Episcop Dionisie Erhan 160p

† VENIAMIN GOREANU,
Episcopul Basarabiei de Sud
Episcopul Dionisie Erhan

al Cetății Albe-Ismail,
vrednic slujitor al Basarabiei
Argumente pentru canonizare
Editura Episcopiei Basarabiei de Sud

Cahul, 2018
3
Cuprins
Introducere..........................................................................................5
I. BIOGRAFIE.........................................................................................13
II. ORTODOXIA CREDINȚEI........................................................19

II.1. Formarea teologică......................................................................19
II.2. Pregătire temeinică............................................................................23
II.3. Propovăduitor al credinței..........................................................29
II.3.1. Pe primele trepte ale slujirii..................................................29
II.3.2. Arhiereu vicar.........................................................................38
II.3.3. Arhiereu titular......................................................................42
II.4. Relația cu autoritățile........................................................................52
II.5. Păstrător al tradiției....................................................................56
III. SFINȚENIA VIEȚII......................................................................65

III.1. Viața până la arhierie...............................................................65
III.2. Activitatea ca episcop.................................................................75
III.3. Ultima parte a vieții..................................................................85
IV. RECUNOAȘTEREA SFINȚENIEI..........................................89

IV.1. Aniversarea a 70 de ani de viață................................................90
IV.2. Înmormântarea..........................................................................100
4 Cuprins
IV.3. Pomenirile..................................................................................104
IV.4. Mărturii privind evlavia manifestată
față de el după moarte................................................................................108
IV.5. Descoperirea sfintelor moaște......................................................109
V. CONCLUZII.......................................................................................113
VI. BIBLIOGRAFIE..............................................................................115
VI.1. Opere originale..........................................................................115
VI.2. Documente.................................................................................115
VI.3. Cărți, Studii, Articole................................................................116
VII. ANEXE..............................................................................................119
VII.1. Testamentul..............................................................................119
VII.2. Articole, documente, aprecieri..................................................125
VII.2.1. Articole.................................................................................125
VII.2.2. Documente..........................................................................134
VII.2.3. Aprecieri...............................................................................142
VII.3. Fotografii..................................................................................148
5
Introducere
Î n istoria sa bimilenară, poporul român a dăruit Bisericii Ortodoxe

numeroși sfinți, care s-au remarcat atât ca mărturisitori, cuvioși,
martiri, ierarhi, clerici și mireni, cât și ca exemple de urmat pentru
generațiile contemporane lor, dar și celor care au urmat nașterii lor
în veșnicie. Dacă sfințenia unora dintre ei a fost recunoscută încă din
timpul vieții, mulți dintre ei au fost descoperiți chiar și după secole,
asta deoarece una dintre trăsăturile esențiale ale sfinților este smerenia,
manifestată și după trecerea la cele veșnice.
Anumite regimuri politice au pus la grea încercare credința și
dragostea creștinilor față de Hristos în toate secolele, determinând pe
mulți slujitori să reafirme valorile credinței creștine și să fie împlinitori
ai cuvântului Evangheliei, chiar cu prețul vieții.
Ultimul dintre regimurile care a dus o luptă înverșunată cu Hristos
prin persecutarea ucenicilor Acestuia – creștinii – a fost regimul comu-
nist. Pentru românii cuprinși în granițele fostului Imperiu Țarist, apoi
cele ale U.R.S.S., păstrarea identității spirituale și naționale a fost un
adevărat act de eroism. Tocmai de aceea, nu puțini sunt cei care au fost
prigoniți pentru credința și limba lor, dar au luptat cu dârzenie pentru
păstrarea lor nealterată. Așa se face că pe mulți îi găsim refugiați în
dreapta Prutului, unii dintre ei fiind recunoscuți ca sfinți tocmai dato-
rită interiorizării profunde a cuvintelor Evangheliei și mărturisirii lui
6 Episcopul Dionisie Erhan, al Cetății Albe-Ismail, vrednic slujitor al Basarabiei
Hristos, în primul rând, prin exemplul vieții personale, cel mai recent
exemplu fiind Mitropolitul Iosif cel Milostiv, mitropolitul Moldovei,
originar din satul Răzălăi, ținutul Soroca, canonizat recent de Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Însă, mulți dintre ei au ales să își ducă crucea pe plaiurile natale,
făcând tot ce le era în putere ca să supraviețuiască spiritual și național:
„Și dacă românii au rezistat în fața forțelor care voiau să le distrugă
limba, obiceiurile, tradițiile și cultura, a fost pentru că din tată în fiu,
boier și țăran au avut arma credinței în viitorul neamului lor”1.
Una dintre modalitățile prin care s-a încercat deznaționalizarea
românilor din acest spațiu aflat sub ocupație a fost interzicerea acce-
sului la educație în limba patriei, acoperirea țăranului cu un văl de întu-
neric prin care să nu vadă altceva decât i se permite și i se arată, urmărin-
du-se rusificarea2 unei națiuni puternic ancorate în tradiția spirituală și
culturală produsă și transmisă mai departe prin Biserică și Școală.
Militând pentru conturarea și păstrarea propriei identități spiri-
tuale și culturale, mitropoliții cărturari ai țării nu au făcut altceva
decât să lupte pentru respectarea demnității umane a păstoriților lor,
pentru respectarea dreptului de a fi ei înșiși, pentru respectarea liber-
tății pentru care Hristos a murit și a înviat. Tocmai de aceea cei mai
mulți dintre ierarhii cărturari ai Bisericii din provinciile românești au
fost recunoscuți ca sfinți și dați drept exemplu pentru noi, cei de astăzi,
ca mărturisitori ai adevărului spiritual, cultural și istoric, adevăr care,
la urma urmei, ne face liberi. Pentru a înțelege aceste lucruri, este sufi-
cient să ne amintim de Varlaam, marele catehet, Dosoftei, curajosul
poet, Antim Ivireanul, primul martir al limbii române, Andrei Șaguna,
luminătorul Ardealului, Iosif Naniescu, pedagogul milostiv, etc.
1
Pr. Dumitru Valenciuc, Testamentul unui episcop, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și
Rădăuților, Suceava, 2018, p. 23.
2
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului roman, Ed. Univers
Enciclopedic, București, 1997, p. 270.
Argumente pentru canonizare 7
Iată de ce, „hiritisind membrii Sfatului Țării, la 21 noiembrie

1917, arhimandritul Gurie Grosu, cu lacrimi în glas și inimă, mărtu-
risea durerea unui Neam: «Cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă», zice
Scriptura, însă al nostru cuvânt era legat. Noi, preoții moldoveni, nu
puteam nici a sluji, nici a propovădui slobod moldovenește. Învățătura
în limba moldovenească în toate școalele era oprită. Preoții noștri
învățau câte 15 ani la școală, dar nimic moldovenește, nici a sluji, nici a
cânta. Primind locul de preoție în satul moldovenesc, tinerii ieșiți din
seminarie nu puteau nici măcar ceti moldovenește. Sfânta Scriptură
pe moldovenește n-o știau și să predice norodului nu puteau de fel. Ei
trebuiau din nou să înceapă a învăța buchiile, a citi, ca să poată măcar
sluji ceva pe moldovenește. Cei care ridicau glas pentru învățarea
limbei moldovenești și a cântării erau prigoniți”3.
Astfel s-a ajuns la situația stranie în care, în vremea stăpânirii
rusești asupra Basarabiei, „mergeau săracii români la Sfânta Liturghie
doar ca să-și facă semnul Sfintei Cruci, pentru că nu în puține locuri,
preotul nu știa o boabă românește”4.
Această prigoană împotriva românismului, în toată complexitatea
lui, a luat un avânt deosebit odată cu venirea în scaunul arhiepiscopal al
Chișinăului a lui Pavel Lebedev, în 1871, când „toate cărțile sfinte de pe
la bisericile moldovenești, tipărite cu litere chirilice în limba moldove-
nească, au fost depuse la mitropolia din Chișinău, unde arhiepiscopul
Pavel, în timp de 7 ani le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropolitan”5.
Cam acesta este contextul în care au fost obligați să își păstreze
credința și limba românii din teritoriile ocupate. Cu atât mai mare este
meritul celor care și-au riscat viața pentru a face ceva durabil pentru
Biserică și Neam.
3
Luminătorul, XI (1917), 12, pp. 24-26, apud Pr. D. Valenciuc, Testamentul
unui episcop, p. 24.
4
Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 46.
5
Pr. Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii și a neamului
românesc, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 74.
Scriitorul Nicolae N. Durnovo prezintă situația dramatică a româ-

nilor basarabeni: „aproape 90 de ani, mai mult de un milion jumătate
de moldoveni basarabeni sunt lipsiți de ierarhii lor bisericești. Cu toate
că legile fundamentale ale imperiului hărăzesc tuturor popoarelor din
Rusia dreptul de a avea capii săi duhovnicești, singur poporul moldo-
vean pravoslavnic n-are parte de un episcop măcar de Neamul său și
care cunoaște limba românească. Cine a călătorit în Basarabia știe ce
cocioabe de biserici se află pe acolo și câte biserici moldovenești au fost
desființate și rase de pe pământ”6.
Prin aceste măsuri, regimul dorea dezrădăcinarea populației,
pierderea identității spirituale și naționale, secularizarea societății prin
îndepărtarea omului simplu, neștiutor de carte de Dumnezeu. Cei
care apucaseră să învețe a scrie și citi românește aveau posibilitatea să
se hrănească spiritual din cărțile care erau aduse clandestin din țară sau
care scăpaseră nedistruse. Dar, pentru omul simplu, a merge la biserică
începuse să devină o tradiție. El nu mai înțelegea nimic din ce se vorbea
în Biserică. Cuvântul lui Dumnezeu a fost ascuns în slove și graiuri de
neînțeles pentru ei.
În astfel de vremuri, au apărut acești eroi ai Bisericii și Neamului
(arhimandritul Gurie Grosu, preotul Alexei Mateevici, preotul
Alexandru Baltaga etc.) care, prin credință, iubire de semeni și spirit de
jertfă, au salvat de la moarte sufletească mii de suflete sortite de către
regim întunericului spiritual și național. Au fost mulți, sute, poate
chiar mii, dar smerenia i-a ținut și îi ține încă departe de ochii lumii,
astfel încât se știu puține lucruri sau nimic despre cei mai mulți.
Unul dintre ei, uitat în slovele îngălbenite ale documentelor de
arhivă, este Episcopul Cetății Albe și Ismailului, Vlădica Dionisie
Erhan, cel care și-a riscat viața pentru realizarea actului de la 27
martie 1918, prin care Basarabia își exprima dorința revenirii în
N.N. Durnovo, „Cu prilejul centenarului alipirei Basarabiei la Rusia”, în:

6
Adevărul, XXV (4 iunie 1912), 8163, p. 2.

hotarele Patriei Mame, și care a fost un om de o smerenie exemplară

și o discreție rară.
Ca să înțelegem cum privea lucrurile viitorul Episcop Dionisie,
este suficient să amintim o precizare a acestuia făcută în contextul
evenimentelor de la 27 martie 1918: „Moldoveni, neamul nostru
trebuie să-și cunoască pe cel întâi al lor cap al sfintei biserici națio-
nale, pentru ca să poată fi înțeles glasul lui de către turma, care cu dor
așteaptă pe arhiereul său moldovean”7. Astfel, fiind un bun cunoscător
al canoanelor, Episcopul Dionisie exprimă, în cele de mai sus, preve-
derile Canonului 34 Apostolic, conștientizând turma cuvântătoare
despre importanța păstrării limbii materne în cult și afirmării unității
în Hristos ca Neam.
Deoarece suntem în Anul comemorativ al făuritorilor Marii
Uniri din anul 1918, am găsit potrivit să aducem în atenție persona-
litatea unuia dintre artizanii ei din umbră, Episcopul Dionisie Erhan.
Textul de față își propune să prezinte viața și activitatea acestuia,
cu accent pe aspectele care îndreptățesc recunoașterea acestuia în
rândul sfinților români.
După cum am văzut, contextul în care și-a desfășurat activitatea
a fost unul complicat, marcat de instabilitate, de prigoană și de nume-
roase schimbări la nivelul autorităților. Ceea ce l-a ajutat să treacă
prin aceste vremuri a fost dragostea nemăsurată față de Dumnezeu și
Neamul său, care au fost, de fapt, firul roșu al întregii sale existențe
luminate de aura smereniei. De aici și-a luat el puterea de a trece nevă-
tămat sufletește prin desele încercări la care aceste vremuri tulburi l-au
supus. Tot de aici și-a luat și demnitatea și curajul de a merge până la
capăt, fără a se poticni de amenințările care l-au însoțit permanent.
Lucrarea este structurată pe cele trei capitole esențiale pentru
recunoașterea sfințeniei vieții unei persoane: Ortodoxia credinței,
† Dionisie Erhan, „Încă ceva despre drepturile Bisericei Moldovei”, în:

7
România nouă, 54/24 martie 1918, p. 277.

Sfințenia vieții și Recunoașterea sfințeniei vieții, completată de detalii

legate de descoperirea și istoricul sfintelor moaște.
Biografia acestei personalități a Bisericii Ortodoxe din Basarabia
este una sumară, cu accent pe aspectele care contribuie la justificarea
canonizării, argumentele fiind extrase din documente aflate în arhiva
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din publicațiile vremii
care prezintă aspecte din viața și activitatea lui, precum și aprecieri ale
celor care l-au cunoscut și care mărturisesc sfințenia vieții și patrio-
tismul deosebit al acestui episcop de care numele de răzeș8 este nedez-
lipit. Este și dovada faptului că Episcopul Dionisie Erhan s-a consi-
derat toată viața un om liber, chiar și atunci când era sub stăpânire
străină. Răzeșul Dionisie Erhan a fost toată viața un militant al liber-
tății în Hristos, precum și al libertății naționale, deoarece „ei trăiau în
tradiția de Neam moldovenesc, știau câte au învățat de la bătrâni și se
înțelegeau numai în graiul lor. N-aveau nevoie de lumina străinului,
nici de limba lui, pe care o și uitau curând”9.
După cum îl caracteriza Dr. Lupu cu ocazia instalării ca episcop
titular la Ismail, „răzeșul Dionisie Erhan —care face parte dintre
răzeșii cari ne-au apărat țara de tătari —întrunește și calitățile de prinț
al Bisericii și pe acelea de prinț al Nației românești”10. Aceste calități
le-a onorat cu cinste în întreaga sa viață, fiind pilda vie a trăirii evan-
ghelice, exemplu de urmat și pentru cei de astăzi în lupta cu tendințele
secularizante ale societății.
Ortodoxia credinței sale se vede nu doar în cuvântările sau arti-
colele în care își exprima punctul de vedere în legătură cu probleme
8
Răzeșii erau descendenții marilor proprietari de pământuri din vremea
voievozilor, care nu erau supuși decât domnului. De aceea, sentimentul demnității și
libertății era unul foarte puternic la ei.
9
Constantin N. Tomescu, „Vlădica Dionisie”, în: Luminatorul, 10-12/1943, p. 709.
10
Vezi: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv închinat alegerii,
investiturii și instalării PSS Dionisie Erhan, Episcopul Cetății Albe-Ismail),
Tipografia Centrală, Ismail, 1935, p. 99.
care priveau viața Bisericii din Basarabia, ci, mai ales, în faptele sale în
relație cu Dumnezeu și cu semenii, dar și cu sine însuși.
Smerenia exemplară și filantropia i-au călăuzit pașii către veșnicie.
De aici, din slava Cerului, s-a revărsat lumina harică ce i-a înveșmântat
sufletul împodobit cu virtuți în timpul vieții pământești și a făcut din
el lumină și călăuză celor mulți și obidiți, celor sărmani și fără ajutor.
Tocmai de aceea Dumnezeu nu a îngăduit firii să desfacă în
cele din care a fost creat trupul vrednicului ierarh după strămutarea
sufletului la veșnicele lăcașuri. Ca o ultimă sforțare a forțelor răului,
mormântul a fost profanat și trupul trecut prin foc, dar, cum lumina
nu poate sta ascunsă sub obroc, mireasma lor a ieșit la suprafață, desco-
perind celor de astăzi pe casnicul lui Dumnezeu, pe cel care l-a iubit pe
Hristos în fiecare semen al său și în întreg Neamul românesc.
Deși avem în față o viață trăită în smerenie și decență, după 150 de
ani de la nașterea pe aceste tărâmuri, 100 de ani de la hirotonia în treapta
arhieriei și 75 de ani de la nașterea în veșnicie, credem că a venit ziua cea
mare în care smeritului Episcop Dionisie al Cetății Albe și Ismailului
să i se acorde, și în această lume, cinstea cuvenită unui mare trăitor al
Evangheliei, unui mare mărturisitor al lui Hristos prin faptele lui.
O parte dintre faptele care îl îndreptățesc la aceasta sunt cuprinse în
studiile și articolele dedicate, în documentele de arhivă, toate ordonate în
Bibliografie, dar și în articolele scrise de el, dar, mai ales, în Testamentul
întocmit cu doar două zile înainte de trecerea la cele veșnice.
Cu ultimele puteri, Episcopul Dionisie Erhan a exprimat în
Testament crezul său de-o viață: „Fraților români, să faceți ca tot
ce-i românesc să fie veșnic și nepieritor”11, adică păstrați cu orice risc
credința care ne-a salvat de la dispariție și faceți-vă vrednici înainta-
șilor care nu s-au vândut pentru 30 de arginți și și-au apărat identitatea
spirituală și națională.

11
13
Biografie
E piscopul Dionisie al Cetății Albe și Ismailului s-a născut în satul

Bardar, județul Lăpușna, în anul 1868, la 2 noiembrie, primind
la Botez numele Dimitrie. Părinții săi, Vasile și Andriana Erhan, l-au
crescut cu dragoste față de Dumnezeu și cele sfinte, dar fără posibili-
tatea de a-l purta prin școli și a-i asigura educația pe care și-ar fi dorit-o
pentru fiul lor, care era înzestrat cu multe daruri de la Dumnezeu, fapt
ce se va vedea în viața și activitatea lui.
În aceste condiții, „nu l-au îndemnat părinții către școala ocupan-
tului, pentru că aceasta avea misiunea de a crește supuși desăvâr-
șiți pentru țar și pentru împărăție. Erau [...] multe școli [...], dar ele
schimonoseau sufletul pruncilor moldoveni, făcându-i să uite «că sunt
de neam împărătesc» și că Prutul nu va fi graniță pentru totdeauna
între fiii aceluiași neam [...]. Un singur loc rămăsese oarecum slobod să
trăiești în limba ta: mănăstirile”12.
La vârsta de 15 ani (28 noiembrie 1883), simțind dorul de
Dumnezeu și dorința de a îmbrăca haina monahală, tânărul Dimitrie a
intrat în obștea Mănăstirii Suruceni, aflată în apropierea Chișinăului,
vatră monahală cu o frumoasă tradiție în istoria Bisericii din Basarabia.
De la început, fratele Dimitrie s-a arătat râvnitor față de cele sfinte
și dornic de cunoaștere, sârguindu-se să își formeze o cultură teologică

12
prin lecturarea Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți, care i-au

fost călăuză în viață și sprijin în momentele de răscruce din viața perso-
nală și istoria Neamului.
După cum însuși mărturisește în Testament, „din familie am
moștenit de la tata dragostea de carte și slova noastră românească, iar
de la mama întărirea în credința și obiceiurile strămoșești. După puțină
carte căpătată acasă, m-am desăvârșit în cunoștințele trebuitoare unui
om, ce vrea să știe și să cunoască multe, singur cu multă trudă și sârgu-
ință în liniștea chiliei mele călugărești”13.
Tânărul frate Dimitrie s-a dovedit foarte ascultător, însușin-
du-și un mod de viață asemănător marilor povățuitori ai monahilor și
parcurgând toate etapele viețuirii monahale.
Astfel, a fost îmbrăcat rasofor în anul 1890, iar la 25 septembrie
1899 a fost tuns în monahism, cu numele Dionisie. Aici, la Suruceni,
l-a cunoscut pe ieromonahul Serafim Blănarul, de la care a deprins
multe lucruri duhovnicești care i-au format personalitatea duhovni-
cească și l-au așezat temeinic pe cărarea către Împărăție.
În 1900 a fost hirotonit ierodiacon, în 1901 este ales și întărit în
dregătoria de econom al Mănăstirii, iar în 1904 este hirotonit iero-
monah. Remarcându-se printr-o viață aleasă, o voce duioasă, blândețe,
dar și fermitate și demnitate în apărarea credinței și a neamului, iero-
monahul Dionisie s-a bucurat de aprecierea credincioșilor care îl căutau
pentru sfat duhovnicesc, dar și pentru cultura pe care a dobândit-o ca
autodidact, fiind ales, în anul 1908, stareț al mănăstirii. În anul 1911,
i s-a acordat crucea aurită, iar începând cu iunie 1918, până în decem-
brie același an, a purtat și sarcina de exarh al mănăstirilor din Basarabia.
Astfel, format la școala vieții și în obștea vrednicilor monahi din
Mănăstirea Suruceni, tânărul stareț a avut un rol important în afirmarea
identității românești, în cunoașterea istoriei Bisericii din Basarabia și

13
în realizarea idealului de unitate națională în perioada premergătoare

momentului istoric de la 27 martie 1918, dar și după.
Personalitatea sa i-a însuflețit pe mulți contemporani să lucreze
pentru păstrarea credinței și unitatea neamului, fapt care i-a deter-
minat pe marele istoric Nicolae Iorga, dar și pe profesorii de teologie
Gala Galaction și Nichifor Crainic, precum și pe unii oameni poli-
tici din epocă să adreseze cuvinte de apreciere acestui slujitor al lui
Dumnezeu și militant pentru unire. Relevant în acest sens este faptul
că peste 80% dintre membrii Sfatului Țării îl aveau ca povățuitor și
duhovnic pe starețul Dionisie de la Mănăstirea Suruceni.
Pentru activitatea sa deosebită, dar și pentru calitățile cu care era
înzestrat, după evenimentul din martie 1918, în luna mai a fost ridicat
la treapta de arhimandrit, iar la solicitarea clericilor din Basarabia, a
Ministrului pentru Basarabia, Ion Inculeț, și a Ministrului de Culte
Simeon Mehedinți, la 7 iulie 2018 a fost ales de Sinodul de la Iași ca
arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, cu titu-
latura al Ismailului, fiind hirotonit în catedrala mitropolitană din
Iași, în ziua de 22 iulie 1918, de către Mitropolitul Pimen Georgescu
al Moldovei14.
În calitate de episcop vicar, s-a îngrijit de revigorarea vieții biseri-
cești din Basarabia, însuflețind oamenii și instituțiile prin povățuirea
tuturor celor care mergeau să primească sfatul său părintesc.
La 8/21 februarie 1920, Congresul general al Eparhiei l-a votat ca
vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, fiind confirmat prin
decret regal, în urma recomandării Sfântului Sinod și a Guvernului.
După înființarea Episcopiei Cetății Albe, la 1923, i s-a dat titlul de
Tighineanul, rămânând mai departe starețul Mănăstirii Suruceni15.
14
Vezi: „Dosarul Sfântului Sinod din anul 1917-1918”; „Memoriu în privința
ilegalității alegerii de episcop la scaunul vacant al Cetății Albe – Ismailului și a
drepturilor legale ale Sfântului Sinod de a invalida o asemenea alegere”, în „Dosarul
Alegerea Episcopului Dionisie Erhan”, Arhiva Sfântului Sinod, ff. 72-92.
15
La 16 iulie 1932, Episcopia Cetății Albe-Ismail devine vacantă

prin trecerea la cele veșnice a episcopului Justinian Teculescu16.
Membrii Adunării Eparhiale au hotărât că „singurul candidat pentru
ocuparea scaunului episcopal de aici, pe care Eparhia îl dorește și pe
care îl va vota, este Preasfințitul Episcop Locotenent Dionisie Erhan,
care s-a identificat cu nevoile Eparhiei noastre [...] și este un neînfricat
român și devotat apărător al Patriei și Dinastiei noastre”17.
În ședința din 20 octombrie 1933, din cei 159 de membri ai
Marelui Colegiu Electoral, 76 l-au votat pe Dionisie Erhan. Deși obți-
nuse cele mai multe voturi dintre candidați, nu a fost suficient pentru
a fi declarat ales cu majoritate de voturi. Prevalându-se de prevederile
art. 117 din Statut, care cerea un nivel minim de pregătire intelectuală,
Patriarhul Miron a declarat că alegerea nu poate fi validată18.
Acum începe o perioadă de discuții interminabile pe această temă,
dar și de umilințe de neimaginat pentru smeritul Episcop Dionisie,
deoarece nici Patriarhul nu renunța, dar nici Mitropolitul Gurie
Grosu, cel care l-a susținut până la victorie. S-a mers până acolo încât
s-a încercat determinarea lui de a se retrage din proprie inițiativă19.
Văzând că nu au primit pe episcopul lor, senatori și deputați din
județele eparhiei, personalități ale vremii, primari, protopopi, clerici
și credincioși din Episcopia vacantă au transmis mai multe telegrame
către Sfântul Sinod, prin care cereau să le fie înscăunat ca episcop epar-
hiot vlădica Dionisie Erhan20.
16
Episcopul Iustinian Teculescu a fost înmormântat în data de 19 iulie 1932, în
cavoul familiei sale din Covasna, Județul Trei Scaune (vezi: „Adresa Consistoriului
Central Bisericesc nr. 9413 din 20 octombrie 1933”, în „Dosarul Alegerea
Episcopului Dionisie Erhan”, f. 25).
17
Vezi: „Alegerea, investitura și instalarea P.S. Episcop Dionisie al Cetății Albe-
Ismail”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, p. 3.
18
Vezi: „Procesul verbal al ședinței Sfântului Sinod din 20 octombrie 2033”, în
„Dosarul Alegerea Episcopului Dionisie Erhan”, ff. 11-15.
19
„Dezbaterile Sfântului Sinod. Ședința din ziua de 23 octombrie”, în: Biserica
Ortodoxă Română, LIII (1935), 3-4, p. 35.
20
În acest context, în urma unui memoriu de contestare a alegerii

ca episcop titular21, Mitropolitul Gurie al Basarabiei a efectuat o vizită
canonică în această eparhie. În raportul său către Sfântul Sinod, impre-
sionat de respectul credincioșilor din multe localități din eparhie,
preciza: „toți protopopii, precum și membrii Adunării Eparhiale, cu
un deosebit entuziasm, și-au manifestat cea mai afectuoasă dragoste
și venerațiune față de Ps. Episcop-Locțiitor Dionisie și s-a exprimat
dorința unanimă ca Ps. Dionisie să fie înscăunat ca titular al Episcopiei
Ismailului”22.
Susținând această cauză, o delegație din Basarabia se adresează
patriarhului: „Cu regret constatăm că numai față de noi ortodocșii din
Basarabia centrul are această atitudine jignitoare [...]. I.P.S. Stăpâne,
știm că răbdarea este o virtute, dar și răbdarea are sfârșit”23.
De fapt, el fusese numit de către însuși Regele Ferdinand „episcop
cu drepturi câștigate”24. Așadar, lipsa diplomelor nu mai era o piedică,
ci nodul din papură pe baza căruia să fie respinsă alegerea sa.
Într-un final, după înlăturarea impedimentului pentru alegerea
ca titular al eparhiei vacante, prin acordarea Titlului de Doctor Honoris
Cauza al Facultății de Teologie din Chișinău în 21 martie 193425,
în ședința din 18 aprilie 1934 este validat Preasfințitul Dionisie ca
episcop al Cetății Albe – Ismail, fiind întronizat la București, după
emiterea Decretului Regal. în data de 27 aprilie 193426, iar la Ismail,
21
22
În zilele de 27-28 ianuarie 1934, Mitropolitul Gurie a vizitat această eparhie
sufragană (vezi Raportul, în „Dosarul Alegerea Episcopului Dionisie Erhan”, ff. 53-
56).
23
„Noi demersuri în chestia alegerii P.S. Episcop Dionisie”, în: Buletinul Episcopiei
Cetății Albe-Ismail, p. 32.
24
25
Vezi telegrama Facultății din Chișinău prin care aduce la cunoștință acordarea
acestui titlu, în „Dosarul Alegerea Episcopului Dionisie Erhan”, f. 93.
26
„Dosarul Alegerea Episcopului Dionisie Erhan”, f. 100.
pe data de 13 mai 1934. A păstorit până în 28 iunie 1940 când, din

cauza cedării Basarabiei, s-a refugiat în România. În perioada păstoririi
Eparhiei Cetății Albe-Ismail, a contribuit la restaurarea și zidirea de
biserici în eparhia sa, la intensificarea vieții duhovnicești prin înfiin-
țarea de instituții pentru formarea clerului, s-a îngrijit de educația tine-
rilor moldoveni prin înființarea sau dotarea corespunzătoare a unor
școli, a sprijinit opera socială prin susținerea familiilor defavorizate,
prin înființare de aziluri și orfelinate, prin înființarea unei asociații care
să sprijine soțiile văduve ale preoților, a acordat burse de studiu multor
tineri, s-a îngrijit de publicațiile eparhiale și a lucrat cu multă râvnă la
înnoirea duhovnicească din sudul Basarabiei.
După semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov și cedarea
Basarabiei, s-a refugiat în țară, unde a păstorit credincioșii din
Episcopia Argeșului, între anii 1940-1941. Ulterior, împovărat de ani
și suferință, și-a dat demisia și s-a întors la mănăstirea sa de metanie27,
trecând la Domnul în data de 17 septembrie 1943, la Spitalul central
din Chișinău, după o îndelungată luptă pentru Neam și Țară, pentru
credință și libertate. Cu multă tristețe, a fost petrecut spre mormântul
său aflat sub altarul bisericii Mănăstirii Suruceni, de care era legat
sufletește, pentru a se odihni în așteptarea Învierii de Obște.
Contemporanii săi l-au descris ca pe un om de o smerenie exem-
plară, credință neșovăielnică și jertfelnică, filantrop dedicat, bun orga-
nizator și predicator, un înflăcărat apărător al valorilor spiritualității
neamului și un model demn de urmat pentru toți clericii, un om cu o
viață de Pateric, a cărui lucrare poate fi văzută și astăzi, după 150 de ani
de la naștere, 100 de ani de la hirotonia în treapta arhieriei și 75 de ani
de la trecerea la cele veșnice.
Vezi: „Demisia înaintată în data de 27 august 1941”, în „Dosarul Alegerea

27
Episcopului Dionisie Erhan”, ff. 120-121; adresa prin care informează Patriarhul
despre călătoria de întoarcere la Mănăstire de metanie și starea pe care a găsit-o, în
19
II
Ortodoxia credintei
‚
C ând avem în vedere ortodoxia credinței unei persoane propuse

pentru canonizare, ne referim la încadrarea pregătirii teolo-
gice în cadrul învățăturii de credință ortodoxe, dacă avem de-a face
cu persoană instruită, sau, dacă e o persoană simplă, avem în vedere
corectitudinea credinței manifestată în practica vieții curente, dar și în
relația cu Dumnezeu și cu semenii.
De asemenea, este evidențiat rolul de propovăduitor al dreptei
credințe în diverse etape ale vieții și în diverse contexte, dar și de conti-
nuator al râvnei și modului de viețuire al predecesorilor, cu scopul
ajungerii la desăvârșire.
În cele ce urmează, vom prezenta, pe scurt, aspectele mențio-
nate mai sus, identificate în viața și activitatea Episcopului Dionisie al
Cetății Albe și Ismailului.
II.1. Formarea teologică
Tânărul Dimitrie Erhan s-a născut într-o familie de creștini orto-

docși, cu opt copii, el fiind la mijloc între frați. Cuvântul Evangheliei
l-a auzit pentru prima dată în casa părintească, acolo unde, în mod
special, mama s-a străduit să își educe copiii în dragoste față de
Dumnezeu și de semeni, dar și față de Neamul căruia aparținea, Neam

ce lupta cu soarta pentru conservarea ființei naționale, în ciuda efortu-
rilor de dezrădăcinare a autorităților ocupaționiste.
Cu toate că tânărul se arăta de mic a fi inteligent și cu dragoste
față de Dumnezeu și slujirea Lui, părinții nu au avut posibilitatea să
îl trimită să studieze teologia, deoarece toate școlile aveau ca limbă de
predare limba rusă. Ori, ca buni români ce erau, Vasile și Andriana
Erhan doreau ca fiul lor să fie instruit în limba Patriei, doreau ca el
să fie un bun slujitor în limba Patriei, nu ar fi acceptat ca cel pe care
l-au crescut și educat cu atâta grijă să devină un instrument la discreția
autorităților ocupaționiste.
În aceste condiții, au preferat să se ocupe îndeaproape de
formarea duhovnicească a copilului, în spiritul respectului și aparte-
nenței la ființa națională românească. De toate acestea s-a ocupat, în
mod special, mama. Însă, bazele formării academice le-a pus tatăl său,
care l-a ajutat să deprindă ABC-ul instruirii pe care el va construi ulte-
rior, prin efort personal, duhovnicul experimentat, teologul cultivat și
patriotul jertfelnic de mai târziu.
Toate aceste lucruri singur le mărturisește în Testamentul redactat
cu două zile înainte de trecerea la cele veșnice: „Din familie am
moștenit de la tata dragostea de carte și slova noastră românească, iar
de la mama întărirea în credința și obiceiurile strămoșești. După puțină
carte căpătată acasă, m-am desăvârșit în cunoștințele trebuitoare unui
om, ce vrea să știe și să cunoască multe, singur cu multă trudă și sârgu-
ință în liniștea chiliei mele călugărești”28.
Primul contact serios cu viața monahală l-a avut la vârsta de 15
ani, atunci când, însoțit de către tatăl său, pășește pragul mănăstirii
căreia îi va fi statornic toată viața, Suruceni, cunoscută vatră monahală
din județul Lăpușna. Aceasta se întâmpla în anul 1883.

