Definiţia Dreptului Canonic.

La modul cel mai general, prin Drept canonic se înţelege dreptul religios creştin sau
dreptul Bisericii Creştine, în totalitatea sa, mai bine zis suma tuturor principiilor şi normelor
după care se conduce întreaga Biserică Creştină. După Marea Schismă din 1054 se poate
vorbi de Dreptul canonic ortodox (ramură a dreptului canonic ce se ocupă de normele după
care se organizează Biserica Ortodoxă) respectiv de Dreptul canonic catolic (corespunzător
Bisericii Catolice de Rit Latin precum şi Bisericilor Orientale Unite cu Roma).
Spre deosebire de dreptul societăţii civile, care urmăreşte binele comun din
societatea respectivă, dreptul canonic urmăreşte ca finalitate supremă mântuirea sufletelor.
De la câteva norme, suficiente pentru comunităţile mici caracteristice Bisericii
Primare, s-a ajuns de-a lungul secolelor la un întreg ansamblu de reguli ce răspunde
nevoilor din ce în ce mai complexe ale unei societăţi din ce în ce mai vaste. Şi deoarece în
limba greacă (limba comună în Orient în perioada în care s-a născut Biserica) „regulă” se
numeşte κάηοη, primele reguli ale dreptului Bisericii au fost desemnate cu termenul de
„canoane”, spre a le deosebi de cealaltă acepţiune a legii în greacă „Nomos”, termen
rezervat legiuirilor civile. Cuvântul canon. este în uz actualmente atît în Biserica Catolică cât
şi în cea Ortodoxă. Astfel, dreptul Bisericii este în mod comun denumit „drept canonic”
Domeniul Dreptului Canonic. Particularităţile sale.
Scopul final al societăţii creştine este supranatural. Potrivit Codex Juris
Canonici-1983, „legea supremă a Bisericii trebuie să fie mântuirea sufletelor”. Dacă dreptul
canonic reglementează viaţa terestră a subiecţilor săi, scopul său ultim este de a-i ghida pe
aceştia spre mântuire. Această exigenţă reprezintă una dintre particularităţile dreptului
canonic.
Dreptul canonic se referă la societatea ecclesiastică. Fixează drepturile şi obligaţiile
mirenilor (sau laicilor), ale clerului, condiţiile de admitere în cler, regimul bunurilor
bisericeşti, administrarea în general a Bisericii, organizarea administrativă a Bisericii,
procedurile disciplinare, pedepsele canonice, administrarea sfintelor Taine, etc.,
Totuşi anumite instituţii interesează în acelaşi timp atât Biserica cât şi societatea
civilă. Astfel, căsătoria este, din punct de vedere al dreptului canonic, o Taină de inspiraţie
divină. Pe de altă parte, căsătoria şi rezultatul ei, familia, sunt unele dintre fundamentele

1
oricărei societăţi. Formarea şi instruirea tinerilor este o sarcină primordială a fiecărui Stat,
dar instruirea religioasă este privită cu maximă importanţă de Biserică.
O altă particularitate a dreptului canonic este aceea a subordonării normelor de drept
canonice adevărurilor de credinţă şi morală ale Bisericii, dreptului divin şi celui natural.
Dreptul canonic are limitele legate de intervenţia sa în viaţa temporală a Bisericii:
1. el nu poate să reglementeze decât relaţiile inter-umane ce se manifestă în forul
exterior al omului.
2. dreptul canonic nu poate înlocui alegerea liberă, responsabilă de care în ultimă
instanţă depinde mântuirea sufletului, ci poate adăuga ulterior un element exterior care
acţionează în sensul realizării unor premise sociale necesare armoniei sociale.
3. dreptul canonic nu aduce o rezolvare exhaustivă a problemelor
comportamentului necesar în vederea obţinerii scopului urmărit, şi anume acela al mântuirii
sufletelor, acţionând mai degrabă asupra acţiunilor exterioare ale comportamentului.
4. dreptul canonic prezintă un caracter relativ, dependent de condiţiile sociale şi de
mentalităţile existente, care sunt întotdeauna perfectibile şi evolutive.

II. Izvoarele Dreptului Canonic.

Având în vedere dezvoltările diferite pe care Biserica Ortodoxă şi cea Catolică le-au
avut, izvoarele dreptului canonic ale celor două culte prezintă particularităţi interesante,
plecând de la trunchiul comun de norme ale Bisericii Primare.

Izvoarele fundamentale. Sunt considerate astfel deoarece ele stau la baza dreptului
canonic, dându-i acestuia un conţinut propriu, specific.
1. Adevărurile relevate de Sf.Scriptură ( comune BC şi BO);
2. Canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane (pentru BO);
3. Canoane cuprinse în Coduri canonice ( pentru BC);
4. Dreptul pontifical ( pentru BC).
5.Obiceiul de drept bisericesc (cutuma).
6. Legislaţiile seculare.

2
1.Adevărurile relevate, aşa cum sunt cuprinse în Sfânta Scriptură. Noul testament ne
transmite învăţăturile Mântuitorului care prezintă dimensiuni ce depăşesc cadrul strict
juridic. Dintre învăţăturile cu un caracter juridic, trebuie menţionate statuarea caracterului
indisolubil al căsătoriei „...ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă...”, judecarea
pricinilor dintre creştini de reprezentanţi ai comunităţii creştine „... De-ţi va greşi fratele tău,
cheamă-l şi mustră-l între tine şi el, iar de nu va asculta, spune-l Bisericii...” precum şi
cunoscuta formulă ce privea comportamentul creştinilor faţă de autoritatea de stat „Daţi
Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.
Tot ca norme religioase şi morale sunt considerate a fi şi sfaturile date de Sfinţii
Apostoli, mai ales ale Sf.Apostol Pavel. În Faptele Apostolilor se regăseşte de asemenea un
text care care pare să conţină norme specific canonice-se referă la hotărârea Adunării de la
Ierusalim de a apăra pe noii creştini proveniţi din păgânism de prescripţiile legii mozaice.
În Revelaţie sunt însă cuprinse şi norme ale dreptului natural şi ale dreptului pozitiv
divin care sunt considerate a fi în sens restrâns izvoare ale dreptului canonic. Dreptul divin
din Noul Testament a stat la baza constituirii Bisericii, desăvârşind, după cuvintele lui Iisus,
legea veche.
2. Canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane. Prin canon se înţelege (în
sens larg) o lege bisericească scrisă iar în sens restrâns un articol dintr-o lege bisericească.
După cuprinsul lor, canoanele se pot împărţi în următoarele categorii:canoane de cuprins
dogmatic; religios-moral; cultic; juridic; mixt.
Obiectul dreptului canonic este dat în preponderenţă de canoanele cu conţinut
juridic.
Canoanele BO.
Actualmente, Biserica Ortodoxă utilizează ca şi izvor de drept principal un aşa numit
„cod canonic al Bisericii” format din patru categorii de canoane.
a) Canoanele Apostolice. Sub această denumire sunt cuprinse mai multe colecţii de
canoane, fără să fie în realitate opera directă a Sfinţilor Apostoli.
-Canoanele Apostolice. Colecţia reprezintă o compliaţie târzie redactată în greacă,
BO păstrând un număr de 85 de canoane apostolice, în timp ce BC recunoaşte cu valoare
de izvor de drept doar 50.

