Principile canonice în viața Bisericii

Principiile canonice sunt la temelia vieții întregii Biserici ortodoxe, şi constituie unul
din elementele de bază în unitatea ortodoxiei. Ele sunt în concordanţă cu elementele doctrinare
şi de morală creştină. Cu toate acestea multe principii organizatorice nu sunt expresii directe
ale unor adevăruri de credinţă, ci s-au născut datorită unor nevoi practice ale Bisericii.
Cheia de boltă a organizării bisericeşti, textul care face legătura între principiile
ecleziologice şi cele canonice este canonul 34 Apostolic1. Acest canon afirmă că grija
principală a Bisericii trebuie să fie Comuniunea cu Dumnezeu cel Treimic: Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh, în bunăînţelegere şi că pentru asigurarea acestei comuniuni, între cei care au fost
chemaţi în fruntea Bisericii trebuie să fie o comuniune şi comunicare colegială, lipsită de
ambiţii şi de atitudini de înfruntare.
Înţelegerea principiilor de organizarea şi funcţionare a Bisericii ne poate ajuta să avem o
perspectivă pastoral-misionară coerentă şi să înţelegem mijloacele de care dispunem în slujirea
bisericească. În acelaşi timp nu trebuie să pierdem din vedere că principile sunt cristalizări ale
experienţei ecleziale validate prin impactul pozitiv asupra misiunii bisericii. Principiile de
organizare bisericească nu sunt trăite pentru că ar avea o valoare in ele însele şi astfel ar fi
principii fundamentale abslolute. Valoarea lor constă tocmai în realismul pe care îl exprimă și
prin contribuția lor la dezvoltarea misiunii Bisericii.

Comuniunea bisericească îşi dovedeşte stabilitate şi coerenţa printr-o conştiinţă

canonică vie şi prin fidelitatea faţă de Tradiţia canonică. Experienţa ecclezială concrertizată în
răspunsurile pe care Sinoadele şi Sfinţii Părinţi le-au dat la problemele concrete cu care
Biserica s-a întâlnit la un moment dat, ne ajută să vedem soluţiile pentru situaţiile cu care
Biserica se confruntă astăzi.

Biserica lui Hristos trăieşte într-un dinamism hrănit de Harul lui Dumnezeu şi este
capabilă să dea răspunsuri potrivite în diferite circumstanţe. Echilibrul şi coerenţa acestor
răspunsuri depinde de modalitatea în care ne raportăm la Tradiţia canonică.

Pentru a ajunge la o înţelegere a principiilor canonice în viaţa Bisericii propunem

identificarea unor principii fundamentale care sunt explicitate şi dezvoltate în cadrul
principiilor canonice.

Conştiinţa Bisericii ca Trup al lui Hristos, o comuniune a Bisericilor locale este

exprimată de sobornicitate/katholicitate.

1
Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept
căpetenie, şi nimic şai işportant să nu facă fără încuviinţarea acestuia ; şi fiecare să facă numai cele ce privesc
parohia (eparhia) sa şi satele din cuprinsul ei. Dar nici acela să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai
astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt : Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. 5
Canonul 34 apostolic, in Ioan N Floca, Canoanele bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu, 1995, p. 26
 Respectul dintre bisericile locale şi manifestarea legăturii dintre Biserica locală și
sistemul de organizare bisericească, este exprimat de autonomie sau subsidiaritate.

Identitate eshatologică şi confirmarea faptului că toate acţiunile Bisericii trebuie să aibă

ca prim obiectiv mântuirea credincioşilor este dată de sau altfel spus, de preponderena
lucrării pastoral-misionare.

Principiul Sobornicităţii (katholicităţii)

Sobornicitatea Bisericii reflectă modul unitar de asumare a manifestării Bisericii Lui

Hristos în întreaga creaţie. Chiril şi Metodiu, şi urmaşii acestora au tradus termenul grec
„katholiki” din Simbolul de Credinţă niceo-constantinopolitan, prin „sobornuiu”, acest termen
având menirea de a face legătura între katholicitate şi conciliaritate. Părintele Dumitru
Stăniloae subliniază că Traducerea a fost făcută probabil şi din resentiment faţă de Biserica din
Apus dar şi pentru că sensul de „universală” dat de această biserică termenului „katholiki” nu
redă într-un mod adecvat şi fidel sensul şi înţelesul acestuia2. Traducerea românească a adoptat
şi din aceste motive termenul slav, dar alte Biserici Ortodoxe locale de tradiţie greacă şi cele de
limbă franceză şi engleză au păstrat termenul grec.

Între teologi există o opinie destul de răspândită conform căreia „Biserica katholică”, ar
desemna Biserica ecumenică sau universală. Această concepţie îşi are rădăcinile în epoca şi în
teologia Fericitului Augustin care a dat caracterul universal eccleziologiei3. Jean Zizoulas arată
că nici o sursă din primele trei secole nu vorbeşte despre katholicitate în sens cantitativ sau
geografic. El consideră că in principiu katholicitatea Bisericii nu poate fi legată de
ecumenicitatea acesteia. Adjectivul catholic derivă din aristotelicianul „to katholou”. Aristotel
foloseşte acest termen nu pentru a desemna cantitatea sau extinderea, ci calitatea. El
desemnează prin termenul ”katholou” ceea ce există într-un mod absolut”. Ceea „ce există în
particular, nu este în nici un caz o parte din ceea ce este „în general” ci reprezintă forma sa
concretă.4

Sfântul Ignatie al Antiohiei (+107) foloseşte termenul de „katholic” desemnând Biserica

cea katholică drept adunarea unde este prezent Hristos, legând katholicitatea de prezenţa
euharistică şi de ortodoxia credinţei.Toate instituţiile Bisericii: comunitate locală, ierarhie,
sinodalitate ca manifestare conlucrării şi comuniunii, fac parte în mod tainic din această dublă
identitate a Bisericii deoarece ele nu au un scop în sine, eclezialitatea lor fiind probată de
capacitatea de a aduce veşnicia şi roadele ei în lume.

2
Părintele Stăniloae arată raportul dintre catoliki şi sobornuiu în Pr. Prof. Dr Dumitru Stăniloae, Teologie
Dogmatică Ortodoxă, vol II, Editura Institului Biblic şi de Misiune, al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1978,
p. 283.
3
Jean Zizoulas, Euchqristie, l’Evêque et l’Eglise durant les trois premiers siècles, traduit du grc par Jean-Luis
Palierne, Ed. Desclée de Brouwer, Paris 1994, p. 120
4
Jean Zizoulas face o analiză detaliată a acestei problematici în Op.cit pp121-125
 Uneori termenii de « catolicitate » « sobornicitate » şi « ecumenicitate » sunt folosiţi
pentru a exprima conţinutul şi modul de manifestare a Bisericii, deplinătatea Bisericii, dar
folosirea acestor termeni necesită precizări de ordin ecleziologic şi canonic pentru a evita
confuziile care pot duce la distorsionări.

Articularea dintre ecumenicitate şi katholicitatea Bisericii locale este făcută de Sfântul

Ignatie arătând că Biserica locală este adevărată Biserică a lui Hristos. El vorbeşte despre
Biserica ce se găseşte într-un loc determinat arătând că ecumenicitatea bisericii se manifestă în
fiecare creştin care are conştiinţa apartenenţei depline la Trupul mistic al lui Hristos. Pentru el,
Biserica ce săvârşeşte local Euharistia este Biserica lui Dumnezeu, în veşnicia, integritatea şi
totalitatea atributelor ei, Euharistia găsindu-se în centrul concepţiei lui despre Biserică. În
Euharistie se manifestă unitatea, sfinţnia, katholicitatea, apostolicitatea şi ecumenicitatea
Bisericii.

Părintele Ioan N. Floca arată că din punct de vedere canonic Sobornicitatea Bisericii se
manifestă prin katholicitate şi ecumenicitate5. El distinge katholicitatea de ecumenicitate şi
prezintă aceşti termeni ca exprimând împreună plenitudinea Bisericii- Trup Tainic al lui
Hristos.

În acelaşi timp este evident că unitatea Bisericii nu poate fi numai spirituală ci şi

trupească. Biserica locală este Biserica în deplinătatea ei deoarece ea este trupul istoric al lui
Hristos, iar trupul istoric al lui Hristos este primit în Sfânta Euharistie 6. Şi din acest motiv,
sfânta Liturghie este o manifestare a Bisericii în deplinătatea ei.

Biserica nu este constituită dintr-o mulţime de credincioşi ci din comunitatea celor

îmbrăcaţi în Hristos şi care se împărtăşesc încă din această viaţă cu Tainele Impărăţiei. Biserică
este fiecare comunitate euharistică ce are conştiinţa de Trup Tainic al lui Hristos şi confirmă
ortodoxia învăţăturii de credinţă în euharistie. In cadrul euharistiei se manifestă şi se confirmă
în acelaşi timp şi misiunea de veghere şi de păstorire a episcopului.

În cadrul Bisericii Ortodoxe s-au dezvoltat mai multe curente care doresc să clarifice
raportul dintre Biserica locală şi ecumenicitatea Bisericii. Nicolae Afanasieff părintele
ecleziologiei euharistice a insistat asupra Bisericii locale ca Biserică katholică, dar subliniind
importanţa Bisericii locale el a ajuns să vorbească despre independenţa acesteia şi despre
manifestarea Bisericii katholice prin receptarea vieţii Bisericii locale7. Zizoulas, a corectat
ecleziologia lui Atanasief, arătând că eclezialitatea actului euharistic se manifestă prin
comuniune. Euharistia este o manifestarea deplină a Bisericii lui Hristos atâta vreme cât există

5
Vezi Ioan N Floca, Sobornicitatea (sinodalotatea sau catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii. Poziţii critice, în
“Ortodoxia", an. XXXIV, 1982, nr. 3, p. 408-414;
6
Vezi Ignatie al Antiohiei „Către Smirneni” 7,1, cf Jean Zizoulas Op. Cit. p. 127.
7
Vezi N. Afanasiev, « L’Eglise orthodoxe dans le Christ » in La Pensée orthodoxe, nr
2 / 1968, pp 1-38, Vezi N. Afanasiev “L’Eglise qui préside dans l’amour,” in: N. Afanasieff et al.
(eds), La Primauté de Pierre dans l’Eglise orthodoxe, Neuchâtel/Paris: Ed. Delchaux et Niestlé, 1960,
pp.57-110.
garanţia comuniunii cu întreg trupul lui Hristos trăitor în „oecumene” şi în Slava lui Dumnezeu.
Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despre o sobornicitate deschisă a Bisericii8, asumând
katholicitatea în dimensiunea eschatologică, eliberată de clişee care intervin aproape chirurgical
pentru a identifica Taina Bisericii.

Nici una dintre conceptiile amintite nu poate avea pretenţia de a exprima deplin Taina
Bisericii în katholicitatea şi ecumenicitatea ei şi credem că nici nu putem spera ca una dintre
acestea, o alta sau toate împreună să exprime în md absolut ceea ce nu poate fi încăput deplin
în de mintea omenească.

Principiul ierarhic-sinodal

Am văzut că biserica se manifestă în katholicitatea şi ecumenicitatea sa cu deosebire

în Sfânta Liturghie. Trebuie să precizăm însă că unitatea şi ecumenicitatea Biericii nu este
numai de natură euharistică. Ea devine şi ierarhică prin raportul episcopului şi prin el a clerului
cu Biserica locală ca şi comunitate euharistică. După Sfântul Ignatie, Biserica filadelfienilor
îşi manifestă unitatea atunci când este împreună cu episcopul, cu preoţii şi diaconii care îl
înconjoară9. Acelaşi Sfânt Ignatie arată că este imposibil să calificăm o comunitate Biserică
dacă nu are în mijlocul ei presbiteriumul adică episcopul, preoţii şi diaconii. Unitatea Bisericii
în jurul episcopului nu este un aspect ce ţine de voinţa umană ci este voia lui Dumnezeu.
Biserica în ecumenicitatea ei este Biserică pentru că îl are cap pe Hristos şi prin analogie,
Biserica locală este katholicească în cadrul ecumenicităţii pentru că îl are în fruntea ei pe
episcop care dă slujirii şi în principal slujirii euharistice caracterul de Taină a comuniuni
ecleziale.

Comuniunea ierarhică, comuniune în Hristos

Unitatea Bisericii în ecumenicitatea ei este realizată şi ca o unitate prin episcop iar

locul crestinului în Biserica răspândită în univers este determinat de locul pe care episcopul îl
recunoaşte persoanei respective în Biserica locală. Doar în funcţie de modul în care persoana
este primită în comuniunea bisericii locale, ea poate fi primită într-o altă Biserică locală.
Canonul 12 ap10 precizează că acel laic sau cleric care este afurisit, dacă se duce în altă Eparhie
şi acolo e primit fără scrisori de recomandare, să se afurisească cel ce l-a primit, iar canonul 13

8
Vezi Dumitru Stăniloae,” Sobornicitate deschisă”, în Ortodoxia, 23 (1971), p. 165-180. ; Dumitru Stăniloae
Biserica universală şi sobornicească, în "Ortodoxia", 18 (1966), p. 169. Dumitru Stăniloae, „Teologia
euharistică”, în Ortodoxia, 21 (1969), p. 361
9
Ignatie face această precizare în preambulul scrisorii către Filadelfieni.
10
Textul canonului 12 ap. în traducere română este următorul: 3Dacă vreun cleric sau laic afurisit, sau (încă)
neprimit (în comuniune), mergând în altă cetate ar fi primit fără scrisori de recomandare (încredinţare), să se
afurisească şi cel care 1-a primit, şi cel primit.” şi el are corespondenţe în canoanle 32, 33 ap.; 11, 13 sin. IV ec;
17 Trul.; 6, 7, 8, 11 Antioh.; 41, 42 Laod.; 9 Sard.; 23, 106 Cartag. Vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca,
Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu 2005, p. 15
apostolic11 cere ca în acest caz afurisitului să i se prelungească afurisirea. Cel ce a fost
excomunicat de Episcopul său nu poate fi primit de alt Episcop, până când nu i se ridică
pedeapsa de către cei în drept. (Episcopul sau Sinodul)12.

În teologia canonică ortodoxă nu poate fi vorba de un principiu ierarhic ce ar structura

într-un mod piramidal organizarea şi lucrarea Bisericii dar putem vorbi despre un principiu
ierarhic ce se manifestă în cadrul sobornicităţii Bisericii. Fiecare mădular al Bisericii se află în
purtarea de grijă a proestosului dar această relaţie este cu dublu sens. O comunitate nu are
caracter eclesial fără episcop, dar nici episcopul nu are plenitudinea slujirii sale decât în
comuniune cu poporul şi ceilalţi episcopi, în cadrul sinodalităţii.

În sinod episcopul nu se află în nume propriu ci poartă cu el întreagă comunitatea ce îi

este încredinţată. Din acest motiv în Sinod se manifestă nu doar comuniunea sinodală a
episcopilor ci şi a Bisericilor păstorite de aceştia13. Episcopul este icoana prezenţei şi lucrării lui
Hristos în Biserică şi de aceea toate slujirile din biserică se exercită din încredinţarea
episcopului. Comuniunea cu episcopul şi prin el cu Biserica în ecumenicitatea ei face din
lucrarea preotului sau a credinciosului o lucrare a Bisericii acest aspect fiind marcat în fiecare
Sfântă Taină de ectenia păcii sau ectenia întreită la care este pomenit episcopul locului.

Sinodalitatea-cadrul de împlinire a comuniunii ierarhice

Sinodalitatea este cadrul în care se confirmă faptul că Bisericile locale sunt pe aceeaşi
14
cale şi că acestea se află într-un raport de interdependenţă, trăind o comuniune ce poate fi
înţeleasă ca o icoană a perihorezei treimice15 arhetipul unităţii sinodale16.

Pentru înţelegerea rolul sinodalității în viața Bisericii, un text foarte important este
canonul 34 Apostolic17. Acest canon stă la baza organizării sinodale la nivel regional, dar în
11
Textul canonului 13 continuă sentinţa canonului anterior astfel: „Iar dacă (cineva) ar fi afurisit, aceluia să i se
prelungească afurisirea, ca unuia care a minţit şi a amăgit Biserica lui Dumnezeu.” şi are conespondenţe în
canoanele 33 ap şi ; 17 Trul. Vezi Vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi
comentarii, Sibiu 2005, p.16.
12
Ibidem can. 16, 32 ap.; 5, I; 3, 6 Antiohia, 13 Sardica.
13
Un semn al acestei constiinţe este faptul că fac parte din Sinodul unei biserici locale doar episcopii în funcţie,
cei ce au încredinţat un popor spre păstorire.
14
Etimologic sinod provine de la cuvintele syn= împreună şi odos= cale. Syn+odos înseamnă deci a merge
împreună pe aceeaşi cale. Ulterior, termenul sinodos a fost tradus în latină cu sinodus iar termenul grec voulas a
fost tradus prin concilia. Uneori synodos a fost tradus cu concilia, aşa cum a fost cazul la traducerea canonului
19 Antiohia. Vezi Nicolae Dură Le régime de la Sinodalité selon la législation canonique conciliaire
oecumenique du Ier siècle, Editura Ametist 92, Bucuresti,1999, p.108

15
Profesorul Arhim. Grigorios Papathomas arată că acest termen π ε ρ ι χ ω ρ η σ ι ς care defineşte
modul în care este manifestată comuniunea în cadrul Sfintei Treimi poate fi folosit şi pentru a prezenta modul în
care se manifestă comuniunea dintre bisericile locale. Vezi Arhim. Grigorios D. Papathomas, Cours de Droit
Canon, Introduction aux Sources de la Tradition canonique de l’Eglise, Institut de Théologie Orthodoxe « Saint
Serge », Paris, 1995, p. 235.
16
Ibidem, p. 987
17
Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept
căpetenie, şi nimic şai işportant să nu facă fără încuviinţarea acestuia ; şi fiecare să facă numai cele ce privesc
acelaşi timp el arată modalitatea în care se manifestă comuniunea ierarhic-sinodală şi obiectivul
acesteia. Cheia de interpretare a canonului 34 ap se descoperă în ultima parte a acestuia,
prezentând ca grijă principală a Bisericii comuniunea cu Dumnezeu cel Treimic: Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh, în bună înţelegere, comuniunea bisericească afirmându-se şi exprimându-se în
primul rând în cadrul comuniunii episcopal-sinodale. 18
Sinodalitatea exprimă şi împreuna-lucrare a bisericilor locale, dar organizarea sinodal-
ierarhică a Bisericii nu este similară cu o organizare instituţională de federare sau confederare,
ea este un mod de manifestare a împreună-slujirii şi a coresponsabilităţii şi în cadrul
sinodalităţii se ecilibrează raportul dintre particularitate şi alteritate.

