeu, care iese din unirea cu Dumnezeu. E
sentimentul de a fi înconjurat de lumina care îmi vine de la Dumnezeu... Lumină a iubirii, lumină
a adevărului, lumină a sensului, bucuria care îmi vine de la Dumnezeu, bucuria care îmi vine de la
ceilalți. Ceilalți devin lumină pentru mine, ființele primesc un sens. În toate se revarsă lumina lui
Dumnezeu Care mi Se comunică ca lumină inepuizabilă, ca iubire nesfârșită. Spiritualitatea
înseamnă această curăție, această iubire, această comuniune, această iluminare care mă umple de
focarele de lumină care sunt Persoanele divine. Lumină, iubire și bucurie...73.

După cum putem vedea din aceste cuvinte, spiritualitatea, începută prin auzirea
cuvântului lui Dumnezeu și prin pocăință, concretizată în actul personal al spovedaniei, începe
atunci când inima se curățește și începe să-l vadă pe Dumnezeu. În acest demers, omul își
actualizează potențele sale duhovnicești și se aseamănă lui Dumnezeu: devine sfânt prin
participare. Natura însăși, toți oamenii pe care i-am întâlnit în viață și propria persoană sunt
luminate de harul Duhului Sfânt și omul înțelege sensul fiecărui lucru întâmplat în viața lui,

69
Ibidem, pp. 211-212.
70
Cf. Ibidem, p. 213.
71
Cf. Ibidem, p. 213.
72
Cf. Ibidem, p. 213.
73
Ibidem, p. 214.
31
contemplă pronia lui Dumnezeu prin care toate devin clare, limpezi, vii, pline de sens și această
lucrare este inepuizabilă pentru că își are resortul în harul gratuit și nelimitat al lui Dumnezeu.
Însă, pentru a ajunge la această stare avem nevoie de rugăciunea neîncetată. La întrebările
cum și în ce condiții se desfășoară această lucrare voi încerca să răspund în următoarele rânduri.

3.2. DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Conform Părintelui Stăniloae, rugăciunea e o stare de concentrare a minții în inimă sau în

centrul ei, fără cuvinte și este definită de sentimentul prezenței lui Dumnezeu:

Părinții duhovnicești ortodocși spun adeseori că rugăciunea e o concentrare a minții, centrul

sufletului, în ea însăși, fără nici un cuvânt, nici interior, nici exterior. E o nemișcare a minții fixată
în conștiința prezenței lui Dumnezeu. Uneori această conștiință este pătrunsă de teamă și de
sentimentul de a fi iremediabil condamnată; alteori este plină de o credință vie, cerând cu nădejde
ajutorul lui Dumnezeu; iar alteori este plină de iubire și de bucurie cu dorința de a-I sluji74.

Cu alte cuvinte, rugăciunea ca prezență a lui Dumnezeu în inima curățită de păcate se

experiază sub două ipostase: 1) când conștiința este pătrunsă de teamă și de sentimentul de a fi
iremediabil condamnată, 2) când este plină de iubire și de bucurie și determină o slujire tainică a
Lui. Dar este de menționat că teama de El se opune temerii de lume. Prin teama de Dumnezeu
renunțăm la atașamentele pătimașe ale lumii tocmai pentru nu a-L pierde, pentru a nu omorî
rațiunea cea adevărată care s-a trezit la viață. Dar această tensiune dintre cele două temeri, care
face apel la slăbiciunile și la dorințele noastre este o luptă cu sine. Lupta cu sine ține de paza
minții și a gândurilor: „Această atitudine interioară de tensiune în prezența lui Dumnezeu e
legată de lupta de a ne păzi de gândurile care ar veni să ne abată de la singurul bine adevărat.
aceste gânduri vin din amintirea concretă a păcatului și, de asemenea, de la cel rău; vin chiar și
după o lucrare a binelui, după ce am înaintat într-o anume virtute. Trebuie să fim mereu într-o
stare de veghe, pentru a ne păzi de asemenea gânduri, iar uneori lupta este foarte aspră”.
Dar lupta aceasta constă în invocarea numelui lui Iisus, singurul Care poate birui în lupta
duhovnicească:

Lupta se duce în principal cu numele lui Iisus. Sfântul Ioan Scărarul spune să-i biciuim pe
dușmani cu Numele lui Iisus. Dacă rostim neîncetat Numele Lui, e greu să mai păcătuim.
Pronunțându-l adeseori, ajungem la o rugăciune permanentă, la o aducere-aminte continuă de
Iisus, Care e Dumnezeu. În prezența Lui ne simțim întotdeauna păcătoși și, de aceea, cerem

74
Ibidem, pp. 215-216.
32
 milostivirea Sa. Putem spune «ajută-mă», «miluiește-mă»; dar e de ajuns să spunem Numele lui
Iisus, și puterea Lui ne va însoți pretutindeni75.

Unirea cu Hristos vine prin lupta cu Numele lui Hristos, căci nu este doar un nume
compus dim câteva litere, ci el este legat de persoana Mântuitorului76. Pomenirea Numelui Lui
este asociată, astfel, cu pomenirea prezenței Lui:

Ținând Numele printr-o pomenire neîncetată, Îl ținem pe Hristos. Ne ținem alegerea pe care am
făcut-o de a fi împreună cu Hristos. Ne menținem în blândețea și puterea lui Hristos. Cel unit cu
Hristos printr-o invocare continuă a Numelui Său este invulnerabil. Conștiința Sa luminată de
puterea Numelui nu mai poate devia, nu mai poate fi amăgită de sugestiile Celui rău. Numele lui
Hristos înseamnă conștiința prezenței persoanei Lui, puterea aproape magnetică a Persoanei
Sale77.

După cum putem vedea, există o etapizare a conștientizării prezenței lui Hristos prin
invocarea Numelui Său. Două sunt etapele pe care le străbatem cu numele lui Iisus, căci, pe de o
parte, luptăm pentru a-L descoperi, pentru a-l cunoaște ca Persoană, iar, pe de altă parte, luptăm
pentru a rămâne în descoperirea făcută, luptăm pentru a rămâne întru El:

La început, când încă n-am descoperit întreaga blândețe a lui Hristos, ce înseamnă Hristos, când
există numai noțiunea de Dumnezeu, atracția lui Hristos nu este evidentă atunci. Hristos apare
atunci drept cineva care inspiră teamă: teama de a fi osândiți, de a fi despărțiți de El. Pe o treaptă
superioară, simțim o mare plăcere din faptul de a fi împreună cu Hristos [s. n.]. Atunci lupta este
mai ușoară. Rugăciunea e legată de sentimentul dulceții unei persoane, asemănătoare dulceții de a
fi împreună cu o persoană umană pe care o iubim și care ne iubește. Este plăcerea de a fi
împreună, de a fi uniți și de a rămâne astfel78.

Prima etapă este definită ca etapă ascetică, care va susține, desigur, întregul demers
duhovnicesc și care va fi neîncetată. Însă, încordarea de început este mai mare: persoana umană
cunoaște o tensiune mai mare în prima etapă, până la dezrădăcinarea patimilor. Asceza este o
etapă necesară în dobândirea iubirii și a smereniei. Atât iubirea cât și smerenia nu pot fi
dobândite în afara exercițiului duhovnicesc al luptei cu patimile.
Dar iubirea cunoaște o creștere. Este o legătură strânsă între dobândirea iubirii și a
rugăciunii lui Iisus și eliberarea de patimi:

75
Ibidem, p. 216.
76
Ibidem, p. 218.
77
Ibidem, p. 218.
78
Ibidem, p. 218.
33
 Simțim că iubirea poate fi mereu mai înaltă, mai mare; pe măsură ce, în rugăciune, omul
înaintează în eliberarea de patimi, se roagă cu mai puțină tulburare. Nu mai este tulburat de el
însuși, și atunci se poate ruga pentru celălalt și poate fi mai intens în Dumnezeu. Întristarea,
disperarea, orgoliul nu-l lasă pe om să se roage. Grijile vieții sunt de asemenea piedici în calea
rugăciunii. Mă rog pentru ceilalți atunci când mă simt bine în comuniune cu Dumnezeu. Vorbesc
cu Dumnezeu, Îl simt pe Dumnezeu aproape de mine, mă simt bine vorbindu-I, simt că mă
ascultă, că mă iubește și că Îl iubesc. Atunci rugăciunea devine neîncetată79.

