Părintele Benedict Ghiuș (Vasile, numele de botez), născut la 21 octombrie

1904 în fostul sat Domnești, comuna Pufești, Vrancea, teolog ortodox cu studii la
Galaţi, București, Strasbourg și Chișinău, profesor, între 1950 și 1955 și în 1958, la
Seminariile teologice de la Mănăstirea Neamţ, respectiv București, una dintre cele mai
culte personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române, călugărit în 1934 la Mănăstirea
Noul Neamţ din Chiţcani, din fostul judeţ Tighina din Basarabia, ieromonah din 1936,
arhimandrit din 1939, în timpul guvernării legionare, 14 septembrie 1940 – 14
februarie 1941, a fost propus pentru a face parte din Locotenenţa Patriarhală pentru a
putea fi promovat ca episcop. În colaborare cu călugării Antim Nica, Ioil Babaca și
Nicodim Ioniţă a scris, în 1940, o broșură pentru reorganizarea Bisericii Ortodoxe
Române în spirit legionar, intitulată „Înnoiește-te, Noule Ierusalime!”. În 1940 se
stabilește la Mănăstirea Antim din București al cărui stareţ și duhovnic a fost între anii
1945 și 1947. În perioadele 1940 – 1944, 1955 – 1958 și 1964 – 1974 a fost preot la
Catedrala Patriarhală din București. După 23 august 1944 a fost mutat ca duhovnic la
Academia Teologică din Arad. În 1945, împreună cu Sandu Tudor, stareţul schitului
Rarău, cu generalul Traian Tetrat și alţii, a pus bazele grupului „Rugul Aprins al
Maicii Domnului”, ale cărui ședinţe se ţineau la Mănăstirea Antim. În aprilie 1948 au
fost interzise ședinţele în cadrul Mănăstirii Antim. În 1949 și 1950 a fost vicar
patriarhal. A fost arestat în noaptea de 13/14 iunie 1958 și condamnat în lotul
„Rugului Aprins”, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, prin sentinţa nr. 125/1958 a
Tribunalului Militar București, la detenţie pe viaţă. După recurs, i s-a modificat
pedeapsa: 18 ani de muncă silnică și 10 ani de degradare civică cu confiscarea totală a
averii personale. Deţinut la Aiud, Salcia, Jilava și Galaţi, a fost eliberat pe 25 iunie
1964. În octombrie 1967 a fost reprezentant al Patriarhiei Române la Paris pentru
discuţii cu preoţii ortodocși disidenţi. A adormit la 12 iunie 1990, la Mănăstirea
Cernica, unde s-a retras.

Părintele Benedict Ghiuş - despre a îndura suferinţa

cu blândeţe
Arhimandritul Benedict Ghiuş este una din figurile "misterioase" ale Ortodoxiei
româneşti. Deşi majoritatea vieţii şi-a trăit-o în mijlocul mulţimilor, el a reuşit, prin
discreţie şi modestie, să se oculteze, reuşind să trăiască permanent asemenea unui
autentic monah. Din această pricină mărturiile despre viaţa lui sunt puţine, singurele
informaţii consistente găsindu-se în dosarul său penal, ştiut fiind faptul că părintele a
fost arestat şi condamnat în cadrul lotului "Rugul Aprins". De altfel, aspectele
prezentate în continuare provin în marea lor majoritate din acest dosar.

Părintele Benedict Ghiuş s-a născut în data de 21 octombrie 1904 în satul Domneşti,
comuna Pufeşti, din judeţul Vrancea, primind la botez numele de Vasile. Vocaţia
religioasă a tânărului vrâncean s-a manifestat de timpuriu, iar acest lucru i-a ghidat în
mod inevitabil viaţa. După încheierea în mod strălucit a studiilor teologice la
Tacultăţile de Teologie din Chişinău şi Bucureşti, Benedict Ghiuş a fost propus pentru
o bursă la Facultatea de Teologie din Strasbourg, de unde se va întoarce în ţară cu
titlul de doctor, devenind astfel unul dintre cei mai bine pregătiţi teologi din România
acelor vremi.

După întoarcerea în ţară a fost numit prefect de studii la Internatul Teologic din
Cernăuţi. Aici ia contact în mod nemijlocit cu studenţii teologi simpatizanţi legionari
şi ia parte la unele şedinţe ale lor. Acest lucru l-a făcut cu acordul Mitropolitului
Bucovinei, Visarion Puiu, interesat să afle dacă în cadrul acestor şedinţe se discută
lucruri care ar putea să afecteze Biserica. Atitudinea riguros spirituală a întâlnirilor din
cadrul cuibului de la internat a stârnit simpatia tânărului profesor faţă de cauza
legionară, dar acest fapt nu va duce niciodată la înregimentarea sa în Mişcare. A
păstrat însă permanent de-a lungul vieţii aspiraţia către o religiozitate mai profundă şi
exigentă, atitudine exprimată şi în cartea din 1940, Înnoieşte-te, noule Ierusalime,
scrisă împreună cu călugării Antim Nica, Ioil Babaca şi Nicodim Ioniţă: "Am tratat -
spune părintele Ghiuş la ancheta din 1958 - problema unei mai bune organizări a
Bisericii pe baza principiilor mistic-religioase şi făceam propuneri în această
privinţă".

În anul 1938 se va muta ca profesor la Seminarul din Bălţi, de unde va fi obligat să se

refugieze la Bucureşti, în anul 1940, din cauza cedării Basarabiei către Uniunea
Sovietică. Valoarea intelectuală şi morală, precum şi legăturile pe care le stabilise cu
oamenii din Basarabia au fost argumente ca în 1943 să fie ales episcop de Hotin.
Alegerea lui a fost însă invalidată de către Mihai Antonescu, motivele fiind destul de
neclare. Se pare totuşi că un rol în luarea acestei decizii l-a avut trecutul "legionar" al
lui Ghiuş. Smerit, tânărul monah îşi va accepta destinul şi niciodată nu va face caz că
putea să devină ierarh.

În "Rugul Aprins"

Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial începe şi pentru părintele Ghiuş
aventura spirituală a "Rugului Aprins". Iată ce îşi aminteşte părintele Benedict
referitor la acest subiect (în "traducerea" Securităţii din 1958): "Subsemnatul am luat
cunoştinţă şi am început să particip la întrunirile «Rugului Aprins», din câte reţin, din
anul 1946, la mănăstirea Antim din Bucureşti.

Ideea acestei forme de activitate religioasă «Rugul Aprins» a fost adusă de preotul
Ioan Culâghin, care a venit de la Rostov – URSS, fiind adus în timpul războiului
antisovietic de către trupele fasciste şi stabilit la mănăstirea Cernica.

Întrucât preotul Teodorescu Alexandru-Daniel, care pe atunci era frate în cadrul

mănăstirii Antim, fusese la muntele Athos – Grecia şi făcuse studii în privinţa acestei
activităţi, a devenit conducătorul asociaţiei «Rugul Aprins».

Iniţial, din această asociaţie au făcut parte: Teodorescu Alexandru – Daniel,

subsemnatul, preotul Mihail Avramescu, care în prezent are parohie în oraşul Tulcea,
profesorul Mironescu Alexandru, preoţii Sofian Boghiu şi Dubneac sFelixt, care pe
atunci erau călugări în cadrul mănăstirii Antim şi alţi călugări de la mănăstire, pe care
nu mi-i amintesc în momentul de faţă.

În cadrul întrunirilor «Rugului Aprins» care au avut loc în perioada 1946-1947 la

mănăstirea Antim, s-a desfăşurat o activitate exclusiv religioasă. La acele întruniri era
invitat şi preotul rus Ioan Culâghin, care în cadrul întrunirilor respective făcea
comunicări despre experienţa şi trăirea creştină a stareţilor de la Optina şi ne povăţuia
şi pe noi cum să realizăm o asemenea experienţă". Întrebat de anchetator despre ce fel
de experienţă este vorba, părintele Ghiuş a răspuns: "Este vorba despre o experienţă
duhovnicească, care consta în îndemnul la credinţă, la rugăciune, la disciplină de sine,
la muncă, la fapte de dragoste faţă de aproapele şi altele".

Continuând să povestească despre activitatea acestei asociaţii, părintele arată că

"întrunirile «Rugului Aprins» prin anul 1947 au luat o amploare foarte mare, în sensul
că la ele au început să participe elemente din ce în ce mai multe, printre care şi o serie
de vizitatori ai mănăstirii Antim.

În cadrul întrunirilor respective au început să se ţină o serie de conferinţe cu teme

religioase, după un program bine stabilit de către membrii grupului, respectiv: preotul
Teodorescu Alexandru Daniel, subsemnatul, profesorul Mironescu Alexandru, preotul
Vasilache Vasile, Stăniloae Dumitru şi alţii.

De asemenea, au fost organizate cu călugării mănăstirii Antim coruri, care cântau la

întrunirile respective.

Această activitate am desfăşurat-o sub forma arătată mai sus până în cursul anului
1948, nu-mi mai amintesc data precisă, când ne-a fost interzis să mai organizăm şi să
mai ţinem asemenea întruniri, primind dispoziţiuni de la Arhiepiscopie că asemenea
întruniri sunt interzise de lege.

După primirea dispoziţiuni am încetat de a mai ţine asemenea întruniri iar

subsemnatul în luna martie 1950 am plecat la mănăstirea Neamţ, ca profesor la
seminarul teologic de acolo şi am stat până în ianuarie 1955.

În această perioadă de timp, subsemnatul am continuat să vin prin Bucureşti în mod

periodic şi să mă văd cu preoţii călugări Sofian Boghiu şi Felix Dubneac, precum şi
cu profesorul Mironescu Alexandru, cu care activasem în «Rugul Aprins».

Tot în această perioadă, după anul 1950, preotul Teodorescu Alexandru a fost arestat,
nu cunosc pentru care motive, şi nu m-am văzut cu el până în anul 1953, când a fost
pus în libertate şi s-a stabilit la mănăstirea Sihăstria din părţile Neamţului, făcându-mi
o vizită la mănăstirea Neamţ".

Partidul nu l-a vrut ierarh

Insistând pe subiectul "Rugul Aprins", care interesa în mod deosebit pe anchetatori,

Benedict a omis să precizeze mai multe fapte importante din viaţa sa de după 1944.
Trebuie amintite aici contactele pe care le-a avut cu monseniorul Vladimir Ghika,
datorită cărora va fi calificat drept "catolicizant" de către unele medii din cadrul
Bisericii. Apoi, pe 5 februarie 1949, a fost numit vicar patriarhal, în urma eforturilor
susţinute ale Patriarhului Justinian în faţa conducerii partidului. Mai mult, Patriarhul îl
dorea pe Ghiuş Episcop plin. Din păcate, lipsa de încredere a guvernanţilor în
persoana arhimadritului Benedict va face ca statutul de vicar să fie doar pentru o
perioadă scurtă de timp. Şi el, şi celălalt vicar patriarhal, Episcopul Partenie Ciopron,
au trebuit să demisioneze din funcţii în cadrul şedinţei Sf. Sinod din 25 februarie
1950.

S-a întors la Bucureşti în ianuarie 1955, ca slujitor la catedrala patriarhală. Aici se

întâlneşte la începutul anului 1956 cu Daniil Sandu Tudor, devenit stareţ la mănăstirea
Rarău, care-i propune să se ocupe de un grup de tineri studenţi bucureşteni, doritori să
aprofundeze căile credinţei: "După ce am acceptat propunerea lui Teodorescu
Alexandru de a mă ocupa de educaţia religioasă a unor elemente intelectuale din
rândurile tineretului, cunoscute de el, au şi venit la mine trimişi de acesta o serie de
tineri studenţi… Cu aceste elemente am organizat întruniri la domiciliul meu, cât şi la
domiciliul profesorului Mironescu Alexandru şi la mănăstirea Plumbuita. Precizez că
întrunirile de la domiciliul lui Mironescu Alexandru şi de la mănăstirea Plumbuita au
fost organizate de Teodorescu Alexandru şi la o parte din acele întruniri am participat
şi eu".

Arestat pentru credinţă

În cadrul întâlnirilor de la mănăstirea Plumbuita tinerii studenţi participau deopotrivă

la slujbe şi la discuţiile pe teme religioase. Co ocazia primei întâlniri au vorbit
părintele Daniil şi părintele Benedict despre o chestiune esenţială: atitudinea care
trebuie avută faţă de tinerii comunişti: "sSandu Tudorta arătat tinerilor respectivi că ei
la facultăţile respective frecventează cursuri laolaltă cu persoane care nu sunt
credincioase şi trebuie să ştie ce atitudine să aibă faţă de asemenea persoane, în sensul
de a fi un respect reciproc şi de a colabora acolo unde este posibil, iar subsemnatul
dezvoltând această problemă am arătat că catolicii, spre deosebire de ortodocşi,
resping comunismul şi nu colaborează cu el şi am susţinut punctul de vedere al lui
Teodorescu Alexandru, în sensul de a adopta sistemul de colaborare acolo unde este
posibil".

Nu vom mai insista asupra cauzelor arestării lotului "Rugul Aprins" deoarece despre
acest lucru s-a discutat în mai multe rânduri în paginile revistei ROST. La fel ca
majoritatea membrilor lotului, părintele Benedict Ghiuş a fost arestat în noaptea de
13-14 iunie 1958. După anchete obositoare şi confruntări dureroase, el a "recunoscut"
în cele din urmă "crimele" comise. În "concluziile de învinuire" din 26 septembrie
1958 se spunea, referitor la Benedict Ghiuş: "Susnumitul s-a încadrat în organizaţia
legionară în anul 1937, stabilind legături cu o serie de elemente legionare şi
participând la şedinţele şi acţiunile legionare ce au fost întreprinse în acea perioadă de
timp.

În timpul guvernării legionare din 1940-1941, Ghiuş Vasile Benedict, în colaborare cu

preoţii legionari: Nicodem Ioniţă, Antim Nica şi alţii, a scris o lucrare pentru
reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române pe baza principiilor legionare intitulată
«Înnnoieşte-te noule Ierusalime».

În anul 1945, Ghiuş Vasile Benedict, împreună cu fostul ziarist Teodorescu Alexandru
(Sandu Tudor) mai apoi călugărit şi devenit stareţul schitului Rarău şi alţii, au pus
bazele unei grupări intitulate «Rugul Aprins», organizând o serie de întruniri în incinta
mănăstirii Antim din Bucureşti.

În cadrul întâlnirilor ţinute, au discutat pe lângă probleme de ordin mistic-religios şi o

serie de probleme politice, făcând comentarii duşmănoasela adresa regimului
democrat din ţară.

În aprilie 1948, activitatea acestei grupări a fost interzisă prin lege, însă Ghiuş Vasile
Benedict a continuat să menţină legătura cu membrii grupării, iar în cursul anului
1955 şi-au reluat activitatea în mod subversiv, constituind un grup clandestin format
din elemente recrutate în special din rândurile studenţilor, cu care a organizat şi ţinut
întruniri subversive, atât la domiciliul său, cât şi la Mironescu Alexandru, precum şi în
paraclisul mănăstirii Plumbuita din Bucureşti.

În cadrul acelor întruniri subversive, Ghiuş Vasile Benedict, Teodorescu Alexandru şi

ceilalţi au făcut membrilor grupării o educaţie naţionalistă, antidemocratică şi au
purtat o serie de discuţii duşmănoase, făcând agitaţie contrarevoluţionară împotriva
orânduirii de stat democrat-populară din R.P.R.

De asemenea, Ghiuş Vasile Benedict a luat parte la mai multe întruniri clandestine ce
au avut loc la domiciliul lui Mironescu Alexandru, în cadrul cărora au ascultat
emisiile posturilor de radio imperialiste şi au făcut comentarii duşmănoase împotriva
regimului democrat-popular, preconizând schimbarea acestuia ca urmare a unei
intervenţii ce trebuia să survină din partea puterilor imperialiste, reinstaurându-se
orânduirea capitalistă".

Prin urmare, la fel ca şi în cazul celorlalţi arestaţi din cadrul lotului, câteva elemente
biografice firave au fost diabolizate şi extinse pe stereotipurile regimului comunist din
domeniul penal. Pe baza lor Benedict Ghiuş a fost condamnat la 18 ani muncă silnică
şi 10 ani degradare civică.

A executat pedeapsa la închisoarea "C" MAI, la Jilava din 3.04.1959, la Aiud din 19
mai 1959, fiind transferat apoi la formaţiunea 0957 Ostrov din 16 mai 1962. A fost
eliberat pe 25 iunie 1964, fiind graţiat alături de alţi mulţi deţinuţi politici. Restul
vieţii şi-o va petrece în aceeaşi discreţie şi smerenie, devenind un adevărat model de
duhovnicie pentru numeroase generaţii.

(George Enache - Revista Rost, an V, numărul 47-48 din ianuarie-februarie 2007, pp.
19-22)

Amintiri despre părintele Benedict Ghiuș, din

închisori și din Rugul Aprins
L-am cunoscut pe părintele Benedict Ghiuș în toamna anului 1936, când era
ieromonah și, când de la Chișinău spre Strasbourg-Franța, a făcut un popas la
Mănăstirea Cernica, pentru a vizita Seminarul monahal, unde, pe vremea aceea, eram
elev în clasa IV-a.

A intrat în clasa noastră cu părintele director al Seminarului, arhimandritul Chesarie

Păunescu. Părintele Benedict era tânăr, îmbrăcat civil, cu începătură de barbă, cu
chipul blând, cu ochii albaștri, cu o voce plăcută și clară.

Ne-a spus câte ceva despre viața duhovnicească a studenților monahi benedictini de la
Mănăstirea Maria-Laah din Germania, unde cu un an înainte își pregătise studiile de
doctorat. Vorbindu-ne anume despre credința ordonată și sobră a studenților
benedictini, ne-a îndemnat și pe noi să fim sârguincioși la învățătură și atenți la viața
noastră duhovnicească, pentru că - spunea dânsul - Sfânta noastră Biserică are nevoie
de oameni devotați și bine pregătiți. Cuvintele calde și convingătoare de atunci ale
părintelui Benedict au lăsat o impresie de neuitat pentru toată clasa.

În luna noiembrie 1943, l-am întâlnit din nou pe părintele Benedict la Mănăstirea
Antim.

Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei, care îl hirotonise pe părintele Benedict preot

și duhovnic se afla acum în exil la Mănăstirea Antim. Îmbolnăvindu-se, a fost internat
în Spitalul Brâncovenesc din Capitală. Încetând din viață la acel spital, a fost
transportat la Mănăstirea Antim unde i s-au făcut funeralii naționale, ministrul
Cultelor fiind Ioan Petrovici.

La prohodirea mitropolitului, în biserica mare a Mănăstirii Antim, în soborul de preoți

și călugări basarabeni și munteni, a luat parte și părintele Benedict, împreună cu
slujitorii mănăstirii din acea vreme.

Am fost, apoi, martor la alegerea sa ca episcop al Hotinului, în sala Parlamentului, din

ianuarie 1944. Ședința a fost prezidată de mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei.

Deși nu și-a pus candidatura și nu și-a făcut nici un fel de propagandă electorală și
nici nu a fost prezent în sala de alegeri, ci se afla în chilia sa de la Mănăstirea Antim,
membrii Adunării Eparhiale a Episcopiei Hotinului și membrii Sfântului Sinod de
atunci i-au înscris numele pe buletinele de vot alături de numele candidatului oficial.

La alegere, părintele Benedict a obținut majoritatea absolută a voturilor și a fost ales

în scaunul de episcop al Hotinului.

Chemat din chilia sa de la Mănăstirea Antim și întrebat dacă primește această alegere,
părintele Benedict a răspuns cu smerenie că primește. Apoi, printr-un cuvânt scurt și
emoționant, a mulțumit alegătorilor pentru această deosebită cinstire.

Alegerea aceasta a fost însă anulată în chip arbitrar de Mihai Antonescu,

vicepreședintele Consiliului de Miniștri de atunci, sub influența răutăcioasă a
neprietenilor celui ales.

Părintele Benedict s-a reîntors resemnat la Mănăstirea Antim, unde, peste câteva zile, i
s-a pus în vedere să părăsească mănăstirea și să se mute în altă parte.

Deși știa de unde îi veneau asemenea amărăciuni și convins că Dumnezeu îngăduia

aceste încercări, s-a mutat, totuși, în gazdă, în casa generalului Traian Tetrat, din
apropierea mănăstirii.

În luna august, același an, a fost chemat profesor la Seminarul Teologic din Arad.

În anul 1945, pe baza unui concurs de mari pretenții, părintele Benedict a ocupat
postul de asistent universitar la Facultatea de Teologie din București, pentru catedra
de Ascetică și Mistică, având profesor titular pe Nichifor Crainic, iar după arestarea
acestuia, pe părintele Dumitru Stăniloae, care s-a prezentat la post, venind de la Sibiu,
abia în toamna anului 1946. Eu, pe atunci, eram student în anul al IV-lea la Teologie.
În lipsa profesorului titular, în anul universitar 1945-1946, părintele Benedict a predat
și cursul de Teologie Ascetică și Mistică, pe lângă orele de seminar, pe care le-a
susținut ca asistent.

Cu pregătirea sa teologică profundă, cu gândirea și logica sa clară, cu precizia și

claritatea termenilor, iar pe de altă parte, cu trăirea personală a acestor realități
pustnicești, părintele Benedict era un adevărat izvor de teologie, încât, la orele lui, era
o liniște plină de taină în sala de curs și studenții, între care mă număram și eu ,
ascultau cu bucurie cuvintele pline de har ale vorbitorului. La orele părintelui
Benedict veneau studenți și de la alte facultăți, ca să-l asculte, încât sala mare a
facultății de Teologie era adesea plină de auditori.

În perioada 1945-1946, la Mânăstirea Antim a luat ființă mișcarea creștină ”Rugul

Aprins” inspirată din Biblie(Exod III, 2-5). După interpretarea părintelui ieroshcimonah
Daniil Teodorescu, inițiatorul acestei mișcări, ”Rugul Aprins”, care ardea și nu se
mistuia, era simbolul rugăciunii neîncetate, a Rugăciunii lui Iisus.

Miezul ”Rugului Aprins” era tocmai rugăciunea neîncetată.

Părintele Benedict, pe atunci asistent la catedra de Ascetică și Mistică, de la Facultatea

de Teologie din București, era în miezul acestor preocupări ale ”Rugului Aprins”.
Conferințele care se țineau atunci în biblioteca Mănăstirii Antim erau axate în general
pe tema Rugăciunii.