Elementul colegial-ierarhic face parte integrantă din principiul sinodal, ne putând

vorbi despre sinodalitate fără colegialitate episcopală şi nici de colegialitate episcopală care s-
ar manifesta exclusiv în afara sinodalităţii. Există o diferenţă majoră între participarea unui
episcop în cadrul unui sinod şi participarea unui episcop la o conferinţă episcopală. În cadrul
unuei conferinţe episcopale, episcopul participă în nume propriu, pe când în atunci când
participă la Sinod, participă în calitatea lui de întîistătător corpului eclezial din eparhia sa,
eparhia fiind prezentă cu el în manifestarea unităţii în sinodalitate.

Sinodalitatea - cale pentru așezarea principiilor canonice în acord cu vocaţia pastoral-

misionară a Bisericii

Sinodalitatea ca manifestare a comuniunii şi a dialogului dintre bisericile locale prin

episcopi, garanţii unităţii, este cea care poate oferi soluţii viabile şi pentru faptul că
sinodalitatea este izvor de canonicitate. Pentru a putea trăi sinodalitatea în deplinătatea ei, este
nevoie să se revină la principiul sinodal în starea lui nealterată de politica bisericească
piramidală. Autocefaliile regionale sunt cele care au vocaţia de a pune în valoare raportul
echilibrat între unitate şi alteritate.

Recunoaşterea deplinei responsabilităţi bisericeşti pentru o Biserică ce dovedeşte

maturitate în conştiinţa doctrinară şi canonică, prin valorizarea continuă a principiuli
autocefaliei, este un semn de coresponsabilitate. Autocefalia este consecinţa naturală a unei
maturităţi ecleziale şi este corect ca această maturitate manifestată în mod evident, să fie
recunoscută şi respectată. Observând viaţa internă a Bisericilor autocefale putem să constatăm
că prin acordarea autocefaliei s-a încurajat sinodalitatea regională. Acordarea autocefaliei nu a
avut ca şi consecinţă izolarea bisericilor locale ci dezvoltarea conştiinţei sinodale în cadrul
intercomuniunii.

Canonul 34 apostolic, cel care este considerat cheia de boltă a organizării sinodal-
ierarhice şi a comuniunii dintre bisericile locale în cadrul Bisericii katholice, confirmă că

parohia (eparhia) sa şi satele din cuprinsul ei. Dar nici acela să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai
astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt : Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Vezi
Canonul 34 apostolic, in Ioan N Floca, Canoanele bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu, 1995, p. 26
18
Ibidem, p; 988
obiectivul organizării bisericeşti este asigurarea cadrului în care Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt poate
fi slăvit în bunăînţelegere spre ziditoare mărturie.19

Sunt cunoscute mai multe studii legate de acest canon şi în general este scos în evidenţă
ca temelie pentru organizarea sinodal-ierarhică dar adesea este pierdut din vedere că esenţialul
acestui canon este conţinut în partea finală tocmai în nevoia ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt poate
fi slăvit în bunăînţelegere.

Putem spune că obiectivul canonului 34 apostolic nu este de a impune în mod absolut o

organizare ierarhică şi de a da o dogmă instituţională, ci de a arăta o soluţie concretă care
poate asigura coerenţa în misiune şi pacea bisericească. Pacea bisericii nu este asigurată de o
organizare ierarhică ci de organizarea sinodal-ierarhică, cea care are ca fundament comuniunea
nu privilegiul. Mitropolitul si Patriarhul sunt în slujba unităţii şi pentru acest motiv Biserica
ortodoxă nu cunoaşte un alt primat decât cel manifestat în sinodalitate. Noţiunea de primat nu
este folosită de teologii şi canoniştii primului mileniu altfel decât pentru definirea unei
responsabilităţi în slujba comuniunii. Părintele Nicolae Dură scoate în evidenţă acest lucru
citând afirmaţia Patriarhului Fotie care vorbeşte despre „patriarhi şi mitropoliţi care în Africa
sunt numiţi primaţi.”20.

Biserica Ortodoxă are nevoie să revalorizeze sinodalitatea, dar nu trebuie să pierdem din
vedere acest proces nu trebuie să neglijeze etapele firești pe care viața bisericească le-a validat
în timp. În primele secole, sinodalitatea mitropolitană, regională era cea care funcționa în
conștiinței comuniunii și a coresponsabilității Bisericilor locale. Atunci când apăreau probleme
care depășeau nivelul regional, erau organizate sinoade la care erau invitați și episcopi din
vecinătate. Sinodul general a apărut ca o oportunitate în contextul organizării politice a
Imperiului Roman. Biserica nu a avut ea însăși ideea organizării unor astfel de sinoade
deoarece complexitatea unui astfel de demers o depășea pur și simplu, dar atunci când
contextul și condițiile lumești puse la dispoziția ei făceau posibilă manifestarea sinodalității la
nivel general, Biserica a folosit această oportunitate și prin asumarea sinoadelor generale în
consensul Bisericii de pretutindeni, Bisericii i-au fost dăruite Sinoade ecumenice, cu un impact
de neprețuit. Cu toate acestea, Instituția Sinodului ecumenic nu este indispensabilă vieții
Bisericii. Ea este o formă de suscitare a consensului, care face mai ușoară receptarea unor
elemente de ordin doctrinar sau canonic. Din acest motiv analizând modul de organzare și de
desfășurare a lucrărilor Sinoadelor generale receptate apoi ca ecumenice, constatăm că
preocuparea lor nu a fost să decidă asupra unor proiecte de politică bisericească, să organizeze
distribuția puterii, ci să găsească cele mai potrivite căi pentru ca situațiile deja validate ca fiind
canonice, prin consensul tacit exprimat, să fie generalizate în pace și bună-înțelegere.

19
Textul canonului 34 apostlic spune : „ Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre
dânşii şi să-1 socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinţarea
acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea
ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va
mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh”.
20
Vezi Nomocanonul Patriarhuli Fotie în SA T 1 p. 42. Profesorul Nicolae Dură, in Le régime de la synodalité
selon la législation canonique conciliaire, oecuménique du 1er millénaire, Editions Ametist 92, Bucarest, 1999,
p. 179, insistă asupra faptului că primatul în Biserica răsăritului era doar un primat de funcţie, mitropolitan sau
patriarhal.
 Considerăm că Biserica se află într-o perioadă în care se impune revalorizarea
sinodalității în dimensiunea ei trans-națională. Acest lucru nu poate fi făcut însă decât prin
depășirea orgoliilor naționale și manifestarea coresponsabilității regionale atunci când aceasta
se impune. Ar fi deosebit de util ca atunci când o Biserică autocefală de confruntă cu probleme
pastoral-misionare specifice unei regiuni transfrontaliere, la lucrările Sfântului Sinod al
Bisericii respective să fie invitați și episcopii Bisericii autocefale vecine, care prin
proiximitatea lor se confruntă cu proobleme similare. Astfel s-ar putea ajunge pe de-o parte la
soluții pastoral-misionare și bisericești eliberate de fantoma egoismului naționalist, iar pe de
altă parte, episcopii invitați ar putea da o mărturie vie în propriul Sinod despre viața
bisericească din vecinătate. Și nu în ultimul rând, prin reactivarea unei astfel de practici,
validate timp de secole în Biserică, s-ar crea premizele unei reactivări a instituțiilor de
manifestare permanentă a intercomuniunii dintre bisericile autocefale.

În ziua de azi este posibil ca în câteva ore să se ajungă dintr-o parte în alta a lumii şi
trebuie să recunoaştem că azi este mult mai simplu să se participe la o reuniune sinodală în
orice parte a lumii decât era în secolul IV pentru manifestarea sinodalităţii la nivel provincial
mitropolitan. Este important pentru Biserică să aibă curajul de a redescoperi mijloace canonice
care să asigure manifestarea deplinei comuniuni sinodale punând astfel principiile de
organizare bisericească în acord cu vocaţia pastoral-misionară, pentru ca „Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt să fie slăvit în bunăînţelegere spre ziditoare mărturie.”

Principiul Organic

În Biserică există o coresponsabilitate a întregului corp ecclezial, episcopi, clerici şi

laici exprimată din punct de vedere canonic drept « principiu organic »21 , Biserica fiind Trupul
lui Hristos şi în El fiecare mădular şi fiecare organism ecclesial trebuie să de regăsească în
cadrul comuniunii coresponsabile.

Armonia comuniunii ecleziale se manifestă îin sinoadele episcopale dar şi şi în

organisme care nu sunt constituite exclusiv din episcopi precum şi în coresponsabilitatea
oreganismelor episcopale şi a celor mixte.

În cadrul acestei corespnsabilităţi nu poate exista o confuzie între competenţe.

Participarea clericilor şi laicilor alături de episcopi la luarea deciziilor majore care privesc
Biserica este o manifestare a principiului organic, dar în nici un caz nu trebuie înţeleasă această
conlucrare ca o democratie de tip parlamentar.

Părintele Liviu Stan, cel care a reaşezat la loc de cinste împreună-lucrarea episcopilor,
clerului şi a credincioşilor în Biserică spunea: „orice corporaţie sau sinod mixt pe lângă episcop
sau pe lângă episcopat trebuie considerat ca un for consultativ” şi tot el afirmă: „Episcopatul
21
NOTE CU TRIMITERI LA PRINCIPIUL ORGANIC
rămâne autoritatea supremă în Biserică, sinodul mixt nu-şi trece asupra sa această autoritate, ci
rămâne principalul for consultativ”22. Acelaşi canonist afirmă: „nu se poate tolera egalitatea de
voturi dintre episcopi şi alţi reprezentanţi laici, deoarece am ajunge la anticanonica aberaţie, ca
o adunare compusă din episcopi şi laici în care laicii ar fi majoritate, episcopii să fie constrânşi
să execute unele hotărâri împotriva voinţei lor canonice şi astfel caracterul episcopal al
organizaţiei bisericeşti ar fi desfiinţat.”23 În Biserică „Fiecare parte trebuie să fie la locul ei,
observându-şi rostul şi atribuţiunile şi neîncercând vreo arogare de atribuţii străine, căci aceasta
ar produce tulburare şi dezechilibru care nu zideşte Biserica ci o poate nărui.”24

În acelaşi timp această responsabilitate episcopală nu poate fi absolutizată, deoarece

episcopul nu poate să nu ţină cont în luarea deciziilor sale de realitatea şi nevoile comunităţii
în fruntea căreia se află. De aceea puterea episcopului nu este absolută şi separată de poporul pe
care îl păstoreşte şi nici de cea a episcopilor din vecinătatea organizată în cadrul sistemelor
mitropolitan sau patriarhal, deoarece nu este o autoritate dobândită în nume propriu şi pentru o
flosire discreţionlală ci este autoritatea Bisericii Trup al lui Hristos în care fiecare este mădular
în parte. Această echilibrare între autoritatea episcopului locului şi coresponsabilitatea organică
a Bisericii este realizată în cadrul autonomiei sau subsidiarităţii.

Principiul Autonomiei sau al Subsidiarităţii

Principiul Autonomiei sau al Subsidiarităţii este cel care asigură buna colaborare între
Bisericile locale în cadrul comuniunii ecleziale ecumenice. Acest principiu porneşte de la
distincţia care trebuie să fie făcută între Biserică, comuniune eshatologică prezentă la nivel
local şi sistemele de organizare bisericească.
Eparhia este expresia Bisericii locale, Mitropolia şi Patriarhia, sunt sisteme de
organizare bisericească ce au ca scop asigurarea bunei înţelegeri, unităţii şi comuniunii între
bisericile locale.
Conform Principiului subsidiarităţii, autoritatea ierarhică superioară nu este una
despotică ci o autoritate în slujba comuniunii. Protosul în Biserică este primul între egali, cel
care se îngrijeşte de buna funcţionare a sinodalităţii.
În Biserică noţiunea de jurisdicţie se manifestă prin excelenţă la nivel local. Capul
Bisericii este Hristos, toate celelalte mădulare fiind în comuniune. Episcopul este icoana lui
Hristos în Biserică și el este responsabil pentru întreaga viață a Bisericii locale.
Principiul subsidiarităţii exprimă rânduiala bisericească conform cărei toate aspectele de
ordin misionar şi bisericesc trebuie să se soluţioneze la nivel eparhial. Autoritatea ierarhic

22
Ibidem, p. 200
23
Ibidem, p. 130
24
Liviu Stan „Importanţa mirenilor în Biserică şi participarea lor la exercitarea puterii bisericeşti”, in Revista
Teologică nr 3, martie 1938, p. 119
superioară intervenind în subsidiar, în cazul în care la nivel local nu sunt rezolvate în mod
corect din punct de vedere canonic anumite aspecte ale vieţii bisericeşti. Intervenţia autorităţii
canonice superioare nu este o intervenţie de jurisdicţie, de impunere prin putere a unei
soluţionări ci este o intervenţie în cadrul sinodalităţii. Din acest punct de vedere canonul 34
apostolic poate fi considerat şi aici ca o cheie de interpretare a modului în care subsidiaritatea
trebuie să fie trăită în Biserică. Autoritatea ierarhic superioară are căderea de a se încredinţa de
buna rânduire a vieţii bisericeşti în bisericile locale şi astfel în conformitate cu cu principiul
ierarhic , cu practica tradiţională a vieţii bisericeşti şi cu prevederile exprese ale canonului 11 al
Sinodului VII ec. se poate exercita dreptul de devoluţiune.
Subsidiaritatea arată că în Biserică nu putem vorbi de independenţă ci despre
interdependenţă. Comuniunea ortodoxă este expresia interdependenţei manifestate în cadrul
perihorezei ecleziale. Biserica ortodoxă nu este o confederaţie de Biserici ortodoxe autocefale
sau autonome ci este o comuniune de Biserici locale care se manifestă în mod sinodal
respectând particularităţile care îmbogăţesc patrimoniul Bisericii în ecumenicitate ei.
Principiul subsidiarităţii se manifestă în Biserică, dar el determină şi raporturile dintre
Biserică şi societate. Biserica nu este Stat în Stat. Ea se manifestă într-un context social, este
autonomă, dar nu este independentă de acest context. Constituția și Legile țării regularizează
situațiile generale privind raporturile dintre persoanele fizice și persoanele juridice și din acest
motiv, Biserica se raportează la acestea de câte ori ea reolvă probleme ce depășesc viața
internă.
În societăţile democratice, Statul deşi este suveran, respectă autonomia cultelor,
rezervându-şi doar rolul de a vechia la respectarea legalităţii şi a ordinii publice. Statul trebuie
să respecte caracterul propriu al Bisericii, care poate să fie în anumite cazuri chiar derogatoriu
de la dreptul comun.
În baza aceluiaşi principiu şi Biserica se abţine să intervină în viaţa politică fără a fi
însă indiferentă faţă de mersul societăţii. Biserica poate să-şi manifeste dezacordul faţă de
anumite aspecte din societate care pun în pericol ordinea publică şi bunele moravuri, dar fără a
recurge la acte de putere lumească.
În subsidiaritate îşi găsesc sursa principiul autocefaliei- recunoașterea deplinătatea
maturității bisericești a unei Biserici regionale, principiul teritorial- care dă formă organizării
bisericești prin identificarea teritoriului ca element de stabilitate, principiul autonomiei
interne- care subliniază deplina responsabilitate a Biserricii locale, principiul autonomiei
externe- care subliniază autonomia de manifestare a Bisericii în societate, şi principiul
nomocanonic- care face legătura între administrarea internă a Bisericii după norme canonice și
raportarea Bisericii la societate prin respectarea legislației țării în care Biserica se manifestă.

Principiul autocefaliei
 Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia o unitate
bisericească ierarhic, sinodal şi teritorial determinată este de sine stătătoare, într-o deplină
autonomie de organizare şi funcţionare, păstrând şi cultivând unitatea dogmatică, cultică şi
canonică cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale. Biserica autocefală se organizează şi
funcţionează după un statut propriu, elaborat fără amestec din exterior. Întâistătătorul Bisericii
autocefale este ales după modalitatea stabilită de Biserica respectivă și este investit în acel
oficiu de episcopii acelei Biserici constituiți în Sinod . Nici o autoritate nu este competentă
pentru a interveni în organizarea şi funcţionarea Bisericii autocefale, dar aceasta nu înseamnă
că o biserică autocefală este independentă. Autocefalia se manifestă în cadrul interdependenței
sturcturată de coresponsabilitatea ierarhic-sinodală a întregii Biserici. Din acest motiv aspectele
delicate de ordin doctrinar, canonic sau liturgic care pot să apară în cadrul unei Biserici
autocefale în lipsa unei rezolvări convenabile la nivel autocefal, pot să fie rezolvate în cadrul
sinodalităţii panortodoxe.
În cadrul Bisericii autocefale, Bisericile locale, eparhiile, se conduc de sine, prin
organe proprii, fiind totuşi supuse supraveghierii, controlului şi îndrumării, din partea
autorităţilor ierarhic-sinodale de nivel superior.
Autonomia funcţionează în cadrul autocefaliei, dar ea poate fi organizată cu sinod
distinct în comuniune cu cel al Bisericii autocefale și atunci vorbim nu de eparhii ci de Biserici
autonome. O Biserică autonomă se conduce după statute proprii, dar aceste Statute trebuie să
fie aprobate de către Biserica Autocefală din care face parte. O Biserică autonomă îşi alege
Întâistătătorul după prevederile propriului statut, dar acesta intră în funcţie numai după
confirmarea lui de către Sinodul Bisericii autocefale din care face parte.