28
După cum însuși mărturisește, „Mănăstirea era săracă și acei ce

se nevoiau într-însa o duceau greu și foarte greu începătorii. Scumpul
meu tată, în câteva rânduri, văzând aceasta, a vrut să mă ia din mănăs-
tire, dar eu am rămas în hotărârea mea”29.
Ceea ce l-a ținut în acele vremuri atât de grele pentru mănăstire
și, în general, pentru Biserică a fost dragostea față de Dumnezeu, hotă-
rârea fermă de a urma lui Hristos pe acest drum, statornicia în credință
și ascultare, dar, mai ales, smerenia care l-a ajutat să treacă peste toate,
să accepte toate lipsurile și ispitele.
Evocând personalitatea bunului său prieten și părinte duhovni-
cesc, profesorul Constantin N. Tomescu descria astfel anii uceniciei
smeritului Episcop Dionisie: „Aici a făcut ascultare, cum însuși mărtu-
risea, grea și plecată ascultare la toate celea, și de niciuna n-a fost nici
ferit, nici iertat. Când l-a găsit odată la o asemenea treabă anevoioasă,
maică-sa a pornit a plânge, dar feciorul n-a scâncit, ci a rugat-o să vină
mai rar [...]. Începuse să calce sigur pe calea monahismului, îngustă,
obositoare, dar în disciplină și către un fericit viitor”30.
Sugestivă în acest sens este următoarea întâmplare pe care tot
Constantin N. Tomescu o relatează: „odată, în luminiș de pădure spre
noapte, a întâlnit un om necăjit, cu un car greu de lemne răsturnat.
S-a grăbit la mănăstire, și cerând voie celui mai mare, a revenit la om,
l-a ajutat toată noaptea de l-a scos la drum ușor”31. Cam în acest mod
a înțeles tânărul frate Dimitrie că se face ascultarea, când pui piatra de
temelie a renunțării la voia personală, pe care să o înlocuiești cu voia
lui Hristos, exprimată prin cuvintele Evangheliei și cârmuirea celui mai
mare al obștii monahale.
În acești ani de început, a învățat el ce înseamnă smerenia adevă-
rată, ce înseamnă să îți jertfești propriile dorințe, punând în față binele
29
30
C.N. Tomescu, „Vlădica Dionisie”, p. 710.
31
comun și dedicându-te lui; acum a învățat rugăciunea adevărată și

roadele ei pe care le-a împărtășit ulterior numeroșilor săi fii duhov-
nicești; acum a învățat că datoria față de Neam este la fel de sfântă ca
datoria față de Biserică, deoarece nu poți despărți fiii Bisericii de cei
ai Neamului, ei fiind una; acum a învățat că bogăția sufletească a creș-
tinului este neprețuită32, cea materială fiind dată pentru a face bine
altora; acum a învățat că traiul modest îți aduce bucurie dacă lucrul
mâinilor tale este pentru Dumnezeu și semeni; tot acum s-a deprins cu
privegherea, necontenita autoeducare prin lecturarea Sfintei Scripturi
și a scrierilor Sfinților Părinți. În acești ani, a învățat el să fie un monah
adevărat, să fie lumină călăuzitoare miilor de creștini care își puneau
nădejdea în sfatul și rugăciunea lui. Aici a învățat, practic, ce trebuie
să faci pentru a-ți sfinți viața și a pus în aplicare până în ultima clipă a
vieții sale pământești.
Deși se arăta destoinic în cele monahale, fratele Dimitrie a urcat
lent toate treptele. După cum am arătat în capitolul anterior, a fost
îmbrăcat rasofor abia în anul 1890, după 7 ani de la intrarea în mona-
hism, iar la 25 septembrie 1899, la 16 ani de când pășise pentru prima
dată pragul mănăstirii, a fost tuns în monahism, cu numele Dionisie.
În 1900 a fost hirotonit ierodiacon, în 1901 este ales și întărit
în dregătoria de econom al Mănăstirii, iar în 1904 este hirotonit
ieromonah. În anul 1911, i s-a acordat crucea aurită, iar începând cu
iunie 1918, până în decembrie același an, a purtat și sarcina de exarh al
mănăstirilor din Basarabia.
Dincolo de toate ascultările pe care le îndeplinea cu responsa-
bilitate, autodidactul Dionisie a muncit cu mult zel la formarea sa
duhovnicească și intelectuală, ajungând la un nivel pe care nu îl ating
unii care parcurg toate etapele formării intelectuale. Aceasta a facilitat
„Am căutat să ajung a-mi aduna comori în ceruri și nu pământești, fiindcă iată
32
mă despart de lumea aceasta nimica având” (Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui

episcop, p. 14).
acordarea titlului de Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie

din Chișinău, temeiul acestui act fiind tocmai „adânca evlavie și cunoș-
tințele teologice, căpătate printr-o sârguință de obște recunoscută și
care au consacrat pe Prea Sfințitul Arhiereu Dionisie ca pe unul dintre
străluciții ierarhi ai Sfintei noastre Biserici și Facultatea de Teologie
din Chișinău, făcându-se interpreta conștiinței ortodoxe și națio-
nale, a ținut seamă de întinsele și adâncile cunoștinți teologice ale
P.S. Dionisie”33.Cunoscându-l îndeaproape, profesorul Constantin
N. Tomescu confirmă temeinica pregătire teologică a Episcopului
Dionisie și autenticitatea trăirii monahale, pe care a demonstrat-o în
cei 60 de ani de viață monahală: „era un caz rar. Răzeșul din Bardar,
care și-a adăpat setea de știință a sufletului, prin silința sa neostoită,
în mediul moldovenesc al mănăstirii, care stăpânia atâta cunoștință
teologică și istorică, care grăia frumos și scria cu tâlc, avea nevoie doar
de un act formal, de o recunoaștere scrisă. Și i s-a dat”34.
Această muncă sistematică și permanentă de autoeducare au făcut
din el un erudit fără diplomă, un teolog practicant fără Academie,
un îndrumător duhovnicesc fără cursuri de mentorat. Interiorizarea
profundă a cuvântului Evangheliei și mărturisirea lui Hristos prin
propria viață l-au condus pe cărarea Împărăției până la desăvârșire.
II.2. Pregătire temeinică
După cum am văzut, pregătirea intelectuală a Episcopului

Dionisie nu este legată de vreo instituție de învățământ, ci de „liniștea
chiliei călugărești”35.
33
„Dezbaterile Sfântului Sinod. Sesiunea ordinară din anul 1934. Ședința din 19
aprilie 1934”, în: Biserica Ortodoxă Română, LIII (1935), 7-8, p. 99.
34
35
Evocând personalitatea acestuia, Gala Galaction, un apropiat al

Episcopului Dionisie, vorbea astfel despre formarea sa intelectuală:
„În tihna mănăstirii, în pacea nopților de veghe și în lungul anilor jert-
fiți Duhului, Vlădica Dionisie a cetit mai mult decât noi ceilalți, care
ajungeam pe cărările academice, până la porțile doctoratului. După
știința mea, el este al doilea arhiereu care știe pe dinafară toată Sfânta
Scriptură și toate cărțile trebuitoare în biserică”36.
Instruirea sa a fost una amplă, integrată. El a înțeles că studiul
teologiei nu este eficient dacă se face în mod exhaustiv. Este necesară o
pregătire interdisciplinară și pluridisciplinară pentru a înțelege corect
fenomenul, dar și contextul în care se manifestă.
De aceea, „în afară de cărți bisericești, împrumuta de la ieromo-
nahul aceleiași mănăstiri, Iosif Botea, pentru citire, cărți de istorie
și literatură românească, care au fost aduse în mod clandestin de la
mănăstirea Neamțu”37.
De asemenea, odată cu înființarea ziarului Basarabia, unde era
energic, dar discret implicat, „venea des pe la redacție, avea chef de
vorbă, răsfoia ziarele, împrumuta cărți”38. Deși era un călugăr practi-
cant, exemplar, în acei ani de frământare națională el trebuia să fie bine
informat, deoarece se angajase în mod activ în demersurile de revenire
în hotarele Patriei Mame.
În mod primordial, smeritul călugăr Dionisie acorda o atenție
specială literaturii teologice. De aceea, se împrietenise cu personalități
care să îl sprijine în acest demers, de unde lua permanent cărți, cu care
avea lungi și folositoare discuții pe probleme de teologie și istorie.
Astfel, îl vedem în compania protopopului Ion Neaga de la
Căușeni, „posesor al unei bogate biblioteci, care a fost pentru arhi-
36
Gala Galaction, „Vlădica Dionisie”, în: România, apud Buletinul Episcopiei
Cetății Albe-Ismail (număr festiv), Tipografia Centrală, Ismail, 1938, p. 30.
37
Ion Pelivan, „Întru veșnica pomenire a episcopului Dionisie Erhan”, în: Viața
Basarabiei, 11-12/1943, p. 758.
38
I. Pelivan, „Întru veșnica pomenire a episcopului Dionisie Erhan”, p. 758.
mandritul Dionisie prilejul de a cunoaște bogăția nesfârșită a litera-

turii teologice ruse”39.
Faptul că a fost un autodidact nu însemna că nu a avut un coordo-
nator. Tocmai de aceea se împrietenea cu personalități competente în
domeniu, pentru a se asigura de temeinicia pregătirii sale, dar și pentru
a lămuri chestiuni în care avea nevoie de ajutor specializat. Este încă o
dovadă a smereniei unui om cu o cultură atât de vastă, dar niciodată
arogant, niciodată convins că a atins culmile științei.
În acest scop, îi este de un real folos întâlnirea cu preotul Macarie
Untul, profesor de dogmatică la Chișinău. „Repede se împrietenesc și de
atunci petrec împreună, zile și nopți întregi, în cele mai vii discuții asupra
feluritelor dogme și probleme teologice, care frământau sufletul setos de
lumină al călugărului Dionisie. În nopțile lungi de veghe, se adânceau
împreună, cu mintea lor ageră, în sensul adânc al textului cântărilor bise-
ricești, și atunci, cuvintele, în aparență simple, căpătau un înțeles înalt,
descopereau o lume întreagă de idei și adevăruri minunate”40.
Cam acesta a fost stilul de lucru al călugărului smerit, dar însetat
de cunoaștere, și cam acesta era genul de discuții în care se adâncea cu
cei care îl vizitau sau pe care îi vizita. Întreaga lui viață a fost preocupat
de cunoașterea lui Dumnezeu și trăirea acestei cunoașteri în relație cu
El și cu semenii.
Provenind dintr-o familie simplă, de răzeși, Dionisie știa cum este
să fii jos, știa cum trebuie să vorbești ca să fii înțeles de către oameni
care, poate, nu ieșiseră niciodată din satul lor; era convins că, indife-
rent cât ai fi de instruit, trebuie să ai capacitatea și pedagogia de a te
face tuturor toate. Scopul pregătirii lui nu a fost acela de a fi pentru el,
ci pentru semenii lui. Dorința lui a fost să le ofere celor mulți sprijinul
de care el nu a avut parte din pricina vremurilor. De aceea va susține cu
toată energia învățământul în limba română, pentru ca fiii Basarabiei

39
„Precuvântare”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe – Ismail (număr festiv), p. V.

40
să poată învăța a spune Tatăl nostru în limba lor, pentru a avea acces la
cărțile de istorie națională în limba Patriei, fără răstălmăciri și interpre-
tări distorsionante. Tot cu acest scop a și susținut financiar numeroși
tineri inteligenți, dornici de învățătură, pentru a forma o generație de
basarabeni educați, puternic ancorați în tradiția Bisericii și a Neamului.
Iată de ce „autodidactul Dionisie, care găsea cuvinte pe înțelesul
fraților de la mănăstire și al țăranilor neștiutori de carte, în mediul
tinerilor intelectuali se simțea la fel de sigur... Era în cuvintele dumisale
acea simplețe care imediat își găsea cititorul, își găsea adresa corectă”41.
Această atitudine și acest gen de comunicare a făcut ca, în scurt
timp, smeritul călugăr Dionisie de la Suruceni să fie un model de
viețuire creștină, un magnet care atrăgea atât crema societății basara-
bene a acelor vremuri, cât și mulțimea oamenilor simpli, pentru care
el era bunul Părinte Dionisie de la Mănăstire. În ciuda acestei situații,
niciodată nu a căzut pradă mândriei, aroganței, ci dragostea cu care era
căutat și înconjurat o considera dovada datoriei de a spori duhovni-
cește, în dragoste și smerenie.
În contextul controverselor legate de alegerea sa ca episcop titular,
răspunzând interpelării deputatului Dr. C. Sufleri, subsecretarul de stat
la Ministerul Instrucțiunii, Cultelor și Artelor, Al. Popescu Necșești,
admitea „dreptul la episcopat al acestei figuri a Bisericii noastre, care
fără diplomă strălucește printre ierarhii noștri, atât prin adânca lui
credință și evlavie creștină, cât și prin apostolatul întreg, pe care l-a
desfășurat în Basarabia rusească, pentru păstrarea credinței și a sufle-
tului nostru național”42.
Pentru a pune capăt acestei probleme, „Ministerul Instrucțiunii,
dând în studiu contenciosului său partea juridică a chestiunii
Episcopului Dionisie, acesta a opinat că deoarece Sinodul a admis

41
Vezi: Universul, 75/18 martie 1934, apud Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui
42
episcop, p. 67.
candidatura Arhiereului Erhan pentru scaunul vacant de Episcop,

i-a recunoscut și implicit dreptul de a ocupa acest scaun, în cazul
când va fi ales. Nici din punct de vedere canonic, nici din punct de
vedere legal, Sinodul nu avea dreptul să anuleze alegerea Arhiereului
Erhan ca episcop, aceasta cu atât mai mult, cu cât cel ales era membru
al Sinodului”43.
Era unanim recunoscută înalta autoritate intelectuală și duhovni-
cească a Episcopului Dionisie, care era văzut drept un model în tot ceea
ce făcea, deoarece întreaga sa activitate a fost raportată la Dumnezeu,
la ecoul pe care ea îl are în veșnicie. Tocmai de aceea întreaga sa slujire a
fost orientată către Dumnezeu, semeni și neamul românesc. Smerenia,
altruismul și filantropia lui au fost exemplare.
De fapt, în ziua în care a fost ales episcop titular, Nicolae Iorga
publicase un articol, în ziarul Neamul Românesc, cu următorul
conținut: „cunosc prescripție din lege care cere o diplomă universi-
tară pentru acela care ar avea să ocupe un scaun eparhial. E o îngră-
dire pornită din lăudabile preocupări culturale, dat toată tradiția țării
care a ridicat la această situație pe atâția oameni de un mare merit, cari
n-au știut nici ce înseamnă liceul, se ridică împotriva acestei pretenții.
De altfel ea a fost înlăturată la cea dintâi alegere de arhiereu fără titlu.
Acela pe care-l cer Basarabenii, se află în această situație. Dacă ei îl cer
pe părintele Dionisie – e pentru că viața lor în lupta pentru cultura
românească și pentru reunirea la vechea lor Moldovă e legată de acest
venerabil cleric, atât de smerit și de adânc devotat Bisericii sale. Ei își
aduc aminte de atitudinea deosebit de curagioasă pe care acest drept
și bun Moldovean a avut-o în zilele când soarta provinciei sale era în
discuție, și cred că se cuvine loc celui care și l-a găsit la primejdie”44.
43
Vasile Țepordei, „Dați-ne păstorul dorit”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-
Ismail (număr festiv închinat alegerii, investiturii și instalării PSS Dionisie Erhan,
Episcopul Cetății Albe-Ismail), p. 40.
44
Vezi textul publicat în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv
Din respect pentru valoarea duhovnicească și intelectuală a

sa, Facultatea de Teologie din Chișinău a hotărât acordarea titlului
onorific de Doctor Honoris Causa. Decernarea a fost hotărâtă la 21
martie 1934, la inițiativa decanului prof. N. Popescu-Prahova, care a
subliniat, între altele, calitățile duhovnicești ale episcopului Dionisie:
„în domeniul pietății, prestigiul P.S. Sale merge până la venerare din
partea credincioșilor”45. Universitatea din Iași, prin votul senatului
universitar dat în ședința din 26 martie 1934, a ratificat, în unanimi-
tate, hotărârea Facultății de Teologie din Chișinău46.
Cu această ocazie, smeritul Episcop Dionisie avea și o recunoaș-
tere academică a pregătirii realizate cu multă trudă în liniștea chiliei
lui călugărești.
Harul pedagogic cu care a fost înzestrat l-a ajutat foarte mult în misi-
unea lui de a comunica cu diverse categorii sociale și profesionale: Pan
Halippa, referindu-se la calitățile sale oratorice, a afirmat că: „Însușirea
de căpetenie a propovăduitorului Dionisie era meșteșugul de a îmbina
cele sfinte cu cele lumești, de a lega cele din carte cu înțelepciunea vieții
și cerințele ei poruncitoare”47. Această tehnică a deprins-o din studiul
Sfintei Scripturi, din care a învățat că Mântuitorul aplica această metodă
pentru a Se face înțeles. Era încă o modalitate prin care s-a arătat a fi
un vrednic următor al învățăturii lui Hristos, un pedagog format după
chipul Învățătorului suprem, care mai întâi experimenta și apoi le vorbea
închinat alegerii, investiturii și instalării PSS Dionisie Erhan, Episcopul Cetății

Albe-Ismail), p. 5.
45
Vezi cuvântul rostit de prof. Nicolae Popescu-Prahova, decanul Facultății de
Teologie din Chișinău, în ședința Consiliului de acordare a acestui titlu, în: Buletinul
Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv închinat alegerii, investiturii și instalării
PSS Dionisie Erhan, Episcopul Cetății Albe-Ismail), p. 58.
46
Adresa 66979-7441/19 aprilie 1934 a Ministerului Instrucțiunilor Publice și al
Cultelor, Direcțiunea Cultelor, în „Dosarul Alegerea Episcopului Dionisie Erhan”, f.
94; Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 69.
47
Pan Halippa, „†Episcopul Dionisie”, în: Viața Basarabiei, 9-10/1943, p. 653.
oamenilor. Înainte de a le vorbi despre dragostea față de Dumnezeu și

semeni, a trăit-o personal, înainte de a le recomanda ascultătorilor să își
ajute semenii, era el cel care o făcea primul, înainte de a le cere credință
față de Patrie și Neam, a fost el cel care și-a riscat viața pentru realizarea
visului de 100 de ani, acela al întoarcerii la vatra străbună.
II.3. Propovăduitor al credinței
Fie că vorbim de anii în care a fost simplu călugăr, fie că vorbim

de anii arhieriei, viața Episcopului Dionisie al Cetății Albe și Ismailului
a fost o mărturisire a cuvântului Evangheliei ilustrat în faptele vieții
personale, a fost o propovăduire a adevărului dumnezeiesc interiorizat
și împărtășit, în același timp, ca unul care cunoștea obligația de a învăța a
episcopului, așa cum e prevăzut în Canoanele 58 Apostolic și 19 Trulan.
De aceea folosea fiecare ocazie pentru a învăța credincioșii, pentru a-i
încuraja și îndruma ca un bun părinte. În acest sens, amintim numeroa-
sele predici rostite, cuvântări ocazionale și articole publicate în diverse
publicații locale cum ar fi: Luminătorul, Cuvânt moldovenesc etc.
II.3.1. Pe primele trepte ale slujirii
După cum am văzut mai sus, din smerenia care l-a caracterizat
toată viața, tânărul Dimitrie – apoi călugărul Dionisie – a făcut ascul-
tare față de duhovnicul și starețul lui, primind cu sfială fiecare treaptă
a slujirii în mănăstire. Pe toate le-a primit atunci când au rânduit mai
marii lui, fără a avea vreo pretenție, asumându-și în mod exemplar
ascultarea și rânduiala monahală. De aceea, hirotonia în primele trepte
ale preoției a avut loc la 17 ani de la intrarea în monahism (ierodiacon
în 1900), respectiv 21 ani (ieromonah în 1904)48.

48
Această perioadă de formare a avut rolul de a-l maturiza duhov-

nicește, de a-l face cu adevărat apt pentru taina slujirii sacerdotale, în
înțelesul ei deplin și responsabil.
Asemeni marilor Părinți ai Bisericii, călugărul Dionisie se implica
în mod deosebit în actul slujirii, era deosebit de conștient de sacrali-
tatea actului care se săvârșește înaintea Sfintei Mese. Aceasta o mărtu-
risește și Gala Galaction, când omagiază personalitatea Episcopului
Dionisie: „el este, în experiența mea, primul arhiereu care începând
Sfânta Liturghie, se cufundă cu totul în augustul ei mister, și nu mai
vede nimic altceva decât pe Iisus Hristos”49.
Acest text subliniază nivelul duhovnicesc deosebit de înalt la care
ajunsese, arată strălucirea spirituală care îi împodobea sufletul afierosit
în mod deplin lui Hristos. Unirea deplină între el și Hristos, făgăduită
la călugărie, se realizase. Ceea ce urma să realizeze până la sfârșitul
vieții era doar urcușul până la desăvârșire, ceea ce a făcut cu mare grijă,
puternic înarmat cu sabia smereniei și a filantropiei.
Odată cu încredințarea responsabilităților administrative, încep
să se vadă calitățile organizatorice ale călugărului Dionisie, începe să se
evidențieze personalitatea lui în toată complexitatea ei.
Când a fost ales stareț, a promis că va urma întru totul rânduiala
Sf. Atanasie Atonitul: „toate să fie împărțite în dragoste egală tuturor și
fraților și părinților duhovnicești”50. Ceea ce a dorit, încă de la început,
pentru obștea încredințată lui, a fost respectarea unei rânduieli sănă-
toase, în duhul autentic al Ortodoxiei, neabătându-se de la calea bătă-
torită de pașii Părinților experimentați ai Bisericii. Aceasta este calea pe
care a văzut-o el ca fiind singura care vine în ajutor monahului pentru a
realiza tema primită la creație, îndumnezeirea, în această formă a vieții
însingurate, monahale.
Această grijă față de mănăstire și viața monahală a manifestat-o pe
tot parcursul vieții, indiferent unde a trebuit să facă misiune ca ierarh.
G. Galaction, „Vlădica Dionisie”, p. 30.

49

50
Aceasta o mărturisesc și reprezentanții Episcopiei Argeșului, cu ocazia

înmormântării Episcopului Dionisie: „ne-a vizitat mănăstirile și a
pus rânduiala acolo unde a trebuit. Le-a dat un nou suflet de viețuire
duhovnicească după chipul și asemănarea sa”51.
Urmând tradiția multiseculară a Bisericii Ortodoxe, aceea de a
face din tinda Bisericii prima școală românească, călugărul Dionisie a
sprijinit moral și material școala moldovenească din Suruceni, la a cărei
deschidere a participat la 26 noiembrie 1917, făcând încă un pas spre
marea unire cu Țara. Cu această ocazie, învățătoarea Ana Tomu a rostit
un cuvânt plin de recunoștință, apreciind: „Cred că dacă părinții voștri
și frații noștri moldoveni până acum se rușinau de numele ce-l purtau
ca niște Moldoveni, voi nu numai nu vă veți rușina, dar cu mare fală
și mândrie veți povesti tuturor că sunteți Români, ramuri din slăvită
rădăcină romană”52.
Acest gest vine să argumenteze ceea ce am afirmat anterior:
grija de a asigura tinerei generații condițiile unei instruiri capabile să
producă o generație de români basarabeni puternic ancorați în tradiția
Bisericii și a Neamului, gata să se jertfească pentru apărarea lor și, în
ultimă instanță, a identității naționale.
O problemă care îi frământa sufletul și nu-i dădea tihnă era aceea a
adevărului istoric. Era neîmpăcat cu soarta crudă care fusese rezervată
acestui ținut. Nedreptatea suferită de Neamul său nu-i dădea pace. Ca
om cu sufletul curat, care vedea limpede realitatea, nu se putea mulțumi
doar cu a constata. Simțea că trebuie să facă ceva pentru semenii săi. Se
simțea responsabil în fața lui Dumnezeu să nu stea comod în mănăs-
tirea sa, văzându-și liniștit de pravila și de monahii săi.
51
„Cuvântul Eparhiei Argeșului la Înmormântarea P.C. Episcop Dionisie al
Cetății Albe-Ismail și fost conducător al Eparhiei Argeșului”, în: Luminătorul,
10-12/1943, p. 724.
52
Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Ed. Semne,
București, 1997, p. 132.
„În liniștea nopților de veghe de la mănăstire, la pâlpâirea săracă

a lumânării, stătea cufundat ceasuri întregi, asupra cărților de istorie,
din care răsărea tot mai clar pentru dânsul, un adevăr de nedezmințit,
un adevăr care-i pricinuia deocamdată multă durere, dar care tăinuia
în sine bucuria cea mare de mai târziu. La lumina scânteietoare a
acestui adevăr istoric, se forma cu încetul vajnicul luptător naționalist
de mai târziu, care în ceasul supremelor hotărâri, nu s-a intimidat de
ordinele ohranei rusești, nici de baioneta bolșevică, pășind fără șovăire
și cu completă jertfire de sine, pe drumul destinului istoric al provin-
ciei dintre Prut și Nistru, când Mănăstirea Suruceni a devenit Statul
Major, Citadela credincioasă a mișcării naționale de aici”53.
Suflet însetat de cunoaștere, smeritul călugăr Dionisie a cules,
după cuvântul Sf. Vasile cel Mare, nectarul doar din florile cele bune, cu
care și-a împodobit sufletul în așa fel încât să poată sta cu demnitate atât
în fața oamenilor, dar, mai ales, în fața lui Hristos la Dreapta Judecată.
La urma urmei, smerenia și demnitatea sunt două virtuți care caracte-
rizează creștinul care urmează pilda vieții Mântuitorului. Deși era un
om cu o cultură vastă, teologică și profană, la același nivel erau și evlavia
și smerenia lui. Cu cât este mai înțelept un om, cu atât conștientizează
măreția lui Dumnezeu și se smerește pentru a nu fi copleșit de ea.
De aici a venit, poate, și seriozitatea deosebită în cele bisericești și
grija cu care își îndeplinea toate responsabilitățile. Conștiința datoriei
în fața lui Hristos era o constantă în mintea și în sufletul lui. De aceea,
totul era făcut și trăit cu maximum de implicare.
Așa se face că, în momentul în care s-au ivit premisele favorabile
realizării unui act măreț pentru țară, nu a șovăit câtuși de puțin, ci s-a
implicat cu toată energia, dar, fără a uita să fie discret și smerit. Tot
ceea ce a întreprins pentru realizarea actului de la 27 martie 1918 a
fost pentru țară, nu pentru renumele lui. De aceea, deși unul dintre
„Precuvântare”, p. V.
53
artizanii puternic implicați în evenimentele acelor zile, rolul său este

necunoscut. El își făcuse datoria față de semenii săi, aceea de a face
totul pentru a-i elibera de sub jugul asupritor care apăsa greu, de mai
bine de 100 de ani. Dacă era cineva care să contabilizeze rolul său,
acela era, cu siguranță, Dumnezeu. Tocmai de aceea nici nu a avut
vreo pretenție, nu a ieșit deloc în față. Implicarea lui a fost una de tip
monahal: smerită, cu demnitate și cu maximum de jertfelnicie pentru
binele aproapelui și a Neamului românesc întreg.
În acei ani de adânci și dătătoare de speranță frământări, ieromo-
nahul Dionisie vizita adesea redacțiile ziarelor Basarabia și Cuvânt
Moldovenesc de la Chișinău. În asemenea vizite, „aducea pentru
redacție și câte un sac de făină, o putinică de brânză, câte o șuncă, ori
o batercuță cu vin, încurajând astfel pe slujitorii slovei moldovenești”,
iar „când avea și bani adunați, pe toți îi dăruia, tăcut și modest, pentru
gazetă, dar mai ales la Luminatorul, revistă la care ținea mult și pe care
a ajutat-o regulat”54.
Referindu-se la momentele premergătoare actului de la 27 martie,
Ioan Pelivan spunea: „apăruseră câțiva oameni care gândeau la fel, care
au avut curajul să se unească și să arate și altora calea cea dreaptă ce
duce la izbăvire”55. Din grupul acesta făcea parte și Dionisie Erhan.
De seria de evenimente care a precedat actul de la 27 martie
1918 Părintele Dionisie nu era străin, dimpotrivă. Era parte din acele
evenimente, servind cu devotament și jertfelnicie cauza Bisericii și a
Neamului său.
Astfel, la 1 martie 1907, ziarul Basarabia a publicat cântecul
patriotic Deșteaptă-te române!, ceea ce a provocat închiderea ziarului
la 11 martie 190756.
54
I. Pelivan, „Cuvântarea la înmormântarea episcopului Dionisie Erhan în ziua
de 20 septembrie 1943”, în: Luminătorul, 10-12/1943, p. 720.
55
56
Gheorghe Negru, „Ziarul Basarabia: informații inedite”, în: Destin Românesc,
3/2001, p. 63.
În 1908 apare revista Luminătorul, în care părintele Dionisie

continuă să publice, iar în iunie 1914 apare revista Cuvânt moldove-
nesc, al cărei colaborator permanent și devotat era57.
Anul 1917 a fost unul de cotitură, a fost un an de genul acum ori
niciodată. Acum „au apărut elite locale, care, indiferent de opțiunile
politice, au înțeles provocările vremii și au acționat în interesul între-
gului popor basarabean”58.
La 7 ianuarie 1918, o delegație secretă este însărcinată de „Blocul
moldovenesc” din Sfatul Țării să ajungă cu orice chip la Iași pentru a
solicita intervenția armatei române contra bolșevicilor din Basarabia.
Aceasta ajunge la ora 2 noaptea la Mănăstirea Suruceni și cere stare-
țului un vehicul pentru a ajunge la Leova. Starețul Dionisie le dă „o
trăsură, cu care delegația reușește, prin drumuri piezișe și nepracti-
cabile, de câmp, să ajungă la Leova și Huși, iar de acolo cu un auto-
mobil al diviziei a XI-a, a doua zi la Iași”. Starețul i-a spus vizitiului
Vasile Harbuz: „Frate, să se prăpădească caii, să se prăpădească
trăsura, să te prăpădești și tu, dar să-i duci pe dumnealor , unde îți vor
spune. Să nu știe nimeni, de unde vii, pe cine duci și unde-i duci. Cu
Dumnezeu înainte!”59.
Am redat, pe scurt, această succesiune de evenimente pentru a
sublinia implicarea deosebită a Părintelui Dionisie Erhan în realizarea
acestui ideal al Bisericii și al Neamului, zi la care visau bieții români
basarabeni încă din 1812. Dacă atunci Biserica ar fi fost sprijinită de
către factorul politic, poate nu s-ar fi ajuns la o robie de peste 200 de ani,
deja. Este binecunoscută frământarea Mitropolitului Veniamin Boldur
Costachi pentru unirea tuturor forțelor, în vederea recuperării teritori-
ilor pierdute în mod nedrept. Din păcate, deși majoritatea boierilor din
57
58
59
de 20 septembrie 1943”, p. 720.
divan îi erau rude, marele nostru mitropolit s-a văzut singur în această
luptă în care a trebuit să se recunoască învins, nu înainte de a exprima
durerea părintelui care s-a văzut dintr-odată despărțit de o parte dintre
fiii săi: „pentru Bucovina, Ghika și-a pierdut capul, iar pentru Basarabia
noi nu suntem în stare să facem măcar o scrisoare de protest”.
Toate aceste zbateri ale românilor basarabeni au fost încununate
de succes în ziua de 27 martie 1918, prin Declarația oficială de Unire,
care preciza cu fermitate: „în puterea dreptului istoric și dreptului de
neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta
lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa România”60.
Imediat după acest moment, Părintele Dionisie Erhan s-a implicat
activ în discuțiile referitoare la apartenența Bisericii Ortodoxe din
Basarabia în contextul unirii politice cu România61, susținând dreptul
creștinilor ortodocși moldoveni de a avea ierarhie din neamul lor,
conform vechilor principii și canoane ale Bisericii.
Odată cu învestirea ca episcop al Cetății Albe și Ismailului, presa
vremii rememora rolul deosebit pe care Preasfințitul Părinte Dionisie
l-a avut la realizarea Marii Uniri: „Prea sfinția Sa a fost inimos moldo-
vean sub urjisita stăpânire străină, cu fapta și cu autoritatea sa a spri-
jinit toate mișcările moldovenești, din tulburele vremi ale revoluției, cu
lupta sa a înviorat lucrul grupului patriot din Basarabia și în clipe grele
de primejdie pentru cei mai aleși fii ai neamului nostru, Prea sfinția
Sa i-a ieșit întru întâmpinare și i-a ocrotit sub zidurile sălașului său
mănăstiresc, ridicând pe metereze părinți înarmați, gata de jertfă”62.
Deși acum este recunoscut public rolul său, atunci, implicarea lui
a fost una de o discreție maximă, alegând între militantul patriot, care
luptă în văzul tuturor, și monahul smerit, pe cel din urmă.
60
Cuvânt moldovenesc, 1 aprilie 1918, apud Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui
episcop, p. 50.
61
Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, pp. 51-55.
62
„Alegerea, investitura și instalarea P.S. Episcop Dionisie al Cetății Albe-Ismail”, p. 4.
Astfel, la 24 mai 1906, apare, la Chișinău, ziarul Basarabia, publi-

cație periodică în limba română, iar din grupul tinerilor intelectuali
implicați făcea parte, cu discreție, și călugărul Dionisie Erhan63.
Mai târziu, ziaristul Teodor Inculeț, în ziarul Cuvânt Moldovenesc,
nr. 51/1931, precizează că „Părintele Dionisie scria la gazeta Basarabia
sub pseudonim”64, tocmai pentru că implicarea lui era pentru o cauză
colectivă, libertatea Bisericii și a Neamului său, nu una personală.
La trecerea la cele veșnice, bunul său prieten Gala Galaction
confirma, de asemenea, implicarea smerită și discretă a Părintelui
Dionisie Erhan în realizarea Unirii Basarabiei cu Țara: „Dionisie
Erhan a avut un rol puțin cunoscut lumii mai depărtate și o activitate
lungă în zilele mărețe ale Unirii. În Mănăstirea Suruceni, al cărei stareț
era, călugărul Dionisie Erhan aduna pe prieteni, sfătuia, hotăra [...] în
ceasurile grele premergătoare. Toți basarabenii patrioți de acum un
sfert de veac au fost dacă nu ucenicii, dar cel puțin bine sfătuiții vânjo-
sului patriot Dionisie Erhan.
Discreția rară a acestui om și umilința lui monahală au acoperit
pururea și au stins luminile arătării în vileag. Precum foarte puțini știu
despre teologul care era, tot așa și despre inima lui românească”65.
Aceste ultime cuvinte caracterizează, poate cel mai fidel, perso-
nalitatea duhovnicească și patriotică a Episcopului Dionisie Erhan.
Acestea arată fericita îmbinare între credința față de Dumnezeu și
cea față de Țară. Își iubea prea mult semenii, pe românii lui basara-
beni, ca să fie indiferent la durerea lor, care era și a lui. Datoria de a
face totul pentru libertatea lor era o datorie în fața lui Dumnezeu, pe
care și-a împlinit-o în cel mai desăvârșit mod: cu smerenie, demnitate
și jertfelnicie.
63
64
Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, , p. 42, n. 33.
65
G. Galaction, „La moartea vlădicăi Dionisie”, în: Informația zilei, III (29
septembrie 1943), 620, p. 1.
Grija deosebită față de școală era și grija față de păstrarea nealte-

rată a credinței. Ca ocrotitor spiritual al școlii, era garantul păstrării
pe linia tradiției a sistemului de educație implementat în aceste insti-
tuții. Aceasta mai ales pentru faptul că obișnuia să facă vizite periodice,
păstrând o legătură puternică, părintească cu elevii pe care îi pregătea
pentru vremurile care aveau să vină pentru Țară. Implicarea aceasta
intensă se va vedea accentuat după ridicarea în treapta arhieriei.
În tot ceea ce făcea se observa o seriozitate deosebită. În exerci-
tarea atribuțiilor încredințate se raporta la normele credinței, la scopul
activității și la slujirea neamului. Aceasta a fost atitudinea pe care a
avut-o în tot ceea ce a întreprins.
Grija față de obștea încredințată lui s-a văzut în străduința ca
acesteia „să nu-i lipsească nimic, dar cămara a avut întotdeauna ușa
deschisă și pentru săracii care băteau la poarta mănăstirii. Când mulți
români din vechiul regat s-au refugiat, din fața hoardelor nemțești, în
Basarabia, nu a așteptat să-i calce pragul în căutare de sprijin, ci singur
i-a căutat, s-a făcut cunoscut cu ei, răspunzând nevoilor lor, în măsura
în care i-a fost cu putință”66.
Întotdeauna a fost bunul samarinean care a legat rănile celui
năpăstuit, a fost cel care primul a împlinit poruncile Evangheliei
hrănind pe cei flămânzi, adăpostind pe cei în necaz, cercetând pe cei
năpăstuiți și venind în sprijinul tuturor celor care ar fi avut vreo nevoie.
La milostenie nu făcea economie. De aceea l-au iubit oamenii simpli
la fel de mult ca intelectualii alături de care a întreprins actul istoric de
la 27 martie 1918.
Dincolo de hrana trupească pe care o împărțea cu mărinimie,
era atent și la hrana duhovnicească. „Starețul de la Suruceni găsise un
nou amvon (paginile ziarului Basarabia) din care să arate lumii pe
Hristos prin scris, faptă și viețuire”67. Folosea orice prilej pentru a-L

66

67
mărturisi pe Hristos, pentru a încuraja și povățui duhovnicește, pentru

a îndrepta pe calea adevărului. Era omul care lucra cu timp și fără timp
țarina încredințată lui și se străduia să țină buruienile departe de ea,
în primul rând prin exemplul personal de smerenie și dragoste necon-
diționată față de Dumnezeu și semeni. Acest lucru îl afirma zicând:
„Eu mă rog neîncetat Atotputernicului Dumnezeu, să ne mântuie
de dihania necurată a oarbei neuniri, care roade fără răgaz la temelia
unirii și se face pe placul vrăjmașilor neamului nostru”68.
Ce presupune misiunea la care s-a angajat singur o mărturisește
în Testament: „în tot timpul slujirii mele, mai ales în darul preoției și
arhieriei mele am căutat să fiu purtător de grije de sufletele mie încre-
dințate de sfintele Biserici, păstorite de mine. Am tins să-mi fac cu
deadinsul îndatorirea de păstor și slugă a lui Hristos. Am învățat cu
timp și fără timp, propoveduind învățătura Evangheliei, păzindu-mi
turma de lupii răpitori și tuturor toate făcându-mă, am căutat să fiu
îndreptător pe calea mântuirii și nicidecum prilej de poticnire pentru
cineva. Așa am înțeles slujirea Bisericii și la aceasta îndemn pe toți
purtătorii de Har, de azi și de totdeauna”69.
II.3.2. Arhiereu vicar
Imediat după actul istoric din martie, starețul Mănăstirii Suruceni

este hirotesit arhimandrit, în luna mai, iar ziua de 7 iulie a fost ales
arhiereu vicar și hirotonit la 22 iulie 1918, la Iași, de către Mitropolitul
Pimen Georgescu.
Cunoscându-l îndeaproape, Nichifor Crainic face o precizare în
legătură cu calitățile care l-au recomandat pentru arhierie: „Călugărul
Dionisie este ridicat la rangul de episcop tocmai pentru meritele lui
68
Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv închinat alegerii,
investiturii și instalării PSS Dionisie Erhan, Episcopul Cetății Albe-Ismail), p. 67.
69
neprețuite, atât pe ogorul bisericesc, cât și pe cel național [...]. Unui

candidat i se cere în primul rând să fie călugăr în duhul marii tradiții a
ortodoxiei și numai după aceea un om încurcat în pădurile de noțiuni
și probleme, pe care ni le-a dat cultura”70.
Tot Nichifor Crainic face un portret edificator acestui episcop
care a trăit o viață întreagă pentru alții, care, în tot ceea ce a întreprins,
nu a urmărit decât binele aproapelui și al țării, pentru care a luptat până
la capăt. Ceea ce vedem, în primul rând, la acest monah desprins din
filele Patericului sunt smerenia desăvârșită și jertfelinicia. „Bătrân și
trăit în mănăstire cincizeci de ani, dânsul e împodobit cu adâncă finețe
duhovnicească pe care i-a dat-o disciplina monahală. În vremea de azi
e aproape un exemplar unic de călugăr adevărat, în duhul marii tradiții
a ortodoxiei. În nenumărate rânduri, stând de vorbă cu dânsul, m-am
gândit că un asemenea duhovnic aș vrea să am la căpătâiu, pe patul de
moarte. E o măreață și adâncă simplitate, clară și curată, sufletul acestui
bătrân. El are în evlavie ce n-avem noi ceilalți, încurcați în pădurile de
noțiuni și probleme pe care ni le-a dat cultura”71.
Așadar, asumarea vieții monahale a fost una exemplară, în duhul
Părinților, pe ale căror scrieri s-a sprijinit toată viața și pe care i-a avut
drept povățuitori. Dincolo de aceștia, evident, s-a bazat pe cuvintele
Marelui Învățător, Iisus Hristos, ale Cărui cuvinte le știa pe dinafară:
„Dar în calea nevoinții acesteia întotdeauna Domnul a fost luminarea
mea și Mântuitorul meu, de aceea mulțumesc acum lui Dumnezeu de
toate și pentru toate, mutându-mă în pace cu încredințarea că viața
mi-am păzit și calea mi-am săvârșit”72.
70
„Ecouri din presă în chestia alegerii P.S. Dionisie”, în: Buletinul Episcopiei Cetății
Albe-Ismail (număr festiv închinat alegerii, investiturii și instalării PSS Dionisie
Erhan, Episcopul Cetății Albe-Ismail), p. 34.
71
Pr. Gh. Cunițchi, „Episcopul Dionisie Erhan la parastasul de 40 de zile”, în:
Luminătorul, 10-12/1943, pp. 730-732.
72
Cu ocazia învestirii în scaunul de episcop titular la Ismail,

Episcopul Dionisie avea să reamintească faptul că, primind arhieria,
nu a făcut decât să se supună hotărârii celor mai mari și „n-a ascultat
decât de îndemnul intereselor Bisericii și Neamului”73.
În cei 25 de ani de arhierie, dar și anterior, Episcopul Dionisie a
avut în permanență conștiința datoriei în fața lui Dumnezeu și a țării
de modul în care își îndeplinește sarcinile: „în tot timpul slujirii mele,
mai ales în darul preoției și arhieriei mele am căutat să fiu purtător
de grijă de sufletele mie încredințate de sfintele Biserici, păstorite
de mine”74.
Dragostea față de Dumnezeu și neam au fost firul roșu al întregii
sale existențe: „Să iubiți Biserica, cât am iubit-o eu, iar neamul mai mult
decât viața. Fiți păstrători credinței strămoșești, fiți cu toată dragostea
și cu tot sufletul pentru neamul românesc și pentru Tronul Regelui”75.
Referindu-se la acest aspect al personalității sale, Octavian Goga
preciza: „În materie de predică națională, Vlădica Dionisie a fost în
adevăr «Gură de Aur». El a fost unul din puținii carii au știut să
unească glasul duhului cu glasul sângelui. Pentru el sentimentul nați-
onal cu cel religios sunt ca doi frați dintr-o tulpină și ca doi ochi dintr-o
lumină, nici amestecându-se și nici despărțindu-se”76.
Tocmai de aceea, după ultima anexare a Basarabiei, din 1940, era
convins, totuși, „că Basarabia va reveni acasă, singura lui spaimă fiind
să nu se stingă departe de eparhia lui”77.
73
„Diploma (regală) de alegere a Episcopului Dionisie Erhan”, în: Buletinul
Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv închinat alegerii, investiturii și instalării
PSS Dionisie Erhan, Episcopul Cetății Albe-Ismail), pp. 77-79.
74
75
Teodor M. Manolache, „Episcopul Dionisie Erhan (2 Nov. 1868 – 17 Sept.
1943)”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXI (1943), 7-9, p. 424.
76
Octavian Goga, „Dați-ne păstorul dorit!”, în: Buletinul Episcopiei Cetății
Albe-Ismail (număr festiv), p. 39.
77
Grija față de istoria neamului și ființa națională a românilor

basarabeni se vede și din cuvântul adresat rezidentului regal Victor
Cădere, în anul 1939: „Veți vizita mâine județul și veți vedea o
provincie care a stat sub jug străin 106 ani. Veți găsi pe aceste melea-
guri multe monumente istorice pline de rugină, cari trebuiesc ridicate,
păstrate și îngrijite; ele sunt mărturiile trecutului neamului nostru și
reprezintă cele mai tari argumente pentru apărarea neamului nostru.
Temelia țării o constituie monumentele și în această parte sunt
multe din aceste temelii; pe ele veți ridica altele noi [...]. Veți trece pe
urmele marelui împărat Traian (Valul lui Traian – n.n.). 18 veacuri
nu s-au pierdut urmele lui [...]. Este și acesta o temelie a țării,
care vorbește despre trecutul nostru și drepturile noastre asupra
acestor ținuturi.
Primăvară și toamnă, când trec prin vechea și falnica cetate a
Ismailului, văd cum plugurile scot din pământ craniile și oasele trupu-
rilor chinuite de turci și de tătari, și ale acestor eroi ai neamului, ce s-au
jertfit pentru apărarea sfintei cruci și acestor meleaguri românești. Pe
monumentele cu temelii istorice se bazează neamul nostru!
Aveți datoria sfântă ca biserica să fie păstrată neatinsă, ca și toate
celelalte monumente istorice românești. La vârsta mea de 70 de ani nu
urmăresc decât să răspândesc testamentul meu de dragoste către neam
și devotament către Tron, Țară și Biserică. Apele au trecut, pietrele au
rămas. Pe aceste pietre s-a zidit temelia neamului nostru.
Românizați Ținutul! Întăriți elementele românești! Poporul de
aici trebuie condus cu blândețe și dragoste. Aceasta vă recomand ca un
păstor bătrân. Bunul Dumnezeu vă va ocroti și vă va orândui”78.
De asemenea, subliniază, încă o dată, continuitatea poporului
român în acest spațiu atât de des revendicat de vecini: „Domnule
„Vizita Rezidentului Regal al Ținutului Dunărea Victor Cădere în or. Ismail”, în:
78
Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 11/1939, pp. 25-26.

