ORTODOXIA ÎN ZĂRILE ECUMENISMULUI.

PERSPECTIVE ECUMENICE

de Pr. Prof. LIVIU STAN

Din frământările vieții religioase creștine, ca și din acelea ale gândirii

teologice din veacul nostru, se desprinde năzuința statornică după refacerea
unității ecumenice a creștinătății.
Această năzuință poate fi privită cu adevărat, ca un fapt ce dă expresie pe
plan religios năzuinții nu mai puțin statornice a întregii lumi, de a vedea
realizată unitatea neamului omenesc prin înfrățirea și pacea dintre toate
popoarele și statele. Din toate părțile lumii și pe toate planurile vieții, se văd și
se simt tot mai puternic strădaniile forțe1or sănătoase ale omenirii către ‹‹un
pământ nou și un cer nou›› (Apoc. XXI, 1).
Pământul acesta nou se aseamănă cu chipul nou al planetei noastre, care
devine pe zi ce trece un bun comun al tuturor oamenilor, patria noastră
pământească, în care nimeni nu va mai fi ‹‹străin și nemernic›› (Evr. XI, 13), ci
vor fi toți stăpâni ai aceleiași case părintești și părtași ai binefacerilor ei.
Pământul nu va mai arde sub picioarele nimănui, nu va mai fi un blestem, ci va
fi adăpostul și sânul cald al tuturora, o adevărată ”mati zemlia”.
Că lucrurile sunt pornite cu temei pe calea aceasta, o arată direcția și
sensul mișcării tuturor stihiilor lumii de azi, inclusiv chemarea altor planete
spre unirea tuturor pământenilor, ca o condiție pentru dobândirea cetățeniei
cosmice.
Cât despre ‹‹mesagiul ceresc››, care ne arată calea spre un cer nou cu
adevărat, el găsește răsunet din ce în ce mai puternic nu numai în inimile
creștinilor, ci și în inimile tuturor oamenilor. Aportul pe care îl aduc apropierile
și colaborările în acest domeniu, la înțelegerea, unirea și pacea lumii, este imens.
El sporește cu fiecare zi, jar roadele lui converg în planul providenței, cu roadele
celorlalte strădanii de pe orice tărâm, ca pîrga tuturor să însemneze triumful
păcii în lume.
Desigur că Ortodoxia nu a putut rămâne și nu a rămas în afara acestor
strădanii. După mai multe încercări din primele decenii ale veacului nostru, ea a
făcut pași tot mai hotărâți spre a se menține și spre a se situa, tot mai ferm, în
ecumenicitatea bisericească și în ecumenicitatea umană.
De fapt, în ce privește ecumenicitatea bisericească, ea n-a avut nici o
neliniște și nici n-a fost stăpânită de zbuciumul căutării ei, pentru că ea a trăit-o
mereu. Nu i-a lipsit niciodată. Cel mult se poate spune, că unii dintre teologii
ortodocși au trecut prin viscolul ispitelor ortodoxe până s-au regăsit în
ecumenicitatea soborniceștii noastre Biserici1.
1
Hr. Andruțos, Aί ϐάσεις τῆς `Eνώσεως τῶν `Eϰϰλησιῶν, Constantinopol, 1905, p. (prescurtat: Bazele); N.
Glubokovskii, Russkaia bogoslovskaia nauka v eia istoriceskom razvitii i noveișem sostoianii, Varșava, 1928, p.
13, 40 ș.a.; Waclaw Zaikyn, Uwagi o stanie wpolczesnej teologji piawoslawnej (Hodiernae theologiae
orthodoxae conspectus). Lwow, 1935, p. 6, 29—30 ș.a.; G. Florovskii, Puti russkago bogosloviia, Paris, 1937, p.
31—-96 și passirn ; Inbem, Westliche Einflüsse in der russichen Theologie, — în colecția Procès-Verbaux du
Premier Congès de Théologie Orthodoxe, — publicată de prof. H. Alivizatos, la Atena, 1939, p. 212—232 ; În
 O etapă deosebit de importantă pentru lămurirea pozițiilor ortodoxe în
perspectiva ecumenică, a însemnat ‹‹Consfătuirea interortodoxă›› de la Moscova
din primăvara anului 1948. Ei i-au urmat, cu o greutate specifică, încă nerelevată
îndeajuns, cele trei ‹‹Conferințe Panortodoxe de la Rodos››, începând cu cea din
toamna anului 1961 și continuând cu cele din anii 1963 și 1964.
Acestora li se mai adăugă din latură neortodoxă, Sinodul II Vatican
(1962—1965), cu tematica ce interesează și ‹‹Ortodoxia››, precum și orientarea
cea nouă a Mișcării Ecumenice, marcată prin cea de a patra Adunare Generală a
ei, care a avut loc la Upsala, în anul 1968.
Conferințele de la Rodos examinând problemele de natură teologică și
profană, care se pun Ortodoxiei, a prilejuit un rodnic schimb de vederi și opinii
între participanți. Acest fapt a permis, ca din ansamblul problemelor discutate
sau numai depănate, să se desprindă vreo câteva, care, pe de o parte, au dat
dezbaterilor un profit teologic cu adevărat ecumenic, iar pe de altă parte,
situează Ortodoxia într-o nebănuit de largă perspectivă ecumenică, așa cum s-a
constatat și la Upsala, în 1968.
Desigur, ar fi foarte necesară dezbaterea amănunțită a fiecăreia dintre
problemele din această categorie ca și a acelora care pot fi reținute din tematica
Sinodului II Vatican și din cea de la Upsala. Deocamdată însă, ne rezumăm la
menționarea lor și la punerea în lumină — în cazul unora — a proeminenței
reliefului lor teologic ca și a valențelor lor ecumenice.
Care sunt aceste probleme?
Într-o ierarhie ce poate fi socotită ca deja admisă în lumea teologică, ele
ar fi următoarele: Unirea Bisericilor, Ecumenicitatea Bisericilor, Sinodul
Ecumenic, Teologumenele, Iconomia, Intercomuniunea, Factorii nereligioși ai
vieții bisericești și Dialogul.

I. UNIREA BISERICILOR

Cea mai arzătoare problemă a întregii creștinătăți, și visul de aur al

credincioșilor de toate confesiunile, este ‹‹Unirea Bisericilor››.
Problema aceasta e văzute însă în chip felurit de diferitele confesiuni.
Căci, într-adevăr, într-un fel privește Ortodoxia posibilitatea unirii tuturor
creștinilor, în altfel o privește Catolicismul, în altfel Anglicanismul, în altfel
Protestantismul tradițional și, în fine, în altfel Ecumenismul modern2.
acceași colecție: Hrisostom (Papadopulos, arhiepiscopul Atenei) Die äusseren Einflüisse auf die orthodoxe
Theologie, im XVI und XVII Johrhundert, p. 193—209; C. Diovuniotis, Die äusseren Einflüsse auf die
orthodoxe Theologie, besonders seit der Eroberung Konstantinopels, — p. 209——212.

2
St. Zankow, Das Orthodoxe Christentum des Ostens, Berlin, 1928, p. 134—142; Idem, Pravoslavnoto
Hristianstvo negovata sîșcina i negoviiat săvremenen obraz, Sofia, 1942, p. 1 15—122; Idem, Edinitelnite
Stremleniia u pravoslavnite țărkvi s drughi hristianski țărkvi. Pravoslavnata țărkva i iliumenizrnăt, Sofia, 1960,
p. 7—36 ; N. Arseniev, Pravoslavie, kaiolicestvo i proteslantism, Paris, 1930, passim; Nathan Söderblom,
Einigung der Christenheit, Halle (Saale), 1925, p. 1—28, sq. ; Fr. Heiller, Im Ringen um die Kirche, München,
1931, passim ; Idem, Urkirche und Ostkirche, München, 1937, passim ; Ghermanos
Strinopulos, Die Beziehungen der Orthodoxen Kirche zu den anderen Kirchen, — în colecția ‹‹Ekklesia››, vol.
X, Leipzig, 1939, — p. 114—160; D. V. Diülgherov, Edinstvo v țărkvata Hristova, Sofia, 1947, passim;
 De fapt, atunci când se vorbește despre unitatea Bisericilor, se presupune
că ar exista mai multe părți sau fracțiuni ale uneia și aceleiași realități unitare,
care este Biserica în accepțiunea ei desăvârșită. De asemenea, se presupune că
nici una din aceste fracțiuni nu reprezintă Biserica propriu-zisă, în sensul că nici
una n-ar avea însușirile adevăratei Biserici. Prin urmare, ar fi vorba de o
Biserică adevărată, unită odinioară, care s-a dezmembrat și nu mai există decât
în mod dispers, în fracțiuni care ar păstra fiecare câte ceva din Biserica
adevărată, și ca urmare, nu mai prin regruparea organică a acestora s-ar putea
reconstitui Biserica cea adevărată3.
Părerea aceasta n-o împărtășește Ortodoxia, și dacă ea găsește oarecare
trecere în sânul altor confesiuni, este tocmai din cauză că acestea sunt stăpânite
nu numai de nostalgia unității, ci și de simțământul nedesăvârșirii lor, și numai
sub acțiunea acestui simțământ, ele intuiesc Biserica cea adevărată și o caută cu
zbuciumul penitentului care are conștiința că nu poate da năvală, ci că trebuie să
se apropie încet, treptat, de altar4.
Respectând pozițiile sau punctele de vedere ale celorlalte confesiuni în
privința unirii Bisericilor, Ortodoxia nu le împărtășește decât ca gând, ca
năzuință, ca intenție creștină, căreia nu i se poate reproșa nimic. Ea a reprezentat
însă și va reprezenta mereu în chestiunea aceasta un punct de vedere tradițional,
autentic, neotestamentar și de orizont mai larg. De acesta se apropie și felul de a
vedea al multor teologi anglicani și al principalilor ostenitori ecumeniști5.
W. A. Visser’t Hooft, L’Eglise et les Eglises, p. 17—96, — în scrierea colectivă: La mission de I’Eglise dans le
monde, Oxford, 1937, publicată de I. H. Oldham și W. A. Wisser’t Hooft; J. Congar, Chréliens désunis, Paris,
1937, passim; J. Congar, De la communion des Eglises à une écclesiologie de l’Église universelle, — în scrierea:
L’Episcopat et l’Eglise universelle, — publicată de J. Congar și B. D. Dupuy, Paris, 1962, p. 227—260; K.
Rahner, Quelques réflexions sur les principes constitutionels de l’Eglise, în aceeași scriere, p. 541—-562; Hans
Küng, Die Kirche, Freiburg — Basel — Wien, 1967, p. 13—419; Kr. E. Skydsgaard, Konzil und Evangelium,
Göttingen, 1962, p. 95—167; Peter Brunner, Das Geheimenis der Trennung und die Einheit der Kirche, — în
scrierea citată publicată de Skydsgaard, —- p. 168—209; L. Zander, Einheit ohne Vereinigung. Stuttgart, 1944,
p. 11 sq., passim; Id., Die Bedeutung der östlichen und westlichen Traditionen für die Christenheit, — rev.
‹‹Ökumenische Rundschau››, Stuttgart, 1959, nr. 4, p. 165 sq.; Idem, Nach dem Konzil, München und Hamburg,
1966; Peter Meinhold, Die Kirchen auf neuen Wegen, Freiburg, 1959; Idem, ‹‹Ökumenische Kirchenkunde››
Stuttgart, 1962; Hans Dombois, Das Recht der Gnade, Witten, 1961 ; Lukas Vischer, Rapport sur le second
Concile du Vatican, — rev. Foi et Vie››, Paris, 1963, nr. 3—4; Idem, Nach der vierten Session des zweiten
Valikanischen Konzil, — rev. ‹‹Ökumenische Rundschau››, Stuttgart, 1966, nr. 2; Idem, The World Council of
Churches-Fellowship of all Churches, — rev. ‹‹The Ecumenical Review›› Geneva, 1968, nr. 3 Roger Mehl, Le
point de la situation oecumenique — rev. ‹‹Foi et Vie››, Paris, 1963, nr. 3—4; Idem, Glaubensbekenntnis und
Einheit der Kirche, — rev. ‹‹Ökumenische Rundschau››, Stuttgart, 1963, nr. 2—3; Erzbischof Jakobos, Der
Beitrag der östlichen Orthodoxie zur ökumenischen Bewegung, — rev. ‹‹Lutherische Rundschau››, Stutgart,
1959, nr. 2; N. Nissiotis, Das Wesen des Einheitsfrage in der Ökumene, — rev. ‹‹Ökumenische Rundschau››,
Stuttgart, 1963, nr. 2—3; R. Slenczka, Ostkirche und Ökumene, Gottingen, 1962; Th. Sartory, Die ökumenische
Bewegung und die Einheit der Kirche Meitingen, 1955; J. Danielou, L’unité des chrétiens et l’avenir du monde,
Paris, 192; L. Stan, Für eine ökumenische Theologie, — rev. ‹‹Kyrios››, Berlin, 1969, nr. 2.
3
Heiler, Im Ringen um die Kirche, p. 61—64 sq; Visser’t Hooft, op. cit., —p. 88—96.
4
Visser’t Hooft, op. cit., p. 91—96.
5
. L. Stan, op. cit., p. 114—116; Charles Gore, The Holy Spirit and The Church,London, 1924, P. 136—148,
162, 195, 202, 315 ș.a.; C. K. A. Bell, Die Kirche von England, — în colecția ‹‹Ekkesia vol. I, Gotha, 1934, p.
96—104. Acelașii autor, Boll, fost episcop de Chichester (Anglia) și unul din cei mai de seamă activiști
ecumeniști, a publicat în 1957 o carte ; Împărăția lui Dumnezeu, — în care se exprimă despre Ortodoxie în felul
următor: ‹‹Această Biserică, — trebuie să recunoaștem —, este singura care poate să aducă cea mai esențială
contribuție la Mișcarea Ecumenică. Ea trebuie să aducă înțelepciunea Părinților, experiența încercărilor ei de
unire, sfințenia vieții ei, și înainte de toate tări și autoritatea tradiției sale››. Într-un fel asemănător gândește
uneori și marele teolog ecumenist, Visser’t Hooft, ca de ex. în scrierea citată p. 95 și într-o scriere mai mică
tradusă în limba română de T. Bodogae sub titlu: Ortodoxia văzută de un Protestant, Sibiu, 1933, p. 12—14, 45
 Fără a putea cita în chestiunea pe care o tratăm, vreo rostire sinodală sau
de factură simbolică ortodoxă, vom schița poziția care se degajă și se conturează
din ansamblul gândirii ortodoxe, din gândirea Bisericii însăși, gândire limpede și
simplă ca și Cuvântul Scripturii.
Din punctul de vedere care ne interesează, gândirea aceasta prezintă
următoarele două aspecte: a) Unitatea Creștină, și b) Unitatea Bisericilor. Avem
de-a face deci cu două unități, dintre care nici una nu este ‹‹Unirea Bisericilor››
în sens propriu. Această ‹‹unire›› poate fi găsită, sau realizată, și într-una și în
cealaltă, numai după ajungerea la o înțelegere desăvârșită a acestor două aspecte
ale unității.