Principiul teritorial

Organizarea Bisericii locale şi manifestarea comuniunii între bisericile locale sunt o

manifestare a Bisericii Trup al lui Hristos. Organizarea teritorială este un criteriu important
pentru organizarea instituţională deoarece teritoriul oferă un criteriu de stabilitate necesar
pentru a defini şi a organiza relaţiile şi raporturile între comunităţile locale. În acelaşi timp
trebuie să observăm că noţiunea de teritoriu este utilizată de canoane în legătură cu relaţiile
personale şi comunitare. Toate canoanele care vorbesc de organizarea teritorială au ca
preocupare să asigure un cadru de comuniune în eparhii şi intercomuniune la nivel
supraeparhial. Responsabilităţile ecleziale sunt repartizate pe criterii de teritorialitate dar
această abordare nu are ca obiectiv teritoriul în sens strict al termenului ci locul în care poporul
îşi trăieşte legătura cu Hristos. Astfel teritoriul nu are scop în sine ci este un mijloc şi un cadru
în care se realizează misiunea bisericii.

În primele două secole Biserica şi-a dezvoltat organizarea pornind de la modul în care
Apostolii au condus comunităţile, fără a putea vorbi însă de o organizare instituţională
structurată şi uniformizată pe bază de principii de genul celor pe care noi le evocăm azi. În acea
perioadă nu se putea vorbi de episcopat monarhic generalizat ci de episcopat care se manifestă
în unitate. Sursele menţionează unitatea episcopatului Bisericii locale fără a generaliza
unicitatea lui.

În cursul evoluţiei organizării bisericeşti s-a dezvoltat o practică ce a revelat un

caracter de principiu după care fiecare cetate are propriul episcop, dar aceasta nu avea un
caracter absolut. Unitatea episcopatului nu însemna neapărat un singur episcop într-o dioceză.

Sursele vorbesc despre faptul că la Roma de exemplu, într-un prim timp ar fi existat
mai mulţi episcopi în cadrul unui episcopat prezidat de un protos. Roma era o cetate imensă
pentru acea epocă unde erau comunităţi de cartier, comunităţi de emigranţi cu episcopi-
prezbiteri proprii . Ignatie al Antiohiei se adresează Bisericii Romei şi episcopului de acolo ca
cel ce prezidează comuniunea. Această adresare este socotită de către unii ecleziologi și
canoniști romano-catolici ca fiind un semn că la Roma ar fi slujit în comuniune mai mulţi
episcopi-prezbiteri. Scrisoarea lui Clement adresată Corintenilor le reproşează acestora
depunerea a doi episcopi . Sfântul Ieronim vorbeşte despre unitatea episcopatului Alexandriei şi
desemnarea prin aclamare a celui ce prezidează.

În canonul 8 al primului Sinod Ecumenic se face referinţă la unicitatea episcopului

într-o cetate, dar acest canon afirmă ceea ce pare a fi deja clar în conştiinţa canonică a Bisericii,
afirmaţia nefiind făcută pentru a instaura un principiu ci pentru a rezolva o problemă pastorală
specifică, a reintegrării episcopilor catari în Biserică . În acelaşi timp nu putem să nu observăm
că în acelaşi canon se vorbeşte despre horepiscop, şi deci într-o episcopie existau şi în acel
moment mai mulţi episcopi care îşi exercitau misiunea în unitatea episcopatului bisericii locale.

Putem observa astfel că teritorialitatea nu a fost singurul şi unicul criteriu pentru

organiuzarea comuniunii sinodale. Acolo unde exista o organizare seculară cu puternice
componente etnice, Biserica nu a ezitat să dea acestei realităţi cea mai adecvată organizare din
punct de vedere al misiunii. Chiar dacă era unanim acceptat că apartenenţa etnică nu poate fi
un criteriu de separare în Biserică, în textele primelor secole găsim referiri la modalităţi de
organizare bisericească legată de criteriul etnic. Canonul 34 apostolic, elaborat înainte de
organizarea Imperiului Roman în provincii, introduce drept criteriu de organizare a misiunii
criteriul etnic. În literatura canonică a primelor secole găsim noţiunea de sinoade naţionale, fără
să putem atribui noţiunii de naţional un sens absolut identic cu cel folosit azi. Fericitul
Augustin vorbeşte despre sinoade generale, naţionale şi provinciale, afirmând că „sinoadele
naţionale sunt cele care reunesc arhiepiscopii şi episcopii unui regat sau ai unei naţiuni,
prezidat de un primat sau de un patriarh” . La Sinodul de la Nicea din 325 este prezent Teofil
episcopul goţilor şi Ulfila cunoscut pentru misiunea sa printre vizigoţii migranţi .

În Spania sunt menţionate Sinoadele naţionale ale vizigoţilor şi acelaşi tip de sinoade
este întâlnit şi la Gali . Yves Congar afirmă: „Convertirea francilor şi vizigoţilor la credinţa
creştină ca urmare a convertirii conducătorilor lor a dat naştere la Biserici naţionale sau etnice
(secolele VI - VII). Regimul vizigoţilor din Spania este reprezentativ, cu sinoadele naţionale
care reglau în mod autonom şi fără intervenţie romană viaţa bisericii naţionale” . Yves Congar
este de părere că în Occident sinoadele naţionale nu mai sunt de actualitate începând cu
secolele VIII - IX .

Este evident că Biserica a reţinut ca principiu general de organizare principiul teritorial

şi că în condiţii normale s-a ajuns la organizarea bisericească în jurul unui episcop, dar Biserica
nu a ezitat să dea un răspuns corespunzător situaţiilor specifice unui loc şi unui timp. Este
intersant de observast în acest sens situaţia prezentată de canonul 39 Trulan relativ la
prezervarea contiunităţii unei biserici autocefale chiar dacă teritoriul său canonic a fost ocupat
şi episcopul împreună cu o parte din popor au fost nevoiţi să se exileze.

Putem observa că principiile de organizare bisericească nu au fost percepute de

Biserică drept adevăruri de credință, ele au fost subordonate fără nici o ezitare lucrării pastoral-
misionare, biserica fiind capabilă să găsească soluţii adecvate în conformitate cu ceea ce noi
numim conștiință doctrinară și conştiinţă canonică.

Astfel putem spune că organizarea teritorială a fost şi este în serviciu misiunii Bisericii
dar misiunea bisericii nu poate fi subordonată în mod absolut organizării teritoriale. Chiar dacă
putem constata o diversitate de mijloace puse la dispoziţia organizării bisericeşti, nu putem
pierde din vedere că orice formă de organizare bisericească este şi trebuie să fie subordonată
slujirii pastoral-misionare şi este determinată în cadrul sinodalităţii în conformitate cu
conştiinţa doctrinară şi canonică a Bisericii.

Teritorialitatea a ajuns să fie un principiu ce stă la baza organizării bisericeşti clasice,

pentru situaţii tipice. În acelaşi timp, pentru situaţiile excepţionale, în conformitate cu
principiul preponderenţei lucrării pastoral-misionare, Biserica are capacitatea de a se înzestra
cu oficii şi structuri canonice adecvate. Într-o astfel de situatie se găsesc structurile de
organizare bisericească extrateritorială.

Problema organizării bisericeşti din teritoriile ce nu fac parte din organizarea

bisericilor autocefale teritoriale a făcut să curgă multă cerneală. Este evident însă că mişcările
de populaţii cauzate de diferite probleme survenite în timp, şi evoluţiile geopolitice trebuie să
provoace o reacţie adecvată din partea Bisericii şi o prezentare a unor soluţii de organizare ce
trebuie să fie în conformitate cu conştiinţa canonică a Bisericii. Aceste soluţii nu pot fi
evidenţiate decât în cadrul sinodalităţii unde Bisericile locale îşi manifestă comuniunea.

Manifstarea grijii pastorale a Bisericilor autocefale pentru organizarea vieţii religioase

a comunităţilor de migranţi care se găsesc în afara jurisdicţiilor teritoriale este un lucru firesc ce
trebuie însă să fie la temelia unei soluţii canonice de lungă durată . Nu numai Biserica
Ortodoxă se confruntă cu dificultăţi specifice epocii noastre în care mobilitatea şi dinamismul
profesional fac să avem persoane care nu se mai simt legate de un teritoriu ci de o apartenenţă
la o comunitate. Biserica catolică se confruntă cu o problemă similară: La Cairo sunt 6 episcopi
catolici de rit diferit care au în grijă comunităţi diferite. La New-York, biserica catolică are 5
episcopi diocezani şi opt episcopi auxiliari care se manifestă în coresponsabilitate . În
contextul complex din zilele noastre, sinodalitatea și corecta ei înțelegere poate și trebuie să
aducă soluțiile adecvate, punând în lumină mijloace canonice care să țină cont de dimensiunea
pastoral-misionară specifică timpului în care trăim.
 Principiul iconomiei

Prin iconomie, în viaţa de zi cu zi Biserica ţine cont de condiţiile concrete în care

fiecare persoană sau comunitate îşi lucrează mântuirea, putând interpreta elementele Tradiţiei
canonice cu acrivie sau cu pogorământ; Capacitatea Bisericii de a aplica iconomia și de a
statornici rânduiala prin acrivie, subliniază caracterul eshatologic al Bisericii. Astfel toate
activităţile şi slujirile din Biserică sunt subordonate comuniunii cu şi în Hristos. Toate actel de
organizare, toate activităţile de ordin administrativ, cultural sau economic trebuie să aibă în
vedere perspectiva mântuitoare și lucrarea pastoral-misionară. Iconomia nu relativizează
tradiția canonică, ci subliniază perspectiva eshatologică. Pogorământul şi acrivia nu înseamnă
incoerenţă ci luare în considerare a persoanei umane.

Iconomia este cea care subliniază și capacitatea Bisericii de a se înzestra cu noi oficii
bisericeşti, de a concepe noi structuri de organizarea bisericească, abordând cu serenitate
încercările la care trebuie să facă faţă, fiind capabilă să identifice noi soluţii compatibile cu
exigenţele doctrinare şi cu Tradiţia canonică. Anumite instituții canonice au apărut în Biserică
prin conștiința iconomiei ca și factor de dinamism instituțional. În același timp, nu putem spune
că aceste instituții apărute datorită unor noi nevoi ale Bisericii și datorită unor circumstanțe
canonice, istorice și socio-politice specifice ar nu ar avea o deplină autoritate canonică.
Iconomia nu relativizează conștiința canonică ci dimpotrivă, ea este o trăire a conștiinței
cannonice în circumstanțe specifice, pentru ca lucrarea mântuitoare a bisericii să fie continuu
lucrătoare.
Din acest punct de vedere întreagă lucrarea Bisericii este subordonată obiectivului
pastoral-misionar. Dacă textele ce constituie Tradiţia canonică sunt aplicate în litera lor, fără a
ţine cont de conștiința canonică aflată la originea lor și de situaţiile concrete în care Biserica se
găseşte la un moment dat, precum şi de particularităţile în care fiecare persoană îşi lucrează
mântuirea, atunci Biserica rămâne la aspectele formale ale Legământului celui vechi şi se
dovedeşte incapabilă de a trăi plinirea legii.

Aşa cum am putut vedea în cele expuse anterior, Biserica se consideră competentă să îşi
dezvolte organizarea canonică astfel încât să asigure cadrul necesar misiunii şi în acelaşi timp
să asigur exprimarea doxologiei în ortopraxie. Principiile de organizare bisericească nu sunt
aplicate în abstract şi nu au valoare prin ele însele. Misiunea şi manifestarea unităţii Bisericii
sunt criteriile care determină toate mijloacele pe care Biserica le foloseşte.
 Principiile canonice în organizarea Biserici Ortodoxe
Române

În Biserica Ortodoxă Română, putem distinge ca norme fundamentală Statutul de

organizarea şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române şi ca norme speciale de aplicare
Regulamentele bisericeşti şi decizile organismelor bisericeşti investite cu autoritate normativă.

Statutul actual prezintă in mod destul de clar fundamentele organizării şi funcţionării

Bisericii Ortodoxe Române, raportarea la Tradiţia canonică şi la comuniunea panortodoxă,
circumscripţia de activitate -teritorială şi personală, preponderenţa dimensiunii pastoral-
misonare, modul de repartizare a slujirii bisericeşti în cadrul oficiilor bisericeşti.
Încă din primul articol noul statut dă un semn de coerenţă ecleziologică. Dacă în
vechiul Statut Biserica Ortodoxă Română era prezentată ca instituţia ce „cuprinde pe
credincioşii de religie creştină ortodoxă din România şi diaspora ortodoxă română”25, primul
articol al Statutului actual subliniază identitatea Bisericii ca fiiind:
„comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici, monahi şi mireni, constituiţi
canonic în parohii şi mânăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul
şi în afara graniţelor României, care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime,
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi
participă la viaţa Bisericii prin aceleaşi Sfinte Taine, slujbe liturgice şi rânduieli
canonice”26.
Diferenţa între cele două formulări este capitală. Dacă în prima, exprimarea este de tip
asociativ, arătând că Biserica îi cuprinde pe credincioşi.... fără să definească ceea ce este
Biserica în manifestarea ei, formularea actuală subliniază caracterul comunional al Bisericii,
comuniunea manifestându-se în doxologie, împreună-hrănirea din Sfintele Taine şi
comuniunea canonică.
Articolul 6 este cel care arată mai departe diferenţa de perspectivă. Dacă o asociaţie
este constituită din persoane Biserica este constituită din comunităţi care se reunesc în numele
lui Hristos şi Il au drept Cap. Biserica este comunitatea celor ce se împărtăţesc cu Hristos, ea
find organizată în această lume ţinând cont de particularităţile societăţii.
Biserica locală este cadrul comunional în care se manifestă viaţa în
Hristos, articulându-se în acelaşi timp apartenenţa la întreaga Biserică, prin
episcop, membru al Sinodului. Eparhia este Biserica locală prin excelenţă27,
Patriarhia şi Mitropolia sunt sisteme de organizare bisericească ce asigură
comuniunea bisericească la nivel supralocal. Pe parcursul istoriei, sensul de

25
Articolul 1 din Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, IBM, 2005
26
Articolul 1 din Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române, editura IBM, Bucureşti
2007
27
Vezi Jean Zizoulas, L’Etre Ecclesial, Labor et Fides, Genève, 1981, p. 192
Biserică locală a fost transferat de la Eparhie spre Biserica autocefală. Transferul
de sens este de înţeles în contextul creşterii în importanţă a rolului bisericilor
autocefale, dar trebuie să înţelegem că o reaxare a organizării bisericeşti pe
perincipiile ecleziologice ţine cont de nevoia unui raport echilibrat între
categoriile canonice: Biserica locală şi sistemul de organizare bisericească.

Statutul Bisericii Ortodoxe Române pune în valoare această realitate

precizând că „Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie, cu
titulatura “Patriarhia Română”. Patriarhia Română cuprinde eparhii
(Arhiepiscopii şi Episcopii) grupate în Mitropolii, precum şi alte unităţi în interiorul
sau în afara graniţelor României”28. Astfel în acest articol este clarificată
dinstincţia între Biserica locală (Episcopia sau Arhiepiscopia) şi sistemul de
organizare bisericească ce grupează bisericile locale în vederea unei coordonări a
comuniunii ecleziale.

Articol 1 precizează că eparhiile sunt în interiorul şi în afara graniţelor ţării.

Această precizare introduce raportarea la teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe
Române. Vechiul Statut de organizare folosea în primul articol expresia „din
România şi diaspora ortodoxă română”29. Având în vedere contextul socio-
cultural actual, termenul „diaspora” nu exprimă suficient de fidel realitatea trăită
de comunităţile respective. Criteriul Teritorial este un criteriu fundamental
pentru organizarea bisericească, dar viaţa ne pune în faţa unor situaţii ce
aşteaptă o rezolvare în conformitate cu Tradiţia canonică a Bisericii.

Fiecare biserică locală este caracterizată prin criterii de stabilitate care sunt
date de teritoriu, popor şi organizare. Bisericile autocefale au competenţa
organizării şi coordonării întregii vieţi ecleziale în cadrele teritoriale respective.
Astfel Biserica Ortodoxă Română este în fapt Biserica Ortodoxă din România, aşa
cum Biserica Ortodoxă Bulgară este biserica Ortodoxă din Bulgaria, etc. Având în
vedere că în cadrul Tradiţiei canonice a Bisericii Ortodoxe jurisdicţia este în
principiu jurisdicţie teritorială, nu s-au dezvoltat criterii canonice de
extrateritorialitate. Abia la începutul secolului XX, odată cu apariţia fluxurilor de
emigrare a populaţiei ortodoxe în Occident, a apărut problema raporturilor dintre
emigranţii ce trăiesc în teritorii în care nu există o Biserică Ortodoxă organizată
canonic, şi Biserica ţării de origine. Termenul folosit pentru a desemna aceste
comunităţi a fost cel de „diaspora”, dar el s-a doviedit a fi inexact din mai multe
puncte de verede. Credincioşii ortodocşi născuţi în Occident nu se consideră ca
aflându-se în diaspora, ei identificându-se în mod clar ca fiind cetăţeni deplini ai
ţării unde s-au născut şi trăiesc.