Aceste întâlniri aveau loc, de obicei, duminica după masă. În zilele săptămânii, seara,
ne adunam numai noi, o parte din personalul mânăstirii, în sala bibliotecii, cu
părintele Benedict și cu părintele Daniil, și citeam și comentam texte filocalice despre
Rugăciunea lui Iisus. Menționez că în acea vreme începând din anul 1940, în perioada
războiului și după aceea, până în anii 1948-1950, în Mânăstirea Antim erau peste 40
de persoane, din care o parte erau studenți monahi, absolvenți ai Seminarului monahal
de la Mânăstirea Cernica, deveniți studenți la Facultatea de Teologie și la alte facultăți
(medicină, litere, arte frumoase), iar altă parte monahi și frați, care lucrau în atelierul
de argintărie al Institului Biblic, cu sediul în această mânăstire.

Părintele Benedict, pe vremea aceea, locuia tot la Antim. [...]

În toamna anului 1945, a sosit din Rusia părintele Ioan Culighin, cu mitropolitul
Nicolae al Rostovului, al cărui duhovnic era. Au fost primiți, cu aprobarea patriarhului
Nicodim, la Mânăstirea Cernica. În fiecare sâmbătă, părintele Ioan venea de la
Cernica la Mânăstirea Antim și lua parte la întrunirile ”Rugului Aprins”, de duminică
după masă, din sala bibliotecii.

Părintele Ioan trăise din copilărie în Mânăstirea Optina, din nordul Rusiei și își
însușise Rugăciunea lui Iisus. În vârstă de circa 60 de ani, părintele Ioan cunoștea
foarte bine scrierile Sfinților Părinți filocalici și avea o bogată experiență de trăire a
acestei rugăciuni în condițiile vieții grele din Rusia comunistă. El era un martor al
Rugăciunii lui Iisus și prezența lui a fost de mare folos practic pentru ”Rugul Aprins”,
între anii 1945-1947, până la arestarea și condamnarea sa la muncă silnică pe viață,
fiind transportat și întemnițat în închisoarea din Odesa.
Părintele Benedict a primit de la părintele Ioan binecuvântare specială, egală cu o
inițiere în rugăciunea lui Iisus.

Dar ”Rugul Aprins”, care îndruma pe membrii săi către practicarea Rugăciunii lui
Iisus, aducătoare de multă pace în suflete, a fost văzut de autoritățile politice-atee de
atunci ca o organizație conspirativă, ostilă ordinii de stat, deși, în realitate, aceștia nu
erau dușmanii statului.

Ca urmare, s-a procedat la arestarea lor. Cei mai vinovați dintre ei, după socotelile
Securității, au fost 16, laici și monahi, acuzați de uneltire împotriva ordinii sociale.

Între cei 16 arestați și condamnați la ani grei de temniță, au fost în primul rând
părintele Daniil Teodorescu și părintele Benedict Ghiuș, inițiatorul acestei mișcări
creștine, care întrețineau flacăra ”Rugului Aprins”, ce ardea și nu se mistuia.

Între cei 16 arestați și întemnițați am fost și eu, care scriu aceste rânduri.

Am fost arestați toți, în aceeași noapte de 13 spre 14 iunie 1958.

Ne-am văzut cu toții, pentru prima dată de la arestare, la proces, în sala de judecată a
Tribunalului Militar București, apoi la Jilava. La Aiud nu ne-am văzut decât parțial.
Tot parțial ne-am văzut peste 4 ani, în colonia de muncă silnică de la Salcia, aproape
de Brăila.

Cât am stat la Jilava, înghesuiți într-o celulă mare, cu pereții înegriți cu păcură, unde,
în afară de noi, mai erau mulți alți oropsiți, părintele Benedict, luminos la chip, s-a
impus de la început prin cuvântul său blând, convingător și înțelept ca o mare
mângâiere pentru toți cei de față - civili, ofițeri, preoți, medici, monahi, tineri și
vârstnici, încât uitam cu totul de mizeria în care ne aflam.

După 4 ani de viață aspră și grea de la Aiud, viață statică, de celulă, în condiții de
mizerie și de exterminare, am fost scoși la muncă silnică.

În regimul de la Aiud, era interzisă orice activitate, cât de neînsemnată. Trebuia să stai
nefăcând nimic. Și era foarte greu să n-ai voie să lucrezi. În regimul de muncă silnică,
dimpotrivă, trebuia să muncești fără pic de odihnă.

În colonia de muncă silnică de la Salcia ne-am văzut cu părintele Benedict și cu alți

colegi de la ”Rugul Aprins”, mai bine de doi ani: baracă, cu paturi suprapuse; în
curtea închisorii păzită cu strășnicie și înconjurată cu sârmă ghimpată ori la muncile
agricole sau la săpat pământul și căratul cu roaba pe dig, zi de zi, de dimineață până
seara, afară de duminici, în orice anotimp.

În primele zile de la ieșirea din Aiud, părintele Benedict, slăbit, străveziu la chip,
vlăguit de reumatism, abia putea să iasă la muncă. În fiecare dimineață îl vedeam tuns
și bărbierit, în aceleași haine vărgate, cu roaba în mâini ori cu sapa pe umăr. După
câteva săptămâni, munca de fiecare zi în aer liber, hrana puțin mai consistentă decât în
celulă, convorbirile zilnice până la locul de muncă și întoarcerea la baracă și mai ales
rugăciunea neîncetată, făcută în taină, l-au întărit atât trupește, cât și sufletește.
Mai ales duminicile, se formau grupuri în curtea închisorii și în fiecare grup se afla
măcar un preot, pentru că, de toți, la Salcia erau în jur de o mie de deținuți, dintre care
o sută eram preoți. Grupul cel mai mare dintre toate, era cel din jurul părintelui
Benedict.

Se ruga pentru toți, apoi ne vorbea din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, din istorie
și din propria sa viață. Ne vorbea din bogăția inepuizabilă a cunoștințelor sale și din
plinătatea inimii sale umplută de har.

Cuvintele sale, pline de lumină și de îmbărbătare, mergeau direct la inimă, ca o

adevărată hrană duhovnicească, bucurându-ne și întărindu-ne, încât suferințele
închisorii le suportam mult mai ușor, sporind în același timp și încrederea în
Dumnezeul părinților noștri.

A fost eliberat în ziua de 25 iunie 1964, după 6 ani de temniță comunistă.

La 1 septembrie, același an, a fost reîncadrat în postul de preot slujitor la Catedrala

Patriarhală de unde fusese arestat. După 6 ani de slujire la Catedrala Patriarhală ca
preot și mare duhovnic, părintele Benedict s-a retras la Mănăstirea Cernica, la vârsta
de 70 de ani, în 1974, aproape de moaștele Sf. Ierarh Calinic față de care avea o
deosebită evlavie.

Timpul cât a trăit la Cernica și l-a împărțit între rugăciune, acasă și la biserică, și
îndeletnicirile sale călugărești și cărturărești.

Eu, fiind atunci la Mănăstirea Antim, îl vizitam destul de des. Aceste vizite erau
pentru mine niște mari sărbători.

De multe ori l-am găsit diortosind Proloagele din literă chirilică în literă latină.

Aceste Proloage, diortosite și mult îmbunătățite de părintele Benedict, cu Viețile

Sfinților peste an și cu multe învățături de suflet folositoare după tipărirea lor în 1991
și răspândirea lor în țara noastră, au ajuns să fie bogată hrană duhovnicească pentru
foarte mulți creștini dreptcredincioși.

Alteori îl găseam citind din vreo carte nou apărută sau stând de vorbă ori spovedind
pe vreun fiu duhovnicesc venit din Capitală, căci avea foarte mulți fii duhovnicești,
care-l vizitau adesea, în liniștea de la Cernica.

Uneori îl aflam în biserică, rugându-se în taină sau ajutând pe părinții mănăstirii la

pomenirea pomelnicelor.

Oriunde se afla, totdeauna erau cu zâmbetul pe buze și cu multă pace în inimă, ca rod
binecuvântat al rugăciunii neîncetate, pe care o practica cu adevărat.

Când mă întorceam acasă, la Mănăstirea Antim, purtam în memorie chipul său

luminos și blând, iar în inimă duceam prospețimea cuvintelor sale, de mult folos
duhovnicesc.
Deși suferea de un reumatism vechi, care l-a însoțit și în închisoare, iar în ultima
vreme a vieții sale avea și o rană grea la un picior, totuși, nu l-am auzit niciodată
cârtind împotriva acestor neputințe sau învinuind pe cineva din foștii săi dușmani. Îi
dăduse Dumnezeu puterea de a ierta din inimă.

Când suferințele se agravau, devenind insuportabile, venea la câte un spital din

Capitală, transportat de către cineva din numeroșii săi prieteni și fii duhovnicești.

Părintele Benedict s-a stins din viața aceasta pământească în chilia sa de la Mănăstirea
Cernica, în data de 12 iunie 1990. S-a stins ca o lumânare de ceară curată, arzând el
însuși, luminând și folosind pe mulți atât prin cunoștințele sale, dar mai ales prin
exemplul vieții sale jertfelnice.

(Pr. Sofian Boghiu - Benedict Ghiuș, duhovnicul inimii, ediție îngrijită de Gheorghe
Vasilescu, Editura România Creștină, București, 1998, pp. 3-11)

„Arhimandritul Benedict Ghiuş, un ortodox de o

adâncă puritate morală şi spirituală”
Acolo [în Balta Mare a Brăilei] mi-a fost dat să-l întâlnesc şi să-l cunosc nu pe
ocnaşul, cum ar fi vrut Partidul, ci pe Arhimandritul Benedict Ghiuş, un ortodox de o
adâncă puritate morală şi spirituală, dar, în acelaşi timp, un teolog de mare fineţe şi de
o înaltă erudiţie. Să spun că era un călugăr îmbunătăţit - dar câţi nu sunt acuma, mai
cu seamă când adulaţia devine formă perfidă de supravieţuire, chiar şi-n smerenia
Bisericii! - să spun că era erudit sau demn ar fi un risc de a nota banalităţi.

Arhimandritul Benedict - nume cu largi semnificaţii (căci benedictul e binecuvântat, şi

Benedictus a fost călugărul latin care a creştinat şi a sedentarizat barbarii năvăliţi sau
infiltraţi în Europa; de aceea a şi fost declarat patron al Europei), semnificaţii pe care
le vedeam plinindu- se sub chipul recules şi interiorizat al aceluia cu care, în iarna
aceea, pe cât de cruntă pe atât de sfântă, tăiam copaci şi pârtie înspre comuniune.

De multe zile-l remarcasem purtându-şi în tăcere singurătatea şi însingurarea ca pe o

reculegere sau ca pe-o rugăciune în lungul marş de la colonia de muncă până la
pădure. Căci dacă vara robeam la munci agricole, la desecări ori la îndiguiri sisifice,
iarna parcă intram în tundrele Siberiei unde, sub crivăţ, tăiam păduri de sălcii, de
arini, de plopi şi de mesteceni. Era prea recules ca eu să îndrăznesc impietatea de a-l
stârni la vorbă. Tot ce-am făcut a fost să-mi schimb poziţia pe care o aveam în grupa
mea de mers ca să-i ajung alături. Astfel mergeau alături două rugăciuni. Dacă
alunecam pe gheaţă mă sprijinea, când şovăia de oboseală, îl ajutam. Cuvânt de
mulţumire ne era surâsul sau o afectuoasă strângere de braţ. La cap de drum, ajunşi la
apă şi pădure, ne reluam locul în grupă şi aşteptam ca şeful de brigadă să ne indice
porţiunea de tăiat. Când soarele de gheaţă urca spre un zenit sticlos, toţi aşteptam
secunda în care scârţâitul saniei vestea sosirea cazanelor cu ciorbă şi a lădiţelor în care
mămăliga, tăiată în calupuri regulate, năştea sub crivăţ ace de gheaţă care scrâşneau în
dinţi. Primeam calupul dar nu-l ingurgitam, ne-ar fi zdrelit stomacul. Până să se
distribuie licoarea aburind a ciorbei din hoaspe de fasole, purtam în sân calupul ca să-i
mai domolim îngheţul cu preţul suportării unui bulgăre de ger adăpostit de abdomenul
supt sub frica frigului ca şi de foame. În timpul lucrului, calupul se mărunţea-n fărâme
şi prelua mai lesne o brumă din căldura noastră pe care ne-o restituia în timp ce-l
mestecam. Arhimandritul Benedict făcea la fel, dar felul lui trăgea a rugăciune, ca la
cuminecare, căci pentru dânsul mămăliga nu era dată de partid şi nici de generozitatea
clasei muncitoare de care ni se amintea mereu. Ciorba şi mămăliga erau considerate
de Arhimandrit ca mană pe care Dumnezeu o trimitea din cer poporului robit, era un
dar al Providenţei fără de care acolo, în ger, nu am mai fi purtat viaţă.

Distanţa reculeasă dintre noi s-a frânt într-o revelatoare zi marcată de un copac care,
surpat de muşcăturile securii, s-a prăvălit pe mine în timp ce mă trudeam să trag din
sloiuri către sol uscat o uriaşă cracă de plop alb, desprinsă de la trunchi. Am auzit şi
eu, la fel cu ceilalţi ortaci, cumplitul vâjâit al unui alt plop care se prăvălea pe noi; dar
gheaţa pe care trebuia să calc în fugă mi se rupea sub cizmele de cauciuc sau îmi tăia
genunchii când o-nfruntam cu ei. Gheaţa, atât de căutată vara în Bucureşti, pe timpul
studenţiei mele, acum îmi era maşteră, ecou nestăvilit al cântecului care mă năucea la
Malmaison, „Pân’ la unul au să piară duşmanii poporului”, nu mă lăsa să fug.
Coroana uriaşă a plopului m-a prins sub ea şi mă îmbrăţişa ne-nduplecat, a moarte. O
creangă în formă de Y, mi-a prins grumazul sub bifurcarea ei şi, ruptă, s-a împlântat
prin gheaţă în pământ, silindu-mă să stau cu greutatea ei pe ceafă, cu gura şi cu nările
în apă. Şocul m-a ameţit şi n-am avut răgazul să îl trăiesc lucid, aşa cum îmi dorisem
de atâtea ori ca în clipa morţii să fiu cât mai lucid, mai conştient ca niciodată, ca să
mă pot căi de relele vieţii, să cer o ultimă iertare iubirii milostive. Ci plopul şi gheaţa
s-au opus. N-am mai ştiut nimic...

Când mi-am venit în fire eram pe loc uscat. Fârtaţii, cum-necum, m-au scos de sub
copac. Unul din ei mă anima gură-la-gură, altul mă descheia la piept, iar altul încerca
să-mi tragă nădragii de pufoaică îmbibaţi cu apă. Apoi am auzit „Trăieşte”, rostit de
cel care-mi sufla în gură. Acum, mă pălmuia. Mă implora: „Scoală-te, frate! Nu te lăsa
să mori!” Pe semne, întâi mi s-au trezit urechile, căci auzeam dar nu vedeam nimic;
simţeam că trag de mine şi că sunt pălmuit, dar totul era-n ceaţă. O dragoste-mi ţinea
obrajii între palme ca să le dea căldură. Însă nu palmele m-au încălzit, ci ochii, ochii
Părintelui Ghiuş, căci el mă animase, el îmi suflase viaţa fizică prin care mă reda celei
spirituale.

M-am ridicat în capul oaselor cu ajutorul lui. Un ortodox care, desigur, niciodată nu
fusese robit de iubirea ucigaşă a fratelui Cain mă redădea vieţii. Nu ca prin farmec,
cum se zice, ci ca printr-o minune mâ-nzdrăvenisem. Eram deodată acelaşi cu cel de
dinainte, plin de putere, dar fără frig. În locul frigului simţeam căldura cucernicului
Benedict.

În timp ce el mă ajuta să-mi scot cămaşa udă, alţii se opinteau să-mi tragă pantalonii
vătuiţi înţepeniţi pe mine. Izmenele de-acasă erau şi ele ude, numai chiloţii de
penitenciar nu mi i-au scos fârtaţii căci, iarna şi pe ger, Partidul şi Guvernul ne
asigurau chiloţi! Unii suflau în focul care prindea şi el viaţă, iar altul avu ideea să ia
un ţol de pe spinarea boilor de sanie ca să mi-l pună pe spinare. Arhimandritul
Benedict şi-a scos cămaşa caldă de pe el ca să mă-mbrac cu ea. Cămaşa avea suflet.
Altul şi-a scos pufoaica iar eu stăteam grămadă lângă foc ferit de crivăţ cu trupurile
fraţilor strânşi cerc în jurul meu. Miliţianul părea şi el uşurat că am scăpat cu viaţă, că
nu îi voi fi imputat, dar era şi uimit de atâta iubire solidară trăită împotriva fricii pe
care el ar fi trebuit să ne-o asigure; şi-a ticluit o treabă pe la boi, pe la cazanele
zvântate până la cel din urmă strop, ca nu cumva să fie furate de vreun duşman al
clasei muncitoare, care şi-n Baltă putea s-apară de cine ştie unde, căci şi acelea ne-au
fost date nouă de Partidul care gândeşte „totul”.

Fuseserăm aduşi în mlaştina din Baltă de noul spirit care prevede totul şi care
anticipase „just” că vom fi puşi în libertate şi că acolo prin aer, prin soare şi prin
activitate - dar nemărturisit în primul rând prin hrana şi medicamentele trimise de
acasă, drept câştigat prin muncă - vom căpăta o faţă de ieşit în lume. În acest spirit se
explică faptul că în noile colonii de muncă, spre deosebire de „Canalul” conceput ca
instituţie a morţii, se măsluia procesul de eliberare generoasă a celor care s-au opus
nobilelor idealuri făurite de Partid şi care, deşi se-ntrezărea eliberarea, aveau ne-
mpuţinat dreptul la ger, la pumni, la-njurături, la bâte şi la câini!

De teamă ca eu să nu-i fiu imputat ca lipsă la efectivul încredinţat spre pază lui,
miliţianul dădu-ncetarea lucrului cu o oră mai devreme şi astfel întregul inventar
uman să poată fi predat schimbului următor. Cum i-ar fi arătat „Dosarul”, obsedantul
document de bază, dacă în el s-ar fi înscris această neglijenţă „pe linie de Partid” de a
nu fi organizat în cele mai „optime condiţiuni” securitatea muncii şi aş fi sucombat
sub plopul prăbuşit? Aşa însă, ştergerea mea din efectiv va fi trecută pe socoteala
altuia.

Dar până să se adune toţi răspândiţii de prin smârcuri, în timp ce soarele se retrăgea în
umbre, frigul îşi ascutea tăişul de trupurile noastre. Eu rămăsesem doar în chiloţii de
Partid, dar şi cu frigul lui. Şi lui Ghiuş, rămas fără cămaşă îi era frig. Pufoaica mea şi
pantalonii vătuiţi n-aveau prea multe şanse ca să se zbicească şi nici să mă
încălzească. Drept unică soluţie ce îi mai rămăsese samarineanului Ghiuş era să mă-
ncălzească el. Şi-a descheiat pufoaica şi, cum stăteam acolo ghemuit, mi s-a lăsat pe
umeri şi pe spate, iar peste amândoi a tras zdreanţă de ţol luată de pe boi, care, cu izul
ei de grajd, îmi amintea de Pruncul care, la Bethleem, Se coborâse într-o iesle,
oblăduit de Iosif şi încălzit de boi. Nu ştiu ce mă-ncălzea mai mult: nostalgica
amintire a ieslei din copilărie sau noul Iosif-Benedict. Simţeam că printre cele două
epiderme suprapuse - spinarea mea şi burta lui - se-nfiripa blajină căldură care mă-
nsomnura molcom.

- Drepţi! Toată lumea la adunare şi încolonarea! - mugi sub înserare! glasul năprasnic
al caraliului spre noi.

Fârtaţii mei m-au îmbrăcat în pripă. Cizmele mele de cauciuc erau pline de apă. Mi le-
a golit Creţu Traian, un tânăr ager din Bihor, cel care se căţăra ca o maimuţă prin
copaci vrând să le imprime un balans ca să le favorizeze prăbuşirea. S-a descălţat, m-a
încălţat cu cele calde ale lui şi el le-a tras pe ale mele, reci. În jurul trupului am fost
încins cu pătura de boi. El cu Ghiuş m-au luat de subţiori şi m-au cărat în mijlocul
coloanei. Acolo, chipurile, era ceva mai cald: căldură ambulantă generată de coloană.

În repetatele ieşiri la muncă, din zori şi până-n noapte când ne-ntorceam spre colonie
după 14 ore de muncă şi câte două de mărşăluit, în drum spre muncă sau înspre
colonie, ţinându-ne de braţ, mergeam dormind ca o coloană beată. Eram deci antrenat.
Când ne-nsoţeau şi câinii eram ceva mai treji; se repezeau la noi prinzându-ne de
mâneci sau de turul pantalonilor. Nu îndrăzneam să dăm în ei, să nu-i înfuriem. De
astă dată, zăvozii erau în altă parte. Noroc că Balta era mare şi câinii nu erau destui!
M-am deşteptat din moţăială abia când ne apropiam de sârmele ghimpate ale coloniei.
Acolo, altă bucurie. Un caraliu şi-a informat tovarășu` că avem inspecţie venită de la
Minister. Iarăşi o vizită sau o inspecţie - ziceam în mine -, cu nelipsitul pas de
defilare. De astă-dată însă, nu. Sau o fi moţăit şi vigilenţa.

Intraţi în colonie, nici unul n-a luat în seamă echipa de organe venită de la Minister.
Ne-am îndreptat spre dormitoare. Eu n-am mai mers la cină, ci m-am culcat sperând
într-o duminică în care să mă pot reface. Într-adevăr, m-am refăcut după un ... somn
amarnic. Baraca nu avea sistem de încălzire. Radiatoare sau aeroterme erau propriile
noastre trupuri. Drept înveliş, Partidul ne dăduse câte o pătură de fiecare om, dar ce-
nsemna o pătură rărită, trecută la reformă în nu ştiu ce cazarmă, apoi repartizată ca
„bună pentru deţinuţi”? Gerul din dormitor ne obliga să ne culcăm tot câte doi în
fiecare pat şi astfel ne înveleam cu două pături. În crivăţul care, ca orice binefacere,
venea tot de la Răsărit, ca dar din partea Surorii noastre Mame, nici două pături, nici
trupurile alipite nu biruiau îngheţul. Interveni atunci nedezminţita inventivitate a
deţinutului politic. Pe una dintre pături întindeam articole din inventarul de efecte de
care dispuneam: ciorapi, batiste, prosoape, obiele, pături, pulovere, bucăţi din sacii de
hârtie şi tot ce mai găseam. Acestea toate aveau menirea să ne formeze stratul de aer
de sub a doua pătură pe care o aşterneam deasupra. Dar undeva se impunea să ne
întindem şi pufoaicele să se usuce, căci atârnate de căpătâiul patului nu se zbiceau
până la deşteptare. Soluţia a fost ca şi pe acelea să le aşternem peste noi. Din ele,
noaptea, se ridica o ceaţă groasă formată din aburii evaporării apei din zeghe şi
pufoaice, aburi prin care abia că mai zăream, lăptos, becul ce spânzura deasupra uşii.
Cu arsenalul acesta de termoficare speram să treceam cumva şi peste noaptea care ne
aştepta. [...]