a) Unitatea Creștină

În ce constă aceasta? În trăsăturile comune ale vieții creștine de

pretutindeni, în elementele care îi leagă pe toți creștinii întreolaltă și care îi fac
să nu fie doar o masă neorganizată, difuză, ci o mulțime grupată în diverse
unități care formează împreună un tot organic. Liantul principal al acestei mase
îl formează credința în Hristos: o credință mai adâncă, mai dăltuită, sau o
credință simplă, care nu a trecut mai departe de mărturisirea și chemarea
numelui lui Hristos.
Credința aceasta, pecetluită sau nu prin botez, e semnul prezenței lui
Hristos în inimile celor ce-o mărturisesc, e semnul prezenței harului în sufletele
lor. Căci însă credința, oricât de simplă, e un dar al lui Dumnezeu, iar nu numai
un fapt psihic, firesc. Fără de har, nu este cu putință nici chiar începutul
credinții. De aceea, oricine începe a crede, pune temelie intrării lui în Biserică,
face primul pas spre pridvorul Bisericii și răspunde chemării celui ce zice: ‹‹iată
stau la ușa și bat›› (Apc, III, 20). Unul ca acesta, are de partea sa, așa cum au
arătat Sfinții Părinți, arvuna botezului dorinții, căci în el încolțește dragostea de
Hristos și de aproapele, mijește nădejdea în mântuirea lui și a celor dimpreună
cu el crezători și încrezători în Hristos.
Ce vom zice despre unul ca acesta? Este sau nu este creștin?
Dacă cineva crede în Hristos și se roagă, și cheamă în ajutor, el a intrat
în marea obște a rugătorilor către Domnul, iar numele Domnului nu poate fi
chemat în deșert. Ca urmare, unul ca acesta este un creștin începător (can. 7, II
ec.), el poate deveni catehumen, adică o mlădiță a Bisericii, care va crește, va
rodi sau se va usca. El are harul necesar începutului lucrării mântuirii.
Când devine însă creștin adevărat?
La plinirea măsurii de creștere. Atunci devine membru al Bisericii prin
Sfântul Botez în dreapta credință. Până atunci, prin însăși împărtășirea lui de
harul credinței și prin roadele acesteia, el intră în comuniune cu marea obște a
celor ce cred în Hristos, căci harul devine nu numai liantul principal al acestei
obști, ci și un nou principiu vital pentru fiecare membru al ei, ca și pentru obștea
însăși. Se înfăptuie de astfel o primă unitate, cea mai largă și mai liberă unitate
—53; E. Schlink, The Holy Spirit and the Catholicity of the Church, — rev. ‹‹The Ecumenical Review››,
Geneva, 1969, nr. 2, p. 98 sq.; L. Vischer, op, cit.. p. 232 sq.
creștin, închegată prin comuniunea în har, în credință, în nădejde, în dragoste și
în rugă a celor ce mărturisesc și cheamă numele Domnului.
În acest înțeles, există și a existat mereu, o unitate a creștinătății pe
deasupra confesiunilor și deosebită de unitatea Bisericii. Așadar, unitatea
creștinătății este unitatea celor ce cred în Hristos, îl mărturisesc și-i cheamă
numele Lui. Ei toți sunt frați în Hristos și formează o mare obște creștină, pîrga
cea dintâi a vestirii Evangheliei în lume.

b) Unitatea Bisericii

Dar pe lângă comuniunea aceasta mare, ca un ogor întins în care s-a

semănat și a început să încolțească cuvântul Domnului, mai există și o altă
comuniune creștină, aceea în care a rodit credința, s-a copt, au ajuns mlădițele la
plinătatea măsurii de creștere și s-a vădit împlinirea lor în fapte ale credinței.
Aceasta este marea și sfânta obște a Bisericii.
Dar ce-i Biserica sub această înfățișare?
Este tocmai ceea ce se trece mai ușor și mai des cu vederea, dintre faptele
credinței. Căci, într-adevăr, în acest înțeles, Biserica este cea mai deplină faptă
obștească a credinței; cea mai semnificativă pentru caracterul sobornicesc al
viețuirii în har; cea mai importantă pentru asigurarea mântuirii. Ea se înfățișează
ca atare, sub chipul unei mărețe adunări (ecclesia) a celor ce sunt uniți nu numai
prin credința comună, ci și prin acte comune de cult și de organizare
instituțională, ierarhică și sobornicească.
Ea reprezintă deopotrivă lucrarea sfântă a lui Dumnezeu ca și
înfăptuirea obștească a credinței, fapte de proporții obștești a credinței, faptă de
o măreție copleșitoare, care constă din încorporarea deplină în trupul tainic al
Domnului a celor ce cred și mărturisesc cu adevărat pe Hristos. Dar din această
sfântă obște nu fac parte însă toți creștinii, ci ea nu este sinonimă cu
‹‹creștinătatea››.
Ea îi cuprinde într-o unire mai strânsă numai pe aceia care primesc și
mărturisesc adevărurile credinței și se împărtășesc din harul Sfintelor Taine. De
aceea, în sens propriu, Biserică este și se poate numi obștea păstrătoare și
chivernisitoare a credinței și a harului sfințitor, iar prin acestea ea este adevărata
lucrătoare a mântuirii.
Biserica este, deci, o altă arie, mai puțin cuprinzătoare, ca întindere, decât
‹‹creștinătatea››: aria de lucrare a harului prin forme și semne văzute, care să-i
facă omului posibilă în mod comun și simplu, în chipul cel mai potrivit și mai
corespunzător naturii sale, cunoașterea, păstrarea și chivernisirea moștenirii
apostolice, a credinței și a harului, și care să-i dea certitudinea, că integrarea lui
în Biserică, și lucrarea Bisericii precum și lucrarea lui în Biserică, îi asigură
mântuirea6.
6
A. Theodoru. 'H οὐσία τῆς Όρθοδοξίας, Atena, 1961, p. 80 sq.; I. Kaloghiru, Пερί τὸν χαραϰτήρα τῆς Ὁρθ.
Καθολιϰῆς Ἐϰϰλσίας, Atena, 1961, p. 3 sq.; I. Karmiris Ἡ περὶ Ἐϰϰλσίας ὀρθόδοξος δογματιϰὴ
διδασϰαλία Atena, 1964, p. 15—33 sq.; Basil Exarchos, Die gegenwärtige wisscnschaftliche und kirchliche
Verantwartunq der Theologie-Vom orthodoxen Standpunkt aus, — rev. ”Kyrios”, Berlin, 1964, nr. 4, p. 262
sq.; Idem, Theologische Probleme der modernen Orthodoxie, Atena, 1965, p. 4 sq.; H. Dombois, op. cit., p. 771
 Siguranța apartenenții la Biserică, și, prin aceasta, siguranța posibilității
mântuirii sale, o are numai cel ce a strâns legătura de unire în credință și în har
cu ceilalți creștini, prin fapte care să-i vădească starea de creștere până la măsura
plinătății duhovnicești, fapte prin care nu numai că se face părtaș trupului tainic
al Domnului, ci prin care devine el însuși un ziditor al casei Domnului, adică al
Bisericii.
Ortodoxia, fără a cere fiecărui credincios să fie un teolog, îi socotește
membri ai Bisericii pe toți cei ce aderă liber la ea sau se încadrează după
rânduieli tradiționale în obștea sa.
Dar precum în casa cea din ceruri a Tatălui nostru, multe locașuri sunt
(Ioan XIV, 2), tot așa, și în casa Domnului cea de pe tărâmul acesta, sunt multe
locașuri. În toate acestea viețuiesc credincioși pe diferite trepte ale vredniciei
lor, după credință și după fapte. Desigur că unii dintre ei pot fi chiar căzuți din
har, sau nevrednici de numele de creștini, dar Biserica ținând seama de faptul că
Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului (Ezech. XXXIII, 11), ci socotind că «cei
bolnavi au trebuință de doctor, iar nu ce sănătoși» (Mc. II, 17), nu le închide ușa
mântuirii, după cum nu le-o închide nici celor dinafara sa, creștini sau necreștini.
Păstrătoare și chivernisitoare a harului lucrător după rânduielile cele
potrivite și accesibile firii, Biserica este casa sfântă a celor de sub har, dar și
nădejdea celor dinafară. Fiilor săi, ea le pune la îndemână condițiile certe ale
mântuirii prin lucrarea harului. Dar înafară de har, atât pentru fiii Bisericii cât și
pentru cei dinafara ei, au lucrat și lucrează și harismele.
Harismele au fost mai bogate în veacurile dintâi ale Bisericii și s-au
împuținat cu vremea, pe măsură ce a rodit lucrarea harului. N-a lipsit însă
niciodată și niciodată nu vor lipsi pentru întărirea credinței și pentru ajutorarea
Bisericii în lucrarea ei, atunci când pronia cerească le socotește trebuitoare. Căci
ce sunt minunile, sfinții și diversele forme de lucrări extraordinare din viața
Bisericii, cum sunt, de pildă, chiar Sinoadele Ecumenice? Sunt semnele lucrării
harismelor, a lucrării ascunse, nedescoperite, care depășește rânduiala și lucrarea
comună sau normală, care se face prin har.
Ele pot interveni mereu și pentru mântuirea celor care din felurite pricini,
nu beneficiază în acest scop de mijloacele obișnuite sau comune ale Bisericii. În
categoria acestora se află și toți cei dinafara Bisericii, despre a căror mântuire
noi nu știm altceva, decât că ea e posibilă prin vrerea și lucrarea extraordinară,
harismatică, a lui Dumnezeu, la care toate sunt cu putință. Dar și nădejdea
mântuirii acestora are temelie tare în cuvintele Domnului: «pe cel ce vine la
Mine, nu-l voi scoate afară» (Ioan VI, 37).
Aria de lucrare mântuitoare extraordinară a harismelor, este întreaga
creștinătate, pe când aria obișnuită și sigură a harului, este doar Biserica.
Biserica, mică sau mare ca număr de credincioși, este arca sigură a
mântuirii. Ea are în sine o unitate independentă de fluctuația credincioșilor, și
această unitate nu-i poate fi luată, căci «porțile iadului nu o vor birui pe ea»
(Matei XVI, 18).
sq.; L. Stan, Probleme de Eclesiologie. rev. “Studii Teologice”, București, 1954, nr. 5—6, p. 298—303; Idem,
Premize și perspective pentru unirea Bisericilor, — rev. “Ortodoxia, București, 1968, nr. 3—4.
 Rezultă, ca atare, cu claritate că altceva este «unitatea creștinătății»,
unitatea de arie mai largă și altceva «unitatea Bisericii». Prima constituie o
adevărată răsadniță a Bisericii, o nădejde a Bisericii, căci ea reprezintă granița
potențială a ei, măsură posibilă a puterii de iradiere a lucrării sale.
Această« unitate creștină» se strânge și se întărește din ce mai mult în
vremea noastră, mai ales prin strădaniile mișcării Ecumenice.
Apare însă evident că, în înțelesul curent, așa-zisa «unire a Bisericilor» nu
ar fi altceva decât creșterea și desăvârșirea «unității creștine », până la măsura
deplină a vârstei, până la intrarea sub har, — în sens strict bisericesc — a celor
de sub harisme, adică a celor a căror mântuire e posibilă doar prin harisme până
la încorporarea lor în Biserică, prin comuniunea de credință și prin lucrarea
sacerdotală a harului, ori prin iconomie.
În ce privește dreapta credință și suficiență ei, desigur nu este cazul să se
recurgă pentru constatarea lor la lungimea sau scurtimea unui catehism de sute și
mii de articole. Este de ajuns să se constate existența posibilă a acelor credințe
fără de care nu este mântuire, iar nu să se găsească pricini în chestiuni
neesențiale de domeniul cărturarilor, dar cu osebire al fariseilor care strecoară
țânțarul și înghit cămila (Matei XXIII, 24).
Pentru ca nimeni din cei ce se apropie de Biserică să nu se poticnească,
atitudinea celor din Biserică trebuie să se orienteze după îndemnul Sfântului
Ioan Botezătorul: «Găsiți calea Domnului, netede faceți cărările Lui» (Matei III,
3).
Dar câte nu spun aceste cuvinte pentru înșiși creștinii despărțiți, pentru
posibilitățile și șansele unirii lor cu Biserica «una sfântă, sobornicească și
apostolească?».
Înțelese în perspectiva profetică, adică după sensul lor originar, cuvintele
Sfântului Ioan Botezătorul își păstrează prospețimea și adâncimea lor în fiecare
vreme, căci chemarea celor dinafară la Hristos și la Biserica Lui, răsună fără
încetare.
Și tocmai după înțelesul lor profetic, ele arată că «gătirea» căii
Domnului nu se poate face numai în duh, numai pe tărâmul sufletelor,
ci ea trebuie să fie făcută în ansamblul vieții omenești. Adică, mai
precis, trebuie înlăturate toate piedicile care stau în calea apropierii și unirii
firești a oamenilor, căci fără unitatea neamului omenesc, nu e cu putință unitatea
deplină, bisericească a creștinilor.
Într-adevăr, nu se poate presupune și nici prevedea, că așa-zisa «unire a
Bisericilor», s-ar putea realiza în alte condiții, decât atunci când unitatea
neamului omenesc va fi înfăptuită, ca bază socială și culturală a unirii credinței,
adică atunci când deosebirile care îi separă și-i învrăjbesc astăzi pe oameni, se
vor atenua și vor intra în faza dispariției. Istoria «magistra vitae», ne învață să
privim astfel interdependența dintre unitatea neamului omenesc și unitatea
creștinilor, căci și vechea lor unitate inițială, a avut la bază unitatea așezării
sociale și culturale a omenirii din imperiul roman și din cel romano-bizantin.
Când această unitate s-a clătinat, cu mult înainte de marea schizmă, s-a stârnit și
dezbinarea de proporții mai mari a creștinilor. Fără condiția prealabilă sau
concomitentă a unității neamului omenesc, așa-zisă «unire a Bisericilor» este o
dulce și pioasă himeră.
Se înțelege însă, că, pe de altă parte, și lucrarea creștină care urmărește
obiectivul «unirii Bisericilor», contribuie la întărirea năzuinței spre unitate a
neamului omenesc și facilitează înfăptuirea ei. Totuși, nu se poate presupune că
ar preceda-o pe aceasta. O atare socotință omenească, nu înlătură însă
posibilitatea, ca mâna lui Dumnezeu, în puterea căreia se află toate stihiile să-i
călăuzească pe creștini spre o mai grabnică unire.
Desigur nu trebuie să ne gândim că «unirea Bisericilor» va însemna vreo
unire de tip monolit, și cu atât mai puțin o uniformizare, ci numai una de tip
federativ, așa cum a fost și înainte de marile dezbinări, căci particularitățile vieții
omenești sunt condiții naturale pe care nu le șterge, ci în care lucrează puterea
supranaturală a harului.
Conștientă de greutățile care stau în calea unirii creștinilor dezbinați,
adică în calea îmbisericirii lor depline, precum și de faptul că ea nu este
iminentă dar neclătinată în convingerea că ruga Domnului «ca toți să fie una»
(Ioan XVII, 11, 21, 22) se va împlini, Ortodoxia își unește necontenit
rugăciunile ei cu ruga Domnului, și sprijină toate eforturile ce s-ar face în acest
scop, de către orice confesiune sau organizație creștină.
De asemenea, cu aceeași convingere, că este cu neputință ca ruga
Domnului să nu fie, până în cele din urmă, auzită și împlinită și cu gândul la
slujirea optimă a omenirii, Ortodoxia sprijină cu aceeași tragere de inimă și
strădaniile menite să creeze premisele naturale ale «unirii Bisericilor», adică
pacea și unitatea neamului omenesc.