Rezident, să călcați pe pământul Basarabiei ca un stăpân, căci stăpâni

am fost aici, de sute de veacuri, pe cari ni le-a hărăzit Cel de sus”79.
II.3.3. Arhiereu titular
Imediat după trecerea la cele veșnice a Episcopului Justinian al

Cetății Albe și Ismailului, la 16 iulie 1932, IPS Gurie Grosu transmite
o scrisoare Consiliului Eparhial prin care comunică: „Prea Cucernici
Părinți și Domnilor Consilieri, regretând moartea Preasfințitului
Episcop Justinian, pentru odihna căruia am înălțat cuvenitele rugă-
ciuni, vă facem cunoscut că în conformitate cu art. 121 al Statului
legii pentru organizarea B.O.R. și în urma adresei SF. Sinod din
19 iulie 1932 sub nr. 1094 am delegat pe Preasfințitul Arhiereu
Dionisie al Tighinei, vicarul Mitropoliei Basarabiei ca locțiitor de
Episcop al Eparhiei Cetății Albe-Ismail, provizor până la alegerea
Episcopului titular”80.
Urmează pentru Episcopul Dionisie o perioadă de adânci
frământări și încercări, deoarece alegerea sa pentru postul de titular al
Eparhiei pe care o suplinea este invalidată, pe motiv că nu respectă art.
117 din Statut, care prevede că sunt necesare studii teologice pentru
ocuparea unui asemenea post. Această situație a durat din 20 octom-
brie 193381, data ședinței Sfântului Sinod, până în aprilie 1934, când
are loc o nouă ședință în cursul căreia a fost validată alegerea, moment
care l-a făcut pe marele Nicolae Iorga să se exprime astfel în telegrama
79
Din cuvântul de felicitare adresat de către G-ral Atanasiu, în numele Armatei,
publicat în Buletinul Cetății Albe-Ismail, 1938 p. 11.
80
Vezi: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv închinat alegerii,
investiturii și instalării PSS Dionisie Erhan, Episcopul Cetății Albe-Ismail), p. 2.
81
„Proces Verbal al Colegiului Electoral pentru alegerea episcopilor și
arhiepiscopilor mitropoliți din Biserica Ortodoxă Română, din data de 20 octombrie,
1933”, în „Dosarul Episcopului Dionisie Erhan”, Arhivele Sfântului Sinod, f. 11.
adresată noului episcop de la Ismail: „Mă bucur cu aceia, care așază pe

locul ei dreptatea”82.
În toată această perioadă, Episcopul Dionisie s-a purtat cu
demnitate, fără a face presiuni pentru acceptarea sa ca titular, cu toate
că se bucura de respectul multora dintre autorități, iar mulți dintre
colaboratorii săi din perioada frământărilor care au precedat actul
istoric de la 27 martie 1918 încă trăiau. El a preferat să se lase în voia
lui Dumnezeu, Care l-a călăuzit în tot cursul vieții, convins fiind că,
dacă Dumnezeu are nevoie de el acolo, se va întâmpla. Era în natura lui
ca toate să le facă cu maximum de discreție, drept pentru care ar fi fost
nefiresc, pentru el, să forțeze în vreun fel lucrurile.
Răspunzând acuzațiilor care i se aduceau în Sinod, Episcopul
Dionisie precizează: „Din mica copilărie nu m-am condus de ideile
mele. M-am lăsat în conducerea lui Dumnezeu. Totdeauna am fost
condus de degetul lui Dumnezeu căruia m-am supus. Așa am trecut
prin împrejurări grele pentru neamul meu. Așa am primit arhieria la
Iași, de la I.P.S Mitropolit Pimen. Eu n-am cerut-o. M-a chemat I.P.S.
Sa la Iași în 1918 și m-a sfințit arhiereu pentru că așa hotărâse Sinodul.
Am fost apoi senator fără voia mea. Cu mare greu am stat la ascultare.
Din ascultare m-am dus la Ismail să conduc Eparhia văduvită. Cum am
condus, nu vorbesc, faptele mele vorbesc. Cei de acolo nu s-au legat de
mine, ci de Biserica neamului meu și de aceea m-au ales”83.
Preasfințitul Dionisie nu a dorit să fie episcop titular, lucru pe care
l-a afirmat de multe ori. Ceea ce l-a făcut să cedeze au fost insistențele
celor din jur. „Dacă reprezentanții Bisericii basarabene n-ar fi susținut,
cu atâta putere de voință, dorința Bisericii din această provincie,
82
Nicolae Iorga, „Ziua Domnului”, în: Curentul 2233/23 aprilie 1934; telegrama
expediată cu ocazia întronizării, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr
festiv închinat alegerii, investiturii și instalării PSS Dionisie Erhan, Episcopul Cetății
Albe-Ismail), pp. 68-69, 111.
83
G. Galaction, „La moartea vlădicăi Dionisie”, p. 1.
desigur că lupta nu se câștiga”84. Desigur, autorul are în vedere lupta

intensă de aproape un an pentru validarea alegerii ca episcop titular.
La 27 aprilie 193485, în cuvântul rostit cu ocazia investiturii regale,
declara: „turma încredințată mie este la hotarul de răsărit al țării,
hotar care cuprinde două lumi, adânc deosebite. Acolo, cu ajutorul
Domnului, eu mă voi strădui să țin drept steagul credinței strămoșești
și al intereselor neamului meu iubit [...]. Cei din minorități, ce locuiesc
alături de noi, vor simți sub ocârmuirea noastră că nu sunt fii adoptivi,
ci fii adevărați ai Patriei noastre Românești”86.
Aceasta arată crezul său: ca părinte, se înscria pe linia marilor
Părinți ai Bisericii, pentru care filantropia era parte esențială a misi-
unii. Și, atunci când vorbim de iubirea față de semeni, urma exemplul
Mântuitorului Care a ajutat pe toți deopotrivă: samarineni, vameși,
păcătoși etc.
Același crez s-a străduit să îl insufle și tinerei generații de semina-
riști, ca viitori slujitori la altare și în câmpul vieții social-filantropice,
după cum sublinia directorul Seminarului, T. Bogaciu: „Faceți binele,
până ce sunteți în stare să-l faceți”87.
La investitura sa ca episcop al Ismailului, avea să spună câteva
cuvinte pline de sinceritate: „Mă gândesc și la mine, neputinciosul,
care din tinerețe am lăsat coarnele plugului și mi-am aruncat soarta
84
V. Țepordei, „...Și pe pământ pace!”, în: Raza, 168/22 aprilie 1934.
85
Vineri, 27 aprilie 1934, la Palatul Regal din București, s-a oficiat investirea noului
episcop al Ismailului de către M.S. Regele. La eveniment au luat parte Sanctitatea
Sa Patriarhul Miron Cristea, Mitropolitul Pimen al Moldovei, Mitropolitul Gurie
Grosu al Basarabiei, Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei, toți miniștrii și
alte personalități cultural din țară, alături de o delegație de preoți și credincioși din
eparhia Ismailului.
86
„Cuvântarea P.S. Dionisie la învestitura sa ca episcop al Cetății Albe-Ismail”, în
Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv închinat alegerii, investiturii și
instalării PSS Dionisie Erhan, Episcopul Cetății Albe-Ismail), p. 78.
87
T. Bogaciu, „Întru mulți ani, Stăpâne!”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-
Ismail (număr festiv), p. 42.
mea în noianul milelor și al îndurărilor lui Dumnezeu, Cel Ce neîn-

trecut m-a povățuit cu judecățile Lui necunoscute de mine până-n
clipa de față, când stau înaintea Majestății Voastre, ca să primesc după
rânduiala datinilor strămoșești consfințită de veacuri, toiagul păstoririi
[…]. Acest toiag simbolizează, pentru mine, nu un semn de stăpânire,
ci va fi pentru mine un reazem în greutățile, în răspunderile dregăto-
riei bisericești și în purtarea cu bine a crucii celei grele ce este pusă pe
umerii mei neputincioși […].
Drept pildă și exemplu în catedra din Ismail voi avea pe vred-
nicul și neuitatul conducător al Eparhiei Ismailului – pe marele Ierarh
și arhipăstor Melchisedec Ștefănescu – înființătorul și organizatorul
Eparhiei și în același timp fondatorul Seminarului Teologic, care-i
poartă numele și ființează până astăzi [...].
În viața mea am supt învățăturile Sfintei Scripturi, ale Sfinților
Bărbați ai Bisericii Ortodoxe, care m-au povățuit și îndrumat în toate
împrejurările și greutățile din viața mea”88.
Preasfințitul Dionisie a mai precizat, că, în toate împrejurările în
care a fost chemat să se manifeste, n-a ascultat decât de îndemnul inte-
reselor Bisericii și Neamului și, în orice treaptă ierarhică a ajuns, a fost
pentru că a fost impus de către cei în drept să-l aleagă. Acum Eparhia
Cetății Albe și Ismailului i-a cerut să fie arhipăstorul ei sufletesc. Este
drept că n-are învățătură dobândită prin școli, este un simplu călugăr
care s-a educat să facă ascultare față de Sfânta lui Hristos Biserică89.
Cu toate că nu deținea niciun titlu academic, pregătirea sa în
domeniul teologiei era la cel mai înalt nivel. Expunerea învățăturii de
credință a Bisericii Ortodoxe în fața credincioșilor o făcea cu un real
talent oratoric, într-o frumoasă limbă românească, în care se resimte
puternic aroma vechilor cărți bisericești90.
88
„Diploma (regală) de alegere a Episcopului Dionisie Erhan”, pp. 77-79.
89
„Diploma (regală) de alegere a Episcopului Dionisie Erhan”, p. 79.
90
„Diploma (regală) de alegere a Episcopului Dionisie Erhan”, p. 59.
Prima datorie a episcopului este vegherea asupra credinței.

Tocmai de aceea acorda o atenție deosebită predicii, pregătirii elevilor
seminariști, asigurându-se că sunt instruiți în spiritul tradiției Biserici
Ortodoxe, păstrând și transmițând nealterată învățătura de credință.
Această învățătură de credință trebuia să își găsească expresia
practică în zidirea sufletească a credincioșilor, grija față de sfintele bise-
rici și așezăminte sociale. De aceea, a acordat o importanță specială
așezămintelor sociale și restaurării bisericilor aflate în stare avansată de
degradare, dar și construirii altora noi, care să umple golul generat de
opresiunile regimului de ocupație.
Acestea erau cu atât mai necesare cu cât primul loc al propovă-
duirii este amvonul bisericii. Aici le împărtășea oamenilor cuvântul
Evangheliei, aici îi coordona în demersul lor de desăvârșire, oferindu-le
hrana duhovnicească pe care nu o puteau primi în altă parte.
Predicile Episcopului Dionisie erau marcate de trăirea credinței,
iubirea semenilor și a Neamului. Experimentarea învățăturilor de
credință era esențială pentru creșterea duhovnicească a fiecăruia, iar
aceasta era, întotdeauna, în relație cu dragostea de țară. Dintotdeauna
s-a știut că un bun creștin este și un bun cetățean. De aceea, punea
accentul pe trăirea cuvântului evanghelic. În același spirit erau educați
și tinerii clerici, care erau îndrumați să urmeze în viețile lor pilda
Mântuitorului, care este idealul de viețuire umană.
Avea o grijă deosebită pentru menținerea pe linia tradiției Bisericii,
păstrând nealterat tezaurul de credință ortodox. De aceea, când a avut
posibilitatea, a mutat Seminarul din Ismail aproape de catedrală, deoa-
rece, ca viitori clerici, tinerii seminariști aveau nevoie de practică. Pe
de altă parte, îi era mai ușor și lui să monitorizeze calitatea pregătirii.
Chiar își dorea pentru păstoriții săi preoți vrednici, jertfelnici, dedicați
misiunii sacerdotale și sociale, dispuși să nu precupețească niciun efort
pentru îndrumarea duhovnicească a enoriașilor, pe care și-i dorea buni
creștini și buni români.
Ca monah practicant, era foarte atent la toate aspectele vieții

monahale. Cu sine însuși era foarte aspru. Rânduielile monahale le
împlinea cu cea mai mare seriozitate și fără compromisuri. Nu își îngă-
duia niciun fel de privilegiu. De aceea, nu dormea niciodată la reșe-
dință. Fiind călugăr până la capăt, găsea de cuviință că trebuie să stea
în mijlocul comunității căreia aparținea. „El a văzut în fiecare om, un
ajutor trimis lui de Dumnezeu, pentru dobândirea mântuirii”91. De
aceea, toate eforturile lui erau canalizate către ajutorarea celor mulți:
„am tins să-mi fac cu deadinsul îndatorirea de păstor și slugă a lui
Hristos. Am învățat cu timp și fără timp, propovăduind învățătura
Evangheliei, păzindu-mi turma de lupii răpitori și tuturor toate făcân-
du-mă”92.
După cum vedem din Testament, era foarte atent la modul în care
era receptat textul Sfintei Scripturi, mai ales de către oamenii simpli. În
acest sens, a dus o luptă susținută pentru aducerea la dreapta credință a
celor afectați de rătăcirea inochentistă.
Aceste demersuri încep încă din 1908, când apare la Chișinău
revista bisericească Luminătorul, în paginile căreia ieromonahul
Dionisie publică articole, îndreptate mai ales contra sectei inochen-
tiștilor93.
Din acest moment începe activitatea neobosită a PC Stareț
Dionisie pe teren misionar, „îndreptând cu succes la calea adevărului
pe acei dintre moldoveni basarabeni, cari au avut nenorocirea să cadă
victime propagandei inochentiste; ferind tot odată prin cuvântările
înflăcărate și sfaturi duhovnicești de această rătăcire religioasă, pe acei
cari se clătinau în adevărurile de credință”94.
91
92
93
Pr. Gh. Cunițchi, „Episcopul Dionisie Erhan la parastasul de 40 de zile”, p. 720.
94
Pr. S. Țugui, „Prea Sfințitul Dionisie – Episcop misionar”, în: Buletinul
Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv), p. 78.
Apoi, când Biserica îi încredințează slujirea arhierească, Episcopul

Dionisie personal reprimea în sânul Bisericii pe cei care se întorceau la
dreapta credință, „botezându-le totodată și copiii, dacă aceștia even-
tual nu erau botezați”95.
De asemenea, un mijloc important prin care a înțeles să inten-
sifice lupta împotriva rătăcirilor a fost convocarea congreselor misio-
nare. Acestea au început în octombrie 1932, iar până în toamna anului
1933 au avut loc 4 astfel de congrese misionare, la care au participat
preoți din toate eparhiile Basarabiei, iar la cele din anii 1935 și 1937
au fost analizate rezultatele activității pe plan misionar a preoților. La
aceste congrese participau toți episcopii din Basarabia, fiind, de fapt,
congrese generale ale întregii provincii Basarabia.
După cum remarca Gala Galaction, un permanent participant la
aceste congrese, „la Ismail, sub conducerea sfântului Vlădică Dionisie,
lucrările congresului au trecut departe de protocol și de formule
convenționale și au mers drept la inima congresiștilor”96.
Fiind foarte sever cu sine însuși în împlinirea cuvântului
Evangheliei, era un mare susținător al disciplinei bisericești. Dacă nu
făcuse compromisuri în vremurile de restriște ale ocupației rusești, cu
atât mai mult acum nu era dispus să tolereze actele de indisciplină.
Dar o făcea în modul cel mai părintesc cu putință, astfel încât să nu
rănească, ci să îndrepte.
În tot ceea ce făcea, era foarte dedicat, mereu raportat la
Dumnezeu și slujirea semenilor, smerit și, în același timp, demn. Chiar
dacă avea un punct de vedere diferit, îl exprima calm, fără a încerca să
îl impună, dar convingător.
Așa cum Mântuitorul nu S-a revoltat în fața celor care Îl judecau
pe nedrept, nici el nu s-a revoltat niciodată împotriva celor care l-au
nedreptățit cu diverse ocazii. Păstra durerea în suflet și atât.
Pr. S. Țugui, „Prea Sfințitul Dionisie – Episcop misionar”, p. 80.

95
Pr. S. Țugui, „Prea Sfințitul Dionisie – Episcop misionar”, p. 82.

96
După cum însuși mărturisea, a „învățat cu timp și fără timp,

propovăduind învățătura Evangheliei”97, oriunde avea ocazia, prin
orice mijloace: în paginile ziarelor la care era colaborator, de la amvonul
bisericii unde predica, la festivitățile de deschidere a școlii, la examenele
de absolvire a tinerilor seminariști, la inaugurarea instituțiilor sociale
pe care le patrona sau sprijinea. Fiecare întâlnire cu credincioșii era un
nou prilej de a le împărtăși din bogăția duhovnicească a cuvântului
Evangheliei și, în ultimă instanță, de a-L mărturisi pe Hristos atât prin
cuvânt, dar, mai ales, prin exemplul vieții personale.
Aceasta o confirmă și preotul I. Petrov, în portretul pe care îl
face predicatorului Dionisie Erhan, cu ocazia aniversării a 70 de ani:
„în întâlnirile particulare sau publice, acasă, pe drum, în tren, în bise-
rică, școală, societățile culturale, fundațiile și echipele regale, străjeria,
premilitari, militari, vizite canonice, sfințiri de biserici, adunările epar-
hiale, congresele protopopești și misionare și la orice alt prilej, mereu
se aude răsunând glasul apostolic al bunului și blândului Arhipăstor
– Prea Sfințitului Dionisie.
Rezultatele acestei munci sunt cunoscute tuturor. Predicile lui
sunt influente și pătrunzătoare, pentru că baza și concluziile lor este
Sfânta Scriptură, iar documentarea sunt faptele și viața proprie”98.
O altă problemă din viața Bisericii căreia îi acorda o impor-
tanță deosebită era respectarea principiilor canonice. Aici, a fost un
înflăcărat susținător al dreptului moldovenilor de a avea ierarhi din
neamul lor și de a fi parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române,
respingând, astfel, drepturile Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse de a
anexa duhovnicește o comunitate anexată politic99. Având în vedere
97
98
Pr. I. Petrov, „Prea Sfințitul Dionisie – redactor”, în: Buletinul Episcopiei
Cetății Albe-Ismail (număr festiv), p. 84.
99
† Dionisie Erhan, „Mitropolia Moldovei”, în: România Nouă, 48-49/17-18
martie 1918, p. 1.
și drepturile credincioșilor din diaspora de a avea conducător spiritual

din neamul lor, Episcopul Dionisie Erhan concluzionează: „neamul
moldovenesc (românesc), ori unde s-ar întâmpla, trebuie să fie ocâr-
muit de Mitropolitul Moldovei, necăutând la granițele sau hotarele
cari ne despart pe noi politicește”100.
Prin tot ce a întreprins în cursul vieții, a fost un propovăduitor,
mărturisitor și apărător al dreptei credințe, fie că vorbim de activitatea
administrativă, unde a avut grijă să nu se abată de la tradiția Bisericii,
activitatea culturală, în care s-a dovedit nu doar un om cultivat, ci și un
trăitor autentic al cuvântului Evangheliei, activitatea patriotică, prin
care s-a pus, încă o dată, în slujba semenilor, într-un mod cu adevărat
jertfelnic. Dar, dincolo de toate, a fost un mărturisitor în activitatea
sacerdotală, prin modul în care se implica în actul liturgic, prin modul
în care trăia fiecare gest pe care îl făcea. Cine îl vedea slujind vedea în el
adevăratul om al lui Dumnezeu, pătruns de harul Duhului Sfânt, care
lucra prin el mulțime de binefaceri celor mulți.
Publicațiile în paginile cărora publica diverse articole promovau
principiile moralei creștine, ca alternativă necesară la dezordinea morală
din societate, oferind repere solide tinerei generații, mai ales în contextul
vremurilor tulburi din prima jumătate a secolului al XX-lea. Implicarea
lui în acest gen de activitate era, de fapt, împlinirea datoriei Bisericii de a
propovădui în societate învățătura Mântuitorului Iisus Hristos.
Prin implicarea în activitățile culturale, de fapt, el pregătea misio-
nari pentru societate, îi forma pe colaboratorii săi în spirit creștin, mai
ales că mulți dintre ei îl aveau și ca duhovnic.
Avea o grijă deosebită de a forma tineri clerici cu principii sănă-
toase, în spiritul credinței în Dumnezeu și a datoriei față de țară.
„Ca păstor și părinte sufletesc al vostru, apelez la inimile voastre,
ca să vă gândiți la ziua de mâine, unindu-ne în ajutor și lucrând mână
† Dionisie Erhan, „Mitropolia Moldovei”, p. 1.

100
în mână, să ridicăm prestigiul și autoritatea întâi a familiei și apoi a

tineretului prin școală, biserică și prin pilda vieții noastre. Prin biserică
și prin școală, vom altoi în sufletele micilor vlăstare dragostea de neam,
dragostea de vetrele strămoșești. Tineretul este biserica de mâine și noi
cei de astăzi suntem făuritorii ei; dacă vom semăna sămânță bună în
sufletele lor, viitorul va secera roade însutite. Iar dacă vom dormita,
acum în vremea semănatului, nu vom sta la datoria noastră și dușmanii
neamului nostru și ai Bisericii vor semăna în țarinile sufletești ale tine-
relor vlăstare neghinele și buruienile necredinței și duh răzvrătitor –
atunci roadele vor fi amare și urmările vor fi grele”101.
În cuvântul rostit la 19 iunie 1939, cu ocazia susținerii examenului
de diplomă, a ținut să le reamintească tinerilor absolvenți datoria de a
fi fii vrednici ai Bisericii și ai Patriei: „să vă păzească Dumnezeu pentru
binele sfintei noastre Biserici și a poporului nostru românesc”102.
După cum vedem, se străduia să îi conștientizeze pe tinerii semi-
nariști de importanța misiunii la care se angajează odată ieșiți de pe
băncile școlii. Ei trebuie să fie, în primul rând, bine ancorați în viața
practică a Bisericii, trebuie să aibă o pregătire teologică temeinică,
pentru a putea fi călăuzitori ai celor încredințați lor. Pentru asta s-a
străduit să le asigure toate condițiile de pregătire teoretică și practică.
Îi îndemna la statornicie în credință, dar și la implicare în propășirea
neamului.
Cuvântul Evangheliei pe care urmează să îl predice trebuie să fie
trăit mai întâi de către ei, viața lor trebuie să fie mărturie a vieții în
Hristos, așa cum el însuși a fost pildă și lumină prin smerenia desă-
vârșită, demnitate, discreție, rugăciune profundă, filantropie, dragoste
față de Dumnezeu și Neam.
101
Protodiac. I. Belodanov, „Din înfăptuirile P.S. Episcop Dionisie”, în:
Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv), 1938, p. 95.
102
S.M. Madan, „P.S. Episcop Dionisie în vizită la Seminarul Melchisedec
Episcopul din Ismail”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 7/1939, p. 41.
Pentru a veni în sprijinul activității preoților și misionarilor din

eparhie, Episcopul Dionisie mai înființează la Ismail o tipografie epar-
hială și o fabrică de lumânări.
În anul 1937, de asemenea, ridică o clădire „impunătoare”, prevă-
zută cu chilii spațioase și luminoase, pentru călugări, unde este așezat
și muzeul eparhial, ce poartă numele lui Nicolae Iorga103. Toate reali-
zările prezentate mai sus, dar și altele, s-au derulat într-un răstimp de
doar 4 ani (1934-1938), ceea ce arată implicarea deosebită a episco-
pului Dionisie în viața comunității încredințate, dar și conștiinciozi-
tatea cu care a înțeles să își ducă la îndeplinire misiunea încredințată
odată cu hirotonia în marea treaptă a arhieriei.
II.4. Relația cu autoritățile
Chiar dacă era un călugăr de o smerenie exemplară, discret și

puternic angajat în viața monahală, Episcopul Dionisie a fost, încă din
perioada în care era un simplu monah, într-o relație specială cu lumea
din afara spațiului sacru al mănăstirii. Așa a înțeles el să își îndeplinească
misiunea: apostol al lui Hristos trimis să aducă lumină, pace și bucurie
în sufletele semenilor săi. A încurajat prin exemplul personal pe cei
aflați în momente de cumpănă. Și aici este suficient să amintim doar de
implicarea energică, dar discretă, în evenimentele premergătoare actului
istoric de la 27 martie 1918, precum și în vâltoarea acelui an când, însu-
flețit de credința în izbânda neamului său, și-a pus viața în primejdie,
călăuzit fiind de nădejdea că Dumnezeu va pune și El mâna la ridicarea
de pe umerii basarabenilor a crucii despărțirii de cei de un neam cu ei.
Așa se face că „toți basarabenii patrioți de acum un sfert de veac
au fost dacă nu ucenicii, dar cel puțin bine sfătuiții vânjosului patriot

103
de 20 septembrie 1943”, p. 721.

Dionisie Erhan”104, deoarece toată speranța unui cuvânt de încura-

jare și de mângâiere era îndreptată către el, a cărui inimă toată bătea
pentru Biserica și Neamul său. Acest lucru îl confirmă și Constantin
N. Tomescu, care precizează: „n-a fost om politic, mai ales dintre
Basarabeni, căruia să nu-i fi dat sfatul de a păstra linia buneicuviințe, a
frăției noastre”105.
Nu întâmplător a avut sprijinul autorităților în acel an greu
pentru el în care s-a încercat, prin toate mijloacele, invalidarea alegerii
ca titular la Ismail.
Episcopul Dionisie a fost puternic susținut de autorități, în special
de cele locale, pentru ridicarea la rangul de episcop titular106. Aceasta o
mărturisește și Mitropolitul Gurie Grosu, care a vizitat Bolgradul, apoi
Ismailul, unde a fost așteptat de 100 de delegați ai județelor Cetatea
Albă și Cahul, „care i-au cerut sprijinirea voinței obștii basarabene”107.
Cu această ocazie, deputatul Vasile Tomov, în numele celor peste 3.000
de credincioși prezenți la Sfânta Liturghie, a afirmat sprijinul total și
necondiționat pentru alegerea episcopului Dionisie: „Să-mi permiteți,
P.S. Dionisie, să vă încredințez că nu vom renunța a vă susține și în
viitor. Știm zbuciumul ce vă frământă sufletul, dar același zbucium îl
simțim și noi credincioșii. Ne sfătuiți să renunțăm la această luptă, noi
zicem că nu ai dreptul P.S. Ta să ne împiedici de a te iubi și venera”108.
Același deputat a făcut parte și din delegația care s-a adresat patri-
arhului, primului ministru și ministrului Instrucțiunii și Cultelor,
cerându-le validarea alegerii Episcopului Dionisie în postul de episcop
104
105
106
Vezi telegramele, în „Dosarul Alegerea Episcopului Dionisie Erhan”, ff. 41, 46,
47.
107
108
„Vizita canonică a I.P.S. Mitropolit Gurie în Eparhia Cetății Albe-Ismail”, în:
Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv închinat alegerii, investiturii și
instalării PSS Dionisie Erhan, Episcopul Cetății Albe-Ismail), p. 15.
titular la Ismail. De asemenea, un amplu și documentat memoriu a fost

adresat și Regelui. Pe de altă parte, deputatul Dr. C. Sufleri a susținut
o înfocată interpelare în Parlament în care solicita autorităților rezol-
varea de urgență a situației109.
Autoritatea duhovnicească și teologică a Episcopului Dionisie
era recunoscută de către însuși regele Carol al II-lea, care s-a arătat
deplin încrezător în capacitatea sa de a-și îndeplini misiunea încredin-
țată într-o eparhie cu multe minorități și situată la granița cu un stat în
care „clopotele turlelor nu mai sună ca să cheme credincioși la rugă”110,
din pricina prigoanei care era în plină desfășurare.
Calitățile sale naturale, precum și virtuțile cu care își împodobise
sufletul în cei 50 de ani viață monahală au cântărit decisiv în sprijinul
necondiționat pe care toate aceste personalități ale vieții politice și
bisericești i l-au acordat. De asemenea, era speranța pe care toți și-o
puneau într-o personalitate exemplară pentru realizarea idealului
creștin și național în această parte a țării. Pentru aceasta nu puteau
susține decât o persoană care experimentase în viața personală credința
și filantropia, jertfelnicia și dragostea de Dumnezeu și Neam.
Această încredere pe care și-o câștigase a făcut ca sprijinul de la înves-
tire să se continue și în activitatea pe care o începea. Cel mai convingător
exemplu este cel al sprijinului material pe care l-a obținut de la Ministerul
de Finanțe pentru construirea măreței catedrale din Ismail. Subvenția
obținută a fost o sumă deloc neglijabilă, astfel încât, și cu sumele strânse
din Eparhie, în numai cinci luni, catedrala a fost sfințită.
Cu smerenie și înțelepciune, s-a strecurat printre meandrele
răutăților celor care nu priveau cu ochi buni un demnitar care lupta
din toate puterile pentru ridicarea semenilor săi, pentru luminarea și
bunăstarea lor. Chiar dacă, uneori, cu dificultate, a Episcopul Dionisie

109
„Dezbaterile Sfântului Sinod. Sesiunea ordinară din anul 1934. Ședința din 19
110
aprilie 1934”, p. 102.

a reușit să obțină sprijinul autorităților pentru realizarea proiectelor

sale de natură bisericească, educațională, socială, culturală, filantropia
fiind unul dintre aspectele esențiale ale activității sale în cei 60 de nevo-
ințe călugărești, „din care numai în marea treaptă a Arhierei 25 ani”111.
Nu doar autoritățile civile ale țării au găsit în el un părinte și
îndrumător, ci și cele bisericești, în măsura în care au avut smerenia
să recunoască faptul că Dumnezeu are alte criterii după care împarte
darurile sale. Este cunoscut faptul că arhiepiscopul Chișinăului,
Anastasie Gribanovschi, l-a chemat pe starețul Dionisie pentru a-i
comunica transformarea mănăstirii în mănăstire de călugărițe, însă
argumentarea respectuoasă și smerită, dar fermă, a starețului l-a deter-
minat să își schimbe hotărârea. Mai mult, ulterior, și l-a făcut duhovnic
pe starețul Dionisie112.
Însuși contracandidatul său la scaunul de la Ismail, Episcopul Tit
de la Bălți, remarca faptul că episcopul Dionisie avea „două calități –
darul de a vorbi și o pasionată credință. Primul dar este mare. Cu o
voce potolită convinge și înflăcărează”113.
Episcopul Dionisie a fost, în relația cu autoritățile, un mărturi-
sitor al adevărului evanghelic, deoarece întreaga sa filosofie de viață era
centrată pe trăirea Evangheliei, pe orientarea fiecărui act către veșnicie.
Fiecare gest și fiecare lucrare era evaluată prin prisma efectelor sale în
veșnicie. Pentru el, noțiunea de Biserică luptătoare nu era o noțiune
de manual, ci era o realitate care cuprinde în ea întreaga luptă a crești-
nului cu propriile neputințe, dar și cu cele ale Neamului său, dată fiind
relația de comunitate în care se află fiecare dintre ei. Binele fiecărui
creștin trebuie pus în relație cu semenii și cu națiunea căreia aparține.
De aceea a fost puternic implicat în actul unirii politice de la 1918.
111
112
113
I. Preda, „Cuvântul de felicitare”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail
(număr festiv), p. 11.
Acest act era orientat către realizarea unității bisericești a românilor,

toți fiind una în Hristos și având datoria realizării și păstrării unității
de credință și de Neam.
Tot din aceste motive, Episcopul Dionisie a folosit în interesul
semenilor săi întreaga autoritate pe care o avea în societate. Stima
de care se bucura nu a fost folosită în interes personal, dimpotrivă.
Trăia toată această situație cu smerenie, neuitând o clipă faptul că este
călugăr. Tocmai de aceea nici nu dormea la reședință, ci avea o chilie
modestă, monahală, în mijlocul călugărilor de la Mănăstirea Cetatea.
II.5. Păstrător al tradiției
Viața sa a fost o adevărată filă de Pateric, prin smerenie, ascul-

tare, slujire jertfelnică și asumare a creștinismului ca viață autentică
în Hristos.
Încă din primii ani de viață monahală, a fost smerit și ascultător,
supunându-se întru toate superiorilor. Nu s-a speriat nici de greutatea
ascultărilor încredințate, nici de condițiile grele de trai în Surucenii
acelor vremuri. Niciodată nu a cerut nimic pentru el. Dacă a primit
ceva, a fost când au rânduit mai marii săi.
Deși avea un comportament ireproșabil și avea calitățile necesare
unui bun monah, treptele vieții monahale le-a urcat extrem de lent:
după 7 ani a primit rasoforia, după 16 ani a depus voturile monahale,
iar hirotonia a venit, de asemenea, târziu: după 17 ani diaconia, iar
după 21 de ani preoția.
În tot acest timp, s-a ocupat de împlinirea lipsurilor de care nu
era vinovat: educația intelectuală. Nu și-a frământat mintea cum să
ajungă sus, ci cum să cunoască tot mai mult din literatura patristică,
din cultura românească și universală, dar primordială a fost citirea
Sfintei Scripturi, pe care ajunsese să o învețe pe dinafară.
În paralel, a profitat de cunoașterea oamenilor învățați, care îl

puteau lumina în diverse probleme duhovnicești, teologice sau culturale.
Eforturile sale de fortificare a puterilor sufletești prin despătimire,
prin practicarea virtuților, au fost o permanență în viață și nu le-a aban-
donat nici atunci când a ajuns la demnități pe care nu și le-a dorit, dar
pe care le-a acceptat cu smerenie și supunere, dar și cu responsabilitate,
atent fiind să nu Îl dezamăgească, în primul rând, pe Dumnezeu, Care
îi acordase această încredere. Apoi, era foarte atent la modul în care
putea împlini speranțele pe care semenii săi, basarabenii, și le puseseră
în el, încă din vremea când era doar stareț la Suruceni și lupta cu mult
curaj și discreție pentru unitatea tuturor românilor.
Încă din perioada uceniciei, a reținut, ca foarte important, un
cuvânt din Pateric: „Zis-a un părinte oarecare: stejarul de nu va fi
clătinat de vânturi, nici nu va crește, nici rădăcină nu va slobozi. Așa
și călugărul: de nu va pătimi și nu va răbda, nu poate să fie ostaș al lui
Hristos”114. De altfel, mai toți ucenicii care veneau la Suruceni erau
cercați după acest principiu.
Interiorizarea acestui principiu se va vedea limpede, în primul
rând, în acel an greu pentru el în care unii luptau din răsputeri să inva-
lideze alegerea sa ca titular la Ismail, iar alții, frații lui basarabeni, care îi
știau viața și vrednicia, au depus toate eforturile pentru triumful drep-
tății în această chestiune.
Deși acuzațiile care i se aduceau erau jignitoare, deși unele dintre
ele fuseseră fabricate, tocmai pentru a-l denigra, după cum însăși
comisia de anchetă a Sfântului Sinod a constatat, el nu s-a revoltat, ci
a precizat că nu face decât ceea ce i se cere. Așa cum toată viața a făcut
ascultare și s-a supus, așa va face și acum. Faptul că nu a purtat resenti-
mente acelor frați ai săi care l-au prigonit și nedreptățit se vede și din
Testament în care nu amintește nimic despre aceste evenimente. Poate
că în sufletul lui zbuciumat vor fi rămas niște amintiri, dar a făcut ca
Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 28, n. 12.