3
 -Didahia celor 12 Apostoli. Colecţia, compusă probabil în Siria sau Palestina,
tratează despre disciplină, post şi despre liturghie.
-Tradiţia apostolică, mai cunoscută şi sub denumirea de Canoanele lui Hippolytus
sau Canoanele Bisericii din Alexandria. Cuprinsul colecţiei era împărţit în 38 de capitole şi
în present se păstrează atât versiunile în latină şi greacă, cât şi în arabă şi etiopiană.
-Didascalia, redactată în sec. II-III d.Chr. şi cu o largă răspândire în bisericile
orientale.
b) Canoanele Sinoadelor Ecumenice. La ele au participat reprezentanţi ai Bisericii
din toată lumea creştină din acea perioadă. Din cele şapte sinoade ecumenice recunoscute
de BO, numai în şase dintre ele s-au emis norme canonice, şi anume: Sinodul I ecumenic
(Niceea) – 20 canoane ; Sinodul II ecumenic (Constantinopol) – 7 canoane. Sinodul III
ecumenic (Efes,) – 8 canoane. Sinodul IV ecumenic ( Calcedon)-30 canoane. Sinodul VI
ecumenic (Trulan) – 102 canoane. Sinodul VII ecumenic (Niceea) - 22 canoane.
c) Sinoadele Locale au statuat doar pentru regiunile în care se desfăşurau, fiind
incluse în dreptul bisericesc ortodox în baza canonului 2 al Sinodului VI Trulan. Dintre
sinoadele locale putem aminti: Sinodul din Cartagina, Sinodul de la Neocezareea, Sinodul
din Antiohia, Sinodul din Laodiceea, Sinodul din Constantinopol..
d) Canoanele Sfinţilor Părinţi. În Biserică, prin Sfinţi Părinţi se înţelege acei
comentatori şi scriitori bisericeşti care au avut o viaţă sfântă, operele lor au avut
întotdeauna o doctrină ortodoxă iar scrierile lor au fost aprobate de Biserică. Sunt reguli
stabilite de către aceştia în legătură cu diverse probleme practice ale vieţii
ecclesiastice.Unele dintre aceste canoane sunt extrase din operele lor, în timp ce altele sunt
receptate chiar din unele scrisori de-ale lor.
Amintim dintre Sfinţii Părinţi răsăriteni pe Dionisie al Alexandriei, Atanasie cel Mare,
Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa.
3. Canoane cuprinse în Coduri Canonice ale Bisericii Catolice.
Anterior anului 1917, Biserica Catolică de rit Latin utiliza Corpus Juris Canonici o
culegere de texte canonice apărute într-o durată de timp întinsă pe o perioadă de aproape
un mileniu.
In 1917 a fost promulgat Codex Juris Canonici -1917, denumit şi Codul
Pio-Benedictin. Acest cod abroga orice lege sau reglementare (cu excepţia dreptului

4
natural și divin) anterioară. Codul era divizat în cinci cărţi, adoptând o repartizare a
materiilor: norme generale, persoane, bunuri, procedură, delicte şi pedepse.
In 1983 papa Ioan Paul al II-lea a promulgat noul cod de drept canonic, Codex Juris
Canonici-1983 care abrogă dispoziţiile vechii legiuiri. Mult mai scurt ca precedentul cod,
păstrează unele norme iar în altele este cuprins de un spirit legislativ nou. Cartea a II-a se
referă la „Poprul lui Dumnezeu”, Cartea a III-a se referă la Funcţia învăţătoare a Bisericii iar
Cartea IV la funcţia sanctificării în Biserică. Întinderea cărţii referitoare la sancţiuni este mult
mai redusă iar procedura judecăţi este în aşa manieră concepută încât garantează dreptul
la apărare.
Pentru Bisericile Orientale unite cu Roma, în 1990, Sf.Părinte Ioan Paul al II-lea a
promulgat Codul Canonic al Bisericilor Orientale prin Constituţia Apostolică Sacri Canones.
Acest cod este valabil pentru Bisericile Orientale de tradiţie Alexandrină, Antiohiană,
Armeană, Chaldeeană şi Constantinopolitană unite cu Roma. Biserica Română Unită cu
Roma (greco-catolică) funcţionează în baza acestui Cod canonic.
4.Dreptul pontifical. Acest drept este format din toate legile, Constituţiile Apostolice,
Decretele, cuvintele proprii pe care Suveranul Pontif, considerat a fi cap al Bisericii Catolice
şi al Bisercilor Orientale unite cu Roma, le emite. Puterea legislativă a Sfântului Scaun este
limitată doar de prevederile dreptului divin şi se aplică numai Bisericilro arătate-mai sus.
Atunci când Sfântul Părinte emite legi dogmatice, referitoare la adevărurile de credinţă, el o
face în mod oficial şi solemn, şi se bucură de asistenţa Sf.Spirit. În cazul în care Sf.Părinte
emit legi de organizare bisericească sau legi disciplinare, el nu se bucură de infailibilitate.
Se pot emite şi legi particulare, ce să fie aplicabile doar unui teritoriu sau unor anumite
persoane.
5.Obiceiul de drept bisericesc (cutuma). Acest izvor de drept este comun BO +BC.
Cutuma trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să aibă vechime, să fie aplicată
încontinuu o lungă perioadă de timp, să fi fost (la origine) nescrisă, să existe un ataşament
puternic faţă de el al unei mari categorii de persoane de pe un anumit teritoriu, să fie
cunoscută legiuitorului şi si nu fie contrară legii scrise.
Pe lângă aceste condiţii definitorii ale cutumei, dreptul bisericesc mai impune câteva
cerinţe speciale:

5
 1. să fie în acord total cu adevărurile de credinţă ale Bisericii şi cu normele
religios-morale de conduită ale credincioşilor.
2. să fie admis prin consensul întregii Biserici
3. spre deosebire de cutuma ca izvor al dreptului laic, obiceiul de drept bisericesc
poate fi şi contrar legii scrise (în drept canonic ortodox), dacă respectă condiţia de la
punctul 1. Astfel, o cutumă poate fi contrară, în timp, textelor unor canoane care au cazut în
desuetudine. În dreptul catolic, dacă o cutumă este împotriva canoanelor CIC 1983 sau
CCEO nu poate fi aplicată.
6.Legile seculare. Atât BO cât și BC de rit Latin sau Oriental respectă legislaţiile Statelor în
care funcţionează, astfel încât legile laice (Constituţia, legile civile, administrative sau
penale) sunt izvor de drept principal şi pentru dreptul canonic.
În dreptul canonic catolic, „ Legile civile la care dreptul Bisericii trimite vor fi
respectate în dreptul canonic cu aceleaşi efecte, în măsura în care nu sunt contrare
dreptului divin şi dacă dreptul canonic nu dispune altfel”.
Împletirea dreptului ecleziastic cu cel civil îşi găseşte o aplicaţie amplă în materie
patrimonială, dar şi aici există sectoare în care fenomenul canonizării legislaţiei civile este
mai marcat (cum ar fi de exemplu materia contractelor), la fel cum trebuie să ţinem cont în
cadrul altor norme de dispoziţii canonice foarte precise, cum este cazul celor referitoare la
voinţele pioase.
În materia contractelor, se statuează „Normele dreptului civil în vigoare pe teritoriul unde s-a
încheiat contractul, privind contractele atât în general cât şi în particular, şi unde s-au
executat obligaţiile, vor fi respectate de dreptul canonic în materia supusă puterii Bisericii şi
cu aceleaşi efecte, dacă nu sunt contrare dreptului divin sau dacă dreptul canonic nu
prevede în alt fel...”
În dreptul canonic ortodox, legile statului vor fi respectate ca atare, Biserica Ortodoxă
română.
Izvoarele derivate.
a) hotărâri (decrete, decizii etc.) regulamente, pastorale, circulare, instrucţiuni sau orice
acte emise de sinoade particulare sau locale, altele decât cele ce fac obiectul sinoadelor
ecumenice sau naţionale.