ECUMENICITATEA BISERICII

De vreo 50 de ani încoace se vorbește despre ecumenicitate atât de des și

în atâtea înțelesuri, de parcă s-ar fi făcut o descoperire senzațională. De fapt, s-ar
putea zice, că în legătură cu ecumenicitatea s-a produs ceva asemănător unei
descoperiri, fiindcă prea se dăduse uitării această mult cuprinzătoare și mult
grăitoare însușire a Bisericii.
Preocupările cu privire la ecumenicitate fiind, deci, reactualizate, noțiunea
ei în legătură cu Biserica se folosește, mai des, în următoarele cinci sensuri7:

7
Asupra înțelesului ecumenicității: K. Evtivulos Ὁ ὁρϰιστὴς Φαρμαϰίδης Constantinopol, 1851, p. 125—128,
ș.a. Teodor Valianos, Ἀλήθεια τῆς Οἰϰουμενιϰῆς Ἐϰϰλησίας trad. din rusește, — Atena, 1854, p. 148 și
passim; Apostolos Makrakis, Ὑπόμνημα περὶ τῆς φίσεως τῆςτοῦ Χριστοῦ Ἐϰϰλησίας, Constantinopol, 1865,
P. 22—23, 198; Rudolf Söder, Der Begriff der Katholicität der Kirche und des Glaubens nouch seiner
geschichtlicher Entwicklung, Würzburg, 1881, p. 1—12, 35—140, 174—179, sq.; J. Kaerst, Die antike Idee der
Oekumene, Leipzig, 1903, p. 1—2, 23, 26; Tb. Spacil, Conceptus et doctrina de ecclesia juxta theologia orientis
separati, Roma, — în Publicația periodică «Orientalia Christiana», an. 1923, nr. 2, p. 48, 66 ș.a.; St. Zankov, â
Das Orthodoxe Christentum, p. 78 sq.; G. Strinopulos, op. cit., p. 115—116; Congar, op. cit., p. 115, 117 ș.a.;
Casimir Swietlinski, La conception sociologique de l’Öecumenicité dans la pensée religieuse russe
contemporaine, Paris, 1938, p. 7—P6 și oassim; L. Stan, op. cit., p. 303—305 sq.; Id. Ecumenicitate și
Ortodoxie Ecumenică. — rev. «Mitropolia Olteniei», Craiova, 1955, nr. 5—6, p. 262—276.
 a. în sensul că Biserica noastră este cuprinzătoare a întregii lumi
romane, «orbis romanus», care în grecește s-a redat prin cuvântul
«οἰϰουμένη»,
b. în sensul de universalitate sau catolicitate spațială, care depășește
granițele lui «orbis romanus», Biserica fiind menită să cuprindă în sine toată
lumea. Despre acest înțeles se spune în mod neîntemeiat că ar fi fost precizat
mai întâi prin Simbolul Credinței,
c. În sensul de universalitate sau catolicitate în timp, adică în sensul
că Biserica îi cuprinde în lucrarea ei pe toți cei mântuiți, în mod obiectiv, de
însuși Domnul, de când există neamul omenesc și până la sfârșitul veacurilor.
d. În sensul că Biserica stă și pe temelia Sinoadelor Ecumenice (can.
6. II 1, 2, 3, VI ec, ș.a.).
e. În fine, în sensul cel mai cuprinzător pe care l-au elaborat însă la
Sinoadele Ecumenice prin lucrarea lor, concretizată în hotărâri dogmatice și
canonice cu aplicare:
1. la însăși natura Bisericii ca trup tainic al Domnului (can. 1, VI ec.;
13, I—II Constantinopol).
2. la ansamblul lucrări bisericești situată în timp și spațiu (can. 95,. VI
ec. 16, VII cc. 68 Cart.).
3. la ansamblul credinței și modulul de trăire și de manifestare a ei
(can. 95, VI cc.; 16, VII cc. ; 68 Cart.).
4. la ansamblul organizării și cârmuirii Bisericii (can. 6. II cc. ; 1,, 3,
7, 8, III ec. 3... VI cc.).

Privită astfel, ca un tot, și Biserica și misiunea ei și viața omenească pe

care o cuprinde, urmează ca fiecare din elementele și actele Bisericii, să fie
înțelese, trăite și drămuit, cu raportare la întregul său, la trupul tainic al
Domnului8 în acest înțeles autentic, ecumenicitatea este atributul plenar al
Bisericii, și mai concert, putem spune că Biserica este ecumenică, în înțelesul că
ea este deplin cuprinzătoare a tot ce este lucrare mântuitoare, atât ca obiect al
acestei lucrări, cât și ca mijloc trebuitor în acest scop, și că în lucrarea ei, nimic
nu se petrece izolat, ci totul se desfășoară în angrenajul întregului.
Prin urmare, când zicem «Unitatea Ecumenică a Bisericii», folosim un
pleonasm, pentru că ecumenicitatea este reflexul viu al unității Bisericii în
acțiune. Această expresie a intrat totuși în circulație, relevând tocmai raportul
ontic în care se găsește ecumenicitatea cu unitatea Bisericii. A privi și a înțelege
în această perspectivă ecumenicitatea Bisericii, înseamnă a nu pierde nimic din
vedere, a cuprinde totul și a te orienta după întreg, nu după oarecare părți ori
părticele.

8
Tb. Spacil, op. cit., p. 36, 65—68, 70; A. Deubner, La traduction du mot ϰαθολιϰὴν dans le texte slave du
symbole de Nicée — Constantinople — în publicația periodică «Orientalia Christiana», Roma, 1929, nr. 54—56;
M. Jugie, Theologia Dogmatica Christianorum Orientalium, Paris, 1931, vol. IV, p. 565 sq.; St. Zankov,
scrierile citate, passim, apoi studiul: Die Katholizität der Kirche — în scrierea: «Omagiul I.P.S. Dr. Nicolae
Bălan, mitropolitul Ardealului», Sibiu, 1940, p. 795—803; L. Stan, Probleme de eclessiologie, passim;
Id.,Ecumenicitate, passim; I. Karmiris, op. cit., p. 3 sq.; A. Theodoru, op. cit., p. 11 sq.
 Pentru definirea ecumenicității în înțelesul arătat, se folosește și cuvântul
sobornicitate care exprimă deopotrivă și trăirea lăuntrică a credinței fiecăruia, în
comuniune cu credința tuturor, și lucrarea unitară a întregului prin participarea
vie a tuturor părților lui. În chipul cel mai concret, sobornicitatea Bisericii se
manifestă prin actele de cult, ca acte de trăire obștească a credinței laolaltă cu
întreaga pliromă a ei, și prin soboare sau sinoade care îi îndrumează, îi apără și-i
cârmuiesc lucrarea în același fel, adică prin considerare la întregul trup tainic al
Domnului, spre deplină încredințare a Bisericii despre identitatea ei cu acest
trup.
În înțelesul complex arată, ecumenicitatea se folosește și ca atribut al
Ortodoxie în expresia curentă «Ortodoxia Ecumenică»9. Prin această expresie se
subliniază faptul, că Biserica Ortodoxă este Biserica Ecumenică, căci ei îi revine
însușirea ecumenicității.
În timpul din urmă, se vorbește de ecumenicitatea Bisericii și într-un alt
sens, nou, ca reflex al «unității creștine». Sensul acesta este atât un sens spațial
ce i se dă în cadrul Mișcării Ecumenice, ecumenicitatea întinzându-se peste
întreaga creștinătate și cuprinzând-o, cât și un sens finalist, ecumenicitatea
vizând refacerea «unității ecumenice» de altădată a întregii creștinătăți.
Fără îndoială că acest nou înțeles al ecumenicității, își are legitimarea sa
în năzuința celor dinafara Bisericii Ecumenice, de a-și crea căi de apropiere și de
intrare în «Sfânta Sfintelor».
De asemenea trebuie relevat și faptul, că pentru noul său înțeles
ecumenicitatea își poate găsi un suport teologic, în prezența și lucrarea harului
credinței și la cei «dinafară», la cei din aria lucrării posibile a mântuirii prin
harisme.
Documentul dogmatic de bază «Sfântul Duh și catolicitatea Bisericii» , adoptat
de cea de-a IV-a Adunare Generală a Mișcării ecumenice întrunită în 1968 la
Upsala, constituie o strălucită mărturie a acestui fapt.

III. — SINODUL ECUMENIC

De multă vreme în Ortodoxie se vorbește tot mai insistent despre

necesitatea unui nou Sinod Ecumenic, căruia să-i fie supuse spre soluționare
numeroase probleme de înțeles major pentru viața și activitatea Bisericii10.

9
L. Stan, Ecumenicitateș i Ortodoxie Ecumenică, p. 261—275.
10
M. Γεδεών Ἐγγραφα πατριαρχιϰὰ ϰαὶ συνοδιϰὰ περὶ τοῦ ϐουλγαριϰοῦ ζητήματος ,
Constantinopol, 1908, p. 157, 180, 182, 200, 207, 210, 216, 265, 276, 287, 94—196, 314, 319, 322—337 (acte
din anii 1868—1870 Andruțos, op. Cit., p. 21—24 Miron Cristea, Chestiunea unui nou Sinod Ecumenic,
București, 1920, p. 7, 10, 19; Liviu Stan, Cu privire la un viitor Sinod Ecumenic, — rev. «Ortodoxia», București,
1952, nr. 3—4, p. 586 sq.; Id., Spre un nou Sinod Ecumenic, — rev. «Mitropolia Olteniei», Craiova, 1959, nr. 9
—12; Id., Soborul Panortodox de la Rodos, rev. «Mitropolia Olteniei», Craiova, 1961, nr. 10—12 ; Id.,
Problema unui viitor Sinod Ecumenic și poziția Bisericii Ortodoxe Române față de el, — rev. «Ortodoxia»,
București, 1968, nr. 2; Id., Concerning the Church’s Acceptance of the Decisions of Ecumenical Synods, — în
publicația «Concils and the Ecumenical Movement»,Geneva, 1968, p. 68 sq ; Gh. Soare, De la Vatoped la
Rodos, — rev«Biserica Ortodoxă Română», București, 1961, nr. 9—10, p. 844—853; N. Chițescu, Note și
impresii de la Con ferința Panortodoxă de la Rodos, — rev. «Biserica Ortodoxă Română», București, 1961, nr.
9—10, p. 855—862 A. Theodoru, op. cit., p. 27—3l ; B. Exarchos, op. cit., p. 11 sq.
 După cum se știe, în primele decenii ale veacului nostru, preocuparea
aceasta a prins consistență în ideea organizării unor sinoade sau consfătuiri
preliminare, în cadrul cărora să se examineze, atât posibilitatea întrunirii unui
nou Sinod Ecumenic și chestiunile practice legate de întrunirea unui asemenea
sinod, cât și problemele care pot fi socotite de nivelul unui Sinod Ecumenic. De
la această idee s-a trecut la organizarea pe rând a următoarelor consfătuiri sau
conferințe cu caracter sinodal: Congresul interortodox de la Constantinopol din
1923; Comisia interortodoxă de la Vatoped din 1930; Congresul profesorilor de
teologie întruniți la Atena în 1936; Consfătuirea interortodoxă de la Moscova
din 1948, și în fine, Conferințele Panortodoxe de la Rodos din 1961, 1963 și
1964 11.
În cadrul tuturor acestor întruniri, s-au examinat necesitatea și
posibilitatea practică a întruniri unui viitor Sinod Ecumenic, de asemenea o
mulțime de chestiuni de interes general interortodox, intercreștin, interreligios și
general uman. Ele au adus un aport însemnat la urnirea de fiecare dată cu un pas
înainte, a lucrării ortodoxiei ecumenice, în vederea rezolvării celor mai arzătoare
probleme ale sale, printr-un Sinod cu adevărat Ecumenic. Desigur că străduințe
de acest fel, prin consfătuiri, congrese, conferințe, etc., vor fi și de acum înainte
utile și vor fi utile întotdeauna.
Întru-cât însă întregul efort pe care l-ar depune Biserica prin asemenea
lucrări cu caracter sinodal, nu se ridică la nivelul importanței și eficienței
lucrărilor unui Sinod Ecumenic, este evident că problema și sarcina întrunirii
unui astfel de Sinod, primează față de toate celelalte. Acest lucru este unanim
recunoscut. Totuși, atât sub raport teoretic, cât și sub raport practic, în calea
înțelegerii juste a noțiunii și rostului unui Sinod Ecumenic ca și a posibilităților
întrunirii lui, s-au ridicat și persistă încă unele dificultăți. De aceste dificultăți s-
au lovit numeroase intenții și chiar unele hotărâri, a căror fermitate putea să ducă
încă de multă vreme la întrunirea unui astfel de Sinod. Întârzierea pregătirii și
întrunirii unui Sinod Ecumenic se datorește tocmai dificultăților de tot felul
ridicate în calea unei asemenea lucrări. Cum însă nevoile Bisericii, nu pot suferi
o amânare «sine die» sau prea îndelungată a întrunirii Sinodului Ecumenic, a
apărut tot mai clar, — și cu deosebire în cadrul Conferinței Panortodoxe de la
Rodos din 1961 —, caracterul imperios al trebuinței unui viitor Sinod Ecumenic
cât mai apropiat. Totuși, și cu acest prilej, s-au mai auzit unele păreri care au dat
expresie, fie temerii de dificultăți practice care ar sta în calea întrunirii Sinodului
Ecumenic, fie unor teze vechi și neîntemeiate cu privire la posibilitățile întrunirii
Sinodului Ecumenic și cu privire la caracterul hotărârilor lui12.
11
Praktika, Ј Πραϰτιϰὰ ϰαὶ ἀποφάσεις τοῦ ἐν Κῶνστινουπόλει Πανορθοδόξου Συνεδρίου ,
Constantinopol, 1923; Praktika II Πραϰτιϰὰ τῆς προϰαταρτιῆς ἐπιτροπῆς τῶν Ἁγίων Ὀρθοδόξων
Ἐϰϰλησιῶν Constantinopol, H. Alivizatos, Procès Verbaux du Premier Congrès de Théologie Ortodoxe à
Thènes, 29 nov.—6 dec. 1936, Athènes, 1939; Delaniia sovecianiia glov i predstavitelei avtokefalnîk
pravoslavnik țerkvei, 8—18 iulie 1848 goda, Moscova, 1949 vol. I—II; Liviu Stan, op. cit., 586—597; A.
Mitridis, Ἡ ἐν Ῥόδῳ Πανορθδόδοξος Διάσϰεѱις ,Leukosia – Cipru, 1962;Praktica III. – Πραϰτιϰà τῆς
ἐν Ῥόδῳ Πανορθόξου Δισέѱεως 24, IX—l.X, Stambul, 1962.
12
Acestea sunt exprimate într-o serie de studii cuprinse în colecția Procés Verbaux du Premier Congrès de
Thdologie Orthodoxe à Athenes, publicată de profesorul Alivizatos la Atena în 1939. Iată titlurile și paginile la
care se găsesc în colecția citată: H. Alivizatos, Ist die Einberuiung einer Ökumenischen Synode möglich?, — p.
 Lăsând la o parte chestiunile privitoare la eventualele dificultăți
practice, legate de condițiile obiective ale vremii, care ar putea sta în calea
întrunirii Sinodului Ecumenic, dar care ar putea fără îndoială să fie înlăturate,
prin eforturile comune ale tuturor Bisericilor locale interesate, ca într-adevăr
Sinodul Ecumenic să aibă loc, să vedem dificultățile de altă natură, și anume pe
cele zise teoretice. Acestea nu sunt în fond decât dificultăți aparente, cărora în
mod neîntemeiat îi se acordă o atenție prea mare, acreditându-se pe deasupra și
părerea, că ele ar avea un caracter teologic fundamental, că unele ar fi
insurmontabile sau de nebiruit și că altele ar necesita tranzacții și acorduri cu
alte confesiuni creștine spre a fi înlăturate.
Cu privire la dificultățile din această categorie, adică cu privire la cele
zise teoretice, precizăm în concret următoarele:
— Se spune mai întâi, că întrunirea unui Sinod Ecumenic ar trebui
să fie precedată de întrunirea și de încheierea cu succes a lucrărilor unui
«Prosinod Panortodox» sau «Prosinod Ecumenic »13
— În al doilea rând, se spune că un Sinod Ecumenic nu ar fi posibil
din punct de vedere teologic, adică în lumina principiilor fundamentale ale
învățăturii Bisericii despre un Sinod Ecumenic, decât dacă la un asemenea Sinod
vor fi invitați și vor participa toți episcopii cu succesiunea apostolică, adică, -
după părerea unora - și episcopii romano-catolici și cei anglicani și cei vetero
catolici sau chiar și unii aparținând altor confesiuni14, sau dacă s-ar aprecia că
265—264; D. Balartos, Zu dem Problem der Einberuiung einer ökumenischen Synode, — p. 264—269; St.
Zankow, Die prizipiellen Schwierigkeiten der Abhaltung eines öhurnenischen Konzils, p. 269—283; E. Granitch,
Die Problem der Einberufung der ökurnenischen Svnode, p. 283—288; V. Șesan, Die Elinbeiulung einer
ökumenischen Synode, — p. 288-—297; H. Alivizatos, Die Kodifizierung der Kanonen und thre Bedeutung, —
p. 308—310; V. Șesan, Revision der Kanones und anderer kirchlichen Normen, sowie deren Kodifizierung, —
p. 310—323.
Dintre greci, cea mai precisă poziție în problema Sinodului Ecumenic a exprimat-o prof. Hr. Andrutos
în valoroasele sale scrieri dogmatice și îndeosebi în studiul citat la nota 1, p. 19—24.