În acelaşi timp schimbările de frontiere au făcut ca anumite părţi din teritoriul

canonic al unei Biserici autocefale să nu mai fie încadrat în graniţele politice ale
ţării respective. Astfel şi în cazul Bisericii noastre există comunităţi ce trăiesc în
teritorii din afara graniţelor României, comunităţi care nu pot fi considerate
diaspora. Din acest motiv Statutul Bisericii Ortodoxe Române prevede că există
eparhii ce aparţin Bisericii Ortodoxe Româme care îşi au jurisdicţia teritorială în
afara graniţelor Româiei.
28
Articolul 6
29
Articolul 1 din Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, IBM, 2005
 Această jurisdicţie extrateritorilă pune câteva probleme de ordin canonic ce
se aşteaptă să fie reglementate în cadrul unui sinod panortodox. Pe de o parte
este nevoie să se clarifice modul de rezolvare a conflictului de jurisdicţie
canonică în cazul în care datorită evenimentelor de ordin istoric, teritorii
canonice ale unei Biserici autocefale intră într-un Stat în care există o altă
Biserică ortodoxă autocefală, pe de altă parte este important să se clarifice
modul de raportare canonică a comunităţilor ce trăiesc în teritorii în care nu
există o Biserică Ortodoxă autocefală, cu Biserica din ţara de origine şi cu
Biserica Ortodoxă în ansamblul ei.

În ceea ce priveşte aspectele amintite mai sus, Canonul 17 IV ec şi 38 Trulan

arată că organizarea bisericească trebuie să urmeze organizării politice de Stat.
În înţelegerea acestor canoane trebuie făcută distincţia însă între reorganizarea
paşnică a Statului şi reorganizarea ostilă. Cel din urmă tip de reorganizare aduce
în atenţie un factor subiectiv legat de capacitatea comunităţilor care se găsesc
într-un context nou de a face faţă acestor schimbări şi modul în care Bisericile în
cauză sunt capabile să ajungă la o practică rezonabilă în ceea ce priveşte
asumarea noului context socio-politic. Grija Bisericilor în cauză este ca
schimbările de ordin politic să nu altereze unitatea Bisericii dar în acelaşi timp să
respecte particularităţile culturale ale comunităţii în cauză. Din păcate istoria a
dovedit ca Bisericile autocefale în cauză nu au ajuns la o soluţionare frăţească a
acestei problematici disensiunile alterând modul de manifestare a unităţii
ortodoxe.

Biserica Ortodoxă Română a optat pentru reactivarea structurilor de

organizare bisericească din teritoriile care nu mai fac parte din graniţele
României, pentru a asigura în cadru eclezal care să respecte particularităţile
socio-culturale ale credincioşilor din acele teritorii. Această reactivare este
firească deoarece teritoriile respective au fost sustrase în mod abuziv jurisdicţiei
canonice a Bisericii Ortodoxe Române şi acest fapt a dus la pierderea unor
drepturi fundamentale ale credincioşilor ortodocşi. Biserica Ortodoxă nu a
recunoscut oficial canonicitatea transferul jurisdicţie spre o altă Biserică
autocefală. Cu toate acestea reactivare nu trebuie să blocheze comuniunea
panortodoxă şi dificultăţile ce apar trebuie să fie rezolvate prin dialog.

În ceea ce priveşte comunităţile ortodoxe de tradiţie română, ce s-au

organizat şi înrădăcinat în Occident, Biserica Ortodoxă Română se consideră
responsabilă pentru a le acorda sprijin în vederea manifestării depline a
particularităţilor de limbă şi tradiţii. Biserica Ortodoxă Română înţelege să îşi
exercite acest drept de solicitudine nădăjduind că problematica în ansamblul ei
va fi reglementată în cadrul Sfântului şi Mareluli Sonod Panortodox.

Articolul 1 subliniază că aparteneţa la Biserica este dată nu doar de criterii

sociologice ci în primul rând mărturisirea de credinţă de părtăşia cu aceleaşi
Sfinte Taine şi articularea prin organizarea canonică în acelaşi Trup Tainic al lui
Hristos.

Afirmându-se în articolul 2 originea apostolică a Bisericii Ortodoxe Române

şi comuniunea ei cu întreagă Biserica Ortodoxă se subliniază că originea
apostolică a Bisericii Ortodoxe Române îi onorează identitatea dar şi obligă la
coresponsabilitate. Bisericile ortodoxe autocefale nu sunt biserici independente
ce ar intra într-o federaţie sau confederaţie a bisericilor ortodoxe. Bisericile
ortodoxe autocefale se află într-un raport de interdependenţă şi
coresponsabilitate.

Pentru a da o mărturie vie a unităţii interne a Bisericii BOR a adoptat o

formă organizare unitară, garantată de comuniunea sinodal-ierarhică.

Articolul 3 precizează că (1) Biserica Ortodoxă Română are conducere

sinodală ierarhică, potrivit învăţăturii şi canoanelor Bisericii Ortodoxe şi
tradiţiei sale istorice.

(2) Biserica Ortodoxă Română se administrează în mod autonom prin

organisme proprii reprezentative, constituite din clerici şi mireni, potrivit
Sfintelor Canoane, dispoziţiilor prezentului Statut şi altor dispoziţii ale autorităţii
bisericeşti competente.

În cadrul organizării bisericii noastre este subliniat în mai multe rânduri

raportului dintre Biserica locală şi istemele de organizare bisericească. Enunţând
în acest articol principiul sinodal-ierarhic se subliniază şi raportul dintre ierarhia
bisericească şi comuniunea sinodală.

Biserica se manifestă în katholicitatea şi ecumenicitatea sa cu deosebire în

Sfânta Liturghie dar unitatea şi ecumenicitatea Biericii nu este numai de natură
euharistică. Ea devine şi ierarhică prin raportul episcopului şi prin el a clerului cu
Biserica locală ca şi comunitate euharistică. După Sfântul Ignatie, Biserica
filadelfienilor îşi manifestă unitatea atunci când este împreună cu episcopul, cu
preoţii şi diaconii care îl înconjoară30. Acelaşi Sfânt Ignatie arată că este imposibil
să calificăm o comunitate Biserică dacă nu are în mijlocul ei Presbiteriumul adică
episcopul, preoţii şi diaconii. Unitatea Bisericii în jurul episcopului nu este un
aspect ce ţine de voinţa umană ci este voia lui Dumnezeu. Biserica în
ecumenicitatea ei este Biserică pentru că îl are cap pe Hristos şi prin analogie,
Biserica locală este katholicească în cadrul ecumenicităţii pentru că îl are în
fruntea ei pe episcop care dă slujirii şi în principal slujirii euharistice caracterul de
Taină a comuniuni ecleziale.

Unitatea Bisericii în ecumenicitatea ei este realizată şi ca o unitate prin

episcop iar locul crestinului în Biserica răspândită în univers este determinat de
locul pe care episcopul său i-l recunoaşte în biserica locală. Doar în funcţie de
modul în care persoana este primită în comuniunea bisericii locale, ea poate fi
primită la Sfânta împărtăşanie într-o altă Biserică locală. Canonul 12 ap31
30
Ignatie face această precizare în preambulul scrisorii către Filadelfieni.
31
Textul canonului 12 ap. în traducere română este următorul: 3Dacă vreun cleric sau laic afurisit, sau (încă)
neprimit (în comuniune), mergând în altă cetate ar fi primit fără scrisori de recomandare (încredinţare), să se
afurisească şi cel care 1-a primit, şi cel primit.” şi el are corespondenţe în canoanle 32, 33 ap.; 11, 13 sin. IV ec;
17 Trul.; 6, 7, 8, 11 Antioh.; 41, 42 Laod.; 9 Sard.; 23, 106 Cartag. Vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca,
precizează că acel laic sau cleric care este afurisit, dacă se duce în altă Eparhie şi
acolo e primit fără scrisori de recomandare, să se afurisească cel ce l-a primit, iar
canonul 13 apostolic32 cere ca în acest caz afurisitului să i se prelungească
afurisirea. Cel ce a fost excomunicat de Episcopul său nu poate fi primit de alt
Episcop, până când nu i se ridică pedeapsa de către cei în drept. (Episcopul sau
Sinodul)33.

În teologia canonică ortodoxă nu poate fi vorba de un principiu ierarhic ce

ar structura într-un mod piramidal organizarea şi lucrarea Bisericii dar putem
vorbi despre un principiu ierarhic ce se manifestă în cadrul sobornicităţii Bisericii.
Fiecare mădular al Bisericii se află în purtarea de grijă a proestosului dar această
relaţie este cu dublu sens. O comunitate nu are caracter eclesial fără episcop, dar
nici episcopul nu are plenitudinea slujirii sale decât în comuniune cu poporul şi
ceilalţi episcopi, în cadrul sinodalităţii. În Sinod episcopul nu se află în nume
propriu ci poartă cu el întreagă comunitatea ce îi este încredinţată. Din acest
motiv în Sinod se manifestă nu doar comuniunea sinodală a episcopilor ci şi a
Bisericilor păstorite de aceştia.34 Episcopul este icoana prezenţei şi lucrării lui
Hristos în Biserică şi toate slujirile din Biserică se exercită din încredinţarea
episcopului. Comuniunea cu episcopul şi prin el cu Biserica în ecumenicitatea ei
face din lucrarea preotului sau a credinciosului o lucrare a Bisericii acest aspect
fiind marcat în fiecare Sfântă Taină de ectenia păcii sau ectenia întreită la care
este pomenit episcopul locului.

Sinodalitatea este cadrul în care se confirmă faptul că Bisericile locale

sunt pe aceeaşi cale35 şi că acestea se află într-un raport de interdependenţă,
trăind o comuniune ce poate fi înţeleasă ca o icoană a perihorezei treimice36
arhetipul unităţii sinodale37.

Pentru înţelegerea importanţa sinodalităţii în Biserică, un text foarte

important este canonul 34 Apostolic38. Acest canon stă la baza organizării
Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu 2005, p. 15
32
Textul canonului 13 continuă sentinţa canonului anterior astfel: „Iar dacă (cineva) ar fi afurisit, aceluia să i se
prelungească afurisirea, ca unuia care a minţit şi a amăgit Biserica lui Dumnezeu.” şi are conespondenţe în
canoanele 33 ap şi ; 17 Trul. Vezi Vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi
comentarii, Sibiu 2005, p.16.
33
Ibidem can. 16, 32 ap.; 5, I; 3, 6 Antiohia, 13 Sardica.
34
Un semn al acestei constiinţe este faptul că fac parte din Sinodul unei biserici locale doar episcopii în funcţie,
cei ce au încredinţat un popor spre păstorire.
35
Etimologic sinod provine de la cuvintele syn= împreună şi odos= cale. Syn+odos înseamnă deci a merge
împreună pe aceeaşi cale. Ulterior, termenul sinodos a fost tradus în latină cu sinodus iar termenul grec voulas a
fost tradus prin concilia. Uneori synodos a fost tradus cu concilia, aşa cum a fost cazul la traducerea canonului
19 Antiohia. Vezi Nicolae Dură Le régime de la Sinodalité selon la législation canonique conciliaire
oecumenique du Ier siècle, Editura Ametist 92, Bucuresti,1999, p.108

36
Profesorul Arhim. Grigorios Papathomas arată că acest termen π ε ρ ι χ ω ρ η σ ι ς care defineşte
modul în care este manifestată comuniunea în cadrul Sfintei Treimi poate fi folosit şi pentru a prezenta modul în
care se manifestă comuniunea dintre bisericile locale. Vezi Arhim. Grigorios D. Papathomas, Cours de Droit
Canon, Introduction aux Sources de la Tradition canonique de l’Eglise, Institut de Théologie Orthodoxe « Saint
Serge », Paris, 1995, p. 235.
37
Ibidem, p. 987
38
Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept
căpetenie, şi nimic şai işportant să nu facă fără încuviinţarea acestuia ; şi fiecare să facă numai cele ce privesc
parohia (eparhia) sa şi satele din cuprinsul ei. Dar nici acela să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai
sinodale la nivel regional, dar în acelaşi timp el arată modalitatea în care se
manifestă comuniunea ierarhic-sinodală şi obiectivul acesteia. Cheia de
interpretare a canonului 34 ap se descoperă în ultima parte prezentând ca grijă
principală a Bisericii comuniunea cu Dumnezeu cel Treimic: Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh, în bună înţelegere, comuniunea bisericească afirmându-se şi exprimându-se
în primul rând în cadrul comuniunii episcopal-sinodale.39

Sinodalitatea exprimă şi împreuna-lucrare a bisericilor locale, dar

organizarea sinodal-ierarhică a Bisericii nu este similară cu o organizare
instituţională de federare sau confederare, ea este un mod de manifestare a
împreună-slujirii şi a coresponsabilităţii şi în cadrul sinodalităţii se ecilibrează
raportul dintre particularitate şi alteritate.

Elementul colegial-ierarhic face parte integrantă din principiul sinodal, ne

putând vorbi despre sinodalitate fără colegialitate episcopală şi nici de
colegialitate episcopală care s-ar manifesta exclusiv în afara sinodalităţii.

Există o diferenţă majoră între participarea unui episcop în cadrul unui sinod
şi participarea unui episcop la o Conferinţă episcopală. În cadrul unuei conferinţe
episcopale, episcopul participă în nume propriu, în baza hirotonirii sale ca
episcop, pe când în atunci când participă în Sinod, episcopul participă în
calitatea lui de întîistătător al corpului eclezial din eparhia sa, eparhia fiind
prezentă cu el în manifestarea unităţii în sinodalitate.

Sinodalitatea se manifestă şi în organisme care nu sunt constituite exclusiv

din episcopi. În Biserică există o coresponsabilitate a întregului corp ecclezial,
episcopi, clerici şi laici dar în cadrul acestei corespnsabilităţi nu poate exista o
confuzie între competenţe. Participarea clericilor şi laicilor alături de episcopi la
luarea deciziilor majore care privesc Biserica este o manifestare a principiului
organic, este o conlucrare şi o împreună asumare a responsabilităţilor.

Articolul 4 prezintă fundamentele organizării instituţionale a Bisericii în cadrul

societăţii. Atunci când vorbim despre Biserică şi despre modul ei de manifestare,
trebuie să avem conştiinţa că utilizăm categorii atipice care nu au un
corespondent evident în cadrul altor instituţii din societate.

Biserica este legată inseparabil de lucrarea lui Dumnezeu în lume. În acelaşi

timp ea nu îşi trage identitatea din ceea ce este ca manifestare lumească ci din
ceea ce va fi 40în dimensiunea eshatologică a lucrării mântuitoare.

astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt : Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Vezi
Canonul 34 apostolic, in Ioan N Floca, Canoanele bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu, 1995, p. 26
39
Ibidem, p; 988
40
Vorbind despre Taina Bisericii în tradiţia ortodoxă, mitropolitul Jean Zizoulas pune în evidenţă orientarea
eschatologică a Bisericii care trebuie să preocupe în mod fundamental pe fiecare creştin şi fiecare
comunitate. Vezi Jean Zizoulas, « Le Mystère de l’Eglise dans la Tradition orthodoxe » publicat de către
Biserica Ortodoxă din Estonia la pagina www.orthodoxa.org
 Manifestându-se în societate, adesea Biserica este percepută din exterior
ca o corporaţie. Pentru istorici şi sociologi, ea nu este o Taină ci este o realitate
care poate fi judecată şi evaluată după criterii general valabile.

Într-o lume cu o mentalitate instituţională Biserica îmbracă haina

instituţiei, pentru a lua contact cu lumea şi a fi percepută în identitatea ei, de o
societate care are o mentalitate instituţională, dar în nici un caz ea nu adoptă
această organizare pentru a concura lumea. Caracterul instituţional al Bisericii
este un mijloc necesar, fără a avea însă un scop în sine care să încorseteze
caracterul ei Tainic şi orientarea sa eshatologică. Chiar dacă Biserica are nevoie
de o personalitate juridică pentru a-şi desfăşura activitatea de zi cu zi, adevărata
ei „cetăţenie” este cea cerească.

Ca instituţie, Biserica se manifestă în societate în cadrele determinate de

Constituţie şi de legislaţie. Biserica recunoaşte că legalitatea îi limitează
activitatea, dar acceptă acest lucru deoarece ea nu are vocaţia de a guverna
lumea, ci de a o transfigura prin slujire mărturisitoare. Conform articolului 29 din
Constituţia României, Biserica având capacitate juridică de Cult recunoscut, este
autonomă şi se organizează în conformitate cu propriul Statut. Autonomia
Bisericii presupune şi recunoaşterea suveranităţii Statului, dar aceasta nu
înseamnă că ea este aservită Statului. Biserica nu poate fi condiţionată în
lucrarea ei de interese străine lucrării sale mântuitoare, şi de aceea autonomia ei
nu se manifestă numai faţă de Stat, ci faţă de orice alte instituţii din societate.

Autonomia nu înseamnă separare absolută, deoarece Biserica se consideră ca

fiind parte a societăţii şi în această calitate este coresponsabilă pentru viaţa
socială. Biserica are în societate o vocaţie profetică exercitată prin mărturisirea
Împărăţiei Cerurilor a cărei manifestare începe pe pământ şi prin sensibilitatea ei
faţă de valorile fundamentale ale societăţii şi faţă de neputinţele ce se manifestă
în societate. Şi din acest motiv Biserica identifică în misiunea sa dimensiunile:
pastorale, spiritual-culturale, educaţionale şi social-filantropice aşa cum
precizează articolul 4 din Statut.

Articolul 5 aduce clarificări în ceea ce priveşte noţiunile enunţate anterior.

Astfel ese preciazat modul în care credincioşii sunt integraţi în comunităţile
Bisericii, şi este subliniată dimensiunea naţională a misiunii bisericii. Această
dimensiune naţională nu face din BOR o Biserică etnică, caracterul naţional
subliniind aşa cum precizează Statutul, legătura dintre Biserică şi destinul
neamului românesc.