6
 b) hotărîri sau decizii ale ierarhilor Bisericii (episcopi, mitropoliţi, cardinali etc.) pentru
teritoriile bisericeşti pe care le păstoresc.
c) jurisprudenţa instanţelor de drept canonic
d) părerile canoniştilor Bisericii în chestiuni locale.
Toate aceste izvoare de drept derivate îşi produc efectle numai dacă nu sunt contrare
izvoarelor fundamentale de drept şi ajută la o mai bună organizare a vieţii bisericeşti în
general.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI FUNCŢIONAREA BISERICII
.BOR. Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie autocefală, cu
titulatura „Patriarhia română”, pe teritoriul statului român şi cuprinde pe toţi credincioşii de
religie-creştin ortodoxă din ţară, bucurându-se de toate libertăţile şi drepturile asigurate şi
garantate prin Constituţie şi prin legile Statului român.
În cadrul statului, Biserica Ortodoxă Română este una din cele 14 organizaţii
religioase autonome sau culte religioase recunoscute de stat, sub denumirea de „cultul
ortodox”. Ca Biserică ortodoxă locală-naţională, autocefală, este unitară în organizarea sa şi
îşi păstrează unitatea dogmatică, canonică şi a cultului cu Biserica Ecumenică a răsăritului,
de tradiţie constantinopolitană.
Sub aspect instituţional, Biserica Ortodoxă Română are o organizare centrală, cu
organe proprii deliberative (Sfântul Sinod şi Adunarea Naţională Bisericească) şi executive
(Consiliul Naţional Bisericesc şi Administraţia Patriarhală) în fruntea cărora se găseşte
Patriarhul ca întâistătător, precum şi o organizare locală, alcătuită din mai multe părţi
componente (parohia, protopopiatul, eparhia, mitropolia şi mânăstirea), fiecare cu organe
de conducere proprii.
Biserica mai dispune de organe disciplinare şi de judecată (Consistoriul disciplinar
protopopesc, Consistoriul eparhial şi Consistoriul General Bisericesc) pentru clerici (preoţi,
diaconi) precum şi de organe disciplinare şi de judecată pentru monahi (Consiliul de
judecată, Consistoriul monahal eparhial şi Consistoriul monahal central).

II.1.1 Organele bisericeşti centrale.Compunere.Atribuţii.

1. Organele deliberative centrale.

7
 A. Sfântul Sinod se compune din Patriarh (ca preşedinte) şi toţi mitropoliţii, episcopii
şi arhiereii vicari în funcţiune ca membri. Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate în
BOR și are următoarele atribuţii:
-păstrarea unităţii dogmatice, canonice şi cultice în BOR
-păstrarea unităţii dogmatice, canonice şi a cultului cu Biserica Ecumenică a
Răsăritului şi cu celelalte Biserici Ortodoxe;
-tratarea oricărei chestiuni de dogmatică, canonică sau cultică şi de a o rezolva în
conformitate cu învăţătura şi tradiţiile Bisericii Ecumenice a Răsăritului;
-examinează alegerile de ierarhi şi dacă aceştia îdeplinesc cerinţele canoanelor;
-emite gramata pentru întronizarea Patriarhului;
-alege epsicopii românilor ortodocşi de peste hotare;
-judecă pe membrii săi iar ca instanţă canonică de recurs judecă pe clericii
sancţionaţi cu pedeapsa caterisirii sau a excluderii din cler;

B. Adunarea Naţională Bisericească este organul reprezentativ central al BOR şi are

competenţe în toate probleleme economico-administrative precum şi în cele ce nu intră în
competenţa Sfântului Sinod.
Atribuţiile Adunării Generale Bisericeşti sunt următoarele:
-reglementează şi conduce treburile patrimoniale, culturale şi economice ale Bisericii;
-hotărăşte asupra titulaturilor şi întinderii eparhilor;
-reglementează şi hotărăşte asupra administrării bunurilor bisericeşti
-verifică şi aprobă bugetul şi contul de gestiune anual.

2.Organele executive centrale

A. Consiliul Naţional Bisericesc este organul suprem administrativ pentru afacerile
întregii Biserici şi totodată organul executiv al Sfântului Sinod şi al Adunării Generale
Bisericeşti. El se compune din nouă membri, trei clerici şi şase mireni, aleşi de Adunarea
Naţională Bisericească pe termen de 4 ani, precum şi din consilierii administrativi, ca
membri permanenţi.
Consiliul exercită o parte din atribuţiile Adunării Naţionale Bisericeşti între sesiunile
acesteia, cu excepţia celor legate de aprobarea bugetului şi a contului de gestiune,

8
întocmeşte darea de seamă anuală asupra mersurilor treburilor bisericeşti şi exercită orice
alte atribuţiuni ce i se vor da de Adunarea Generală Bisericească.

b. Patriarhul este Întâiul Stătător între ierarhii BOR, Mitropolit al Munteniei şi

Dobrogei şi Arhiepiscop al Bucureştilor, cu următoarele atribuţii:
-convoacă şi prezidează organele deliberative centrale ale BOR
-aduce la îndeplinire hotărârile organelor deliberative centrale ale Bisericii;
-reprezintă Patriarhia în justiţie, în faţa autorităţilor de stat şi faţă de terţi, personale
sau prin împuterniciţi;
-numeşte locţiitorii de mitropoliţi, primeşte plângeri împotriva ierarhilor;
-exercită orice alte atribuţii acordate lui prin canoane, legi şi regulamente.
Patriarhul în Sfântul Sinod, are rolul de a prezida.
Aparatul prin care patriarhul îşi exercită atribuţiile administrative este format din:
administraţia patriarhală, cancelaria patriarhală, corpul de inspecţie şi control.

II.1.2. Organizarea locală a BOR

Părţile componente şi organele locale sunt: mitropolia, eparhia, protopopiatul,
mănăstirea şi parohia. Fiecare parte componentă se administrează şi se conduce
independent de altă parte de acleaşi grad, modul lor de constituire şi organele lor fiind
identice la unităţi de acelaşi fel.
1.Mitropolia este unitatea administrativă bisericească teritorială, formată dintr-un
număr de eparhii, sub conducerea organelor centrale mitropolitane ale puterii bisericeşti, în
frunte cu un mitropolit. Sunt şase mitropolii pe teritoriul ţării şi încă trei în afara graniţelor
ţării. În fiecare mitropolie, organul central de conducere deliberativă este sinodul
mitropolitan, alcătuit din mitropolit şi episcopii din subordinea sa.
2.Eparhia este unitatea administrativă bisericească din cadrul unei mitropolii aflată
sub conducerea organelor centrale eparhiale ale puterii bisericeşti, în frunte cu un episcop
eparhiot.
Conducerea eparhiei este realizată de episcop, ajutat de următoarele organe:
Adunarea eparhială, consiliul eparhial, Consistoriul eparhial şi Administraţia eparhială.