La ora terciului de dimineaţă, Arhimandritul Benedict, cu o gamelă de terci umplută

ochi, din daniile camarazilor, m-a salutat frăţeşte, preoţeşte: „Cristos în mijlocul
nostru!”

- Este şi va fi”, i-am dat răspunsul, precum se cuvenea.

Acela pe care îl caracterizasem a fi un taciturn, se dovedi un interlocutor afabil şi plin

de spirit elevat. Nu m-a lăsat să obosesc vorbind, ci a ţinut să umple timpul pe care îl
aveam la dispoziţie cu amintiri din devenirea lui, cu gândurile ce îl frământau. Ce
luminat vorbea! Şi cât de simplu şi modest!

Am înţeles că-şi terminase studiile teologice în Bucureşti, apoi a stat un timp în

mănăstire de unde a fost trimis la studii în străinătate. Fusese la Strasbourg şi la Paris.
A vrut neapărat să facă un pelerinaj la Lourdes. A stat acolo două săptămâni, adăpostit
la „Maison de Saint Thomas”, cămin pentru călugări şi pentru sacerdoţi. A petrecut
ore întregi de adoraţie în faţa Sfintei Taine, a Sfintei Euharistii, la mare cinste în
pelerinajele la Grotă. S-a îmbăiat în micile bazine cu apă rece care răzbea din stâncă,
cerând acelor ape sfinţite de Fecioară să-i lumineze mintea şi să-l ajute să înţeleagă
lucrarea pe care i-o va cere Dumnezeu. E lung acel itinerar spiritual marcat de multe
inhibări, dar nu de şovăieli. Am să redau câteva gânduri-sfaturi pe care mi le-a
împărtăşit.

„Frate iubit, te-am urmărit de când, aproape străveziu, intrai în colonia cu nume plin
de înţelesuri pentru mine, «Grădina». Speram să fie şi pentru tine, ca şi pentru mine o
mistică grădină de gânduri şi de creşteri sfinte, văzându-te de atâtea ori cum te rugai
în taină. Dar nu te-am tulburat. Aveam tot timpul înainte.

Spunea odinioară Sfântul Apostol Filip: «Doamne, arată-ni-L pe Tatăl» şi a primit

acest răspuns reconfortant: «Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut și pe Tatăl, căci Eu
sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine». Ideea e continuată de Sfântul Apostol Paul:
«Cristos este izvorul vieţii, căci întru El locuieşte trupeşte toată deplinătatea
Dumnezeirii». Prin viaţa omenească a lui Isus din Nazaret transcendentul a intrat în
istorie, eternitatea în timp şi Absolutul în precaritatea condiţiei umane. De aceea
suntem datori să amintim tuturor celor care trăiesc în mijlocul relativismului şi al
materialismului să îl primească pe Isus în existenţa lor. Cel care îl întâlneşte şi îi
recunoaşte prezenţa într-omenită, cunoaşte Adevărul, descoperă Viaţa şi îşi găseşte
calea care să-l ducă la îndumnezeire. Or, noi, scumpul meu Frate, noi îl vedem în
fiecare zi sub chipul suferinţei ce îi ascunde Faţa şi greu îl recunoaştem, deşi în
suferinţa noastră este El, luându-ne înfăţişarea, purtând cu noi crucea pe care El ne-a
dat-o, ca să îi fim asemănare.

Domnul Isus ne-a şi promis-o: «Cel care crede în Mine, va face şi el lucrările pe care
le fac Eu, dar şi mai mari decât acestea, pentru că Eu merg la Tatăl», iar noi avem
menirea să îi continuăm lucrarea, lucrarea Lui, a Celui care a plecat la Tatăl. Sfinţii ne
sunt dovada vie că făgăduinţa Lui se împlineşte, ne sunt încurajare că ne stă-n putinţă,
chiar şi în cele mai grele împrejurări ale vieţii noastre, dar mai ales atunci, să-I fim
asemănare. De aceea, tuturor creştinilor li se pretinde acest discernământ
indispensabil pentru ca tot mai sfinţi şi mai uniţi, uniţi cu noi şi cu Dumnezeirea, mai
împăcaţi în noi, să propulsăm procesul de accelerare a venirii împărăţiei lui
Dumnezeu, împărăţie a iertării, a împăcării şi a unităţii.

Noi, cei de aici, din Orient, avem o tradiţie iconografică ce vine în ajutorul rugăciunii
noastre, tradiţie în care icoana Fecioarei «Hodighitria»[1], cea care ne arată calea încă
de la Botez, se află în sufletele noastre, iar Mama ne arată calea prin Fiul său,
reamintindu-ne întruna că Fiul ei este în toate locurile (deci şi aici) şi totdeauna (deci
şi acum), e întruparea căii, singura, ce duce către Cer. Mereu să-ţi aminteşti, iubite
frate, ştiinţa aceasta sfântă, căci fără memorie nu e nici o speranţă, uităm mereu de
Domnul. Or, a spera înseamnă a crede, credinţa şi speranţa fiind suma iubirii.

Această ştiinţă a iubirii de semeni şi de Dumnezeu pe toţi ne angajează în

evanghelizarea lumii, în primul rând a celui care se află lângă noi; am învăţat de la un
mare dascăl al iubirii aproapelui, Monseniorul Ghika, că toţi putem să practicăm o
liturghie proprie în care materia sfinţită e însuşi semenul din preajmă. El o numea
«Liturghia aproapelui». Şi tu şi eu, aici şi orişiunde, putem s-o săvârşim, convinşi că
slujindu-l şi iubindu-l pe aproapele, în fapt, noi îl slujim şi îl iubim pe Dumnezeu, pe
Dumnezeu prezent în ei, unificat cu ei.

Străina separare dintre noi este o rană care doare, e o sminteală pentru lume. E sfântă
datoria noastră să ne hrănim trăirea cu speranţa de a ne depăşi această înstrăinare şi de
a denunţa exagerarea divergenţelor; s-o facem prin neostenită rugăciune şi prin
fraternă conlucrare în beneficiul celor săraci şi marginalizaţi şi, mai cu seamă, în
beneficiul acelora pe care atâta neiubire dintre noi i-a cufundat în ură şi exclusivism,
în îndârjită contestare a dreptului la existenţă şi la alteritate.
Dacă ne-am face o examinare a conştiinţei, am înţelege, poate, că prea mult insistăm
asupra unui ritualism frumos pe din afară însă adeseori lipsit de conţinut. Dovada o
avem în faptul că prea uşor oamenii păstoriţi de noi au fost prădaţi de conţinutul mult
sărac şi au rămas în forme fără conţinut, fiindcă de veacuri nu a fost elucidat pentru
aceia care îl practicau: nu numai credincioşii, dar deseori şi preoţii. Însă trăirea
creştinească nu este numai rit ori numai un mimetism formal pe care l-am deprins şi l-
am transmis fără armura necesară. Armura lui este interioară, e armătură, este doctrina
şi convingerile morale adânc înrădăcinate şi elucidate. Poate că totuşi, unii şi-au
dezvoltat cultura religioasă şi spirituală, dar mai puţin trăirea adevărului şi a iubirii
întru profunzime, înlocuind trăirea întru profunzime cu arta copierii modelelor
spirituale sau chiar mimând sfinţenia. Totul se poate copia, nu însă şi sfinţenia:
«Sancti sunt semper admirandi sed non semper imitandi»[2], spunea un sfânt Părinte
al Occidentului creştin.

Dorim cu toţii o înnoire a vieţii din Biserică, dar ea nu a venit şi nici nu va veni în
condiţiile în care ne aflăm, căci nu e propovăduită de apostoli, de trăitori a ceea ce
vestesc. Mulţi dintre aceşti aşa-zişi propovăduitori sunt ca agitatorii de partid: ştiu
bine lecţia - dacă o ştiu - dar nu o şi trăiesc. De aceea bine spunea odată cineva:
«Oratoria ta să fie oratoria faptei; tu făptuieşte, lasă-i pe alţii să vorbească». Va trebui
deci să acordăm atenţie sporită, atenţie majoră, formării conştiinţei noilor apostoli;
apostolatul lor să fie cu adevărat o revărsare din preaplinul minţii şi sufletului lor -
cum o dorea Camile Chautard în „Sufletul apostolatului” -, nu revărsarea unui gol cu
chip de adevăr. Vestirea înnoită a Evangheliei se cere să prezinte adevărul şi credinţa-
n el, în integralitatea şi toată frumuseţea lui.

Nu e uşor, căci nu numai în lume sau în ţară, dar chiar şi în familie aflăm atâtea forme
ale diversităţii omeneşti pe care nimeni nu are dreptul să le ignore, să le dispreţuiască
sau să le omogenizeze, strivind splendoarea pluriformă a creaţiei lui Dumnezeu. În
spirit, patul lui Procust este ucigător de suflet, e genocid spiritual, este expresia trufiei
de a ne vrea superiori lui Dumnezeu, veleitari stupizi ce corectăm desăvârşirea în
diversitate a operei lui Dumnezeu; ne vrem pe noi măsură pentru alţii. Purtăm în noi
nu bunătatea lui Cristos, ci samavolnicia lui Stalin. Oare aşa ne-a vrut Cristos? De ce
nu înţelegem că diversitatea şi diferenţa nu ameninţă unitatea că, dimpotrivă, ele sunt
un semn al prodigalităţii Părintelui ceresc al tuturora?

Acum, când întunericul pare că invadează tot pământul şi dă viaţă unei culturi a
morţii, a contestării oricărei alterităţi, este momentul să ne întrebăm dacă umanitatea
nu cumva trăieşte întunericul ce a cuprins pământul în noaptea când Cuvântul era pe
cruce răstignit. E întunericul în care lucrează cel mai bine Necuratul, când oamenii,
purtând noaptea în suflet, orbecăie şi rătăcesc, când diavolul îi face să creadă că
minciuna este adevăr, că răul este bine, că viciul desfrânat este suprema manifestare a
libertăţii la care omul are dreptul, când setea de putere înlocuieşte chemarea la iubire,
când învrăjbirea destramă solidaritatea şi comuniunea pe care le înlocuim prin ură şi
prin contestarea dreptului la libertate şi la alteritate pe care, prin însăşi natura creaţiei,
îl avem cu toţii. Dintru adâncul acestei nopţi a minţii putea Nietzsche să strige «Nu
mai există Dumnezeu, căci L-am ucis!», aşa cum fiecare om care păcătuieşte îşi
manifestă voinţa de a-L elimina pe Dumnezeu şi de a-L contesta, de a I se substitui,
căci îşi arogă dreptul de a-şi fi singurul stăpân, dreptul de a pune în locul iubirii ura,
ura care înlocuieşte comuniunea cu omul şi cu Dumnezeu, creând climatul învrăjbirii
şi al contestării reciproce generale.
Adânca raţiune a motivării, a acceptării răstignirii Sale, Isus o are în lipsa noastră de
iubire, în ura dintre noi şi în voinţa Sa de a ne împăca cu noi şi cu Preasfânta Treime -
esenţa unităţii şi a iubirii dintre noi. Doar reconcilierea dintre noi ni-L va restitui pe
Domnul răstignit, izvorâtor de pace. Doar prin prezenţa Lui în noi, drept sfânt criteriu
al libertăţii şi al unităţii, vom regăsi cale şi un mijloc de comuniune căci El este
Iubire. Numai întru iubire se poate naşte dia-logos-ul dorit. În dia-logos, deosebirile
nu se transformă în conflict; raportul dintre ele devine spaţiul în care intervine
«Logos»-ul, iar Logos»-ul e însuşi Fiul lui Dumnezeu făcut dintru Iubire trup.

Îţi spun acestea, frate drag, fiindcă doresc fierbinte ca între noi să nu mai fie «noi» şi
«voi», să ne topim cu toţii în iubire, aprofundând realitatea că diferenţele, în cadrul
concordanţei, sporesc frumosul unităţii. Necontenita sublimare a diferenţelor legitime
ne va conduce la îmbogăţirea capacităţii de a-L cunoaşte pe Cristos şi de a-I fi
imagine în lume. Atunci vom fi îndreptăţiţi să credem că urarea pe care astăzi,
inconştienţi, ne-o facem de fiecare Paşti va deveni realitate vie, va fi adică prezenţa
Celui înviat în noi.

Pentru a face transparentă această prezenţă şi pentru a-I restitui suprema credibilitate
în lume lui Isus Cristos, suntem chemaţi să nu ne mai contestăm, ci să ne confirmăm
în reciprocitatea, în îndreptăţirea naturală şi supranaturală, frumuseţea legitimităţii
fiecărei particularităţi, expresie în parte a infinitei bogăţii de frumuseţi sălăşluind întru
Dumnezeire.”

- Părinte drag, vorbiţi ca un catolic...

- Nu dragul meu, sunt ortodox şi nu vorbesc decât dintru Ortodoxie, dar a fi ortodox
înseamnă a fi catolic, iar tu nu ai să devii adevărat catolic decât ca ortodox.

- Aşa-mi spunea, cu ani în urmă, şi Monseniorul Ghika, Părintele meu sufletesc: „Un
bun ortodox este foarte aproape de noi; un adevărat ortodox este cu adevărat catolic.
Eu m-am făcut catolic pentru a deveni un ortodox mai bun”. Când toţi vom
conştientiza şi vom trăi acestea, atunci se va realiza dorinţa lui Cristos „Ca toţi să fie
una”.

- Adevărat grăia Monseniorul Vladimir; aceasta era credinţa şi speranţa lui. Ştia dintru
credinţă că speranţa îl are ca obiect pe Dumnezeu Cel grabnic în a ajuta şi-n a Se
dărui; şi dacă voinţa lui Isus a fost ca noi să fim uniţi, în numele acelei libertăţi pe
care El ne-a câştigat-o în lupta cu Satana, ne mai rămâne doar să înţelegem pe cine îl
slujeşte dezbinarea, pe Cine îl slujeşte unitatea. Dar noi, mânaţi de biciul celui
generator de vrajbă, cu râvnă căutăm şi punem la vedere numai ceea ce poate să
satisfacă desfătul dezbinării. Vom depăşi această stare tristă care îl doare pe Cristos
doar când vom fi în sinergie cu forţele iubirii. Pentru aceasta va trebui să intervină o
renunţare, o despuiere de ceea ce constituie ţeposul înveliş ce-mpiedică îmbrăţişarea.
Numai prin cultivarea capacităţii de a ne transforma şi înnoi prin har, întemeiaţi pe
pocăinţă, vom dobândi cunoaşterea nimicniciei în care ne-a adus trufia. Abia atunci
vom dobândi darul cunoaşterii de noi şi vom putea să trecem din tărâmul „deosebirii”
în cel al „asemănării”, cum învăţa odinioară Bernard de Clairvaux de care şi voi
catolicii precum şi noi ortodocşii se pare că am cam uitat, ca unii care nu am fi putut
afla de cele trei trepte ale „urcuşului spre Dumnezeu”, cum le-a numit Evagrie, calea
curăţitoare, calea luminătoare şi calea unificatoare, pe care le va relua în Occident
Sfântul Ioan al Crucii sub forma „via purgativa”, „via illuminativa” şi „via unitiva”.
Râvnim descoperirea a ceea ce ne diferenţiază, iar nu a ceea ce ne-apropie, ne-
aseamănă şi chiar ne identifică. Să recunoaştem evidenţa mândriei în această
atitudine, voinţa de a ne recunoaşte pe noi în cel de lângă mine, iar nu pe Dumnezeu,
ca şi când Dumnezeu ar fi avut chipul şi asemănarea mea.

(Tertulian Langa - Tregând pragul tăcerii. O carte document, ediția a III-a revăzută și
adăugită, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2010, pp. 406-417)

[1] Denumire dată tipului iconografic în care Fecioara Maria ţine pruncul pe braţul
stâng și arată spre El cu mâna dreaptă, semnificând Cea care instruieşte, care arată
drumul, calea (n. red.).

[2] Sfinţii sunt întotdeauna de admirat, dar nu întotdeauna de imitat (n. red.).

Părintele Benedict Ghiuș - Podoaba duhovnicească a

ortodoxiei românești
Cei care l-au cunoscut îndeaproape, și nu sunt deloc puțini aceștia, afirmă că
învățăturile pe care le dădea altora despre virtuțile creștine, verbal sau în scris,
părintele Benedict Ghiuș le trăia el însuși, cucerindu-i pe toți prin modestia,
sobrietatea, evlavia și bunătatea sa de călugăr cuvios și drept, prin inteligența,
cunoștințele bogate, vorbirea aleasă, cumințenia în gând și faptă, pe care le-a folosit
spre binele semenilor și spre slava Părintelui ceresc.

O trăsătură caracteristică a personalității sale a fost blândețea și bunătatea față de toată

lumea. Chipul său exprima totdeauna blândețe, iar ochii lui, care te priveau cu toată
sinceritatea, dezvăluind un suflet fără ascunse vicleșuguri, inspirau încredere și te
încurajau să-ți descoperi tot păsul inimii, chiar și atunci când nu era înveșmântat cu
epitrahilul de duhovnic. Cu dânsul nu puteai avea nici un diferend, decât numai dacă
urmăreai intenționat acest lucru, și nici atunci, căci marea sa înțelegere pentru
slăbiciunile altora era mai presus de asemenea înjosiri.

Răbdarea a fost o altă virtute a vieții sale, căci niciodată nu a s-a plâns de nici unul din
necazurile existenței, ci a primit cu creștinească resemnare toate câte trebuia să fie și
care nu stau în puterea noastră să fie schimbate. A avut și o înzestrare deosebită în
această privință, la care a adăugat, suntem siguri, puterea credinței lui, din care se
hrănea răbdarea și calmul pe care le-a arătat în toate împrejurările. A fost dotat, de
asemenea, cu o excepțională capacitate de suportare a durerilor fizice, care s-au
manifestat cu ocazia suferințelor provocate de boală, de care nu s-a plâns niciodată.

Tenacitatea și perseverența au constituit, de asemenea, o trăsătură caracteristică,

fiindcă părintele Benedict nu s-a speriat de dificultățile vieții și nu a dat înapoi în fața
încercărilor de tot felul. Cu calmul și răbdarea sa, am putea spune proverbiale, fără
nicio grabă și fără o inutilă frământare, el a mers încet, dar sigur, mereu înainte, până
la capătul vieții pământești, verificând din plin adevărul Sfintei Scipturi despre
deștertăciunea celor ce pier și dobândind puterea de a-și păstra demnitatea în toate
privințele și în toate ocaziile.

Pe lângă acestea, viața de dincolo a fost o preocupare permanentă a sa. Sfârșitul

existenței terestre era ceva cu care părintele Benedict era demult familiarizat. A dat
mulțumire lui Dumnezeu pentru toate câte i le-a dat în această viață, pentru toate câte
l-a învrednicit să facă, precum și pentru dezlegarea lui cea din trup. Ca orice bun
creștin și mai ales ca orice teolog ortodox și călugăr cuvios, părintele Benedict vorbea
cu dezinvoltură și degajare despre ceasul din urmă al existenței pământești, bine știind
că nimeni nu are aici pe pământ cetate stătătoare. Sfârșitul nu ne sperie, ci,
dimpotrivă, îl așteptăm ca pe o izbăvire, fiind cu un pas către veșnicie și nu altfel.

Avea o putere de stăpânire în toate, care uimea, precum un ales sentiment de respect
pentru drepturile tuturor, un simț al măsurii în vorbă, în purtare, în ținută, dragoste
față de toți, o conștiință morală puternică și convingerea că viața și munca trebuie
luate în serios.

Pretutindeni, pe unde a trecut în viața sa, a lăsat frumoase amintiri. Bunătatea sa

lăuntrică radia pe fața sa senină, iar hărnicia statornică s-a vădit în împlinirea
pilduitoare a îndatoririlor sale și în scrierea de lucrări teologice. Dragostea sa
puternică față de om i-a adus, ca dreaptă răsplată, dragostea tuturor celor care l-au
cunoscut și au simțit căldura inimii sale.

I-a îmbrățișat pe toți cei cu care a venit în legătură cu iubirea creștină, știind bine că
ea este iubire fără măsură. Raza caldă a sufletului său nobil rămâne mereu în sufletul
celor care l-au prețuit, rămân faptele sale frumoase, spre creștinească pilduire. Și,
după cum aici pe pământ a fost luminător de suflete și rugător pentru ele, face același
lucru și în lăcașurile luminii neînserate, la care l-a chemat Părintele Ceresc.

Pentru generațiile tinere de teologi și slujitori, ca și pentru credincioșii Bisericii

noastre, părintele Benedict Ghiuș este un frumos și pilduitor exemplu de adevărat
părinte duhovnicesc, prin tot ceea ce a gândit și înfăptuit, încă unul, pe lângă atâția
alții, care au ilustrat și împodobit Ortodoxia românească. Fie ca pilda vieții lui să fie
pentru noi toți prilej de îmbărbătare, de sporire a dragostei și de atașament pentru
sfânta Biserică, pentru credința cea dreaptă și pentru neamul nostru românesc.

(Gheorghe Vasilescu - Benedict Ghiuș, duhovnicul

inimii, Editura România Creștină, Buc ”Chipul
său de o blândețe de sfânt îmi apare și astăzi,
după mai bine de jumătate de veac”
Adesea, legat de biografia cuiva se folosește sintagma ”era născut să fie așa
ceva”. Nu găsesc alt cuvânt, nici de data asta care să-l definească pe acest profesor al
nostru, din primii doi ani de seminar. Era născut să fie călugăr și chiar mai mult decât
atât, dacă ar fi să ținem seama de treptele la care îl putea duce călugăria. În memoriile
sale, Gala Galaction, pseudonimul literar al părintelui Grigore Pișculescu, scrie despre
tânărul călugăr întâlnit la Mânăstirea Antim din București: ”6 august 1940 (marți)...
între ucenicii mei călugări, am făcut azi Sfânta Liturghie. A predicat arhimandritul
Benedict Ghiuș, un bun viitor vlădică al Bisericii noastre.”*

Ar fi de prisos să mai spun că nu a ajuns niciodată ”vlădică” adică episcop, cu toate că

a fost ales la Bălți, în Basarabia de către Colegiul Electoral Bisericesc format din
membrii Sfântului Sinod, sub președinția patriarhului Nicodim. Autoritatea politică
însă, și-a băgat coada: e vorba de regimul mareșalului Antonescu - nu l-a confirmat.
Dumnezeu l-a păzit și a scăpat cu viață. Dacă l-ar fi găsit bolșevicii la întoarcerea
frontului, în mod sigur l-ar fi omorât. Odată cotropită Basarabia, Biserica a avut de
suferit și prin slujitorii ei.