În țegătură cu problemele dezbătute la Congresul teologilor ortodocși de la Atena, din 1936, și

profesorul rus A. P. Dobroklonski a scris un foarte important studiu istoric și canonic despre Sinodul Ecumenic,
publicat în rev. «Bogoslovie» din Belgrad, (an. 1936, nr. 2, p. 163—172 și nr. 3, p. 276—287), subtitlul
Vasefenski sabori pravoslavne trkve. Din literatura mai nouă asupra Sinodului Ecumenic, înregistrăm trei scrieri
colective, una catolică: Le Cancile et les Conciles, Chevetogne, 1960 și două protestante Der ökumenischen
Konzile der Christenheit. Stuttgart, 1961 și Councile and the Ecumenical Movement, Geneva, 1968, oglindind
fiecare poziții foarte variate și contradictorii. Din prima scriere notăm aici următoarele studii
P. Th. Camelot, Les Conciles oecumeniques des IV-e et V-e siecles, p. 45—73;
Y. Congar, La Primauté des quatre premiers conciles oecumeniques, p. 75—109 și Id., Conclusions, p. 285—
334. Din cea de a două, studiile: G. Kretschmar, Die Konzile der Altenkirche, p. 13—74; Emilianos von Meloa,
Wesen und Möglichkpi(, eines ökumenischen Konzils seitens der ortodoxen Kirchen, p. 285—311 ; E. Schlink,
Okurnenische Konzhle einst und heute, p. 393—428. Din a treia, studiile: J. Anastasiou, What is the Meaning of
the Word «Ecuinenica1», in Relation to the Councils?, p. 23—33; J. D. Zizioulas, The Developement of
Counciliar Structures to the Time of the First Ecumenical Council, p. 34—51 ; St. L. Greenslade, The Autoritées
Appealed to by the First Four Ecumenical Council, p. 5 1—67 Werner Kuppers, Reception Prolegomena to a
Systematic Study, p. 76—98. A se vedea și nota 10, relativ la un studiu propriu, publicat în aceeași scriere.

13
Praktika III, p. 27; Mitsidis, op. cit., p. 5—7. Astfel de formule s-au folosit atât în corespondență cât și în
discuții (în mod frecvent la Rodos) și în unele scrieri (Rev. «Biserica Ortodoxă Română, București, 1961, nr. 9
—10, p. 861—862, 874).
14
Alivizatos, Ist die Einberufung.... p. 261 ; Șesan, Die Einberufung..., p. 288— 292; Idem, Revision der
Kanone.,, p. 321. Asemenea păreri sunt străne de ortodoxie, așa cum a arătat în special Andruțos (op. cit., p. 19
acest lucru n-ar fi suficient, atunci să se procedeze chiar la invitarea tuturor
celorlalte Biserici și Confesiuni creștine15.
Întru-cât au fost puse în circulație printr-o largă și stăruitoare publicitate,
atât părerile și soluțiile legate de teza pe care o exprimă formula «Prosinod
Ecumenic», cât și cele generate de opiniile celor care vorbesc de întreaga
creștinătate ca bază a unui viitor Sinod Ecumenic, acestea toate au dobândit o
oarecare trecere și s-a întâmplat chiar, ca ele să le ia vederea unora și să le
creeze, dacă cu convingerea, cel puțin părerea nebuloasă, cu că respectivele idei
sau teze ar fi întemeiate, frumoase, firești «teologice», ba chiar și «ortodoxe».
Astfel stând lucrurile se cade să supunem unei succinte analize aspectele
subliniate mai sus, și anume pe acelea reținute ca formând dificultăți
«teologice», adică teoretice, cum s-ar zice în limbaj mai profan, în calea unui
Sinod Ecumenic.

a) Prosinod Ecumenic?

Noțiunea de Prosinod Ecumenic a apărut și a fost pusă în circulație după

Congresul interortodox de la Constantinopol din 1923, în așa fel, încât cu ocazia
Comisiei interortodoxe de la Vatoped din 1930, și a Conferinței de la Rodos din
1961, această formulă s-a acceptat de către unii, ca și cum ar fi fost vorba de un
lucru obișnuit sau chiar de un element al «tradiției ortodoxe»16
Desigur, dacă este vorba de un prosinod în sensul de sinod restrâns, care
să preceadă și să pregătească un Sinod Ecumenic, atunci un asemenea sinod
poate fi numit «prosinod», dar ca un astfel de sinod să mai fie numit și
ecumenic, este nu numai un lucru neîntemeiat, ci chiar de-a dreptul hilar. Căci
într-adevăr, cum se poate lega noțiunea de «ecumenic» de noțiunea simplă a
unei «comisii sinodale interortodoxe», pentru că un prosinod nici poate fi
altceva? Ce caracter ecumenic poate avea o asemenea comisie? Evident că nici
unul.
Atunci de unde a apărut termenul de ecumenic în împreunare cu cel de
prosinod? În nici un caz din tradiția mai veche sau din practica mai nouă a
Ortodoxiei și nici din vreo teză teologică ortodoxă. De unde a apărut, de vreme
ce a fost pus în circulație și continuă încă a fi folosit?
Nu i se poate da altă explicație, decât prin influența limbajului
«ecumenist» modern, creat din intensa activitate pe care o desfășura la acea
vreme și pe care o desfășoară în continuare și acum organizația intercreștină
cunoscută sub numele de «Mișcarea Ecumenică». Altă explicație nu pare
plauzibilă. Căci, într-adevăr, nici formula «Prosinod Ecumenic», nici realitatea
pe care ar vrea s-o exprime în mod iluzoriu, nu are nimic comun cu teologia și
tradiția ortodoxă. Ele sunt complet absente din tradiția sinodală atât de bogată și
de variată a Ortodoxiei, și reprezintă fapt un lucru cu desăvârșire străin atât de
ortodoxia primelor zece veacuri, cât și de cea de mai târziu. Prin urmare, este cât

—24, 29 sq.) și toți ceilalți teologi ortodocși mai de seamă vechi și noi.
15
Alivizatos, op. cu., p. 259—261 Granitch, op. cit , p. 283.
16
Pick-like II, p. 7 sq. A se vedea și nota 13.
se poate de limpede, că formula «Prosinod Ecumenic» trebuie abandonată ca
lipsită de orice sens pentru ortodoxie. Ea trebuie privită cel mult ca o formulă
izvorâtă din romantismul teologic «ecumenist» care cultivă chiar și beția de
cuvinte.

b) Sinodul Ecumenic

După cum se știe, atât potrivit normelor canonice, cât și învățăturii

dogmatice ortodoxe, Sinodul Ecumenic este cea mai înaltă autoritate constituită
în Biserică. El deține ca atare, și exercită în numele Bisericii întregi, deplina
putere cu care a înzestrat Mântuitorul Biserica, pentru a-și putea săvârși
lucrare17.
După învățătura ortodoxă, această putere este a Bisericii în totalitatea ei,
iar Sinodul Ecumenic o deține mai mult în calitate de cel mai înalt organ
constituit al Bisericii, iar nu în mod independent de Biserică sau în vreun fel în
care s-ar putea suprapune Bisericii 18.
Nu orice sinod care a fost convocat și s-a ținut sub numele de «Sinod
Ecumenic», a și fost de fapt un astfel de sinod, ci numai acelea care au fost
recunoscute ca atare, fiindcă ele au reprezentat cu adevărat Biserica și fiindcă
prin ele a vorbit Biserica însăși, sub povățuirea Duhului Sfânt, călăuzitorul fără
greș al lucrărilor sale19.
Legătura organică dintre Biserică și Sinodul Ecumenic, iese în relief —
într-un fel cu totul deosebit și de natură să exprime mai pregnant decât alte
mijloace adevărul că Sinodul Ecumenic este un organ al Bisericii, iar nu o
autoritate suprapusă ei, — prin raportarea infailibilității Sinodului Ecumenic la
infailibilitatea Bisericii. Din această raportare, se constată în chipul cel mai
evident cu putință, că Sinodul Ecumenic nu este infailibil prin sine și în mod
17
Macarie (Bulgakov), Dedenie v Pravoslavnoe Bogoslovie, ed. III. Sanktpetersburg, 1863, p. 407—412 Idem,
Theologie Dogmatique Ortodoxe, (trad. din limba ruă), Paris, 1860, vol. II, p. 270, 286 Hr. Andruțos
Δογματιϰὴ τῆς Ὀρθοδόξου Ἀνατολιϰῆς Ἐϰϰλησίας , Atena, 1907, p. 287-.---290 Idem, Bazele, p. 24;
Idem, Simbolica, trad. rom. de Iustin Moisescu, Craiova, 1955, p. 74—76 Idem, Δογμτϰαἰ Μελέται, Atena, vol.
I, 1907, p. 129—130, 148 (prescurtat : Studii); I. Mihălcescu, La Theologie Symbolique, trad. din rom. de N.
Chițescu, București — Paris, 1932, p. 98, N. Mila, Dreptul Bisericesc Oriental, trad. rom., București, 1915, p.
237—241 A. Pawlow, Kurs Teriovnago Prava, S. Troitkaia Serghieva Lavra, 1902, p. 279—282, P. Lapin,
Sobor kak visșii organ terkovnoi vlasti, Kazan, 1909, p. 12—30; Alivizatos op. cit., p. 256—257; Idem Τὸ
Κανονιϰὸν Δίϰαιον τῆς Ὀρθοδόξου Ἐϰϰλησίας, Atena, 1941, p 15; Zankow, op. cit., p. 279; N. Chițescu,
I. Todoran , I. Petreuță, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. II, București, 1958, p. 792, A. Theodoru, op. cit.,
p. 27—31 ; I. Karmiris, op. cit., p. 37 sq..
18
Macarie, Vedenie, p. 404, 408, 412; A. Lebedev, O glavenstve papi, S. Petersburg, 1887, p. 15, 62, 66;
Andruțos, Dogmatica, p. 265, 271, 287—288, 290; Idem, Studii, p. 24, Idem, Simbolica, p. 74—75; N.
Arseniev, Biserica Răsăriteană, trad. rom. de Tit. Simedrea, București, 1929, p. 117—119; Zankow, op. cit.. p.
279—282; L. Stan, Probleme de Eclesiologie, rev. «Studii Teologice», București, 1954, nr. 5—6, p. 308—313;
Teologia Dogmatică și Slmbolică, vol. II, Bucuretși, 1958, p. 792—795.
19
Teofan Prokopivic — Ireneu Falkovski, Christianae Orthodoxae Dogmalico Polemicae Theologiae
Compendiun?, vol. II, Petersburg 1782, p. 172—173, 216; Macarie, op. cit., P. 404, 409, 412; Lebedev, op. cit.,
p. 7—8, 80—81 Andruțos, Dogmatica, p. 10, 265, 271, 290; Zankov, op. cit., p. 270—271, 279; P. Bratsiotis,
Die Grundprinzipieri und Hauptmerkmale der ortodoxen Kirche, — în colecția Procès Verbaux du premier
Congrès de Théologie Orthodoxe, — publicat și de H. Alivizatos la Atena, 1939, p. 123; L. Stan, op. cit., P. 309;
Id., Concerning the Church’s Acceptance of the Decisions of the Ecumenicals Synods, p. 71—75; Id. Despre
recepția de către Biserică a hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, — rev. «Studii Teologice», București, l965, nr. 7
—8; Teologia Dogmatică și Simbolică, II, 783.
independent de Biserică, ci numai ca organ al infailibilității Bisericii și în
măsura în care exprimă învățătura și e credință a Bisericii Ecumenice, adică a
întregului trup tainic al Domnului, călăuzit în chip infailibil de însuși Duhul
Sfânt20 .
Sinodul Ecumenic deținând întreaga putere bisericească din mandatul
Bisericii, iar nu «ex sese», se înțelege de la sine căci nu o deține în grade
diferite, de câte ori se întrunește, ci că a deținut-o și o deține în același grad și în
aceeași măsură adică în plenitudinea ei, ori de câte ori s-ar întruni. De asemenea
este evident, ca și în ce privește exercitarea puterii, Sinodul Ecumenic nu
exercită această putere în grade diferite, ci așa cum o deține, adică în aceeași
măsură sau în plenitudinea ci de totdeauna, tot la fel o și exercită, adică în
plenitudinea ei, și deci, neîmpuținată cu nimic.
Dat fiind ca sinodul îi trage întreaga lui putere din Biserica, este limpede
că un sinod general sau reprezentativ al întregii Biserici. Adică un Sinod
Ecumenic, a fost și poate să fie cu adevărat ecumenic numai întrucât Biserica, al
cărei organ este, a fost și a rămas Biserica cea adevărată a lui Hristos. Cu alte
cuvinte, dacă Biserica a fost ceea ce s-a și numit cu adevărat Biserica lui Hristos,
atunci și sinoadele ei ecumenice au fost cu adevărat sinoade cărora i se zice cu
drept cuvânt «ecumenice». Aceasta însemnă că, dacă astăzi Biserica Ortodoxă
este Biserica cea adevărată a lui Hristos, ea poate să-și întrunească sinodul său
ecumenic în același chip în care Biserica primelor zece veacuri și-a întrunit
sinoadele sale ecumenice. Mai înseamnă apoi, că sinodul ecumenic sau
sinoadele ecumenice pe care și le-ar întruni în viitor Biserica Ortodoxă, vor
deține și vor exercita aceeași putere deplină a întregii Biserici, pe care au
deținut-o și au exercitat-o vechile sinoade ecumenice.
Constatăm cu surprindere însă, că în timpul din urmă o seamă de teologi
din răsărit, au emis nu numai ipoteza, ci au susținut chiar teza, că Ortodoxia nu
mai poate întruni un Sinod Ecumenic singură, ci numai în alianță sau în
«colaborare frățească» cu alte Biserici sau confesiuni creștine21. Ceva mai mult,
«teza» aceasta nu a întârziat să fie acceptată chiar și de unii ierarhi, care motivați
de faptul că, în momentul actual confesiunile romano-catolică și protestantă
depășesc cu mult, din punct de vedere numeric, confesiunea ortodoxă22, s-au
pronunțat în acest chip.
Lăsând la o parte netemeinicia sau ușurința cu care anumiți teologi și
ierarhi și-au îngăduit să se pronunțe în felul arătat, și neinsistând asupra
20
Teofan Prokopovici, op. cit., p. 216; Macarie, op. cit., p. 404—412; Lebedev op. cit., p. 7—8, 15, 23 sq.;
Andruțos, Dogmatica, p. 272, 290; Idem, Studii, p. 129—130; Idem, Bazele, p. 47—48; N. Arseniev,
Pravoslavte, Katoflcestvo, Protestantișni, Paris,. 1930, p. 22; Bratsiotis, op. cit., p. 123; L. Stan, op. cit., p. 308—
313; Id., concerning the church’s Acceptance... p. 71 sq.; Teologia Dogmatică și Simbolică, II, 783, 792..
21
Alivizatos, Ist die Einberulung..., p. 260—262; Granitch, op. cit., p. 283; Șesan, Die Einberulung..., p. 290—
291.