9
 Adunarea eparhială are competenţe în toate problemele administrative, culturale şi
economice şi este compusă din 30 membri reprezentanţi ai clerului şi ai credincioşilor, aleşi
în mandate de 4 ani.
3.Protopopiatul este o circumscripţie administrativă bisericească care cuprinde mai
multe parohii din aceeaşi eparhie, toate aflate sub conducerea administrativă a unui
protopop .
4.Parohia este comunitatea credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştin-ortodoxă,
aşezaţi pe un teritoriu delimitat şi organizaţi ca o unitate administrativ bisericească locală,
sub conducerea organelor locale colegiale de exercitare a puterii bisericeşti, în frunte cu
preotul paroh.
Ca organe colegiale în conducerea şi administrarea parohiei sunt:
a) Adunarea Parohială este organul colegial deliberativ, compus din toţi bărbaţii
–clerici şi mireni- majori ai unei parohii, cu o viaţă morală şi nepătată şi care îşi îndeplinesc
toate îndatoririle morale şi materiale faţă de Biserică şi aşezămintele ei.
Adunarea se întruneşte în şedinţe ordinare o dată pe an, în primul semestru al anului
iar în şedinţe extraordinare de câte ori este nevoie. Convocarea se face de către
preşedinte, care este preotul-paroh, sau de către locţiitorul său, în biserică, după Sfânta
Liturghie, cu o săptămână înainte de data fixată pentru şedinţă. Protopopul dacă va
participa la ea, va prezida Adunarea.
Cvorumul este întrunit dacă adunarea numără cel puţin o zecime din totalul
membrilor adunării parohiale, hotărârile luate fiind obligatorii dacă au fost luate cu voturile
majorităţii membrilor prezenţi. Hotărârile adunării parohiale pot fi contestate în termen de 14
zile. Contestaţia va fi depusă în scris la protopopiat care, împreună cu avizul protopopului
(aviz consultativ) o va înainta consiliului eparhial
Atribuţiile Adunării parohiale sunt următoarele:
✔ alege pe membrii consiliului parohial şi pe cei ai comitetului parohial
✔ desemnează prin alegere pe preoţii, diaconii şi cântăreţii din parohie, în cazurile în care
episcopul o va cere.
✔ întocmeşte bugetul parohial.
✔ Verifică şi aprobă gestiunea anuală a parohiei.
✔ Fixează cuantumul maximal al contribuţiilor benevole de cult în favoarea parohiei.

10
✔ Administrează patrimoniul parohiei, îngrijind de buna funţionare a edificiilor bisericeşti,
culturale şi fundaţionale.
✔ Hotărăşte cu privire la cumpărarea, la vânzarea sau la grevarea imobilelor parohiale
✔ Hotărăşte înfiinţarea de fonduri cu scop bisericesc, cultural sau filantropic şi stabileşte
normele pentru adunarea mijloacelor pecuniare necesare parohiei.

b) Consiliul Parohial este organul executiv al adunării parohiale şi organul deliberativ în

administraţia parohială, reprezentând parohia în toate chestiunile în afară de cele spirituale.
Se compune din 7, 9 sau 12 membri, în funcţie de mărimea parohiei, care sunt aleşi pe o
durată de 4 ani, în mod onorific şi cu drept de realegere. Nu pot fi aleşi în acelaşi consiliu
tatăl şi fiul, fraţii, socrul şi ginerele. Din consiliul parohial fac parte, cu vot deliberativ, preotul
paroh, preoţii şi diaconii deservenţi, precum şi primul cântăreţ din parohie.
Atribuţiile Consiliului parohial sunt cele stabilite pentru adunare parohială, cu
excepţia următoarelor, atribuite prin Statut numai adunării generale:
● desemnează prin alegere pe preoţii, diaconii şi cântăreţii din parohie, în cazurile în
care episcopul o va cere.
● alege pe membrii consiliului parohial şi pe cei ai comitetului parohial
● verifică activitatea consiliului parohial.
● examinează şi completează raportul anual asupra activităţii parohiei.
● verifică şi aprobă gestiunea anuală a parohiei.
● Hotărăşte cu privire la cumpărarea de imobile, la vînzarea şi grevarea acestora.
Pe lângă atribuţiile care sunt şi în competenţa adunării parohiale (cu excepţia celor
de mai sus), consiliul parohial are o însărcinare specifică, şi anume aceea de a alege dintre
membrii adunării parohiale pe delegatul pentru alegerea membrilor adunării eparhiale din
circumscripţia respectivă.
c) Comitetul parohial este format dintre membrii aleşi din rândul consiliului parohial.
Atribuţiile acestuia sunt:
1.înzestrarea şi înfrumuseţarea bisericilor, a curţilor bisericeşti, cimitirelor parohiale şi
întreţinerea acestora;
2. formarea şi susţinerea corului bisericesc;
3. ajutorul dat săracilor, ocrotirea orfanilor şi văduvelor;

11
 4. ajutorul bolnavilor;
5. înfiinţarea şi susţinerea bibliotecii parohiale, organizarea colportajului în parohie şi a
pangarului.
6. înfiinţarea şi susţinerea oricăror opere de milă creştină.

d) Preotul-paroh este conducătorul parohiei, împuternicit al episcopului. Din punct de

vedere administrativ bisericesc, preotul –paroh este conducătorul administraţiei parohiale şi
organ executiv al Adunării parohiale şi al consiliului parohial, fiind totodată preşedintele de
drept al organelor parohiale colegiale de conducere: Adunarea parohială, Consiliul parohial,
comitetul parohial precum şi gestionarul patrimoniului parohiei.
Atribuţiile administrative ale preotului-paroh sunt următoarele:
a) aduce la îndeplinire toate dispoziţiile Statului şi regulementele canonice în ceea ce priveşte
parohia;
b) reprezintă parohia în justiţie, în faţa autorităţilor şi în relaţiile cu terţii, personal sau prin
împuterniciţi
c) convoacă şi prezidează Adunarea parohială şi consiliul parohial;
d) aduce la îndeplinire dispoziţiile organelor bisericeşti superioare;
e) aduce la îndeplinire hotărârile Adunării parohiale;
f) ţine un registru despre toţi membrii parohiei, cu nume, prenume, ocupaţia, data naşterii,
botezului, cununiei, morţii şi data eventualei mutări într-o altă parohie.
g) Controlează administrarea averii bisericeşti, a fundaţiilor din parohie şi a activităţilor şi
instituţiilor culturale;
h) Întocmeşte şi ţine la zi inventarul parohiei.
e) Epitropul. activitatea principală este de a administra patrimoniul parohial.
Atribuţiile epitropului sunt:
a) administrează bunurile mobile şi imobile aparţinând parohiei, instituţiilor culturale sau
fundaţiilor parohiei sau a fondurilor cu destinaţie specială primite de la consiliul parohial.
b) Păstrează într-un seif banii şi hărtiile de valoare ale parohiei.
c) Ţine un registru de venituri şi cheltuieli sau, dacă parohia este mai mare, înfiinţează şi
conduce un departament contabil.