Ar fi bine ca o teză de licență sau cineva să ”scormonească” arhivele și să scoată la

lumină martirajul acestei Biserici a Basarabiei de sub dominația bolșevică. Toate
lucrurile acestea aveam să le aflu mult mai târziu. Toți discutau în șoaptă. Erau lucruri
care nu se spuneau, mai ales unor copii sau adolescenți, așa cum eram noi atunci. Mai
târziu, voi afla că numele părintelui Benedict Ghiuș este legat strâns de Mânăstirea
Antim al cărui stareț și duhovnic a fost o bună bucată de timp: 1945-1947. În această
perioadă, Antimul avea în persoana sa nu numai un stareț cultivat la cele mai înalte
universități europene, ci și un caracter nobil care imprima o atmosferă încărcată de o
remarcabilă ținută morală.

Numele său era indisolubil legat și de ”Rugul Aprins” - acea mișcare de revigorare a
vieții religioase care lâncezea, mișcare ce urmărea crearea unei legături vii între
Biserică și intelectualitate. Încă de la începuturile sale, în jurul anului 1940, Rugul
Aprins avea adunați în jurul lui și al inițiatorului său Sandu Tudor (pseudonimul lui
Alexandru Teodorescu), personalități ca : Benedict Ghiuș, Dumitru Stăniloaie,
Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu,
Constantin Joja, Alexandru Elian, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Andrei Scrima, Ion
Marin Sadoveanu și alții, reprezentând floarea intelectualității creștine a epocii.

S-a născut și a trăit într-un loc și un timp care i-au fost mai mult decât potrivnice.
Socotim că orice națiune care prețuiește cultura și pe oamenii săi de cultură s-ar fi
mândrit cu un asemenea om, cărturar și preot. Ca și Mircea Vulcănescu și ca mulți
alții ca ei, nu a putut părăsi țara în afara căreia nu și-ar fi găsit rostul. Poate pe linie
teologică, doctrinară, ar fi devenit asemenea părintelui Stăniloaie, un savant, iar
printre românii exilați ar fi fost socotit la fel cu Brâncuși, Enescu, Ionesco și mulți
alții știuți și neștiuți. Dar... nu s-a lăsat dus.

Născut în comuna Domnești, jud. Vrancea în anul 1904, din părinți profund atașați de
Biserică, tânărul Vasile - după numele de botez, strălucește la învățătură și după
gimnaziu, urmează Seminarul Sf. Andrei din Galați. După primul an la Facultatea de
Teologie București, este trimis de Patriarhul Miron Cristea, (așa cum a făcut și cu
viitorul Patriarh Justin Moisescu), în Franța ca bursier La Facultatea de Teologie
Catolică din Strasbourg pe care o absolvă în 1936. Acolo, i-a avut ca profesori pe A.
Bertholet și Dennefeld, somități ale vremii. În afară de limbile clasice - greaca și
latina pe care le studiase din seminar, își însușește germana, engleza și franceza.

În paralel cu teologia, a făcut studii de sociologie și filosofie fiind interesat de scrierile

lui Henri Delacrois, Georg Dumas, ale lui Emil Durkheim și Henri Bergson. Având
aplecarea spre mistica Sfinților Părinți, aici are ocazia să-i studieze și să se lase atras
de misticii germani Meister Eckhart și Angelus Silesius. Prin opera lor, îi cunoaște și
pe cei francezi: Henri Bremont și Maurice Blondel, ca și pe rușii Nicolai Berdiaev și
Paul Evdochimov. În bibliotecile acestei universități, îi redescoperă pe Părinții
teologiei ortodoxe Dionisie Areopagitul, Evagrie Ponticul, Maxim Mărturisitorul, sau
Sfântul Simeon Noul Teolog, Nicodim Aghioritul, Vasile de la Poiana Mărului și
Paisie de la Neamț. Mulți dintre aceștia erau traduși numai fragmentar în limba
română. Traducerile Sfinților Părinți, adevărată operă a Bisericii noastre va începe
mult mai târziu, prin truda Preafericitului întru adormire Patriarhul Justin Moisescu,
pe timpul când era Mitropolit al Moldovei, timp total neprielnic pentru Biserică,
muncă titanică ce continuă și astăzi.

Anul 1934 marchează în viața tânărului Vasile Ghiuș încredințarea întregii sale ființe
lui Iisus Hristos. Se călugărește la Mânăstirea Chițcani, județul Tighina din Basarabia,
primind numele de călugăr Benedict. Mitropolitul Basarabiei Gurie Grosu îl
hirotonește ierodiacon și-l aduce la Mitropolia de la Chișinău. În anul următor,
împreună cu un grup de monahi care studiaseră în Occident întemeiază societatea
”Prietenii Misiunilor”. Tot acum, este trimis cu o bursă în Germania, la Academia
Monahală din Mânăstirea Benedictină Maria-Laach, unde se studia ortodoxia. După
șase luni petrecute acolo, va mărturisi într-o scrisoare către un prieten: ”Așa de multe,
adânci și noi lucruri am aflat în această Academie monahală, că ani de-a rândul aș
dori să o frecventez de aș putea”.

Întors de la studii la Mitropolia Basarabiei, același Vlădică Gurie Grosu îl hirotonește

întru ieromonah, rămânând pentru puțin timp aici. Urmașul la Mitropolia Bucovinei
I.P.S. Visarion Puiu îl trimite din nou, la Strasbourg, ca preot capelan ortodox ”în
folosul și sprijinul studenților români” care studiau acolo. Atât în timpul studiilor, cât
și după acestea, desfășoară o muncă de publicare a crezurilor sale la revistele
timpului: ”Misionarul”, ”Luminătorul din Chișinău”, ”Glasul monahilor”, ”Cuvânt
bun” și altele. Datorită acestei activități, episcopul Hotinului Tit Simedrea îl
hirotesește în treapta de protosinghel, iar Sfântul Sinod îl înalță la cea de arhimandrit.

Anul 1940 însemna, atât pentru țară cât și pentru Biserică, o sfâșiere a unui teritoriu
însemnat și a câtorva milioane de frați întru credință. Părintele Benedict se refugiază
la București, la Mânăstirea Antim. Patriarhul Nicodim îl numește preot slujitor,
duhovnic și predicator la Catedrala Patriarhală. După refuzul regimului Antonescu de
a-l numi episcop, la numai o lună i se impune să părăsească Antimul. Episcopul
Aradului Andrei Magier îi oferă un fel de azil angajându-l ca profesor la seminarul de
acolo. După un an, participă la un concurs la Facultatea de Teologie din București,
unde obține postul de asistent universitar, iar în 1946, obține titlul de doctor în
teologie cu teza ”Taina răscumpărării în imnografia Bisericii Ortodoxe”**.

După trei ani, în 1949, tânărul Patriarh Justinian Marina îl numește vicar administrativ
pentru sectorul cultural, misionar, de învățământ teologic și mânăstiresc. Tot atunci,
este numit Stareț al Mânăstirii Antim. După persecuțiile din partea regimului
Antonescu, vor veni cele ale regimului comunist ateu și brutal pe care le va simți ca
pe un pahar al suferinței care trebuia băut până la fund. S-a văzut silit la o serie de
compromisuri pe care le refuză preferând un surghiun la Mânăstirea Neamț.

Acolo aveam să-l cunoaștem fiindu-i elevi. Cu toate că ne-a fost profesor doar primii
doi ani, chipul său de o blândețe de sfânt îmi apare și astăzi, după mai bine de
jumătate de veac, înainte. Ne preda un obiect care făcea parte din ”Studiul biblic” al
Noului Testament: ”Explicarea Evangheliei” - în casa I-a și ”Explicarea Apostolului” -
în clasa a II-a. Îmi stăruie în minte o întâmplare pe care îndrăznesc să o povestesc și
care mi-a marcat o bună parte din carieră: după corectarea tezelor, a remarcat-o pe a
mea spunându-mi: ”Tu ai să vorbești frumos când vei predica; ai grijă și nu-ți îngropa
talantul!” Nu știu dacă înțeleg și evaluează pedagogii sau psihologii, cât poate
însemna o astfel de încurajare pentru un puști de 15 ani! Din câte am trăit și am
învățat de la școală sau de la viață, am uitat multe ; vorbele părintelui Benedict însă,
mi-au rămas ca îndemn, încurajare și uneori, prilej de autocritică.

Când am trecut în clasa a III-a venind din vacanță, nu l-am mai găsit la Seminar și nu
l-am mai văzut niciodată. După plecarea de la noi, a fost numit Stareț la Schitul
Darvari din București, iar la 14 iunie 1958, părintele Benedict Ghiuș a fost arestat
împreună cu alți 15 membri ai grupului care formau ”Rugul Aprins”. Este judecat și
condamnat de Tribunalul Militar București la detenție pe viață. După recurs, i se
modifică pedeapsa: 18 ani de muncă silnică. A executat șase, până la grațierea
generală.

A cunoscut în cei șase ani Aiudul, Jilava și Salcia. În 1964 este eliberat.

Unul din monografii ”Rugului aprins” scrie despre momentul acesta: ”Anii de
închisoare nu i-au afectat personalitatea rămânând același suflet delicat, lipsit de
ambiții omenești, toate răutățile neatingându-i spiritul cultivat la înaltele școli de
teologie ”.

Noi credem, avem convingerea că înaintea oricărei culturi, cea care l-a păstrat a fost
credința jertfelnică cu care a plecat de acasă și de care nu s-a îndoit. [...]

Atât cât a trăit la Neamț, ca unul dintre prietenii și admiratorii părintelui Pogonat,
personajul nostru principal a împărțit cu el surghiunul, ca doi purtători ai crucii lui
Hristos. Adesea îi vedeam plimbându-se pe aleea mărginită de brazi a Vovideniei.
Drumeagul acesta trecea prin fața casei fostului Mitropolit al Bucovinei Visarion Puiu
- cel care îl trimisese la Paris pentru a fi sprijinul tinerilor teologi români de pe
meleaguri străine, el însuși acum, ajuns urmărit de regimul comunist, fugar și pribeag
la Paris. Acestei case, acum deja i se spunea ”a lui Sadoveanu” . De cele mai multe
ori, părintele Benedict - poate în numele acelei sfinte prietenii și recunoștințe care îl
lega de Vlădica Visarion Puiu - slujea des la acest schit Vovidenia, cu o deosebită
bucurie pe care o mărturisea, așa cum atestă martorii acelor vremuri. Sigur că un fir
nevăzut îl lega de ierarhul său, mai surghiunit și mai trist ca el. Acest loc îi fusese atât
de drag ierarhului rătăcitor, până la a-și ridica o casă proprie alături de schit. Acolo
avea de gând să se retragă la bătrânețe.*** [...]

În felul său, părintele Benedict Ghiuș era un peripatetic și un meditativ. Pleca

”apostolește” de unul singur, până la schiturile Icoana, acolo unde va fi surghiunit
părintele Petru prietenul său, ori la Pocrov - cea mai frumoasă așezare mânăstirească
ce mi-a fost dat să văd. Adeseori, cei doi surghiuniți pe aceste meleaguri se odihneau
după drumul lung, în ”Poiana lui Pahomie” fostul Episcop de Roman și ctitor al
schitului.
Dar părintele Benedict mai avea alți doi prieteni: frații Vasilache. În una din excursiile
cu clasa I-a, l-am cunoscut pe părintele Vasile surghiunit și el aici. Fusese primul între
predicatorii Patriarhiei Române, pe timpul Patriarhului Nicodim. Peste câțiva ani,
aveam să aflu că acesta ”a plecat” în America. Fratele său Haralambie care fusese un
timp starețul Mânăstirii Neamț, avea să sfârșească în închisorile comuniste.

(Pr. Ioan Gherasim - Petru Pogonat. Meditațiunile unui călugăr surghiunit, Editura
Conta, Iași, 2009, pp. 72-80)

*Gala Galaction, Jurnal, Ed. Minerva, 1977, vol II, p.313

**Pentru datele biografice ale părintelui Benedict, ca și o parte din citate, am folosit
teza de licență a părintelui medic Virgil Cazan ”Mișcarea duhovnicească Rugul
Aprins”, ASA București, 2007 tipărită cu ocazia Centenarului Bisericii Sfântul
Silvestru, noiembrie 2007.

***În arhivele Bisericii se păstrează cererea ierarhului și aprobarea patriarhului

Iustinian de construcție unui cavou în care urma a fi îngropat Mitropolitul Visarion
Puiu, în cimitirul schitului Vovidenia.

Părintele Benedict Ghiuș, duhovnicul

Nu ştiu când, unde şi în ce împrejurare tatăl meu l-a cunoscut pe părintele
Benedict Ghiuş. Ştiu numai că acesta a fost pentru mine oprezenţă vie şi pregnantă
care a intrat în conştiinţa mea încă din anii copilăriei drept un component al familiei.
De ce? încă din acei ani îl vedeam deseori; el a fost duhovnicul întregii noastre
familii, deci inclusiv al meu, iar în deplină înţelegere cu tatăl meu şi mama mea s-a
ocupat de educaţia mea religioasă în spiritul dreptei credinţe.

Venea deseori la noi în casă, unde participa la lungi discuţii cu tata şi prietenii lor
comuni sau lua masă împreuna cu familia mea. Îl întâlneam apoi la biserica Mănăstirii
„Antim Ivireanu”, unde slujbele liturgice ţinute de el erau momente de concentrare şi
de bucurie sufletească, chiar pentru preadolescenta prea puţin bisericoasă care eram.

El se impunea printr-o ţinută de o distincţie senorială: era înalt de statură, uscăţiv,

simplu şi măsurat în mişcări, avea o privire directă şi atotcuprinzătoare, nu
iscoditoare, ci prietenoasă, era stăpân de sine, dar nu dominant, rezervat şi totuşi
cordial. Mă impresiona. Îl vedeam parcă desprins din galeria celebrilor cavaleri
medievali ai „Mesei Rotunde”. Şi dacă făceam mental această asociere era şi pentru
faptul că în casa noastră adesea se vorbea admirativ despre el şi despre anii petrecuţi
de el în Franţa, la Universitatea din Strasbourg, unde îşi desăvârşise studiile teologice.

De fapt, nobleţea ţinutei sale - aceasta o voi înţelege mult mai târziu - nu o datora
decât parţial şederii în străinătate; ea era pecetea autenticităţii vieţii sale duhovniceşti
şi o moştenire spirituală şi fizică de la părinţii săi din satul de altă dată, satul de răzeşi.
În afară de aceste trăsături evidente la prima vedere pentru oricine, părintele Benedict
mai era dăruit şi cu alte calităţi deosebite: pe faţa lui era în permanenţă un zâmbet
senin şi dezarmant, vorba sa era dulce şi uşor şoptită şi totuşi clară; purtarea sa era
discretă ceea ce îl făcea să fie respectat, dar şi iubit. Nu era nici dojenitor, nici
moralizator independent de situaţia în care mă aflam mai mult sau mai puţin potrivită
vârstei. Iradia o blândeţe, o înţelegere şi o dorinţă de conciliere care mă îndreptau fără
contrarieri pe calea cea bună. Era atât de reconfortantă atitudinea lui că ajunsesem să
îl văd ca pe o întruchipare a apelului hristic: „Lăsaţi copiii să vină la Mine”.

Aceasta a fost imaginea părintelui Benedict care s-a conturat în mintea mea încă din
adolescenţă şi am păstrat-o nemodificată până astazi când scriu aceste rânduri, iar anii
care au trecut nu au contrazis-o, dimpotrivă au împlinit-o în profunzime.

În anii maturităţii mele i-am descoperit o înţelegere aparte a trăirilor şi a slăbiciunilor

sufletului omenesc, o înţelegere care depăşea, cred eu, pe aceea a unui psihiatru
profesionist, şi la care ajunsese ca urmare a nenumăratelor sale întâlniri cu oamenii şi,
în deosebi, prin cunoaşterea şi retrăirea în sinea sa a poveţelor date în scrierile
părinţilor Bisericii şi în filocalii. Înţelegerea sa nu era rece, indiferentă, ci atentă şi
dublată de compasiune, de dragoste caldă faţă de oameni. Această abordare umană,
atotînţelegătoare, era, după cum spunea tata, un rezultat al unei lucrări duhovniceşti
personale şi perseverente şi un dar primit de la Dumnezeu. Ea se exprima în vorbirea
sa cumpănită, se transmitea prin tonalitatea egală a vocii sale şi, în acelaşi timp, prin
undele privirii sale limpezi şi calme care inspirau încredere totală aceluia care i se
spovedea. Se adaugă, la toate acestea, discreţia şi probitatea exemplare în relaţiile cu
semenii săi şi devenite de notorietate. Era un om echilibrat: seninătatea chipului său o
spunea, iar gesturile lui pure, reduse la minimum o confirmau căci tot ceea ce făcea
izvora dintr-un calm interior, calmul aceluia care se roagă neîntrerupt şi iartă greşalele
greşiţilor.

Este evident că acest portret s-a împlinit treptat-treptat de-a lungul anilor, însă cred că
forma completă şi defintivă nu am realizat-o decât atunci când am evocat momente
trăite care să îl ilustreze. Bineînţeles că cele mai elocvente au fost pentru mine şi cele
mai recente, şi anume cele petrecute în anii ’6o-’7o, după eliberarea din închisoare
atât a sa, cât şi a tatălui şi fratelui meu, când asemenea unei reînvieri relaţiile
duhovniceşti s-au reînnoit cu bucurie. Cu ochii minţii văd şi acum reluarea vizitelor
părintelui Benedict la părinţii mei, în apartamentul lor din Str. Vasile Lascăr nr. 23-25
din Bucureşti; intra în casă cu paşi mici şi se oprea lângă uşa de intrare în holul care
dădea către camera de zi, făcea o metanie şi o cruce, la început la icoana
„Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus”, unde ştia că tata îşi făcea rugăciunile
zilnice, şi avea o candelă cu ulei de care numai el se îngrijea, apoi se îndrepta spre
icoana „Rugul aprins al Maicii Domnului”, aflată pe peretele opus intrării, făcând
aceleaşi închinăciuni, şi, în sfârşit, se închina îndelung la icoanele pe glajă puse de
tata pe pereţi şi pe blidarele ardeleneşti din casă, şi îşi încheia intrarea prin a ne
binecuvânta pe noi toţi ce ne aflam în casă. Era un ritual care se repeta la fiecare vizită
şi ne lumina inimile şi locuinţa.

Imaginea părintelui Benedict se întregeşte când rememorez vizitele mele la bisericile

unde el făcea slujba religioasă sau la mănăstirile în care trăia. Îl revăd sub bolţile
bisericii lui Constantin Şerban Basarab de pe Dealul Mitropoliei, unde îl căutam de
câte ori mă duceam la şcoala de muzică din Str. Principatele Unite, fie pentru lecţiile
de pian pe care le predam acolo, fie ca să conduc proprii mei copii la cursurile şcolare.
În acea biserică părintele Benedict era o prezenţă nelipsită în toate zilele săptămânii: îl
găseam înconjurat de credincioşi sau citindu-le rugăciuni, sau spovedindu-i, sau el
însuşi în rugăciune. În penumbra bolţilor bisericii apăreau atât de diafan, încât se
confunda cu icoanele pictate pe ziduri.

Îl revăd, de asemenea, în căsuţa de pe malul Lacului Cernica, din incinta aşezării

mănăstireşti cu acelaşi nume. Căsuţa părintelui Benedict îmi era bine cunoscută de
multă vreme. Îmi vorbiseră deseori despre ea tata şi Ştefan Todiraşcu, ambii fiind
găzduiţi în ea de câte ori făceau retrageri de rugăciune la mănăstire. Bineînţeles, o
cunoşteam şi eu în urma vizitelor pe care le făceam spre a discuta cu părintele,
cerându-i un sfat sau spovedindu-mă. Dintr-un mic hol de intrare se deschideau două
camere: la dreapta o cameră mică şi la stânga o cameră mare, ambele având ferestrele
spre lac. Camera din dreapta era simplu mobilată: un pat călugăresc, o bibliotecă,
plină-vârf cu cărţi de teologie, filosofie, istorie şi cărţi diverse cu dedicaţii de la
autorii lor, iar pe pereţi icoane pictate autentice. Camera aceasta mai servea drept sală
de aşteptare - cel puţin pentru mine şi ai mei - atunci când mergeam la spovedit cu
toata familia. Camera din stânga oferea părintelui spaţiul necesar organizării
mobilierului său de lucru: un birou pe care erau câteva cărţi, foi, manuscrise, un bloc
de hârtie albă, stilouri, pixuri, creioane, o masă largă plină de cărţi, unele deschise
altele închise, dar cu fişe şi semne de regăsire, o bibliotecă şi ea plină de cărţi, câteva
scaune şi, desigur, o candelă aprinsă şi icoane. Aici părintele primea pe vizitatori şi
spovedea, şi tot aici lucra. Îmi aduc aminte că în perioada când pregătea diortosirea şi
îmbogăţirea textului „Proloagelor” pentru o ediţie nouă, camera era tixită de cărţi
deschise şi cu semn între pagini, de cutii pline cu fişe de însemnări, încât cu greu mai
se găsea un loc liber pentru ceaşca de cafea sau farfurioara de dulceaţă, servite nouă
de părinte. Deşi „acasă la el” şi cu sănătatea slăbită, părintele Benedict era, ori de câte
ori îl vizitam, în anteriul călugăresc închis până la gât, iar capul îl avea acoperit de
potcap.