Se pare că părintele Dumitru consideră că nu suntem pregătiți pentru rugăciunea inimii

cât timp suntem plini de patimi. De aici vine problematica micșorării patimilor. Acestea se
micșorează prin renunțarea la voia noastră proprie, ea trebuie tăiată prin ascultare: „În loc să ne
afirmăm pe noi înșine, luăm drept cadru al gândirii și acțiunii noastre voia altuia, a
responsabilului comunității sau voia comunității înseși. Dacă într-o comunitate toți se supun unui
cap duhovnicesc, nu mai există dezbinare între ei. Lucrează ca un singur om. Fiecare om e legat
de ceilalți prin supunerea voii sale. Comuniunea între persoane se naște dintr-o supunere liber
acceptată. Nu poate exista libertate fără această renunțare la libertatea noastră individualistă prin
care omul se separă de ceilalți. Voința centrală cea mai ușor de acceptat pentru toți este voința lui
Dumnezeu”80. În acest fel se dobândește și smerenia: „Omul care se smerește în fața lui
Dumnezeu are înăuntrul lui o comoară care compensează și depășește toate bucuriile pe care le
au ceilalți în satisfacțiile lor. El și-a vândut toate bunurile exterioare lui, pentru că a găsit în
inima sa această comoară care e Dumnezeu în El Însuși”81. După cum se poate vedea din aceste
cuvinte, atât iubirea, cât și smerenia se dobândesc treptat, prin alinierea voii omului la voința
centrală a lui Dumnezeu.
Părintele Dumitru Stăniloae consideră că atitudinea noastră în rugăciune este îndoită: pe
de o parte, trebuie să ne gândim la ce spunem și, pe de altă parte, trebuie să punem emoție în ea:

E necesar să ne gândim la ce anume spunem în rugăciune. «Tatăl nostru!» Trebuie să spunem

aceasta cugetând la sensul acestor cuvinte, plini de iubire fiiască... Ce înseamnă «Tată»? E Cel
care mă iubește, Care se gândește la mine, care are iubire pentru minte. Tată e al «nostru» pentru
că suntem cu toții frați.Trebuie să spun aceste cuvinte cu un sentiment de iubire pentru Dumnezeu
și pentru toți oamenii. Nu trebuie să spun repede rugăciunea. Trebuie să cugetăm plini de emoție,
dar să nu ne pierdem în speculații reci. De fiecare dată ne gândim la un alt sens al cuvântului,
fiindcă niciodată nu se repetă aceeași stare, e un veșnic reînceput. Depinde de situația în care ne
aflăm de fiecare dată. Este necesar să punem și emoție în rugăciune. Dacă ne gândim la ce
spunem, este cu neputință să nu punem sentiment în rugăciune. «Tatăl nostru»: Tu mă iubești, în
79
Ibidem, p. 219.
80
Ibidem, p. 219.
81
Ibidem, p. 221.
34
 Tine mă încred. Adâncesc acest sentiment de încredere, această atracție și această iubire. E o
coborâre a minții în inimă. Aceste două condiții cuprind în ele tot ceea ce este necesar pentru a ne
ruga. Dar mai întâi trebuie să ne concentrăm [s.n]82.