În cadrul acestui articol se subliniază că un credincios face parte din

Biserica Ortodoxă Română dacă este canonic primit într-o comunitate a acesteia.
O primire canonică este urmată de o manifestare a comuniunii cu Biserica prin
comunitatea euharistică locală şi episcop. Poziţia unui credincios în Biserica cea
una, sfântă, sobornicească şi apostolească este determinată de starea lui în
comunitatea euharistică locală din care face parte, stare în care este aşezat de
preotul duhovnic din încredinţarea episcopului. Un credincios oprit de la Sfânta
Împărtăşanie într-o comunitate euharistică nu poate fi primit la împărtăşanie în
altă comunitate. Această oprire fiind făcută în numele Bisericii, doar episcopul din
a cărui încredinţare slujeşte preotul care a oprit de la împărtăşanie poate să
cerceteze cazul respectiv şi să pronunţe în numele Bisericii dezlegarea dacă
legarea a fost săvârşită fie abuziv, fie fără luarea în considerare a situaţiei
pastorale excepţionale care necesita o abordare prin iconomia Bisericii. În acelaşi
registru, un preot oprit de la împărtăşanie sau de la slujire de un episcop nu
poate fi primit de un alt episcop. Conştiinţa canonică a Bisericii a fost deoasebit
de clară în acest sens şi s-a rânduit la Sinodul I ecumenic să se întrunească
regulat episcopii şi să cerceteze modul în care a fost exercitată autoritatea
Bisericii, pentru ca nu cumva slăbiciunile omeneşti să ducă la abuzuri care ar
prejudicia conştiinţa manifestării lui Hristos în Biserică prin preoţia sacramentală
pentru care este deplin responsabil episcopul. Canonul 5 de la Sinodul I ecumenic
spune: "În privinţa celor ce au fost excomunicaţi (afurisiţi) de către episcopii din
fiecare eparhie (mitropolie) fie dintre cei din cler, fie dintre cei din starea laică, să
se ţină rânduiala cea după canonul care hotărăşte că cei scoşi de către unii să nu
se primească de către alţii. Să se cerceteze însă ca nu cumva aceştia să fi ajuns
excomunicaţi din împuţinarea sufletului sau din vrajbă sau din vreo altă scădere
de acest fel a episcopului. Deci pentru ca lucrul acesta să fie cercetat după
cuviinţă, s-a socotit că este bine să aibă loc sinoade în fiecare an, de două ori pe
an, în fiecare eparhie (mitropolie), pentru ca obştea tuturor episcopilor eparhiei
(mitropoliei) adunaţi la un loc să cerceteze întrebările cele de acest fel”.

Organizarea canonică şi administrativ teritorială

Aşa cum am arătat mai sus, Biserica nu este o realitate constituită din însumarea mai
multor părţi ci este o unitate organică manifestată de Biserici locale deplin identice ca valoare
eclezială, ce constituie un Trup unic, cu un Cap unic: Hristos.41
Articolul 6 prezintă bazele organizării Patriarhiei Române în cadrul sistemului
mitropolitan prin afirmaţia că Patriarhia Română cuprinde eparhii (Arhiepiscopii şi Episcopii)
grupate în Mitropolii. Articolul 6 prezintă eparhiile din cadrul Patriarhiei Române grupate în
mitropolii. Introducerea în cadrul acestui articol a grupării pe criteriul teritorial şi
extrateritorial, deşi utilă pentru sublinierea priorităţii criteriului teritorial, crează confuzii şi
este inexactă atunci când prezintă mitropolie din interiorul graniţelor ţării ce are eparhii cu
teritoriu canonic în afara graniţelor României. Este cazul Mitropoliei Banatului care are
jurisdicţie şi intra şi extrateritorială, dar este prezentată la categoria mitropoliilor din interiorul
graniţelor României.
Articcolul 7 subliniază că organizarea teritorială este un mijloc pe care şi-l dă biserica
în slujba misiunii.
Organizarea canonică şi administrativ-teritorială poate să evolueze prin decizia
canonică Sfântului Sinod şi poate să fie pusă în practică cu ajutorul tuturor organismelor de
decizionale din Biserică. Statutul vorbeşte de o organizare unitară, dar aceasta nu înseamnă o
ne luare în seamă a particularităţilor. Având în vedere că eparhiile din afara graniţelor ţării au
un parcurs istoric şi de organizare canonică specific, Statutul de organizare şi funcţionare al
41
Ioan Zizoulas dezvoltă această idee în lucrarea sa L’Eucharistie, l’Evêque et l’Eglisedurant les trois premiers
siècles, Ed Théophanie, Desclées de Brouwer, Paris 1994, p. 250.
Bisericii prevede în articolul 8 posibilitatea acordării unei autonomii lărgite pentru anumite
eparhii sau mitropolii. Această autonomie se manifestă în cadrul autocefaliei în primul rând
prin dreptul de a avea un statut de organizare şi funcţionare propriu, adoptat de forurile de
conducere ale eparhiei sau Mitropoliei respective şi validat de Sfântul Sinod. Procedura de
validare a Statutelor eparhiilor autonome este de fapt o confirmare a canonicităţii acestora.
Un aspect important în cadrul organizării şi reorganizării bisericeşti este jurisdicţia
teritorială şi titulatura eparhiilor şi mitropoliilor. Fiind cea mai înaltă autoritate în Biserică,
Sfântul Siond este instanţa ce are competenţa de a decide în ceea ce priveşte toate aspectele de
organizare şi reorganizare bisericească, el fiind competent şi pentru stabilirea limitelor
jurisdicţiei teritoriale şi a titulaturilor eparhiilor şi Mitropoliilor.
Chiar dacă în aparenţă, stabilirea unei titulaturi pentru o Mitropolie poate fi
considerată ca o problemă de detaliu de organizare, trebuie să subliniem faptul că titulatura
unei eparhii sau mitropolii are o profundă conotaţie canonică. O episcopie trebuie să fie
întotdeauna desemnată ca fiind a în legătură cu cetatea mai importantă din teritoriul canonic al
eparhiei respective. Este impropriu ca din titulatura unei eparhii să nu facă parte cetatea mai
importantă, deoarece episcopul îşi are titulatura legată de cetatea în care îşi are catedrala. În
privinţa organizării sau reorganizării teritoriale, trebuie să precizăm că organizarea şi
reorganizarea bisericească nu este condiţionată de organizarea administrativ-teritorială a
Statului, dar Biserica ia în considerare organizarea Statului pentru a-şi facilita misiunea.
Chiar canonul 17 IV ecumenic ce prevede că organizarea bisericească urmează organizarea
civilă nu impune un raport de cauzalitate implicită ci prezintă acest lucru ca fiind legat de
lucrarea Bisericii. În acelaşi timp nu trebuie pierdut din vedere că organizarea de Stat poate să
pună la dispoziţia Bisericii mijloace care pot facilita misiunea.
Statutul prevede posibilitatea acordării titlului de Arhiepiscoipie unei episcopii care
are o însemnătate mai mare. Din punct de vedere strict canonic doar eparhia care este sediul
Mitropoliei ar trebui să aibă rangul de arhiepiscopie deoarece este prima dintre episcopiile
dintr-o regiune. Cu toate acestea, având în vedere că tradiţia foarte veche a bisericii noastre
face referiri la Arhiepiscopii, inclusiv la o arhiepiscopie autocefală din primele veacuri
creştine, acordarea acestor titulaturi onorifice poate să fie înţeleasă.
Paragraful 3 al articolului 7 prevede posibilitatea acordării unor titluri onorifice ad
personam unor episcopi eparhioţi şi anume cel de Arhiepiscop pentru episcop şi cel de
Mitropolit pentru Arhiepiscop, cu precizarea că titlul acesta nu schimbă rangul eparhiei. Cu
toate că este de înţeles introducerea unei astffel de prevederi pentru a sublinia unele
responsabilităţi de reprezentare atribuite unor chiriarhi, trebuie să atragem atenţia asupra
faptului că acordarea acestor titluri onorifice trebuie să îşi păstreze caracterul excepţional.
Aşa cum am precizat mai sus, în cadrul sinodalităţii episcopul nu se reprezintă pe sine
în Sinod ci reprezintă biserica pe care o păstoreşte. Din acest motiv, rangul episcopului este de
fapt rangul eparhiei păstorite. În cazul titlurilor personale, apare o contradiicţie în
reprezentare, mai ales dacă titlurile onorifice schimbă locul în diptice al episcopului respectiv
aşa cum prevede Art. 7 (4). Adoptarea acestei prevederi face să se creeze confuzii în ceea ce
priveşte caracterul pe care îl are prezenţa episcopului în sinod şi împinge sensul spre
apropierea Sinodului de o Conferinţă episcopală. Nu putem să nu observăm deasemenea
contradicţia din acelaşi paragraf 3, unde, deşi titlul este personal şi nu influenţează rangul
eparhiei, unul din criteriile de acordare este legat de prestigiul eparhiei respective.

Organizarea centrală a Bisericii Ortodoxe Române

Tradiţia de organizare a Bisericii Ortodoxe Române este marcată de sistemul

mitropolitan, în cadrul Patriarhiei. Organizarea centrală nu ţine de natura Bisericii ci de
mijloacele pe care Biserica şi le pune la dispioziţie pentru o mai bună organizare a comuniunii
şi a unităţii.
Conform tradiţiei proprii Bisericii Ortodoxe Române, există două organisme
deliberative şi două organisme executive. Noul Statut introduce şi organisme centrale
administrative.
Statutul precizează în articolul 9 că în Biserica Ortodoxă Română, la nivel
central funcţionează:
I. Organisme centrale deliberative:

A. Sfântul Sinod,

B. Sinodul Permanent,

C. Adunarea Naţională Bisericească.

II. Organisme centrale executive:

A. Patriarhul,

B. Consiliul Naţional Bisericesc,

C. Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc.

III. Organisme centrale administrative:

A. Cancelaria Sfântului Sinod,

B. Administraţia Patriarhală.

Sfântul Sinod
Sfântul Sinod ca cea mai înaltă autoritate a Bisericii este cadrul de manifestarea a
comuniunii bisericeşti. Sunt membri ai Sfântului Sinod toţi episcopii în funcţie, deoarece
episcopii reprezintă în Sinod întreagă Biserica pe care o păstoresc, Sinodul fiind cadrul de
manifestare a comuniunii dintre Bisericile locale prin episcopi.
Competenţele Sfântului Sinod sunt extinse la toate activităţile sau actele
de decizie din Biserică deoarece nu există aspect al vieţii bisericeşti care să
poată fi sustras autorităţii Sfântului Sinod. Articolul 11 precizează că „Sfântul
Sinod este cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române, în toate
domeniile ei de activitate”.
Prin recunoaşterea Autocefaliei unei Biserici regionale, se recunoaşte de fapt şi
maturitatea organizării sinodale. În Tomosurile de proclamare a autocefaliei, Biserica
Ortodoxă proclamă de fapt capacitatea unei Biserici regionale de a-şi asuma propria
organizare şi această organizare este întotdeauna sinodal-ierarhică.
Chiar dacă autoritatea cea mai înaltă a Bisericii Ortodoxe Române este Sfântul Sinod,
activitatea Sfântului Sinod nu este izolată de activitatea întregului corp eclezial. Partajarea
competenţelor deliberative între Sfântul Sinod şi Adunarea Naţională Bisericească subliniază
acest aspect.
În cadrul atribuţiilor Sfântului Sinod observăm existenţa unor prevederi care sunt
semnul conjugării competenţelor. Sfântul Sinod aprobă, iniţiază, păstrează,.... dar lucrarea
sfântului Sinod se manifestă în cadrul coresponsabilităţii tuturor organismelor bisericeşti.
Biserica Ortodoxă Română a decis ca din Sfântul Sinod să facă parte toţi episcopii în
funcţie. Spuneam mai sus că prezenţa episcopului în Sinod este de fapt manifestarea prezenţei
Bisericii pe care o păstoreşte în comuniunea Bisericii întregi. Unii analişti consideră că
episcopii vicari, nefiind întâistătătorii unei eparhii, nu ar trebui să facă parte din Sfântul
Sinod. Considerăm că instituţia episcopului vicar este instituţie canonică ce îşi are originea
în coresponsabilitatea episcopilor, horepiscopililor şi periodeuţilor în cadrul episcopatului
local.
În cursul evoluţiei organizării bisericeşti s-a dezvoltat o practică ce a revelat un
caracter de principiu după care fiecare cetate are propriul episcop, dar aceasta nu avea un
caracter absolut. Unitatea episcopatului nu însemna neapărat un singur episcop într-o
episcopie. Sursele vorbesc despre faptul că la Roma de exemplu, într-un prim timp ar fi
existat mai mulţi episcopi în cadrul unui episcopat prezidat de un protos. Roma era o cetate
imensă pentru acea epocă unde erau comunităţi de cartier, comunităţi de emigranţi cu
episcopi-prezbiteri proprii42. Ignatie al Antiohiei se adresează Bisericii Romei şi episcopului
de acolo ca cel ce prezidează comuniunea. Această adresare este socotită de către unii ca fiind
un semn că la Roma ar fi slujit în comuniune mai mulţi episcopi-prezbiteri. Scrisoarea lui
Clement adresată Corintenilor le reproşează acestora depunerea a doi episcopi43. Sfântul
Ieronim vorbeşte despre unitatea episcopatului Alexandriei şi desemnarea prin aclamare a
celui ce prezidează.44
În canonul 8 al primului Sinod Ecumenic se face referire la unicitatea
episcopului într-o cetate, dar acest canon afirmă ceea ce pare a fi deja clar în
42
Profesorul Hervé Legrand, unul dintre cei mai importanţi ecleziologi ai Bisericii Romano-Catolice subliniază
raportul dintre unitatea episcopatului şi unicitatea episcopatului local în « L’épiscopat: le cahier des charges
oecuménique de la théologie catholique » in Oecumenica Civitas, III/1, pp. 529-554.
43
În acelaşi articol Professeur Hervé Legrand consideră acest episod ca fiind o dovadă că în Biserica veche
exista în primul rând o unitate a episcopatului local şi după aceea se poate vorbi de o unicitate a episcopului.
44
Ieronim, Epistola. 146, 1 (CSEL 56, 310). Vezi deasemenea H. Legrand, « Diocèses personnels ou diocèses
territoriaux », in La Charge pastorale des évêques, Paris, 1969, pp. 195-214 ; şi , idem, « One bishop per city .
Tensions around the Catholicity of the Local Church since Vatican II» , in The Jurist , 52 (1992), pp. 369-400.
conştiinţa canonică a Bisericii, afirmaţia nefiind făcută pentru a instaura un
principiu ci pentru a rezolva o problemă pastorală specifică, a reintegrării
episcopilor catari în Biserică45. În acelaşi timp nu putem să nu observăm că în
acelaşi canon se vorbeşte despre horepiscop, şi deci într-o episcopie existau şi în
acel moment mai mulţi episcopi care îşi exercitau misiunea în unitatea
episcopatului bisericii locale.

Din acest motiv considerăm că şi episcopii vicari au responsabilitate

episcopală în cadrul episcopatului eparhiei în care sunt instalaţi şi împreună cu
episcopul chiriarh reprezintă în Sfântul Sinod eparhia pe care o păstoresc. Atunci
când un chiriarh solicită Sfântului Sinod înfiinţarea unui oficiu de episcop vicar, el
cere de fapt ca să-i fie acodrat un sprijin în cadrul exercitării slujirii episcopale şi
îşi asumă astfel ca eparhia să fie condusă în cadrul acestui tip de comuniune
episcopală.

Sinodul Permanent

Sinodul Permanent este instanţa care asigură sinodalitatea deciziilor importante pentru
Biserică, ce nu îngăduie amânare, între sesiunile Sfântului Sinod. Conform articolului 17(2),
din Sinodul Permanent fac parte pe lângă mitropoliţi, doi episcopi şi un arhiepiscop desemnaţi
de Sinodul plenar pentru un termen de un an. Sinodul Permanent exprimă o manifestare a
sinodalităţii şi pentru faptul ca fiecare mitropolit poartă împreună cu el în Sinodul Permanent
şi Sinodul Mitropolitan pe care îl prezidează. Desemnarea Arhiepiscopilor şi Episcopului în
Sinodul Permanent este o manifestare a deschiderii spre o largă colaborare în luarea
deciziilor. Având în vedere că Sinodul permanent este un cadru de manifestare a sinodalităţii
pentru situaţii ce nu suferă amânare, pentru ca deciziile acestuia să poată fi considerate decizii
definitive, ele trebuie să fie supuse spre ratificare Sfântului Sinod46.