Părintele Benedict era un om deosebit nu numai pentru noi, familia Mironescu dar
chiar şi pentru obştea monahicească. Şi aş vrea să ilustrez acest fapt cu următoarea
amintire. Îmi făcusem obiceiul ca de câte ori mă duceam la dânsul, la mănăstirea de la
Cernica, mai întâi îl căutam pe părintele Nicodim Bujor, chiar înainte de a intra în
biserică şi a mă închina. În familia mea, părintele Nicodim se bucura de o preţuire
aparte, pentru calităţile sale duhovniceşti şi omeneşti: săritor la nevoile altora, generos
până la totala sa deposedare, rugător încercat. El a fost cel care cu zeci de ani în urmă
îl îndreptase pe tatăl meu către părintele Ioan cel Străin (Ivan Kulâghin). Chilia
părintelui Nicodim se afla în clădirea dintre latura nordică a bisericii şi intrarea
principală în mănăstire, deci era în drumul meu care ducea spre biserică şi apoi spre
căsuţa părintelui Benedict. Dacă configuraţia acestui parcurs uşura accesul la chilia
părintelui Nicodim, bucuria vie şi recofortantă, cu care el mă primea, mă scotea din
lumea gândurilor mele şi mă pregătea sufleteşte pentru vizitele ce urmau. Îl găseam de
obicei în tinda chiliei, iar când nu era acolo îl căutam la racla cu moaştele Sfântului
Calinic, unde, în genunchi, se ruga zilnic, ore întregi, într-o stare de concentrare, cred
eu, vecină cu extazul. Părintele Nicodim era un om gingaş şi visător care trăia retras în
rugăciune şi în compania spirituală a marilor dispăruţi ai istoriei noastre naţionale, pe
care îi invoca neostenit spre salvarea neamului nostru şi ocrotirea Bisericii Ortodoxe.
Ajunsă lângă racla sfântă, călugării din biserică ştiau pe cine căutam şi, din
bunăvoinţă faţă de mine şi cu înţelegere faţă de părintele Nicodim, îl readuceau pe
acesta cu blândeţe în prezent. Surâdea ca un copil când ne vedea, şi dragostea pentru
noi i se citea pe faţă. Era dornic să ne împărtăşească gândurile sale. începea să ne
vorbească, dar după puţin timp se oprea, ne binecuvânta şi încheia întrevederea
noastră, spunând mai întotdeauna acelaşi îndemn: „Copii ai măritului Alexandru-
Codin, nu îl uitaţi pe Părintele Benedict! Duceţi-vă la el să vă spovediţi şi să vă
citească o rugăciune! Asupra lui este Harul lui Dumnezeu!”.

Părintele Benedict făcea spovedania într-un fel aparte de al altor preoţi pe care i-am
cunoscut: nu era un dialog cu întrebări şi răspunsuri, niciun chestionar asupra
respectării poruncilor dumnezeieşti şi bisericeşti. Şi nicio verificare a cunoaşterii şi
combaterii tuturor categoriilor de păcate. Ea era o conversaţie vie pe care el o ghida.
Mă îndemna să îi vorbesc despre necazurile, nemulţumirile, neînţelegerile şi
neputinţele mele. Apoi el comenta ceea ce îi spusesem mai înainte, mă îndrepta pas cu
pas spre un făgaş salvator, făcându-mă să înţeleg ceea ce nu reuşisem să împlinesc în
relaţiile mele cu oamenii şi în comuniunea cu Dumnezeu. Aş putea spune că
spovedania la părintele Benedict era, folosind o expresie curentă astăzi, o şedinţă de
psihanaliză, făcută sub acoperământul lui Dumnezeu, în care gândurile care mă
separau de oameni, mă dislocau sufleteşte şi se transformau în păcate, se risipeau sub
puterea spovedaniei şi a rugăciunii sale. Alteori discuţia noastră căpăta un caracter
cultural şi ieşea aparent din sfera vieţii mele strict personale, dar cu toate acestea mă
reflecta. Îmi propunea astfel să-i vorbesc despre un eveniment care m-a impresionat
sau despre o carte recent citită, ori să îi spun părerile mele despre un spectacol, un
concert sau o expoziţie, de curând frecventate. Îmi aduc aminte cu emoţie de o
asemenea discuţie purtată pe marginea filmelor realizate de Tarkovski. Realmente, am
fost surprinsă că el văzuse „Rubliov” şi „Copilăria lui Ivan” şi că, dincolo de subiectul
şi imaginile acestora, descifrase o istorie a suferinţei umane şi decriptase mesajul lor
creştin. Mai impresionată am fost însă de comentariul său la filmul cu un titlu care mi
se pare ciudat, şi anume „Stalker”, pe care l-am văzut, stimulată de explicaţia dată
atunci, de-abia în Elveţia cu mulţi ani mai târziu. Părintele Benedict vedea în acest
film de Tarkovski o parabolă de esenţă creştină, despre dificultăţile parcursului care
duce spre adevărata credinţă şi totodată despre necesitatea de a avea un ghid, pe ideea
că dacă pentru orice drum pe care vrei să-l parcurgi, dar nu îl cunoşti, ai nevoie de un
ghid, cu atât mai mult acesta este necesar pentru acel parcurs care este încărcat de
valenţe spirituale, dar şi plin de capcane, pericole mortale, eşecuri, avarieri, ruine.
Dânsul vedea acest film ca pe o ilustrare a învăţăturilor din „Pateric” şi din „Filocalia
Sfântului Ioan Scărarul”.

Tactul de a conduce o discuţie în spiritul dreptei credinţe, cultura sa generală bogată,

însă niciodată arătată în mod ostentativ, dar care transpărea la fiecare cuvânt, şi mai
ales din felul său firesc, măsurat şi condescendent de a vorbi îl făceau respectat nu
numai de mine şi de credincioşii care îl vizitau, ci chiar şi de forurile eclesiastice.
Dovadă pentru mine a fost că acestea au vrut către sfârşitul anilor 1960 să îi valorifice
darurile de interlocutor în dialogul pe care îl începuseră cu bisericile româneşti din
diaspora. Cu un curaj politic puţin obişnuit pentru acele vremi, ele l-au desemnat pe
părintele Benedict, abia ieşit din închisoare, spre a fi trimisul lor în Europa
Occidentală.

Când tata ne-a vorbit despre misiunea încredinţată părintelui Benedict, a făcut-o cu o
anumită grijă. În pofida încrederii nemărginite în capacitatea părintelui, dar şi în
virtutea dragostei pe care o nutrea faţă de el, tata îşi mărturisea ferma sa convingere că
acestuia i s-a dat sarcina dificilă de a concilia ireconciliabilul. La remarca tatei, reacţia
mea a fost, în acel moment, promptă şi i-am spus cu hotărâre că părintele trebuie să
refuze spre a nu se compromite. Promptă a fost şi replica tatei, însă lungă şi
explicativă; el mi-a deschis ochii asupra dimensiunii duhovniceşti a sarcinii dată
părintelui şi a insistat îndelung asupra atitudinii constante de onestitate şi devotament
a acestuia faţă de Biserica Ortodoxă. „NU uita, mi-a reamintit tata atunci - părintele
este călugăr şi se află sub ascultare”. Şi mi-a mai spus: „El are datoria morală, datorie
mare şi grea, ca din dragoste pentru Dumnezeu să dea ascultare oricărei porunci
primită de la superiorii săi”. Şi a mai adăugat: „Părintele ştie prea bine că Biserica
este corpul lui Iisus Hristos pe pământ şi ei nu trebuie să i se impute slăbiciunile
oamenilor care în mod temporar o reprezintă într-un loc sau într-altul. Şi mai este
ceva, părintele Benedict crede că în numele acestei Biserici dialogul poate să fie
benefic”.

La aceste cuvinte ale tatei, recitindu-le acum, când le scriu după mulţi ani, am găsit că
asemănarea - pe care o făcusem cu mult timp în urmă - a părintelui Benedict Ghiuş cu
cavalerii „Mesei Rotunde” din celebra operă literară a Evului Mediu, a fost o intuiţie
fericită a adolescenţei. Părintele a fost cu adevărat un senior al Bisericii Ortodoxe, un
cavaler pur sufleteşte, şi în acelaşi timp un model de virtute monahală, care şi-a
închinat viaţa slujirii bisericii lui Iisus pe pământul românesc.

Mai am însă o amintire vie şi pilduitoare despre înţelepciunea părintelui Benedict,

amintire redeşteptată în anul 2004, în împrejurările pe care, ca şi amintirea, le prezint
în continuare.

În preajma intrării la tipar a unui volum de articole scrise de tata în peste două decenii
de activitate jurnalistică, în perioada anilor ’30-’50 din secolul trecut, am primit un
apel telefonic de la Virgil Cân- dea, bunul prieten al familiei mele, care mi-a cerut să
scriu „un cuvânt înainte” pentru acest volum. Cum el mă sprijinea să îl editez şi deci
fiind cel mai în măsură să ştie ce trebuia să scriu pentru prefaţă, mi-a sugerat tema
„cuvântului”, şi anume să spun cititorilor ce m-a determinat să sacrific timp, bani,
propriile interese familiale şi profesionale pentru a pune în circulaţie publică vreme de
peste 15 ani o bună parte din opera filosofică şi literară a lui Alexandru Mironescu. Şi
a adăugat atunci, ca încheiere a apelului său, că acest „cuvânt înainte” scris de mine
va fi şi un bun exemplu de devotament filial, demn de a fi relatat într-o lume dominată
de orgolii şi ahtiată de bunuri şi avantaje materiale.

Am fost foarte surprinsă de tema propusă şi de ţelul pedagogic urmărit. Pentru mine
cuvântul devotament avea sensul de a consacra viaţa, forţele şi interesele esenţiale
individuale unei cauze sau unei persoane din afara familiei, nicidecum rudelor. Ştiam
de sacrificiul eroilor pe câmpul de luptă, de devotamentul medicilor „fără de arginţi”
faţă de bolnavi sau de abnegaţia marilor sihastri întru în- dumnezeire. De
devotamentul părinţilor faţă de propriii lor copii şi de devotamentul copiilor faţă de
părinţii lor nu ştiam; la noi în casă nu se vorbea despre aşa ceva, pentru că grija unora
faţă de ceilalţi era o datorie morală creştinească şi o dovadă a dragostei noastre. Or,
tot ceea ce făcusem pentru publicarea operei tatălui meu era în ordinea firească a
relaţiilor normale dintre părinţi şi copii într-o familie de creştini. Cum nu mă vedeam
într-o poziţie eroică de devotament filial, i-am spus atunci lui Virgil Cândea că accept
tema lui pentru prefaţă, cu condiţia ca şi el să accepte să scriu istoria adevăratei mele
motivări de a publica pe tatăl meu, pe Al. Mironescu. Iat-o, aproape exactă, ca formă,
de aceea pe care i-am spus-o atunci la telefon. Trebuie însă să precizez că, din păcate,
istoria mea odată fiind scrisă, nu a mai fost publicată, proiectul meu editorial căzuse.
Deci, iată motivarea mea care îşi are obârşia în ultima mea conversaţie, faţă către faţă,
cu duhovnicul meu, cu părintele Benedict.

Cu un an înainte de moartea sa, tata mi-a dat un pachet mare cu dactilograme şi

manuscrise ale lucrărilor sale inedite. Mi le adusese ca să le păstrez, mărturisindu-mi
totodată ferma sa convingere că starea politică a acelei perioade de timp se va
schimba, mai devreme ori mai târziu, iar noi cei tineri pe atunci vom cunoaşte vremuri
mai bune, când scrierile sale încredinţate mie vor putea să fie tipărite, nu spre gloria sa
postumă, ci drept o mărturie adevărată a unei generaţii care, în pofida vitregiei
circumstanţelor existenţei sale, a rămas fidelă crezului creştin şi tradiţiei spirituale
româneşti. Tata a murit în anul 1973, iar moştenirea sa spirituală scrisă, încredinţată
mie, a dormit aproape 20 de ani până să reuşesc să o încredinţez treptat-treptat şi
parţial tiparului.

Înainte însă de a părăsi ţara, în anul 1980, l-am vizitat la Mănăstirea Cernica pe
părintele Bendict Ghiuş, duhovnicul meu şi al familiei mele, pentru ca să îmi dea
binecuvântarea sa de despărţire. Cu acel prilej, am vorbit cu dânsul şi despre lucrările
tatei aflate la mine şi l-am întrebat ce gândeşte că ar trebui să fac cu ele. Părintele
Benedict mi-a răspuns, cu vorba sa blajină, că adevăraţii creştini, cum a fost şi tatăl
meu, sunt prin rugăciunile şi faptele lor drepte asemenea unor lumânări care ard spre
Cel înalt şi spre luminarea semenilor noştri. Şi dacă vreau să respect cuvântul
Evangheliei că „Lumina nu se ţine sub obroc”, trebuie să fac tot ceea ce îmi stă în
putinţă spre a le pune la adăpost, în mod provizoriu, iar mai apoi, când vremurile se
vor limpezi, să le tipăresc, şi bunul Dumnezeu mă va ajuta, pentru că gândirea tatei a
fost, iar prin cele scrise de el rămâne, fără cea mai mică îndoială, o lumină pentru
semenii noştri.

Cuvintele părintelui Benedict au fost hotărâtoare pentru tot ceea ce am făcut spre
cunoaşterea publică a operei tatălui meu. Oare aş fi putut să nu le respect? Şi
rămânând în cadrul comparaţiei, făcută de părintele Benedict, oare aş fi avut eu
dreptul, ca adevărată creştină, să sting o lumânare aprinsă în Biserica dreptei credinţe
a lui Dumnezeu?

(Ileana Mironescu - În preajma lui Alexandru Mironescu, ediție îngrijită de ierom.

Benedict Vesa, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2015, pp. 53-68)

Arhimandritul Benedict Ghiuş - ”personalitatea lui

concentrează tot ce are frumos şi sfânt ortodoxia
românească”
Figură luminoasă, suflet blând, om de perfect echilibru, deopotrivă duhovnic şi
teolog, poate puţin naiv a fost arhimandritul Benedict, care a dat prestigiu
monahismului românesc prin participarea sa la rezistenţa credinţei, mărturisită în
temniţă şi martiriu. Deşi modest, este totuşi figura cea mai frumoasă a clerului nostru.
Era un călugăr firav şi plăpând la trup dar curat şi integru la suflet. Om de aleasă
cultură şi mare duhovnic. La „Rugul Aprins”, cerc de călugări şi laici intelectuali
preocupaţi de rugăciunea inimii, părintele Benedict a polarizat, prin viaţa sa
duhovnicească, activitatea întregului grup. A refuzat să urce treptele ierarhiei
bisericeşti, optând pentru puritate.

Vorbea frumos, slujea cu evlavie, spovedea cu pricepere, zidea sufleteşte cu putere şi

trebuia ferit de pericole, căci nu ştia, din naivitate, să fie prudent în faţa prigonitorilor.

Deşi atât de modest, personalitatea lui concentrează tot ce are frumos şi sfânt
ortodoxia românească.

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura

Bonifaciu, București, 2012, pag. 326)

Părintele Benedict - o icoană desăvârșită a monahului

ortodox român
Prin anii 1943-44 mă aflam în Mânăstirea Antim din București, când în obște a
venit un arhimandrit tânăr despre care se spunea că făcuse studii strălucite în
Occident, la Strasbourg, și acum se grăbea să susțină o teză de doctorat în Teologie la
Universitatea din București. Era părintele Benedict Ghiuș.

De statură mijlocie, cu barbă puțină, îmbrăcat modest, lua parte regulat la sfintele
slujbe ale obștii Antimului. Cânta la strană, avea o voce melodioasă, caldă și un fel de
a cânta care atrăgea atenția. Chiar răspunsurile simple de la ectenii : "Doamne
miluiește", "Dă Doamne", le cânta cu o intonație care arăta evlavie și smerenie.

Slujirea la Sfântul Altar era cuceritoare. Te ținea atent și te pătrundea de evlavie, iar
predicile părintelui Benedict te mișcau adânc sufletește. Cu frumusețe de cuvânt, cu
rostire pătrunzătoare, cu adâncime de cugetare teologică și duhovnicească. Mi-a
rămas neștearsă teologhisirea de la predica din Duminica Înfricoșatei Judecăți: "Am
greși – zicea – dacă, văzând prețuirea pe care o dă Dumnezeu milosteniei, am socoti
că toate celelalte fapte bune – mucenicia, rugăciunea, ostenelile pentru virtute – vor
fi trecute cu vederea. Toate vor fi răscântărite și răsplătite: faptele, cuvintele,
gândurile. Dar în prețuirea așa de mare dată unor fapte așa de simple se ascunde o
taină de mare pogorământ și de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu.
Aceasta reprezintă prețul cel mai scăzut de mântuire care i se cere omului ca să nu
rămână nici un om pe lume care să spună că nu a putut să se mântuiască știind că nu
se află om pe pământ care să nu poată săvârși asemenea fapte de milostenie."

O astfel de prezență nu putea rămâne neobservată. Credincioșii Antimului, lumea

intelectuală din București și mai ales tineretul universitar căutau să-l cunoască, să-i
ceară sfat duhovnicesc. A fost o prezență de seamă în mișcarea Rugul Aprins.
Colaborator apropiat al părintelui Daniil (Sandu Tudor), prieten și duhovnic al
familiei profesorului universitar Alexandru Mironescu, părinte duhovnicesc al
multdăruitului tânăr – mai apoi profesor universitar – Andrei Scrima. În chip firesc,
conducerea Bisericii Ortodoxe a căutat să se folosească din plin de personalitatea
părintelui Benedict. A fost slujitor și predicator la Catedrala Patriarhală, asistent
preuniversitar al părintelui Stăniloae la catedra de Ascetică și Mistică de la Facultatea
de Teologie din București, vicar patriarhal, ales episcop al eparhiei Hotinului, și
profesor la seminarul monahal de la Mânăstirea Neamț.

Dar într-o vreme în care stăpânirea comunistă era la putere, persoana părintelui
Benedict apărea ca un corp străin, ca o piatră de poticnire. Nu era pe plac mai-marilor
vremii, politica lui fiind politica Sfintei Biserici. Putea să fie profesor de teologie
emerit, și nu a fost; putea să fie episcop sau mitropolit, dar nu a fost.

Într-o după-amiază, ne aflam împreună în cancelaria Sfântului Sinod de la Mânăstirea

Antim, când un automobil grăbit a venit și l-a luat pe părintele Benedict și l-a dus la
Patriarhie, la Camera Deputaților, unde fusese ales cu majoritate de voturi episcop al
Hotinului. A mulțumit alegătorilor, care-l aclamau neîntrerupt, pentru ca a doua zi
adunarea electivă să rămână perplexă, aflând de demisia părintelui Benedict, impusă
de guvern.

Nici ca vicar părintele Benedict nu a făcut carieră. O astfel de persoană nu putea sta și
activa în capitală. A fost trimis profesor la seminarul monahal de la Mânăstirea
Neamț. Foștii săi elevi de la Neamț, dintre care unii au ajuns episcopi, îl pomenesc cu
admirație și se simt mândri că l-au avut profesor pe părintele Benedict. În această
calitate, la cursul de practică al vieții monahale, părintele Benedict a întocmit un
adevărat tratat îndrumător pentru reorganizarea vieții monahale, curs care ar merita să
fie făcut cunoscut monahismului românesc din vremea noastră.

"Toată viața călugărească – precizează tratatul de mai sus – este ascultare și

rugăciune, rugăciune și ascultare. Epocile de criză ale monahismului sunt o
problemă a rugăciunii și a ascultării. Prin urmare, restaurarea monahismului stă în
reîntoarcerea la temeiul acestor principii ale vieții monahale."

Tot părintele Benedict are meritul de a fi alcătuit, împreună cu părinții Daniil și

Andrei, cel mai bun Regulament al vieții monahicești, aprobat și tipărit în timpul
patriarhului Justinian. Pe lângă lecțiile de la seminar, în duminici și sărbători,
părintele Benedict slujea și predica în biserica mare nemțeană și era solicitat regulat
de stăreția mănăstirii să rostească cuvânt de învățătură duhovnicească către părinții
obștii la adunările de după vecernia duminicii, cuvânt mult așteptat și apreciat de
frățimea obștii.

A venit apoi vremea grelelor încercări. După cei cinci ani de grea temniță, părintele
Benedict a revenit pentru o vreme ca slujitor la Catedrala Patriarhală, de unde s-a
retras la obștea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, unde a continuat lucrarea sa de
duhovnic încercat, dar mai ales s-a pregătit pentru călătoria cea mare în întâmpinarea
Domnului Hristos, pe care L-a iubit din toată inima și L-a slujit cu dăruire totală.

Mi-a rămas în amintire ca o icoană desăvârșită a monahului ortodox român. Sfântul

Maxim Mărturisitorul învață că, pentru împlinirea desăvârșirii duhovnicești, două
lucruri sunt absolut necesare: cunoștința și făptuirea duhovnicească. Or, părintele
Benedict le-a avut depline pe amândouă: înaltă cunoștință teologică și duhovnicească,
dar și trăire duhovnicească în evlavie, dragoste și smerenie.
(Pr. Petroniu Tănase - Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Editura
Bizantină, București, 2003, pp. 41-45)

Măreția părintelui Ghiuș

În camionul Securității mai erau cu mine și alți membri ai clerului condamnați
de curând. După un drum scurt, am coborat o pantă abruptă și ne-am oprit. Pulsul
meu s-a accelerat. Așadar, mă aflam iarași în închisoarea subterană de la Jilava! S-au
auzit voci răcnind:

- Dați-i jos!

Ușile au fost deschise cu violență. Un grup de gardieni cu bâte ne-au condus, lovindu-
ne, de-a lungul unui coridor. Erau beți și, la vederea preoților, au chiuit de bucurie.
Ne-au fost aruncate hainele vărgate și murdare de pușcăriaș, iar celor ce nu reușiseră
să se schimbe destul de repede le-au fost rupte de pe ei propriile veșminte. În hohote
de râs, bărboșilor le-au fost tăiate bărbile. Am fost tunși cu brutalitate și mânați într-o
celulă spațioasă, plini de sânge și pe jumătate dezbrăcați.

Ne-am așezat pe pardoseala de piatră, ghemuindu-ne unul într-altul în frigul din

februarie1. Peste câteva clipe, a intrat un gardian zbierând:

-Toți popii afară!

Dincolo de ușă, chicotelile și hohotelile încetaseră. Ne-am înșirat, afară și am parcurs

iarăși, ca printr-un tunel, printre bâtele a două șiruri de bătăuși, ferindu-ne cu brațele
cât puteam mai bine capetele, de ploaia de ghionturi. Cei care cădeau primeau lovituri
cu cizmele și erau scuipați.