114
acestea să fie îndemnul de a se feri să nedreptățească pe cineva, de a

fi drept și iubitor cu toți, de a nu fi prilej de poticneală sau sminteală
pentru cineva. Avea de dat un răspuns în fața Dreptului Judecător și
era tot timpul cu gândul la el.
Această grijă a lui față de păstrarea nealterată a credinței în
sufletele păstoriților era dublată de grija față de păstrarea identității
de credință și Neam a românilor basarabeni atât înainte, cât și după
Marea Unire. De aceea, „Privea, cu oarecare amărăciune, cum rușii,
evreii, armenii aveau ziare și cărți în limba lor, și-și dorea să trăiască ziua
în care să pipăie un ziar românesc, tipărit între hotarele Basarabiei”115.
Știa bine că educația era singura șansă pentru inimile frânte ale
conaționalilor de nedreptățile cu care istoria i-a încercat din plin. Prin
educație, omul se luminează, vede limpede adevărul, este statornic
în principiile lui, nu se lasă amăgit și dezrădăcinat. De aceea, a luptat
pentru ca școala moldovenească să ființeze și să formeze caractere
puternic ancorate în credința în Dumnezeu și dragostea de Neam.
„Tăcut, fără zarvă, starețul a pus în lucru acest gând care l-a însoțit
toată viața. Răzeșii moldoveni, băștinașii acestui pământ, trebuiau să
se lumineze prin școală. Dar nu numai ei: starețul de la Suruceni, care
trecuse cu spatele, prin apa Prutului și pe sub nasul grănicerilor ruși,
carte românească de la Neamț și Iași, poruncise o ascultare nouă sobo-
rului: să învețe limba română”116.
Prin aceasta, nu face altceva decât să ducă mai departe tradiția
bimilenară a Bisericii, care a fost, dintotdeauna, izvor de lumină atât
pentru suflet, cât și pentru rațiune.
Zelul său pentru realizarea acestui deziderat este confirmat și de
către Dr. Dușcian, în anul 1908: „Arhimandritul Dionisie Erhan m-a
primit cu dragoste, pentru că veneam din regat, și mi-a vorbit mult
de nevoile pe care le întâmpină cu oblăduirea rusească, în ce privește

115

116
învățătura limbii moldovenești, a călugărilor și slujitorilor mănăstirii

sale. Dar nu dispera. Avea o școală moldovenească pe lângă mănăstire
și mi-a spus: Mă căznesc să-i învăț pe frații mei a ceti și a scrie româ-
nește. Ei sunt oameni de 30-40 de ani și deci vor putea încă pe atâta
să mai trăiască și să învețe și pe alții limba strămoșilor lor. Și apoi eu
nădăjduiesc, că vor veni vremuri, când vor învăța în Basarabia cu toții
limba strămoșească”117.
Așadar, era un vrednic continuator al activității și râvnei ierar-
hilor cărturari, care s-au remarcat în istoria noastră națională ca sfinți
și ctitori de cultură.
De aceea, în calitate de episcop, se implică, în mod deosebit, în
activitatea Seminarului clerical din Ismail. Înființat în anul 1857, istoria
acestei instituții de învățământ a fost una tumultuoasă, nesigură și în
continuă schimbare. Odată cu unirea Basarabiei la Patria Mamă, semi-
narul este redeschis la Ismail, unde funcționează până în anul 1944118.
Conștientizând importanța unei formări temeinice a viitorilor
slujitori ai altarului, Episcopul Dionisie se implica direct în activitatea
lui, asistând inclusiv la examene de absolvire, dar, mai ales, oferindu-se
drept exemplu de jertfelnicie, smerenie și filantropie, dar și de seriozi-
tate atunci când vine vorba de formarea integrată a clericilor, atât de
necesară în contextul unei societăți cu numeroase provocări.
Referindu-se la grija deosebită pe care Episcopul Dionisie o
acordă pregătirii elevilor seminariști, directorul seminarului, preotul
Ic. St. T. Bogaciu, mărturisește: „P.S. Sa însuși fiind un adânc cunos-
cător a psaltichiei, se interesează totdeauna de această lature a servi-
ciului divin atât de importantă pentru Biserică, cât și pentru națiune.
Nu scapă din atenția P.S. Sale nici pregătirea viitorilor predicatori.
În fiecare an, P.S. Sa socotește de a sa sfântă datorie să asiste la
examenele de diplomă, ascultând pe rând, pe toți candidații, și dând

117

118
îndrumările necesare profesorului de omiletică […]. Din pilda vieții

P.S. Sale, elevii Seminarului își înfrumusețează viața lor cea tânără
cu virtuți frumoase. Chinul blând al P.S. Sale, plin de modestie și
smerenie, de răbdare și pietate, măiestria cuvântului și ținuta de litu-
ghisitor însuflețit sunt izvoare nesecate și mijloace puternice centru
a produce și cultiva în inimile viitorilor slujitori ai altarului, bunele
dispozițiuni și înaltele însușiri pastorale”119.
Trăitor autentic al cuvântului Evangheliei, Episcopul Dionisie a
avut o grijă deosebită și față de casa lui Dumnezeu, Biserica. De aceea, în
amintirea urmașilor a rămas un destoinic ctitor de biserici și restaurator.
Când a venit la Ismail, nu avea biserică, ci o capelă în care slujea.
Planul noii biserici a fost aprobat de către Adunarea Eparhială în anul
1935. Ministerul de finanțe a probat o subvenție de 200.000 de lei,
restul fondurilor urmând a fi colectate din eparhie. După numai cinci
luni, la 15 decembrie 1935, biserica a fost sfințită120, iar la 14 martie
1937 a fost sfințită și pictura, realizată de către pictorii Nesvedov și Gh.
Filatov121. Tot aici demarează și finalizează, pe cheltuiala Episcopiei și
după planul întocmit de către Episcopul Dionisie, în același an, 1937,
lucrările unei noi clădiri în curtea episcopiei, întrucât vechile clădiri
construite de către Melchisedec Ștefănescu se degradaseră122.
În paralel, construiește biserica din Soceteni, județul Lăpușna,
precum și, „mai mult din punga sa proprie”123, biserica din satul
Prisaca, de lână Ialoveni.
Nu era strâns la pungă. Ori de câte ori era nevoie, băga mâna în
ea fără să se uite cât a mai rămas. El era călugăr, și încă unul practicant.
Așadar, tot ceea ce primea știa că este pentru a-i ajuta pe cei aflați în
119
T. Bogaciu, „Întru mulți ani, Stăpâne!”, p. 42.
120
121
122
123
nevoie, pentru a-și aduce contribuția la înflorirea Bisericii încredințate

lui și pentru a fi și altora pildă de altruism, de dărnicie și de dragoste
față de frați.
Tot din aceste considerente, pentru călugărițele de la Schitul
Alexandreni, care locuiau în condiții grele, construiește o casă124.
Înființează așezăminte sociale pentru a veni în sprijinul sărma-
nilor și afectați de diverse nevoi. Una dintre cele mai importante astfel
de instituții este Orfelinatul Eparhial din Ismail, pe care l-a construit
și întreținut pe cheltuiala Eparhiei. Aici, copiii aveau asigurată atât
educația, cât și formarea duhovnicească, deoarece, pe lângă școala pe
care o înființează special pentru ei, construiește și o capelă, doar a lor.
De asemenea, personalul care se ocupa în permanență de copii era
format din călugărițe dispuse să se jertfească pentru a aduce un strop
de lumină pe chipurile unor copii care nu au ajuns de bunăvoie acolo.
De asemenea, a înființat în Chișinău o Asociație care să sprijine
văduvele preoților decedați. Episcopului Dionisie nu îi era indiferentă
soarta celor care își puneau viața pentru semeni, slujind la sfintele
altare. Se simțea dator să aibă grijă de familiile celor care își asumaseră
deplin misiunea preoțească.
În multele vizite pastorale pe care le-a efectuat, a constatat un
neajuns: lipsa icoanelor ortodoxe sau existența unora de o îndoielnică
acuratețe teologică și artistică. De aceea, a propus înființarea a două
ateliere de pictură: unul la orfelinat și altul la Mănăstirea Borisăuca,
unde a fost extins cel existent. De asemenea, a propus înființarea unor
noi ateliere de pictură și țesătorie națională în cadrul acestei comuni-
tăți monahale. Bazându-se și pe contribuția fiecărui protopopiat, până
în toamna anului 1939, aceste ateliere erau gata de utilat pentru a-și
începe activitatea125.

124
„Inaugurarea școalei primare pe lângă Orfelinatul Eparhial din Ismail”, în:

125
Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 10/1939, p. 105.

Îl vedem aici urmând exemplul marelui său înaintaș, Mitropolitul

Veniamin Boldur Costachi, care cerceta în permanență eparhia și, pentru
orice problemă importantă sesizată, înființa câte o școală, pentru ca pe
viitor acea problemă să nu mai existe. Așa a ajuns Gheorghe Asachi să
fie considerat întemeietorul învățământului public din Moldova. Era,
de fapt, mâna prin care Mitropolitul și protectorul său lucra.
Episcopul Dionisie Erhan era extrem de grijuliu cu asigurarea
mijloacelor de întreținere. Conștient că, pentru a desfășura bogata
activitate filantropică la care era angajată Biserica sub coordonarea sa,
sporirea averilor Bisericii era necesară atât pentru buna activitate, cât
și pentru întreținere.
Astfel, în 1910, pentru nevoile mănăstirii și ale sătenilor, s-a zidit
și utilat o moară, iar pentru locuitorii satului Găureni s-a început
construirea unei școli126.
În anii 1911-1912, a cumpărat pentru Mănăstirea Suruceni 130
de desetine127 de pădure, iar pe moșia de la Găureni a plantat viță de
vie altoită128.
Tot la Suruceni, a construit, pe proprie cheltuială, un beci modern
de piatră, o cramă și a reparat stăreția, locul „în care s-au ținut istoricele
ședințe secrete din anii 1917-1918”129.
Toate aceste investiții erau strict pentru activitatea filantropică a
Bisericii. De aceea, în Testament ține să precizeze: „Poruncesc la toate
rudeniile mele ca nimeni și niciodată să nu pretindă sub orice fel ar fi,
casa mea din Mănăstirea Suruceni, la crame, la via de 41/2 hectare și
la pământul de 3 hectare. Toate acestea au fost agonisite de mine, din
chiverniseala simbriei ce o aveam și pe toate acestea le las mănăstirii în
proprietate neînstrăinabilă”130.
Ortodoxia a fost pentru el un mod de a fi, întreaga sa activitate
fiind bazată pe învățătura de credință și tradiția Bisericii Ortodoxe.
126
127
Desetină = unitate de măsurare a suprafeței, având aproximativ 1,09 ha.
128
129
130
În impresionanta sa bibliotecă, se găseau, în primul rând, lucrări ale

Sfinților Părinți, cărți care relatau aspecte din istoria noastră națională,
precum și numeroase opere ale culturii românești și universale.
În această parte de țară, era un stâlp puternic al Ortodoxiei. De
aceea, la trecerea lui la cele veșnice a fost multă durere, în primul rând,
în sufletele celor care fuseseră ajutați de el: tineri inteligenți, dar săraci,
nevoiași, orfani, văduve, demnitari și țărani, bogați și săraci, colabora-
tori sau simpli admiratori ai sfințeniei unui om care jertfise pe altarul
Bisericii și Neamului său 60 de ani din viață.
Faptul că acum, la 100 de ani de la Marea Unire, pentru care el a
muncit atât și și-a riscat viața, se știe atât de puțin despre el, și aceasta în
mediul academic, deoarece, la nivel general, nu știe mai nimeni de exis-
tența lui, arată că smerenia și discreția care l-au caracterizat în timpul
vieții continuă să-l caracterizeze și dincolo de pragul acestei vieți. Este
pilda vie a ancorării profunde în duhul Ortodoxiei ca mod de viață, nu
ca ideologie sau sistem religios.
Nu întâmplătoare au fost cuvintele prin care regele Carol al II-lea,
la ceremonia de investire, a exprimat așteptările pe care neamul româ-
nesc le avea de la acest vlădică cernut serios prin sita răbdării și a smere-
niei timp de aproape un an, de la alegere până la validarea alegerii și
investire: „Pornești la drum cu o bogată comoară: dragostea turmei și
cu un frumos trecut de luptă națională. Aceste două pârghii de reazem
îți ușurează calea și sunt pentru mine și întreaga Țară o hotărâtoare
chezășie că ești însemnat cu deosebit har al Domnului […]. Acolo la
Nistru, lângă o țară unde clopotele turlelor nu mai sună ca să cheme
credincioși la rugă; [...] Fii, P.S. Ta, acela care să străjuiești fără odihnă
la ridicarea neamului; fii acela care în eparhia ta să te poți făli că ai
adus copii la școală; că ai îndemnat fără contenire pe cei păstoriți să-și
întărească sufletele și mințile. Biserica condusă de tine să fie lumina
strălucitoare a puterii românești pe plaiuri basarabene”131.
„Dezbaterile Sfântului Sinod. Sesiunea ordinară din anul 1934. Ședința din
131
19 aprilie 1934”, p. 102.

65
III
Sfintenia
‚ vietii
‚
C hiar dacă nu putem vorbi despre sfinți în timpul vieții, există

anumite semne care arată o trăire specială, o interiorizare profundă
a cuvântului Evangheliei. Aceste semne sunt fie prevestiri ale unei vieți
de excepție, fie chiar fapte care dovedesc faptul că cel în cauză este un
creștin practicant, un om cu o relație specială cu Dumnezeu, manifes-
tată inclusiv în relația cu semenii și cu sine însuși.
În cele ce urmează, vom prezenta aceste aspecte identificate
în viața și activitatea Episcopului Dionisie Erhan al Cetății Albe și
Ismailului, atât înainte de hirotonia în marea treaptă a arhieriei, cât și
în timpul îndeplinirii misiunii arhierești, dar și în ultima parte a vieții.
III.1. Viața până la arhierie
Încă de mic, copilul Dimitrie Erhan s-a dovedit a avea o minte

ageră, un glas frumos, o aplecare deosebită spre cele spirituale, dar,
mai ales, o dragoste specială față de Dumnezeu și Biserică. Tocmai de
aceea, părinții s-au străduit să îl instruiască, atât cât au putut, în ambele
direcții: spirituală și intelectuală.
Aceste calități și preocupări l-au determinat pe tatăl, Vasile, să fie
de acord să își ducă, personal, copilul spre a-l închina Domnului, la
Mănăstirea Suruceni. Chiar dacă viața de ucenic nu a fost ușoară, tocmai

calitățile personale și preocupările zilnice l-au ajutat să reziste tuturor
încercărilor și să construiască o personalitate duhovnicească de excepție,
a cărei principală trăsătură a fost smerenia, dublată de jertfelnicie.
După cum mărturisesc cei care l-au cunoscut, tânărul Dimitrie
Erhan „a intrat în mănăstire, după porunca tainică a sufletului său, […]
suflet entuziast, înclinat spre misticism”132.
Ascuțimea minții, modestia, ascultarea desăvârșită, glasul duios,
filantropia și iubirea nemărginită față de Dumnezeu arată vocația
sacerdotală a unui tânăr cuminte și supus, care și-a așteptat cu răbdare
rândul, fără a revendica ceva vreodată pentru el, fără a-și clama vreo-
dată valoarea.
De aceea, nu întâmplător, bunul său prieten, Gala Galaction,
vorbea astfel despre el la aniversarea a 70 de ani de viață: „Cu o minte
ageră, cu o voce dulce, sunătoare, cu o înfățișare plăcută și cu o purtare
mai presus de orice laudă, tânărul Dimitrie Erhan a cucerit frățimea
mănăstirii care, după ce l-a primit în sânul ei, l-a ridicat din treaptă în
treaptă, până la rangul de stareț. Bun cititor și cântăreț la biserică”133,
nu a dezamăgit încrederea și așteptările nimănui.
În aceiași termeni îl descrie și un alt colaborator apropiat, profe-
sorul Constantin N. Tomescu: „privirea lui tânără și isteață iscodia
atunci un locușor printre mantiile părinților, căuta, cu dor, un părinte
duhovnicesc care să-i desvăluie ascunzișurile călugăriei și meșteșugul
de a o purta cu vrednicie. Aici, în ograda strâmtă a mănăstirii, a început
a trepăda de la chilioara lui la biserică, și de acolo în alte slujiri. Toate
paginile vieții sale și le-a scris aici, cu dureri, dar și cu nădejdi”134.
Calitățile cu care a intrat pe poarta mănăstirii au stat la baza
formării personalității sale duhovnicești și teologice, reușind, la vârsta
132
„Precuvântare”, p. III.
133
134
maturității, să atingă un nivel foarte înalt al trăirii evanghelice. Acest

fapt este remarcat și cu ocazia învestirii sale ca episcop titular al Cetății
Albe și Ismailului: „are inimă adânc creștinească, pătrunsă de nemă-
surată evlavie, minunat sfătuitor și părinte mângâios, slujitor al sfân-
tului altar, care știe să cârmuiască cu autoritate și cu iubire, cunoaște
adâncimi ale tezaurului de sfințenie și învățătură mântuitoare și este
un neîntrecut predicator în «limba vechilor cazanii»”135.
După cum am văzut în capitolul anterior, Episcopul Dionisie a
parcurs extrem de lent treptele urcușului formal al vieții monahale:
rasoforia a primit-o când alții primesc deja mantia, adică după 7 ani
(1890), voturile monahale le-a depus după alți 9 ani (1899) de încer-
cări și nevoințe, ani de fortificare duhovnicească și pregătire teologică,
adică după 15 ani de când pășise pentru prima dată pragul mănăstirii
sale de suflet, Suruceni (1883).
„Lăsând în urmă lumea din afara sa [...] trebuia să scoată afară și
lumea care era înlăuntrul său. Și ca ascultător, dar și ca rasofor, nu s-a
considerat monah, ci doar un simplu doritor, care se pregătea pentru
depunerea voturilor monahale și primirea schimei monahale”136.
După acest moment începe urcușul său pe treptele slujirii sacer-
dotale, dar, la fel de lent: în anul 1900 este hirotonit ierodiacon, patru
ani mai târziu, în anul 1904, este hirotonit ieromonah, iar în anul
Marii Uniri, 1918, poate și ca o răsplată a rolului important jucat în
cadrul acelor evenimente, este hirotonit arhiereu.
„Vlădica Dionisie nu s-a înălțat, ci a pășit spre slujire cu smerenie
și în deplină ascultare de Biserică, rămânând monahul cu suflet de
copil, așa cum îl cunoscuseră soborenii de la Suruceni și care l-au voit
stareț și după ridicarea la treapta arhieriei”137. De aceea, Constantin
135
„Alegerea, învestitura și instalarea P.S. Episcop Dionisie al Cetății Albe-Ismail”,
în: Episcopia Cetății Albe-Ismail (număr festiv), 1935, p. 3.
136
137
N. Tomescu preciza, referindu-se la smerenia exemplară care l-a carac-

terizat: „unde poposia o clipă, oricât de sus ar fi fost, el nu se amețea”138.
În demersurile sale de formare duhovnicească, Episcopul Dionisie
a avut ca modele câteva personalități care l-au marcat și l-au ajutat să
înțeleagă rosturile vieții monahale și adâncimea teologiei pe care își
dorea cu tot dinadinsul să o înțeleagă și însușească.
Primul model pe care l-a avut, încă din prima zi de mănăstire,
a fost însuși starețul, Ieromonahul Serafim Blănarul: „un mare ascet,
care, prin pilda vie a vieții sale și prin povețele înțelepte [...], exercita o
înrâurire binefăcătoare. Datorită acestui fapt, în mănăstire domnea o
atmosferă de adâncă evlavie, de necontenită priveghere spirituală, care
oțelea voințele în lupta cu ispitele lumii acesteia, predispunând spre
meditații religioase și trăire profund creștinească”139.
De aici a învățat el smerenia, evlavia și sârguința în cele duhovni-
cești. Tot de aici a învățat că, atunci când slujești pe Dumnezeu, nu mai
ești tu, cu dorințele și aspirațiile tale, ci ești acel fiu al lui Dumnezeu
care își iubește atât de mult Părintele, încât voința Acestuia este voința
lui; ești cu adevărat chip al Tatălui, la asemănarea Căruia tinzi.
Prima lecție pe care i-a predat-o starețul a fost datoria păstrării
legăturii canonice și duhovnicești cu mănăstirea și obștea în care a
făcut pasul către îngerescul chip. Lecția a învățat-o temeinic, deoarece,
cu aceasta păstrează „o legătură vie și simțită toată viața”140, chiar și
atunci când Biserica l-a chemat a sluji pe Dumnezeu în marea treaptă
a arhieriei, fiind starețul comunității lui, de la Suruceni, până la capăt.
Tânărul frate Dimitrie a îndeplinit cu maximum de responsa-
bilitate fiecare ascultare pe care a primit-o, de fiecare dată căutând să
adauge încă o cărămidă la edificiul formării personalității sale duhovni-
cești. Nu era un demers proiectat riguros, astfel încât să atingă anumite
138
139
„Precuvântare”, p. III.
140
standarde, ci, pur și simplu, acesta era nivelul de trezvie al propriei

conștiințe, acesta era modul în care înțelegea el să își asume modul de
viață monahal. În tot ceea ce făcea, punea la dispoziție întreaga sa capa-
citate și dăruire. Tocmai de aceea a reușit să atingă un nivel atât de înalt
al pregătirii teologice ca autodidact, dar, susținut și coordonat, în cel
mai elegant mod, de către personalități ale timpului său în domeniu.
În acest sens, avea alături pe preotul Macarie Untul, profesor de
dogmatică la Chișinău. Acesta „era om cu alese însușiri sufletești, un
ascet în toată puterea cuvântului, un mare mistic, care prin săvârșirea
aproape zilnică a Sfintei Liturghii, căuta o unire cât mai vie și cât mai
permanentă cu Dumnezeu [...] Cuvântul lui înaripat, a fost întot-
deauna strâns legat de fapte, care s-au revărsat într-o bogată activitate
de binefacere, până la uitarea totală a nevoilor sale personale.
În pornirea lui de a fi mereu în mijlocul celor săraci și suferinzi,
Părintele Macarie și-a ales ca loc de slujire biserica închisorii din
Chișinău”141.
„Petrecându-și aproape toate vacanțele școlare la Suruceni,
Părintele Macarie (Untul) nu putea să nu observe pe călugărul
Dionisie, cu o privire limpede, în care se oglindea o inteligență vie, cu
fruntea înaltă, mereu îngândurată, vecinic aplecată asupra cărților”142.
Aceste calități l-au făcut să se apropie de el și să se adâncească în nesfâr-
șite discuții teologice și duhovnicești.
De la acest smerit profesor de dogmatică a învățat viitorul episcop
Dionisie cum se trăiește cuvântul Evangheliei în mod autentic. Acum a
învățat ce înseamnă, cu adevărat, slujirea lui Dumnezeu și a semenilor,
în cursul acestor lungi și însuflețitoare discuții a văzut la ce folosește
cunoașterea lui Dumnezeu în duhul Părinților, a căror teologie a fost
nedespărțită de trăirea adevărurilor mărturisite. Cu această ocazie,
a înțeles el de ce, marii Părinți ai Bisericii, au fost părinți cu o viață
141
142
ascetică, a căror ființă radia toată de strălucirea harului lui Dumnezeu.

Acum a înțeles că nu poți vorbi despre Dumnezeu atât de profund,
fără a trăi o viață în unire deplină cu El, fără ca respirația ta să fie însăși
iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, pe care să o reverși cu dărnicie
celor din jur.
Tot în această perioadă de început, fratele Dimitrie a mai avut
un îndrumător deosebit, care și-a lăsat amprenta asupra personali-
tății sale duhovnicești, Ieromonahul Anatolie Turovici, cântăreț de
mare valoare pentru comunitatea fraților de la Suruceni, „mare ascet
și un neîntrecut cântăreț”143. Când a vizitat mănăstirea, Ioan Pelivan
a remarcat darul deosebit al cântării, pe care fratele Dimitrie îl avea,
și modul serios în care îl cultiva: „Acest frate poslușnic a atras atenția
prin secretul frumoaselor cântări bisericești pe care le executa în limba
moldovenească”, meșteșug pe care-l deprinsese de la „Ieromonahul
mănăstirii, Anatolie Turovici, neîntrecut cântăreț”144.
Era modul în care fratele Dimitrie înțelegea să întoarcă înmulțit
talantul pe care îl primise în dar de la Dumnezeu, era pilda vie a sluji-
torului credincios, care își iubea Stăpânul și care făcea totul pentru
a-L face fericit, pentru că din această fericire își trăgea el seva necesară
urcușului duhovnicesc.
Să nu uităm, de asemenea, prietenia strânsă pe care o avea cu Gala
Galaction, cel care îl vizita adesea și cu care avea îndelungi convorbiri
duhovnicești și teologice. Gala Galaction este una dintre personalită-
țile care l-a cunoscut foarte bine pe Episcopul Dionisie Erhan. I-a știut
frământările și nevoințele, i-a știut lupta și eforturile depuse pentru
propășirea Bisericii și a Neamului său. De aceea, ori de câte ori are
ocazia, vorbește în termenii cei mai elogioși la adresa acestui smerit
episcop, pe are îl dă drept exemplu de asumare totală a vieții în Hristos,
de jertfelnicie, dar și de stăruință în deslușirea tainelor lui Dumnezeu,
„Precuvântare”, p. IV.
143

144
ca autodidact, exploatând la maximum, în cel mai fericit mod, prie-

tenia care îl lega de personalitățile culturii și teologiei Basarabiei
acelor vremuri. Este relevantă o afirmație a lui Gala Galaction în acest
sens: „teologia PS Dionisie, învățată în pacea chiliilor mănăstirii, dar
necertificată de nici o diplomă, o doresc celor mai trufași doctori în
teologie din Biserica noastră”145. De asemenea, Gala Galaction subli-
niază nivelul deosebit la care a reușit să se ridice Episcopul Dionisie în
materie de pregătire teologică și trăire duhovnicească: „era un eminent
autodidact. Nu învățase carte oficială niciodată. Fusese și rămăsese fiul,
călugărul, și pe urmă starețul Mănăstirei Suruceni. Și cu toate aceste
era un mare cărturar bisericesc. Nu mai vorbesc de Sfânta Scriptură, pe
care o știa pe dinafară, dar vorbesc de lungile citanii, în limba rusească,
de multele cărți pe care le aprofundase în pacea mănăstirii și în deosebi
în literatura patriotică”146.
Prin aceste cuvinte, Gala Galaction nu se ridică împotriva pregă-
tirii în sistem academic, ci vrea să arate că o diplomă universitară nu este
garantul pregătirii temeinice a unei persoane, dacă nu interiorizează,
în modul cel mai profund, ceea ce știe în mod teoretic, smerenia fiind
virtutea de căpătâi care trebuie să caracterizeze orice teolog. Această
virtute a înnobilat, în chip desăvârșit, personalitatea Episcopului
Dionisie Erhan.
Episcopul Dionisie nu folosea reședința episcopală decât în
scop administrativ și protocolar. Casa lui a rămas întotdeauna chilia
din mijlocul comunității călugărilor de la Cetatea, cât timp a fost
episcop la Ismail, apoi, din nou, la Suruceni. Impresionat de condițiile
modeste în care a ales să trăiască, Gala Galaction relatează un episod
căruia i-a fost protagonist: „fusesem chemat să găzduiesc la reședință.
Gospodăresc și părintesc, Vlădica Dionisie mi-a arătat odăile, calde și
curate, pe care le lasă în stăpânirea mea [...] Cam mirat, știind că alte
G. Galaction, „Cronică Duminicală”, în: Curentul, 23 Aprilie 1934.

145
G. Galaction, „Cronică Duminicală”.

146
odăi nu mai sunt, am întrebat: - Da [...] Prea Sfinția Ta, unde te vei
odihni? Surâzător și pare-că sfios să-mi spună adevărul, asprul călugăr
mi-a răspuns: - Aceste odăi sunt pentru cinstiții noștri oaspeți [...]
Eu nu dorm la reședință niciodată, ci, colea aproape, la Mănăstirea
Cetatea, în chilia mea, între călugări”147.
Că smerenia era virtutea de căpetenie a Episcopului Dionisie, o
confirmă și marele istoric Nicolae Iorga: „lupta pentru cultura româ-
nească și pentru reunirea la vechea lor Moldovă e adânc legată de acest
venerabil cleric, atât de smerit și de adânc devotat Bisericii sale”148.
Întreaga sa viață a fost preocupat de canalizarea tuturor efortu-
rilor personale către desăvârșire. Îndumnezeirea a fost scopul acestei
vieți, care s-a pus în chip desăvârșit în slujba lui Dumnezeu și a
Neamului. De aceea, în toate demersurile era de o discreție exemplară,
întotdeauna fiind preocupat de rezultatele eforturilor sale, nu de faima
personală. Tocmai de aceea se știe atât de puțin despre rolul imens jucat
de starețul Dionisie Erhan de la Suruceni, care la acea vreme nici măcar
arhimandrit nu era, în lupta pentru revenirea Basarabiei în hotarele
Patriei, de care fusese ruptă în urmă cu mai bine de 100 de ani.
Tot din acest motiv, în acel an de controverse legate de validarea
alegerii sale ca titular la Ismail, nu s-a străduit să justifice contrariul
celor de care era acuzat. A prezentat faptele așa cum s-au întâmplat și
i-a lăsat pe alții să judece și să decidă. A fost pentru el acea perioadă
anul pătimirilor lui Iov, când nu s-a revoltat câtuși de puțin, chiar dacă
durerea provocată va fi fost pentru el o lecție despre modul diferit în
care sunt recunoscători oamenii și Dumnezeu. Poate că asta i-a dat
puterea să meargă până la capăt, pe același drum, al smereniei și demni-
tății, al iubirii și jertfelniciei.

147
N. Iorga, „Un episcop pentru Basarabia”, în: Neamul Românesc, 20 octombrie
148
1933, apud Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 68.

De aceea, cele trei direcții principale ale activității lui au fost:

iubirea față de Dumnezeu, față de semeni și servirea cu devotament
a Patriei. Aceasta o mărturisește și unul dintre colaboratorii săi apro-
piați, profesorul de teologie Constantin N. Tomescu: „multe nopți le
petrecea treaz, pe la chiliile părinților și fraților bolnavi, și de avea o
copeică, a pus-o de tânăr în slujba facerilor de bine”149. Așa se face că,
la finalul finalului, nu a avut avere de împărțit, deoarece tot ce avea
împărțea săracilor, văduvelor și orfanilor, tinerilor inteligenți pentru
studiu, precum și Bisericii pentru sporirea activității duhovnicești,
sociale și culturale. Acest lucru se vede din preocuparea de a construi
așezăminte sociale, dependințe necesare vieții mănăstirești, ateliere,
școli, cea căreia a acordat o importanță deosebită fiind seminarul
Melchisedec Ștefănescu din Ismail: „nu de puține ori era între semi-
nariști, mângâindu-i și cercetându-le nevoile”150 și determinându-i
să conștientizeze responsabilitatea misiunii, pe care se pregăteau să o
preia odată cu finalizarea studiilor.
Grija față de Biserică și semeni s-a văzut mai limpede după
cedarea Basarabiei, în 1940, când a venit la Argeș. Aici, „Ceea ce îl
îngrijora erau știrile despre soarta credincioșilor și a preoților cu care a
ostenit pentru Neamul românesc și Biserica sa”151. La durut sufletul să
afle despre ceea ce poate fi numit un adevărat „holocaust al cărți reli-
gioase”152 în Basarabia, după ultima ocupație rusească. De asemenea,
află că, între mănăstirile închise, se numără și Surucenii lui drag, care a
fost transformată în spital.
După cum preciza în cuvântul de la înmormântare, reprezen-
tantul Episcopiei Argeșului, cel care cunoscuse frământarea fostului
său chiriarh în perioada refugiului, „durerea lui era mare. Vedea cum
149
Constantin N. Tomescu, „Vlădica Dionisie”, p. 710.
150
151
152
s-a prăbușit un trecut de glorie în Basarabia, dar cu credința vie că

ceasul răscumpărării va veni”153.
A fost o perioadă de zbucium pentru sufletul care ostenise atât
pentru a desființa hotarul nedrept de pe Prut. Îi era greu să știe că este
departe de ai lui, de cei pe care îi păstorise cu atâta grijă și iubire. Spera
într-un act de reparație istorică, încă unul, dar, frica lui cea mare era
să nu vină prea târziu pentru el. Îi era teamă că va muri departe de
văduvele și orfanii de care avusese grijă, departe de tinerii pentru care
se zbătuse să aibă școală în limba patriei, departe de preoții pe care
se străduise să-i formeze buni misionari, departe de călugării lui, cei
în mijlocul cărora trăise o viață întreagă și din mijlocul cărora voia să
plece către eternitate.
S-a îndurat Dumnezeu de durerea lui și l-a ajutat să ajungă acasă,
să plece la cer dintre ai lui, dar cu Prutul tot graniță-ntre frați, lăsând
ca datorie, în testament, obligația de a aduce, odată pentru totdeauna,
Basarabia acasă: „Neamului meu întreg îi doresc întregirea granițelor
și atingerea tuturor idealurilor, la care am aspirat noi și strămoșii noștri
și pentru cari noi adesea ne-am pus în primejdii mari, scăpând de la
dușmani până și pe acei ce plecau în 1918 să șteargă hotarul nedrept al
Prutului [...] Fraților români, să faceți ca tot ce-i românesc să fie veșnic
și nepieritor”154.
Prin smerenie și demnitate, prin iubire și jertfelnicie, prin credință
și conștiinciozitate, „din copilul neștiutor de carte, a devenit starețul
care a reușit, în modul cel mai fericit cu putință, să îmbine două lucruri
aparent contradictorii: simplitatea sfântă a omului de la țară și capa-
citatea de a însuși și a mărturisi cunoștințe teologice și de viață de cea
mai evidentă profunzime”155.
153
„Cuvântul Eparhiei Argeșului…”, p. 724.
154
155
III.2. Activitatea ca episcop
Faptul că Episcopul Dionisie era un călugăr practicant, un trăitor

al adevărului evanghelic, o dovedește atitudinea celor care îl cunoș-
teau cu adevărat, care aveau capacitatea de a-i vedea aura sfințeniei.
Unul dintre aceștia era episcopul Vartolomeu Stănescu, care „îi făcea
metanie la fiecare întâlnire, cinstind pe lucrătorul fără de odihnă în
slujba Neamului său”156.
Relația profundă pe care o avea cu Dumnezeu i-a făcut pe clericii
episcopiei Cetății Albe și Ismailului să nu renunțe la păstorul pe care
și-l doreau, Episcopul Vicar Dionisie Tighineanul. „Vlădica Dionisie
era cunoscut tuturor. Lucrase cu iubire până atunci și clerul a înțeles că
trebuie să răspundă cu iubire”157. Această susținere a cântărit greu în
decizia de a valida alegerea sa ca episcop titular la Ismail.
După cum am remarcat anterior, unul dintre oamenii care l-a
cunoscut foarte bine și care a mărturisit, de fiecare dată, sfințenia vieții
episcopului Dionisie este bunul său prieten, Gala Galaction: „PS Episcop
Dionisie e și acum, în scaunul vlădicesc, – călugăr. Și acuma doarme
între călugări, la Mănăstirea Cetatea [...] Simplu, modest și mereu cu
gândul la Dumnezeu, PS Sa e un arhiereu de o simplitate biblică. Mereu
vorbește citând din Sfânta Scriptură și e o plăcere să-l întâlnești. Stă de
vorbă cu oricine. Pe stradă sau în tramvaiu, e mereu călugărul care vrea să
facă bine tuturor, ca toți să se mântuiască [...] A fost numit președintele
Fundațiilor Culturale Regale din Basarabia, încât se poate afirma că nică-
ieri în țară nu s-au realizat lucruri atât de frumoase, ca în Basarabia”158.
În aceiași termeni îl caracterizează și profesorul Nichifor Crainic
în Calendarul de Duminică: „în vremea de azi, e aproape un exemplar
unic de călugăr adevărat, în duhul marei tradiții a ortodoxiei”159.
156
157
158
„Dosar 1532/1938”, în Arhivele Statului din Ismail (inv. 110), ff. 15-16.
159
N. Iorga, „Ziua Domnului”, p. 68.
Pentru că sufletul său era în permanentă comuniune cu