Adunarea Naţională Bisericească

45
Canonul 8 I ec în integralitatea lui este următorul : “In privinţa celor ce s-au numit pe sine cândva catari
(curaţi), iar acum (se reîntorc) vin la sobornicirca şi apostoleasca Biserică, i s-a părut sfântului şi marelui
sinod ca punându-se mâinile asupra lor, să rămână astfel în cler. Dar înainte de toate se cuvine ca ei să
mărturisească în scris că vor primi (se vor uni, vor fi de acord) şi vor urma dogmele bisericii soborniceşti şi
apostolice, anume că vor avea comuniune (împărtăşire) şi cu cei căsătoriţi a doua oară, şi cu cei care au căzut
în vremea prigoAnei (persecuţiei), cu privire la care s-a rânduit timpul (de pocăinţă) şi s-a hotărât sorocul
(termenul de iertare), - aşa încât aceştia (catarii) să urmeze întru toate dogmele Bisericii soborniceşti. Prin
urmare, aceştia toţi, fie (că sunt) în sate, fie (că sunt) în oraşe, numai singuri cei care s-ar găsi hirotoniţi,
(adică) cei ce se găsesc în cler, să rămână în acelaşi chip (în acelaşi cin, în aceeaşi stare).
Iar dacă acolo unde (există) episcop sau presbiter al Bisericii soborniceşti se reîntorc (revin) oarecari (dintre
clericii catari), este învederat că episcopul Bisericii va avea vrednicia de episcop, iar acela ce se numeşte
episcop la aşa-zişii catari va avea vrednicia de presbiter; afară numai dacă nu cumva i s-ar părea episcopului
(potrivit) să-1 împărtăşească pe acesta la cinstea numelui. Iar dacă lui nu i-ar plăcea acest lucru, (atunci)
pentru ca totuşi să se vadă că el este în cler, să i se găsească un loc, fie de horepiscop, fie de presbiter, ca să nu
fie doi episcopi într-o cetate.”
46
Art 18 (4)
 Adunarea Naţională Bisericească este organul central, în care sunt reprezentate prin
clerici şi mireni eparhiile şi instituţiile BOR. Competenţele Adunării Naţionale Bisericeşti
sunt de ordin administrativ şi consultativ. Adunarea Naţională Bisericească nu este organul
reprezentativ în sensul calificativ al termenului, ci este reprezentativă în sensul că în cadrul
acesteia fiecare eparhie este reprezentată de către o delegaţie compusă dintr-un cleric şi doi
mireni. Ea nu poate să funcţioneze canonic decât în comuniune cu Sfântul Sinod. Din acest
motiv Statutul face distincţia între Adunarea Naţională Bisericească şi Sfântul Sinod care
participă la reuniunile ANB-ului şi ratifică hotărârile luate de acest organism.
Adunarea Naţională Bisericească nu este o adunare generală de tipul Adunării
Generale a unei Asociaţii. Ea îşi desfăşoară activitatea în cadrul comuniunii bisericeşti
Organismele Centrale executive
Organismele Centrale executive ale Bisericii Ortodoxe Române sunt Patriarhul
împreună cu Consiliul Naţional Bisericesc (CNB). Organismele executive sunt de fapt
Organismele de decizie imediată sau de punere în aplicare a normelor bisericeşti stabilite de
autoritatea deliberativă. Chiar dacă există două organisme centrale executive, ele nu se
dublează în misiunea lor ci îşi desfăşoară activitatea în cadrul comuniunii ierarhice. Consiliul
Naţional Bisericesc nu poate să fie considerat ca organ ce îşi desfăşoară activitatea în mod
independent faţă de Patriarh, în primul rând pentru că Patriarhul este Preşedintele dar şi pentru
faptul că Patriarhul este organism executiv al Sfântului Sinod.
Patriarhul
Patriarhul este organism executiv al Sfântului Sinod, este întâiul dintre episcopii
Bisericii autocefale, în calitatea lui de Arhiepiscop al celei mai importante eparhii din
Patriarhie. Din acest motiv titulatura Patriarhului porneşte de la slujirea sa fundamentală,
aceea de Arhiepiscop al Bucureştilor. Această calitate este la temelia celei de Mitropolit şi
Patriarh. Patriarhul este cel care prezidă comuniunea episcpilor din Biserica autocefală. Putem
vorbi de un primat al patriarhului, dar un primat al slujrii în bună înţelegere aşa cum arată
canonul 34 apostolic. Cele mai importante atribuţii ale Patriarhului sunt legate de asigurarea
comuniunii între eparhii, a unităţii de organizare şi de lucrare şi a comuniunii dintre Biserica
autocefală în fruntea căreia se află şi celelalte Biserici autocefale.
Statutul prezintă atribuţiile patriarhului, insistând asupra rolului de consolidare a
unităţii în cadrul sinodalităţii, urmând ca detaliile să fie prezentate de Regulament. Patriarhul
îşi exercită autoritatea şi prin intermediul dreptului de devoluţiune, dar acest drept este
manifestat tot în respectul subsidiarităţii şi sinodalităţii. Conform dreptului de devoluţiune,
Patriarhul poate să se autosesizeze atunci când unele nereguli din cadrul unei eparhii sau
mitropolii nu sunt rezolvate de către organismele locale responsabile dar modul de rezolvare
al acestora este supus autorităţii Sfântuli Sinod. Astfel, în conformitate cu prevederile
canonului 34 apostolic putem spune că atribuţiile Patriarhului sunt exercitate în cadrul
prezidării organizării sinodal-ierarhice, coordonarea patriarhală, marcată de solicitudine
nefiind de ordin jurisdicţional direct.
Consiliul Naţional Bisericesc
 Consiliul Naţional Bisericesc ca organism central executiv al Sfântului
Sinod şi al Adunării Naţionale Bisericeşti. Consiliul Naţional Bisericesc se
compune din 12 membri ai Adunării Naţionale Bisericeşti, câte un cleric şi câte un
mirean reprezentând fiecare Mitropolie din ţară, desemnaţi pe o perioada de
patru ani si pentru cel mult două mandate. Consiliul Naţional Bisericesc se
întruneşte la convocarea Preşedintelui, cel puţin de două ori pe an sau ori de câte
ori este nevoie. Preşedintele Consiliului Naţional Bisericesc este Patriarhul, iar în
lipsă locţiitorul său, conform prevederilor art.12, alin. 2 din Statut. Membrii
Sfântului Sinod pot participa cu vot deliberativ la şedinţele Consiliului.

Episcopii-vicari patriarhali sunt membri de drept ai Consiliului Naţional

Bisericesc, cu vot deliberativ. Vicarul administrativ patriarhal, consilierii
patriarhali şi inspectorul general bisericesc sunt membri permanenţi ai Consiliului
Naţional Bisericesc, cu vot consultativ.

Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc

Între şedinţele Consiliului Naţional Bisericesc funcţionează Permanenţa

Consiliului Naţional Bisericesc, ca organism central executiv. Ea se compune din
Patriarh, ca preşedinte, Episcopii-vicari patriarhali, Vicarul administrativ
patriarhal, consilierii patriarhali şi inspectorul general bisericesc, ca membri şi ia
hotărâri valide prin consensul membrilor prezenţi. Din încredinţarea Patriarhului,
Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc poate fi prezidată de unul din
Episcopii-vicari patriarhali. În această situaţie, procesul-verbal al lucrărilor este
supus aprobării Patriarhului. Hotărârile devin executorii numai după confirmarea
lor în scris, de către Patriarh.

Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc, prezidată de Patriarh, exercită

unele atribuţii ale Consiliului Naţional Bisericesc.

Hotărârile Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc sunt aduse la

îndeplinire de Cancelaria Sfântului Sinod şi de sectoarele celorlalte instituţii
centrale bisericeşti.

Organismle centrale administrative

În exercitarea atribuţiilor sale executive de Preşedinte al organismelor
centrale bisericeşti deliberative şi executive şi Întâistătător al Bisericii Ortodoxe
Române, Patriarhul este ajutat de:

A. Cancelaria Sfântului Sinod,

B. Administraţia Patriarhală.

Din încredinţarea Patriarhului, Cancelaria Sfântului Sinod, sectoarele

Administraţiei Patriarhale şi celelalte instituţii centrale bisericeşti sunt coordonate
de Episcopii-vicari patriarhali sau de către un delegat al Patriarhului.

Cancelaria Sfântului Sinod

Cancelaria Sfântului Sinod este organism central administrativ al
Sfântului Sinod, al Sinodului Permanent, al Adunării Naţionale Bisericeşti, al
Patriarhului, al Consiliului Naţional Bisericesc şi al Permanenţei acestuia.

Secretarul Sfântului Sinod, prin Decizie Patriarhală, coordonează

Cancelaria Sfântului Sinod având colaboratori pe Vicarul administrativ patriarhal
şi consilierul patriarhal de resort. Vicarul administrativ patriarhal împreună cu
consilierul patriarhal din Cancelaria Sfântului Sinod, sub conducerea Episcopului-
Vicar Patriarhal, pregătesc lucrările pentru convocarea organismelor centrale
deliberative şi executive bisericeşti şi cele care se supun examinării acestora.

Cancelaria Sfântului Sinod elaborează, păstrează şi pregăteşte pentru

publicarea în Revista “Biserica Ortodoxă Română”, procesele-verbale ale
şedinţelor de lucru ale organismelor centrale bisericeşti, comunică centrelor
eparhiale hotărârile acestora şi ţine evidenţa modului de aducere a lor la
îndeplinire, cu excepţia celor care sunt date în competenţa Sectoarelor
Administraţiei Patriarhale. Elaborează corespondenţa organismelor centrale
bisericeşti şi a Preşedintelui acestora cu autorităţile publice centrale în probleme
care privesc viaţa religioasă din Biserica Ortodoxă Română. Întocmeşte şi supune
aprobării Deciziile Patriarhale de atribuţii ale personalului de conducere din
cadrul Cancelariei Sfântului Sinod şi de la celelalte instituţii centrale bisericeşti.
Cancelaria Sfântului Sinod este păstrătoarea sigiliului Sfântului Sinod.

Administraţia Patriarhală
Administraţia Patriarhală, ca organism central administrativ, are în
atribuţiile sale studierea şi întocmirea referatelor privitoare la problemele
bisericeşti de competenţa organismelor centrale deliberative şi executive, prin
sectoarele administrative de specialitate.

Prin sectoarele administrative de specialitate şi prin serviciile aferente,

Administraţia Patriarhală studiază problemele bisericeşti specifice acestora care
intră în competenţa organismelor centrale deliberative şi executive, comunică
centrelor eparhiale hotărârile acestora şi ţine evidenţa modului de aducere a lor
la îndeplinire.

STATUTUL
pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române

DISPOZIŢII GENERALE

Art.1 – Biserica Ortodoxă Română este comunitatea creştinilor ortodocşi,

clerici, monahi şi mireni, constituiţi canonic în parohii şi mânăstiri din eparhiile
Patriarhiei Române aflate în interiorul şi în afara graniţelor României, care
mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe temeiul
Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi participă la viaţa Bisericii prin aceleaşi
Sfinte Taine, slujbe liturgice şi rânduieli canonice.
Art.2 – (1) Biserica Ortodoxă Română, de origine apostolică, este şi
rămâne în comuniune şi unitate dogmatică, liturgică şi canonică cu Biserica
Ortodoxă universală.

(2) Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea şi

în lucrarea sa pastorală, misionară şi administrativă.
Art.3 – (1) Biserica Ortodoxă Română are conducere sinodală ierarhică,
potrivit învăţăturii şi canoanelor Bisericii Ortodoxe şi tradiţiei sale istorice.

(2) Biserica Ortodoxă Română se administrează în mod autonom prin

organisme proprii reprezentative, constituite din clerici şi mireni, potrivit Sfintelor
Canoane, dispoziţiilor prezentului Statut şi altor dispoziţii ale autorităţii bisericeşti
competente.
Art.4 – (1) Biserica Ortodoxă Română este autonomă faţă de Stat şi faţă
de alte instituţii.

(2) Biserica Ortodoxă Română stabileşte relaţii de dialog şi cooperare cu

Statul şi cu diferite instituţii pentru împlinirea misiunii sale pastorale, spiritual-
culturale, educaţionale şi social-filantropice.
Art.5 – (1) Biserica Ortodoxă Română cuprinde pe creştinii ortodocşi din
ţară şi pe creştinii ortodocşi români din afara graniţelor ţării, precum şi pe cei
primiţi canonic în comunităţile ei.

(2) Biserica Ortodoxă Română este naţională şi majoritară potrivit

vechimii apostolice, tradiţiei, numărului de credincioşi şi contribuţiei sale
deosebite la viaţa şi cultura poporului român. Biserica Ortodoxă Română este
Biserica neamului românesc.

PARTEA I
ORGANIZAREA
Art.6 – (1) Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie, cu
titulatura “Patriarhia Română”.

(2) Patriarhia Română cuprinde eparhii (Arhiepiscopii şi Episcopii) grupate

în Mitropolii, precum şi alte unităţi în interiorul sau în afara graniţelor României,
după cum urmează:
A. În interiorul graniţelor României:
I. – Mitropolia Munteniei şi Dobrogei, cuprinzând:

.1 Arhiepiscopia Bucureştilor, cu sediul în municipiul Bucureşti.

.2 Arhiepiscopia Tomisului, cu sediul în municipiul Constanţa.
.3 Arhiepiscopia Târgoviştei, cu sediul în municipiul Târgovişte.
.4 Episcopia Argeşului şi Muscelului, cu sediul în municipiul Curtea de Argeş.
.5 Episcopia Buzăului şi Vrancei, cu sediul în municipiul Buzău.
.6 Episcopia Dunării de Jos, cu sediul în municipiul Galaţi.
.7 Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, cu sediul în municipiul Slobozia.
.8 Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, cu sediul în municipiul Alexandria.
.9 Episcopia Giurgiului, cu sediul în municipiul Giurgiu.
.10 Episcopia Tulcii, cu sediul în municipiul Tulcea.
II. – Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cuprinzând:

.11 Arhiepiscopia Iaşilor, cu sediul în municipiul Iaşi.

.12 Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, cu sediul în municipiul Suceava.
.13 Episcopia Romanului, cu sediul în municipiul Roman.
.14 Episcopia Huşilor, cu sediul în municipiul Huşi.
III. – Mitropolia Ardealului, cuprinzând:

.15 Arhiepiscopia Sibiului, cu sediul în municipiul Sibiu.

.16 Episcopia Covasnei şi Harghitei, cu sediul în municipiul Miercurea Ciuc.
IV. – Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
cuprinzând:

.17 Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, cu sediul în municipiul Cluj-

Napoca.
.18 Arhiepiscopia Alba Iuliei, cu sediul în municipiul Alba Iulia.
.19 Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, cu sediul în municipiul Oradea.
.20 Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, cu sediul în
municipiul Baia Mare.
.21 Episcopia Sălajului, cu sediul în municipiul Zalău.
V. – Mitropolia Olteniei, cuprinzând:

.22 Arhiepiscopia Craiovei, cu sediul în municipiul Craiova.

.23 Episcopia Râmnicului, cu sediul în municipiul Râmnicu Vâlcea.
.24 Episcopia Severinului şi Strehaiei, cu sediul în municipiul Drobeta-Turnu
Severin.
.25 Episcopia Slatinei, cu sediul în municipiul Slatina.
VI. – Mitropolia Banatului, cuprinzând:

.26 Arhiepiscopia Timişoarei, cu sediul în municipiul Timişoara.

.27 Episcopia Aradului, Ienopolei, Hălmagiului şi Hunedoarei, cu sediul în
municipiul Arad.
.28 Episcopia Caransebeşului, cu sediul în municipiul Caransebeş.
.29 Episcopia Daciei Felix, cu sediul administrativ în Vârşeţ.
.30 Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria, cu sediul în Gyula.
VII. Unităţi dependente direct de Patriarhia Română: Vicariatul
Ortodox Ucrainean, cu sediul în municipiul Sighetul Marmaţiei.
B. În afara graniţelor României:
I. Mitropolia Basarabiei, autonomă şi de stil vechi şi Exarhat al
Plaiurilor, cuprinzând:
.31 Arhiepiscopia Chişinăului, cu sediul în municipiul Chişinău.
.32 Episcopia de Bălţi (fostă a Hotinului), cu sediul în oraşul Bălţi.
.33 Episcopia Basarabiei de Sud (fostă de Cetatea Albă-Ismail), cu sediul în oraşul
Cantemir.
.34 Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fostă Misiunea
Ortodoxă Română din Transnistria), cu sediul la Dubăsari.
II. Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi
Meridionale, cuprinzând:

.35 Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale, cu sediul la Paris.

.36 Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, cu sediul la Roma.
.37 Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei şi Portugaliei, cu sediul la Madrid.
III. Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale şi
de Nord, cuprinzând:

.38 Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, cu sediul la Nürnberg.

.39 Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, cu sediul la Stockholm.
IV. (40) Arhiepiscopia Ortodoxă Română a celor două Americi, cu
sediul la Chicago.
V. (41) Episcopia Ortodoxă Română a Australiei şi Noii Zeelande,
cu sediul la Melbourne.
VI. Reprezentanţe ale Patriarhiei Române: Aşezămintele Româneşti
de la Locurile Sfinte (Ierusalim, Iordan şi Ierihon), Parohia Ortodoxă Română de la
Sofia (Bulgaria), Reprezentanţa Patriarhiei Române pe lângă instituţiile europene
(Bruxelles).
VII. Unităţile ortodoxe române care păstrează legături spirituale
şi culturale cu Patriarhia Română: Aşezămintele Româneşti din Sfântul Munte
Athos (Prodromu, Lacu şi altele).
Art.7 – (1) Înfiinţarea, desfiinţarea, modificarea teritorială şi schimbarea
titulaturii Mitropoliilor, Arhiepiscopiilor şi Episcopiilor se fac prin hotărâri ale
Sfântului Sinod ţinând seama de cerinţele pastoral-misionare şi luând în
considerare organizarea administrativ-teritorială a statului.

(2) Titulatura Mitropoliţilor, Arhiepiscopilor şi Episcopilor este cea a

Mitropoliei sau a eparhiei în care păstoresc. Titulatura Episcopilor-vicari
patriarhali, a Episcopilor-vicari şi a Arhiereilor-vicari se stabileşte de Sfântul Sinod,
la propunerea Patriarhului pentru Episcopii-vicari patriarhali şi a Chiriarhului
locului pentru Episcopii-vicari şi Arhiereii-vicari.

(3) Ierarhii eparhioţi din unele scaune chiriarhale cu trecut istoric

recunoscut şi cu importanţă pastoral-misionară, administrativă şi cultural-
naţională, care s-au distins printr-o slujire chiriarhală deosebită şi îndelungată a
Bisericii, la propunerea Patriarhului făcută în consultare cu Sinodul Permanent,
pot primi cu aprobarea Sfântului Sinod ranguri cu titlu personal, de mitropolit
onorific cei dintre arhiepiscopi şi de arhiepiscop onorific cei dintre episcopi,
eparhia păstrându-şi în continuare locul stabilit în dipticele canonic şi
administrativ al Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, Episcopiile vechi pot
deveni Arhiepiscopii, pe baza unei motivaţii temeinice.