Rugăciunea este o stare de concentrare; concentrarea e suma celor două condiții

enumerate mai sus. Ea precede rugăciunea și e mai bine ca să lăsăm rugăciunea atunci când
pierdem starea de concentrare, pentru că fără îndeplinirea celor două condiții, rugăciunea poate fi
o stare seacă, lipsită de sens și, mai mult, pentru ca mai apoi să putem reveni la ea83:

Nu putem prelungi această concentrare mult timp. Treptat vom dobândi puterea de a menține mai
mult timp această concentrare. Rugăciunea neîncetată e o mare putere; ea presupune însă ca acela
care o face să fie mereu concentrat. A putea rămâne concentrat tot timpul este cea mai mare
minune. Pentru cei mai mulți lucrul e poate mai ușor într-o rugăciune scurtă. Concentrându-ne, ne
apropiem de Dumnezeu pentru a-L întâlni și a dobândi simțirea faptului că Dumnezeu este aici:
«Miluiește-mă; Tu ești bun, eu sunt păcătos; ajută-mă să adâncesc simțirea faptului că am nevoie
de Tine». Oamenii duhovnicești ajung la această simțire a prezenței lui Dumnezeu ca lumină, ca
milostivire. [...] Să ne gândim sincer la ce spunem: Dumnezeu este Tatăl tuturor, dar și al meu;
trebuie să simt în mine tot ceea ce înseamnă cuvântul «Tată», «miluiește-mă» pe mine,
«păcătosul»... Nu numai să spun, dar să și simt. Nu o spun din smerenie, dar o simt. Să ne punem
într-o situație existențială extrem de profundă. Punându-ne într-o astfel de situație, simțim
prezența lui Dumnezeu, faptul că Dumnezeu ne atinge, că Duhul Sfânt lucrează asupra mea.
Această simțire nu poate veni atât de ușor de la mine însumi. E și lucrarea lui Dumnezeu. Toți
monahii preferă această rugăciune; toată lumea o poate spune chiar în timpul lucrului, chiar
mâncând...84.

După cum reiese din aceste cuvinte, spunând rugăciunea ne redescoperim pe noi înșine în
raport cu Dumnezeu și în raport unii cu alții. Este nevoie și de efortul nostru, dar această lucrare
este prea mare pentru a fi doar rodul eforturilor noastre, ea este darul lui Dumnezeu.
Concentrarea în rugăciune ține, așadar, de doi factori: voința omenească și voința dumnezeiască.
Omul se silește spre a se concentra prin interiorizarea cuvintelor, însă mintea nu se coboară în
inimă doar printr-o voință omenească; rugăciunea nu este o mantra, așa cum fac budiștii. Un
părinte spunea faptul că durerea din inimă coboară mintea: „Dintru adâncuri am strigat către
Tine, Doamne, auzi-mă!”. Rugăciunea e o revelare a propriei păcătoșenii, la care omul, martor
fiind, cere mila lui Dumnezeu și, cerând mila lui Dumnezeu, se face părtaș lucrării harice și
adâncește sentimentul de nevrednicie cu lacrimi. În rugăciunea adevărată, realitatea este dată pe

82
Ibidem¸ pp. 221-222.
83
Cf. Ibidem, p. 222-223.
84
Ibidem, p. 223.
35
față și toate întrebările dispar; totul este clar, totul în viața noastră își găsește rațiunea și începe
lucrarea pocăinței. Pocăința nu este doar o părere de rău, ea este o stare harică, însoțită de
lucrarea lui Dumnezeu. Pocăința ne limpezește rațiunea și o întărește. Prin ea ajungem la o
cunoaștere curată a lui Dumnezeu, a oamenilor și a lucrurilor85:

Înaintez astfel în cunoașterea temeiurilor tainice ale persoanelor și lucrurilor. Ascult cu atenție tot
ce spun ceilalți. Îl cunosc pe Dumnezeu printr-o cunoaștere duhovnicească în care mintea mea,
întărită de Duhul Sfânt, e receptivă într-un mod extrem de curat și sensibilizat. Înaintez în
rugăciunea neîncetată; văd lucrurile în Dumnezeu și pe Dumnezeu în lucruri. Nu mai pot face
abstracție nici de Dumnezeu, nici de oameni, nici de lume. […] Când Îi spun lui Dumnezeu
«Miluiește-mă» port în conștiința și în inima mea atât pe oameni, cât și lumea întreagă [...] În
măsura în care înaintez în iubire, trec la o etapă pozitivă, văzând taina celorlalți, devenind tot mai
conștient de responsabilitățile mele față de ei. […] Oamenii sunt foarte chinuiți astăzi; trebuie să
îi ajutăm. Dar pentru aceasta e nevoie de o mare iubire. […] În iubire omul este bun; își descoperă
temeiul său adevărat. Atunci cunosc omul prin iubire86.