22
Rămureanu, Pretinsul Sinod Ecumenic, anunțat de actualul papa Ioan al XXIII-lea, — rev. «Ortodoxia»,
București, 1960, nr. 3, p. 483. În acelașii sens P. P. Joannon, Pape, Concile, Patriarches, Grotta-Ferrata, (Rome),
1962, p. 30—41.
rădăcinilor pe care le implică asemenea rostiri, socotim necesar că, pentru
punerea în lumină, — chiar și pe înțelesul celor mai simpli creștini — a
adevărului ortodox în privința Sinoadelor Ecumenice, să facem neapărat o serie
de precizări cu caracter de mediere teologică.
Începem cu Biserica. Noi credem și mărturisim că Biserica noastră
Ortodoxă, este «una, sfântă, sobornicească și apostolică Biserică a lui Hristos».
Aceasta înseamnă, că Biserica Ortodoxă deține și exercită sau folosește în
lucrarea sa, toate mijloacele cu care a înzestrat-o Sfântul său Întemeietor, și care
laolaltă sunt cuprinse sub numirea de «putere bisericească». Puterea bisericească
este una și unitară, precum este însăși Biserica, precum este însuși întemeietorul
și capul ei, precum este însăși lucrarea Duhului Sfânt prin care se clădește
Biserica. Dar această putere unitară se folosește sau se exercită prin trei categorii
principale de lucrări, corespunzătoare celor trei categorii de serviri ce —pot fi
distinse în lucrarea de mântuire a Domnului Hristos.
Prima categorie de lucrări este formată din acte cu caracter de
propovăduire sau de învățături și ele constituie împreună ceea ce se numește
mod comun ramura învățătorească a puterii bisericești sau «puterea
învățătorească» a Bisericii.
A doua categorie de lucrări, e formată din acte de sfințire a vieții
oamenilor prin împărtășirea harului pe care-i deține Biserica. Aceste acte
constituie laolaltă ceea ce se numește în mod comun ramura sfințitoare a puterii
bisericești, «puterea sfințitoare» sau «puterea sacramentală» a Bisericii.
În fine, a treia categorie de lucrări este formată din acte prin care se
îndrumează și se conduce sau se cârmuiește viața credincioșilor spre limanul
mântuirii, acte a căror totalitate constituie ramura cârmuitoare a puterii
bisericești, căreia i se mai zice și «puterea conducătoare», iar mai târziu, i s-a zis
chiar puterea jurisdicțională a Bisericii.
Toate aceste trei ramuri ale puterii bisericești, sunt deținute fără nici un
fel de scădere sau împuținare, de către sfânta noastră Biserică. Fără deținerea
acestora în plinătatea lor, nu există Biserică și nu poate fi asigurată mântuirea
credincioșilor. Dar cel ce mărturisește contrariul nu este ortodox, ci este eretic.
Dacă deci, Biserica noastră deține plenitudinea puterii bisericești în cele
trei ramuri ale ei, este evident că ea le și poate exercita în chip deplin, adică fără
nici un fel de rezervă, scădere sau împuținare.
Unul din mijloacele prin care Biserica și-a exercitat în trecut și poate să-
și exercite și în prezent plenitudinea puterii sale, a fost și poate să fie și astăzi,
Sinodul Ecumenic. Ca folosirea acestui mijloc, să nu mai poată fi posibilă astăzi,
ar trebui în chip evident ca Biserica să nu mai fie deținătoarea întregii sale puteri
de odinioară, adică Biserica Ortodoxă să fi încetat de a mai fi Biserica cea
adevărată. Sau, și mai explicit, ar trebui ca Biserica noastră să fie socotită căzută
din succesiunea apostolică, în înțelesul că ar fi pierdut moștenirea rămasă de la
Sfinții Apostoli, sau că aceasta s-ar fi împuținat în așa măsură, încât în cuprinsul
ei nu ar mai putea fi identificată «ecclesia», ci numai anumite «vestigia
ecclesiae»23.
Cum numai după poziție eretică sau cel puțin ereziarhă, ar putea cineva
privi și socoti sfânta noastră Biserică în acest chip, este limpede, că-n strict
acord cu învățătura de credință ortodoxă sfânta noastră Biserică având calitatea
deplină de Biserică adevărată a lui Hristos, ea are și posibilitatea de a întruni în
viitor Sinoadele Ecumenice, pe care împreună cu Sfântul Duh, le va socoti
trebuitoare pentru o epocă sau alta.
De asemenea apare cât se poate de limpede, că orice Sinod Ecumenic
întrunit de sfânta noastră Biserică, dacă este exponent adevărat al Bisericii, va
deține și va exercita întreaga putere bisericească în aceeași măsură în care au
deținut și au exercitat această putere, cele 7 Sinoade Ecumenice, din primul
mileniu al erei noastre.
Cu alte cuvinte, este limpede că un viitor sinod, cu adevărat ecumenic,
va avea calitatea să exercite deplina putere învățătorească a Bisericii în chip tot
atât de infailibil ca și vechile Sinoade Ecumenice, și va putea adopta formule și
definiții dogmatice cu aceeași valoare ca și ale acelora. Aceasta nu înseamnă
însă, că ar putea dogmatiza în alt fel decât în acord cu revelația.
Mai rezultă apoi, că un viitor Sinod cu adevărat Ecumenic, va putea
exercita în mod deplin ca și vechile Sinoade Ecumenice, întreaga putere
sfințitoare a Bisericii, și că nu mai puțin, va putea exercit în același chip,
întreaga putere cârmuitoare sau jurisdicțională a Bisericii: va putea adopta noi
rânduieli de cult, precum și noi legi, norme sau principii de organizare și
conducere bisericească, sporind cuprinsul canonicității, întocmai la fel cum au
făcut acest lucru fiecare din vechile Sinoade Ecumenice. Deținând deci și
exercitând întreaga putere jurisdicțională fără nici o scădere, un viitor Sinod
Ecumenic va avea dreptul să legifereze fără nici o îngrădire de altă natură decât
cea dogmatică și morală, — aferentă și implicită, în orice chestiune va socoti că
este cu cale.
În virtutea acestei puteri, un nou Sinod Ecumenic poate nu numai să vie
cu legi noi, canoane, întocmai ca cele adoptate de vechile Sinoade Ecumenice, ci
poate totodată să abroge orice canon dintre cele care se cuprind în colecția
actuală de canoane, cu excepția acelora care au un cuprins dogmatic sau care au
un cuprins moral care derivă din învățătura de Credință.
23
Cum o socotește o anumită teologie catolică. Asupra plenitudinii moștenirii apostolice în Biserica Ortodoxă, a
se vedea Serghie (Stragorodskii — mitropolit apoi patriarh al Moscovei), Znacenie aposlobskogo preemstva v
inoslavii, — rev. «Jurnal Moskovskoi Patriarhii», Moskva, 1961, nr. 10, p. 30—45, studiu reprodus după nr. 23
—24, p. 1935, din aceeași revistă; Idem, Otnoșenie Terkvi Hristovoi k otdelivșimsia otdelivșimsia ot Nee
obșcestvam,— rev.,«Vestnik russkogo zapadno-evropeiskogo patriarșego exarhata», Paris, 1954, nr. 19, p. 106
—126, — studiu reprodus după rev.« Jurnal Moskovskoi Patriarhii», pe 1931; L. Stan, Succesiunea Apostolică,
— rev. «Studii Teologice”, București, 1953, nr. 5—6, p. 305—323.
O părere asemănătoare a prins torenți în cadrul «teologiei ecumeniste», provenind din teologia
anglicană — cf. Hr. Andruțos, Tό ϰύρος τῶν ἀγγλιϰανῶν χεροτονιῶν ἐξ ἐπόψεως ὀρϑοδόξου
Constantinople, 1903, p. 83 sq.; W. A. Vissert’t Hooft, l’Église et les Églises, — în colecția «La mission de
l’Église dans le monde», Paris— Genève, vol. I, 1937, p. 18. 20 sq.; C. Florovski, L’Oecuménisme au XIX-ème
siècle, — rev. «Irenikon», Chevetogne (Belgia), 1954, nr. 3, p. 266—268; idem, în cadrul discuțiilor Comitetului
de lucru a organizației Credința și organizare, întrunit la Bossey (Elveția) în august 1954 — cf. rev.
«Ὁρθοδοξία», Istanbul, 1953, nr. 4, p. 341.
 Dacă astfel stau lucrurile, este lămurit pentru oricine, că Biserica
Ortodoxă are posibilitatea de a întruni un viitor Sinod Ecumenic, precum și
oricâte Sinoade Ecumenice va găsi că îi sunt necesare în viitor, și că oricare din
acestea, va deține și va exercita întreaga putere pe care au avut-o și au exercitat-
o vechile Sinoade Ecumenice.
Biserica noastră fiind Biserica cea adevărată a lui Hristos, lucrarea ei nu
poate fi condiționată de colaborarea cu alte Biserici sau confesiuni creștine în
nici o privință, deci nici de colaborarea episcopilor ei cu episcopii altor
confesiuni, în cadrul unui Sinod Ecumenic, precum nici de colaborarea mai
largă cu conducerile celorlalte Biserici sau confesiuni creștine, ori cu masele lor
de credincioși, în vederea întrunirii și lucrărilor unui Sinod Ecumenic.
Cine gândește altfel — ori care ar fi considerațiile de care se conduce —
dacă este ortodox frizează erezia fără să-și dea seama.
Este adevărat, că niște lucruri atât de simple, ca cele pe care le-am
relevat în scopul lămuririi problemei unui viitor Sinod Ecumenic, sunt ușor de
trecut cu vederea tocmai din pricina simplității lor. Pe deasupra, la aceeași
ușoară trecere cu vederea mai contribuie și faptul că, din pricina neîntrunirii
unui Sinod Ecumenic de atâta amar de vreme, s-a creat o optică greșită în
această materie, optică potrivit căreia unitatea bisericească se măsoară cu
uniformitatea sau cel puțin cu unitatea ei externă sau formală, și că, privit prin
aceeași optică, Sinodul Ecumenic apare tot atât de imposibil, pe cât de
imposibilă este de fapt unitatea formală a întregii lumi creștine.
Aceeași optică a mai determinat apoi și socotința minoră, că nimic nu s-
ar mai putea dogmatiza în viitor, și că, de asemenea, la canoanele existente nu s-
ar mai putea adăuga nici un canon, cele vechi rămânând continuu în forma lor
tradițională.
Această optică are, desigur, anumite merite pentru trecut, întru-cât ea a
contribuit într-o oarecare măsură, din latura omenească, la păstrarea intactă a
dogmelor și a pravilelor ortodoxe. Pe de altă parte însă, ea a creat și confuzii
destul de grave, care nu au fost și nu sunt în avantajul Bisericii și a lucrării ei
mântuitoare. Datorită lor s-a ajuns ca, într-un anumit fel, să se infiltreze, prin
niște exponenți nereprezentativi, în unele cercuri teologice ortodoxe, — nu însă
și în largile cercuri ale clerului și credincioșilor, deci nu în corpul principal al
Bisericii, ci numai în unele mădulare ale ei — acele teze șubrede și rătăcite,
potrivit cărora Biserica Ortodoxă nu ar mai avea posibilitatea internă, în natura
sau substanța ei, adică în însăși calitatea ei de Biserică, de a întruni în viitor
Sinoade Ecumenice, și ca, spre a-și putea completa lipsurile, ar trebui să apeleze
în acest stop la alte Biserici sau confesiuni creștine. Tot atât de șubredă poate fi
considerată și teza exprimată prin formula «Prosinod Ecumenic» care după cum
se știe nu are nici un fundament canonic sau legal.
Cei ce au alunecat pe panta rătăcirilor arătate, au pierdut din vedere
unele adevăruri elementare, dovedind o nesigură și parte labilă conștiință
ortodoxă, care i-a împins spre căutarea unor compromisuri ce nu sunt în fond
ceea ce s-ar crede, ci abandonări de poziții tradiționale verificate și sigure.
 Față de asemenea rătăciri, conștiința ortodoxă și-a făcut auzit glasul atât
prin Sinoadele Bisericilor locale autocefale, cât și prin corpuri mai
reprezentative, cum au fost mai pe urmă, însăși Conferința Panortodoxă de la
Rodos din 1961.

c) Modul de convocare și de prezidare a unui Sinod interortodox

restrâns și a Sinodului Ecumenic

Și în legătură cu această chestiune există opinii sau cel puțin păreri cu

totul opuse în lumea teologilor Bisericii24. Ele se datoresc faptului că normele de
observat în privința convocării și prezidării unui Sinod interortodox restrâns sau
chiar a Sinodului Ecumenic, nu sunt stabilite într-o formă general admisă de
toate Bisericile autocefale. De aici tot felul de confuzii care se fac între unele
noțiuni și mai ales între noțiunea primatului de onoare și aceea a primatului
jurisdicțional25.
Cu toate acestea, pe temeiul principiilor canonice fundamentale
ale Ortodoxiei; se pot formula cel puțin în chip de teze, o seamă de puncte de
reper sau de premise, pe baza cărora, sinoadele Bisericilor autocefale pot să
stabilească rânduielile de urmat în actele despre care este vorba.
Tezele care ar putea fi formulate în această privință, în strict acord cu
principiile canonice fundamentale ale Ortodoxiei, și anume, în acord cu
principiul ierarhic, cu cel sinodal și cu principiul autocefaliei se pot înfățișa după
cum urmează:26.
1.Bisericile autocefale sunt egale între ele, deci și căpeteniile sau
intâistătătorii lor sunt egali între ei, sub raportul poziției și drepturilor
jurisdicționale ce le revin.
2. Ierarhia scaunelor și a Bisericilor Autocefale, nu este de natură
jurisdicțională, ci de natură onorifică. Ea nu se întemeiază pe drepturi
în înțeles juridic, ci pe drepturi sau privilegii de onoare, stabilite în
mod diferit, unele prin obicei, altele prin canoane și altele prin raportul de
24
Zankov, op. cit., p. 275; granitch, op. cit., p. 286; Ghermanos, mitropolit de Amos (patriarhia
Constantinopolului) Τὸ Οἰϰουμενιϰὸν Πατριαρχεῖον ϰαὶ ἡ ἁρμοδιότης αὐτοῦ πρὸς σύγϰλησιν
Πανορθοδόξων Σνόδων, Atena 1948, p. 2 sq. ; Idem Ἀνταπάντησις εἰς τὸν ϰαθηγητὴν Τροΐτσϰη rev.
«Ὀρθοδοξία» Istanbul, 1953, nr. 1, p. 5 sq. la pag. 12 b—19, chestiunea specială a convocării Sinodului
Ecumenic; S. Troițki, Budern vmesle burotsic s opasnostiu, — rev. «Jurna1 Moskovskoi Pariarhii», Moscova,
1950, nr. 2, p. 36——51.
25
Gherman Strinopulos, op. cit., p. 115—116; Zankov, Das Orthodoxe Christen- tum, p. 89—90; S. Troițki,
Gde i v cem glavnaia opasnosti, — rev. «Jurnal Moskovskoi Patriarhii», Moscova, 1947, nr. 12, p. 30—42, în
special p. 36; L. Stan, Otnositelno budușcegho Vselenskogho Sobora, rev. «Jurnal Moskovskoi Patriarhii»,
Moscova, 1954, nr. 3, p. 61—62.
26
Zankov, Die prinzipiellen Schwierigkeiten... p. 275—279; La Stan, Cu privire la un viitor Sinod Ecumenic, p.
598——602, Idem, Obârșia Autocefaliei și Auonomiei, —«Mitropolia Olteniei» Craiova, 1961, nr. 1- 4, p. 80—
113, Idem, Autocefalia și Autonoimia în Ortodoxie, - aceiași revistă, 1961, nr. 5—6, p. 295——301 sq. Id., Das
Wesen der orthodoxen Kirchenrechts, - rev. «Kyros», Berlin, 1968, nr. 3-4, p. 185——188; Idem, Περὶ τῶν
θεμελιωδῶν ϰανονιϰῶν ἀρχῶν τῆς Ὀρθοδοξίας rev. «Γρηγόριος ό Παλαμὰς» Tesalonic, 1968, nr. 5 —6,
p. 212- 226 și rev. «Θεολογία» Atena, 1968, nr. 1—2, p. 5-18; Id. Legislația Bisericii Ortodexe Române în
timpul arhipăstoririi Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, — rev. «Ortodoxia», București, 1968, nr. 2 Id.,
Problema unui viitor Sinod Ecumenic și poziția Bisericii Ortodoxe Române față de el, rev. «Ortodoxia»,
București, 1968, nr. 2.
vechime, sau prin raporturi ce conferă întâietatea onorifică unor scaune, datorită
titulaturii Bisericilor respective sau ale intâistătorilor lor.
3. Între invitarea la o consfătuire sau la un sinod și între convocarea
unui corp sinodal sau a cuiva la o consfătuire, este o deosebire esențială.
Primul act, invitarea, este de natura morală, nu de natură juridică.
Ea nu se săvârșește în baza unui drept în sens juridic, ci cu titlu personal
facultativ, iar pe de altă parte, nu creează obligații juridice, ceia ce înseamnă, că
din ea nu naște îndatorirea juridică de a i se da urmare ci numai îndatorirea
morală, facultativă, de a i se răspunde.
Al doilea act, convocarea, este de natură juridică. Ea se săvârșește
în virtutea unui drept cu caracter juridic, drept care naște și îndatorire cu caracter
juridic, sau obligația juridică de a i se da urmare.
4. Convocarea unui Sinod al întregii Biserici, este un act de jurisdicție
care prin natura lui juridică depășește privilegiile de onoare ale oricăror Biserici
Autocefale și ale oricăror căpetenii, sau ale oricăror întâistătători. Căci, într-
adevăr, într-un asemenea caz, nu avem de-a face cu inițiativa unui scaun care
invită — nu convoacă — la un sinod, la o conferință sau la o consfătuire, pe
confrații săi, sau, prin ei, pe delegații Bisericilor Autocefale, ci avem de-a face
cu un act de putere jurisdicțională, și anume, cu exercițiul unei puteri
jurisdicționale asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Ori, dreptul acest
nu l-a avut și nu-l are nimeni în Ortodoxie, nici ca drept personal, nici ca drept al
unui anumit scaun sau al unei anumite Biserici, pentru că el nu a fost conferit
sau recunoscut de nimeni acestora, nici prin sinoade, nici prin obicei și nici prin
consensul expres al întregii Biserici.
5. Neexistând deci în Ortodoxie un atare drept de jurisdicție ecumenică
sau universală, urmează ca hotărârea în privința modului de convocare a oricărui
corp sinodal interortodox sau chiar ecumenic, se poate lua numai prin acordul ce
ar interveni în această chestiune între sinoadele Bisericilor Autocefale, ele
putând autoriza pe căpeteniile lor, să se facă interpreții hotărârilor ce le-ar
adopta într-o asemenea chestiune.
6. Ideea întrunirii unui Sinod interortodox sau a unul Sinod Ecumenic
poate fi a oricărei Biserici Autocefale. O consultare prealabilă a tuturor
Bisericilor Autocefale surori, cu arătarea motivelor care solicită întrunirea unui
astfel de for bisericesc interortodox sau ecumenic și eventual cu indicarea spre
consultare, a uneia dintre Bisericile autocefale care să purceadă în numele
tuturor la cele de urmare, poate să fie inițiată de însăși Biserica Autocefală care
vine cu această idee.
Pe această cale, sinoadele Bisericilor Autocefale pot conferi pentru un
caz dat, sau de la caz la caz, oricărui scaun de căpetenie sau oricărei Biserici
Autocefale, dreptul de a convoca orice corp sinodal al Ortodoxiei întregi, adică
atât un Sinod interortodox cât și un Sinod Ecumenic.
În consecință, atât deținerea cât și exercitarea unui atare drept, se
întemeiază numai pe o delegare a lui din partea sinoadelor Bisericilor
Autocefale, și el încetează după ce s-au săvârșit actele ce decurg din natura lui și
din limitele ce i s-au stabilit prin respectiva delegare sinodală.
 7. Prezidarea ședințelor unui Sinod interortodox sau ale unui Sinod
Ecumenic, este tot un act de jurisdicție asupra întregii Biserici Ortodoxe, și nici
acest drept nu poate fi conferit nimănui, decât tot în modul în care se poate
conferi cuiva dreptul de convocare a unor asemenea sinoade pentru că nici
acesta nu este un drept de onoare, ci un drept de jurisdicție.
8. Faptul că fiecare din actele arătate, și anume, convocarea și prezidarea
unui corp sinodal general ortodox, cuprinde în sine și o deosebită onoare ce i se
face aceluia căruia i se conferă dreptul de a le săvârși, nu trebuie să ducă la o
confundare de către nimeni a dreptului de jurisdicție cu dreptul de onoare.
Dreptul de jurisdicție care în cazul acesta implică și o onoare deosebită, este
ceva de moment, ceva care se conferă prin delegație în timp ce drepturile de
onoare în cadrul ortodoxiei sunt fixate de canoane sau de tradiția bisericească ele
fiind absolut onorifice.
9. În concluzie, se poate stabili deci, că atât convocarea cât și prezidarea
unui corp sinodal general ortodox, fie că este vorba de un simplu Sinod
interortodox, fie că este vorba de un Sinod Ecumenic, trebuie să fie hotărâte prin
înțelegerea dintre sinoadele Bisericilor Autocefale.
10. Ținând seama de cauzele care au determinat ierarhizarea
scaunelor principale ale Bisericii Vechi și de inexistența vreunei forțe politice,
care să poată determina prin natura și prin greutatea sa, o nouă ierarhizare
onorifică a scaunelor de căpetenie ale Bisericilor Autocefale după criteriile de
odinioară, este indicat, ca, la designarea scaunului care va convoca Sinodul
interortodox sau Sinodul Ecumenic, să nu se țină seama de vechea ierarhie
onorifică, ci să i se dea acest drept scaunului de căpetenie al Bisericii Autocefale
pe teritoriul căreia se va întruni Sinodul interortodox sau Sinodul Ecumenic. De
asemenea, este firesc și indicat, să i se dea tot acestuia și dreptul de a deschide
lucrările și de a prezida prima ședință a corpului sinodal respectiv,
urmând apoi, ca, tot pe baza hotărârii sinoadelor Bisericilor Autocefale,
să se adopte rânduiala prezidării ședințelor următoare prin rotație, fie începând
cu scaunul cel mai înalt ca poziție onorifică, fie începând cu cel mai mic sub
acest raport.
11. Tot prin hotărârea Sinoadelor Bisericilor Autocefale să se stabilească