12
d) Prezintă la sfârşitul anului un raport asupra veniturilor şi cheltuielilor bisericeşti, culturale şi
fundaţionael.
e) Supraveghează buna îngrijire a edificiilor bisericeşti.
f) Încasează venituri şi face plăţi curente.
II.2. Organizarea BC
Biserica Catolică cuprinde Biserica Romano-Catolică precum şi un număr de 21 de
Biserici Orientale Unite cu Roma, de rit catolic oriental (de tradiţie Alexandrină, Antiohiană,
Armeană, Chaldeeană şi Constantinopolitană sau greacă) dintre care în România există
Biserica Română Unită cu Roma sau Biserica Greco-Catolică.
II.2.1.Organizarea Centrală a Bisericii Romano Catolice
Autoritatea Supremă în Biserică. Codex Juris Canonici prezintă două subiecte de drept
canonic care au puterea supremă şi plenară în Biserică, Pontiful roman şi Colegiul
episcopilor.
A) Pontiful Roman. Episcopul Bisericii Romei, Succesorul Sfântului Apostol Petru, este
„capul colegiului episcopilor, Vicarul Mântuitorului Iisus Hristos, păstorul Bisericii
Universale”. El dispune „de o putere ordinară, supremă, plenară, imediată şi universală în
Biserică, care poate fi întotdeauna exercitată în mod liber”
Această putere este dobândită din oficiu de Pontiful Roman, fără vreo delegare sau
concesiune din partea unor persoane sau instituţii pământeşti. Puterea sa nu este limitată în
spaţiu, putându-şi exercita atribuţiile asupra tuturor Bisericilor. Mai mult, puterera sa nu este
limitată de prevederile dreptului deoarece Pontiful Roman este supremul legislator al
Bisericii şi colegiul episcopilor nu poate adopta un act colegial fără participarea sa. Deciziile
sale nu sunt condiţionate de organisme intermediare.
În exercitarea funcţiei sale de păstor suprem al Bisericii, este întotdeauna în legătură
şi în comuniune cu ceilalţi episcopi şi cu Biserica întreagă. Deciziile Papei sunt date fără
drept de apel sau recurs.
B) Colegiul Episcopilor. Colegiul este de asemenea subiect al puterii supreme şi
plenare asupra Bisericii în întregimea sa. Alături de Pontiful Roman care, după cum am
arătat mai sus, poate să îşi exercite puterea liber, exerciţiul puterii colegiului nu poate fi
realizat fără acesta.
Codul prevede în acest moment două forme de realizare a puterii Colegiului Episcopilor:

13
1. exerciţiul solemn al puterii în cadrul unui Conciliu Ecumenic
2. promulgarea unui act colegial de către episcopii aflaţi, la momentul respectiv, peste
tot în lume.
Sfântul Pîrinte convoacă Conciliul Ecumenic, îl prezidează, poate decide să îi transfere
lucrările într-unn alt loc, îl poate suspenda sau dizolva. Mai mult, el determină subiectele ce
vor fi tratate în Conciliu, iar hotărârile Conciliului trebuie aprobate de către Papă.
II.Organele adiacente. În îndeplinirea sarcinilor pastorale şi administrative pe care le
are, Sfântul Părinte beneficiază de asistenţa sau ajutorul unor persoane sau instituţii.
Această asistenţă revine în primul rând episcopilor, în virtutea apartenenţei lor la Conciliu şi
se manifestă prin intermediul Sinoadelor. Un al doilea loc revine cardinalilor care, la fel,
reuniţi în consistorii îl ajută pe Pontiful Roman. Ca persoane individuale, cardinalii pot fi
colaboratori permanenţi ai Papei, primind oficii în cadrul Curiei romane sau reprezintă pe
Suveranul Pontif şi Biserica în relaţiile cu alte State în calitate de legaţi sau nunţi apostolici.
A. Sinodul Episcopilor. Activitatea sa este numai de ordin consultativ al Papei în luarea
deciziilor sale. Remarcile şi propunerile sale au numai un rol strict consultativ, nefiind
obligatorii.. Sinodul episcopilor are doar rolul de a discuta diverse probleme ridicate de
Sfântul Părinte şi de a-şi exprima dorinţele, dar nu de a tranşa aceste probleme şi de a
emite decrete. Astfel, sinodul poate primi de la Suveranul Pontif o putere deliberativă, dar
deciziile luate sunt ale Papei.
B. Cardinalii. Cardinalii sunt „ai Sfintei Biserici Romane” în virtutea legăturii originale între
colegiul pe care îl formează (colegiul cardinalilor) şi Biserica din Roma. Încă din sec. al
VI-lea sunt numiţi cardinali superiorii preoţilor ataşaţi bisericilor principale din dioceza
Romei, apoi termenul s-a extins şi la diaconi. În sec. al VIII-lea erau numiţi cardinali
episcopii vecini Romei, care îl ajutau pe Papă în funcţiile sale liturgice şi guvernamentale.
Începând cu sec. al IX-lea titlul, a fost rezervat celor mai importanţi preoţi şi diaconi iar
ulterior Pontiful roman i-a afectat pe aceştia din ce în ce mai mult guvernării şi serviciului pe
lângă Sfântul Scaun.
Funcţia principală a „cardinalilor de curie” care rezidează în Roma este aceea de a
aprticipa la guvernarea Bisericii. Episcopii şi arhiepiscopii pot primi această demnitate şi
rămân în diocezele lor în totată lumea, de unde păstoresc. Rolul lor principal este întrunirea
în Conclavul cardinalilor pentru alegerea unui nou Pontif Roman.

14
 Preşedenţia Sacrului Conclav al cardinalilor revine cardinalului episcop numit cel mai
demult în funcţie. În conclav, nu este decât „primus inter pares”, neavând jurisdicţie asupra
celorlaţi cardinali.
C.Curia Romană. E formată în principal din cardinali, dar şi din aparat administrativ, cleric
sau laic. Prin Constituţia Apostolică Pastor Bonus promulgată de Papa Ioan Paul al II-lea
curia romană este împărţită în general în dicasterii şi institute.
Institutele sunt în număr de două, şi anume: Prefectura casei pontificale și Oficiul de
celebrări Liturghice a Suveranului Pontif
Dicasteriile sunt formate din :
a) Secretariatul de Stat - este prezidat de cardinalul Secretar de Stat şi este divizat în
două secţiuni: Secţiunea afacerilor generale, și Secţiunea raporturilor cu Statele
b) Congregaţiile - Constituţia Apostolică Pastor Bonus defineşte nouă Congregaţii, egale
între ele din punct de vedere ierarhic: Congregaţia pentru doctrina credinţei, Congregaţia
pentru Bisericile Orientale, Congregaţia Cultului Divin şi a disciplinei Sacramentelor,
Congregaţia pentru cinstirea sfinţilor şi canonizări, Congregaţia pentru episcopi,
Congregaţia pentru evanghelizarea poparelor, Congragaţia pentru cler, Congragaţai pentru
institutele de viaţă consacrată şi pentru societăţile de viaţă apostolică şi Congregaţia pentru
seminarii şi instituţii de învăţământ.
c) Sistemul judiciar superior este format din trei tribunale cu competenţe diferite:
Penitencieria Apostolică, Signatura Apostolică şi Rota romană.Fiecare dintre aceste
tribunale este instanţă supremă, un recurs extraordinar putând fi, în cazuri excepţionale,
judecat de Papă, ca suprem judecător în Biserica pământeană.
d) Consiliile şi oficiile au fost create prin aceeaşi Constituţie Apostolică în scopul
gestionării activităţilor care scapă în mod obişnuit din sfera congregaţiilor.