*
Ajungând la finalul acestui capitol, voi recapitula în câteva fraze cele pe care am încercat
să le expun.
Mai întâi, e de menționat faptul că spiritualitatea ortodoxă se sprijină pe prezența
nemijlocită a lui Dumnezeu în inimile noastre. Pentru a ajunge la ea, omul are nevoie de
conștientizarea a trei lucruri, pe care, respectându-le, va merge drept și fără greșeală pe drumul
unirii cu Dumnezeu: 1) omul încărcat de păcate are nevoie de un preot care să-i fie în același
timp confident și prieten înțelegător, 2) simțirea prezenței lui Dumnezeu ca Persoană ce ne
ascultă, 3) păcatul ca neîmplinirea datoriilor noastre față de ceilalți. De asemenea, rugăciunea lui
Iisus cunoaște două etape: 1) atunci când luptăm cu Numele Lui pentru a-L descoperi; 2) o dată
descoperit, vrem să ținem în noi cât mai mult blândețea și virtutea Lui. Dar rugăciunea aceasta
este o concentrare a minții în inimă, venită în viața noastră prin lucrarea Duhului Sfânt, dar nu și
fără efortul nostru. Ni se cere să ne rugăm doar atunci când suntem concentrați și să încercăm să
ne lărgim gândirea prin cugetarea neîntreruptă la cuvintele rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. În fiecare zi vom descoperi alte sensuri
ale cuvintelor și niciodată harul nu va seca de înțelesuri adânci pe care omul, trăindu-le, va
cunoaște pe Dumnezeu și lumea întreagă. Ceea ce mi se pare foarte interesant este aceea că nu
există tendință de izolare în rugăciune, asemenea practicilor orientale, ci fiecare se găsește în
rugăciune alături de Dumnezeu și de semenii săi, legătură hrănită de iubire, iubire la care

85
Ibidem, p. 224.
86
Ibidem, pp. 224-225.
36
ajungem treptat și care este condiționată de asceză. Cu alte cuvinte, rugăciunea reprezintă
comuniunea cu Dumnezeu și cu întreaga creație. Un alt lucru care, de asemenea, mi se pare
important, este acela că nici rugăciunea, nici orice altceva nu ne aparține, ci aparține lui
Dumnezeu, așa cum mărturisea părintele Stăniloae și în dialog cu Sorin Dumitrescu:

Sunt foarte frumoase aceste lucruri: depășirea eului, depășirea egoismului, toate legate de
duhovnicie. «Căci nu voi vă rugați, ci Duhul se roagă în voi». Și am impresia că rugăciunea nu
este a mea. Nimic nu am al meu, nici măcare rugăciunea nu este a mea. Omul fără Dumnezeu
crede că totul este al lui și vrea să aibă totul al lui. Eu socotesc că nimic n-am eu. Adică omul
duhovnicesc, cred, socotește că nimic n-are al lui. Și inteligența, și hărnicia, și faptele, dar și
rugăciunea sunt ale Duhului Sfânt87.

Astfel, Părintele Dumitru Stăniloae rămâne în memoria posterității drept un creștin viu,
un preot al lui Hristos și un scriitor bisericesc harismatic, pe care smerenia nu l-a părăsit până la
bătrânețile sale și cu siguranță că îl însoțește și acum în Împărăția lui Dumnezeu.