atât numărul delegaților fiecărei Biserici Autocefale, cât și ordinea

de zi a corpului sinodal ce urmează a fi întrunit, precum și Regulamentul interior
pentru desfășurarea lucrărilor lui.

IV. TEOLOCUMENELE (Θεολούμενα)

Toate problemele teologice cărora nu li s-a dat o dezlegare oficială

prin definiții dogmatice, sunt supuse în Ortodoxie, cercetării libere din partea
teologilor Bisericii. Din această osteneală nasc ipoteze și chiar teorii teologice
adecvate cărora li se dă în chip tradițional numele de «teologumene»27 . Spre a fi
însă acceptată între teologumene, orice părere trebuie să fie formulată ca opinie
teologică închegată, și mai trebuie să îndeplinească și condiția de a fi în acord cu
învățătura de Credință a Bisericii, spre a se articula în sistemul ei dogmatic. În
caz contrar, ea nu este altceva decât o erezie.
Prin urmare, apare clar faptul, că teologumenele îndeplinesc în formarea
dogmelor și în limpezirea îndoielilor teologice, un rost asemănător cu acela al
ipotezelor și teoriilor din domeniul științei. Ele contribuie în acest fel la
progresul vieții bisericești, stimulând în permanență gândirea teologică și
activitatea pe care o desfășoară slujitorii Bisericii.
Spre a sublinia în mod și mai pregnant importanța teologumenelor
pentru împlinirea lipsurilor vieții bisericești și pentru primenirea continuă a
modului de a gândi și de a lucra în cadrul Bisericii, putem asemăna
teologumenele cu elementul veșnic nou, care se zămislește din efortul firesc al
Bisericii de a se situa mereu în crugul vremii, atât ca orientare cât și ca lucrare.
Căci într-adevăr, prin teologumene se leagă mereu viața bisericească și gândirea
teologică, de condițiile veșnic noi ale vieții omenești în genere și de gândirea
liberă a științei, situând Biserica cu fața către progres și dându-i impuls în
această direcție.
Pe de altă parte, trebuie relevat în mod cu totul deosebit, faptul că
permanența teologumenelor în viața Bisericii arată în chipul cel mai clar și mai
concret, că Ortodoxia nu îngrădește libertatea de cercetare și de gândire a
credincioșilor și că din contră, ea favorizează această libertate în măsura în care
teologumenele nu afectează dreapta credință. De aceea, ele trebuie socotite și ca
o expresie constantă a acordului existent în Ortodoxie între autoritate și libertate.
Se înțelege de la sine, că o atare atitudine, nu găsește aprobarea celor
care au osândit până și ideea de progres încă de acum 100 de ani (l864), prin
cunoscuta enciclică «Syllabus» (pct. 80)28.
Cum puteau oare să admită cei cu așa-zisul «index librorum
prohibitorum», vreo teologumenă? Și totuși, teologumenele apăreau și în
Biserica Apuseană. Ele însă puteau fi găsite numai alături de ideile înaintate, în
cuprinsul «indexului», care este într-adevăr un repertoriu cât se poate de complet
a tot ce înseamnă gândire liberă și progresistă.
Recenta desființare a «indexului», de către Sinodul II Vatican, a stârnit și
în Biserica Apuseană nu numai un întreg curcubeu de teologumene, ci și o
adevărată avalanșă de manifestări contestatoare, vizând pe lângă primatul și
infailibilitatea papei, încă o serie de alte chestiuni dogmatizate sau quasi

27
Hr. Andruțos, Dogmatica, p. 3; N. I. Luvaris, Θεολούμενα art, în «Mεγάλη Ἐλληνιϰὴ Ἐγϰυϰλοπαιδεία»
Atena, 1930, tom. 12, p. 525; A. V. Kartașov, Die Freiheit der theologisch-wissenschaftlichen Forschung und
die kirchliche Autorität, — în colecția: «Procès-Verbaux du premier Congrès de Théologic Orthodoxe», Atena,
1939, p. 1775—185; Alivizatos, Ist. die Einberufung…, p. 259, 262; Zankov, op. cit., p. 276.

28
C. Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums, Tübingen und Leipzig, 1901, ed. II, p. 370.
dogmatizate, cum sunt: episcopatul, colegialitatea episcopală, sinodalitatea,
laicatul, căsătoriile mixte, celibatul ș.a.
Dar autoritatea centrală a Bisericii catolice s-a sesizat grav de
îndrăzneala unor teologi ca olandezul Schillebeecks și elvețianul Hans Küng, de
a-și lua libertatea să adâncească și să înfățișeze în altă lumină unele adevăruri,
precum și de a cere fie retușarea fie abandonarea unor teze fără substanță
dogmatică.
Mergând pe altă cale, pe calea tradițională a creștinătății vechi,
asigurând libertatea de gândire și de cercetare teologică în cadrul său, Biserica
Ortodoxă nu a pus și nu pune la index nici ipotezele, nici teoriile, nici
învățăturile, nici creațiile științifice, artistice sau de altă natură ale nimănui. Ea
lasă tuturor libertatea de a frământa problemele, spre a li se găsi soluțiile cele
mai bune și în același timp mai potrivite, pentru asigurarea unei vieți cât mai
conforme cu țelul suprem al Bisericii, care este mântuirea tuturor oamenilor.
Privite în această perspectivă, teologumenele trebuiau socotite ca
îndeplinind rostul unor fermenți, sau cum li se mai zice în limbajul teologic
tradițional, rostul aluatului care face să dospească, să crească și să se
răspândească mireasma cuvântului lui Dumnezeu și rodul lucrării mântuitoare a
Bisericii în lume.
Teologumenele sunt adevărate laboratoare ale progresului gândirii
teologice și a vieții bisericești. Ele nu sunt apariții periferice și elemente
accidentale, ci fenomene care se axează pe miezul vieții bisericești, pe conștiința
Bisericii din care izvorăsc, dând expresie adevărului de credință pe care-l
păstrează această conștiință, căreia i se zice cu drept cuvânt Sfânta Tradiție.
Cu aceasta am atins un aspect nerelevat până acum al poziției și rostului
teologumenelor, și anume raportul lor cu Sfânta Tradiție.
După cum se știe «conștiința Bisericii» depășește chipul ei văzut
prin faptul că în ea sălășluiește Sfântul Duh, care îi dă acestei conștiințe
proporții cosmice, dimensiuni de necuprins. În acest sens ea este
deopotrivă păstrătoarea Sf. Scripturi și a Sf. Tradiții.
Întru-cât însă Sf. Tradiție nu a fost fixată în scris decât parțial,
iar ceea ce nu s-a fixat este păstrat de conștiința Bisericii, acesteia i se zice pe
bună dreptate Sf. Tradiție.
Din acest tezaur al conștiinței Bisericii și în acord cu el, teologumenele
formulează într-o formă inițială și nedeplină, unele adevăruri de credință, pe
care ulterior însăși conștiința Bisericii le recunoaște și le confirmă prin acte ale
autorității bisericești, consacrându-le astfel ca dogme.
Istoria palamismului atestă cu deosebire adevărul acestor constatări.
Fără a ne ocupa de soarta diverselor teologumene mai vechi și
fără a trece la enumerarea teologumenelor aflate astăzi în circulație, relevăm
doar importanța sau mai bine-zis, valoarea unică a teologumenei eclesiologice
formulată de vestitul teolog laic, care a fost rusul ortodox Alexei S. Homiakov29.
29
Anonim (A. S. Homiakov), Worte eines orthodoxen Christen an die abendländischen
Confessionen, Frankfurt am Main, 1855, p. 13, 17—18, 26, 29, 32, 38; Idem,
Einige Worte eines orthodoxen Christen über die abendländischen Glaubensbekenninisse, — Bautzen, 1856, p.
 Această teologumenă a depășit granițele Ortodoxiei încă din vremea
când a fost emisă. Trebuie să subliniem în mod special faptul, că întreaga
teologie catolică din ultimul veac, n-a izbutit să iasă din ariditatea și din
sterilitatea în care se sbătea, decât stimulată și înviorată de gândirea lui
Homiakov și a altor ortodocși ruși și greci. Homiabakov a rămas mereu în
frunte, și teologumena lui constituie în prezent pentru întreaga creștinătate,
«dospitura» cea mai rodnică a gândirii teologice de pretutindeni. Și nu numai a
gândirii, ci și a modului de a se orienta practic în relațiile lor diferitele categorii
de creștini în sânul aceleași Biserici sau confesiuni, ca și diferitele confesiuni
sau organizații religioase creștine în raporturile dintre ele.
S-ar putea spune, că nimic nu arcuiește în chip mai cuprinzător și mai
dumnezeiesc de veridic, bolta înfrățirii creștine universale, decât eclesiologia lui
A. Homiakov.
Factura ei autentic evanghelică și suflul cuceritor al dragostei de
Dumnezeu și de oamenii din care a odrăslit și a căror mărturie s-a făcut până la
marginile pământului, a situat Ortodoxia în fața tuturor confesiunilor și
organizațiilor crește la înălțimi de zenit eclesiastic și teologic, și a generat
atitudini fundamental noi, nu numai față de Ortodoxie în special ci și față de
adevărul creștin și față de rostul Bisericii în general.
Prin prisma teologumenei acesteia a putut fi înțeleasă și adâncită în mod
corespunzător, atât ideea de ecumenicitate în genere, cât și aceea de Sinod
Ecumenic în special, iar pe de altă parte, ea a lărgit nemăsurat orizontul viețuirii
creștine și perspectiva înțelegerii și înfrățirii dintre oameni, în lumina înțelegerii
lucrării infinit de variate a lui Dumnezeu în lume.