(4) Membrii Sfântului Sinod cărora li se acordă ranguri onorifice cu titlu

personal vor fi înscrişi în lista membrilor Sfântului Sinod şi pomeniţi la slujbele
religioase după Mitropoliţii, respectiv, după Arhiepiscopii din ordinea
administrativă a Bisericii Ortodoxe Române.

(5) Succesorii în scaunul arhiepiscopilor şi episcopilor care au primit

ranguri onorifice cu titlu personal nu preiau dreptul de a folosi aceste ranguri.

(6) Hotărârile luate în temeiul prevederilor alin.1, 2 şi 3 din prezentul

articol se comunică ministerului de resort.
Art.8 – (1) Organizarea canonică şi pastorală a credincioşilor ortodocşi
români din afara graniţelor României se asigură de către Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române.
(2) Episcopiile, Arhiepiscopiile, Mitropoliile şi alte unităţi bisericeşti din
afara graniţelor ţării sunt organizate şi funcţionează în conformitate cu statutele
proprii, aprobate de Sfântul Sinod, concordante cu Statutul pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.

CAPITOLUL I
ORGANIZAREA CENTRALĂ
Art.9 – În Biserica Ortodoxă Română, la nivel central funcţionează:
I. Organisme centrale deliberative:

A. Sfântul Sinod,

B. Sinodul Permanent,

C. Adunarea Naţională Bisericească.

II. Organisme centrale executive:

A. Patriarhul,

B. Consiliul Naţional Bisericesc,

C. Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc.

III. Organisme centrale administrative:

A. Cancelaria Sfântului Sinod,

B. Administraţia Patriarhală.

Dispoziţii comune
Art.10 – (1) Organismele centrale deliberative şi executive bisericeşti
sunt valabil constituite cu prezenţa a cel puţin două treimi din numărul membrilor
lor şi iau hotărâri, de regulă, cu votul a jumătate plus unu din numărul membrilor
prezenţi.

(2) Validarea sau invalidarea mandatelor membrilor clerici şi mireni aleşi

se face de către Adunarea Naţională Bisericească.

(3) Convocarea organismelor centrale deliberative, cu precizarea ordinii

de zi, se face de către Preşedinte, cu cel puţin 14 zile înainte de data fixată
pentru şedinţă, iar în cazuri excepţionale în cel mai scurt timp posibil.

(4) Deschiderea şi închiderea şedinţelor de lucru ale organismelor

centrale deliberative şi executive se face de către Preşedinte.

(5) Procesul-verbal al fiecărei şedinţe de lucru a organismelor centrale

deliberative şi executive se semnează de Preşedinte şi de Secretarii desemnaţi.

(6) Hotărârile organismelor centrale deliberative şi executive sunt

obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română.

SECŢIUNEA I

Organisme centrale deliberative

A. SFÂNTUL SINOD
Art.11 – Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe
Române, în toate domeniile ei de activitate.
Art.12 – (1) Sfântul Sinod se compune din: Patriarh şi toţi Mitropoliţii,
Arhiepiscopii, Episcopii eparhioţi, Episcopii-vicari patriarhali, Episcopii-vicari şi
Arhiereii-vicari în funcţiune. Ierarhii în funcţie au îndatorirea de a-şi desfăşura
activitatea în cooperare sinodală, supunându-se hotărârilor Sfântului Sinod şi
prevederilor prezentului Statut. De asemenea, ierarhii retraşi din funcţie au
îndatorirea de a păstra disciplina canonică sinodală.

(2) Preşedintele Sfântului Sinod este Patriarhul. În lipsa Patriarhului,

preşedinte al Sfântului Sinod este, în ordine, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei,
Mitropolitul Ardealului, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
Mitropolitul Olteniei, Mitropolitul Banatului, ceilalţi Mitropoliţi, Arhiepiscopi sau
Episcopi în conformitate cu ordinea canonică a eparhiilor din Patriarhia Română
(diptice).

(3) Secretarul Sfântului Sinod este unul dintre Episcopii-vicari patriarhali

desemnat de plenul acestuia, la propunerea Patriarhului.
Art.13 – Sfântul Sinod se întruneşte anual în cel puţin două şedinţe de
lucru în perioadele de primăvară şi toamnă, iar în şedinţe extraordinare, ori de
câte ori este nevoie. Sfântul Sinod se poate întruni şi în şedinţe solemne.
Art.14 – Atribuţiile Sfântului Sinod sunt:

a. Păstrează unitatea dogmatică, liturgică şi canonică în Biserica

Ortodoxă Română, precum şi comuniunea cu întreaga Biserică Ortodoxă;

b. Examinează orice problemă de ordin dogmatic, liturgic, canonic şi

pastoral-misionar, pe care o soluţionează în conformitate cu învăţătura Bisericii
Ortodoxe şi hotărăşte, potrivit Sfintelor Canoane, asupra problemelor bisericeşti
de orice natură;
 c. Hotărăşte cu privire la sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, potrivit
cerinţelor pastoral-misionare din Biserica Ortodoxă Română;

d. Hotărăşte în privinţa canonizării sfinţilor şi emite Tomosul de

proclamare a canonizării;

e. Exprimă poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române asupra proiectelor

de acte normative ale Statului referitoare la activitatea cultelor, la învăţământul
teologic şi religios, la asistenţa socială şi religioasă, la patrimoniul cultural-
naţional, în special cel bisericesc, precum şi în alte domenii de interes bisericesc
şi social;

f. Aprobă, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor prezenţi,

Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române şi
hotărăşte asupra modificării acestuia;

g. Aprobă regulamentele bisericeşti întocmite în conformitate cu

prezentul Statut;

h. Iniţiază şi aprobă acorduri şi parteneriate cu Statul şi cu alte instituţii

în domenii de interes general bisericesc;

i. Exprimă poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române în probleme de

interes general ale societăţii;

j. Aprobă, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor prezenţi,

înfiinţarea, desfiinţarea, modificarea teritorială şi schimbarea titulaturii eparhiilor
şi Mitropoliilor aparţinătoare Patriarhiei Române;

k. Aprobă statutele eparhiilor, Mitropoliilor şi ale altor unităţi bisericeşti

din afara graniţelor României;

l. Alege, cu voturile a două treimi din totalul membrilor prezenţi, pe

Patriarh, şi cu voturile a jumătate plus unu din totalul membrilor prezenţi, pe
Mitropoliţii, Arhiepiscopii şi pe Episcopii eparhioţi pentru eparhiile aparţinătoare
Patriarhiei Române;

m. Alege, cu voturile a jumătate plus unu din totalul membrilor prezenţi,

pe Episcopii-vicari patriarhali, pe Episcopii-vicari şi pe Arhiereii-vicari;

n. Emite Gramata pentru întronizarea Patriarhului;

o. Hotărăşte cu privire la retragerea ierarhilor şi stabileşte drepturile

acestora;

p. Hotărăşte, cu o majoritate de două treimi din totalul membrilor săi, cu

privire la trimiterea în judecată canonică a acelora dintre membrii săi care sunt
învinuiţi de abateri de la învăţătura şi disciplina Bisericii;

q. Aprobă sau respinge, în principiu, recursurile clericilor în materie de

caterisire şi se pronunţă asupra cererilor de iertare ale acestora, cu avizul
prealabil al Chiriarhului locului;
 r. Îndrumă şi supraveghează ca activitatea organismelor deliberative şi
executive de la Episcopii, Arhiepiscopii, Mitropolii şi Patriarhie să se desfăşoare
potrivit prevederilor statutare şi regulamentare bisericeşti;

s. Iniţiază şi cultivă relaţii frăţeşti inter-ortodoxe, relaţii de dialog şi

cooperare inter-creştină şi inter-religioasă pe plan naţional şi internaţional;

t. Aprobă normele privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de

învăţământ teologic preuniversitar şi universitar, precum şi cele privind predarea
religiei în şcolile de stat, particulare şi confesionale. Stabileşte normele privind
învăţământul confesional de toate nivelurile, precum şi programele pentru
catehizarea tinerilor şi adulţilor;

u. Aprobă normele activităţii misionar-pastorale şi pe cele pentru

promovarea vieţii religioase şi morale a clerului;

v. Stabileşte normele activităţii de asistenţă social-filantropică pentru

întreaga Biserică Ortodoxă Română şi aprobă măsurile pentru organizarea
asistenţei religioase în armată, penitenciare, spitale, cămine pentru copii şi
pentru bătrâni, aşezăminte sociale destinate persoanelor defavorizate etc.;

w. Hotărăşte înfiinţarea, organizarea şi desfiinţarea asociaţiilor şi

fundaţiilor bisericeşti cu caracter naţional care sunt constituite şi conduse de
către Biserica Ortodoxă Română; acordă sau retrage binecuvântarea (aprobarea)
pentru înfiinţarea, organizarea şi desfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor ortodoxe
din Patriarhia Româna care au conducere proprie şi activează în eparhiile
acesteia.

x. Iniţiază, autorizează şi supraveghează traducerea, diortosirea, editarea

şi difuzarea Sfintei Scripturi, tipărirea şi răspândirea cărţilor de cult, a
calendarului bisericesc, a manualelor de teologie şi a manualelor de religie;
supraveghează din punct de vedere dogmatic, liturgic şi canonic, lucrările de
arhitectură, pictură, sculptură şi alte forme de artă bisericească ortodoxă şi ia
măsurile cuvenite în caz de abateri;

y. Aprobă anual modul de constituire şi de repartizare a Fondului Central

Misionar; instituie fonduri speciale şi stabileşte modul de constituire şi destinaţia
acestora;

z. Interpretează, în formă definitivă şi obligatorie, pentru toate

organismele bisericeşti, dispoziţiile statutare sau regulamentare.
Art.15 – (1) Pentru studierea şi formularea propunerilor asupra
problemelor ce urmează a se supune deliberării, Sfântul Sinod alege, dintre
membrii săi, patru Comisii sinodale.

(2) Fiecare Comisie este prezidată de un Mitropolit şi are un raportor.

Ceilalţi mitropoliţi sunt co-preşedinţi ai Comisiilor în care sunt repartizaţi de
Sfântul Sinod.

(3) Comisiile Sfântului Sinod sunt:

 a. Comisia Pastorală, Monahală şi Socială,

b. Comisia Teologică, Liturgică şi Didactică,

c. Comisia Canonică, Juridică şi pentru Disciplină,

d. Comisia pentru Comunităţi Externe, Relaţii inter-ortodoxe, inter-

creştine şi inter-religioase.

(4) Sfântul Sinod decide dacă o problemă trebuie examinată în comun de

două sau mai multe Comisii.

(5) Pentru anumite probleme, cu caracter permanent sau temporar,

Sfântul Sinod decide instituirea unor sub-comisii speciale afiliate uneia din cele
patru Comisii. Din sub-comisii pot face parte şi ierarhi din alte comisii şi pot fi
cooptaţi profesori de teologie, clerici, monahi, mireni, specialişti în domeniul
abordat, după modelul Sub-comisiei pentru canonizarea sfinţilor români.
Art.16 – Sfântul Sinod poate invita în Comisiile sale, pentru consultare,
profesori de teologie, clerici, monahi, mireni, specialişti în domenii abordate.

B. Sinodul Permanent
Art.17 – (1) Sinodul Permanent este organismul central deliberativ care
funcţionează în timpul dintre şedinţele Sfântului Sinod, când importanţa unor
probleme impune examinarea lor fără întârziere.

(2) Sinodul Permanent se compune din Patriarh şi toţi Mitropoliţii în

funcţie de la eparhiile din ţară şi din afara graniţelor României. Din Sinodul
Permanent fac parte şi alţi trei ierarhi eparhioţi (1 Arhiepiscop şi 2 Episcopi)
desemnaţi anual de Sfântul Sinod.

(3) Preşedintele Sinodului Permanent este Patriarhul. În lipsa Patriarhului,

şedinţele Sinodului Permanent sunt prezidate în ordinea prevăzută la art.12,
alin. 2 din prezentul Statut.

(4) Convocarea Sinodului Permanent, cu precizarea ordinii de zi, se face

de către Preşedintele său, ori de câte ori este nevoie.

(5) Secretarul Sfântului Sinod este şi Secretarul Sinodului Permanent.

(6) Sinodul Permanent ia hotărâri valabile prin consens sau cu votul a

jumătate plus unu dintre membrii prezenţi.

(7) Dispoziţiile art.16 din prezentul Statut se aplică şi cu privire la

şedinţele Sinodului Permanent.
Art.18 – (1) Sinodul Permanent exercită, în timpul dintre şedinţele
Sfântului Sinod, atribuţiile acestuia prevăzute la art.14, lit. e, i, r, t şi x.

(2) Sinodul Permanent, la solicitarea Patriarhului sau a membrilor săi,

examinează şi formulează propuneri privind probleme ce urmează a fi aduse în
dezbaterea Sfântului Sinod.
 (3) Sinodul Permanent exercită orice alte atribuţii ce i se dau de către
Sfântul Sinod sau prin Statut şi regulamente.

(4) Sinodul Permanent aduce la cunoştinţă Sfântului Sinod, pentru

ratificare, hotărârile luate în timpul dintre şedinţele acestuia.

C. Adunarea Naţională Bisericească

Art.19 – Adunarea Naţională Bisericească este organismul central
deliberativ al Bisericii Ortodoxe Române, pentru problemele administrative,
sociale, culturale, economice şi patrimoniale.
Art.20 – (1) Adunarea Naţională Bisericească este alcătuită din câte trei
reprezentanţi ai fiecărei eparhii, un cleric şi doi mireni, delegaţi de Adunările
Eparhiale, pe termen de patru ani. Ei pot fi delegaţi pentru cel mult două
mandate.

(2) Ierarhii Sfântului Sinod participă la lucrările Adunării Naţionale

Bisericeşti.

(3) Preşedintele Adunării Naţionale Bisericeşti este Patriarhul. În lipsa

Patriarhului, şedinţele sunt prezidate în ordinea prevăzută în art.12, alin. 2 din
prezentul Statut.

(4) Hotărârile Adunării Naţionale Bisericeşti devin executorii după

ratificarea lor de către Sfântul Sinod.
Art.21 – Adunarea Naţională Bisericească se întruneşte o dată pe an în
şedinţă de lucru, iar, în caz de necesitate, ori de câte ori este nevoie. Adunarea
Naţională Bisericească se întruneşte şi în şedinţe solemne.
Art.22 – Atribuţiile Adunării Naţionale Bisericeşti sunt:

a. Susţine drepturile şi activităţile Bisericii Ortodoxe Române;

b. Avizează regulamente de aplicare ale prezentului Statut cu privire la

domenii de activitate date în competenţa sa de către Sfântul Sinod;

c. La propunerea Patriarhului, alege pe membrii Consiliului Naţional

Bisericesc;

d. Adoptă măsuri generale pentru sprijinirea aşezămintelor culturale,

social-filantropice, economice şi fundaţionale ale Bisericii;

e. Stabileşte mijloacele de ajutorare ale organismelor şi instituţiilor

centrale bisericeşti;

f. Examinează şi aprobă Raportul general anual al Consiliului Naţional

Bisericesc, privind activitatea din Biserica Ortodoxă Română şi hotărăşte cu
privire la măsurile ce trebuie luate pentru buna desfăşurare a vieţii bisericeşti;

g. Aprobă contul de execuţie bugetară şi bilanţul financiar-contabil al

Administraţiei Patriarhale, al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române şi al instituţiilor centrale bisericeşti;
 h. Aprobă bugetul general al Administraţiei Patriarhale, al Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române şi al instituţiilor centrale
bisericeşti;

i. Aprobă măsuri unitare privind administrarea bunurilor mobile şi imobile,

aflate în proprietatea sau folosinţa unităţilor de cult din întreaga Biserică
Ortodoxă Română, precum şi a celor fundaţionale;

j. Aprobă proiecte sociale, culturale, educaţionale şi comunicaţionale;

k. Stabileşte mijloacele de ajutorare a românilor din afara graniţelor

României;

l. Exercită orice alte atribuţii care îi sunt date prin Statut, prin
regulamentele bisericeşti sau de către Sfântul Sinod.
Art.23 – (1) Pentru studierea problemelor şi formularea propunerilor ce
urmează a fi supuse deliberării, Adunarea alege, la începutul fiecărui mandat de
patru ani, dintre membrii ei clerici şi mireni, cinci Comisii de lucru permanente,
care au câte un preşedinte, vice-preşedinte şi raportor desemnaţi de plen, la
propunerea Preşedintelui. Comisiile Adunării Naţionale Bisericeşti sunt:

a. Comisia administrativ-juridică şi de validare,

b. Comisia socială şi pentru comunicaţii media,

c. Comisia culturală şi educaţională,

d. Comisia economică, bugetară şi de patrimoniu imobiliar (bunuri

bisericeşti),

e. Comisia pentru românii ortodocşi de peste hotare.

(2) La lucrările Comisiei pentru românii ortodocşi de peste hotare pot fi invitaţi
şi reprezentanţi clerici şi mireni ai eparhiilor ortodoxe române de peste hotare, când
ordinea de zi impune acest lucru.
(3) La convocarea Preşedintelui, Comisiile Adunării Naţionale Bisericeşti se pot
întruni şi între şedinţele acesteia, potrivit cerinţelor.
SECŢIUNEA a II-a

Organisme centrale executive

A. PATRIARHUL
Art.24 – Patriarhul este Întâistătătorul între Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române
şi Preşedintele organismelor centrale deliberative şi executive bisericeşti.
Art.25 – (1) Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este Arhiepiscopul
Bucureştilor şi Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei.