O jumătate de oră mai târziu, preoții au fost chemați din nou afară. Nu s-a mișcat nici
unul. Gardienii s-au năpustit în celulă, bătând în dreapta și în stânga fără alegere. 2 Am
încercat să-i consolez pe cei aflați în preajmă. Unul dintre ei își pierduse câțiva dinți
și avea o buza spintecată adânc. În timp ce-i ștergeam sângele de pe față, s-a
prezentat. Era arhimandritul Ghiuș. Îl întâlnisem cu ani în urmă. Făceam anticameră
pentru a intra la patriarhul ortodox Nicodim. Arhimandritul lucra în biroul său. I-am
vorbit despre necazurile noastre. Atunci, el și-a pus mâinile pe umerii mei și a zis:

- Frate, Cristos va veni din nou: sperăm în revenirea Lui.

Acesta este un lucru pe care un slujitor al lui Dumnezeu ar trebui să-l spună adesea.
Nu l-aș fi uitat niciodată pe arhimandrit, dar, tuns și bărbierit, cu fața brăzdată de
sânge și murdărie, era de nerecunoscut.

Orele treceau și noi ședeam pe beton și tremuram. Arhimandritul ne-a vorbit despre
felul în care el și alții din jurul patriarhului încercaseră să salveze Biserica, pentru ca
să nu devină un instrument al regimului. Crezuseră că ar putea reuși, contând pe firea
mai bună a patriarhului. Dar Gheorghiu-Dej alesese bine. Iustinian a fost într-o vizită
la Moscova, unde concepțiile i-au fost și mai mult înfluențate. El a dat lovitură după
lovitură catolicilor, uniților și celor care, aflați sub propria lui autoritate, nu acceptau
compromisul.3

- lată-mă aici, ca toți ceilalți, a spus arhimandritul Ghiuș. Am făcut o greșeală

încercând să-l conving: trebuia să opun rezistență de la început.

Nu vă lăsați întristat prea mult de asemenea gânduri, i-am spus. El și-a ridicat
frumoșii ochi către mine și a răspuns:

- Frate Wurmbrand, eu nu cunosc decât o singură tristețe: aceea de a nu fi sfânt.4

Rostite de la înălțimea amvonului, cuvintele acestea ar fi fost doar o frază frumoasă.

Dar, în celula aceea oribilă, după bătaia cumplită ce primisem, ele demonstrau
adevarata măreție a arhimandritului Ghiuș.

***

Exista pe fiecare palier un closet, la care eu și Ghiuș căram tinetele în fiecare zi.
Trebuia să stăm la coadă cu alți deținuți care-și așteptau rândul pentru a turna
conținutul pe canal. Arhimandritul, era un om fin și cultivat, dar își dădea silința să
îndeplinească asemenea treburi neplăcute. Într-o dimineață, a alunecat pe pardoseala
slinoasă de piatră și puțin lichid a strop cizma unui gardian.

- Cretinule! a zbierat acesta, trăsnindu-l pe Ghiuș în umăr. Ai să sfârșești în Rozsa

Sandor!

Mai târziu, în timp ce mâncam, lingură cu lingurlă, terciul, el m-a întrebat ce însemna
asta.

- Cimitirul, i-am răspuns. Totdeauna spun așa, dar să nu-i iei în seamă.

***

În timp ce noi vorbeam, arhimandritul Ghiuș, care își cosea petec la pantaloni, și-a
ridicat ochii luminoși și a spus:

- Cu ani în urmă am primit o ilustrato de la un cunoscut din New York. Înainte de a

urca până în vârful zgarie-norului Empire State Building, el nu i-a cercetat fundațiile.
Faptul că acea clădire dăinuia de atâtea zeci de ani era o dovadă că fundațiile sunt
bune. La fel e și cu Biserica: ea rezistă de mii de ani fiindcă are adevăr la temelie.

(Richard Wurmbrand - Cu Dumnezeu în subterană, Editura Stephanus, București,

2007, pag. 227-229, 250)

1. Din fișa matricolă penală a părintelui Benedict reiese că acesta a fost transferat la
închisoarea Jilava în data de 3.04.1959, deci acțiunea pe care o relatează
memorialistul s-a petrecut în luna aprilie, nu în luna februarie. Dar chiar și în această
lună a anului, frigul constituia o mare problemă pentru deținuți.
2. Este limpede de înțeles că la toate aceste torturi și umilințe a fost supus atât
părintele Benedict Ghiuș cât și pastorul memorialist. Din păcate, deocamdată nu știm
care au fost ceilalți preoți care au pătimit pentru Hristos.

3. Deși patriarhul Justinian Marina a fost mult contestat la vremea sa și încă a rămas
un personaj controversat, totuși, atât din cercetările făcute în arhivele fostei Securități
cât și din mărturiile clericilor care l-au cunoscut îndeaproape reiese că patriarhul a fost
un opozant al comunismului, de pe principiul cedează-câștigă. Deci nu unul în sensul
clasic, ci mai degrabă un strateg care a dejucat sau a atenuat din loviturile pe care
comunismul le-a orchestrat împotriva Bisericii. Mai mult, patriarhul Justinian a
protejat și foarte mulți clerici sau laici cu trecut legionar, sau etichetați de Securitate
ca ”legionari”, adică cei mai indezirabili regimului. În acest sens, părintele Gheorghe
Calciu amintește într-un interviu că ”în ciuda a ceea ce se spune despre Patriarhul
Iustinian, eu am o părere foarte bună despre el. Două împrejurări mi-au arătat că
omul acesta, dincolo de greșelile pe care le-a făcut, a avut și o intenție bună. Prima
împrejurare a fost legată de problema mea aceasta, cu Teologia. Când m-am dus la
el, m-a primit. I-a primit pe toți care au fost închiși. Pe preoții veniți din pușcării,
dacă n-a putut să-i dea înapoi la parohiile lor, i-a dat la alte parohii, tot așa de bune.
Pe profesori i-a numit la loc. Părintele Dumitru Stăniloae, de pildă, imediat ce a ieșit
din închisoare a fost numit profesor. Deci m-am dus la Patriarh și i-am spus:
”Preafericite, eu am făcut un legământ și vreau să studiez Teologia. Dar am făcut
pușcărie și nu mă primește nimeni!”. Zice: ”Ia dă-mi dosarul!”... ”Hârtia asta o
scoți de aici!” - era vorba de autobiografia mea, cu cei șaisprezece ani de pușcărie.
Am scos-o. M-am dus la Teologie și m-au primit. Probabil că spusese el ceva... A
trecut peste foarte multe lucruri și m-a ajutat.” (Viața părintelui Gheroghe Calciu,
după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, p. 77)

Pentru mai multe detalii despre viața și activitatea patriarhului Justinian a se vedea
studiul întocmit de istoricii George Enache și Adrian Nicolae Petcu: ”Patriarhul
Justinian și Biserica Ortodoxă Română în perioada 1948-1964”.

4. Părintele Nicolae Steinhardt consemnează și el că ”în prima zi, când au fost

transferați de la Securitate la închisoare și băgați într-o celulă unde erau numai
preoţi, părintele arhimandrit Benedict Ghiuș - citându-l pe Leon Bloy - i-a spus
pastorului Wurmbrandt: ”Dacă sunt mâhnit de ceva, este că nu suntem sfinţi.””
(Jurnalul Fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 607). Însă demnă de luare aminte
este smerenia părintelui Benedict care, deși trecea peste cea mai grea probă a
creștinismului, proba prigonirii pentru Hristos, tot departe de sfințenie considera că
este. Sfântul Siluan Athonitul învață că ”există multe feluri de smerenie. Unul e
ascultător și-și face reproșuri sieși în toate; și aceasta e smerenie. Un altul se căiește
pentru păcatele sale și se socoteste un nemernic înaintea lui Dumnezeu; și aceasta e
smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt;
cunoașterea și gustul ei sunt diferite. Când, în Duhul Sfant, sufletul vede cât de blând
și smerit e Domnul, se smereste pe sine până la capăt.”. Și fericitul părinte Benedict
s-a smerit în cele mai grele și demne de laudă încercări pentru că era un om cu viață
sfântă.
Vizita Părintelui Benedict Ghiuş la coloniile de muncă
Era în vara lui 1947; Valeriu Gafencu stătea de vorbă cu un preot, în
apropierea Bisericuţei.1 Era părintele Benedict Ghiuş.2 Tânăr atunci, cu ochi limpezi,
pătrunzători, de un calm mânăstiresc, duios în vorbirea-i coerentă. Investiga
monumentele religioase şi istorice din Episcopia Sibiului şi starea lor.

Adunându-ne şi alţi fraţi, părintele ne-a vorbit de la inimă la inimă despre Viaţa lui
Hristos, tradusă de curând de dânsul, „pâine şi apă” sufletelor noastre flămânde şi
însetate de darurile dumnezeieşti. Ne-a spus şi despre marile necazuri ce le are de
suportat Biserica atacată direct de comunişti, care profanau vestigiile Sale sfinte. S-a
bucurat că aveam grijă cât de cât de această relicvă ortodoxă. L-am rugat să nu ne uite
în rugăciunile sale. Ne-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi şi a plecat îngândurat, aşa cum
venise. Domnul Trifan, care fusese la muncă pe câmp, s-a bucurat mult când i-am
spus că ne-a vizitat părintele Ghiuş şi o lacrimă de duioşie i-a apărut în colţii ochilor.
Erau consăteni.

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, București, 2002, pag. 148)

1. Acțiunea se petrece la coloniile de muncă de la Galda de Jos, unde regimul de

detenție, deși era dur prin condițiile foamete și muncă silită, era unul mai relaxat din
punct de vedere al drepturilor religioase și al libertății de mișcare.

2. Părintele Benedict se afla în libertate la acea dată, fiind arestat 11 ani mai târziu, în
noaptea de 13-14 iunie 1958.

Părinte Benedict - un mare trăitor al ortodoxiei

Despre Părintele Benedict Ghiuş auzisem, cu mult înainte de a-l vedea pentru
prima dată la chip, de la Mihai Urzică, care avea pentru el o imensă preţuire, ca de
altfel mai toată lumea curat implicată a Bisericii. Din toate cele ce ni le spusese Mihai,
doar de două-trei lucruri, notorii de altfel, îmi amintesc.

Părintele făcuse ani mulţi de închisoare politică sub comunişti. Fusese, pentru lung
timp, unul dintre părinţii cei mai duhovniceşti, strălucitori, de la Patriarhie.

Şi ne mai spusese Mihai cum, la un moment dat, după ieşirea din închisoare, se pusese
problema să fie făcut arhiereu, i se întocmise chiar "dosarul" în vederea acestui act,
totul era pregătit, dar maşinaţii externe (Securitatea!) şi interne (gelozia de breaslă!) îl
feriseră de aceasta corvoadă. Spun "corvoadă", pentru că după ce l-am cunoscut, atât
cât puteam eu să-l cunosc, mi-am dat seama că pentru un om atât delicat şi, într-un fel,
atât de fragil (în sensul cel mai bun al cuvântului), cum era el, acest lucru ar fi
constituit mai degrabă o povară.

Un episod, pe care chiar Părintele ni l-a povestit o dată, are şi o notă de haz. În
perioada imediat următoare lui ’64, după eliberarea generală a deţinuţilor politici, s-a
pornit un mare scandal în legătură cu biserica româneasca din Saint Jean de Beauvais
de la Paris, a cărei "recuperare" sub jurisdicţia Patriarhiei noastre era dorită mult de
puterea comunistă. Cum Părintele Benedict fusese în tinereţe prieten cu preotul acelei
biserici, iar statura sa morală şi duhovnicească, aureolată şi de anii de temniţă
comunistă, era extrem de impunătoare, i s-a impus Părintelui, în ciuda tuturor
încercărilor de împotrivire, să meargă la Paris şi să "acţioneze" în consecinţă. A plecat
în cele din urmă, dar hotărât să nu dea curs "misiunii" încredinţate. Odată ajuns acolo,
românii locului, pentru care biserica era mai degrabă un bastion de rezistență
anticomunistă decât unul de întâlnire cu Dumnezeu, oameni pentru care, pe deasupra,
Părintele era necunoscut şi nu reprezenta un reper, l-au tratat ca pe un emisar al
regimului comunist şi puţin a lipsit să nu fie scos din biserică molestat. Noroc că
părintele paroh, prietenul său din tinereţe, l-a luat sub protecţie, a garantat pentru el şi
atunci a fost lăsat în pace. N-a schiţat nici cel mai mic gest pentru a încerca să-i
convingă pe acei oameni să revină la Biserica Mamă, deoarece a realizat rapid cum
stăteau lucrurile şi că orice întreprindere mai mult ar fi tulburat lucrurile. După o lună
de petrecere pariziană s-a reîntors în ţară, primind reproșurile previzibile din partea
celor care-l trimiseseră, dar cu o conştiinţă la fel de curată ca la plecare. Povestindu-
ne această întâmplare zâmbea uşor amuzat, ca şi cum ne-ar fi mărturisit vreo şotie din
tinereţe. "Ăştia, în ţară, mă închiseseră pentru atitudini anticomuniste, iar aceia
vroiau să mă ia la bătaie că aş fi comunist!"

Un mare trăitor al Ortodoxiei

A fost, se pare, tot mai marginalizat şi până la urmă a fost obligat să se retragă la
Cernica.

Cred că însoţindu-l pe Mihai Urzică am fost acolo prima dată şi am bătut împreună la
uşa Părintelui. Locuia pe malul lacului, într-o căsuţă vecină cu cea în care locuise cu
un veac înainte Marele Calinic. Inima mi se făcuse mică şi eram de tot pierit de
emoţie. Mihai reuşise să-mi transmită toată evlavia lui şi să mă facă să conştientizez
că mă voi afla în faţa unuia dintre vârfurile monahismului românesc. Ştiam că
Părintele Benedict era nu numai un mare trăitor, dar şi un om deosebit de cult, care
făcuse studii în Franţa, care citise mult – nu numai teologie –, ceea ce-i conferea
printre monahi o faimă de erudit. Mi-am dat seama atunci că, la rândul lui, Părintele
avea pentru Mihai Urzică o dragoste şi o preţuire egală cu a acestuia pentru Sfinţia Sa.
Considera că el este cel care trebuia să ceară învăţătură şi sfat de la Mihai şi nu invers.

Mi s-a întâmplat să am de câteva ori în viaţă prilejul să asist la întâlniri din acestea,
"de gradul zero" duhovnicesc. Lucrurile se petrec extrem de simplu, nu se spun mari
cuvinte, dar în aer pluteşte o tensiune sufletească de o intensitate greu de suportat de
cei mai slăbănogi din punct de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin
"energizată" (energii din cele necreate odihneau peste marii preoţi şi se reflectau).
Avem de-a face cu un fel de icoană a Taborului, cu o transfigurare evidentă a
persoanelor respective (pentru că Hristos era prezent între ele), o lumină nematerială
coborând peste ele, şi toate acestea îţi dădeau o dorinţă certă şi intensă de a face colibe
în preajma lor şi de a petrece veşnic cu ele.

Smerenia îţi oprea cuvintele de folos

La chip, Părintele nu era deloc chipul clasic de călugăr mare duhovnic. Barba îi era
puţină, rară, tunsă foarte îngrijit, scurt de tot. Pielea îi era subţire, aproape
transparentă, dar un trandafiriu foarte diluat îi înviora vag paloarea obrajilor. Când l-
am cunoscut, suferea deja de Parkinson. Trebuia să-şi ţină o mână cu cealaltă pentru
a-i mai potoli tremuratul. Era tot numai fragilitate şi părea în toată clipa că se va
frânge în scurt timp.

Privirea îi era de o nesfârşită candoare şi de o blândeţe binefăcătoare. Numai infinită

milă şi iubire înţelegătoare. În faţa lui te simţeai complet dezbrăcat de toate
minciunile tale oportuniste, descoperit şi acoperit în acelaşi timp.

Zâmbetul îi era schiţat fin. Râdea mai mult cu ochii, care îi erau din când în când
invadaţi de o lumină care se revărsa în afară. Era în ochii săi aţintiţi asupra ta,
totdeauna, o anumită uimire şi curiozitate, o întâmpinare timidă, o încercare sinceră de
a-L descoperi pe Hristos în tine.

Noi, intrând în Biserica la o vârsta... matură, învăţasem una şi bună: cum dăm de un
duhovnic, să-i cerem imediat cuvinte de folos. De la Părintele nu prea căpătai. Abia
dacă, pe parcursul discuţiei, apărea câte unul şi trebuia să fii foarte atent ca să-l reţii.
Şi poate că nu ne-ar fi mirat atâta, dacă nu i-ar fi mers duhul în legătură cu nivelul său
intelectual şi cultural. El era cel care începea să te întrebe. Ce mai era prin oraş? La
asta mai răspundeai cum mai răspundeai, dar când te întreba ce mai faci, amuţeai. Se
interesă de evenimente, dar mai ales de persoane. Cred că a fost în mod real unul
dintre cei mai smeriţi oameni din câţi am cunoscut. Părintele era şi el un om destul de
timid. Pentru mine, asta făcea întâlnirea cu el cu atât mai dificilă, cu cât timiditatea lui
se întâlnea cu timiditatea mea. Nu plecai totuşi niciodată cu mâna goală de la el.
Bucuria sa era contagioasă şi o purtai îndelung cu tine.

Părintele tăcea mult. La început, aveam cumva impresia că e din cauza mea, pentru
faptul că sunt un intrus păcătos care tulbură comunicarea. Aveam sentimentul micimii
mele, din toate punctele de vedere, dar şi o stare de bucurie neînţeleasă şi negrăită.
Mai târziu aveam să dau de mărturia unor persoane de a căror statură duhovnicească
nu mă îndoiesc, dar care trăiau aproximativ aceleaşi sentimente şi stări. Din această
cauză e destul de greu de transmis ceea ce trăiai lângă Părintele Benedict. Aflai în
preajma lui mai mult trăire decât discurs, iubirea era prezentă mai mult sub formă de
flux energetic decât de corpuscul-cuvânt. Vorbea puţin şi cu mult tâlc. Numai cei care
i-au stat mai mult în preajmă au ajuns să se smulgă cât de cât acestei tensiuni şi să mai
noteze câte ceva din cuvintele lui de folos. Avea dreptate şi Părintele Marc-Antoine
Costa de Beauregard când observa că datorită tăcerilor prelungi şi încărcate de
semnificaţii se crea o tensiune spirituală atât de intensă încât aveai sentimentul că
toată casa tremura cu tine şi te însoţea un anumit sentiment de disconfort. Căci
creştinismul nu este, în fond, un fotoliu confortabil în care te aşezi liniştit spre a-ţi
savura credinţa şi a judeca distant lumea.

Dincolo de cuvintele care se spuneau, puţine şi întrerupte de pauze lungi, care nouă ni
se păreau şi mai lungi, rămânea predica aceea atât de puternică şi de subtilă, cu
prezenţa. Plecai încărcat şi cu o bucurie nemărginită care-ţi umplea fiinţa, chiar dacă
nu adunai prea multe cuvinte.
A suferit îndelung

La început, încă ne primea într-un fel de cameră destinată special acestui scop, aflată
în dreapta culoarului de la intrare. Nu o dată a trebuit să-l aşteptăm, pentru că avea în
alta cămăruţa pe cineva la spovedit. Între timp, priveam în tăcere rafturile pline de
cărţi, multe dintre ele în franceză şi aparţinând multor domenii ale culturii. Cred că
am zărit pe-acolo, mai la început, în camera de primire, şi un pick-up şi discuri de
muzică clasică.

Părintele era foarte bine îngrijit şi protejat de o maică, al cărei nume nu mi-l mai
amintesc. Ea ne aducea, câteodată din proprie initiaiva, câteodată la solicitarea
Părintelui, câte o farfurioară cu dulceaţă de cireşe amare, de un parfum şi un gust cum
nu mi-a fost dat să regăsesc în altă parte. Şi paharul cu apă rece de fântâna era la fel
de bun.

Mai târziu tot mai bolnav, ne primea în camera din stânga, unde şi dormea. Dar nu o
dată, atunci când i-am bătut la uşă, maica ne spunea că Părintele era slăbit şi nu putea
să ne primească. Se pare că a suferit mult în ultimii ani din cauza a tot felul de boli.
Mulţi ne mirăm cum de poate să reziste atâta un părinte atât de plăpând şi aproape
dintotdeauna suferind, în timp ce alţii mai voinici se tot duceau.

Pe birou, în parte răvăşite, pe mijloc, în parte stivuit, pe la colţuri, numeroase cărţi şi

hârtii. Cred că primea destul de multe scrisori. Mai târziu apăruse, la capul patului, şi
un radio, destul de bun pentru acea vreme, primit cadou de la vreun fiu duhovnicesc.
Era fixat pe Europa Liberă.

Cel mai adesea, după ce ieşeam de la el, simţeam nevoia să mai hălăduim prin
mănăstire şi ne îndreptam spre ostrov, în cimitir. Îl puteam vedea de departe cum îşi
făcea plimbarea de seara în amurgul stins al Cernicai, străbătând în lung şi-n lat
balconul căsuţei, ce dădea spre lac şi spre insulă. Se gândea, se ruga, privea minunile
întocmite de Dumnezeu... Uneori aveam impresia că ne însoţeşte cu privirea
binecuvântător.

(Costion Nicolescu - Revista Rost, anul V, numărul 47-48 din ianuarie-februarie 2007,
pp. 23-25)

”Dacă stăteai de vorbă cu părintele Ghiuş o oră,

ieşeai complet purificat”
Părinţii duhovniceşti pe care i-am cunoscut în viaţă şi care au avut o înrâurire
asupra persoanei mele sunt aproape toţi în cimitir... Între ei, la loc de cinste este pentru
mine părintele Benedict Ghiuş, un duhovnic mai puţin cunoscut, pentru că era un om
de o intimitate duhovnicească rară. Nu se expunea. L-au ales cam fără voia lui
Episcop de Argeş, pentru că i-a depus candidatura Nichifor Crainic. A fost duhovnicul
mişcării «Rugului Aprins», de la Mânăstirea Antim.

La el ne mărturiseam, el ne-a dat binecuvântarea să începem rugăciunea inimii. Era

foarte căutat de intelectuali, dar era aşa de modest, încât se consulta cu toţi călugării,
simpli, aşa cum erau. Dacă stăteai de vorbă cu părintele Ghiuş o oră, ieşeai complet
purificat, pentru că omul acesta trăia credinţa la mari dimensiuni. N-a fost un
duhovnic popular, ca să spunem aşa. A fost duhovnicul intelectualităţii Bucureştiului.
Nu mărturisea lume simplă, pentru că, după părerea mea, nici n-ar fi putut să înţeleagă
lumea ce spunea el. Era foarte adânc şi rafinat. Profesori universitari, ca Alexandru
Codin Mironescu, Paul Stelian, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, toţi se
mărturiseau la părintele Benedict Ghiuş. Era un model. Era suficient să te uiţi la el.
Mie mi-era de ajuns să-l văd. Duhovnicia ieşea din el într-un mod natural.