Dumnezeu, mintea îi era limpede, vedea lesne cine vrea să se dedice
slujirii lui Dumnezeu și semenilor în mod autentic și cine era doar un
oportunist. De aceea, era foarte atent să susțină oamenii de calitate,
care pot dărui mai departe binele pe care îl primeau. Era mereu cu
gândul la viitor, era mereu preocupat de asigurarea unui cadru sănătos
de dezvoltare pentru tânăra generație, cea care să asigure dăinuirea cu
demnitate a națiunii, păstrând nealterată identitatea spirituală, cultu-
rală și națională. Spunea adeseori că, dacă cei care se luminează acum
prin școală în limba română au 40 de ani, au timp să mai învețe, cel
puțin încă pe atâția, dragostea de Dumnezeu și țară, se pot forma pe ei
înșiși ca oameni integri, și mai pot forma și pe alții. Acest lucru ar trebui
să contribuie decisiv la ridicarea neamului din întunericul în care fusese
ținut mai bine de 100 de ani. De aceea, nu a precupețit nici un efort
pentru a pune pe drumul cel bun pe fiecare dintre semenii săi, dorind,
mai mult decât toți, emanciparea spirituală și culturală a neamului.
Asumarea arhieriei, în chip desăvârșit, s-a văzut în grija față de
păstoriți, dar, mai ales, în profunzimea implicării în săvârșirea sfintelor
slujbe. Gala Galaction mărturisea că, în momentul în care săvârșea
Sfânta Liturghie, părea cu totul desprins de lume. Intensitatea trăirii
lui în acele momente era desăvârșită: „cu ochii plini de lacrimi, se roagă
pentru prefacerea Sfintelor Daruri. În acest moment din Sf. Liturghie,
nu-l mai tulbură nimic. Nici zgomot, nici lumină, nici întunerec, nu
vede și nu aude, decât Trupul și Sângele Domnului”160.
A văzut în slujirea arhierească slujirea semenilor, aplecarea spre
nevoile lor, datoria de a alina durerea și suferința păstoriților era o
prioritate pentru el: „smeritul arhiereu Dionisie, din 1918, slujise în
satele și mănăstirile întinsei Basarabii, ducând mângâierea cuvântului
evanghelic în limba neamului său. De a trebuit să liturghisească, a
Pr. A. Silvestrovici, „Prea Sfințitul Dionisie ca liturghisitor”, în: Buletinul

160
Episcopiei Cetății Albe-Ismail, p. 91.

liturghisit, de a trebuit să boteze, a botezat, de a trebuit să cunune

nu s-a dat deoparte, iar dacă a trebuit să șteargă cu vorba sa lacrimile
văduvei și a orfanilor, a amestecat rugăciunea cu lacrimile lui”161.
După cum însuși mărturisește în Testament, s-a făcut tuturor
toate, împlinind întocmai cuvântul Evangheliei.
Viețuind întreaga viață în mijlocul monahilor, a dus o viață
austeră, foarte echilibrat în toate, respectând cu strictețe programul de
rugăciune personală și publică, posturile și întreaga rânduială mona-
hală. Faptul că nu a agonisit nimic pentru el se vede și din Testament,
prin care împarte veșmintele arhierești pe care le avea: unul roșu, cu
care să fie înmormântat, și unul galben, pe care îl dăruiește catedralei
din Ismail, iar „alte lucruri mai mici din cele arhierești [...] se vor preda
Catedralei din Chișinău”162.
Citirea vieților sfinților l-a ajutat în formarea lui duhovnicească
(au fost pentru el un sprijin și încurajare), mai ales, în momentele grele,
care nu au fost puține. Dar, pe primul plan era citirea Sfintei Scripturi,
din care cita adesea, deoarece „Dionisie ajunsese să cunoască textul
Sfintei Scripturi pe de-a rostul, ceea ce i-a permis să se apropie de
gândirea părinților ruși cu ușurință”163.
De asemenea, era un atent slujitor la strana bisericii. Pentru el,
cântarea bisericească era împreună slujirea oamenilor cu îngerii și ea
trebuia făcută cu maximum de seriozitate, responsabilitate și dăruire.
Îl ajutau, mai ales, calitățile sale naturale, dar și caracterul său special,
care nu cunoștea noțiunea de compromis.
Faptul că multe personalități ale timpului său îl aveau ca duhovnic
sau ca sfătuitor arată capacitatea lui de a-i face pe cei din jur să conști-
entizeze importanța duhovnicului personal pentru viața fiecăruia.
Pentru cei cărora le-a fost părinte spiritual, a fost doctor fără de arginți,
161
162
163
tămăduind rănile atâtor suferinzi ai unui neam asuprit, dar niciodată

deznădăjduit de nedreptatea lui istorică. Prin smerenie și jertfelnicie,
a alinat și a dat speranță, a îndrumat și a îndreptat, s-a făcut pildă de
iubire și devotament, punându-și viața pentru binele semenilor săi.
Credința în Dumnezeu a fost motorul existenței și activității lui, a
fost sprijinul pe care s-a bazat în momentele de cumpănă ale neamului
și ale lui, personale. De aici și-a luat energia și puterea de a merge mai
departe, dar, mai ales, de a-i ajuta și pe alții să se ridice și să nu se piardă.
Tot ceea ce a întreprins pentru istoria Bisericii și a țării a fost în numele
și cu puterea lui Dumnezeu și reprezintă dovada vie a unei credințe
nestrămutate în ajutorul și călăuzirea lui Dumnezeu.
O altă virtute pe care a practicat-o întreaga viață, cu maximum de
implicare și ca expresie practică a împlinirii cuvântului Evangheliei, a
fost filantropia. Episcopul Dionisie a trăit în vremuri grele: ocupația
țaristă, lupta pentru unitate națională, apoi din nou ocupație sovie-
tică, cu toate ororile ei, apoi, din nou, lupta pentru supraviețuire ca
neam. Au fost vremuri în care văduvele și orfanii erau pretutindeni,
dramele unor vieți marcate de crimele războiului și ale bolșevismului
erau de nedescris. De aceea, sprijinul acordat văduvelor și orfanilor era
o prioritate încă de când era doar stareț la Suruceni. Dar, proiectarea și
implementarea unor proiecte filantropice de anvergură a fost posibilă,
mai ales, după validarea ca episcop titular al Cetății labe și Ismailului.
Încă din 1934, la prima Adunare Eparhială, în ședința din 15
mai, a propus înființarea unui orfelinat eparhial. Eparhia nu era atât
de bogată încât să-și permită întreținerea unei asemenea instituții, dar,
noul episcop era convins că „Biserica trebuie să pășească în căutarea
celor care singuri, nu aveau nici o șansă să depășească această încer-
care”164, atenționând că „educația copiilor părăsiți și orfani de tată și de
mamă, intră în obligația noastră”165. Propunerea a fost susținută și de
Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, n. 13, p. 78.

164
„Procesele verbale ale Adunării Eparhiale ordinare. Sesiunea anului 1934”, în:
165
Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 6/1934, p. 34.

către deputatul Teodor Iacobescu, care preciza: „Dacă noi, reprezen-

tanții poporului și ai Bisericii nu ne vom îngriji de ei, apoi ei lipsiți de
educația rațională, vor deveni indivizi periculoși societății”166.
Dincolo de educația intelectuală a acestor copii, pentru care a dus
câteva călugărițe cu pregătire didactică, episcopul Dionisie s-a îngrijit
și de educația lor religioasă, propunând construirea unei capele doar
pentru ei167.
La vederea episcopului, care îi vizita des, copiii se bucurau de parcă
își vedeau propriul tată. Vorbind despre acest orfelinat, Arhimandritul
Iuliu Scriban remarca: „Se vede bine că Vlădica Dionisie nu era un
oaspete rar. Venea deseori acolo și cu drag stătea de vorbă cu copiii”168.
La 25 septembrie 1939 era inaugurată și școala specială a acestui
orfelinat, astfel încât educația copiilor se făcea la modul cel mai serios.
În cuvântul de deschidere, a exprimat sentimentul care l-a determinat
să construiască școala, care acum își deschidea porțile pentru micuții
orfani: „Vă iubesc mult, ca și Hristos pe acești copii, pe care îi vedeți
zugrăviți în sfânta icoană. În numele Lui v-am adunat aici, pentru ca să
primiți o creștere creștinească. Să trăiți, dragi copii”169.
Atât de mult îi iubea Episcopul Dionisie pe acești copii lipsiți de
căldura părintească, încât „lăcrima atunci când își vizita copiii orfani,
adunați în numele lui Hristos”170.
Un alt proiect important prin care a venit în întâmpinarea nevo-
ilor celor aflați în suferință a fost înființarea unei Societăți care să spri-
jine văduvele preoților decedați. Considera că este de datoria lui să nu
dea uitării familiile celor care se jertfiseră pe altarul slujirii, sprijinind
familiile rămase fără un susținător material și sufletesc.
166
„Procesele verbale ale Adunării Eparhiale ordinare. Sesiunea anului 1934”, p. 34.
167
Protodiac. I. Belodanov, „Din înfăptuirile P.S. Episcop Dionisie”, p. 100.
168
Arhim. Iuliu Scriban, „Copiii Vlădicăi Dionisie”, în: Buletinul Episcopiei
Cetății Albe-Ismail, 5/1939, p. 13.
169
„Inaugurarea școalei primare pe lângă Orfelinatul Eparhial din Ismail”, p. 45.
170
Un alt capitol al activității filantropice, căruia a acordat o impor-

tanță deosebită încă din vremea când era stareț la Suruceni, a fost susți-
nerea la studii a tinerilor merituoși, dar săraci, fie ei rude sau străini.
Aceasta o confirmă și unul dintre colaboratorii lui foarte apropiați,
profesorul Constantin N. Tomescu: „avea o adevărată slăbiciune
să ajute pe tinerii osârdnici la învățătură [...] Părintele își desfăcea
nu numai punga, ci și inima: aceia au crescut sub povețile sale, și-au
frământat aluatul lor sufletesc, absorbind picături înrourate de înțe-
lepciune, hărnicie și cumințenie din sufletul lui. Toți nepoții sunt azi
preoți vrednici, buni Români. Așa că Vlădica a ajutat Neamul prin
ei, a ridicat bărbați întregi [...] Cunosc tineri cari au fost susținuți de
dânsul, fără să-i fie rude. Și cu câtă admirație îl pomenesc și aceștia, cât
de mult îi datoresc situația, însăși viața lor toată”171.
Profesorul Constantin N. Tomescu, cel care îi știa eforturile și râvna
de a trimite la studii, pe cheltuiala proprie, tineri care să slujească apoi cu
credință Biserica și Țara, spunea despre Episcopul Dionisie că „avea o
adevărată slăbiciune, ca să ajute pe tinerii osârdnici la învățătură. Ar fi o
cifră pilduitoare, de s-ar face izvodul elevilor și studenților moldoveni,
sprijiniți de părintele Dionisie, ca să treacă prin școli în lume”172.
De aceea, în una dintre lungile convorbiri pe care le-a avut cu el,
inimosul episcop Dionisie a întrebat: „cum trăiesc studenții noștri, cu
ce se întrețin la învățătură? Că vrea să ducă niște tineri la Universitate.
Ca urmare, a trimis un nepot, apoi pe un vioi tânăr, Gh. M. la Iași, cu
mijloacele sale, și l-am recomandat și eu pe altul, care s-a bucurat de
stipendiile părintelui, în vremea studiilor universitare”173.
Smerenia, care a fost virtutea de căpetenie pe care a practi-
cat-o din prima până în ultima zi a vieții sale de monah practicant,
a fost întotdeauna completată de filantropia dublată de jertfelnicie.
171
C.N. Tomescu, „Vlădica Dionisie”, pp. 710-711.
172
173
Această virtute a fost evidentă, mai ales în momentele în care a trebuit

să arate determinare pentru realizarea unui ideal, patriotismul său
fiind puternic sprijinit pe credința în Dumnezeu și ajutorul Lui necon-
diționat pentru salvarea neamului de la distrugere fizică și identitară.
Crezul lui îl găsim sintetizat în Testament: „Neamului meu întreg îi
doresc întregirea granițelor și atingerea tuturor idealurilor, la care am
aspirat noi și strămoșii noștri și pentru cari noi adesea ne-am pus în
primejdii mari, scăpând de la dușmani până și pe acei ce plecau în 1918
să șteargă hotarul nedrept al Prutului.
Cu limbă de moarte îndemn pe toți la unire, bărbăție și credință
întru apărarea sărăciei și moșiei românești strânși uniți în jurul
Tronului și Conducătorului nostru. Fraților români, să faceți ca tot
ce-i românesc să fie veșnic și nepieritor”174.
S-a distins ca un om nu doar deosebit de smerit, ci și răbdător.
În contextul disputelor legate de validitatea alegerii ca episcop titular,
Episcopul Dionisie nu s-a revoltat și nu a ținut să își susțină dreptul
la validare, fiind deja ales. Acuzat că nu își ține promisiunea făcută
mitropolitului Pimen la hirotonia în treapta arhieriei, aceea de a nu
„candida la ocuparea vreunui scaun vacant de Episcop”175, el nu face
altceva decât să infirme că i s-ar fi cerut respectarea unei asemenea
promisiuni176. Cu atât mai stranie este această înverșunare împotriva
episcopului Dionisie cu cât, același mitropolit Pimen precizează că, la
hirotonie, a zis: „Dacă ar candida pentru acest loc și în atare situație
de pregătire teologică chiar și un Ioan Gură de Aur, tot pe Dionisie
l-aș face arhiereu, în aceste momente însemnate pentru românism”177.
Cu alte cuvinte, recunoaște rolul deosebit pe care l-a jucat episcopul
174
175
C.N. Tomescu, „Jurnal din viața mea”, în vol. Iar în Basarabia, pp. 808-809.
176
„Dezbaterile Sfântului Sinod. Sesiunea ordinară din anul 1933. Ședința din
ziua de 11 decembrie”, în: Biserica Ortodoxă Română, LIII (1935), 3-4, p. 42.
177
C.N. Tomescu, „Jurnal din viața mea”, pp. 808-809.
Dionisie în actul Marii Uniri, precum și calitățile excepționale care

l-au recomandat pentru această învestire, în ciuda lipsei totale a titlu-
rilor academice.
În ciuda acestei umiliri publice care i s-a administrat în mod
nedrept, episcopul Dionisie „nu i-a disprețuit, nu le-a purtat pică,
pentru că nu era în stare de așa ceva”178. Această hărțuire psihică la care
a fost supus atât el, cât și mitropolitul Gurie Grosu179, care l-a susținut
până la capăt, arată că „episcopii din Basarabia au primit arhieria spre
a se urca pe Cruce”180. S-a mers până acolo încât au fost fabricate plân-
geri și reclamații pentru a-l denigra și a justifica invalidarea alegerii.
În urma cercetării, în Comisia de disciplină a Sfântului Sinod, s-a
constatat că era nevinovat de cele de care era acuzat.
La finalul celor 75 de ani de viață nu avea nici un fel de avere,
deoarece nu și-a lipit niciodată inima de lucruri mărunte: singura
lui avere erau sufletele păstoriților său, față de care se simțea profund
responsabil. Acolo s-a străduit el să zidească și să agonisească: a jertfit
propria lui ființă pentru binele semenilor și a agonisit recunoașterea
celor care l-au cunoscut așa cum a fost el în realitate, smerit și gata
să vină în ajutor oricui avea nevoie, niciodată preocupat de propria
persoană, dar întotdeauna atent la nevoile aproapelui.
Cele câteva lucruri necesare desfășurării activității lui au fost
donate în totalitate, după cum reiese din Testament: „Biblioteca mea,
deși răvășită, o las Seminarului Teologic din Chișinău.
178
Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 64
179
Se pare că, implicarea deosebită în susținerea episcopului Dionisie, i-a adus
Mitropolitului Gurie Grosu, în anul 1936, acuzația că ar fi fost descoperit cu oarece
nereguli financiare, fiind suspendat, fără a fi judecat. „Prieteni fiind din zile grele,
episcopul Dionisie se implică în apărarea Mitropolitului Gurie, până ce primește
din partea Sinodului ordinul de a nu călători la Chișinău și nici la mănăstirea sa
de metanie, unde era numit stareț pe viață, să nu liturghisească” (Pr. D. Valenciuc,
Testamentul unui episcop, p. 74).
180
Din cele două perechi de veșminte arhierești – în una, cea roșie,

voi fi înmormântat, iar cealaltă pereche, gălbuie, dispun a fi trimisă la
Ismail spre pomenirea mea.
Alte lucruri mai mici din cele arhierești [...] se vor preda Catedralei
din Chișinău.
În felul acesta mi se pare că am încheiat toate socotelile mele cu
cele pământești, îndemnând pe toți frații creștini de totdeauna să se
mântuiască în credința noastră, singura adevărată și veșnică.
Mulțumind lui Dumnezeu pentru toate ce mi-a trimis în viață,
sunt gata a mă înfățișa Judecătorului Celui Preaînalt, Drept și Veșnic,
căruia slavă i se cuvine în vecii vecilor”181.
Dacă în perioada în care a fost episcop a ales să locuiască într-o
chilie călugărească, la mănăstire, refuzând să stea la reședință, după
retragerea din scaun condițiile de trai au fost mult mai modeste, deoa-
rece mănăstirea era după o perioadă în care bolșevicii o transformaseră
în spital, nimic din cele amenajate de el anterior nemaiexistând: „Din
mobilul acestui spital, au rămas două paturi de fier pe care le-am folosit
până în prezent eu și persoana care mă îngrijește. Pentru că n-am de
unde lua altele, iar cu ale mele nu știu ce s-a făcut, cu onoare vă rog să
binevoiți a mi le lăsa mie spre folosință și pe viitor”182. Acestea le scria
prefectului de Lăpușna după retragerea la Suruceni, pentru ultima
parte a vieții.
După cum în această cerere s-a adresat cuviincios și smerit, așa
trăise, de fapt, întreaga viață. Rememorând viața Episcopului Dionisie
la trecerea la cele veșnice, Gala Galaction sublinia: „prin București nu
zăbovea, pragurile autorităților nu le bătea. Cine îl vedea întâia oară
nu putea să ghicească cu cine are de-a face. Un călugăr sfios, îmbrăcat
în haine aspre, mai totdeauna cu băirile unei traiste, înfășurate pe

181
Ștefan Plugaru, Ierarhi ai Mitropoliei Basarabiei în perioada interbelică, Ed.

182
Semne, București, 2012, p. 61.

mâna stângă și cu mătăniile înfășurate pe mâna dreaptă [...] La început

mai purta și potcapetul caracteristic clerului basarabean. Mergea
încet, cu capul cam la o parte, era spânatic și ținea ochii în pământ [...]
Câte parale puteai să dai pe acest călugăr provincial, evident venit în
București pentru cine știe ce nevoie a mănăstirii lui”183.
Tot așa era văzut și în biserica lui de suflet, catedrala din Ismail,
„mireasa arhieriei lui”, cum însuși o numește în Testament. Aceasta o
mărturisește și preotul Gh. Cunițchi, din Șoldănești: „aici îl găseam
de multe ori, totdeauna în unghere retrase, sprijinit ciobănește în cârja
arhierească, urmărind ceea ce nu știam noi atunci: tainica și nevăzuta
prefacere euharistică de sub valurile liturghiei”184.
Din aceste motive a rămas el în amintirea contemporanilor ca
un om cu o viață de pateric, iar pentru urmași un model de urmat în
relația cu Dumnezeu și cu semenii: „figură - ca viață și ca port - de
aspru călugăr și numai călugăr, Episcopul Dionisie părea desprins
din paginile Patericului. Mai degrabă era o prelungire, peste veacuri,
până în îndepărtarea milenară a veacului nostru, a timpurilor de aur
și de glorie ale începutului creștinismului. Pârgă a călugăriei și a vieții
mănăstirești, ca stareț, vicar și episcop, a rămas tot călugăr. Întruchipa,
ca printr-o fericită metempsihoză, austeritatea și simplitatea, cât și
tăria credinței și curățenia morală ale lui Pahomie și Macarie, acești
întâi stătători ai monahismului ortodox oriental. Modestia și sărăcia
dimiei185 călugărești îi era mantie arhierească, blândețea și smerenia
omofor. Față de modernismul progresiv și foarte anarhic al clerului, de
sus până jos, Episcopul Dionisie era un „retrograd”, un exotic. Venea
din altă lume. Mai bine zis, venea de peste oceanul învolburat al lumei,
de pe ostrovul creștin de viață și de simțire”186.
183
184
185
Haină groasă din lână.
186
De aceea, „cu modestia ce l-a caracterizat întotdeauna, el a știut să

fie omul marilor năzuințe, marilor realizări”187.
În lumina celor prezentate „se explică de ce Prea Sfinția Sa,
neprecupețind nici un moment, merge din sat în sat, din cătun în
cătun, povățuind, ascultând, învățând. Vacanța Prea Sfinției Sale fiind
umbletul nesfârșit pe drumurile pline de praf ale satelor noastre basa-
rabene. Băile Prea Sfinției Sale fiind sudorile fierbinți, ce se preling
tăcut pe fața-i trecută de ani, acolo în tainicele rugăciuni, ce Preasfinția
Sa nu uita niciodată să le facă, între zidurile iubitei sale mănăstiri.
Viața de ascet, dar în același timp de aprig luptător. Profet al unui crez
– ieri, luptător pentru un ideal – azi. Om cu desăvârșire corect, sclav al
datoriei, el a știut să arate tuturor felul cum cineva trebuie să-și trăiască
viața”188.
III.3. Ultima parte a vieții
Ultimii doi ani din viața pământească i-a petrecut în desăvârșită

smerenie și răbdare la Suruceni, mănăstirea căreia i-a fost stareț până la
capăt. Întoarcerea la mănăstirea lui de suflet a avut loc odată cu apro-
barea cererii de pensionare, din 1 septembrie 1941189, după întoarcerea
în Basarabia, încheind perioada de slujire în Eparhia Argeșului.
Motivul pensionării, oarecum timpurii, a fost și boala care îl
chinuia din ce în ce mai rău, după cum însuși mărturisește: „piciorul
meu s-a agravat rău [...], dar mai am și îmbolditori cari mă lovesc”.
187
Pr. N. Tomoilă, „O viață de zbucium în slujba Bisericii și a Neamului”, în:
Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 1938, p. 65.
188
Pr. N. Tomoilă, „O viață de zbucium în slujba Bisericii și a Neamului”, p. 111;
I. Colesnic, Basarabia necunoscută, Ed. Universitas, Chișinău, 1993, p. 67.
189
„Retragerea din scaun a I.P.S. Gurie Mitropolitul Basarabiei și a P.S. Dionisie
Episcopul Cetății Albe-Ismail”, în: Biserica Ortodoxă Română, LIX (1941), 9-10,
pp. 615-616.
Și „au reușit să samene ură asupra mea [...] Și mi-i scârbă, după 25 de
ani de iubire și dragoste”190. Așadar, era obosit, mult prea obosit de
atâta nedreptate câtă fusese nevoit să rabde, era istovit de luptele pe
care le-a dus cu atâta curaj și determinare pentru Biserica și Neamul lui,
era slăbit de neputința de a mai face ceva pentru salvarea țării pentru
care dusese lupte înverșunate în anii marelui război pentru reîntregire.
Slăbit de boală și de grija viitorului Basarabiei, s-a mângâiat cu
slujirea Sfântului Altar. S-a retras în liniștea chiliei lui călugărești
pentru a se pregăti de întâlnirea cu Cel pe care L-a iubit atât de mult
și Căruia i-a fost atât de devotat, mărturisindu-L cu fiecare gest, cu
fiecare acțiune în slujba semenilor și a Patriei.
După întoarcerea de la Argeș, a găsit lucrurile schimbate la
Suruceni. Atmosfera nu mai era cea pe care o crease și întreținuse el
cât timp s-a implicat în viața mănăstirii. După cum spunea unul dintre
bunii și fidelii prieteni Constantin N. Tomescu, „aici a fost cam părăsit.
Poate așa e cursul normal al trebilor: de la o vreme, să fii aproape străin
în stupul tău, să se împiedice ai tăi de tine, să te cârâie, poate chiar să-ți
deschidă și ușa în afară. El a răbdat”191.
Dureroasă constatare din partea celui care îl văzuse crescând
duhovnicește și împlinindu-se ca teolog. Poate așa a găsit Dumnezeu
de cuviință să evidențieze, încă o dată, smerenia și răbdarea acestui
episcop a cărui grijă față de cele sfinte și față de țară au fost permanente
(însuși testamentul lui).
Prin tot ceea ce a întreprins în cei 75 de ani de viață, Episcopul
Dionisie Erhan a fost un exemplu pentru contemporani: om cu o
conștiință mereu trează, smerit și răbdător, ascet adevărat și filantrop,
jertfelnic și iubitor, împlinitor desăvârșit al cuvintelor Evangheliei și
ucenic fidel al lui Hristos.

190
C.N. Tomescu, „Vlădica Dionisie”, în: Viața Basarabiei, 9-10/1943, pp. 713-
191
714, apud Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 90.

Cu doar două zile înainte de trecerea la cele veșnice, pe 15

septembrie 1943, dictează, de pe patul de spital, Testamentul, care este,
în doar câteva pagini, sinteza convingerilor sale spirituale și naționale,
este esența unei vieți pusă în mod desăvârșit în slujba lui Dumnezeu,
a semenilor și a Țării. Totodată exprimă gândul său de bine pentru
lumea pe care o lasă, încredințând urmașilor datoria de a duce lupta
lui până la capăt pentru refacerea unității tuturor românilor, dar, cu
o luciditate și o credință exemplare, se arată pregătit pentru întâlnirea
cu Dumnezeu, al Cărui chip îl dusese la desăvârșire, împlinind, astfel,
tema primită la venirea în această lume, acum 150 de ani.
Un ismailean, care îi știa lucrarea în Eparhie, îl aprecia astfel:
„Vlădica Dionisie a fost în eparhia sa în fruntea tuturor inițiativelor
de ordin cultural, național, religios și filantropic. Înfăptuirile lui stau și
astăzi ca o mărturie vie și nedesmințită a vredniciei ctitorului lor, care,
trecând peste imposibil, a reușit să-și lege numele cu trăinicie de atâtea
opere mărețe”192.
Părintele N. Tomoilă, cu ocazia aniversării a 70 de ani a
Preasfințitului Dionisie, își manifestă admirația sa față de Preasfinția
Sa în următoarele cuvinte: „Noi, generația bubuitului de tun și a
furtunilor năprasnice, trebuie să fim mândri, că în neamul nostru,
din pământul acestei binecuvântate țări, a izbucnit, ca o lavă puter-
nică, un om, din viața și purtarea căruia fiecare dintre noi poate lua
cel mai strălucit exemplu [...] Prea Sfințitul Dionisie a știut să fie senti-
nelă veșnic veghetoare aici, la hotarele credinții și a patrimoniului
nostru național”193.

192
I. Pelivan, „Cuvântarea Domnului I. Pelivan la înmormântarea Episcopului

193
Dionisie Erhan în ziua de 20 septembrie 1943”, p. 722.

89
IV
Recunoasterea
‚ sfinteniei
‚
U ltimul criteriu pentru canonizarea unei persoane este recu-

noașterea sfințeniei, completată, dacă este cazul, de existența
sfintelor moaște.
În cele ce urmează, vom aduce în atenție mărturii ale contem-
poranilor, dar și ale urmașilor, privind sfințenia vieții episcopului
Dionisie al Cetății Albe și Ismailului. Aceste mărturii le vedem expri-
mate cu diverse ocazii: la aniversarea celor 70 de ani de viață, când
a fost elogiată personalitatea sa, subliniind smerenia care l-a carac-
terizat, jertfelnicia, dragostea de Neam și Țară, grija permanentă
pentru păstoriții săi; necrologurile rostite sau publicate cu ocazia
înmormântării și care susțin, la unison, sfințenia vieții celui care
tocmai se strămutase din această lume; studiile și articolele care s-au
scris ulterior și care au avut ca scop prezentarea, mai ales, a perso-
nalității duhovnicești care a fost smeritul episcop Dionisie Erhan.
De asemenea, un argument important pentru susținerea canonizării
este evlavia deosebită a credincioșilor care l-au cunoscut și care l-au
prețuit și după trecerea la cele veșnice, precum și sfintele moaște, care
au o istorie aparte, cu multe necunoscute, având în vedere starea în
care au fost descoperite și lipsa totală a documentelor care să explice
ce s-a întâmplat.
IV.1. Aniversarea a 70 de ani de viață
În toamna anului 1938, când vrednicul Episcop Dionisie al

Cetății Albe și Ismailului împlinea 70 de ani de viață, 55 de ani de
viață monahală și 20 de ani de arhierie, clerul și credincioșii întregii
Basarabii, precum și ai întregii țări, au găsit de cuviință să aducă prinos
de recunoștință celui care fusese „stâlpul în jurul căruia s-a înfăptuit
unirea Basarabiei”194, dar, dincolo de meritele lui în câmpul luptei
naționale, Episcopul Dionisie era, prin viața lui, coborâtor din pagi-
nile îngălbenite ale Patericului, „aproape un exemplar unic de călugăr
adevărat, în duhul marei tradiții a ortodoxiei”195, smerit, jertfelnic,
întotdeauna punând în față pe Dumnezeu și semeni, trăind în modul
cel mai profund cuvintele Evangheliei.
În numărul festiv al Buletinului Episcopiei Cetății Albe – Ismail,
din anul 1938, publicat cu această ocazie, personalități de seamă din
epocă: ierarhi, preoți, reprezentanți ai autorităților centrale și locale
au evocat personalitatea Episcopului Dionisie, lucrarea sa misionară
deosebită și realizările pastorale, naționale și misionare pe care le-a
avut în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Încă din primele pagini, sunt subliniate „trăsăturile specifice ale
chipului spiritual al Episcopului Dionisie în cele două direcții: națio-
nalismul intransigent și ortodoxismul activ, nedespărțit de faptă. El ne
înfățișează, în culori sugestive, chipul unui lucrător cinstit și neobosit,
care din muncă și-a făcut un crez, pe care l-a urmat cu credincioșie în
toată viața sa”196.
Luând cuvântul după Te-Deum, episcopul Tit de Bălți elogiază
personalitatea celui sărbătorit: „Prea Sfinția Ta erai acela, care prin
194
„Telegrama Generalului N. Condeescu”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-
Ismail, 1935, p. 49.
195
A se vedea afirmațiile lui Nichifor Crainic, în: Buletinul Episcopiei Cetății
Albe-Ismail, 1935, p. 33.
196
„Precuvântare”, p. VIII.
scurte, conchise și cu mult suflet scrise articole publicate în „Cuvântul

Moldovenesc”, erai cel mai clar văzător asupra situației Basarabiei […]
Cumințenia, tactul, precizia cu care Te-a înzestrat Dumnezeu, ți-au
ajutat […] Ai ținut pe vatră caldă, flacăra românismului în aceste
părți”197, fiind un exemplu de smerenie, demnitate și jertfelnicie: „P.S
Ta ai stat neclintit, ca o piatră de unghiu”198.
În articolul dedicat episcopului Dionisie la aniversare, Șaptezeci
de ani de ortodoxism și de românism, profesorul Vasile Țepordei
subliniază personalitatea duhovnicească a sărbătoritului, care era un
model nu doar pentru monahii și credincioșii Bisericii Ortodoxe din
Basarabia, dar, în general, pentru toți românii: „P.S. Dionisie întruchi-
pează pe călugărul ortodox ajuns la culmile desăvârșirii în ale duhovni-
ciei, și pe naționalistul moldovean - basarabean intransigent și profund
iubitor al Neamului său […] Vorbirea Prea Sfințitului este o aromă din
aceea a Sf. Ioan Gură de Aur în latura ortodoxă, și o „doină a dorurilor
noastre” în latura națională199. În Basarabia, P.S. Dionisie a fost busola
ortodoxismului și a românismului vital”200.
Părintele Mihail Madan, Consilier Eparhial, subliniază virtu-
țile care au făcut din Episcopul Dionisie Erhan un exemplu de urmat
atât pentru mireni, prin demnitate și filantropie, dar, mai ales, pentru
monahi, prin smerenie și jertfelnicie, „realizând astfel pentru Biserică
și Neamul Românesc, idealul marilor monahi și stareți de altădată […]
Ați fost un aspru călugăr și, printr-o rară și fericită îmbinare, un suflet
de fierbinte moldovean. Fără să faceți sgomot, fără să vă știe lumea, ați
fost stâlp și făclie Neamului Românesc și nădejdiilor naționale”201.
197
„Cuvântul de felicitare rostit de către P.S. Tit”, în: Buletinul Episcopiei Cetății
198
„Cuvântul de felicitare rostit de către P.S. Tit”, p. 5.
199
V. Țepordei, „Șaptezeci de ani de ortodoxism și de românism”, în: Buletinul
Episcopiei Cetății Albe-Ismail, p. 35.
200
V. Țepordei, „Șaptezeci de ani de ortodoxism și de românism”, p. 36.
201
„Cuvântul de felicitare rostit de către Pr. Ic. St. St. Madan”, în: Buletinul
Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 1938, p. 6.
În calitate de consilier eparhial, părintele Madan îl cunoștea bine