II.2.2. Structura teritorială a Bisericii Romano-Catolice

Dioceza este o unitate teritorială a Bisericii Romano-Catolice, condusă de un
episcop, care are o organizare similară eparhiei ortodoxe. În cadrul diocezei, episcopul are
o putere sacerdotală plenară şi o putere jurisdicţională ordinară. Episcopii diocezani pot fi
sufragani (depind de un mitropolit) sau exempţi (sunt numiţi direct de Sfântul Scaun)

15
 Episcopul este ajutat, în misiunea sa, de episcopi auxiliari, precum şi de organisme
de conducere ajutătoare, dintre care enumerăm: Adunarea Diecezană, Curia diecezană,
Cancelarul Curiei diecezane, Economul diecezan, Consiliul preoţilor şi Colegiul consultativ
diecezan, precum şi de Consiliul pastoral.
Dioceza este împărţită în mai multe protopopiate, fără personalitate juridică.
Parohia este o comunitate de credincioşi, constituită permanent în dieceză, în care
grija sufletelor este încredinţată unui preot paroh. În mod general parohia este comunitatea
credincioşilor de pe un teritoriu determinat. În mod excepţional însă, episcopul poate
constitui parohii cuprinzând numai o sau mai multe categorii de credincioşi.
Competenţa înfiinţării şi stabilirii parohiilor aparţine exclusiv episcopului diecezan. O
parohie legitim înfiinţată devine de drept persoană juridică. Înfiinţarea, schimbarea sau
suprimarea parohiilor este de competenţa episcopului diocezan, dar numai după
consultarea cu consiliul preoţesc.
În parohie, preotul paroh este ajutat de către consiliul pastoral al parohiei, format din
laici şi clerici, cu un rol minor şi de consiliul parohial pentru afacerile economice care nu are
un rol facultativ şi care serveşte la administrarea bunurilor parohiei.
Atribuţiile parohului sunt:
● Să catehizeze pe toţi credincioşii din parohie într-un mod adecvat şi specific fiecăruia
● Să predice cuvântul lui Dumnezeu
● Să viziteze şcolile, căminele, locuinţele şi în general întreaga parohie
● Să administreze cu atenţie patrimoniul parohiei, ajutat de consiliul parohial pentru afaceri
economice.

Capitolul III. PERSOANELE ÎN BISERICĂ

16
 1. Laicii. Într-o accepţiune strică a termenului de “laic” în ortodoxie se înţelege simplul
fapt de a nu fi iniţiat, adică de a nu fi cleric. Într-o interpretare mai largă, termenul de laici se
referă la totalitatea credincioşilor creştini membri ai Bisericii, care nu au starea preoţească
şi nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii (de ex. cântăreţi) instituiţi prin hirotesie .
Pentru a avea calitatea de laic membru al Bisericii, se cere săvârşirea Sfintei Taine a
Botezului.
La fel şi în gândirea catolică, prin “fidel” se înţelegea persoana subiect al sarcinilor
pastorale care a primit Sacramentul Botezului în Biserica Catolică. Primind Botezul,
persoana fizică dobândeşte capacitatea juridică de drept canonic, devenind astfel subiect
de drepturi şi obligaţii din punct de vedere canonic.
Dreptul bisericesc determină patru condiţii care privesc pesonalitatea canonică a
laicilor, modificând-o sau dezvoltând-o:
1. Vârsta declanşează aplicarea unui mare număr de canoane, în special în dreptul
penal canonic sau în cel sacramental. Din punct de vedere canonic, majoratul este obţinut
în Biserica catolică la 18 ani, la fel ca şi în BO. În BC este considerat “copil” minorul care nu
a împlinit vârsta de 7 ani, având numai capacitate de folosinţă în dreptul canonic. Începând
cu vârsta de 7 ani, minorul este prezumat ca având un discernământ diminuat, depinzând
de părinţi sau tutori.
Dreptul canonic cunoaşte două tipuri de prezumţii legale:
a) prezumţia simplă - care admite proba contrară
b) prezumţia excepţională (absolută) –care nu admite proba contrară.
Absenţa discernământului în cazul minorului sub 7 ani est o prezumţie absolută, în
timp ce prezenţa discernîmântului la un minor care a împlinit această vârstă poate fi
contestată prin orice mijloc de probă. Precizăm de asemenea că o persoană căreia îi
lipseşte în mod obişniut discernământul şi care nu se poate guverna ea însăşi este
asimilată copiilor sub 7 ani.
2. Domiciliul şi reşedinţa
Determinarea domiciliului sau a reşedinţei în dreptul canonic are importante legături
cu administrarea unora dintre Sfintele Taine (botez, cununie), a competenţei tribunaleor
canonice precum şi a activităţii laicului într-o anumită parohie.

17
 Domiciliu este considerat atunci când o persoană locuieşte într-un anumit loc de cel
puţin 5 ani cu intenţia de a sta acolo definitiv, cu excepţia unor cauze neprevăzute.
Reşedinţa este considerată în situaţia în care o persoană locuieşte într-un loc de cel
puţin 3 luni cu intenţia de a mai locui încă 3 luni acolo.
Persoanele care nu sunt într-un anumit moment nici la domiciliul lor nici la o
reşedinţă, dar au intenţia de a şi le păstra sunt denumite peregrini iar cei care nu au nici
domiciliu nici resedinta sunt numite vagi.
3. Consangvinitatea, afinitatea şi adopţia.
Consangvinitatea se măsoară pe linii şi pe grade, cea directă măsurând atâtea grade
câte generaţii, rădăcina fiind exclusă. Consangvinitatea colaterală foloseşte acelaşi
principiu: rădăcina fiind exclusă, se adună cele două linii numărându-se atâtea grade câte
persoane.
Afinitatea apare când nu sunt legături de sânge, dintr-o parentate prin alianţă. Se
naşte dintr-o căsătorie validă, creând legături între soţ şi consangvinii soţiei şi reciproc.
Adopţia creează legături determinate de legislaţiile civile în vigoare în diverse state,
putând fi cu efecte depline sau cu efecte restrânse între adoptat şi adoptator, pe de o parte
şi între consangvinii şi afinii adoptatului şi adoptatorului, pe de altă parte.
4. Apartenenţa de o Biserică rituală
Această condiţie a persoanei fizice laice în Biserică este dată de cultul propriu-zis în
care ea funcţionează şi al cărui subiect este. Astfel, în sens larg, laicul ortodox poate fi
subiect al unei Biserici Ortodoxe autocefale ( de ex. Biserica Ortodoxă română, Biserica
Ortodoxă Rusă) sau de rit liturgic (Biserica Ortodoxă română de Rit vechi etc) iar
credinciosul catolic poate fi de rit latin (Biserica Romano-Catolică sau, în cadrul bisericii
latine) sau de rit oriental (aparţinând unei Biserici Orientale Unite cu Roma- greco-catolic).
În sens restrâns, laicii participă la viaţa spirituală din parohia în care sunt înscrişi,
contribuind totodată şi la administrarea şi buna funcţionare ale parohiei privite ca o
persoană juridică.
.2. Clericii. Sub numele de cler se înţelege totalitatea preoţilor instituiţi prin hirotonie.
Trebuie să menţionăm că starea clericală propriu-zisă sau ceea ce se numeşte, în sens larg
preoţie, reprezintă o categorie de membri ai Bisericii şi anume cea formată prin conferirea
harului sfinţitor într-una dintre cele trei trepte de slujitori bisericeşti de instruire divină.