(Pr. Roman Braga - Revista Formula AS, anul 2013, nr. 1059, fragment de interviu
realizat de Cirstian Curte)

„Părintele Ghiuș era o personalitate distinsă”

La noi veneau mulți oameni interesanți, care discutau cu tata teme noi,
necunoscute mie. [...] Printre cei mai deosebiți oameni pe care i-am cunoscut atunci
au fost și părintele Benedict Ghiuș, asistentul tatei la facultate, Ștefan Todirașcu și mai
cu seamă poetul Vasile Voiculescu.

Părintele Ghiuș era o personalitate distinsă, un om cu trăsături frumoase, clasice aș

spune, care răspândeau în jurul său o aureolă de pace, de împăcare cu sine și cu
ceilalți. Vorbea puțin, cu voce înceată, avea o cultură imensă și un limbaj de o rară
eleganță. Întru totul era incredibil de modest.

(Lidia Stăniloae Ionescu - Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl
meu, Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2010, pp. 187-188)

Părintele Benedict, versantul monastic al Rugului

Aprins
Dacă în această singulară convivialitate, centrul grupului laic era Sandu Tudor,
versantul monastic îl avea în inima sa pe părintele Benedict Ghiuș. Reluând parcursul
lui anterior întâlnirii, vom găsi probabil acele repere ce pregăteau de departe
împlinirile despre care vorbim aici. Către sfârșitul anilor 20 îl găsim ca doctorand în
Teologie la Universitatea din Strasbourg, unde beneficiază de cursurile unor profesori
de reputație consacrată în Occident. [...] Intrat în viața monahală în anii 30, calea lui
în interiorul instituției ecleziastice se va situa sub semnul ambiguității: firesc prețuit în
genere, a suferit ostilitatea absurdă a ierarhiei bisericești și chiar a celei politice între
1940-1944; a fost ținut deoparte, blocat. Primul care i-a arătat înțelegere și simpatie la
acest nivel a fost patriarhul Iustinian. Predicile l-au adâncit și, într-un anume fel, l-au
păstrat pentru un destin diferit: l-am putea numi, succint duhovnicesc. Oscilând uneori
între timiditate și rigoare, el a fost, de la un capăt la altul al experienței Antimului,
duhovnicul, sfătuitorul, interlocutorul, intelectual calificat pentru căutătorii de sens ai
acelei perioade. Printre primele rostiri primite de la el a fost, lapidară și gravă,
aceasta: ”Nimeni nu părăsește ortodoxia pentru că a epuizat-o”. Și, urmând imediat,
cu o coerență logică străbătând, ca printr-o chiasmă, îndărătui celor spuse: ”Cea mai
cumplită persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori”. [...]
Ca stareț nou-numit al Antimului, părintele Benedict s-a străduit să dea coeziune și un
chip propriu acestei comunități cu structură aparte.

(Andrei Scrima - Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană,

ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2000, pp. 134-136)

Părintele Benedict Ghiuş - Surâs şi lumină

Îmi amintesc de un călugăr român, Părintele Benedict Ghiuş de la mănăstirea
Cernica, din apropierea Bucureştiului. Părintele acesta practica, de mai multă vreme,
rugăciunea inimii. Într-o Duminică, slujeam Sfânta Liturghie în aceasta mănăstire,
împreună cu câtiva călugări. Părintele Ghiuş, foarte înaintat în vârstă, ne însoţea şi era
aşezat pe un scaun în colţul altarului.

Soarele nu pătrundea în biserică, aşa că era destul de întuneric. La un moment dat, o

lumină dulce a început să se răspândeasca din colţul în care era aşezat părintele Ghiuş.
Fără a se întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjura chipul surâzător şi transfigurat
al părintelui. Această lumină a durat pe tot parcursul liturghiei iar în momentul în care
părintele a luat Sfânta Împărtăşanie, mâinile i-au devenit luminoase. Cu toate acestea,
părintele nu realiza ce se întâmpla. Atunci, fiecare s-a închinat înaintea sa, dar
părintele s-a întristat, simţindu-se prea onorat, şi se retrase timid în colţul său. Odată
cu sfârşitul slujbei părintele s-a îndreptat umil spre chilia sa, cu privirile plecate.

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Revista Rost, an V, numărul 47-48 din ianuarie-
februarie 2007, p. 25)

Părintele Benedict Ghiuş - “Un om de o spiritualitate

formidabilă”
Costion Nicolescu: În ce fel ati descoperit Ortodoxia?

Părintele Marc-Antonie Costa de Beauregard: (...)Și Biserica Română ne-a ajutat

mult la început. Am călătorit în România, am cunoscut duhovnicii de acolo, l-am
cunoscut pe Părintele Benedict Ghiuş, când am fost la Mănăstirea Cernica... Un om de
o spiritualitate formidabilă! Era un om de cultură si mi-a dăruit mult. Stăteam uneori
fără să vorbim, dar o forţă spirituală răzbătea din el ca o apă care curge, ca o lumină
care se difuzează. Eu încercam să-i pun unele întrebări, dar aveam impresia că ele nu-l
interesau prea mult.

Stătea mult timp fără să spună nimic, dar era extraordinară liniştea aceea care ieşea
din el... Mi-a vorbit, totuşi, despre cum să fac, despre Biserică, despre Teologie...
Vorbea foarte, foarte puţin, dar impresia cunoştinţei sale era extraordinară. Vorbea
puţin, cam rău franceza, şi folosea o limbă română veche. Nu prea întelegeam ce-mi
spunea, dar el m-a impresionat prin felul său de a fi. Cred că asta este esenţial în
Ortodoxie, nu atât cuvintele pe care le spun oamenii, cât felul lor de a fi (care apare,
în primul rând, spiritual!).

(fragment dintr-un interviu publicat în revista ”Alfa si Omega” nr. 9 din 16 iulie 1997)
Părintele Benedict, chip străluminat, de monah cu
vocație filocalică
Despre tezaurul teologic și spiritual aflat în cărțile de cult ale Bisericii
Ortodoxe s-a scris, comparativ cu valoarea lui, foarte puțin. Cu greu se poate însă găsi
o îndreptățire acestei negriji, căci imnografia bisericească rămâne cea mai vastă
zugrăvire, prin forța și culoarea cuvântului inspirat, a istoriei sfinte a mântuirii noastre
din păcat și moarte, prin Hristos, ca și modul divino-uman al ființării Bisericii. [...]

Cum, însă, Dumnezeu nu îngăduie ca scânteierea mărgăritarelor de mult preț ale

Bisericii Sale să fie adumbrită mult timp, din pricina lipsei de luare-aminte a
oamenilor, El cheamă la timpul potrivit pe câte un slujitor al Său, spre a repune în
cinstea cuvenită toate acele valori de care depinde sporirea spirituală a celor
credincioși. Unul dintre acești aleși slujitori ai voinței dumnezeiești este
Arhimandritul, de pioasă amintire, Benedict Ghiuș.

Chip străluminat, de monah cu vocație filocalică, Părintele Benedict a făcut din

binescuta sa erudiție, ca și din experiențele amare cu care a fost încercat - mai ales
anii petrecuți în închisorile comuniste -, temeiuri de tot mai mai adâncă smerenie și de
tot mai largă și caldă înțelegere față de orice semen al său.

(Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române - Taina Răscumpărării în imnografia

ortodoxă, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1998, p. 5-6)

* Cuvânt înainte la lucrarea citată.

Atitudinea părintelui Benedict față de catolicism

La Paris există de un an Institutul Teologic ortodox rus Saint Denis, ai cărui
studenţi aparţin multor neamuri şi confesiuni. Arhimandritul Benedict Ghiuș, doctor
în Teologie, asistent la Catedra de Mistică de la Facultatea de Teologie din București,
a fost invitat de Guvernul român, evident la propunerea Patriarhului rus, să meargă la
Paris pentru anul şcolar 1947-1948, deocamdată, şi să predea una din ştiinţele
religioase la institutul de mai sus. Arhimandritul Benedict Ghiuș a acceptat invitaţia.
L-am întrebat care va fi atitudinea lui faţă de catolicism - cunoscut fiind că menirea
institutului este lupta fără preget pentru afirmarea ortodoxiei - el mi-a răspuns că nu
poate fi alta decât cea ortodoxă. Şi răspunsul mi-a fost dat atât de repede, el care,
înainte de a da un răspuns, rămâne câteva secunde cu capul în jos, gândind.

(Dudu Velicu - Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări

zilnice. 1945-1947, București 2004, pag. 290)

Părintele Benedict - ”răbda cu blândeţe toate, ca un

sfânt”
 Bun a fost Părintele Benedict Ghiuş. Foarte bun.

- Era o somitate. Răbda cu blândeţe toate, ca un sfânt. S-a sfârşit la Mânăstirea

Cernica.

- Numai eu îl salutam când treceam pe la uşa lui. Totdeauna îl salutam pentru că era în
celulă cu Părintele Stăniloae.

***

În închisoare s-a purtat cel mai bine Părintele Benedict Ghiuş.

- A avut lucrare interioară şi tare frumos a mai murit!

(Pr. Dimitrie Bejan - Bucuriile Suferinței. Evocărin din trecut, Vol. II)

Părintele Benedict Ghiuş - învăţătorul celor tineri

Arhimandritul Benedict Ghiuş este una dintre figurile „misterioase“ ale
Ortodoxiei româneşti. Deşi mare parte din viaţă şi-a trăit-o în mijlocul
mulţimilor, el a reuşit, prin discreţie şi modestie, să se „oculteze“, reuşind să
trăiască permanent asemenea unui autentic monah. Din această pricină,
mărturiile despre viaţa lui sunt destul de puţine, însă toate converg spre
conturarea unei efigii de adevărat lider spiritual.

Părintele Benedict Ghiuş s-a născut pe 21 octombrie 1904 în satul Domneşti, comuna
Pufeşti, din judeţul Vrancea, primind la botez numele de Vasile. Vocaţia religioasă a
tânărului vrâncean s-a manifestat de timpuriu, iar acest lucru i-a orientat pentru
totdeauna existenţa. După încheierea în mod strălucit a studiilor teologice la
Facultăţile de Teologie din Chişinău şi Bucureşti, părintele Benedict a fost propus
pentru o bursă la Facultatea de Teologie din Strasbourg. Studiile din Franţa au fost
încununate cu obţinerea titlului de doctor în teologie, Benedict Ghiuş devenind astfel
unul dintre cei mai bine pregătiţi teologi din România acelor vremi.

Un tânăr printre tineri

După întoarcerea în ţară, a fost numit prefect de studii la Internatul Teologic din
Cernăuţi. În acele timpuri, mulţi dintre studenţii universităţii cernăuţene erau
simpatizanţi ai Mişcării Legionare. Asemenea grupuri existau şi la facultatea de
teologie. Mitropolitul Bucovinei Visarion Puiu, interesat ca tinerii teologi să nu
alunece în afara învăţăturii Bisericii, a permis părintelui Ghiuş să ia parte la unele
şedinţe ale cuibului de la internat, pentru ca acesta să vadă dacă nu se discută lucruri
care ar putea să afecteze Biserica şi, eventual, să-i ducă pe tinerii studenţi pe calea cea
bună.
Prezenţa impunătoare şi totuşi caldă a părintelui Benedict a avut influenţe
binefăcătoare asupra tinerilor entuziaşti, dar încă lipsiţi de maturitate. La rândul lui, şi
prefectul de studii a fost „contaminat“ de încrederea, oarecum naivă, a studenţilor în
posibilitatea unei „schimbări la faţă“ spectaculoase a României. Acest lucru nu l-a
determinat însă să se apropie de Mişcarea Legionară, singura sa „intrare în istorie“
fiind în 1940, când, împreună cu călugării Antim Nica, Ioil Babaca şi Nicodim Ioniţă
scrie broşura „Înnoieşte-te, noule Ierusalime“. În cuprinsul acesteia „am tratat, spune
părintele Ghiuş în cadrul anchetei din 1958, problema unei mai bune organizări a
Bisericii pe baza principiilor mistic-religioase şi făceam propuneri în această
privinţă“. Textul propus nu era deloc „legionar“, însă răuvoitorii s-au folosit de el
pentru a bloca în 1944 validarea părintelui drept episcop de Hotin, deşi fusese ales cu
mare majoritate de voturi, iar cei din Basarabia îl aşteptau cu drag, mai ales că doi ani
(1938-1940) a activat, cu mult folos, în cadrul Seminarului din Bălţi.

La umbra „Rugului Aprins“

Smerit, tânărul monah şi-a acceptat destinul şi niciodată nu a făcut caz de faptul că, la
un moment dat, putea să devină ierarh. Stabilit în cele din urmă în Bucureşti, Benedict
Ghiuş se implică în aventura spirituală a „Rugului Aprins“. Iată ce îşi aminteşte
părintele Benedict referitor la acest subiect (în „traducerea“ Securităţii, din 1958):
„Subsemnatul am luat cunoştinţă şi am început să particip la întrunirile «Rugului
Aprins», din câte reţin, din anul 1946, la Mănăstirea Antim din Bucureşti.
Ideea acestei forme de activitate religioasă «Rugul Aprins» a fost adusă de preotul
Ioan Culâghin, care a venit de la Rostov - URSS, fiind adus în timpul războiului
antisovietic de către trupele fasciste şi stabilit la Mănăstirea Cernica.
Întrucât preotul Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) - Daniel, care pe atunci era frate
în cadrul Mănăstirii Antim, fusese la muntele Athos - Grecia şi făcuse studii în
privinţa acestei activităţi, a devenit conducătorul asociaţiei «Rugul Aprins».
Iniţial, din această asociaţie au făcut parte: Teodorescu Alexandru - Daniel,
subsemnatul, preotul Mihail Avramescu, care în prezent are parohie în oraşul Tulcea,
profesorul Mironescu Alexandru, preoţii Sofian Boghiu şi Dubneac şFelixţ, care pe
atunci erau călugări în cadrul Mănăstirii Antim şi alţi călugări de la mănăstire, pe care
nu mi-i amintesc în momentul de faţă.
În cadrul întrunirilor «Rugului Aprins», care au avut loc în perioada 1946-1947 la
Mănăstirea Antim, s-a desfăşurat o activitate exclusiv religioasă. La acele întruniri era
invitat şi preotul rus Ioan Culâghin, care în cadrul întrunirilor respective făcea
comunicări despre experienţa şi trăirea creştină a stareţilor de la Optina şi ne povăţuia
şi pe noi cum să realizăm o asemenea experienţă“. Întrebat de anchetator despre ce fel
de experienţă este vorba, părintele Ghiuş a răspuns: „Este vorba despre o experienţă
duhovnicească, care consta în îndemnul la credinţă, la rugăciune, la disciplină de sine,
la muncă, la fapte de dragoste faţă de aproapele şi altele“.

Vicar patriarhal şi profesor la Neamţ

În 1948, din dispoziţia autorităţilor comuniste, activitatea propriu-zisă a asociaţiei

„Rugul Aprins“ a încetat. Prieteniile şi afinităţile s-au păstrat însă peste ani. Pe 5
februarie 1949, părintele Ghiuş a fost chemat la o nouă slujire, cea de vicar patriarhal,
în urma insistenţelor patriarhului Justinian. Mai mult, patriarhul îl dorea pe Benedict
Ghiuş episcop plin. Din păcate, lipsa de încredere a guvernanţilor în persoana
arhimandritului Benedict a făcut ca activitatea lui în această funcţie să fie de scurtă
durată. Şi el, şi celălalt vicar patriarhal, episcopul Partenie Ciopron, au trebuit să
demisioneze, la presiunile puterii politice, în cadrul şedinţei Sfântului Sinod din 25
februarie 1950. La scurt timp după acest eveniment nefericit, în martie 1950, părintele
Ghiuş a plecat profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, unde a stat
până în ianuarie 1955. Considerat de unii un fel de „exil aurit“ al foştilor ierarhi căzuţi
în dizgraţia puterii, Seminarul de la Neamţ a constituit, din contra, pentru părintele
Benedict, o perioadă de mari bucurii sufleteşti. Aici a regăsit liniştea mănăstirii şi
posibilitatea de a fi aproape de tinerii teologi, deoarece niciodată părintele Benedict
nu şi-a neglijat vocaţia de învăţător în cel mai autentic sens creştin al cuvântului.

Educaţia religioasă - delict în România comunistă

Tocmai apropierea de tineri a fost cauza care a condus la arestarea şi condamnarea

părintelui Ghiuş în 1958. Revenit la Bucureşti în 1955, el a acceptat propunerea
prietenului Sandu Tudor, devenit între timp stareţul Daniil de la Mănăstirea Rarău, să
se ocupe de un grup de tineri studenţi bucureşteni, doritori să aprofundeze căile
credinţei. În chiliile Mănăstirii Plumbuita, la domiciliul profesorului Alexandru
Mironescu sau în propria locuinţă, părintele Benedict a continuat pentru o nouă
generaţie spiritul „Rugului Aprins“. I-a îndrumat pe studenţi pe căile rugăciunii, dar şi
ale comportamentului în societate, îndemnându-i să nu stea departe de colegii lor care
nu cred în Dumnezeu, ci să răspundă cu dragoste şi înţelegere la provocările unei lumi
devenite tot mai ostilă religiei.
Arestat în noaptea de 13-14 iunie 1958, împreună cu majoritatea membrilor lotului
„Rugul Aprins“, părintele Benedict a fost supus unor anchete obositoare şi confruntări
dureroase. Principala acuzaţie care i s-a adus părintelui a fost aceea că, în cadrul unor
„întruniri subversive“, a făcut „educaţie naţionalistă, antidemocratică“ şi, împreună cu
ceilalţi membri ai lotului, ar fi purtat „o serie de discuţii duşmănoase, făcând agitaţie
contrarevoluţionară împotriva orânduirii de stat democrat-populară din RPR“.
Pentru „vina“ că i-a învăţat pe tineri căile lui Dumnezeu, părintele Benedict Ghiuş a
fost condamnat la 18 ani de muncă silnică şi 10 ani de degradare civică. A trecut prin
închisorile de la Jilava şi Aiud, a muncit din greu la stuf în lagărele din Deltă.

O existenţă în ritmul Rugăciunii inimii

Eliberat în urma decretelor de graţiere din vara anului 1964, a revenit în Bucureşti,
unde patriarhul Justinian l-a luat în preajma sa, părintele Ghiuş slujind ani la rândul în
Catedrala patriarhală. Trecutul însă nu-i dădea pace. Foşti prieteni, din ţară sau plecaţi
peste graniţă, doreau să reia legătura cu el, moment în care „antenele“ Securităţii se
activau rapid. Orice întâlnire a foştilor deţinuţi politici era privită ca o ameninţare,
chiar dacă cei în pricină începeau să se apropie de amurgul vieţii.
Nici după pensionare şi retragerea la Mănăstirea Cernica (din 1975) părintele
Benedict nu a scăpat de supraveghere. Abia în 1978 Securitatea hotăra să nu-l mai
urmărească pas cu pas, convingându-se în cele din urmă că avea de-a face cu un
bătrân bolnav, care nu primea vizite, nu discuta chestiuni politice, singurele drumuri
pe care le făcea fiind la biserică. Restul zilelor şi le-a petrecut în aceeaşi discreţie şi
smerenie, adâncit în rugăciunea inimii. A avut bucuria să vadă cum tinerii, în
decembrie 1989, au răsturnat regimul comunist ateu, şi cum s-au rugat, asemenea lui
în tinereţe, pentru o ţară nouă. A trecut la cele veşnice pe 12 iunie 1990, iar mormântul
său de la Cernica este adesea vizitat de cei care vor să-şi aducă aminte de
„binecuvântatul părinte Benedict“.

George Enache, 22 Octombrie 2009

http://ziarullumina.ro/parintele-benedict-ghius-invatatorul-celor-tineri-38128.html

Părintele Benedict se lumina din potir

Autor: Daniela Cârlea Şontică 08 Noi 2009
Portretul părintelui Benedict Ghiuş (1904-1990), om pe calea sfinţeniei prin jertfă şi
smerenie, este făcut dintr-o trăsătură de creion de părintele Gheorghe Calciu
Dumitreasa: "Îmi amintesc de un călugăr român, părintele Benedict Ghiuş de la
Mănăstirea Cernica, din apropierea Bucureştiului.

Părintele acesta practica, de mai multă vreme, rugăciunea inimii. (...) Soarele nu
pătrundea în biserică, aşa că era destul de întuneric. La un moment dat, o lumină dulce
a început să se răspândească din colţul în care era aşezat părintele Ghiuş. Fără a se
întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjura chipul surâzător şi transfigurat al
părintelui. Această lumină a durat pe tot parcursul liturghiei, iar în momentul în care
părintele a luat Sfânta împărtăşanie, mâinile i-au devenit luminoase.

Cu toate acestea, părintele nu realiza ce se întâmpla. Atunci, fiecare s-a închinat

înaintea sa, dar părintele s-a întristat, simţindu-se prea onorat, şi se retrase timid în
colţul său".

Aşa se ruga părintele care suferise la Aiud şi la Ostrov. A fost închis din 1959 până în
1964 pentru participarea la întâlnirile Rugului Aprins, unde se discuta despre
Dumnezeu, se practica rugăciunea lui Iisus, se rezista împotriva curentului ateu care
covârşea dintr-o dată ţara.

"Mişcarea Rugului Aprins a fost un vulcan mistic în România între anii 1945 şi 1948,
o reacţie a elitei intelectuale într-un moment de criză. Ţara era ocupată de trupe
sovietice, nonvalorile îşi cereau dreptul în educaţie şi în cultura românească. Mişcarea
a început din teama că ne pierdem ca oameni, ca entităţi spirituale, în lumea aceasta
pe care Dumnezeu şi-a pus pecetea Fiinţei Sale. Ne-am trezit deodată în prezenţa
comunismului, acest animal sovietic cu duhori apocaliptice, cu miros de votcă şi
sudori comisăreşti, care umpluse ţara de afişe, carnavaluri, adunări, presă murdară,
prostituţie politică, răsturnare de valori.