și în calitate de liturghisitor: „ca sever preot a lui Hristos ați fost pildu-
itor și paznic la picioarele Sfântului Altar […]. Având ca ucenici aproape
pe toți aceia, cari au jucat un rol de căpetenie în deșteptarea națională
a Basarabiei […] Patriot înflăcărat și neînfricoșat, nu v-ați precupețit
nici liniștea, nici viața, când a fost nevoie a Vă jertfi pe altarul Patriei și
înfăptuirea unirii tuturor Românilor […] Acolo, în retrasele și tăinui-
tele chilii ale mănăstirii de la Suruceni, au găsit adăpost și ajutor mate-
rial și moral de la Starețul Dionisie, toți, cari lucrau cu îndârjire pentru
a aduce la trupul României Mari Basarabia desrobită”202.
De asemenea, vorbitorul evidențiază virtutea esențială pe care a
practicat-o episcopul Dionisie de-a lungul celor 70 de ani: „Smerenia
frumoasă ne-ați arătat, care vă împodobește mai mult decât orice
știința omenească”203.
Această virtute l-a ajutat ca toată viață să nu facă „altceva decât
apostolatul dragostei și păcii”204, chiar și atunci când a ajuns pe treptele
superioare ale slujirii.
Filantropia și jertfelnicia sunt alte două virtuți subliniate: „Viața
Prea Sfinției Voastre ați trăit-o și v-ați înălțat sufletul dincolo de inte-
resele personale și de aceia ați știut să dați raze îndrumătoare de lumină
tuturor acelora, care luptă pentru credință și pentru adevăr”205.
Jertfelnicia episcopului Dionisie al Cetății Albe și Ismailului
este evocată și de către Pr. N. Roșca, în articolul: „Însemnări cu ocazia
împlinirii a șaptezeci de ani a iubitului arhipăstor Prea Sfințitul
Episcop Dionisie”. De aici vedem spiritul de jertfă pe care îl cultiva
cu desăvârșire sărbătoritul, implicarea totală în acțiuni care au ca scop
binele poporului său, indiferent de riscuri, dar, mai ales, dragostea
202
„Cuvântul de felicitare rostit de către Pr. Ic. St. St. Madan”, pp. 6-7.
203
„Cuvântul de felicitare rostit de către Pr. Ic. St. St. Madan”, p. 7.
204
205
față de aproapele, care stă la temelia acestor virtuți. „El singur, nu prin
vorbă sau articole de gazetă, ci prin fapte, a arătat lumii că a înțeles
sensul vieții de la cea mai fragedă vârstă și până la acest pas, când
pășește întărit peste pragul celor 70 de ani206.
Chiliile de la Suruceni păstrează multe taine, pe care, din când în
când, Preasfinția Sa le descoperă cu smerenie: „Eu am trecut prin multe
greutăți, mai cu seamă în timpul svobodei și bunul Dumnezeu, în slujba
Căruia slujesc de la vârsta de 15 ani, m-a scăpat. Eram într-o seară de
toamnă. Lupta noastră începuse cu gândul spre frați, iar călăii roșii ne
urmăreau pas cu pas. De câteva zile, găzduiam aproape în fiecare noapte
pe câte unul din ai noștri, când iată ca într-o noapte ploioasă, aud ciocă-
nituri la fereastra mea. Mă scol, și ce credeți că-mi dă ochii să văd? Ion
Pelivan, ud până la piele, îmi spune în șoaptă: „Deschide, părinte, că eu
sunt”. Am înțeles că nu-i bine. I-am deschis și ne-am sfătuit că nu poate
să rămână la mine, deoarece se cam dusese vestea prin gurile rele despre
binele la care puneam stăruință. Și atunci l-am îmbrăcat în caftan călu-
găresc, l-am pus în trăsura de la mănăstire, iar ca vizitiu am pus pe un
frate și după ce le-am binecuvântat plecarea, am spus vizitiului: „pierzi
caii, sau trăsura, ori cum ar fi, să-mi aduci vești”.
Au trecut aproape 2 săptămâni și iată că pe poarta mănăstirii,
intră vizitiul singur. Alături de inimă, cusut de cămașă, era un bilețel
scris: „Am trecut Prutul, voi fi recunoscător”207.
A. Boev, în articolul La o aniversare, caracterizează, în mod
special, personalitatea duhovnicească a episcopului Dionisie, subli-
niind jerfelnicia și dăruirea de sine a acestuia atât în slujirea lui
Dumnezeu, cât și a aproapelui. Autorul arată de ce sărbătoritul este
realmente un exemplu de urmat de către monahi, credincioșii simpli
206
Pr. N. Roșca, „Însemnări cu ocazia împlinirii a șaptezeci de ani a iubitului
arhipăstor Prea Sfințitul Episcop Dionisie”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-
Ismail, 1938, p. 109.
207
Pr. N. Roșca, „Însemnări cu ocazia împlinirii a șaptezeci de ani…”, pp. 112-113.
sau chiar demnitari. „Înăuntrul marelui Ierarh arde flacăra unei spiri-
tualități atât de înalte, încât grelele condiții materiale în care P.S. Sa
poartă slujba apostoliei, sau dispar în rândul lucrurilor fără nici o
însemnătate, sau se prefac în semne ale puterii divine […] Exemplul
său e de neînțeles, atât ne depășește cu munca și mai ales cu concepția
pragmatistă a iubirii, adăogată unui extraordinar echilibru intelectual
și vital. Cu o viață de o rentabilitate morală maximă, să-ți lași până
la sfârșitul vieții odihna ta tot pentru ziua de mâine, să te înlănțui în
viață, bătându-ți singur piroanele, iată o concepție voluntară și activă
sub comanda unui infinit moral, deși în fond nu este decât o ascetică a
unei auto-răstigniri active208. Viața P.S. Sale este expresiunea desăvâr-
șitei manifestațiuni a geniului popular românesc pe terenul național
și bisericesc209. Creștinismul său social este creștinismul conștiinței, al
unei conștiințe, care se teme numai de Dumnezeu, care luptă și care
vede în fiecare din viețile semenilor săi, viața scumpă a unui frate, iar
în viața sa un dar al Domnului. Și această conștiință se mișcă în toată
opera sa misionară”210.
Vorbind în numele armatei, Generalul Atanasiu, Comandantul
Diviziei XII Inf. Ismail îi urează să rămână „un stâlp de granit a româ-
nismului pe aceste meleaguri, după cum a și fost”211, arătând impli-
carea deosebită a episcopului Dionisie în păstrarea credinței, limbii și
identității naționale a românilor din Basarabia. Luând cuvântul și la
masa care a urmat ceremoniei religioase, Generalul Atanasiu conclu-
zionează: „avem generali în biserică, avem generali în armată! Nu ne
e frică; să vie dușmanul!”212. Prin aceste cuvinte, el arată autoritatea
208
Pr. A. Boev, „La o aniversare”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 1938,
pp. 51-52.
209
Pr. A. Boev, „La o aniversare”, p. 55.
210
Pr. A. Boev, „La o aniversare”, pp. 56-57.
211
„Cuvântul de felicitare adresat de către Generalul Atanasiu, în numele armatei”,
în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 1938, p. 11.
212
„Cuvântul de felicitare adresat de către colonelul Niculescu, în numele
cetățenilor din Bolgrad”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 1938, p. 21.
duhovnicească deosebită pe care sărbătoritul o avea atât ca ierarh, dar,

mai ales, ca monah trăitor în duhul marilor Părinți.
I. Preda, Președintele Tribunalului Ismail și primar delegat al
orașului, subliniază, la rândul lui, filantropia pe care a ales să o prac-
tice episcopul Dionisie încă de mic: „Dragostea lui Hristos, dragostea
nesfârșită față de aproapele - aceasta a pasionat pe copilul din mănăs-
tire. Acest copil, cu propriile puteri, a știut să facă ceea ce credea că este
bine de făcut”213.
Reprezentantul Seminarului Teologic din Ismail, P.C. Ic. St.
Teodosie Bogaciu214, arată grija deosebită a episcopului Dionisie
pentru formarea duhovnicească și liturgică a elevilor, cărora le-a pus la
dispoziție capela în care să facă practica necesară, dar și sprijinul mate-
rial pe care l-a acordat în permanență tinerilor săraci, dar dornici de
învățătură.
Lupta deosebită pe care episcopul Dionisie a dus-o pentru
apărarea credinței în fața tăvălugului bolșevic este subliniată și de
către venerabilul pensionar Ic. St. Ilarion Sofronovici. Acesta compară
activitatea bisericească a P.S. Sale, cu „cea a Sf. Părinți, întăritori de
credință în timpurile grele”215.
Pr. Alex. Scvoznicov scrie un articol, intitulat „Un stâlp neclintit
al Bisericii lui Hristos”, deosebit de edificator referitor la virtuțile
speciale cu care episcopul Dionisie își împodobise sufletul în perspec-
tiva veșniciei: „în persoana acestui Ierarh al lui Hristos, se concreti-
zează și modestia duioasă și simplitatea sfântă, dar în același timp, înțe-
lepciunea care pogoară de sus și tăria duhovnicească.
213
„Cuvântul de felicitare adresat de către I. Preda, Președintele Tribunalului
Ismail”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 1938, pp. 11-12.
214
„Cuvântul de felicitare adresat de către Pr. Ic. St. Teodosie Bogaciu, în numele
Seminarului Teologic din Ismail”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 1938,
pp.13-14.
215
„Cuvântul de felicitare adresat de către Pr. Ic. St. Ilarion Sofronivici”, în:
Smerit și blând, bun și sfătos cu toată lumea, începând de la înalții

demnitari și până la cei mai umili dintre fiii săi duhovnicești, Vlădica
Dionisie se transformă într-un luptător vajnic și într-un mustrător
neînfricoșat, atunci când este pus în situație să apere interesele superi-
oare ale Bisericii și dreptatea încălcată216 […] În figura Prea Sfințitului
Dionisie s-a împletit în chip minunat, simplitatea blândului păstor,
cu înțelepciunea apostolului, a vestitorului Evangheliei dreptății […]
Fiind un zelos Arhipăstor, un psiholog fin, un cunoscător al tainelor
sufletului omenesc, în același timp P.S. Sa este și un cercetător sârgu-
incios al Sfintelor Scripturi, pe cari, ca și Dumneziescul Timotei, le
cunoaște încă din tinerețile sale și le cunoaște așa de profund, cum rar
cineva altul se găsește.
Vlădica Dionisie este cu adevărat episcop-misionar, un bărbat al
Bibliei, un ierarh, care totdeauna vede clar realitatea și cu mâna iscusită
conduce corăbioara bisericească pe valurile înfuriate ale acestei vieți”217.
Misionarismul dedicat al episcopului Dionisie este evocat și de
către Pr. N. Tomoilă în articolul „O viață de sbucium în slujba Bisericii
și a Neamului”: „Veșnic pe drum, rătăcitor prin îndepărtatele noastre
sate, P.S. Episcop Dionisie, cu unicul său, prieten – arhiereasca cârjă –
a fost alinarea moldovenilor dornici de slavă, dornici de lumină, setoși
după adevăr, rar – și aceasta o mărturisim cu toată sinceritatea sufle-
tului nostru tineresc – să se fi ridicat din neamul nostru un mai stră-
lucit și mai admirabil exemplar”218.
Ca o concluzie a modului în care era privit episcopul Dionisie
de către contemporani, colaboratori apropiați sau autorități ale vremii,
putem contura, pe scurt, portretul acestuia, astfel: „podoaba călu-
gărilor și mândria Basarabiei” (Telegrama din partea P.C. Iconom
216
Pr. Alex. Scvoznicov, „Un stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos”, în: Buletinul
217
Pr. A. Scvoznicov, „Un stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos”, p. 38.
218
Pr. N. Tomoilă, „O viață de zbucium în slujba Bisericii și a Neamului”, p. 65.
Bălteanu din Bălți)219, care a trăit „o viață închinată lui Hristos și

neamului, exemplară și demnă de urmat” (Telegrama din partea P.C.
Protoiereu Petre Gheorghian din Bălți)220, adică, „viața și activitatea
unui adevărat „sfânt între sfinți” și „român între români” (Telegrama
din partea D-lui Inspector General Sanitar Chișinău, C. Sufleri)221.
La finalul tuturor urărilor de bine adresate lui de către partici-
panți, episcopul Dionisie face încă o demonstrație a smereniei care
l-a caracterizat toată viața: „Dacă am făcut ceva în acești 70 de ani,
am făcut pentru neamul meu; am făcut ceea ce ar fi făcut fiecare în
locul meu. Ziua de azi pentru mine, este o zi când trec în rândul celor
cari sunt în așteptare [...]. Lucrez numai pentru țară și poporul iubit.
Pentru mine n-am căutat nimic”222.
Apoi, încheie mulțumind tuturor autorităților pentru cuvintele
frumoase adresate și, prin ei, salută, cu aceeași dragoste, comunitatea
celor pe care aceștia îi reprezintă223.
În cele de mai sus am acordat un spațiu amplu mărturiilor celor
care au ținut să îl felicite pe episcopul Dionisie cu ocazia triplei aniver-
sări din anul 1938: 70 de ani de viață, 55 de ani de monahism și 20 de
ani de arhierie. Toate subliniază sfințenia vieții sărbătoritului, calitățile
de excepție cu care a fost înzestrat, dar și virtuțile pe care le-a practicat
încă din copilărie, când a pășit pentru prima dată pragul mănăstirii
Suruceni pentru a-și închina viața slujirii lui Dumnezeu și semenilor,
făcându-se un autentic mărturisitor al cuvântului Evangheliei.
219
„Telegrama din partea P.C. Ic. Bălteanu din Bălți”, în: Buletinul Episcopiei
Cetății Albe-Ismail, 1938, p. 123.
220
„Telegrama din partea P.C. Prot. Petre Gheorghian din Bălți”, în: Buletinul
221
„Telegrama din partea C. Sufleri, Ins. Gen. Sanitar Chișinău”, în: Buletinul
222
„Din cuvântul de mulțumire adresat de către Episcopul Dionisie Episcopului
Tit de Bălți care l-a felicitat cu ocazia aniversării”, în: Buletinul Episcopiei Cetății
223
„Din cuvântul de mulțumire adresat de către Episcopul Dionisie…”, pp. 25-26.
În cele ce urmează vom prezenta câteva mărturii exprimate cu

prilejul alegerii și învestirii în postul de episcop titular la Ismail.
Întrucât ele se înscriu în linia generală a caracterizărilor care i s-au
făcut de-a lungul anilor Episcopului Dionisie, le vom prezenta doar pe
cele venite din partea unor persoane care nu au interacționat atât de
mult cu el, dar care știau bine despre cine vorbesc, deoarece „Episcopul
Dionisie e venerat de toată lumea”, după cum spune profesorul Nichifor
Crainic în „Calendarul de Duminică”: „În vremea de azi, e aproape un
exemplar unic de călugăr adevărat, în duhul marei tradiții a ortodoxiei”224.
De fapt, unul dintre argumentele pentru acordarea titlului de
Doctor Honoris Causa la propunerea Facultății de Teologie din
Chișinău a fost acela al recunoașterii sfințeniei vieții de către credin-
cioși: În domeniul pietății, prestigiul Preasfinției Sale merge până la
venerare din partea credincioșilor, așa cum afirma profesorul Nicolae
Popescu-Prahova.
Cu ocazia instalării în postul de episcop titular al Episcopiei
Cetății Albe și Ismailului, Dr. Angelescu, Ministrul Instrucțiunii, face
o trecere în revistă a meritelor care l-au recomandat pe noul episcop
de Ismail pentru această demnitate. Între aceste merite, de căpătâi
sunt recunoscute ca fiind smerenia și jertfelnicia, devotamentul față
de Dumnezeu și semeni, acesta punându-și, la modul propriu, viața
pentru frați: „De la vârsta de 15 ani V-ați consacrat Domnului în
mănăstirea Suruceni, unde ați păstorit mai târziu ca Stareț. În tot acest
timp V-ați impus tuturor prin evlavie și credință creștinească și V-ați
impus nu numai cu cuvântul, ci prin adevărata credință cerută de Sf.
Scriptură, prin fapte creștinești.
Activitatea Preasfinției Tale nu s-a oprit însă numai la această
acțiune de apostolat bisericesc, ci ați desfășurat aceiași muncă stărui-
toare și pe ogorul național.
A se vedea afirmațiile lui Nichifor Crainic, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-
224
Ismail, 1935, p. 33.

Învățând pe monahi frumoasa limbă moldovenească, i-ați învățat

în același timp să simtă românește.
Deși sub apăsarea și prigoana cârmuirii rusești, ați menținut însă
aprinsă făclia naționalismului, ați ținut trează conștiința națională.
Având ca ucenici pe aproape toți aceia cari au jucat un rol de căpe-
tenie în deșteptarea națională a Basarabiei, ați îndeplinit toată viața
pe lângă rolul de slujitor al Altarului și rolul de dascăl, și mai presus
de toate, de român, împărtășind tuturor cel mai cald și mai luminat
patriotism, dragostea de neam. De aceia a fost alături de P.S. Voastră
întreg poporul Basarabean; de aceia noi cu toții am fost alături de P.S.
Voastră și am cerut să se facă dreptatea omului, care și-a consacrat viața
lui Dumnezeu și Neamului.
Am convingerea că la acest hotar, care desparte două lumi, adânc
deosebite, veți menține credința strămoșească și veți apăra, ca și în
trecut, interesele mari și permanente ale Neamului”225.
În scrisoarea de felicitare pe care i-a trimis-o cu această ocazie, Șt.
Gurău, Inspector Judecătoresc la Curtea de Apel-Chișinău evidențiază
pe predicatorul Dionisie Erhan, cel care, prin cuvintele lui pline de
viață și izvorâte din nemărginita dragoste față de Dumnezeu și semeni,
a mișcat multe inimi și pe mulți i-a îndreptat pe calea cea bătătorită a
Sfinților Părinți, a moșilor și strămoșilor: „Rar mi-a fost dat ca să cunosc
o inimă mai caldă și mai sinceră, pentru cauza românească, ca sufletul
Dvs. ales, iar darul cu care V-a înzestrat Dumnezeu de a vorbi în așa
fel, ca să-ți meargă la inimă - pe care l-am apreciat ori de câte ori V-am
auzit vorbind - nu-l voiu uita, rămânând pentru mine cea mai frumoasă
amintire din câte am putut culege, de când sunt în Basarabia”226.
Tot cu acest prilej, Generalul C. Dragu, fost comandant teritorial
al corpului III armată din Chișinău, publică în ziarul „Universul” arti-
225
„Cuvântarea Dlui Dr. Angelescu”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail,
1935, p. 92.
226
Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 1935, pp. 123-124.
colul cu titlul Vlădica Dionisie Erhan, episcop al Ismailului și Cetății-

Albe, în care arată că „viața Prea Sfinției Sale se apropie de aceea a
apostolilor lui Christos. Fiindcă n-a bătătorit decât drumul curat al
smereniei, cinstei, credinței, bunătății și moralității desăvârșite.
Prea Sfinția sa n-a trăit pentru sine, ci pentru binele aproapelui
și cu grijă nemărginită. Patriot înflăcărat și neînfricoșat, nu și-a precu-
pețit nici liniștea, nici viața, când a fost nevoe a se jertfi pe altarul
patriei și înfăptuirea unirii tuturor românilor. Și acolo, în retrasele și
tăinuitele chilii ale mănăstirii de la Suruceni, au găsit adăpost și ajutor
material și moral de la părintele Dionisie toți, cari lucrau cu îndârjire,
pentru a aduce la trupul României Mari pe frații răpiți pe nedrept la
1812 și 1878, de muscalul hrăpăreț.
Dreptatea s-a făcut. Episcopia Ismailului și Cetății Albe va fi
slujită de un adevărat mucenic al bisericii și neamului românesc din
sufletul căruia se va revărsa din belșug credință, iubire, bunătate și
frăție pentru toți fiii neamului. Să dea Dumnezeu ca toți preoții și
credincioșii din eparhia P.S.S. să urmeze pilda sa227.
IV.2. Înmormântarea
Agravarea bolii de care suferea l-a determinat să se interneze în

spitalul din Chișinău. Condițiile grele din spital de după război au
făcut imposibilă tratarea corespunzătoare, ceea ce a condus la o evoluție
rapidă către inevitabilul sfârșit. Acest lucru s-a produs în dimineața
zilei de 17 septembrie 1943, nu înainte de a dicta Testamentul, care
cuprinde în el atât latura materială, cât și pe cea spirituală a moște-
nirii lăsată urmașilor de către vrednicul și smeritul Episcop Dionisie al
Cetății Albe și Ismailului.
C. Dragu, „Vlădica Dionisie Erhan, Episcop al Ismailului și Cetăţii-Albe”, în:

227

Imediat după ce și-a dat sfântul suflet în mâinile Domnului,

trupul a fost depus la capela spitalului, care a devenit, timp de trei zile,
loc de pelerinaj pentru mulțimea credincioșilor îndurerați, care „s-au
grăbit să-și ia rămas bun de la cel care a readus arhieriei strălucirea ei
ortodoxă, arhierie făcută pe brânci, cu lacrimă de rugăciune și sudoare
de trudă, pentru cei încredințați omoforului”228.
Bunul său prieten și ucenic, profesorul Constantin N. Tomescu a
încercat să surprindă astfel durerea pricinuită de pierderea unuia dintre
stâlpii vieții bisericești din Basarabia, părintele și ocrotitorul săracilor
și al orfanilor, sprijinul văduvelor, duhovnicul trăitor al marilor adevă-
ruri ale Ortodoxiei și neobositul misionar: „Și s-a pornit alaiul de
îngropare, trupul Vlădicăi fiind purtat pe umerii preoților, până la bise-
rica Liceului Militar, unde l-au așezat pe un car împodobit în flori și
covoare basarabene, tras de 6 boi, iar la biserica din bariera Hânceștilor
l-au luat în a lor seamă starețul și părinții monahi de la Suruceni. Agale
și în cântări duhovnicești, s-a tot ținut mulțimea de racla lui și s-au
adăugat pe cale și de prin sate, până către asfințitul soarelui, când au
ajuns la poarta mănăstirii în plâns de clopote; soborul l-a întâmpinat
în haine cernite și cu făclii în mâini, cădelnițându-i trupul lui obosit
pe căile vieții”229.
Atitudinea credincioșilor pe parcursul acestui drum funebru
arată cât era el de iubit de către păstoriții săi, arată nădejdea în rugă-
ciunile lui pe care și-o exprimau oamenii simpli care au văzut în el
pe adevăratul om al lui Hristos, au văzut în el chipul desăvârșit al lui
Dumnezeu.
După ce l-au așezat în biserica în care fusese călugărit, „s-au rugat
soborenii pentru sufletul lui, și s-au legat între ei, în fața lui Hristos
Dumnezeu, care-i asculta, că-l vor pomeni în veci”230.
228
229
C.N. Tomescu, „Vlădica Dionisie…”, p. 713.
230
Înmormântarea a fost oficiată de către episcopii Efrem al

Chișinăului și Policarp al Ismailului, împreună cu un impresionant
sobor de peste 40 de preoți, în ziua de luni, 20 septembrie 1943.
Adunați pentru a conduce către tronul Dumnezeirii sufletul smeri-
tului Episcop Dionisie, soborul a „săvârși(t) Sf. și mișcătoarea slujbă
a înmormântării, cu rugăciuni și așa de duioase cântări bisericești, pe
care răposatul Vlădica le stăpânia frumos, umezind totdeauna ochii
credincioșilor ascultători”231.
Cuvântările rostite la înmormântare evidențiază sfințenia vieții și
patriotismul său, virtuțile pe care le-a practicat, amintirea lăsată în sufle-
tele colaboratorilor și a celor care l-au cunoscut, dar și a oamenilor simpli.
Înaltpreafințitul Arhiepiscop Efrem al Chișinăului a prezentat
personalitatea lui din perspectiva celui care l-a cunoscut și în situ-
ații specifice demnității arhierești: „Vlădica cinstit și iubit de toți [...]
harnic și credincios […] inteligență vie și memorie aleasă... Graiul său
era ascultat cu multă atenție de ierarhii noștri, în ședințele sf. Sinod,
mai ales când povestia cu lacrimi despre prigoana stăpânirii rusești
împotriva Moldovenilor [...] Și cum au scos Rușii de prin biserici,
limba noastră străbună [...] A trăit în vieață pentru a face bine și a
murit sărac”232.
Directorul Hotnog, în numele Guvernatorului Basarabiei, arată
modestia în care a trăit episcopul Dionisie, dărnicia deosebită și
dragostea pe care a avut-o pentru Biserica și Neamul său: „A iubit din
toată inima lui Neamul, dar n-a urât pe nimeni [...] Tot ce a câștigat
prin muncă și traiul modest, a dăruit cu amândouă mâinile, fără să
râvniască vreodată la ban nemuncit și la traiul bun”233.
Ion Pelivan, vechiul lui colaborator și luptător pentru realizarea
Marii Uniri, aduce în atenție, încă dată, crezul episcopului Dionisie,
231
232
233
ancorarea desăvârșită în viața și tradiția Bisericii Ortodoxe din spațiul

românesc: „adevărata lui școală, după cum însuși mărturisia, a fost
Biblia și biserica […] Întreaga sa vieață și-a închinat-o Bisericii orto-
doxe și cauzei naționale române […] Prin citirea și cântarea moldove-
nească el contribuia, într-o largă măsură, la păstrarea limbii, a tradi-
ției și spiritului vechiu moldovenesc în mănăstire, împiedicând astfel
întrucâtva mersul rusificării”234.
Profesorul universitar Ștefan Ciobanu vede în episcopul Dionisie
„cea mai expresivă figură a spiritului Basarabiei și poate cea mai
simbolică încarnare a aspirațiunilor și năzuințelor ei, a sbuciumului și
frământărilor ei, a bucuriilor și suferinților ei: S-a smuls acum o coardă
din resortul sufletului românesc din această Provincie. Vlădica a fost
însăș viața modestă, cinstită și plină de muncă, griji și de suferințe a
românului basarabean”235.
În cuvântul Episcopiei Argeșului, cea pe care o păstorise pentru un
an, se evidențiază evlavia deosebită a păstoriților săi din această parte de
țară, evlavie manifestată ori de câte ori intra în contact cu ei, mai ales în
timpul vizitelor canonice pe care le efectua: „Veneau credincioșii și i se
plecau ca unui mare duhovnic de la care cereau dar și har; Veneau copiii,
îl împresurau și-l priveau ca pe un trimis al lui Dumnezeu”236. Aceste
aprecieri arată că Episcopul Dionisie a fost văzut de către contempo-
rani ca fiind un om cu o viață sfântă, un sprijin și o nădejde că cineva
mijlocește pentru ei înaintea tronului Preasfintei Treimi. Iată de ce „ei
cântă și plâng pe bunul și blândul lor Episcop veșnic iertător. Acesta
este omagiul și ultimul cuvânt ce-ți spun păstoriții de la Argeș”237.
Astfel „s-a stins ca o lumânare în vârtejul durerilor”, „s-a uscat ca
iarba și floarea lui a căzut” de înghețul morții”238.
234
235
236
237
238
Pe crucea așezată la căpătâi a fost gravată următoarea inscripție:

„Aici se odihnește răzeșul Vlădică Dionisie Erhan, din Bardar, iubitor
fără de seamăn al neamului românesc, știutor adânc din cărți și păzitor
al ortodoxiei noastre. A fost smerit cu inima și dăruitor cu mâinile.
Urmați-i pilda vieții lui”239.
După 1991 a fost așezată pe peretele din dreptul criptei o placă
de marmură cu următoarea inscripție: „Episcopul Dionisie Erhan (n.
1868 – d. 1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932),
Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941),
răzăș din Bardarul Lăpușnei, luminatu-s-a singur prin învățătura cărții
și fost-a cuvios călugăr din pruncie. Stareț aici (Mănăstirea Suruceni)
îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz în Legea creștină Strămoșească,
Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor al tinerilor
spre lumina cărții. Pildă de păstor duhovnicesc – cu grai frumos, cu
râvnă sfântă [...] până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate
și unchi”240.
IV.3. Pomenirile
Evocarea personalității episcopului Dionisie a continuat și după

înmormântare, îndeosebi la pomenirea de 40 de zile, dar și cu alte ocazii.
În cuvântul publicat în Luminătorul, intitulat Episcopul Dionisie
Erhan la parastasul de 40 de zile, Preotul Gh. Cunițchi din Șoldănești
se folosește de cuvintele lui Nichifor Crainic pentru a sublinia cali-
tățile duhovnicești de excepție care l-au caracterizat pe episcopul
Dionisie: „Un asemenea duhovnic aș vrea să am la căpătâiu, pe patul
de moarte”241.
239
240
241
Pr. Gh. Cuniţchi, „Episcopul Dionisie Erhan la parastasul de 40 de zile”, p. 20.
În continuare, autorul evidențiază virtuțile care au făcut din cel

comemorat o persoană specială în peisajul bisericesc al Basarabiei: „la
40 de zile S-a subliniat și elogiat, exemplificat și râvnit, la Episcopul
Dionisie nu neștiința și agramatismul, ci desăvârșita umilință, marea
modestie, discreția și anonimatul, virtuți cardinale ale monahismului.
Episcopul Dionisie și-a încreștinat și creierul. A realizat «sărăcia cu
duhul» prima fericire rostită de Mântuitorul Iisus Hristos răsplătită
cu «împărăția cerurilor». «Sărăcia cu duhul», eronat înțeleasă și mai
ales în derâdere de un anume spirit laic și trivial, în realitate însem-
nează simplicitatea de spirit sau «ignoranța savantă», care constă în
recunoașterea lui Dumnezeu ca supremă cunoaștere, căci religiunea e
atât iubirea, cât și cunoașterea lui Dumnezeu; cât și recunoașterea rela-
tivității și a limitării cunoașterii omenești, opusă absolutismului luci-
feric a spiritului modern. Pentru această recunoaștere a «nimicniciei»
cunoașterii omenești, relativă și limitată, cunoaștere «prin ghicitură»,
trebuie consumată multă știință, iar pe de altă parte trebuie înfrân-
gerea, prin luptă grea, a cerbiciei individualiste. Acestea le-a câștigat
Episcopul Dionisie în atâția ani de ascultare călugărească”242.
Gala Galaction, cel care l-a cunoscut atât de bine pe episcopul
Dionisie subliniază, și cu această ocazie, sfințenia vieții celui come-
morat: „Vlădica Dionisie era un suflet dăruit de sus cu incompa-
rabilul dar al credinței. Era o inimă încinsă de focul tainei creștine.
Convorbirile lui, mărturisirile lui particulare și liturgice, aveau căldura
și sclipirile sfântului jăratic pe care-l purta ascuns sub haina lui de aba
călugărească”243. De fapt, aici reia ceea ce spusese cu o jumătate de an
în urmă: „Cucernicia P.S. Dionisie, în fața Sfintei Mese, aș dori să fie
privită prin miracol, de toți preoții din țara românească”244.
242
243
Pr. Gh. Cunițchi, „Episcopul Dionisie Erhan la parastasul de 40 de zile”,
p. 733.
244
Ca participant la multe evenimente din viața episcopului Dionisie,

Gala Galaction a avut privilegiul să fie coliturghisitor cu acesta, sau doar
participant la Dumnezeiasca Liturghie, pe care o săvârșea într-un mod
aparte, datorită trăirii deosebite și unirii profunde cu Dumnezeu. În arti-
colul comemorativ, autorul precizează: „Vom evoca acelea serafice litur-
ghii pe care le prezida arhiereul Dionisie. Uneori, prea fericit, făceam și
eu parte din soborul liturghisitor, alte ori, stam într-un ungher, priveam
și așteptam să-mi sosească momentul predicei. Vlădica Dionisie încon-
jurat de preoți, conducea dumnezeeasca slujbă. Nu privea pe nimeni, nu
mai făcea nici o observație, numai vorbea decât cu Mielul lui Dumnezeu,
pe care îl slujea și căruia i se închina până la pământ. O, de câte ori aș fi
voit să adun la această priveliște înalt pilduitoare pe teologii, pe dăscălii
noștri, și chiar pe colegii arhiereului Dionisie”245.
Iată de ce și Preotul Gh. Cunițchi din Șoldănești sintetizează astfel
personalitatea duhovnicească a episcopului Dionisie: „Icoana vieții
lui – mustrare pentru unii, pildă pentru toți – de-a pururi rămâne în
veșnicia românească pe aceste meleaguri voevodale a Moldovei dintre
Prut și Nistru”246.
În tot ceea ce s-a scris despre viața și activitatea episcopului
Dionisie al Cetății Albe și Ismailului se scoate în evidență sfințenia
vieții, virtuțile deosebite cu care și-a pregătit sufletul pentru veșnicie,
virtuți pe care le-am prezentat în paginile anterioare. Contemporanii
care l-au cunoscut îndeaproape mărturisesc la unison calitățile de
excepție cu care a fost înzestrat și pe care le-a cultivat la un asemenea
nivel încât a devenit pildă de urmat atât pentru cinul monahal, căruia
a aparținut, cu toată ființa lui, timp de 60 de ani, dar și pentru oamenii
simpli sau demnitari.
245
p. 733.
246
p. 734.
Formarea duhovnicească din anii tinereții lui monahale se dato-

rează personalităților duhovnicești care l-au îndrumat și cărora a
fost fidel ucenic, transpunând în viața personală modelul acestora,
dar, adăugând efortul personal de autoeducare prin studiul Sfintei
Scripturi și al Sfinților Părinți. Astfel, a rezultat o viață sfântă care a
strălucit în ochii celor din jur ca un far călăuzitor prin hățișurile provo-
cărilor primei jumătăți a secolului trecut. A fost pilda vie a cuvântului
Evangheliei, a fost întruparea idealului de viață monahală pusă în
slujba Bisericii și a Neamului.
Studiile dedicate nu sunt doar demersuri academice de cinstire
a acestei personalități din cultura noastră națională, ci recunoașterea
valorii creștine și umane a celui prezentat. Faptul că, la un moment
dat, a dispărut din atenție este cauzat de brutalitatea cu care regimul
comunist a controlat viața religioasă și culturală. Este bine cunoscută
cenzura, uneori atroce, practicată în acea perioadă. Lupta îndârjită cu
personalitatea Episcopului Dionisie, înfocat luptător pentru conser-
varea credinței și a ființei naționale, o vedem și din ura manifestată
față de rămășițele sale pământești, pe care au încercat din răsputeri să
le distrugă complet. Au încercat să distrugă prin procedee fizice ceea
ce era pătruns de energii metafizice. De aceea, rezultatul nu a fost cel
scontat, iar astăzi avem privilegiul de a venera moaștele unui ierarh care
și-a făcut cu multă responsabilitate tema primită la creație: îndumne-
zeirea prin biruința asupra pornirilor vinovate ale ființei umane, prin
unirea deplină cu Hristos prin smerenie și jertfelnicie.
De aceea, moștenirea duhovnicească lăsată urmașilor și eviden-
țiată cu prilejul acestor comemorări sau studii arată evlavia și cinstirea
deosebită care i se acordă. Cei care l-au cunoscut personal sau doar au
auzit de el au simțit nevoia să depună mărturie despre sfințenia vieții
episcopului Dionisie, despre virtuțile speciale pe care le-a practicat,
despre lupta neîncetată pe care a dus-o atât pe tărâm bisericesc, cât și
național. Este, pe de altă parte, și recunoștința față de binecuvântarea
de a fi fost contemporan cu el, de a fi fost format sau îndrumat duhov-

nicește de către el, de a fi fost beneficiarul atâtor opere de caritate pe
care le-a întreprins de-a lungul vieții.
Dincolo de multitudinea de pagini care s-au scris despre
Episcopul Dionisie al Cetății Albe și Ismailului, trăsătura esențială cu
care a rămas în memoria urmașilor și pentru care a fost cinstit în mod
deosebit rămâne smerenia, dublată de jertfelnicie.
IV.4. Mărturii privind evlavia manifestată

față de el după moarte
Deși era mult iubit și venerat de contemporani, schimbarea

regimului politic și ocuparea Basarabiei de către ruși a făcut ca toți
făuritorii unirii să fie persecutați, exilați, iar activitatea lor denigrată.
În acest context, fiind proscris de noua orânduire și mănăstirea trans-
formată în spital, numele și lucrarea lui încep să fie trecute sub tăcere.
De asemenea, pentru a șterge trecutul luminos al ierarhului militant
pentru înnoirea duhovnicească și unitatea neamului, mormântul său a
fost profanat, la dispoziția conducerii spitalului.
Cu toate acestea, în memoria contemporanilor a rămas ca un
mare ierarh, un mare duhovnic și un bun părinte, viața lui fiind studiată
în ultimele două decenii în mai multe lucrări de licență, monografii.
Trebuie să amintim că după redeschiderea mănăstirii, maicile și pele-
rinii se opreau la mormântul acestui ierarh, aprinzând lumânări și
vorbind despre viața și activitatea lui. Acest lucru a reaprins în sufletele
credincioșilor evlavia de altădată față de Episcopul Dionisie. În acest
sens, s-au publicat articole în presa din Basarabia și România, dar și pe
diverse pagini pe internet.
Contemporanii și-l amintesc ca pe un om al lui Dumnezeu,
smerit, blând, harnic și înflăcărat lucrător în ogorul Domnului.
Despre viața lui, am purtat recent discuții cu preotul Teodor Gore de

la Arad, în vârstă de 98 de ani, originar din Basarabia, care își amintește
despre Episcopul Dionisie și lucrarea lui deosebită, precum și încercă-
rile prin care a trecut. Acesta mi-a povestit, cu multă admirație, despre
acest harnic slujitor la Altarul Bisericii și al neamului. De asemenea,
locuitori ai satului Bardar, localitatea sa natală, dar și rude mai îndepăr-
tate își amintesc de chipul și lucrarea vrednicului episcop Dionisie. În
ciuda vicisitudinilor, s-a vorbit și se vorbește despre Vlădica Dionisie,
chiar dacă vremurile au fost potrivnice.
IV.5. Descoperirea sfintelor moaște
Deși preotul Dumitru Valeciuc în lucrarea sa lasă să se înțeleagă

că nu se știe unde este mormântul consemnând că mormântul i-a fost
spart, sicriul desfăcut, iar osemintele [...] nimeni nu știe ce s-a întâm-
plat cu ele247, totuși, placa funerară de pe mormântul de la Mănăstirea
Suruceni indică faptul că aici se află mormântul Episcopului Dionisie
Erhan, chiar dacă el a dorit să fie înmormântat la Ismail.
În vara anului 2018, în ziua de 10 iulie, cu ocazia lucrărilor
de restaurare a bisericii Mănăstirii Suruceni, stavrofora Epistimia
Goncearenco, stareța mănăstirii, împreună cu Arhim. Porfirie Dobre,
starețul Mănăstirii Sireți, au deschis cavoul aflat lângă Sfântul Altar, în
partea de Răsărit, pe care era o placă248 ce indica faptul că aici odihnesc
osemintele vrednicului de pomenire Episcop Dionisie Erhan.
În acest context, s-a văzut că, deși mormântul a fost nesigilat
și se putea zări o parte din sicriul metalic, totuși trupul episcopului
Dionisie era stafidit și conservat în mare parte. Era înnegrit parțial și
lipseau engolpionul și crucea, cârja și mitra, păstrându-se fragmente

247
„Episcopul Dionisie Erhan (1868-1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului

248
din veșmintele sale (omofor, mitră, încălțăminte etc.). Constatându-se

că osemintele sale sunt ca ale cuvioșilor din Lavra Peșterilor de la Kiev
sau a altor sfinți care au fost trecuți prin foc (Sf. M. Mc. Gheorge, Sf.
Ioan Rusu etc.), stareța mănăstirii a informat pe ierarhul locului, Î.P.S.
Mitropolit Vladimir al Chișinăului, despre cele descoperite. În ziua
următoare deschiderii mormântului, fiind în trecere prin preajma
Mănăstirii Suruceni, pe drumul dintre Huși și Chișinău, am intrat ca
să rostesc o rugăciune la mormântul vrednicului înaintaș în scaunul
Episcopiei Cetății Albe - Ismail. Am simțit ca o datorie de suflet să fac
acest gest, întrucât, în 24 mai 2018, am fost ales ca episcop al Basarabiei
de Sud, fostă a Cetății Albe și Ismailului.
Ajungând la mănăstirea Suruceni, am fost copleșit de bucuria
obștii și a maicii starețe, care mi-a relatat evenimentul, exprimându-și
dorința de a fi studiată viața acestui ierarh. Am înălțat o rugăciune
către Dumnezeu pentru sufletului Episcopului Dionisie și am soli-
citat mai multe informații despre viața sa. În acest context am aflat și
despre lucrarea de cercetare a Protodiaconului Ioan Munteanu, cleric
al Mitropoliei Chișinăului, din jurisdicția Patriarhiei Moscovei, care,
elaborând monografia localității Bardar din raionul Ialoveni, locali-
tatea natală a episcopului Dionisie, i-a dedicat un capitol întreg, deoa-
rece este cea mai mare personalitate a acestei localități.
Pornind de la acest studiu, am descoperit existența unor lucrări
dedicate vieții și activității Episcopului Dionisie Erhan, volumele
editate în anii 1934, 1935, 1936 în care se relatează starea Episcopiei
Cetății Albe –Ismail, la 12 ani de la înființarea Episcopiei, precum și cel
(1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-