(2) Titulatura sa este: “Preafericirea Sa, Preafericitul Părinte (N),

Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor
al tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
sau Patriarhul României”.

(3) In conformitate cu Sfintele Canoane, cu tradiţia panortodoxă şi cu

practica Bisericii Ortodoxe Române, la serviciile religioase Patriarhul este
pomenit de către Mitropoliţi, Mitropoliţii sunt pomeniţi de către ierarhii sufragani,
iar Arhiepiscopii şi Episcopii sunt pomeniţi de către preoţii slujitori.

(4) Patriarhul poartă ca însemne distinctive: o cruce şi două engolpioane,

haine de culoare albă: reverendă şi rasă, culion şi camilafcă având cruce.

(5) Patriarhul exercită drepturile şi îndeplineşte îndatoririle prevăzute de

Sfintele Canoane, de prezentul Statut şi de regulamentele bisericeşti.
Art.26 – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române are următoarele atribuţii:

a. Convoacă şi prezidează organismele centrale deliberative şi executive

bisericeşti şi veghează pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor acestora;

b. Dispune măsurile necesare, potrivit hotărârii Sfântului Sinod, pentru

pregătirea şi sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir la Patriarhia Română;

c. Reprezintă Patriarhia Română în relaţiile cu autorităţile publice centrale

şi locale, în justiţie şi faţă de terţi, personal sau prin delegaţi împuterniciţi;

d. Reprezintă Biserica Ortodoxă Română în relaţiile cu celelalte Biserici

Ortodoxe surori, personal sau prin delegaţi;

e. Reprezintă, personal sau prin delegaţi, Biserica Ortodoxă Română în

relaţiile cu celelalte Biserici creştine, organizaţii inter-creştine, organizaţii
religioase şi inter-religioase, din ţară şi de peste hotare;

f. Adresează scrisori pastorale pentru întreaga Biserică Ortodoxă

Română, cu încuviinţarea Sfântului Sinod sau a Sinodului Permanent;

g. Vizitează frăţeşte pe ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, în eparhiile

lor;

h. Se îngrijeşte de îndeplinirea prevederilor statutare pentru completarea

eparhiilor vacante;

i. Prezidează Sfântul Sinod pentru alegerea Mitropoliţilor ortodocşi români

din ţară şi din afara graniţelor;

j. Hirotoneşte împreună cu alţi ierarhi şi întronizează pe mitropoliţi;

k. Emite Gramata pentru întronizarea Mitropoliţilor din ţară şi din afara

graniţelor;

l. Numeşte locţiitori de Mitropoliţi în cazul vacanţei scaunelor

mitropolitane;

m. Sfătuieşte frăţeşte pe ierarhii eparhiilor ortodoxe române din ţară şi

din afara graniţelor şi conciliază eventuale neînţelegeri dintre aceştia;
 n. Examinează, în Sinodul Permanent, plângerile împotriva ierarhilor, iar
rezultatul îl aduce la cunoştinţa Sfântului Sinod;

o. În consultare cu Sinodul Permanent, propune Sfântului Sinod candidaţi

de Episcop-vicar patriarhal şi prezidează alegerea acestora;

p. Numeşte, menţine şi revocă într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului

Naţional Bisericesc personalul de conducere, precum şi celelalte categorii de
personal clerical şi neclerical de la Cancelaria Sfântului Sinod, de la Administraţia
Patriarhală, de la Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române şi de
la celelalte instituţii centrale bisericeşti;

q. Confirmă şi dizolvă, prin Decizie Patriarhală, Adunările Eparhiale;

r. Exercită dreptul de devoluţiune în mitropolii pentru restabilirea ordinii

canonice şi administrative;

s. Conform tradiţiei ortodoxe are dreptul de a înfiinţa stavropighii

patriarhale şi a le conduce prin delegaţii săi, în limitele competenţelor stabilite
prin Decizie Patriarhală, aducând la cunoştinţa Chiriarhului locului acestea;

t. Exercită orice alte atribuţii prevăzute de Sfintele Canoane, de prezentul

Statut, de regulamentele bisericeşti sau încredinţate de Sfântul Sinod.
Art.27 – Pentru desfăşurarea activităţii curente, la dispoziţia Patriarhului
se află Cabinetul Patriarhului, coordonat de un consilier patriarhal, cu personalul
corespunzător şi serviciile aferente: Secretariat, Registratură, Arhivă, Bibliotecă
etc.

B. Consiliul Naţional Bisericesc

Art.28 – Consiliul Naţional Bisericesc este organism central executiv al
Sfântului Sinod şi al Adunării Naţionale Bisericeşti.
Art.29 – (1) Consiliul Naţional Bisericesc se întruneşte la convocarea
Preşedintelui, cel puţin de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie.

(2) Consiliul Naţional Bisericesc se compune din 12 membri ai Adunării

Naţionale Bisericeşti, câte un cleric şi câte un mirean reprezentând fiecare
Mitropolie din ţară, desemnaţi pe o perioada de patru ani si pentru cel mult două
mandate.

(3) Preşedintele Consiliului Naţional Bisericesc este Patriarhul, iar în lipsă

locţiitorul său, conform prevederilor art.12, alin. 2 din prezentul Statut. Membrii
Sfântului Sinod pot participa cu vot deliberativ la şedinţele Consiliului.

(4) Episcopii-vicari patriarhali sunt membri de drept ai Consiliului Naţional

Bisericesc, cu vot deliberativ.

(5) Vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali şi inspectorul

general bisericesc sunt membri permanenţi ai Consiliului Naţional Bisericesc, cu
vot consultativ.
 (6) Consiliul Naţional Bisericesc ia hotărâri valabile prin consens sau cu
votul a jumătate plus unu dintre membrii prezenţi.

(7) Secretar al şedinţelor este consilierul coordonator de la Cabinetul

Patriarhal, iar în lipsa acestuia unul din consilierii patriarhali desemnat de
Patriarh.
Art.30 – Consiliul Naţional Bisericesc exercită în timpul dintre şedinţele
Adunării Naţionale Bisericeşti atribuţiile acesteia prevăzute în art.22, lit. a, d şi
e, precum şi următoarele atribuţii:

a. Întocmeşte raportul anual privind activitatea generală a Bisericii

Ortodoxe Române;

b. Întocmeşte contul de execuţie bugetară şi bilanţul financiar-contabil al

Administraţiei Patriarhale, al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române şi al celorlalte instituţii centrale bisericeşti;

c. Întocmeşte bugetul general al Administraţiei Patriarhale, al Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române şi al celorlalte instituţii centrale
bisericeşti;

d. Aprobă planul de activitate al Editurii, Tipografiei şi Atelierelor

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române;

e. Hotărăşte asupra modului de administrare a bunurilor mobile şi imobile

ale Administraţiei Patriarhale, ale Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, ale celorlalte instituţii centrale bisericeşti şi ale fundaţiilor
bisericeşti centrale;

f. Hotărăşte asupra transmiterii cu orice titlu a folosinţei sau proprietăţii

asupra bunurilor imobile ale Patriarhiei (vânzare sau schimb), precum şi asupra
grevării cu sarcini sau afectării de servituţi a bunurilor Patriarhiei, cu excepţia
bunurilor sacre care sunt inalienabile, cu respectarea prevederilor statutare,
regulamentare bisericeşti şi legale;

g. Exercită orice atribuţii care îi sunt date prin Statut, regulamente sau
prin hotărâri ale Sfântului Sinod, Sinodului Permanent şi Adunării Naţionale
Bisericeşti.

C. Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc

Art.31 – (1) Între şedinţele Consiliului Naţional Bisericesc funcţionează
Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc, ca organism central executiv.

(2) Ea se compune din Patriarh, ca preşedinte, Episcopii-vicari patriarhali,

Vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali şi inspectorul general
bisericesc, ca membri şi ia hotărâri valide prin consensul membrilor prezenţi.

(3) Din încredinţarea Patriarhului, Permanenţa Consiliului Naţional

Bisericesc poate fi prezidată de unul din Episcopii-vicari patriarhali. În această
situaţie, procesul-verbal al lucrărilor este supus aprobării Patriarhului. Hotărârile
devin executorii numai după confirmarea lor în scris, de către Patriarh.
Art.32 – Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc, prezidată de
Patriarh, exercită atribuţiile Consiliului Naţional Bisericesc, cu excepţia celor
prevăzute la art.30, lit.f, în perioada dintre şedinţele sale, precum şi
următoarele competenţe:

a. Examinează orice problemă bisericească, misionar-pastorală, culturală,

socială, administrativ-gospodărească, economic-financiară etc. din cadrul
instituţiilor centrale bisericeşti ce urmează a face obiectul dezbaterilor
organismelor centrale deliberative şi executive şi face propuneri statutare;

b. Examinează şi definitivează dările de seamă anuale asupra activităţii

instituţiilor centrale bisericeşti;

c. Prezintă spre definitivare contul de execuţie bugetară şi bilanţul

financiar-contabil al instituţiilor centrale bisericeşti;

d. Prezintă spre definitivare proiectul bugetului general anual al

instituţiilor centrale bisericeşti;

e. Întocmeşte planurile anuale ale activităţii instituţiilor centrale

bisericeşti;

f. Analizează şi face propuneri Consiliului Naţional Bisericesc privind

modul de administrare a bunurilor mobile şi imobile ale instituţiilor centrale
bisericeşti şi ale fundaţiilor bisericeşti centrale;

g. Administrează Fondul Central Misionar în limita bugetului aprobat de

Sfântul Sinod şi prezintă anual, acestuia, contul de execuţie bugetară;

h. Administrează fondurile special instituite la nivelul Administraţiei

Patriarhale potrivit destinaţiei lor şi în limita sumelor colectate, informând anual
Sfântul Sinod despre situaţia acestora;

i. Aprobă proiectele de investiţii în limita bugetului Administraţiei

Patriarhale, al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române şi al
celorlalte instituţii centrale bisericeşti;

j. Face demersuri pe lângă autorităţile publice centrale şi locale şi pe

lângă alte instituţii, pentru obţinerea de sprijin destinat activităţilor interne şi
internaţionale organizate de Patriarhia Română prin instituţiile centrale
bisericeşti, precum şi pentru acordarea altor forme de sprijin de la bugetul de
stat sau de la bugetele locale alocate Bisericii, în general, sau unităţilor de cult
din interiorul sau din afara graniţelor României;

k. Hotărăşte asupra acceptării donaţiilor, legatelor, sponsorizărilor şi

cumpărării de bunuri în favoarea Patriarhiei Române pentru instituţiile sale
centrale.
Art.33 – (1) Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc se întruneşte la
convocarea Preşedintelui, ori de câte ori este nevoie.
 (2) Consilierul coordonator al Cabinetului Patriarhal sau, în absenţa
acestuia, unul dintre ceilalţi consilieri patriarhali, desemnat de Preşedinte,
întocmeşte procesul-verbal al şedinţelor Permanenţei Consiliului Naţional
Bisericesc.
Art.34 – Hotărârile Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc sunt
aduse la îndeplinire de Cancelaria Sfântului Sinod şi de sectoarele celorlalte
instituţii centrale bisericeşti.

SECŢIUNEA a III-a

Organisme centrale administrative

Art.35 – (1) În exercitarea atribuţiilor sale executive de Preşedinte al
organismelor centrale bisericeşti deliberative şi executive şi Întâistătător al
Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul este ajutat de:

A. Cancelaria Sfântului Sinod,

B. Administraţia Patriarhală.

(2) Din încredinţarea Patriarhului, Cancelaria Sfântului Sinod, sectoarele

Administraţiei Patriarhale şi celelalte instituţii centrale bisericeşti sunt coordonate
de Episcopii-vicari patriarhali sau de către un delegat al Patriarhului.

(3) Episcopii-vicari patriarhali se aleg de către Sfântul Sinod în

conformitate cu prevederile art.131 din prezentul Statut şi sunt asimilaţi în
drepturile de pomenire şi cinstire cu episcopii eparhioţi.

(4) Episcopii-vicari patriarhali îndeplinesc atribuţiunile delegate lor, prin

Decizie, de către Patriarh.

A. Cancelaria Sfântului Sinod

Art.36 – (1) Cancelaria Sfântului Sinod este organism central
administrativ al Sfântului Sinod, al Sinodului Permanent, al Adunării Naţionale
Bisericeşti, al Patriarhului, al Consiliului Naţional Bisericesc şi al Permanenţei
acestuia.

(2) Secretarul Sfântului Sinod, prin Decizie Patriarhală, coordonează

Cancelaria Sfântului Sinod având colaboratori pe Vicarul administrativ patriarhal
şi consilierul patriarhal de resort.

(3) Vicarul administrativ patriarhal împreună cu consilierul patriarhal din

Cancelaria Sfântului Sinod, sub conducerea Episcopului-Vicar Patriarhal,
pregătesc lucrările pentru convocarea organismelor centrale deliberative şi
executive bisericeşti şi cele care se supun examinării acestora.

(4) Cancelaria Sfântului Sinod elaborează, păstrează şi pregăteşte pentru

publicarea în Revista “Biserica Ortodoxă Română”, procesele-verbale ale
şedinţelor de lucru ale organismelor centrale bisericeşti, comunică centrelor
eparhiale hotărârile acestora şi ţine evidenţa modului de aducere a lor la
îndeplinire, cu excepţia celor care sunt date în competenţa Sectoarelor
Administraţiei Patriarhale prevăzute la art.37 din prezentul Statut sau altor
instituţii centrale bisericeşti.

(5) Elaborează corespondenţa organismelor centrale bisericeşti şi a

Preşedintelui acestora cu autorităţile publice centrale în probleme care privesc
viaţa religioasă din Biserica Ortodoxă Română.

(6) Întocmeşte şi supune aprobării Deciziile Patriarhale de atribuţii ale

personalului de conducere din cadrul Cancelariei Sfântului Sinod şi de la celelalte
instituţii centrale bisericeşti.

(7) Centralizează datele referitoare la domeniile vieţii religioase din

Patriarhia Română pentru evidenţă şi publicare în presa bisericească.

(8) Cancelaria Sfântului Sinod este păstrătoarea sigiliului Sfântului Sinod.

(9) Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, ca organism central administrativ,

Cancelaria Sfântului Sinod are următoarele servicii: Oficiul canonico-juridic,
Secretariat, registratură şi arhivă, Personal-resurse umane, Biblioteca Sfântului
Sinod şi altele, a căror activitate este organizată de Vicarul administrativ
patriarhal.

B. Administraţia Patriarhală
Art.37 – (1) Administraţia Patriarhală, ca organism central administrativ,
are în atribuţiile sale studierea şi întocmirea referatelor privitoare la problemele
bisericeşti de competenţa organismelor centrale deliberative şi executive, prin
următoarele sectoare administrative de specialitate:

a. Sectorul teologic-educaţional,

b. Sectorul social-filantropic,

c. Sectorul economic-financiar (cu următoarele servicii: Contabilitate,

Tehnic, Comisia de Pictură Bisericească),

d. Sectorul patrimoniu cultural,

e. Sectorul patrimoniu imobiliar,

f. Sectorul relaţii bisericeşti şi inter-religioase,

g. Sectorul comunităţi externe,

h. Sectorul comunicaţii şi relaţii publice,

i. Corpul de inspecţie şi control (audit).

(2) Prin hotărâri ale Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc pot lua
fiinţă şi alte sectoare şi servicii în cadrul Administraţiei Patriarhale.

(3) Prin Decizie Patriarhală, Episcopii-vicari patriarhali coordonează

sectoarele Administraţiei Patriarhale având colaboratori pe consilierii patriarhali
de resort sau pe inspectorii de specialitate.

(4) Prin sectoarele administrative de specialitate şi prin serviciile

aferente, Administraţia Patriarhală studiază problemele bisericeşti specifice
acestora care intră în competenţa organismelor centrale deliberative şi
executive, comunică centrelor eparhiale hotărârile acestora şi ţine evidenţa
modului de aducere a lor la îndeplinire.
Art.38 – (1) Corpul de inspecţie şi control are în componenţa sa:

a. Un inspector general bisericesc, cu atribuţii generale de control şi

referent la Comisia Canonică, Juridică şi pentru Disciplină a Sfântului Sinod pentru
cererile de iertare în cazurile de caterisire, aplicate definitiv unor clerici de
consistoriile eparhiale;

b. Inspectori pentru instituţiile de învăţământ universitar şi preuniversitar

teologic (Facultăţi de teologie, Seminarii teologice liceale şi Şcoli de cântăreţi
bisericeşti);

c. Inspectori pentru controlul financiar şi gestionar (audit), dintre care

unul cu pregătire juridică.

(2) Membrii Corpului de inspecţie şi control (audit) îşi desfăşoară

activitatea din dispoziţia Patriarhului, potrivit atribuţiilor prevăzute de Statut, de
regulamentele bisericeşti şi de legislaţia în vigoare.
Art.39 – (1) Vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali şi
inspectorii patriarhali se numesc şi se revocă, în condiţiile art.26, lit. p din
prezentul Statut, dintre preoţii doctori, absolvenţi de masterat, licenţiaţi în
teologie sau în alte specializări, cu activităţi şi aptitudini deosebite, fără
impedimente juridic-canonice. Clericii din instituţiile centrale bisericeşti pot fi
numiţi slujitori la parohii direct (fără concurs) de către Patriarh.

(2) Vicarului administrativ patriarhal, consilierilor patriarhali şi

inspectorilor patriarhali li se fixează, prin Decizie a Patriarhului, sfera de
activitate şi atribuţiile în cadrul Sectoarelor pe care le coordonează, ca membri ai
Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc sau ca invitaţi.

(3) Vicarul administrativ patriarhal şi consilierii patriarhali participă la

şedinţele organismelor centrale deliberative şi executive bisericeşti, cu vot
consultativ, iar la şedinţele Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc, cu vot
deliberativ.