9, 13---16, 18, 20—26, 28, 30—31, 53, 55, 57, 64, 65, 74—75, 79—80, 101, 104, 107—108; A. S. Khomiakoff,
L’Église latine et le Protestantisme au point de vue de l’Éqlise d’Orient, Lausanne-Vevey, 1872, p. 101—103,
107, 118 ș.a.; N. Arseniev, Chomjakov und Möhler, — în volumul: Die Ostkirche, apărut ca publicație specială
a revistei «Una Sancta», Stuttgart, 1927, p. 89—98, Idem, The slavophil doctrine of the Church, rev. «The
Christian East.» London, 1928, nr. 3, p. 130—136; Idem, Biserica Răsăriteană, (Trad. rom. București 1929, p.
113—120); M. Jugien, op. cit., vol. IV, p. 568—571; N. Iljin, Was ist «Sobornost»?— rev. «Orient und
Occident», Leipzig, 1933, nr. 13, p. 1—9; G. Florovsky, Sobornost: The Catholicity of the Church, London,
1934, p. 70—72; Antoni Pawlowski, Idea kosciola ujenciu rosyjskiej teologji i historjooziji, Varșovia, 1935,
passim și în special p. 38—118; Swietlinski, op. cit., p. 7—24, N. Arseniev, Țerkov-organizm ili gosudarstvo?,
(în apărarea lui Homiakov împotriva lui Pewlowski), — rev. «Viestnik Hrattva Pravoslavnâh Bogoslovov v
Polșe», Varșovia, 1935, 1—2, p.36 —55; Idem: Ks. Dr. A. Dalowski, Idea liosciola. —,... (critica scrierii citate a
lui Pawlowski) — rev. «Ἐλπὶς» Varșovia, 1935, nr. 1—3, p. 313— 329, același text ca și în rev. «Viestnik», P.
Baron, Un théologien laic orthodoxe russe au XIX-e siècle, Alexis Stepanovitch Khomiakov, 1804—1860, Son
écclesiologie — expose et critique, Roma, 1940, (în publicația «Orientalia Christiana Analecta», Roma, 1940,
nr. 127) sq. p. 80—103, 174—232; B. Schultze, Probiemi di teologia presso gli ortodossi, — rev. «Oricntalia
Christiana Periodica», Roma, 1941, nr. 1—2, p. 149—205.
Pentru bibliografia mai nouă și aspecte deosebite: P. Manders, L’elevatione dell
‘uomo secondo Alessio Slephanovic Chomjakov, rev. «Unitas», Roma, 1946, nr. 2, p.
33—65; A. Vedernikov, Idei Țerkvi v socineniiah A. S. Homiakova, — rev. «Jurnal
Moskovskoi Patriarhii», Moscova, 1954, nr. 7, p. 47—59; L. Stan, A. S. Homiakov, (1804.-— 1860) — La 150
ani de la nașterea lui, — rev. «Studii Teologice», București, 1954, nr. 9-10, p. 595-600; Idem, Probleme de
Ecclesiologie, — în aceeași revistă, 1954, nr. 5—6, p. 295—315; N. Chițescu, Alexei Slefanovici Homiokov, —
rev. «Mitropolia Olteniei», Craiova, 1961, nr. 1—4, p. 125—143.
 Datorită însușirilor ei relevate, s-a ajuns ca cele mai separatiste sau
sectare organizații creștine sau fracțiuni religioase creștine, să găsească că este
posibilă, că este necesară ba chiar imperioasă, stabilirea de legături între ele,
pentru o colaborare nu numai de natură religioasă, ci și în scopul sprijinirii
năzuințelor celor mai sfinte ale tuturor oamenilor.
S-au auzit chiar glasuri ale câtorva dintre reprezentanții acestora,
care reliefând poziția specifică a câte uneia dintre grupările sau organizațiile
religioase în cauză, au pledat pentru acceptarea lor în sânul Bisericii Ecumenice,
ca asociații sau grupări, care cultivă o anumită pietate ce constituie chiar
specificul lor. Lăsând la o parte feluritele deosebiri dintre aceste organizații și
Biserica cea adevărată, ei au declarat că au găsit în acest fel calea spre unitatea
Bisericii, urmând indicațiile care se desprind din eclesiologia lui Homiakov.
În multe privințe, perspectivele pe care le deschide teologumena
eclesiologică despre care este vorba, o indică și o așează în fruntea
acelora care sunt menite să facă pasul definitiv de la teologumenă la dogmă. Cât
despre valențele ei ecumenice, orice cuvânt este de prisos, după cele arătate mai
înainte.

V —ICONOMIA

Problema iconomică preocupă de o vreme încoace într-un mod deosebit

de intens datorită frecvenței cu care se pun în zilele noastre cele mai variate
cazuri de relații intercreștine sau interconfesionale. Dar pentru că nu s-a adoptat
încă o hotărâre obligatorie pentru întreaga Ortodoxie, ea continuă să fie studiată,
luând în unele scrieri înfățișarea de teologumenă.
Preocupată de această problemă, întreaga Ortodoxie a inclus-o în
tematica viitorului Sinod Ecumenic, iar sarcina studierii ei mai ample i-a revenit
Bisericii Ortodoxe Române30.
Până a se lua hotărârea așteptată în privința iconomică, să vedem cel
puțin în chip de schiță, modul în care se pune problema și principalele ei
implicații ecumenice.
După cum se știe, Biserica în calitate de chivernisitoare, adică de
folositoare chibzuită, sau de iconoamă a harului dumnezeiesc, este datoare să se
îngrijească în așa fel, ca toți oamenii să dobândească mântuirea și în chip
subiectiv, după ce ea s-a realizat în chip obiectiv prin jertfa Domnului Iisus
Hristos pe cruce.
Pornind de la această premisă și având calitatea, adică puterea și
mijloacele corespunzătoare, pentru a împlini lipsurile celor care din felurite
pricini nu au fost sau nu au rămas în comuniune cu ea, Biserica a acceptat și

30
Pentru aceasta Sf. Sinod al Bisericii noastre a și instituit o comisie de teologi cu sarcina de a intocmi studiul
respectiv.
Comisia este prezidată de I.P.S. Iustin, mitropolitul Moldovei și este formată din P.S. Episcop Antim
Nica și din cinci profesori de la Institutele Teologice din București și Sibiu: Pr. D. Stăniloae, Pr. I. Todoran, Pr.
L. Stan și din I. Ivan și N. Chițescu.
acceptă ca valide Tainele unora dintre aceștia, spre a le da posibilitatea să-și
dobândească mântuirea subiectivă31.
Cum se realizează acest lucru?
Prin intrarea celor în cauză în comuniune cu Biserica și prin acceptarea
lor în această comuniune de către Biserică.
Condițiile și formele ce se îndeplinesc cu asemenea prilejuri, au variat
de-a lungul vremii, dar invariabilă și statornică a rămas socotința ca numai prin
intrarea în comuniune cu Biserica se validează Tainele unora dintre cei dinafara
ei, în înțelesul că acestea dobândesc eficiența harică.
Cu toate acestea, nu o singură dată s-a înțeles într-un chip prea îngust și
neconform cu însăși natura și rostul iconomiei caracterul și condițiile actului de
intrare în comuniune cu Biserica. Astfel, după părerea și uzanțele cunoscute,
într-o anumită vreme, intrarea în comuniune cu Biserica Ortodoxă a creștinilor
dinafara ei, implică nu numai mărturisirea dreptei credințe, ci și acceptarea
ritului bizantin. În prezent, la această părere și la practicile corespunzătoare, s-a
renunțat în bună parte. Se mai ține totuși la uzanța, ca în cazul când este vorba
de o unitate bisericească mai mare ce s-ar putea constitui prin intrarea a
numeroși creștini eterodocși în comuniune cu Biserica aceasta să fie supusă
jurisdicției unei anumite Biserici autocefale și să nu i se recunoască dreptul de a
se constitui ca unitate autocefală aparte.
Fără îndoială, că precum nu este întemeiată și indicată în toate cazurile
impunerea unui anumit rit, tot la fel nu este întemeiată și indicată în toate
cazurile, nici obligația subordonării jurisdicționale față de o anumită Biserică
autocefală, a unui grup de eterodocși ce s-ar putea constitui ca unitate autocefală
după ce a intrat în comuniune cu Biserica. În acest sens ne obligă să vedem
lucrurile nu numai rațiuni practice de «iconomie», ci și întreaga practică și
rânduială tradițională ce s-a observat de la începutul răspândirii creștinismului și
după aceea în toată vremea, în cadrul acțiunii misionare desfășurată de Biserică.
Nici ritul, nici subordonarea jurisdicțională față de o anumită Biserică nu au
reprezentat condiții obligatorii în acțiunea misionară. De altfel, a impune
asemenea condiții înseamnă a limita și chiar a desființa acțiunea misionară, cu
alte cuvinte, a renunța sau a zădărnici lucrarea de răspândire a cuvântului
Domnului în lume, cuvânt «care nu poate fi legat» (II Tim. II, 9), și a cărui
propovăduire este obligatorie, în virtutea poruncii exprese a Mântuitorului și a
învățăturii tradiționale dogmatice a Bisericii însăși.

31
A. Homiakov, Einige Worle..., p. 79—80; Andruțos, Τὸ ϰύρος p. 10—45; Idem, Bazele, p. 35—36, 38—40
sq.; Serghie Stragorodskii (mitropolit apoi patriarh al Moscovoi), Otnoșenie Țerkvi!..., p. 108—126; Idem,
Znacenie apostolskogo preemstva... p. 34-38, 42—45; D. Petrakakos, Νομοϰανιϰαὶ Ἐνασχολήσεις, Atena,
1943, p. 62—75; Isidor Todoran, Principiul iconomiei din ponct de vedere dogmatic, — rev. «Studii Teologice»,
București, 1955, nr. 3—4, p. 139—149 ; A. Alivizatos, Ἡ οἰϰονομία ϰατὰ τὸ ϰανονιϰὸν Δίϰαιον τῆς
Ὀρϑοδόξου Ἐϰϰλησίας Atena, 1949, p. 3—12; Ieronim Kotsonis, Ἰδιάζουσα περίπτωσις
„Ἐϰϰλησιαστιϰῆς οἰϰονομίας” , Atena, 1956, p. 3—7; Idem, Ἡ ϰανονιϰὴ ἄποψις περὶ τῆς
ἐπιϰοινωνίας μετὰ τῶν ἑτροδόξων , Atene, 1 1957, p. 7—101 sq.; Idem, Προϐλήματα τῆς
„ἐϰϰλησιαστιωϰῆς οἰϰονομίας” Atene, 1957, p. 7—26 sq.; L. Stan, Succesiunea apostolică, — rev. «Stuii
Teologice», București, 1955, nr. 5—6, p. 322—323; Idem, Perspectiva canonică a relațiilor dintre Ortodoxie și
Anglicanism, — rev. «Ortodoxia», 1958, nr. 2, p. 293—298; Colectiv, Ἡ οἰϰονομία ἐν τῆ Ὀρθοδόξῳ
Ἐϰϰλησία București, 1969, p. 5—97 și bibliografia de acolo.
 Ce să mai zicem apoi de faptul, că asemenea condiții înseamnă și
reducerea, dacă nu chiar anularea valențelor ecumenice ale iconomiei ?
Pentru toate aceste considerente, se impunea înlăturarea condițiilor
menționate și lărgirea atât a conceptului de iconomie, cât și a posibilităților de
folosire practică a ei, în cel mai vast câmp al relațiilor intercreștine.
Căci într-adevăr, nu lucrează oare în dezacord cu însuși principiul
iconomiei, aceia care n-ar permite păstrarea ritului latin în cazul unirii dintre
catolici și ortodocși, sau măcar în cazul intrării în comuniune cu Ortodoxia a
unor credincioși apuseni? Și nu s-ar găsi în aceeași greșeală, cei care n-ar
permite unui mare număr de creștini apuseni sau de altă confesiune să se
constituie în unitate autocefală deodată cu intrarea lor în comuniune cu
Ortodoxia?
Fără îndoială că lucrurile nu stau altfel și nici nu pot fi privite cu temei
într-un alt chip.

VI. – INTERCOMUNIUNEA

În legătură cu «iconomia» s-ar mai putea pune și alte probleme, dar cea
care stârnește cel mai mare interes și cea care prin natura ei nu se poate evita,
este aceea a intercomuniunii «în sacris». Aceasta se pune presant în cadrul
acțiunilor de asistență religioasă reciprocă la care sunt îndatorate toate
confesiunile creștine între ele. Poate nicăieri nu are o aplicare atât de imperioasă
iconomia, ca în asemenea cazuri, mai ales când este vorba de asistența prin har a
celor aflați în primejdie de moarte.
Tocmai această îndatorire a dat și dă mai mult de gândit și oferă
argumente prisositoare pentru înțelegerea și aplicarea în perspectivă cu adevărat
soteriologică, a iconomiei, ca și pentru abandonarea rigidității în această
materie, rigiditate care nu se identifică cu acrivia, ci reprezintă de fapt
renunțarea la iconomie.
În concret problema intercomuniunii «în sacris» se pune sub două
aspecte și anume sub acela practic și sub acela teoretic, doctrinar sau
dogmatic.
În mod practic, intercomuniunea este o realitate, un fapt a cărui valoare
religioasă și etică nu poate fi pusă în discuție. Intercomuniunea se practică de
către ortodocși prin iconomie, cu principalele confesiuni creștine și anume în trei
niveluri:
• la nivelul rugăciunilor comune,
• la nivelul ierurgiilor, și
• la nivelul Sfintelor Taine.
Nu se practică, decât în cazuri foarte rare, în forma de coliturgisire.
Practica existentă nu se întemeiază pe vreo hotărâre general valabilă în
întreaga Ortodoxie, ea are totuși la baza tradiția în materie de iconomie a
Bisericii Ortodoxe.
Celelalte confesiuni privesc această practică a ortodocșilor, ca o anticipare
a viitoarei uniri a întregii creștinătăți. Dar poziția oficială a Ortodoxiei
neconcretizată încă într-o hotărâre general valabilă, socotește că
intercomuniunea trebuie să fie precedată de unirea dogmatică a Bisericilor sau
confesiunilor creștine, iar practica intercomuniunii o privește ca o excepție
admisă după rânduielile iconomiei.
Oricum s-ar interpreta de către ortodocși poziția teoretică sau
dogmatică a Ortodoxiei, ea nu este de natură să contrazică sau să oprească
practicarea intercomuniunii, care este legitimată prin iconomie.
Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că practica intercomuniunii
contribuie în mod efectiv la apropierea dintre biserici și confesiuni dând impuls
acțiunii pentru pregătirea și înfăptuirea unirii Bisericilor. Aportul Ortodoxiei la
înlăturarea barierelor confesionale și la promovarea spiritului ecumenic în lumea
cretină, sporește nemăsurat deopotrivă prin iconomie ca și prin intercomuniune,
care își găsește aplicarea practică cea mai frecventă în diaspore, adică tocmai la
cele mai sensibile puncte de contacte cu celelalte Biserici și confesiuni.
Alături de autentica învățătură ortodoxă despre unitatea Bisericii, despre
ecumenicitate, despre Sinodul Ecumenic, și alături de teologumene și de
iconomie, intercomuniunea constituie fără îndoială și ea unul dintre elementele
fundamentale ale poziției majore în care se află Ortodoxia în lumea creștină, atât
prin fondul său doctrinal, cât și prin eficiența lucrării sale mântuitoare.

VII. FACTORII NERELICIOȘI AI VIEȚII BISERICEȘTI

De pe o poziție de fugă sau de dezertare din lume, într-un înțeles greșit,

nu din înțelesul de retragere în scop de reculegere sau în scopul de a munci
netulburat, s-au emis uneori păreri socotite reprezentative pentru Ortodoxie, care
însă n-au în fond nimic cu Ortodoxia. Potrivit acestora, fuga de lume ar
reprezenta modul cel mai sigur de a dobândi mântuirea, ca și când bunul
Dumnezeu i-ar fi zidit pe oameni nu ca să se adune și să trăiască stăpânind
împreună pământul, ci să se împrăștie, ferindu-se unul de altul ca de fii celui rău,
și să caute numai spre ceruri.
Turnura mistică deplasată a unei anumite reverii quasiteologice
omfalopsihite, n-are nimic comun cu esența Ortodoxiei și cu atitudinea ei față
de om și față de lume.
Tot atât de străine de Ortodoxie și în dezacord desăvârșit cu tradiția
Bisericii vechi, este și bizara atitudine care l-a făcut și pe un nu de mult pristăvit
pontif, să vorbească de sărăcie din vârful unor munți de aur.
Vrând să frâneze pe «obedienții» săi credincioși, de la acțiuni care sunt
menite să facă chiar voia lui Dumnezeu, el îi îndemnă, într-o cuvântare din 14
mai 1953, — adresată muncitorilor catolici, la resemnare în sărăcie, spunându-le
că «toate diferențele (de avuție) dintre oameni, rămân de importanță secundară»
— «față de patria lor comuna din ceruri», și recomandându-le să se consoleze cu
faptul, că «toți sunt împreună moștenitori ai cerului»32.