Ne-a apucat groaza că tăvălugul acesta ne va transforma pe toţi într-o masă anonimă,
informă, fără conştiinţă proprie şi fără responsabilitate. Unde să fugi, dacă nu în
adâncul fiinţei tale? Unde să te închizi, dacă nu în cămările sufletului? Şi aici s-a
întâmplat minunea: omul, căutându-se pe sine, s-a întâlnit cu Dumnezeu, a intrat în
ordinea Duhului. (...) Fiind studenţi pe vremea aceea, împreună cu părintele Nicolae
Bordaşiu, am încercat să facem ceva care ne-a costat primii cinci ani de închisoare.
Am redactat nişte statute pentru o eventuală Asociaţie a Tineretului Ortodox
Studenţesc (ATOS).

Ne-am dus cu ele la Rugul Aprins, şi ei ne-au zis: «Aduceţi pe studenţi aici, pe cei mai
buni. Convertirea omului nu se face prin statute, asociaţie sau lecturi. Este nevoie de
coborârea în noi, de explorarea universului interior, în care ne întâlnim cu
Dumnezeu». Mentorul acestui grup de tineri din toate facultăţile care frecventau
Rugul Aprins a fost părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, care ne-a ajutat să
transformăm teologia noastră nominalistă într-o rugăciune", mărturisea părintele
Roman Braga, în "Lumină Lină", în 1991.

Şi au plătit scump toţi cei care au coborât astfel în adâncul inimii lor. Părintele
Benedict a primit condamnare la 18 ani de închisoare, din care a executat cinci.
Ca o lumânare de ceară

Părintele Benedict Ghiuş s-a născut la 21 octombrie 1904, în satul Domneşti, din
judeţul Vrancea, primind la botez numele de Vasile. A făcut strălucite studii de
teologie la Bucureşti şi doctoratul la Strasbourg. A intrat în monahism la Mănăstirea
Noul Neamţ. Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, l-a trimis la întâlnirile studenţilor
legionari pentru a observa dacă aceştia discută lucruri care ar afecta Biserica. A
simpatizat cu ei, dar nu a intrat niciodată în Mişcare.

Refugiat în 1940 în România, a fost o vreme asistent la Facultatea de Teologie din

Bucureşti şi profesor la Seminarul Teologic de la Neamţ, slujitor la Catedrala
Patriarhală. A fost ales episcop de Hotin (în 1943), dar autorităţile nu l-au dorit. După
anii de închisoare a trăit retras şi discret la Mănăstirea Cernica, rămânând pentru mulţi
un personaj misterios.

"S-a stins ca o lumânare de ceară curată, arzând el însuşi prin exemplul vieţii sale
jertfelnice", spunea despre el Pr. Sofian Boghiu, alături de care a şi pătimit în
închisorile comuniste. A murit în 1990, apucând să guste din nou viaţa fără comunism
şi libertatea de credinţă în Dumnezeu.

(Jurnalul.ro)

Parintele Benedict Ghius

Părintele Benedict Ghiuş s-a născut pe 21 octombrie 1904, în satul Domneşti, din
judeţul Vrancea, primind la botez numele de Vasile.

Parintele Benedict Ghius

Nu l-am intalnit niciodata "fata catre fata". Pe cand era inca in viata, insa, auzeam ca
este un mare duhovnic. Era cautat, mai ales de intelectuali, in insingurarea-i de la
Manastirea Cernica. Lucrul acesta se intampla inspre apusul vietii sale."Rugul Aprins"
de catre Tribunalul Militar din Bucuresti. A ispasit pedeapsa la Aiud si Salcia. Face
ani grei de temnita si este eliberat in 1964, cand au fost eliberati toti detinutii politici.
Dupa eliberare slujeste la Catedrala Patriarhala pana in 1974, cand se pensioneaza si
se retrage la Cernica."in numele legii si al poporului" ca toate organele fortei publice
"sa aresteze si sa conduca la arestul M.A.I. Bucuresti pe numitul Ghius Vasile-
Benedict"."simpatizant" al miscarii legionare. in general se incerca, si cu altii, sa li se
puna aceasta eticheta pentru a-i condamna, legionarismul fiind considerat o mare
faradelege. Ori lucrurile sunt mult mai nuantate si trebuie bine
analizate."Subsemnatul, am inceput sa simpatizez cu organizatia legionara din anul
1937, cand am venit in tara din Franta, unde-mi facusem studiile; si mi-am stabilit
domiciliul in Cernauti, fiind prefect de studii la internatul teologic de
acolo"."Subsemnatul, in afara de simpla participare la acele sedinte legionare, nu am
avut absolut nici o contributie. Totodata subsemnatul aveam misiunea de la
Mitropolitul Visarion Puiu, in prezent fugit in strainatate, de a-i raporta felul cum
decurg acele sedinte legionare, problemele care se discuta acolo, cantecele ce se canta,
pentru a vedea daca nu sunt derogari de la religia crestina".
Cunoscutul poet Radu Gyr, cum spuneam in numarul trecut, a venit sa se spovedeasca
Parintelui Benedict, indrumat fiind de Parintele Bartolomeu Anania. Este normal ca
un om de mare sensibilitate sa aiba duhovnic pe masura. Cei fara de Dumnezeu nu
intelegeau acest lucru, chiar daca parintele se straduia sa le raspunda rational:

La mine au venit mai multe persoane ca la un duhovnic si printre acele persoane au

fost si legionari, insa nu i-am primit ca legionari, si nu am avut legatura cu acestia pe
linie legionara, ci legaturile mele au fost aceleasi cu toti, de la preot la credincios".

Parintele Benedict Ghius a fost unul dintre membrii activi ai miscarii duhovnicesti

La ancheta a raspuns:

Intrucat preotul Teodorescu Alexandru-Daniel (Sandu Tudor), care pe atunci era frate
in cadrul Manastirii Antim, fusese la Muntele Athos - Grecia si facuse studii in
privinta acestei activitati, a devenit conducatorul asociatiei Rugul Aprins. Initial, din
aceasta asociatie au facut parte: Teodorescu Alexandru-Daniel, subsemnatul, preotul
Mihai Avramescu care in prezent are o parohie in Tulcea, profesorul Mironescu
Alexandru, preotii Sofian Boghiu si Felix Dubneac, care pe atunci erau calugari in
cadrul Manastirii Antim, si alti calugari.."

Cata vreme miscarea a fost legala, intrunirile se faceau la Manastirea Antim. intrebat
fiind parintele Benedict ce se intampla acolo, a raspuns:

La aceste intruniri era invitat si preotul rus Ioan Culighin, care in cadrul intrunirilor
respective facea comunicari despre experienta si trairea crestina a staretilor de la
Optina si nepovatuirea si pe noi cum sa realizam o asemenea experienta". Multa lume
buna s-a alaturat miscarii. La intruniri se tineau comunicari, de catre clerici si laici, de
stubstanta spirituala. Si a venit ca o bomba interzicerea asociatiilor religioase.

Intrunirile si-au continuat clandestin firul, cu o asistenta restransa, in diferite locuri:

Era firesc ca in conditiile in care se instala totalitarismul si de lichidau libertatile

elementare, acesti oameni deosebiti sa ia atitudine. Si o faceau. S-a straduit din
rasputeri parintele Benedict sa nu declare lucruri ce le putea dauna altora. Opresorilor
insa nu le conveneau nici discutiile cu continut duhovnicesc, cu atat mai putin cele
religioase.

La capatul calvarului anchetei parintele Benedict declara:

La domiciliul lui Joja Constantin, am ascultai emisiunile posturilor de radio

imperialiste pe marginea carora am facut comentarii. In ceea ce priveste discutiile
dusmanoase purtate in cadrul acestor intruniri, imi amintesc ca am comentat in mod
dusmanos la adresa Uniunii Sovietice.. declarandu-ne de acord cu atitudinea adoptata
de Statele Unite ale Americii.. De asemenea, am discutat in mod dusmanos faptul ca
in R.P.R. nu ar fi libertate, prin aceea ca nu avem posibilitatea de a face propaganda
religioase."

Comentariile sunt de prisos. Pe langa faptul ca era mare mistic, avea si atitudini
Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare Bucuresti, pe data de 6 noiembrie 1958,

Parintele Ioanichie, pe cand mai traia parintele Benedict Ghius, scria urmatoarele:

La mine au mai venit si alte persoane in acelasi mod ca Radu Gyr, prezentandu-se
cine sunt, insa niciodata nu le-am intrebat si nu am cunostinta de cine au putut fi
trimise, intrucat se obisnuieste sa se faca recomandari intre credinciosi asupra
preotilor care cred ei ca-i povatuiesc mai bine"."Rugul Aprins". Nici n-a incercat sa
tagaduiasca acest lucru. A participat la intruniri si pe vremea cand miscarea era legala,
si dupa ce a fost interzisa. Acesta a fost un serios motiv de acuzare."Subsemnatul am
luat cunostinta si am inceput sa particip la intrunirile Rugului Aprins, din cate retin, de
prin anul 1946, la Manastirea Antim din Bucuresti. Ideea acestei forme de activitate
religioasa, Rugul Aprins, a fost adusa de preotul Ioan Culighin care era venit de la
Rostov - U.R.S.S., fiind adus in timpul razboiului anti-sovietic de catre trupele
fasciste si stabilit la Manastirea Cernica."In cadrul intrunirilor Rugului Aprins, care au
avut loc in perioada 1946-1947, la Manastirea Antim s-a desfasurat o activitate
exclusiv religioasa. "Am organizat intalniri, spune parintele, la domiciliul meu cat si
la locuinta profesorului Mironescu Alexandru si la Manastirea Plumbuita. Precizez ca
intrunirile de la domiciliul lui Mironescu Alexandru si de la Manastirea Plumbuita au
fost organizate de Teodorescu Alexandru si la o parte din intruniri am participat si
eu"."Pe langa aceste adunari cu caracter mistic-religios, in perioada 1956-1958, la
domiciliul lui Alexandru Mironescu, Joja Constantin, Anania Vartolomeu, precum si
la Manastirea Plumbuita, am tinut o serie de intruniri, in cadrul carora am discutat
probleme de ordin politic, in legatura cu evenimentele din perioada respectiva, facand
o serie de comentarii dusmanoase la adresa regimului democrat popular din
R.P.R."dusmanoase" la adresa R.P.R. Ordonanta de punere sub invinuire din 5 iulie
1958, avand in vedere ca la intrunirile subversive "pe langa problemele de ordin
mistic religios, a discutat si o serie de probleme de ordin politic, pregatind elementele
participante pe linie mistica-nationalista si purtand o serie de discutii dusmanoase
regimului democrat-popular din R.P.R. dispune "punerea sub invinuire a numitului
Ghius Vasile-Benedict"."in numele Poporului hotaraste cu unanimitate de voturi" si "
condamna pe Ghius Vasile Benedict la 18 (optsprezece) ani munca si 10 (zece) ani
degradare civica pentru infractiunea p.p. de ari:209, pct.l CP. si art.58, pct.2-5 CP. Se
dispune confiscarea totala a averii personale conform art.25, pct.6 CP."

+ IPS Andrei Andreicut

Ultima parte a vietii a dorit sa si-o traiasca in singuratate in linistea Manastirii

Cernica. Desi tot mai suferind, Prea Cuviosia Sa este nelipsit zilnic de la Sfanta
Liturghie. De fapt, aici, la Cernica, face doua experiente duhovnicesti: experienta
insingurarii prin rugaciune si retragere si experienta comuniunii prin Liturghie si
dialog cu fiii sai duhovnicesti. Amandoua ii sint proprii structurii sale sufletesti. Prin
amandoua se pregateste in liniste si bucurie pentru marea calatorie spre Hristos."

Povestea vrednica de admirat a Parintelui Benedict Ghius incepuse mult mai devreme.
S-a nascut la 21 octombrie 1904 in Domnesti (judetul Vrancea) si s-a mutat la Domnul
in 12 iunie 1990 la Manastirea Cernica. Seminarul l-a facut in Galati, iar Facultatea de
Teologie la Bucuresti si Chisinau. Si-a continuat studiile la Strassbourg, in Franta,
intre anii 1927-1932 si 1935-1937. Doctoratul si l-a luat la Bucuresti cu teza inedita:
Doctrina rascumpararii in imnografia Bisericii.
Calugarit in Manastirea Noul Neamt, in 1934, primeste numele de Benedict, din botez
numit fiind Vasile. In acelasi an este hirotonit ierodiacon, in 1936 ieromonah, iar in
1939 hirotesit arhimandrit. Prefect de studii la internatul teologic din Cernauti (1936),
profesor si spiritual la Liceul Seminarial din Balti (1938-1940), ajunge mai apoi preot
la Catedrala Patriarhala din Bucuresti (1940-1944).

In 1944 este ales episcop de Horin, dar nu este recunoscut de autoritatile de atunci.
Ajunge pentru scurt timp duhovnic la Academia Teologica din Arad, iar apoi asistent
la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1944-1948). Un an vicar patriarhal, patru ani
profesor la Seminarul Teologic de la Neamt, din nou preot la Catedrala Patriarhala,
sfarseste prin a fi inchis in 1958 si condamnat cu lotul

Calvarul suferintelor sale reiese limpede din dosarul Securitatii. Pe data de 14 iunie
1958, prin mandatul de arestare nr.16, Locotenentul Major Blidaru Gheorghe,
anchetator penal de securitate, ordona

Au urmat anchete dure si grele. Procesele verbale de interogatoriu le consemneaza

succint: pe 14 iunie intre orele 08,15-14,00; tot pe 14 iunie intre orele 17,25-20,00; pe
17 iunie intre orele 10,45-14,00; pe 19 iunie intre orele 09,15-13,40; pe 27 iunie intre
orele 10,15-14,00; pe 4 iulie intre orele 08,45-14,00; pe 14 iunie intre orele 17,15-
20,00; pe 21 iulie intre orele 09,30-14,00; pe 25 iulie intre orele 19,13-22,00; pe 4
august intre orele 09,45-14,00 si pe 5 august intre orele 11,45-15,25.

E greu de inteles pentru noi, care n-am trecut prin asemenea experiente, chinul si
epuizarea la care era supusa persoana umana in aceste anchete, pentru a i se smulge
nu faptele reale ce s-au petrecut, ci afirmatiile ce le conveneau anchetatorilor.

Cu obstinatie incercau sa-l determine pe Parintele Benedict Ghius sa recunoasca ca ar

fi fost legionar, sau macar

Parintele n-a fost legionar si s-a tinut darz pe aceasta pozitie. Fiind totusi un om de
caracter, si principial chiar cu cei fara principii, a recunoscut lucrul urmator:

Prezenta lui la intrunirile studentilor legionari avea insa un scop precis, dupa cum se
vede din dosar:

Prezenta motivata. Laudabila si dorinta Mitropolitului de a constata devierile de la

invatatura crestina. Pentru anchetatori insa intentiile acestea bune n-aveau nici o
valoare. Vazand anchetatorii ca nu-l pot determina sa se recunoasca legionar, cum nici
n-a fost, au condus ancheta pe un alt fagas: legaturi cu legionarii.

(CrestinOrtodox.ro)

Citate, aforisme, cugetări

"Am greși dacă, văzând prețuirea pe care o dă Dumnezeu milosteniei, am socoti că

toate celelalte fapte bune – mucenicia, rugăciunea, ostenelile pentru virtute – vor fi
trecute cu vederea. Toate vor fi răscântărite și răsplătite: faptele, cuvintele, gândurile.
Dar în prețuirea așa de mare dată unor fapte așa de simple se ascunde o taină de mare
pogorământ și de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu. Aceasta reprezintă
prețul cel mai scăzut de mântuire care i se cere omului ca să nu rămână nici un om pe
lume care să spună că nu a putut să se mântuiască știind că nu se află om pe pământ
care să nu poată săvârși asemenea fapte de milostenie."

"Cea mai cumplită persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei

slujitori."

(citateortodoxe.ro)

Părintele Benedict Ghiuş, mărturisitorul smereniei

86 de ani. Acesta a fost răstimpul petrecut în lumea aceasta de Arhimandritul Benedict
Ghiuş, ani pe care i-a lucrat întru urmarea lui Hristos şi păzirea poruncilor şi-a voii
Sale. A cunoscut lumina acestei lumi vremelnice la 21 octombrie 1904, în Domneşti,
Vrancea, şi a trecut în Lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor la 12 iunie 1990,
în Mănăstirea Cernica, al cărei cimitir îi poartă trupul cel mult-pătimitor pentru
dragostea lui Dumnezeu.

Discreţia şi modestia au fost caracteristice vieţii sale. Nu l-au înălţat nici titlurile
academice, deşi făcuse doctoratul în teologie la Strasbourg, pe vremea când foarte
puţini români puteau aspira la aceasta. Nu l-au înălţat nici deşartele măriri lumeşti –
căci a primit cu aceeaşi netulburare atât alegerea sa ca episcop, cât şi grabnica-i
destituire. Nu i-au ştirbit bucuria credinţei nici anii de temniţă, nici oprimarea şi
ponegrirea venită din partea urâtorilor de Hristos.
Părintele Benedict a rămas acelaşi om al lui Dumnezeu, dăruit slujirii sale de monah,
teolog şi mărturisitor într-un veac al tăgăduirii credinţei şi al muceniciei.

Nu a rămas nepăsător faţă de frământările veacului şi nu s-a plasat într-o zonă a

duhovniciei lipsită de riscul jertfei, suferinţelor şi necazurilor din partea oamenilor. A
luat parte, împreună cu întreaga sa generaţie, la curentul de revigorare creştină
dinaintea războiului, scriind în 1940, împreună cu alţi câţiva monahi, lucrarea
„Înnoieşte-te, Noule Ierusalime”, fapt pentru care va primi toată viaţa eticheta de
„element legionar”. După război, îl găsim pe Părintele Benedict în mijlocul „Rugului
Aprins” de la Antim, laolaltă cu floarea Bisericii şi cu intelectualii Bucureştiului,
continuându-şi activitatea chiar şi după ce Arhiepiscopia transmisese dispoziţia că
astfel de întruniri sunt interzise de autorităţile comuniste. În procesul Mişcării
„Rugului Aprins”, numele său va figura alături de al Ieroschimonahului Daniil (Sandu
Tudor), Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Arhimandritului Vasile Vasilache, al
laicilor Alexandru Mironescu şi Vasile Voiculescu şi al multor altora, ce au luat cu
toţii calea temniţei în 1958.
„Era un călugăr firav şi plăpând la trup, dar curat şi integru la suflet, un om de aleasă
cultură şi mare duhovnic, care a polarizat prin viaţa sa duhovnicească activitatea
întregului grup al Rugului Aprins. Personalitatea sa concentrează tot ce are mai
frumos şi sfânt ortodoxia românească,” şi-l aminteşte Ioan Ianolide.
Părintele Petroniu Tănase, care l-a cunoscut în perioada când era frate la Mănăstirea
Antim, îi închină o „smerită icoană”, scriind următoarele: „Cu barbă puţină, îmbrăcat
modest, lua parte regulat la sfintele slujbe ale obştii Antimului. Cânta la strană, avea o
voce melodioasă, caldă, şi un fel de a cânta care atrăgea atenţia. Chiar răspunsurile
simple de la ectenii, Doamne miluieşte sau Dă Doamne, le cânta cu o intonaţie care
arăta evlavie şi smerenie. Slujirea la Sfântul Altar era cuceritoare. Te ţinea atent şi te
pătrundea de evlavie, iar predicile Părintelui Benedict te mişcau adânc sufleteşte, cu
frumuseţe de cuvânt, cu rostire pătrunzătoare, cu adâncime de cugetare teologică şi
duhovnicească”.
În completarea acestor mărturii despre Părintele Benedict se înscrie şi un moment
evocat adesea de Părintele Gheorghe Calciu, mai ales când era întrebat despre
rugăciunea inimii: „Într-o Duminică, mă aflam la Cernica, slujind Sfânta Liturghie cu
câţiva călugări. Printre ei se afla şi Părintele Benedict Ghiuş, un călugăr foarte
înduhovnicit. Părintele fusese îndrumătorul duhovnicesc – nu organizatorul – mişcării
«Rugului Aprins» de la Mănăstirea Antim, care era un grup de oameni dedicat
rugăciunii, format din călugări cu sprijinul celor mai importanţi intelectuali ai
Bucureştiului. Părintele Ghiuş a fost şi el arestat, şi s-a eliberat în acelaşi an cu mine,
în 1964. După eliberare, Părintele a intrat în Mănăstirea Cernica, unde lucra în
smerenie Rugăciunea lui Iisus. Poate că era cel mai iubit de Dumnezeu… Niciodată
nu l-am văzut trist sau mânios. Deoarece era foarte bătrân, nu slujea. În timp ce noi
slujeam Liturghia, părintele stătea pe un scaun în Altar, fără a se mişca. La un moment
dat, am simţit ceva ciudat… M-am uitat în stânga mea şi am văzut în colţul în care
stătea Părintele Ghiuş cum o lumină începuse să strălucească. Lumina l-a acoperit pe
Părintele Benedict în întregime, dar nu s-a răspândit în restul Altarului. Era numai în
jurul său. Sunt convins că Părintele Ghiuş nu simţea ce se întâmpla cu el. Şi ceilalţi
călugări vedeau ceea ce vedeam eu, însă nu au dat prea mare atenţie, fiind obişnuiţi cu
aceasta. Văzuseră de multe ori acea lumină şi era ceva obişnuit pentru ei.
Am fost foarte mişcat. Iar lumina a persistat până ce Liturghia s-a încheiat. Când
părintele Ghiuş a venit să ia Sfânta Împărtaşanie, mâinile sale erau pline de lumină.
M-am aplecat în faţa lui şi s-a simţit ruşinat. Cred că s-a simţit nevrednic de un astfel
de respect… A ieşit din Altar fără a privi pe nimeni. În timp ce ieşea, am văzut că
lumina dispăruse şi părintele devenise din nou o persoană normală, un om obişnuit.
Stătuse în Altar nemişcat. Chiar dacă te-ai fi uitat la el, fără să fi ştiut nimic despre
Lumina Taborică, despre Lumina necreată, tot puteai să-i vezi faţa plină de lumină…”
Da, aceşti oameni au fost prezenţi în lumea aceasta fără să fie ai lumii. Au trăit cu
trezvie şi jertfelnicie realitatea vremurilor, dar au rămas străini de pleava vremii.
Aceasta este taina Sfinţilor din secolul al 20-lea. Să-L rugăm, aşadar, pe Domnul,
Dătătorul cunoştinţei, să ne dăruiască înţelegerea în duh şi adevăr a acestei taine a
sfinţilor veacului trecut şi, prin aceasta, să le urmăm şi noi, cei mai de plâns creştini ai
vremurilor de pe urmă.

Materiale realizat de obștea Mănăstirii Diaconeşti și apărut în nr 6 al revistei Presa

Ortodoxă

(familiaortodoxa.ro)