1941), Răzăș din Bardărul Lăpușnei, Luminatu-s-a singur prin învățătura cărții și
fost-a cuvios călugăr din pruncie. Stareț aici îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz
în Legea creștină Strămoșească, Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor
al tinerilor spre lumina cărții. Pilda de păstor duhovnicesc, cu grai frumos, cu râvnă
sfântă [...] până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate și unchi”.
din anul 1938, în care este omagiat Episcopul Dionisie Erhan, cu ocazia
aniversării a 70 de ani de viață. Pe lângă textele amintite, au fost elabo-
rate teze de licență la Facultatea de Teologie din București (pr. Andrei
Oistric) și la Facultatea de Teologie din Iași (dl Iulian Rusanovschi),
lucrarea preotului Dumitru Valenciuc, Testamentul unui episcop,
Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2018, Dosarul
Episcopului Dionisie Erhan de la Arhiva Sfântului Sinod și alte studii
publicate în revista Luminătorul a Mitropoliei Basarabiei etc.
În paralel cu studiul vieții s-a solicitat un studiu antropologic prin
care s-a confirmat faptul că sunt osemintele Vlădicăi Dionisie, precum
și faptul că mormântul a fost profanat, trupul fiind ars la temperatura de
300℃. Așa se explică culoare închisă a pielii și arsurile vizibile pe trupul
episcopului adormit întru Domnul. De asemenea, am prezentat cele
de mai sus Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care a acordat bine-
cuvântarea pentru studierea vieții și activității lui, precum și începerea
demersurilor de canonizare. Astfel, în consultare cu Înaltpreasfințitul
Petru, Mitropolitul Basarabiei, cu Înaltpreasfințitul Calinic,
Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, precum și cu responsabilii de
la Departamentul Carte de Cult și Comisia de Pictură Bisericească
de la Patriarhia Română, am întocmit dosarul de canonizare, înain-
tându-l spre analiză și avizare Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei
Basarabiei, care a aprobat propunerea Episcopiei Basarabiei de Sud,
înaintând-o Sfântului Sinod.
În ajunul parastasului la 75 de ani de la trecerea la Domnul a
vrednicului episcop al Cetății Albe, am pregătit și așezat în racla nou
confecționată prin grija soborului mănăstirii Suruceni, împreună cu
Arhimandritul Porfirie Dobre și alți clerici, osemintele Episcopului
Dionisie, înveșmântându-l în hainele arhierești, pe care le-a purtat cu
multă vrednicie în timpul vieții sale. Ulterior, racla a fost așezată în bise-
rica Mănăstirii Suruceni, unde credincioșii, care au aflat despre eveni-
mentele din ultima perioadă, vin cu evlavie să se roage lui Dumnezeu
pentru izbăvirea din cazuri și nevoi, dar și Sfântului Dionisie ca să-i

ocrotească și să-i ajute în aceste vremuri mult asemănătoare cu cele de
la începutul secolului al XX-lea, când a trăit el.
În data de 17 septembrie 2018, Mitropolitul Vladimir al
Chișinăului, cu un sobor de preoți, a oficiat Sfânta Liturghie și
Parastasul pentru vrednicul de pomenire Episcop Dionisie, iar în după
amiaza aceleiași zile, am oficiat un parastas la Mănăstirea Sutruceni,
iar pe 18 octombrie 2018, împreună cu clericii din Protopopiatul
Cahul, am oficiat slujba parastasului la Parohia Roșu din apropierea
Cahulului, evocând personalitatea sa.
Încă din ziua aflării moaștelor sale, am oficiat un Parastas pentru
vrednicul de pomenire Episcop Dionisie, publicând câteva articole
și făcându-i cunoscută viața și activitatea, atât în presa din România,
cât și în Basarabia. Din ajunul pomenirii sale, 16 septembrie 2018,
moaștele sunt expuse în biserica mănăstirii, așa cum este practica în
Biserica Ortodoxă, existând mulți clerici și credincioși care doresc ca
acest vrednic ierarh din Basarabia să fie înscris în calendarul Bisericii
Ortodoxe Române ca un mare apărător al Ortodoxiei și al neamului,
recunoscându-i-se lucrarea misionară și sfințenia vieții.
113
V
Concluzii
E piscopul Dionisie Erhan al Cetății Albe-Ismail a fost una dintre

personalitățile importante ale vieții bisericești din Basarabia primei
jumătăți a secolului al XX-lea. Energic implicat în actul istoric de la
27 martie 1918, prin care Basarabia revendica dreptul ei istoric de a
reveni în hotarele Patriei Mame, Episcopul Dionisie a fost recunoscut
în epoca sa ca fiind un autentic trăitor al cuvântului Evangheliei, un
teolog autodidact, care a interiorizat profund teologia învățată în
liniștea chiliei lui călugărești, în duhul marilor Părinți ai Bisericii, a
fost un exemplu de smerenie și jertfelnicie, de asumare a vieții mona-
hale și de devotament pentru Neam și Țară. Descoperirea sfintelor lui
moaște în anul Centenarului Marii Uniri, cu siguranță, nu este întâm-
plătoare, iar istoricul lor ne arată, încă odată, drama unui om care și-a
pus toată energia pentru apărarea ființei naționale a românilor basara-
beni, respectiv a credinței, limbii și a tot ceea ce înseamnă românismul.
După cum îl caracteriza și Generalul N. Andreescu în scrisoarea de
felicitare cu ocazia instalării ca episcop titular al Episcopiei Cetății
Albe și Ismailului, Episcopul Dionisie Erhan a fost „stâlpul în jurul
căruia s-a înfăptuit unirea Basarabiei”.
În lucrarea de față am încercat să subliniem aspectele care îndrep-
tățesc recunoașterea oficială a sfințeniei vieții celui care a fost vrednicul
Episcop Dionisie Erhan al Cetății Albe și Ismailului, potrivit criteri-
ilor de canonizare: ortodoxia credinței și a mărturisirii sale, într-o
perioadă cu puternice frământări pe plan politic și bisericesc, sfințenia

vieții celui care și-a închinat viața slujirii lui Hristos prin smerenie,
jertfelnicie și slujirea aproapelui, recunoașterea sfințeniei vieții de către
cei care l-au cunoscut, dar și de către urmași, precum și prezentarea
sfintelor moaște, care, în acest caz, au o istorie aparte, istorie marcată de
lupta vremurilor pe care le-au traversat.
Demersurile pentru canonizare s-au făcut cu prilejul comemo-
rării a 150 de la naștere, 100 de ani de la hirotonia în treapta arhieriei și
75 de ani de la trecerea la cele veșnice, dar și în contextul Anului come-
morativ al făuritorilor Marii Uniri din anul 1918, Episcopul Dionisie
Erhan fiind unul dintre artizanii unirii Basarabiei cu România, prin
actul istoric de la 27 martie 1918, act care a dat startul evenimentelor
care vor culmina cu marele moment de la 1 decembrie 1918.
115
VI
Bibliografie
VI.1. Opere originale
1. Erhan, † Dionisie, „Încă ceva despre drepturile Bisericii

Moldovei”, în: România nouă, 54/24 martie 1918;
2. Erhan, † Dionisie, „Mitropolia Moldovei”, în: România
Nouă, 48-49/17-18 martie 1918;
3. Erhan, † Dionisie, „Cuvântarea P.S. Dionisie la învestitura
sa ca episcop al Cetății Albe-Ismail”, în: Buletinul Episcopiei Cetății
Albe-Ismail (număr festiv), 1935;
4. Erhan, † Dionisie, „Testament”, în Valenciuc, Pr.
Dumitru, Testamentul unui episcop, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și
Rădăuților, Suceava, 2018.
VI.2. Documente
1. „Dosar 1532/1938”, în Arhivele Statului din Ismail (inv. 110);

2. „Dosarul alegerii”, în Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române;
3. „Procesele verbale ale Adunării Eparhiale ordinare. Sesiunea
anului 1934”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 6/1934;
4. Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv închinat

alegerii, investiturii și instalării P.S.S. Dionisie Erhan, Episcopul
Cetății Albe-Ismail), Tipografia Centrală, Ismail, 1935.
VI.3. Cărți, Studii, Articole
1. Belodanov, Protodiacon I., „Din înfăptuirile P.S. Episcop

Dionisie”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv),
1938;
2. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român,
Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997;
3. „Inaugurarea școalei primare pe lângă Orfelinatul Eparhial din
Ismail”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 10/1939;
4. „Cuvântarea Domnului I. Pelivan la înmormântarea
Episcopului Dionisie Erhan în ziua de 20 septembrie 1943”, în:
Luminătorul, 10-12/1943;
5. „Dezbaterile Sfântului Sinod. Sesiunea ordinară din anul 1933.
Ședința din ziua de 11 decembrie”, în: Biserica Ortodoxă Română, LIII
(1935), 3-4;
6. „Dezbaterile Sfântului Sinod. Sesiunea ordinară din anul
1934. Ședința din 19 aprilie 1934”, în: Biserica Ortodoxă Română, LIII
(1935), 7-8;
7. Durnovo, Nicolae N., „Cu prilejul centenarului alipirii
Basarabiei la Rusia”, în: Adevărul, XXV (4 iunie 1912), 8163;
8. „Ecouri din presă în chestia alegerii P.S. Dionisie”, în: Buletinul
Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv), 1935;
9. Galaction, Gala, „La moartea vlădicăi Dionisie”, în:
Informația zilei, III (29 septembrie 1943), 620;
10. Galaction, Gala, „Vlădica Dionisie”, în: Buletinul Episcopiei
Cetății Albe-Ismail (număr festiv), 1938;
11. Ghibu, Onisifor, De la Basarabia rusească la Basarabia româ-

nească, Ed. Semne, București, 1997;
12. Goga, Octavian, „Dați-ne păstorul dorit!”, în: Buletinul
Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv), 1938;
13. Halippa, Pan, „† Episcopul Dionisie”, în: Viața Basarabiei,
9-10/1943;
14. Colesnic, I., Basarabia necunoscută, Ed. Universitas,
Chișinău, 1993;
Luminătorul, XI (1917), 12;
15. Madan, Ic. St.M., „P.S. Episcop Dionisie în vizită la
Seminarul Melchisedec Episcopul din Ismail”, în: Buletinul Episcopiei
Cetății Albe-Ismail, 7/1939;
16. Manolache, Teodor M., „Episcopul Dionisie Erhan (2 nov.
1868-17 sept. 1943)”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXI (1943), 7-9;
17. Negru, Gheorghe, „Ziarul Basarabia: informații inedite”, în:
Destin Românesc, 3/2001;
18. „Noi demersuri în chestia alegerii P.S. Episcop Dionisie”, în:
Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail (număr festiv), 1935;
19. Păcurariu, Pr. Mircea, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii și
a neamului românesc, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993;
20. Pelivan, Ion, „Întru veșnica pomenire a episcopului Dionisie
Erhan”, în: Viața Basarabiei, 11-12/1943, p. 758;
21. Plugaru, Ștefan, Ierarhi ai Mitropoliei Basarabiei în peri-
oada interbelică, Ed. Semne, București, 2012;
22. „Retragerea din scaun a I.P.S. Gurie Mitropolitul Basarabiei
și a P.S. Dionisie Episcopul Cetății Albe-Ismail”, în: Biserica Ortodoxă
Română, LIX (1941), 9-10;
23. Scriban, Arhim. Iuliu, „Copiii Vlădicăi Dionisie”, în:
Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 5/1939;
24. Tomescu, Constantin N., Jurnal din viața mea, în vol. Iar
în Basarabia;
25. Tomescu, Constantin N., „Vlădica Dionisie”, în: Viața

Basarabiei, 9-10/1943;
26. Tomescu, Constantin N., „Vlădica Dionisie”, în:
Luminătorul, 10-12/1943;
27. Tomoilă, Pr. N., „O viață de zbucium în slujba Bisericii și a
Neamului”, în: Buletinul Episcopiei Cetății-Albe-Ismail (număr festiv
închinat P.S.S. Dionisie Erhan, Episcopul Cetății-Albe-Ismail, cu
prilejul împlinirii vârstei de 70 ani), 20.XII.1938;
28. Țepordei, Vasile, „...Și pe pământ pace!”, în: Raza, 168/22
aprilie 1934;
29. Valenciuc, Pr. Dumitru, Testamentul unui episcop, Ed.
Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2018;
30. „Vizita Rezidentului Regal al Ținutului Dunărea, Victor
Cădere, în or. Ismail”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail,
11/1939.
119
VII
Anexe
Î n cele ce urmează, redăm câteva dintre textele scrise de către

Episcopul Dionisie Erhan, din care reiese ancorarea puternică în
învățătura și tradiția Bisericii, interiorizarea profundă a cuvintelor
Evangheliei, precum și virtuțile care au înnobilat acest suflet frumos, o
adevărată filă de pateric pentru istoria Bisericii din Basarabia.
De asemenea, redăm și câteva documente importante pentru viața
Episcopului Dionisie Erhan, precum și unele aprecieri ale contem-
poranilor, care subliniază calitățile deosebite cu care a fost înzestrat,
virtuțile cu care și-a împodobit sufletul și care l-au făcut a sta cu vred-
nicie pe scaunul de Episcop al Cetății Albe și Ismail.
Încheiem acest capitol al anexelor, care mărturisesc despre sfințenia
vieții Episcopului Dionisie Erhan, cu câteva fotografii relevante, care îl
înfățișează pe el și frumoasa activitate duhovnicească, filantropică, nați-
onală și culturală pe care a desfășurat-o, mai bine de jumătate de veac,
în una dintre provinciile țării cele mai vitregite de nedreptățile istoriei.
VII.1. Testamentul249
Dionisie, din mila lui Dumnezeu Arhiereu în slujba lui

Dumnezeu, celui în Troiță slăvit, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cugetând
Textul Testamentului este preluat din Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui

249
episcop, pp. 13-18.

la cele din urmă ale mele, m-am hotărât, fiind în nezdruncinată fire a
minții și sufletului meu, să las această diată, spre îndreptar și învățătură
celor ce ne urmează.
M-am născut în anul 1868, luna Noembrie, ziua 2, dintr-o familie
de pământeni din com. Bardar, jud. Lăpușna, după numele lor chemați
Vasile și Andriana Erhan. Le mai dau și aici încă o dată numele lor,
pentru ca și prin acest zapis să le rămână veșnica lor pomenire.
În lume m-am numit Dimitrie. Din familie am moștenit de la tata
dragostea de carte și slova noastră românească, iar de la mama întărirea
în credința și obiceiurile strămoșești. După puțină carte căpătată acasă,
m-am desăvârșit în cunoștințele trebuitoare unui om, ce vrea să știe și
să cunoască multe, singur cu multă trudă și sârguință în liniștea chiliei
mele călugărești.
Încă de la 15 ani după hotărârea tatălui meu, am fost ales de
degetul lui Dumnezeu ca din opt copii, eu mijlocașul, să fiu dat la
mănăstire spre slujba lui Dumnezeu.
Și așa în anul 1883, Vasile Erhan și-a dus pe fiul său Dumitru,
Dionisie, Arhiereul de acum, la Mănăstirea Suruceni, jud. Lăpușna.
Mănăstirea era săracă și acei care se nevoiau într-însa o duceau greu și
foarte greu începătorii. Scumpul meu tată în câteva rânduri, văzând
aceasta, a vrut să mă ia din mănăstire, dar eu am rămas în hotărârea
mea. Așa a vrut Dumnezeu să ridice din neamul fraților și surorilor
mele, pe unul, care mai apoi pe toți să-i tragă după el. Și așa s-a făcut.
Martori îmi sunt atâția preoți, învățători și învățătoare din rudeniile
mele pe care i-am ajutat să-i văd cu carte și spre folos Neamului meu
românesc. Am dat și dau slavă Domnului pentru aceasta.
Din acest an, al intrării mele în mănăstire, m-am nevoit cu nevo-
ințe călugărești, iată cu ajutorul Domnului – 60 ani, din care numai în
marea treaptă a Arhieriei 25 ani.
În tot timpul slujirii mele, mai ales în darul preoției și arhieriei
mele, am căutat să fiu purtător de grijă de sufletele mie încredințate
de sfintele Biserici, păstorite de mine. Am tins să-mi fac cu deadinsul

îndatorirea de păstor și slugă a lui Hristos. Am învățat cu timp și fără
timp, propovăduind învățătura Evangheliei, păzindu-mi turma de
lupii răpitori și tuturor toate făcându-mă, am căutat să fiu îndreptător
pe calea mântuirii și nici de cum prilej de poticnire pentru cineva. Așa
am înțeles slujirea Bisericii și la aceasta îndemn pe toți purtătorii de
Har, de azi și de totdeauna.
Latura îmbogățirii duhovnicești și sufletești dintru început am
pus-o mai presus de toate. În felul acesta am căutat să ajung a-mi aduna
comori în ceruri și nu pământești, fiindcă iată mă despart de lumea
aceasta nimica având. Dar în calea nevoinții acesteia întotdeauna
Domnul a fost luminarea mea și Mântuitorul meu, de aceea mulțu-
mesc acum lui Dumnezeu de toate și pentru toate, mutându-mă în
pace cu încredințarea că viața mi-am păzit și calea mi-am săvârșit.
În această cale, ce apune acum, strig tuturor: «mântuiți-vă
fraților!»
Îmi vine în minte și în ochii inimii trec în goana lor cei 8 (opt)
ani de zile pe care i-am păstorit în Ismail. Biserica Cet(ății)-Albe –
Ismail, mireasa Arhieriei mele, este comoara mea pământească, legă-
turile logodnei cu ea, neputând fi rupt de fiii oamenilor pentru nici
odinioară. Harul Domnului s-o păzească neprihănită și neîntinată de
nici un rău în vecii vecilor.
Clerului și credincioșilor din Eparhia Cet.-Albe – Ismailului las
binecuvântările mele arhierești, dorind tuturor sporire duhovnicească
spre mântuirea sufletelor și slava Bisericii Neamului meu românesc.
Dar privit-am din patul suferinții mele în depărtări peste zăbre-
lele geamurilor și am văzut printre lăcrămile dorului de frați – Eparhia,
clerul si credincioșii Argeșului meu drag. Soarta vitregă din anul 1940
abătută asupra Neamului românesc și asupra mea, au făcut să fiu
trimis a păstori Eparhia Argeșului – să mângâi sufletele îndurerate, eu,
nemângâiatul de pierderea Basarabiei noastre.
Tuturor, clerului și poporului argeșan le împărtășesc binecuvân-

tările mele arhierești, dorindu-le Har, pace și mântuire de la Dumnezeu
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Rog pe bunul Dumnezeu să le trimită
răsplată cerească pentru dragostea de frați cu care ne-au primit și tratat
în această mare ispită trimisă Țării și nouă de Cel Atotputernic.
Acolo pe pământul Argeșului, prin tot amarul prin care am fost
trecut eu cu prilejul retragerii mele, cu toții am plâns de bucuria dezro-
birii pământului nostru răvășit, din Basarabia. Fie numele Domnului
binecuvântat!
Arhiepiscopiei Chișinăului, la care am slujit ca Vicar atâta timp
și din trupul căreia canonicește mă trag, îi păstrez toată recunoș-
tința de fiu. Tuturor fraților mei din această de Dumnezeu păzită
Arhiepiscopie, le las binecuvântări arhierești, rugând pe Dumnezeu să
înmulțească Harul și tot Darul cel de Sus peste toți.
Pentru ca să nu rămână vreo legătură pusă de mine nedezlegată,
după puterea ce-mi este dată, dau dezlegare tuturor acelora, cari au fost
legați sau opriți de mine, afară de acei, cari au căzut sub legăturile cano-
nice prevăzute de canoanele Sf. Apostoli și Sf. Părinți.
Tuturor binecredincioșilor creștini le las celor vii binecuvân-
tări și îndemn de a fi tari în credință și a se mântui întru Hristos, iar
celor morți iertare și dezlegare pentru cele săvârșite în viață cu voie
și fără voie.
Neamului meu întreg îi doresc întregirea granițelor și atingerea
tuturor idealurilor, la care am aspirat noi și strămoșii noștrii și pentru
cari noi adesea ne-am pus în primejdii mari, scăpând de la dușmani
până și pe acei ce plecau în 1918 să șteargă hotarul nedrept al Prutului.
Cu limbă de moarte îndemn pe toți la unire, bărbăție și credință
întru apărarea sărăciei și moșiei românești strânși uniți în Jurul
Tronului și Conducătorului nostru.
Fraților români să faceți ca tot ce-i românesc să fie veșnic și
nepieritor!
Dar iată că-i văd într-o ceață luminoasă prin mintea mea și pe
confrații mei Vlădici. De ei vorbesc la urmă, fiindcă așa este starea
noastră Vlădicească – să fim slugi tuturor și cei de pe urmă. Toată
ceata ierarhilor mi-a fost și-mi rămâne scumpă. Cu ei m-am nevoit în
nevoile Bisericii și Neamului și tot cu ei am tresăltat în bucurii.
Tuturor le cer iertare și le-o împărtășesc și eu, iar în viața ce le-a
mai rămas o izbândă și propășire în cele ale Bisericii Neamului.
Pe toți și pe toate – Vlădici, preoți, mireni, frați si surori – îi rog
să nu mă uite și să nu mă lase în rugăciuni, cerându-mi de la Domnul
odihnă și iertare după zbuciumata mea viață pământească.
Și acum trecând la cele vremelnice, pământești, de la început caut
să mărturisesc că o viață întreagă am trăit-o pentru mănăstire și pentru
alții. În viața mea n-am folosit nimic ce-a fost strein. După câștiguri
urâte n-am umblat. De aceea acum la apusul zilelor mele n-am nimic.
M-am străduit să fac și cu voia Domnului am izbândit să aduc la
bun sfârșit biserica din Prisaca și Borisăuca, Iar biserica de la Episcopia
din Ismail am conceput-o și cu cheltuiala Eparhiei am zidit-o. Lui
Dumnezeu i se cuvine slavă pentru toate acestea, iar pentru mine
smeritul îndemn: anual la ziua morții mele să mi se facă pomenire.
Poruncesc la toate rudeniile mele ca nimeni și niciodată să nu
pretindă sub orice fel ar fi, casa mea din mănăstirea Suruceni, la crame,
la via de 41/2 hectare și la pământul de 3 hectare. Toate acestea au fost
agonisite de mine, din chiverniseala simbriei ce o aveam și pe toate
acestea le las mănăstirii în proprietate neînstrăinabilă.
Poruncesc și soborului mănăstirii: anual, de ziua morții mele să-mi
facă pomenire și de fiecare dată să ajute câte pe trei sărmani cu ceva milos-
tenie, fără s-o arăt eu, ca nu cumva mai târziu aceasta să pară o sarcină grea.
Biblioteca mea, deși răvășită, o las Seminarului Teologic din
Chișinău după ce d-l profesor C.N. Tomescu și păr. director pr. ic. St.
Bejan își vor alege din ea unele cărți pentru uzul lor la catedră și chiar
traduceri spre folosul tuturor.
Locul înmormântării, tare ar dori sufletul meu să fie la Ismail, dar

calea anevoioasă și lungă, precum și vremea grea de acum, mă fac să
înțeleg că aceasta nu se va putea.
Din cele două perechi de veșminte arhierești – în una, cea roșie,
voi fi înmormântat, iar cealaltă pereche, gălbuie, dispun a fi trimisă la
Ismail spre pomenirea mea.
Alte lucruri mai mici din cele arhierești – cruci, cârje, engolpi-
oane etc. ce se vor mai găsi se vor preda Catedralei Chișinău.
Toate sumele ce se vor cuveni a fi ridicate pentru mine de la Stat
dispun a fi ridicate de către Păr. N. Bolboceanu, care va plăti cu ele toate
cheltuielile făcute cu înmormântarea mea de către Păr. T. Procopan, pe
care-l însărcinez cu această grijă.
Toate sumele ce vor mai rămâne, autorizez pe Păr. Bolboceanu să
le predea numai nepoatei mele, preoteasă văduvă cu copii: Zagorodnâi
din Suruceni.
În felul acesta mi se pare că am încheiat toate socotelile mele cu
cele pământești, îndemnând pe toți frații creștini de totdeauna să se
mântuiască în credință noastră, singura adevărată și veșnică.
Mulțumind lui Dumnezeu pentru toate ce mi-a trimis în viață
sunt gata a mă înfățișa Judecătorului Celui Preaînalt, Drept și Veșnic,
căruia slavă i se cuvine în vecii vecilor. Amin. s.s. Dionisie.
Acest concept a fost scris la spital, cuvânt după cuvânt, așa cum
l-a dictat testatorul, apoi citit și semnat de noi, urmând ca mai apoi să
se transcrie la o mașină pe curat și să se semneze din nou, dar nu s-a
mai reușit.
De față au fost:
s.s. Ic. St. Nicolae Bolboceanu
s.s. Ic. St. Pavel Grosu
s.s. Preot Teoctist Procopan
1943 Septembrie 15 zile
VII.2. Articole, documente, aprecieri

VII. 2.1. Articole
Mitropolia Moldovei, Sinodul Rusesc și

moldovenii Republicei Moldovenești și de peste Nistru250
În desbaterile Comisiunii pentru pregătirea Soborului Bisericii

moldovenești din Republica Moldovei s-au ivit multe chestii, cari
vor trebui lămurite, precum în Comisie, așa și în Soborul bisericei
moldovenești.
Cea dintâi este a discuta drepturile Sinodului bisericei rusești
asupra bisericii noastre, asemenea și drepturile Mitropoliei Moldovei.
A doua de aceiași însemnătate: drepturile bisericei moldovenești
asupra românilor de peste Nistru.
Dezbătând chestia dintâi, noi vom pune întrebarea acelor preacin-
stiți părinți, cari s-au adunat la 11 Decemvrie anul trecut, cari în proto-
colul al 3-lea, pct. 4, susțin, că Soborul bisericei Moldovei trebuie să fie
chemat cu binecuvântarea Patriarhului a toată Rusia și a Soborului:
se poate găsi vreun articol sau lege, care ar putea dovedi că răpirea
care a fost făcută politicește de Rusia a unei jumătăți din Mitropolia
Moldovei, ar fi putut da dreptul Sinodului rusesc să anexeze duhovni-
cește pe cea răpită politicește?
Și de este vreo lucrare a preasfântului Sinod rusesc, care ar putea
dovedi, că anexarea a avut loc și este întemeiată pe hotărârile sfintelor
canoane și a obiceiurilor vechi a bisericei ortodoxe?
Dacă sunt, atunci rugăm pe preacinstiții părinți ca, spre limpezirea
chestiei, să arate lămurit drepturile preasfântului Sinod asupra acestei
părți anexate duhovnicește din trupul bisericei autonome a Moldovei.

250
Mai înainte de a asculta aceste lămuriri, noi trebuie să ne întoarcem

și să vedem, ce a hotărât preasfântul al III-lea Sinod întru a sa a 8-a
pravilă împotriva siluirilor, pe cari patriarhul Antiohiei le-a întrebu-
ințat față de biserica Ciprului. Se știe că, în al V-lea veac, Siria, fiind
sub stăpânire grecească, era ocârmuită de un duce, sub a cărei ocâr-
muire intră și ostrovul Ciprului. Vrând a se folosi patriarhul cu starea
politică a ostrovului, sub care se afla Ciprul, pe cari firește, că Ciprioții
nu i-au primit și despre lucrările anticanonice ale patriarhului au făcut
cunoscut preasfântului al III-lea Sinod, care atunci se ținea în Efes.
Preasfântul Sinod, ascultând plângerea Ciprioților, a hotărât
că: „pronomiile și drepturile, cari dintru început și din vechime au
dobândit fieștecare eparhie, să rămâie curate și nesiluite și fieștecare
mitropolit să aibă voie a lua întocmai copie de pe acest canon spre întă-
rirea și adeverirea pronomiilor mitropoliei sale. Iară de ar arăta cineva
formă sau lege politicească și împărătească potrivnică acestui canon,
au socotit de cuviință tot Soborul acesta ca politiceasca lege aceasta să
rămâie fără tărie și nelucrătoare” (Soborul al III-lea din Efes, prav. 8-a).
Din acest canon și hotărâre a sfinților părinți adunați la acest
sobor, cari numai binele și slava sfintei biserici căutau, s-ar părea
lămurit, că anexându-se politicește o jumătate din sfânta mitropolie a
Moldovei și Sucevei, n-au putut să-i deie dreptul preasfântului Sinod
al Rusiei ca să facă și o anexare duhovnicească a acestei părți, la care, mi
se pare că nu au luat ei nici o canonicească deslegare sau unire a sfintei
biserici ortodoxe, pe care le înfățișează preasfinții patriarhi și mitropo-
liți ai sfintelor biserici autocefale. Anexarea a fost săvârșită întocmai
precum a fost și cea a bisericei Iveriților.
Pentru adunarea Soborului mai cu dreptul ar fi și mai canoni-
cește a lua binecuvântare de la Preasfinția Sa Mitropolitul Moldovei
și Sucevei, din a cărui hotare de al și fost rupți 100 de ani, politicește
și duhovnicește, dar după temeiul canonului mai sus pomenit, noi nu
am fost deslipiți. Dar, de este vreo hotărâre canonicească, care ar putea
dovedi că anexarea are temei canonic, noi am dori ca ea să fie publicată.
II.
Ce privește al doilea punct despre drepturile bisericei Moldovei
asupra tuturor Moldovenilor noi lepădând toată politica, de care sfânta
biserică trebuie să fie totdeauna străină, ne vom întoarce la aceea, ce
ne-au lăsat nouă sfinții părinți spre povățuirea și ocârmuirea sfintei
biserici, fiindcă toate lucrările lor sunt străine de politică și au scopul
numai binele credincioșilor și mântuirea sufletelor lor.
Dacă cetim canonul al 34-lea al sfinților apostoli, noi aflăm că
fieștecare nație trebuie să aibă episcop sau mitropolit anume pentru
neamul său: „Episcopii fieștecărui neam (nație) se cuvine să știe și să
cunoască pe cel întâi între dânșii și a-l socoti pe el cap și nimic altceva
de prisos a face”.
Urmează din aceasta, că neamul moldovenesc (românesc), ori
unde s-ar întâmpla, trebuie ocârmuit de Mitropolitul Moldovei, necă-
utând la granițele sau hotarele cari ne despart pe noi politicește.
De vom lua hotărârile preasfântului Sinod rusesc, care deși nouă
Moldovenilor nu ne slobozia să avem mitropolit sau episcop moldovan,
dar ei din ei, pentru Rușii cari trăiau în America și Japonia își țineau și
trimiteau episcopi supuși canonicește lor, deși erau în țări politicește
străine de ei și guvernele cărora îi suferea și-i primea cu multă răbdare,
înlesnindu-le în tot chipul lucrările spre folosul sufletesc al fraților lor
ruși. Tot în acest fel ar fi socotit, că Ucraina, în care locuiesc mai mult
de jumătate de milion de Moldoveni, cari până acuma sunt în robie
duhovnicească, nimica nu va avea, dacă ei în cele duhovnicești nu vor fi
povățuiți spre vecinica mântuire a sufletelor lor de mitropolitul, capul
tuturor Moldovenilor.
Dacă noi ne vom întoarce ochii și vom străbate mai adânc ches-
tiile cari au urmat și cari s-au pus în lucrare în chestia greco-bulgară,
găsim că episcopii râvnitori bulgari, vrând a trage la lumină pe frații
lor, au lucrat cu multă înfocare pentru luminarea poporului, care după
cum se vede în istorie, era foarte întunecat, din pricină că clerul bisericei
Constantinopolei mai mult se ocupa cu elenizarea, decât cu luminarea

poporului, după cum vedem că a fost lucrarea lor și în Moldova și după
cum a lucrat și în Basarabia, la noi, biserica preasfântului Sinod. Acolo
elenizare, aici rusificare, ce în biserică nu ar fi trebuit să aibă loc niciodată.
Episcopul bulgar, deși și-a căpătat numele de schizmatic și a fost
despărțit de biserica bizantină, dar de vom urmări purtările preasfinți-
tului Sinod în chestia lor cu Bizanțul, vom vedea că la ei se uitau nu ca la
niște schizmatici, dar ca la niște luptători pentru luminarea și deșteptarea
poporului bulgar, cu care legăturile duhovnicești nu le rupeau, ci din
contră, se foloseau de multă facere de bine morală și materială în împre-
jurările lor grele, spre a-și împlini și ajunge ținta, pentru care ei se luptau.
și exarhatul, care a fost înființat de episcopii bulgari, era totdeauna spri-
jinit când de guvernul rus, atât mai mult de preasfântul Sinod.
Acel exarhat își întindea drepturile sale nu numai în patriarhatul
bizantin, ce era sub împărăția turcească, dar și asupra tuturor Bulgarilor
cari se aflau în noul Regat bulgar. Tot într-acest fel și biserica Moldovei
ar avea dreptul, bazându-se pe Canonul acela al 34-lea al sfinților apos-
toli, să-și întindă drepturile nu numai peste Nistru, dar și în America și
în tot locul, unde numai s-ar afla fii rătăciți ai neamului nostru.
Preasfântul Patriarh al Constantinopolei avea și are turma sa,
nu numai în hotarele Turciei, dar după cum vedem, și în Rusia, în
America și în alte părți ale lumii. Chiar la noi în Chișinău, deși este
eparhie străină și s-ar socoti că nu este cu drept să-și aibă biserică
supusă Preasfinției Sale, dar totuși este biserică grecească, cu preot
trimes anume de Preasfinția Sa, ai cărui poporeni sunt colonie greacă
din loc. Asemenea biserici sunt în Odesa și în alte locuri. Tot așa s-ar
putea, ca și Mitropolia Moldovei să urmeze.
În acest articol eu am arătat, după a mea puțină știință, precum
așezământurile ce sunt în sfintele canoane, asemenea și cele dobândite
prin luarea aminte asupra politicei bisericești în vremile de pe urmă,
și părerile mele în chestiunile ce vremea ni le-a pus acum înainte.
Aceasta din motiv că noi stăm acum la o întorsătură istorică, care nu

adese se ivește și pe care noi trebuie, cu mare sârguință și luare aminte,
să o folosim spre binele și luminarea iubiților noștri frați moldoveni.
Misiunea Comisiunii precum și a Soborului este de mare însem-
nătate, precum pentru sfânta biserică a noastră, asemenea și pentru
neamul nostru, și lucrătorii trebuie să-și pună precum știința și energia,
asemenea și dragostea de a lucra pentru luminarea întunecaților noștri
frați, asupra cărora numai acum s-au ivit razele cele mai mult așteptate
a acelei slobozenii, pe care ni-a lăsat-o nouă Mântuitorul Christos.
Chestiunea cea mai de culme trebuie să fie iubirea de neam, de
care dragoste a fost pătruns și Mântuitorul Christos și următorii Lui,
marele apostol al limbilor, Pavel, în cuvintele sale cele către Romani:
«Aș fi poftit eu însumi a fi anaftemă de Christos pentru frații mei,
rudele mele după trup, car sunt Izrailtenii, că și cu Izrailtenii sunt»
(Romani c. 9.3; c. 11 st. 1).
Igumenul Dionisie
Mănăstirea Suruceni,
15 Martie 1918
Încă ceva despre drepturile Bisericei Moldovei251
Am vorbit într-un alt articol despre aceea, că biserica să fie mai

presus de orice politică, urmând practicei sf. Apostoli și așezămân-
turilor vecinice ale sf. Biserici, pe cari ni le-au lăsat sf. Apostoli și sf.
Părinți, întru ale lor vecinice așezăminte și scrieri.
Dacă ne întoarcem înapoi și cu luare aminte vom căuta, cum a
întărit și întemeiat Christos sf. Biserică, noi aflăm, că mai înainte de a
trimete pe Sf. Apostoli la propoveduire, i-a învățat pe ei limbile popoa-
relor unde aveau să meargă ei, ca să samene cuvintele vieții vecinice.