87
Sorin DUMITRESCU, 7 dimineți cu Părintele Dumitru Stăniloae, ediție îngrijită de Ștefan Bucuroiu, Ed. Anastasia,
pp. 245-246.
37
 CONCLUZII

Prin demersul prezent mi-am propus să tratez viața părintelui Dumitru Stăniloae într-o
cheie misionar-pastorală. Astfel, am văzut cum a început viața sa, în Vlădeni și care a fost
evoluția lui: primele clase în satul natal și celelalte la liceul Andrei Șaguna din Brașov, apoi
student, bursier și, în cele din urmă, profesor și preot. Ceea ce iese în evidență în această
perioadă este intensitatea cu care a dorit să studieze, chiar dacă condițiile îi erau prea puțin
prielnice pentru aceasta. De asemenea, iese în evidență căutarea lui Dumnezeu pe care a avut-o
încă de mic copil: prin intermediul vieții de la sat, prin intermediul studiului și, în cele din urmă,
prin intermediul rugăciunii. Interesantă este aplecarea părintelui spre rugăciune; un ucenic de-al
dânsului, domnul Vasile Cristescu, mărturisea în cadrul unui seminar de Teologie Dogmatică și
Simbolică, faptul că „nici un călugăr nu a trăit ca dânsul”, vrând să arate prin aceasta aplecarea
deosebită spre studiu și spre rugăciune pe care părintele o avea.
După cum am văzut, întâlnirea cu manuscrisele Sfinților Părinți a fost decisivă în viața sa.
Fascinat de bogăția descoperirii lui Dumnezeu, acesta începe să traducă din Sfântul Grigorie
Palama și din ceilalți părinți filocalici, spre a pune la îndemâna tuturor cuvintele de aur ale
Părinților Bisericii despre rugăciune și despre dreapta viețuire înaintea lui Dumnezeu.
Dacă până în acest moment, al traducerii Filocaliei, domina misiunea pe care o făcea în rândul
tinerilor teologi și în rândul oamenilor de cultură prin ținuta intelectuală și morală deosebită pe
care o avea, de aici încolo, punctul culminant al misiunii sale constă în traducerea și publicarea
Filocaliei deoarece prin intermediul ei, a avut loc o schimbare majoră atât în rândul monahilor,
cât și în rândul mirenilor. Așa cum mărturisea și părintele, întâlnirea cu manuscrisele Sfinților
Părinți a reprezentat unul dintre cele mai importante momente din viața sa: prin acestea a fost
îndemnat să-l cunoască pe Dumnezeu prin rugăciune, pentru dobândirea căreia s-a pus, cu
răbdare, pe treabă. Implicit, această mișcare isihastă pe care părintele a pornit-o s-a dus mai
departe în rândul tuturor oamenilor dornici de rugăciune și de comuniune.
Închisoarea a fost un alt punct culminant în viața părintelui Stăniloae, perioadă pe care a
încununat-o cu mărturisire și pe care a răbdat-o cu multă tărie și smerenie. Era văzut ca un sfânt
bizantin, iar în preajma lui celula lua aspectul unui amfiteatru. Ținuta intelectuală și morală a
avut-o și aici, iar suferința i-a dat prilejul să adâncească rugăciunea lui Iisus. Dobândirea acestei
rugăciuni i-a atras numele de „misticul”.
De asemenea, din dialogurile de la Cernica reiese faptul că părintele lucra în mod activ
rugăciunea lui Iisus. Țin să menționez cele două condiții care formează starea de concentrare fără
de care nu se poate ruga nimeni: înțelegerea cuvintelor și introducerea emoției prin adâncirea

38
înțelesurilor. Rugăciunea este o redescoperire a sinelui în legătură cu Dumnezeu și cu lumea.
Rugăciunea corect experiată va duce în mod negreșit la iubire, de care lumea are astăzi mare
nevoie.
Pot spune că întreaga lui viață a avut un caracter misionar-pastoral, începând cu trăirea
spiritualității prezente în viața satului, continuând cu studiul la „Andrei Șaguna”, la Facultatea de
Teologie din Cernăuți și ca bursier, atingând punctul culminant în traducerea Filocaliei, dar și în
perioada petrecută în închisoare, unde a aprofundat rugăciunea lui Iisus.
Aș vrea să închei aceste rânduri prin cuvintele fiicei părintelui:

Există persoane obișnuite, la care conviețuirea înseamnă rutină, banalitate, în care gesturile se
repetă, comunicarea dintre membrii familiei devine un automatism amorf. Nu spun o noutate. Dar
există și personalități de excepție, pe care Dumnezeu le-a înzestrat cu inteligență neobișnuită, cu
un caracter integru, care nu face concesii, cu capacitatea de a înțelege lumea în reala ei valoare,
unde aria de semnificații a fiecărui gest reflectă consecvența cu care ei se manifestă în fiecare
clipă a vieții. Părinții mei au fost asemenea personalități de excepție. Pentru ei, fermitatea
concepțiilor de viață, consecvența cu care aplicau aceste concepții erau însăși natura lor, care nu
se putea separa de integritatea personală. Să spun că atmosfera din familia mea era una de pace,
de calm, de respect reciproc, de interes sincer al fiecăruia pentru ceilalți, de totală lipsă de
egoism? Este o banalitate pe care o spune orice urmaș, din pietate pentru cei răposați! Dar această
atmosferă era însăși firea lucrurilor. Părinții mei ERAU astfel. Nu se comportau astfel, ci erau. Ei
trăiau unul pentru ceilalți. Bunătatea, interesul, amabilitatea erau reale, nu cum sunt jucate de unii
ca un rol dintr-o piesă de teatru, unde cuvioșia este un rol învățat și repetat acasă în fața oglinzii
pentru a impresiona. Părinții mei credeau pur și simplu, pentru că relația lor cu Dumnezeu le
fusese sădită în ființă încă de la naștere, pentru că ea nu li s-ar fi putut scoate din suflet și minte,
așa cum nu poți să separi sufletul de trup. Nu era nimic ostentativ în atitudinea lor. Nu încercau să
impresioneze pe alții. Nu încercau să pară buni pentru ca apoi să se poată spună: «Vai, ce buni,
cum ajută pe alții, ce cuvioși». Nu doreau să pară modele, nu doreau să fie ridicați în slăvi...88.

88
***, Părintele Dumitru Stăniloae – mărturii și evocări, Ed. Cuvântul Vieții, a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei,
București, 2013, pp. 8-9.
39
 BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI

1. COSTA DE BEAUREGARD, PR. MARC-ANTOINE, STĂNILOAE, PR.

DUMITRU, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Ediția a III-a, traducere de Maria-
Cornelia Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2007;
2. DUȚU, FLORIN, Viața Părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993), Editura Floare albă
de colț, București, 2015;
3. IONESCU STĂNILOAE, LIDIA, Lumina faptei din lumina cuvântului, împreună cu
Tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2000;
4. POPA, VIRGINIA, Bio-bibliografie, Editura Trinitas, Iași, 2004;
5. DUMITRESCU, SORIN, 7 dimineți cu Părintele Dumitru Stăniloae, ediție îngrijită de
Ștefan Bucuroiu, Editura Anastasia;
6. ***, Părintele Dumitru Stăniloae – mărturii și evocări, Editura Cuvântul Vieții, a
Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2013.

RESURSE WEB

7. http://www.marturisitorii.ro/2014/10/05/parintele-staniloae-la-aiud-sa-rabdam-cu-tarie-
si-smerenie-suferinta-ce-ni-s-a-dat-din-dosarele-securitatii-de-la-cnsas/, accesat la data de 31. 10.
2019;
8. https://doxologia.ro/parintele-dumitru-staniloae-rugul-aprins, accesat la data de
31.10.2019;
9. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/parintele-dumitru-staniloae-si-
reeducarea-de-la-aiud-127534.html, accesat la data de 20.11.2019.

40
ANEXA 1

41
ANEXA 2

42
ANEXA 3

43
ANEXA 4

44