32
Acta Apostolicae Sedis, Roma, 1953, nr. 8, p. 405—406. Alocuția lui Pius XII,adresată delegației muncitorilor
catolici italieni la 14 mai 1953, cu ocazia comemorării enciclicei «Rerum Novarum».
 Dar oare, nu sunt oamenii toți, cu atât mai vârtos și în primul rând,
împreună moștenitori și stăpâni ai pământului?
Se vede însă, că se dăduse uitării cuvântul lui Dumnezeu, care le făcea
cu totul alte recomandări celor dintâi oameni, spunându-le «creșteți și vă
înmulțiți și stăpâniți pământul» (Geneza I, 28).
Spre deosebire de asemenea păreri, Ortodoxia n-a cerut și nu cere
creștinilor fuga din lume, pentru că nu le poate cere să nesocotească facerea
mâinilor lui Dumnezeu și să o lepede ca pe un lucru rău. De aceea, Biserica îi
povățuiește pe toți fiii săi să privească pământul sau lumea cu toate ale ei,
formând singurul loc sau singurul mediu în care muritorii își pot agonisi
mântuirea, căci Biserica noastră nu învață nimic despre mântuirea celor ce n-au
viețuit sau nu viețuiesc în această lume.
Cu o asemenea orientare și poziție față de lume, Ortodoxia nu a ignorat
și n-a subapreciat influența factorilor nebisericești, adică a factorilor cuprinși în
ceea ce se numește lume, asupra vieții sale bisericești. Din contră, în toată
vremea urmând tradiției sale vechi, ea a ținut seama de acei factori nereligioși,
care îi determină mai direct forma de organizare și posibilitățile de lucrare.
Acești factori au fost și au rămas: statul, dreptul, cultura profană și viața
economică cu diversele ei aspecte și înfățișări.
În epoca noastră, vorbindu-se uneori excesiv despre viața spirituală și
despre legile ei, s-a trecut în umbră sau sub tăcere, viața materială și legile ei, și
îndeosebi viața economică și legile dezvoltării ei, care sunt totodată și legi
fundamentale de dezvoltare a societății.
În acord însă cu spiritul Evangheliei, cu rânduielile de viețuire
din vremea creștinismului primar, cu învățătura Sfinților Părinți și cu practica
constantă sau cel puțin prevalentă a vieții bisericești, Ortodoxia nu numai că nu
ignorează importanța și greutatea factorilor nereligioși care acționează asupra
vieții creștine, ci i-a privit, îi privește și-i prețuiește și acum, ca elemente
constitutive ale vieții în general și deci ale vieții religioase în special. Aceste
elemente nu pot fi înlăturate din nici o formă de trăire pământească, decât o dată
cu suprimarea vieții, ceea ce n-a intrat niciodată în preocupările Bisericii. De
aceea, pentru Ortodoxie nu constituie nici o noutate așa-zisa descoperire recentă
a unor neortodocși, a influenței factorilor nereligioși asupra vieții bisericești.
Cât privește în mod special factorul economic, Ortodoxia a crezut și este
convinsă și acum, dovedind-o prin toate manifestările sale, că eficiența legilor
economice nu încetează la porțile Bisericii sau la treptele Altarului, ci că, din
contră, ea este prezentă pretutindeni în condițiile vieții omenești, influențând
deopotrivă și viața bisericească33.
De pe o asemenea poziție tradițională, Ortodoxia nu s-a socotit și nu se
socotește îndreptățită să intervină împotriva legilor economice și nici împotriva
dezvoltării societății în sensul în care o determină acestea. Ea nu face deci cauză
33
L. Stan, Iubește pe aproapele tău (marturii creștine pentru traiul în comun), - rev. «Mitropolia Olteniei»,
Craiova, 1959, nr. 9—12, p. 547—570 Ökumenischer Pat der Kirchen: Die Kirche als Faktor einer kommenden
Weltgemeinschaft, (Kirche und Gesellschaft). Stuttgart-Berlin, 1966, P. 3—523.
comună cu cei care se împotrivesc progresului material, progresului științific,
economic și social, determinat de legile economice, și nici nu dă anatemei pe
aceia dintre credincioșii săi sau dinafară de Biserica Creștină care profesează
oricât de felurite idei științifice, economice, sociale sau politice.
Cunoscând că forma de organizare economică, ca și forma de organizare
politică, este dirijată în fiecare vreme de legi obiective pe care ea nici nu le
creează, nici nu le desființează, Biserica le acceptă ca atare ca pe niște condiții
sau cadre obiective de care trebuie să țină seama fără de abateri în desfășurarea
lucrării sale.
Gândind și acționând în acest fel, Ortodoxia nu ridică obstacole nici sub
acest raport în calea apropierii și înțelegerii dintre toți credincioșii creștini, ci din
contră, facilitează această înțelegere, regăsindu-se pe poziția ei tradițională
atunci când pledează pentru pacea lumii și când sprijină din toate puterile
acțiunile menite să înfăptuiască pe toate tărâmurile înțelegerea și înfrățirea dintre
oameni și popoare.
Se înțelege deci, că prin felul în care Ortodoxia ține seama de factorii
nereligioși care acționează asupra vieții Bisericești, valențele ei ecumenice
sporesc nelimitat, așa încât ea nu se face prin nimic piatră de sminteală între
oameni, ci-și afirmă, din orice punct de vedere ar fi privită, însușirea
nedezmințită de piatră de temelie și de cheag al unității creștine.

VIII. DIALOGUL ECUMENIC

În larga perspectivă ecumenică, pe care o creează situarea problemelor

depănate până acum în orizontul teologiei ortodoxe, dialogul ecumenic parcă
răsare spontan ca o desfășurare firească a dezbaterii în cadrul intercreștin și
general uman, a tot ce poate interesa creștinătatea întreagă și omenirea întreagă
din prezența și lucrarea Ortodoxiei în lume.
Dialogul ecumenic nu se referă la dialogul interortodox, care este o
lucrare curentă de zidire și de dezvoltare a unității dogmatice, cultice și canonice
a Ortodoxiei. El se referă la relațiile intercreștine, interreligioase și general
umane.
În cadrul acestor relații, Ortodoxia este ajutată în diverse moduri pe calea
dialogului ecumenic cu alte Biserici, cu organizații intercreștine, interreligioase
și internaționale care au ca obiective, fie unirea tuturor Bisericilor, fie înfrățirea
tuturor religiilor, fie înțelegerea și pacea dintre toate popoarele și statele, fie și
numai înțelegerea și colaborarea Bisericilor din Europa sau chiar pacea și
securitatea europeană.
Asupra dialogurilor de orice natură, asupra condițiilor dialogului
ecumenic în general, ca și asupra dialogului dintre diversele Biserici, se emit tot
felul de păreri34.
34
I. Kariniris, Περὶ τὸν διάλογον ὀρθοδόξων ϰαὶ ἑτεροδόξων, Atena, 1967; Albert
C. Outler, De l’affrontement au dialogue, — rev. «Foi et Vie», Paris, 1963, nr.3-4, Y. Congar, Chréliens en
dialogue, Paris, 1964 ; Idem, Vorschläge für den Dialog, — rev. «Kerygma und Dogma», Göttingen, 1966, nr.3;
Schlink, Die Methode des dogmatische ö kumenischen Dialogs, — aceeași revisă, același an și număr; N.
Nissiotis, Formen und Problemen des ökumenischen Dialogs, — aceeași revisă, același an și număr ; R.
 În mod special Ortodoxia a intrat în dialog cu Mișcarea Ecumenică și cu
Bisericile membre ale ei, în frunte cu Biserica Anglicană, apoi cu Bisericile
vechi din Orient și cu Biserica Veterocatolică.
Cu tot numărul mare al credincioșilor Bisericii Catolice, Ortodoxia nu s-
a angajat în dialog cu această Biserică din cauza atitudinii ei, mai vechi, de
rezervă și chiar de ostilitate față de vatra de la Geneva a dialogului intercreștin
care este Mișcarea Ecumenică. Dar și după ce atitudinea Bisericii Catolice față
de Mișcarea Ecumenică s-a schimbat angajându-se ea însăși în dialog cu aceasta,
Ortodoxia nu s-a putut angaja global în dialog cu Biserica Romei din cauza
prozelitismului pe care aceasta îl mai practică printre creștinii altor Biserici și
îndeosebi ai Bisericilor Ortodoxe, ca și din cauza celor două bariere de netrecut
între Catolicism și Ortodoxie: primatul și infailibilitatea papală.
De ce constituie aceste cauze obstacole în calea dialogului între
Ortodoxie și Catolicism?
În primul rând pentru că cea dintâi condiție a dialogului este
sinceritatea. Ori prozelitismul înseamnă cel puțin nesinceritate, ca să nu zicem
mai mult.
În al doilea rând, pentru că a doua condiție a dialogului este egalitatea
părților, adică angajarea discuțiilor de pe poziții egale. Ori din partea Bisericii
Catolice nu este dată nici această condiție.
Ce-i drept, conducerea Bisericii Catolice, având în vedere perspectiva
unui viitor dialog cu Bisericile Orientale, a admis, prin decretul «Sfântului
Oficiu» din 20 decembrie 1949, că un asemenea dialog trebuie să se desfășoare
«de la egal la egal»35. Dar această egalitate a fost interpretată doar ca egalitatea
morală între creștini, iar nu ca egalitate între Biserici. O altă egalitate nu este
admisă de către conducerea Bisericii Catolice și deocamdată, orice aș spune unii
exponenți ai catolicismului nu poate fi vorba de vreo egalitate între Biserici,
atâta vreme cât Biserica Romei se menține pe poziția primatului și a
infailibilității papale.
Unde există primat universal de jurisdicție și infailibilitate, nu există și
nu poate exista dialog, ci subordonare. Acest lucru este prea clar ca să mai fie
nevoie de vreo lămurire. De aceea, așa-numitul «dialog al dragostei», preconizat
de unele cercuri catolice, nu este decât un surogat al dialogului, ca să nu zicem
mai mult.
În al treilea rând țelul dialogului nu poate fi decât realizarea înțelegerii
între părți pe o cât mai vastă platformă de poziții divergente și de înțelese
comune legate de acestea.
În al patrulea rând, obiectul dialogului este firesc să-l constituie lucrurile
în care se deosebesc cei ce angajează dialogul, iar nu chestiuni în care punerea
de acord a părților nu necesită efortul unui dialog. De aceea o astfel de
ierarhizare a tematicii unui dialog în care nu figurează deosebirile esențiale
dintre părți sau în cadrul căreia se retușează cele din această categorie cum se

Slenczka, Zum theologischen Gespräch mit der Ostkirche, — rev. «Lutherische Rundschau», Stuttgart, 1963, nr.
2.
35
R. Laurentin, Bilan du Concile. Historie, Textes. Commentaire. Paris, 1966, p. 293.
face cu primatul și cu infailibilitatea înseamnă evitarea dialogului și etichetarea
cu acest nume a altor acțiuni și intenții.
În al cincilea rând pentru a se putea angaja în dialog ecumenic, fiecare
Biserică trebuie să aibă conștiința că poartă o parte din vină pentru sciziunea
creștinătății, să fie pătrunsă de sinceritate și să conceadă că poate învăța de la
orice altă Biserică, atât în materie de credință și de orientare în problemele de
organizare și de conducere, cât și în cele ale lumii și ale vieții.
De asemenea, fiecare Biserică trebuie să conceadă, cu aceeași
smerenie, că are de învățat multe lucruri utile de la orice grupare de oameni,
inclusiv de la cei dinafară de Biserică.
În al șaselea rând menționăm faptul, că în legătură cu toate aceste
categorii creștine și necreștine de oameni, se pune problema atât de firească și
de clară, dar atât de tulburătoare pentru conducerea Bisericii Catolice și
pluralismului și prin aceasta a renunțării la monopol.
Într-adevăr, din evaluarea reală a tot ce s-a creat și cucerit în domeniul
gândirii teologice și a înfăptuirilor bisericești ca și din evaluarea reală a tot ceea
ce s-a creat și s-a cucerit până acum în domeniul cunoașterii și al înfăptuirilor pe
care le datorăm științei pozitive, trebuie să se admită, că în afară de revelație, tot
ce este cunoaștere de orice fel, creație și înfăptuire a omului, inclusiv în
domeniul religios creștin, poartă amprenta pluralismului; este rezultatul efortului
pluralist al omului ca și al sistemelor pe care acesta le-a creat sau în care a fost
sau este încadrat.
Este absolut limpede, că inclusiv în gândirea teologică și în interpretarea
adevărurilor de credință revelate, nu s-a spus ultimul cuvânt de către nimeni, și
cu atât mai puțin în problemele neteologice, indiferent de ce natură ar fii ele și
mai precis, inclusiv în cele sociale și politice.
Noi ne găsim doar într-una din etapele devenirii istorice a omenirii. Nu
a început, nu începe și nu se sfârșește progresul de nici un fel cu noi.
Nimeni nu are prerogativa vreunui monopol, nici religios, nici științific
și nici de alt fel.
Cu această conștiință smerită trebuie să ne gândim la dialog.
În al șaptelea rând apare clar, că dacă lucrurile sunt privite din altă latură,
— adică mai precis din pragul dialogului ecumenic, nu poate fi vorba de un
astfel de dialog, dacă realitățile care fac obiectul dialogului nu sunt luate în
întregimea lor, nu sunt situate în orizont ecumenic. Căci într-adevăr, nici o
parte din întreg nu poate face abstracți de acest întreg și nu-l poate sfida nici în
totalitatea lui, nici în parte. De aceea, precum nici o parte din lume tot așa nici o
parte din Biserică, nu poate face abstracție nici parțială, nici totală, nici de lume,
nici de Biserică.
Ca urmare, izolarea oamenilor în monade confesionale, religioase sau de
orice altă natură, apare nu numai ca nefirească, ci și ca lipsită de logică și de
perspectivă, ca imposibilă, și mai presus de toate, ca dăunătoare tuturor celor ce
ar practica-o.
 În felul acesta, Ortodoxia, chiar dacă ar vrea, nu poate face abstracție
nici de Biserica Romei, nici de cea Anglicană, nici de oricare altele, ci trebuie să
le aibă în vedere pe toate în perspectiva dialogului ecumenic.
Acest dialog se extinde la toate problemele de interes general uman,
căci pe acestea nu le poate ignora și evita nici o Biserică și fiecare Biserică
poartă o răspundere pentru ele.
Din toate aspectele relevate ale dialogului, apare limpede că nici
noțiunea, nici dimensiunile și nici importanța lui, nu transcend orizontul
ecumenic al Ortodoxiei, ci se mișcă în raza acestuia înlăuntrul zărilor
ecumenismului așa cum este înțeles și practicat de Ortodoxie.
În fine, în al nouălea rând, trebuie să observăm și să subliniem, că
militând pentru un adevărat dialog ecumenic, Ortodoxia nu concepe dialogul
pentru dialog, ci doar ca un mijloc prin care pot fi făcute mai netede căile
Domnului în acest veac, căile înfrățirii și ale păcii între oameni. Altfel dialogul
este lipsit de rațiune și n-are nici un rest.
Din aceeași largă înțelegere a lucrurilor și din aceeași înaltă conștiință a
misiunii sale, Ortodoxia nu a refuzat și nu refuză, ci din contră, a practicat
dialogul și cu necreștinii ca și cu cei ce profesează ideologii laice de orice
natură.

EPILOG

Din considerațiile de până aci,în legătură cu problemele puse în discuție

sau numai schițate, apare necesitatea ca aceste probleme să fie dezbătute în
cercuri cât mai largi de teologi și de slujitori ai Biserici, ca prin dezbaterea lor să
fie puse în lumină acele teze și laturi ale problemelor, care sunt nelămurite
îndeajuns, ori numai trecute cu vederea. O atare dezbatere se impune cu atât mai
mult, cu cât chestiunile relevate constituie, prin adevărul lor simplu și de
netăgăduit, temeiuri de neclintit și lumini neumbrite ale conștiinței vii a
Bisericii, în care se simte în permanență pulsul sfintei sale Predanii, însuflețită
de lucrarea cea «nesmâtnică» a Sfântului Duh.
Cu o poziție clară și fermă, ca cea care se desprinde din precizările
făcute mai sus în privința problemelor abordate, Biserica Ortodoxă dă conținut
autentic noțiunii de ecumenicitate și prin aceasta, deschide perspective realiste
acțiunilor cu caracter ecumenic ce se duc în lume, ferindu-le de alergări după
himere. Totodată, prin situarea ei pe o poziție tradițională, ale cărei elemente de
bază nu pot fi clintite fără a se desfigura întregul chip al Bisericii din primele
zece veacuri, — fără de care nici o Biserică și nici o eclesiologie nu se poate
închipui, — este evident că Ortodoxia oferă suportul cel mai sigur și mai
autentic, atât pentru gândirea ecumenică, oricât de avansată, cât și pentru
lucrarea ecumenică de cel mai larg orizont.
Cu atari valențe ecumenice, Biserica Ortodoxă stă la răspântia
frământărilor ecumenice, ca un polarizator și catalizator al tuturor acțiunilor
gândite și pornite în spiritul lucrării mântuitoare a lui Iisus, spre binele tuturor
oamenilor.
 Departe însă de a se mândri cu bogăția sa de har și de lumină păstrate din
sfânta moștenire apostolică, ea le pune la îndemână tuturor celor ce aud și
primesc cuvântul Evangheliei, nepracticând nici o discriminare între cei ce vin
în numele Domnului să viețuiască după rânduielile firii, în dragoste și pace, și să
urce împreună scara către ceruri.