251
Nu au învățat pe popoare limba cea evreiască a apostolilor, dar, din

contra, i-a învățat pe apostoli, pentru ca să poată ei înțelege limba gloa-
telor la care erau trimeși, să le lumineze.
Tot așa au urmat și sfinții apostoli, cari întemeind creștinismul
în toate unghiurile lumei știute întru acea vreme, ei nu trimeteau în
Iudeea după candidați la scaunele bisericelor pe cari ei le întemeiau,
ci se sârguiau ca să afle fețe vrednice din oamenii din loc. După cum
vom lua aminte bine la istoria sfintei biserici, noi vom afla, că înte-
meind biserica din Afina, apostolul a pus episcop pe Jeroftei, asemenea
și în Crit pe Timoter, apostolul Ioan, propovăduind în Asia Mică, a
rânduit episcopi în Smirna pe Policarp, iară Petru, întemeind scaunul
în Antiohia, a pus pe Ivod și în Roma pe Lin și Clement.
Firește, că toate aceste fețe nu erau de origine evreească, dar din
contră, erau dintr-acele limbi, cari locuiau în acea lăture, unde sfinții
apostoli propovăduiau cuvântul și întemeiau biserici pentru popoarele
acelea. Sămănând cuvântul adevărului, ei nu erau totodată și răspândi-
torii ideilor politicești ale patriei lor.
Tot de aceea s-ar fi cuvenit a se ținea și sfintele lui Dumnezeu bise-
rici din timpurile de pe urmă, lăsând politica în afară de ograda bisericii;
să caute numai la „țântă”, neocupându-se cu prozelitismul politic, dând
popoarelor mai mici dreptul de a-și avea în fruntea lor păstori și mijlo-
citori între popor și Dumnezeu din neamul lor, după cum din vechime,
urmează unele din biserici. Așa de exemplu, vedem că nația armenească,
de la început și până acum, ține frumosul așezământ apostolesc de a
cunoaște pe un episcop, cap al bisericii și nației lor, căci după cum vedem
și astăzi, catolicosul armeano-gregorian din Acimiadzin păstorește tot
poporul armean din toate unghiurile lumii, lucru care la noi, în biserica
ortodoxă-orientală, nu s-a păzit deloc, după cum în biserica bizantină,
unde domnia panelenizmul și în biserica preasfântului Sinod, unde
domnia slovenizmul, căci în cea dintâi se ocupa cu elenizarea popoa-
relor ce locuiau în patriarhat, iar în cea de a doua cu rusificarea.
Cea dintâi a avut urmări grele pentru patriarhat: schizma

greco-bulgară, iar aici, în a doua: despărțirea Iveriților (Gruzinilor) și
a Moldovenilor.
Precum schizma Bulgarilor față de patriarhat nu a fost antica-
nonică, care canon nu și-a pierdut și nu-și pierde tăria niciodată, nici
poate fi schimbat, tot într-acest fel și Biserica Moldovei, având temei
și îndreptare în canoanele însemnate în articolul de dinainte, trebuie
să-și orânduiască soarta în viitor după cererile vremurilor sosite acum ,
restabilind și din nou întemeind „drepturile” și „pronomiile” vechi ale
sfintei Biserici a Moldovei, cari au fost siluite în veacul trecut.
Lucrătorii Comisiunei și ai Soborului trebuie deci să aibă cea mai
mare silință spre a aduce la viață toate drepturile, ce erau uitate și lepă-
date, cari pentru noi Moldovenii sunt de cea mai cardinală însemnă-
tate. Moldoveni, neamul nostru trebuie să-și cunoască pe cel întâi al
lor cap al sfintei biserici naționale, pentru ca să poată fi înțeles glasul lui
de către turma, care cu dor așteaptă pe arhiereul său moldovan.
Igumenul Dionisie
24 Martie 1918
Drepturile și pronomiile Mitropoliei Moldovei252
Cetind într-un număr al ziarului România Nouă adresa Comisiei

cătră înalt P.S.S. Mitropolitul Moldovei, în care autorii acesteia amin-
tesc despre legăturile Bisericei noastre cu Sinodul bisericei preasfân-
tului Sinod rusesc, asemenea și de teama domnilor autori de a-și căpăta
numele de schismatici, eu am rămas, personal, foarte nemulțămit.
Pomenind, adecă, de drepturile canonice ale preasfântului Sinod

252
rusesc asupra bisericei noastre, nu au arătat, anume, canonul care ar

putea dovedi acel drept, ci numai verbal pomenesc de canon. Tot așa
nu arată nici acel canon, care ar putea da dreptul aceluiași preasfânt
Sinod să ne dea nouă un așa nume frumos, adecă „schismatic”.
Drepturile preasfântului Sinod asupra bisericei noastre sunt
contestate de canonul al 8-lea al Soborului III și de al 34-lea al s.s.
Apostoli, pe care îi rog pe d-nii autori, ca mai cu luare aminte să le
citească, folosindu-se cu lămuririle lui Balsamon și Zonara, și atunci
sunt încredințat, că toată teama le va pieri și se vor convinge, că drep-
turile Mitropoliei Moldovei asupra Basarabiei sunt nestrămutate și nu
pot fi contestate de orice canon.
Eu, din parte-mi, aș pune întrebarea, că canonicește au fost
rânduiți ocârmuitori ai bisericei Moldovei, mitropolitul Ambrozie,
la 1789, și Gavriil Bănulescu Bodoni, la 1808-1812 și, pe urmă, până
la 1821?
Aceasta din motiv că eu, bazându-mă pe vechile obiceiuri ale
sf. Biserici și pe învățăturile s.s. Părinți, aflu următoarele: Episcopul
însămnându-se pentru o sfântă biserică, el este pentru acea biserică ca
un logodnic și mire al acelei sfinte biserici și el acea logodnă duhov-
nicească cu sfânta Biserică trebuie să o țină necrumată, în toate zilele
vieții sale. Se știe, că în biserica veche, episcopii viețuiau în eparhiile
lor, nestrămutați; nu știau de schimbările acestea din vremile de pe
urmă, dar își țineau legătura sfântă nestrămutată între sine și biserica
încredințată lor de Duhul Sfânt, (în Biserica catolică, până în ziua de
astăzi, episcopii, ca semn al legăturei lor cu sfânta biserică la care sunt
sfințiți, poartă inel în deget).
Aceasta, în biserica ortodoxă a preasfântului Sinod, nu s-a păzit
de loc, pentru că vederile politice mai mult conduceau sfânta biserică
și biserica era o armă oarbă în mâinile politicianilor, după cum vedem
din lucrările acestor politiciani în veacul al 18-lea, în nenorocita
Mitropolie a Moldovei.
Ocupând oștile rusești Principatele, ele totodată cu așăzarea unei stări

politicești în țară, au așezat și mitropolit rus pe arhiepiscopul Ambrozie,
supus preasfântului Sinod, iară după mutarea aceluia, la anul 1792, a fost
însemnat ca mitropolit, de guvernul Rusiei, Gavriil Bănulescu-Bodoni,
împotriva cărei însemnări – după cum cetim în trimiterea preasfințitului
mitropolit al Moldovei, Iacob – a protestat patriarhul Constantinopolei,
caterisindu-l pe el și înlăturându-l și de la Mitropolie.
Tot acest mitropolit Gavriil, după înlăturarea, la anul 1808, a
vestitului mitropolit Veniamin Costachi, a fost însemnat de guvernul
rus ca mitropolit al Moldovei, în supunere preasfântului Sinod, care a
ținut scaunul până la 1812, iar de la 1812 a rămas ca mitropolit peste
partea cea ruptă din Mitropolia Moldovei, adecă peste Basarabia.
Canonicească a fost episcopia acestor doi arhierei și dacă da, sau
nu, apoi canonicească a fost ocârmuirea și a urmașilor lor?
Eu nu voesc să judec pe nimenea, fiind singur un om, carele este
plecat cinstitor al Bisericei lui Christos și slujitorilor ei, dar las jude-
cata membrilor Comisiunei, să o judece ei. Numai totodată, eu voiu
pomeni o întâmplare din viața unui mare luminător al bisericei și cu
aceea va fi sfârșit acest articol al meu.
Sf. Ioan Gură de Aur, din neînțelegerile ce le avea cu împărăteasa
Eudoxia, prin ajutorul episcopilor celor de un gând cu împărăteasa,
a fost de două ori izgonit de la patriarhie. Izgoniți au fost și episcopii
cari țineau partea lui și cătră unii dintre ei sf. Ioan Gură de Aur și-a
adresat una dintre scrierile sale, mângâindu-i pe ei în grelele împre-
jurări ale surguniei. În acea scrisoare, între altele, el scrie așa: „Frate
Chiriarhe, am auzit de bârfitorul acela Arsachie, pe care l-a pus împă-
răteasa patriarh în scaunul meu, lupul acela, zic, în chip de oaie, ce are
numai schimă de episcop, iar după adevăr este preacurvar, că precum
femeea, ce-i trăește bărbatul și merge la altul, se cheamă preacurvă, așa
și acesta preacurvar este, nu trupește, ci sufletește că fiind eu viu, mi-a
răpit scaunul”.
Cuvântul e cam aspru, dar a ieșit din gura sfântului bărbat și

eu numai aceea am făcut, că l-am reprodus, spre limpezimea chestiei
noastre.
Asemănarea acestui fapt a avut loc la 1808. Fiind mitropolitul
Veniamin Costachi viu, a fost silit să-și deie scaunul mitropolitului
Gavriil, însemnat de guvernul rus, iar la 1812, restabilindu-se în scaun
mitropolitul Veniamin, a fost ruptă o jumătate din mitropolie pentru
același mitropolit Gavriil. După a mea părere, între fapta dintâi și
aceasta de pe urmă, nu este nici o deosebire.
Nu o numesc, dar o las la judecata Domniilor voastre, ca singuri
să judecați: de a fost canonicească ocârmuirea acestor două fețe însem-
nate de Guvernul Rusiei în Moldova și pe urmă în Basarabia, atunci și
urmașii lor sunt canonici, sau nu? Judecați! Unde se începe răpirea și
unde se săvârșește schizma? Dacă întâi, la 1808 a avut loc răpirea, apoi
poate să aibă loc, la 1918, schizma, de care așa tare vi-e teamă?
Igumenul Dionisie
29 aprilie 1918
VII.2.2. Documente
Scrisoarea adresată Sfântului Sinod

la întoarcerea de la Argeș253
Înalt Preasfințite și Preafericite,
În urma demisiei mele din postul de Episcop al Cet.-Albe-Ismail,

cu smerenie aduc la cunoștința Preafericirii voastre următoarele:
„Dosarul alegerii”, în Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

253
În ziua de duminică 31 august am plecat din București la ora 7.

La ora 5,35 p.m. am trecut Prutul și am călcat pe pământul sfințit prin
oasele și mormintele străbunilor noștri, iar acum scăldat și răscum-
părat prin sângele și vitejia fiilor neamului nostru, cari prin ajutorul
Celui de Sus, l-am răscumpărat.
Până în amurgul zilei, trecând prin Hânceștii devastat de dușmanii
Crucii lui Hristos, am ajuns la ora 7½ seara în com. Bardăr, la 8 km
de M-rea Suruceni, unde n-am putut ajunge din cauza drumului greu
și a întunerecului. A doua zi am ajuns la ora opt în M-rea Suruceni,
în leagănul copilăriei mele și a vieții mele, tocmai la începutul Sfintei
Liturghii. După terminarea serviciului divin, am crezut de cuviință
să plec la Chișinău pentru a mă prezenta P.S. Efrem, locotenent al
Mitropoliei Basarabiei. La ora 2½ am fost înapoi la Suruceni unde
mi-am reluat firul întrerupt al vieții de demult. În Mănăstirea Suruceni
am găsit o jalnică pustiire. În tot timpul acestui an de dezastru a tot
ce este omenesc și creștinesc, au rămas în mănăstire numei doi călu-
gări: monahul Ilie Miron și portarul Arsenie în vârstă de peste 75 de
ani, batjocoriți și necinstiți de călăii cari trăiau în mănăstire în deosebi
jidani și bolșevici.
În casele sau chiliile mele, a fost instalat un spital, iar în restul
locuințelor, trăiau servitorii și personalul acelui spital. Averea M-rei
ca: vite, trăsuri, unelte de gospodărie, toate au fost răpite și împrăș-
tiate de comitetul bolșevic sătesc. În ce privește sf. Biserici, mulțu-
mită lui Dumnezeu, ambele au rămas întregi, ca și neatinse. Toate
sf. veșminte, sf. vase, icoanele, crucile aurite sau argintate, au rămas
neclintite, fără numai că au fost inventariate de sovietici, pentru ca la
finele lunei Julie, să fie transportate cine știe unde. Însă Dumnezeu nu
le-a ajutat. Biblioteca mea și două trăsuri a fost ridicată și transpor-
tată la Chișinău. Din mobilierul caselor n-am găsit nimic, nici pat,
nici covor, pernă, absolut nimic. Încep acum, câte puțin să mă aranjez
și să mă obișnuiesc cu condițiile în care situația grea și primejdioasă
ne-a adus. Călugării împrăștiați au început să vină și până acum s-au

prezentat 3 ieromonahi, 5 ierodiaconi, 13 călugări și 3 frați. În total 24
persoane. Averea mănăstirei, încăpută pe mâna jefuitorilor, se restituie
câte puțin, cu ajutorul autorităților sătești, în afară de cari și trăsurile
proprii de urma căror nu știu nimic. În ce privește viile mănăstirei, ele
fiind dat celor mai săraci oameni, sunt aproape distruse și năpădite de
bălării. Va trebui un timp îndelungat până să se refacă.
Aceasta este toată situația pe cari am găsit de cuviință să o
aduc I.P.S. Sale Înalt Preasfințitului Nicodim Patriarh al României,
Președinte al Sf. Sinod.
Scrisoarea adresată lui Constantin N. Tomescu254
24. VIII. 943.

Dragă D-le Tomescu!
Vă mai scriu ceva din patul suferințelor, din Suruceni, cât mai
pot, pentru că piciorul meu s-a agravat tare rău, degetul mare să usucă
și vrea să cadă, celelalte degete s-au învinețit și rana este mare. Pe lângă
aceasta mai am «îmbolditori cari mă lovesc». Fie binecuvântat Cel
de Sus. Sămănătorii de cele rele au răușit să samene ură asupra mea, a
părintelui de la.... Și mi-i scârbă, după 25 de ani de iubire și dragoste.
Dragă D-le Tomescu, dacă scrii Prea Fericitului, transmite-i
smerite metanii și cer ertare și binecuvântare. Ași dori mult să vă văd
și să vă dau sărutare sf. în Domnul. Tot omul ca iarba, zilele lui ca
floarea erbii; uscatu-s-a iarba și floarea ei a căzut. Doamnei Olguța și
lui Nicușor binecuvântări.
Vă sărut, dragă.
† E. Dionisie Erhan,
Mănăstirea Suruceni

254
Procesul Verbal al Adunării Eparhiale

din data de 17 octombrie 1933255
Azi, 17 octombrie 1933, a avut loc ședința extraordinară a

Adunării Eparhiei Cetății-Albe-Ismail, convocată în urma cererii a 29
membri ai săi. După îndeplinirea cuvenitelor formalități, Adunarea
a pășit la cercetarea situației în ajunul alegerii Arhipăstorului titular
al Eparhiei, și în urma desbaterilor, a ajuns la unanima hotărâre a 41
membri prezenți la această Adunare Eparhială extraordinară.
Singurul candidat pentru ocuparea scaunului episcopal de aici, pe
care Eparhia îl dorește și pe care îl va vota, este Prea Sfințitul Episcop
Locotenent Dionisie Erhan, care s-a identificat cu nevoile Eparhiei
noastre, are inimă adânc creștinească, pătrunsă de nemăsurată evlavie,
este minunat sfătuitor și părinte mângăios, slujitor al Sf. Altar, care știe
să ne cârmuiască cu autoritate și cu iubire, cunoaște adâncimi ale teza-
urului de sfințenie și învățătură mântuitoare, este un neîntrecut predi-
cator în limba „vechilor cazanii” și pe lângă toate acestea este un neîn-
fricoșat Român și devotat apărător al Patriei și Dinastiei noaste. Nu
uităm niciodată că Prea Sfinția Sa a fost inimos moldovean sub urjisita
stăpânire străină, cu fapta și autoritatea sa a sprijinit toate mișcările
moldovenești din tulburile vremi ale revoluției, că cu lupta sa a înviorat
lucrul grupului patriot din Basarabia și în clipe de primejdie pentru
cei mai aleși fii ai neamului nostru, Prea Sfinția Sa i-a ieșit, ca nimenea,
întru întâmpinare și i-a ocrotit între zidurile sălașului său mănăstiresc,
ridicând pe metereze părinți înarmați, gata de jertfă.
Înviorarea moldovenească îi datorește mult Prea Sfinției Sale.
Hotărârea noastră de azi, ca și votul ce venim a i-l da în fața
Neamului întreg, când este a se alege un Episcop titular pe acest scaun,
înseamnă numai o slabă recunoștință ce-i aduce poporul basarabean

255
prin reprezentanții legali, asemenea cum i-au arătat în anul mântu-

irii noastre naționale – 1918 – și înaltele foruri bisericești și de stat,
alegându-l ca Arhiereu Vicar.
Fie și pentru Prea Sfinția Sa această mărturisire ca o mângâiere
peste mult frământată-i viață, acum pe calea căruntețelor sale.
Ca urmare hotărârii sale Adunarea va anunța Sfântului Sinod
candidatura Prea Sfințitului Episcop Locotenent Dionisie la ocuparea
scaunului acestei Eparhii și totodată va da știre despre voința sa, prin
telegrame: către Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, Prea Fericitul
Patriarh Miron, Ministrul Instrucțiunii și către înalt Prea Sființitul
Mitropolit Gurie (Urmează semnăturile a 41 de membri ai Adunării
Eparhiale extraordinare).
Diploma de alegere a Episcopului Dionisie Erhan256
CAROL AL II-LEA
Prin grația lui Dumnezeu și Voința Națională
REGE AL ROMÂNIEI
La toți de față și viitori sănătate,
Întărit fiind Prea Sfințitul Arhiereu Dionisie Erhan, cu Înaltul

Nostru Decret Regal Nr. 1110 din 1934, în scaunul Sfintei Episcopii a
Cetății-Albe Ismail.
Noi, Carol al II-lea, Rege al României, dăm Prea Sfințitului
Episcop al Cetății-Albe-Ismail D.D. Dionisie Erhan această a Noastră
Diplomă, odată cu învestitura.
Dată în Palatul Nostru Regal din București, în prezența înal-
tului Cler, a Consiliului Nostru de Miniștri și a Înaltelor Corpuri

256
ale Statului, în anul mântuirii una mie nouă sute treizeci și patru și al
Domniei Noastre al patrulea.
(ss) CAROL
Ministru Instrucțiunii, al Cultelor și Artelor
(ss) Dr. C. ANGELESCU
Cuvântarea Episcopului Dionisie Erhan

cu ocazia învestiturii regale257
SIRE,
Lucrurile lui Dumnezeu sunt minunate și căile lui nenumărate.
„Pentru că, cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine s-a făcut
sfetnic Lui și i-se va răsplăti? Căci de la El și prin El s-au făcut toate
și Lui i se cuvine mărire în veci” (Romani 40, 34-36). „De către El se
îndreptează pașii omului” (Ps 37, 23).
Cu voia Lui Dumnezeu, stând eu acuma înaintea Majestății
Voastre, mă-ntorc cu gândul înapoi, „la zilele cele din început, la anii
cei veșnici ca să cunosc lucrurile cele minunate ale Lui, prin care El
orănduește soarta oamenilor”.
Mă gândesc la marele păstor de turme, la gângavul Moisi, care
în urmă ajunge dătător de lege și conducător al poporului Israel; Mă
gândesc la fiul lui Iesei, tânărul David, care mi se înfățișează rezimat
în toiag, păstorind oile tatălui său și care apoi, prin voia vecinicului
Dumnezeu ajunge viteaz mare, împărat și alcătuitor de psalmi. Mi
se oglindește chipul blândului Iisus pe țărmurile Mărei Galileene,
chemând pe pescarii ce-și trăgeau mrejile și poruncind lor să-și lase
vânatul și să-I urmeze Lui, ca să-i facă pescari de oameni, ritori neîntre-
cuți, propovăduitori ai credinței celei noui.

257
Mă gândesc și la mine, neputinciosul, care din tinerețe am lăsat

coarnele plugului și mi-am aruncat soarta mea în noianul milelor și al
îndurărilor lui Dumnezeu, Cel ce neîntrecut m-a povățuit cu judecă-
țile Lui, necunoscute de mine până-n clipa de față, când stau înaintea
Majestății Voastre, ca să primesc după rânduiala datinelor strămoșești,
consfințită de veacuri, toiagul păstoririi.
Acest toiag simbolizează pentru mine, nu un semn de stăpânire,
ci va fi pentru mine un reazim în greutățile, în răspunderile dregăto-
riei bisericești și în purtarea cu bine a crucii celei grele ce este pusă pe
umerii mei neputincioși.
MAJESTATE,
Î-mi dau seamă cât de grea este slujba apostolică în vremurile de
față, pentru că sunt dator a priveghea, ziua și noaptea, apărând turma
mie încredințată și după cum zice proorocul Avacum: „a sta la straja mea”.
Voiu fi dator să fiu propovăduitor al credinței strămoșești, nu numai cu
cuvântul viu, cu timp și fără timp, dar mai întâiu prin credință și prin
faptele credinței, cari vorbesc mai mult decât orice predică, pentru că
și Hristos, începătorul păstorilor, va cere de la noi nu cuvinte, ci fapte.
Turma mie încredințată este la hotarul de răsărit al Țării, hotar
care desparte două lumi, adânc deosebite. Acolo cu ajutorul Domnului,
eu mă voiu strădui să țin drept steagul credinței strămoșești și al intere-
selor neamului meu iubit.
Această turmă este alcătuită din diferite naționalități ca: Români,
Ruși, Bulgari, Germani, Găgăuzi. Pe aceștia mă voiu nevoi, ca ei să fie
una sufletește.
Deviza mea în viață a fost credința, dragostea și pacea. Numai
prin credință și dragoste vom putea ajunge la roade fericite și cei din
minorități, ce locuesc alături de noi, vor simți sub ocârmuirea noastră,
că nu sunt fii adoptivi, ci fii adevărați ai Patriei noastre Românești.
SIRE,
Ca pildă în conducerea Episcopiei Cetății-Albe-Ismail, voiu
avea pe vrednicul și neuitatul conducător ai Eparhiei Ismailului –
pe marele Ierarh și păstor Melhisedec Ștefănescu înființătorul și
organizatorul eparhiei și în același timp fondatorul Seminarului, care-i

poartă numele și ființează pună astăzi.
SIRE,
În viața mea eu am supt învățăturile Sf. Scripturi și ale sfinților
bărbați ai bisericii noastre ortodoxe, cari m-au povățuit și îndrumat în
toate împrejurările și greutățile din viața mea.
După cuvintele Mântuitorului, eu am dat totdeauna lui
Dumnezeu cele ce sunt a lui Dumnezeu, și Chesarului, cele ce sunt ale
Chesarului (Matei 22, 21), iar în ceea ce privește legătura cu neamul
și cu țara mea, dc când m-am pomenit, gândul, și inima nu s-au oprit
niciodată la Prutul vremelnic despărțitor. Astăzi, când visul nostru
și al strămoșilor noștri s-a împlinit, rămân și voiu rămâne neclintit,
întemeiat pe Sf. Scripturi, cari ne învață: „Temeți-vă de Domnul și pre
Rege îl cinstiți” (1 Petru 11, 17). „Pentru că inima Regelui este in mâna
Domnului și ca pe curgerile apelor, unde voește acolo îl îndreaptă”
(Pilde 21, 1). Rugăciunea noastră înaintea Domnului va fi neînce-
tată, ca să fiți păzit, ocrotit și apărat de toate uneltirile dușmanilor, ca
Moștenitorul Tronului – nădejdea și viitorul neamului nostru – să ne
crească întărit în credința lui Dumnezeu și în dragoste către Neam,
iar neamul nostru, sub înțeleaptă ocărmuire a Majestății Voastre, să
propășească din slavă în slavă, spre mărirea lui Dumnezeu.
Ca încheiere a acestui crez, ce vă împărtășesc azi, eu înalț rugele
către bunul Dumnezeu cu cuvintele proorocului David: „Dumnezeule,
judecata Ta dă-o Regelui și dreptatea Ta fiului Regelui, ca să judece pre
poporul Tău întru dreptate și pre săracii Săi întru judecată”.
„Să ia munții pacea și dealurile dreptate; să domnească de la mare
până la mare și de la râuri până la marginile pământului, să răsară în
zilele lui pacea și dreptate” (Ps. 71, 3).
Să trăiți Majestate!
Să trăiască Moștenitorul Tronului!
Trăiască Augusta Familie Regală!
Trăiască România în hotarele ei, pe veci întărite!.
VII.2.3. Aprecieri
Un episcop pentru Basarabia258

Nicolae Iorga
Împrejurări de familie mă împiedică de a fi azi la alegerea episco-

pului Cetății-Albe. Cunosc prescripție din lege care cere o diplomă
universitară pentru acela care ar avea să ocupe un scaun eparhial. E o
îngrădire pornită din lăudabile preocupări culturale, dar toată tradiția
țării care a ridicat la această situație pe atâția oameni de un mare
merit, cari n-au știut nici ce înseamnă liceul, se ridică împotriva acestei
pretenții. De altfel, ea a fost înlăturată la cea dintâi alegere de arhiereu
fără titlu. Acela pe care-l cer Basarabenii, se află în această situație.
Dacă ei îl cer pe părintele Dionisie, e pentru că viața lor în lupta
pentru cultura românească și pentru reunirea la vechea lor Moldovă
e legată de acest venerabil cleric, atât de smerit și de adânc devotat
Bisericii sale.
Ei își aduc aminte de atitudinea deosebit de curagioasă pe care
acest drept și bun Moldovean a avut-o în zilele când soarta provin-
ciei sale era în discuție, și cred că se cuvine loc celui care și l-a găsit la
primejdie.
Ziua Domnului259
Gala Galaction
Sf. Sinod al Bisericii Române Ortodoxe a luat ieri o hotărâre feri-

cită: a recunoscut pe P.S. Dionisie, Episcopul Locotenent al Ismailului,
drept Episcop bine ales și definitiv. Ende gut, alles gut. Totuși acest

258

259
eveniment și oscilațiile sufletești, cari l-au însoțit, trebuie să preocupe

pe comentatorul vieții noastre bisericești.
Este semnificativ, că atâtea discuții și atâta vervă canonică și juri-
dică s-au cheltuit în jurul unui articol de lege(sau articol dintr-un regu-
lament) foarte recent și foarte trecător. Se știe prea bine că Biserica
noastră ortodoxă este mult năpădită de pretențiile, de drepturile câști-
gate și de pravilele stăpânitorilor acestei lumi. Pentru aceia stăm atât
de prost. Cazul P.S. Dionisie ne învață multe. Iată un adevărat ostaș al
Crucii. A crescut la mănăstire de copilandru. A fost un aspru călugăr
și, printr-o rară și fericită îmbinare, un suflet de fierbinte moldo-
vean. Fără să facă sgomot, fără să-l știe lumea, starețul Dionisie de la
Suruceni a fost stâlp și făclie neamului românesc și nădejdiilor nați-
onale. Dar în deosebi severul preot al lui Hristos a fost pilduitor și
paznic la picioarele Sfântului Altar. Teologia P.S. Dionisie, învățată în
pacea chiliilor mănăstirii (dar necertificată de nici o diplomă) o doresc
celor mai trufași doctori în teologie din biserica noastră. Cucernicia
P.S. Dionisie, în fața Sfintei Mese, aș dori să fie privită prin miracol de
toți preoții din țara românească.
Integrul călugăr n-a poftit nici o boerie și nici episcopie. Mai sânt
și astfel de exemplare. Căci dacă n-ar fi (și n-aș ști și eu câteva) n-aș
putea să mai înțeleg longanimitatea lui Dumnezeu și amânarea pildei
cu Sodoma și cu Gomora. Împrejurările, admiratorii, amicii devo-
tați, dorința unei întregi provincii încă pravoslavnice... l-au impus pe
Arhiereul lui Hristos la bara candidaților episcopali!
Dar P.S. Dionisie nu era doctor în teologie! Ce importă o jumă-
tate de veac de ostășie călugărească! Ce ne pasă de impunătoarea
pietate a acestui soldat al lui Iisus Hristos Euharistic! Ce ne interesează
popularitatea lui provincială și clocotul inimilor de peste Prut!
N-are diploma de doctor în teologie! Așadar, în Biserica
Mântuitorului – așa cum stă ea subt șaua legilor statului – perso-
nalitățile din falanga lui Dionisie ne tulbură și ne strică legea.
Cercetează și vezi că din Galileia nu se ridică prooroc. Citește legea

(sau regulamentul) și vezi că pietatea și sfințenia, fără doctoratul în
teologie, sânt un semn de tăgadă (Luca 2, 34)! Noroc că Sfântul Sinod,
ajutat puțin și de Facultatea Teologică din Chișinău, a aruncat năvodul
tocmai unde trebuia.
Adresa P.S. Episcop Grigorie Comșa al Aradului260
Prea Sfințite, în Hristos iubite Frate,
Cu sfânta emoție, Vă scriu aceste rânduri din prilejul insta-

lării Prea Sfinției Voastre. Căci mă adresez acelui Arhiereu, care în
adevăr prin viața sa sfântă a dovedit că este fără prihană și trăiește în
Dumnezeu.
Înzestrat ești cu divinele calități arhierești, indicate de Sf. Pavel în
Epistola către Evrei (7, 26) ,,arhiereu ca aceasta se cuvinea să fie nouă,
cuvios, fără de răutate”. De aceia bucură-Te, Prea Sfințite, căci zice psal-
mistul: „Preoții Tăi se vor îmbrăca cu dreptate și cuvioșii Tăi se vor
bucura (131, 9)”.
,,Bucură-Te cela ce ești omul lui Dumnezeu, spre tot lucrul bun
desăvârșit”. (2 Tim. 3, 17). Bucură-Te, că totdeauna ai lucrat împreună
cu Dumnezeu, căci un Dumnezeu Sfânt poate primi numai lucrarea
unui preot și arhiereu sfânt. Dumnezeului și Domnului nostru nu
poate sluji decât cel ce caută sfințenia, căci zice Sf. Petru: „Ci după
sfântul, care V-a chemat pe voi și voi fiți sfinți întru toată petrecerea.
Căci scris este: fiți sfinți, că Eu sfânt sunt (1 Petru 1, 15 16)”.
Fericit ești că slăvești slujba Frăției Tale, ca și Pavel, care zice: „că
sunt neamurilor apostol și slujba mea o slăvesc” (Rom. 2, 13).

260
Fericit ești că vei fi prin această sfințenie pildă preoților și popo-

rului. Văzându-Te pe Frăția Ta, își vor aduce aminte de cuvintele din
Cartea Eșirei: „Și preoții cari se vor apropia către Domnul Dumnezeu,
să se sfințească ca nu cumva să se întoarcă de către ei Domnul” (Eșire
19, 22).
„Credincioșilor fi-Vei: pildă cu cuvântul, cu petrecerea, cu
dragostea, cu duhul, credința, cu curăția” (1 Tim. 4, 13).
M-ai impresionat mult când în ședința Sf. Sinod ai spus: „Ceea
ce mie îmi lipsește ca pregătire, să complectați Frățiile Voastre cu
dragostea”.
Smerenie frumoasă ai arătat, care Te împodobește mai mult decât
orice știință omenească, pentru că zice Sf. Pavel: „Socotiți să nu vă fure
pe voi cineva cu filozofia deșartă” (Coloseni 2, v. 8).
Imn arhieresc261
I..Horațiu
(Seminarist – Ismail)
Pe-a văzduhurilor aripi solii vremii ne-aduc veste,

Ce o trâmbițează lume-ntr-o serafică poveste;
Anii toți s-au scurs ca apa, murmurând prin stânci și munți
În a mării bătrânețe înflorită în peri cărunți.
Și așa cum ești, Stăpâne, blând, cum vorba te arată
Ne răsari prin negrul vremii o lumină preacurată;
O făclie de la care ne aprindem crezul sfânt,
Și-l-nălțăm pe culmea slavei în mărire și în cânt.
Drumul suferinței sfinte îl purcedem toți prin tine,
Spre Golgota răstignirii-ncununați de plâns, suspine,

261
De pe căi răzlețe vorba-ți Heruvimică adună

Turma rătăcită-n noaptea cugetării prea nebună.
Azi te văd, Stăpâne, iarăși pe altarul jertfei sfinte,

În odăjdia arhierească, slujba în rugări fierbinte
Înălțând la Cel ce-n pază viața omului o are,
Cel ce face ca pământul să dea roadă multă, mare.
O! Și-n ruga ta îs lacrimi ce alunecă pe obraz
Ca și în rouă de pe crinii înfloriți printre zăplaz;
Fumul de tămâie, smirnă se ridică tot mai sus,
Ca prinos de jertfă sfântă, pentru jertfa lui Iisus.
Și așa de ani de zile viața tu ți-o-nchini pe altarul,

Unde crucea biruinței îți alină tot calvarul;
Unde aleargă tot piosul și-ngenunchi în rugăciune,
Unde ceara se topește ca-n gândiri deșertăciune.
Când în seri târzii de toamnă la sobor s-aude un clopot

Când orașul doarme tainic, când pe străzi nu-i nici un ropot,
Tu-mi apari atunci în minte, un bunic din basme mult
Un arhanghel, ce vorbirea blândă, tainic o ascult.
Apoi te mai văd, Stăpâne, în mijlocul nostru stând,

La icoana sub lumină din vorbiri lumină dând;
Binecuvântând și via tânără ce-o rodi iar
Mâine-n faptele virtuții ca apostoli la altar.
Sufletul sărman se-nalță în strigări de preamărire.

Tu ocrotitor al celor din dureri, nenorocire
Al orfanilor ce-n viață am rămas fără părinți
Ne ești tată; Sfânt Stăpâne, ne rămâi pe veci în minți.
Noi în lume trecem doară ca un vis, o umbră, un.nor.

Tu vei trece ca lumina unui cer nemuritor;
Noi ne înălțăm păcatul și rămânem tot pământ,
Tu vei înălța virtutea-n care vei rămâne sfânt.
Fie-ți dară ziua aceasta, a șaptezeci de ani de viață,

Ca o zi ce să-nflorească bucurie pe-a ta față;
Să-ți răsară toate-n minte din viață de copil,
Când în păru-ți de mătase ninge floare de april.
Ani și plin de sănătate Dumnezeu să-ți dee azi

Și pe altarul lui tămâie, smirnă, jertfă tu să arzi,
Ca prin fum să-nalțe-n ceruri ruga noastră pentru tine:
Domnul dăruiască-ți viață lungă în trăiri de bine.
148
VII.3. Fotografii
Tânărul frate Dimitrie Erhan Tânărul frate Dimitrie Erhan,

la vârsta de 18 ani
Ieromonahul Dionisie Erhan, Ieromonahul Dionisie Erhan

împreună cu rudele
149
Casa părintească din satul Bardar, Lăpușna (1938)
Dionisie Erhan, Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului

și stareț al Mănăstirii Suruceni, înconjurat de un sobor de clerici și laici (1923)
150
Episcopul Dionisie Erhan, împreună cu Mitropolitul Gurie Grosu, în Ruseștii Noi,

lângă Baradar (1929)
Adunarea Eparhială extraordinară care l-a ales ca episcop titular

la Ismail pe Dionisie Erhan (1933)
151
Episcopul Dionisie Erhan în mijlocul consilierilor și funcționarilor Consiliului

Eparhial, la sosirea în orașul Ismail (3 august 1932)
Vizita canonică a Mitropolitului Gurie Grosu la Ismail (1933)

152
Episcopul Dionisie Erhan (1934) Episcopul Dionisie Erhan, împreună cu

Patriarhul Miron Cristea, la ieșirea din
Palatul Regal după învestitura regală
(20 aprilie 1934)
Episcopul Dionisie Erhan în fața Palatului Patriarhal din București

după investitura regală ca episcop al Ismailului (20 aprilie 1934)
153
Episcopul Dionisie Erhan la aniversarea a 70 de ani de viață (1938)
Mitropolitul Gurie Grosu

154
Mitropolitul Basarabiei Gurie Grosu, Episcopul Dionisie Erhan și preoții (de la stânga
spre dreapta): Petru Comerzan, P. Guciujna și M. Madan, după validarea de către Sf.
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a alegerii ca episcop-titular al Cetății Albe-Ismail
(19 aprilie 1934)
Primirea Episcopului Dionisie Erhan și a înalților oaspeți în port,

în vederea instalării (15 mai 1934)
155
Episcopul Dionisie Erhan împreună cu Mitropolitul Gurie Grosu și stareții și starețele

Mănăstirilor din Basarabia (perioada interbelică)
La aniversarea a 70 de ani de viață, 55 de ani de monahism și 20 de ani

de arhierie a Episcopului Dionisie Erhan (15 noiembrie 1938)
156
Episcopul Dionisie Erhan, împreună cu Patriarhul Miron Cristea și alți ierarhi,

la intrarea în Catedrala Patriarhală (1938)
Episcopul Dionisie Erhan al Cetății Albe-Ismail și stareț al Mănăstirii Suruceni,

împreună cu soborul și enoriașii mănăstirii
157
Copiii din Orfelinatul „Episcop Dionisie” din Ismail (9 decembrie 1938)
Episcopul Dionisie Erhan în mijlocul elevilor seminariști (între ei, în dreapta

episcopului, jos, Antonie Plămădeală) [16 mai 1943]
158
Episcopul Dionisie Erhan Episcopul Dionisie Erhan al Cetății

al Cetății Albe-Ismail Albe-Ismail (1940)
Episcopul Dionisie Erhan al Cetății

Albe-Ismail (1940)
159
Craniul Episcopului Dionisie Erhan

(10 iulie 2018)
Osemintele Episcopului Dionisie Erhan îmbrăcate în

veșminte arhierești (15 septembrie 2018)
160
Episcopul Veniamin al Basarabiei de Sud la racla cu osemintele Episcopului Dionisie

Erhan depuse la Mănăstirea Suruceni (2018)
Episcopul Veniamin al Basarabiei de Sud oficiind Slujba de Parastas, la împlinirea

a 75 de ani de la trecerea la cele veșnice a Episcopului Dionisie Erhan
(17 septembrie 2018)

Episcop Dionisie Erhan 160p

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Episcop Dionisie Erhan 160p

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

† VENIAMIN GOREANU,

Episcopul Basarabiei de Sud

Episcopul Dionisie Erhan

Argumente pentru canonizare

Editura Episcopiei Basarabiei de Sud

II. ORTODOXIA CREDINȚEI........................................................19

III. SFINȚENIA VIEȚII......................................................................65

IV. RECUNOAȘTEREA SFINȚENIEI..........................................89

Î n istoria sa bimilenară, poporul român a dăruit Bisericii Ortodoxe

Iată de ce, „hiritisind membrii Sfatului Țării, la 21 noiembrie

Scriitorul Nicolae N. Durnovo prezintă situația dramatică a româ-

N.N. Durnovo, „Cu prilejul centenarului alipirei Basarabiei la Rusia”, în:

Adevărul, XXV (4 iunie 1912), 8163, p. 2.

hotarele Patriei Mame, și care a fost un om de o smerenie exemplară

† Dionisie Erhan, „Încă ceva despre drepturile Bisericei Moldovei”, în:

România nouă, 54/24 martie 1918, p. 277.

Sfințenia vieții și Recunoașterea sfințeniei vieții, completată de detalii

Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 16.

E piscopul Dionisie al Cetății Albe și Ismailului s-a născut în satul

Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 27.

prin lecturarea Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți, care i-au

Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 13.

în realizarea idealului de unitate națională în perioada premergătoare

La 16 iulie 1932, Episcopia Cetății Albe-Ismail devine vacantă

În acest context, în urma unui memoriu de contestare a alegerii

pe data de 13 mai 1934. A păstorit până în 28 iunie 1940 când, din

Vezi: „Demisia înaintată în data de 27 august 1941”, în „Dosarul Alegerea

C ând avem în vedere ortodoxia credinței unei persoane propuse

II.1. Formarea teologică

Tânărul Dimitrie Erhan s-a născut într-o familie de creștini orto-

Dumnezeu și de semeni, dar și față de Neamul căruia aparținea, Neam

Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 13.

După cum însuși mărturisește, „Mănăstirea era săracă și acei ce

comun și dedicându-te lui; acum a învățat rugăciunea adevărată și

mă despart de lumea aceasta nimica având” (Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui

acordarea titlului de Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie

II.2. Pregătire temeinică

După cum am văzut, pregătirea intelectuală a Episcopului

Evocând personalitatea acestuia, Gala Galaction, un apropiat al

mandritul Dionisie prilejul de a cunoaște bogăția nesfârșită a litera-

Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 38.

„Precuvântare”, în: Buletinul Episcopiei Cetății Albe – Ismail (număr festiv), p. V.

I. Pelivan, „Întru veșnica pomenire a episcopului Dionisie Erhan”, p. 758.

candidatura Arhiereului Erhan pentru scaunul vacant de Episcop,

Din respect pentru valoarea duhovnicească și intelectuală a

închinat alegerii, investiturii și instalării PSS Dionisie Erhan, Episcopul Cetății

oamenilor. Înainte de a le vorbi despre dragostea față de Dumnezeu și

II.3. Propovăduitor al credinței

Fie că vorbim de anii în care a fost simplu călugăr, fie că vorbim

II.3.1. Pe primele trepte ale slujirii

Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 40.

Această perioadă de formare a avut rolul de a-l maturiza duhov-

G. Galaction, „Vlădica Dionisie”, p. 30.

Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 41.

Aceasta o mărturisesc și reprezentanții Episcopiei Argeșului, cu ocazia

„În liniștea nopților de veghe de la mănăstire, la pâlpâirea săracă

artizanii puternic implicați în evenimentele acelor zile, rolul său este

În 1908 apare revista Luminătorul, în care părintele Dionisie

Astfel, la 24 mai 1906, apare, la Chișinău, ziarul Basarabia, publi-

Grija deosebită față de școală era și grija față de păstrarea nealte-

Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 41.

Pr. D. Valenciuc, Testamentul unui episcop, p. 43.

mărturisi pe Hristos, pentru a încuraja și povățui duhovnicește, pentru

II.3.2. Arhiereu vicar