18
 Atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea Catolică, Latină şi Orientală, ierarhia în
Biserică se împarte în ierarhie sacramentală şi ierarhie jurisdicţională.
Ierarhia sacramentală se divide la rândul ei în grade bisericeşti superioare, care se
dau înăuntrul altarului şi în grade bisericeşti inferioare, care se dau în afara altarului. Într-o
accepţie strictă a termenului, clerul se împarte în trei mari categorii de instruire divină:
diaconii, presbiterii şi episcopii, reprezentând tocmai gradele bisericeşti superioare, aşa
cum sunt ele înţelese din punctul de vedere al iearhiei sacramentale.
Aceste grade superioare se dau în interiorul altarului, de către episcop, prin
săvârşirea hirotoniei, în timp ce gradele inferioare nu fac parte din clerul propriu-zis, ca
stare harică, şi de aceea sunt date în afara altarului, prin “punerea mâinilor “ (hirotesie.)
Episcopatul. Gradul cel mai înalt în Biserică este cel de episcop, prin faptul că
puterea episcopală este moştenită de la Apostoli. Ca şi grade administrative, se desprind
arhiepiscopii, mitropoliţii, patriarhii, cardinalii, Papa. Numai episcopii pot administra în mod
plenar Sfintele Taine şi au rol de conducere în unităţile de cult pe care le păstoresc.
Episcopii administrează Taina Hirotoniei diaconilor, prezbiterilor şi episcopilor, în
acest caz, pentru hirotonia în episcop sunt necesari doi sau mai mulţi episcopi pentru a
săvârşi această Taină.
Presbiteratul. Denumit şi preoţie propriu-zisă, clasa presbiterilor are, în baza
hirotoniei acordate de către episcop, anumite dreptuiri în Biserică, putere condiţionată însă
de puterea episcopală. Presbiteratul, obţinut în baza hirotoniei, dă putere membrilor lui să
îndeplinească anumite lucrări în Biserică, cu excepţia celor rezervate în mod special
episcopilor : hirotonia, sfinţirea antimiselor, sfinţirea Sfântului Mir.
Diaconatul. Este al treilea grad ierarhic de instituire divină, instituit prin hirotonie, şi
are rol ajutător pe lângă episcopi şi prezbiteri în viaţa sacramentală şi în cea administrativă.

Condiţiile pentru alegerea clerului.

1. Condiţii fundamentale. Aceste condiţii sunt esenţiale, nerespecatrea lor ducând la
o nulitate absolută a actelor de primire în cler.
a) Vocaţia(chemarea). Pentru a deveni membru al clerului, candidatul trebuie să
prezinte vocaţie pentru această activitate harică. Deşi nu este o condiţie cu adevărat
juridică, trebuie totuşi amintită în mod deosebit.

19
 b) Botezul valid. Numai laicii botezaţi valid pot să devină clerici.
c) Sexul masculin. Biserica nu a recunoscut femeilor dreptul de a îngriji de afacerile
interne ale Bisericii.
d) Libertatea individuală. Prin această cerinţă se înţelege că cel care doreşte să
devină cleric trebuie să exprime un consimţământ valid, neviciat de vreo presiune
străină.Tot în cadrul acestei condiţii se cere candidatului să nu aibă antecedente penale.
2.Condiţii speciale.
2.1 Condiţiile fizice.
a) Starea de sănătate. Candidatul nu trebuie să aibă boli sau handicapuri ce să
împiedice exercitarea slujbelor şi a activităţii preoţeşti.
b) Vârsta. În general, pentru episcopi vârsta minimă este de 35 de ani în Biserica
Catolică şi de 30 de ani în cea ortodoxă, iar pentru presbiteri se cere vârsta majoratului.
2.2 Condiţii religios-morale
a) credinţă solidă, pietate, zel în păstorirea sufletelor şi cumpătare.
b) moralitate ireproşabilă.
c) o bună reputaţie.
d) problema căsătoriei preoţilor. La episcopi se cere să nu fie căsătoriţi, la fel ca şi la
preoţii romano-catolici celibatul fiind o regulă imperativă, în timp ce pentru presbiterii
ortodocşi şi greco –catolici căsătoria este permisă cu excepţia cazurilor în care au mai fost
căsătoriţi sau au fost logodiţi de două ori. Potrivit canoanelor ortodoxe, nu pot fi hirotoniţi ca
preoţi cei care trăiesc în concubinaj, care au contactat o căsătorie într-un grad de rudenie
oprit sau care s-au căsătorit cu o adulteră.
În cazul în care candidatul se hirotoneşte ca şi cleric necăsătorit, nu se va mai putea
căsători după primirea harului.
3. Monahii. O treia stare în care se pot găsi membri Bisericii este cea monahală,
mai cunoscută şi sub numele de călugărie.
Trebuie precizat că monahii, prin adâncimea trăirilor lor religioase şi prin
perseverenţa cu care urmează perceptele Mântuitorului, se constituie într-o categorie
diferită de cea a laicilor sau a clericilor. Un laic poate îmbrăţişa starea monahală fără a fi
neapărat cleric.

20
 Pentru a deveni monah sau membru al unui institut de viaţă consacrată, persoana
botezată valid va alege, prin propria sa voinţă, să urmeze perceptele religioase creştine şi,
mai ales, să depună cele trei voturi: votul ascultării (supunerea necondiţionată voinţei
superiorilor), al castităţii şi al sărăciei (renunţarea la bunurile materiale).

III. 2. PERSOANELE JURIDICE ÎN DREPTUL CANONIC

În ceea ce priveşte persoanele juridice în prezent, dreptul canonic distinge, conform
normelor din Codex Juris Canonici şi CCEO, între persoane juridice ecleziastice, adică
cele recunoscute de drept sau de către autoritatea ecleziastică, şi persoane non
ecleziastice, recunoscute de drept sau de autoritatea civilă.
O altă clasificare oferită de normele canonice este aceea a persoanelor colegiale
şi a celor non-colegiale privite ca şi universitas personarum, pe de o parte, şi a
universalităţilor de bunuri, universitas rerum, pe de altă parte. În codul canonic actual se
oferă o scurtă definiţie a acestor tipuri de persoane juridice.
Astfel. o entitate de persoane care numără cel puţin 3 membrii este colegială dacă
membrii săi îi determină acţiunile prin participare la luarea deciziilor, fie prin vot egal sau nu,
în funcţie de normele legale sau prin statute; în caz contrar, persoana juridică este
necolegială.
Persoana non-colegială este înţeleasă ca fiind o entitate juridică compusă dintr-o
masă de bunuri, corporale sau incorporale, afectate unui scop religios sau de caritate, atât
spirituală cât şi temporală, şi recunoscută ca având aptitudinile juridice ale unei persoane
fizice.
O altă specificitate a persoanelor juridice în dreptul canonic persoana juridică
perpetuă; totuşi, se stinge dacă este în mod legitim suprimată de autoritatea competentă
sau şi-a încetat funcţionarea de fapt timp o sută de ani.
Fundaţiile. În dreptul canonic, fundaţiile joacă un rol important în administrarea
bunurilor bisericeşti, atât prin forma lor de persoane cât şi în forma lor de acte juridice
unilaterale sui generis.
În drept sunt cunoscute sub numele de fundaţii pioase:

21
 Fundaţia pioasă autonomă. Universalitate de bunuri, patrimoniu distinct, o dată
constituită, fundaţia este considerată ca fiind deja o persoană juridică, iar potrivit normelor
canonice. Poate fi fie publică fie privată și are prin natura sa nota perpetuităţii.
Actul constitutiv al unei fundaţii pioase poate să îi confere acesteia personalitate
juridică canonică publică sau privată. Persoanele juridice publice sunt acelea ale căror
scopuri sunt subsumate direct binelui public al Bisericii iar persoanele juridice private sunt
constituite în principal pentru urmărirea binelui particular al fidelilor.
Astfel, în fiecare eparhie va exista o instituţie specială pentru a primi bunurile şi
ofrandele. De cele mai multe ori această instituţie îmbracă forma unei fundaţii care va
recepta, prin acordul Ierarhului eparhiei, donaţiile efectuate de credincioşi.
Fundaţia pioasă neautonomă. Fundaţia a fost definită în doctrina civilă ca fiind
actul prin care una sau mai multe persoane, fizice sau juridice, decid afectarea irevocabilă a
bunurilor, drepturilor sau resurselor realizării unei opere de interes general şi cu scop
nelucrativ, operaţiunea rezumându-se, în forma sa cea mai puţin elaborată, la o liberalitate,
donaţie sau legat, consimţită cu sarcina pentru beneficiarul ei- spital, universitate...- de a
afecta bunurile primite unei activităţi determinate. Masa de bunuri destinată acestui uzaj nu
este dotată, în sine, cu personalitate juridică, integrându-se patrimoniului celui care a
primit-o.
Fundaţia pioasă neautonomă împrumută o serie de caracteristici intime ale donaţiei,
legatului, fiduciei, chiar şi a contractului sinalagmatic. Printre caracteristici amintim faptul că
este în esenţă gratuită, realizată pe o perioadă limitată, are la bază o masă patrimonială de
afectaţiune, poate lua ca formă de cedare a patrimoniului personei juridice publice atât
forma donaţiei cât şi a testamentului, funcţionează pentru scopurile pioase.

Canonizarea Legii Civile

Canonizare și subsidiaritate.
Prin „canonizarea” normelor de drept laice se înţelege o compatibilizare a legilor statale
cu legislaţia bisericească şi, nu în ultimul rând, o aplicabilitate deplină a acestora în sistemul
canonic.
Potrivit CIC, „Legile civile la care dreptul Bisericii trimite vor fi respectate în dreptul
canonic cu aceleaşi efecte, în măsura în care nu sunt contrare dreptului divin şi dacă

22
dreptul canonic nu dispune altfel”.
În dreptul ortodox, biserica recunoaşte legilor civile caracterul de izvor de drept
bisericesc.
Subsidiaritatea are, din punct de vedere al dreptului canonic, două valenţe: prima dintre
ele se referă la binomul dat de aspectul general al prevederilor codiciale, aplicabile Bisericii
Catolice Universale, şi de prevederile proprii fiecărei Biserici particulare, precum şi de
regulile stabilite pentru fiecare biserică de Conferinţa Episcopală Naţională.
În fapt, prima accepţiune a subsidiarităţii, în dreptul canonic, rezultă din simpla aplicare
a principiului specialia generalibus derogant, normele speciale completând dispoziţiile
normelor generale. Mai mult, identic dreptului bisericesc ortodox, subsidiaritatea se bazează
pe canoanele sinoadelor ecumenice primare care stabileau atribuţii autorităţilor ecleziastice
inferioare.
A doua accepţiune a principiului subsidiarităţii rezidă în aceea că legislaţia canonică
referitoare la bunurile temporale nu poate avansa prea în detaliu, cauza fiind tocmai vocaţia
universală şi non-naţională a Codului de drept canonic.
Această accepţie secundă a principiului de subsidiaritate duce la ceea ce, în doctrina
canonică, se referă la trimiterea la legea civilă (sau la canonizarea legii civile). Apropierea
de legislaţia civilă se realizează prin mai multe tehnici: trimitere la norma civilă,
renunţare la competenţă în favoarea sistemului civil, observarea atentă a anumitor norme
cu valoare exemplificativă, respingerea dispoziţiilor contrare.

Aplicarea principiului canonizării în dreptul bisericesc. Sunt canoane ce evidenţiază

dreptul Bisericii şi al persoanelor juridice, publice sau private din Biserică, de a nu fi
discriminate faţă de alte subiecte de drept în ceea ce priveşte dreptul de a achiziţiona
bunuri şi, în mod special, dreptul de a pretinde fidelilor anumite dări necesare pentru
atingerea scopurilor proprii ale Bisericii precum şi dreptul credincioşilor de a transmite, în
diversele moduri cerute de legislaţie, propriile bunuri Bisericii, pentru îndeplinirea
obiectivelor acesteia.
CIC construiește un principiu general al canonizării legii civile. Se referă la o materie
asupra căreia Biserica are competenţă legislatoare exclusivă şi asupra căreia Statul nu
poate dispune. Dar, din diverse motive legate şi de natura obiectului supus reglementării,

23
Biserica nu consideră oportun să intervină cu propriile sale norme într-o ramură care trebuie
totuşi legiferată. Aceasta este raţiunea trimiterii la legea civilă.
Prin trimiterea la legea civilă, sistemul laic de legi este înglobat de sistemul prin forţa
voinţei legislatorului canonic, legile civile producând astfel efecte, fără a fi nevoie de o
ratificare pe fiecare normă din partea autorităţilor ierarhice bisericeşti.
Odată ce legea civilă este canonizată, îşi va produce efectele în materia asupra căreia
dreptul bisericesc a realizat canonizarea, dar nu va deveni autonomă de sistemul legislativ
laic. Orice modificare, adăugare, completare, abrogare, sau interpretări doctrinale şi
jurisprudenţiale ale legii civile vor avea aceleaşi efecte şi în sfera dreptului canonic, la fel
cum au în câmpul dreptului laic.
În ceea ce priveşte competenţa de judecare şi aplicare a legii civile în dreptul bisericesc,
aceasta revine atât judecătorului bisericesc, cât, mai ales, autorităţii ierarhice. Instanţele
civile nu au competenţă, iar aplicarea legii civile va fi cenzurată şi realizată de autorităţile
bisericeşti superioare şi de instanţele canonice, de aici apărând necesitatea ca judecătorii
canonici să cunoască dreptul civil al statului respectiv.
Prin intervenţia principiului subsidiarităţii legea canonică trimite la legea civilă ce
reglementează anumite aspecte punctuale ale raporturilor juridice, rezervându-şi totodată
dreptul de a cenzura aplicarea anumitor norme contrare dreptului divin sau principiilor
imperative ale ordinamentului canonic.
Exemple de canoanele care fac referire la legea civilă: constituirea tutelei potrivit
legii civile, cât timp nu se dispune altfel de dreptul canonic; minorul emancipat potrivit legii
civile poate avea un domiciliu propriu; adopţia realizată potrivit legii civile; remuneraţia
onestă, efectuată conform prevederilor civile, a laicilor care au prestat un serviciu oarecare
Bisericii; testamentul călugărilor va trebui să respecte, pe cât posibil, şi prevederile legii
civile; logodna este reglementată de Bisericile particulare, în funcţie şi de legislaţia civilă
sau de obiceiuri); o căsătorie canonică care nu poate fi recunoscută sau celebrată potrivit
dispoziţiilor civile etc.
21. Limitări ale principiului canonizării legii civile. Legile civile vor fi aplicate „dacă
nu sunt contrarii dreptului divin sau dacă dreptul canonic nu dispune altfel”.
În ceea ce priveşte neaplicarea legii civile, deoarece normele canonice dispun într-o altă
manieră, se vor aplica normele bisericeşti. În locurile unde sistemul canonic dispune de

24
 propriile norme, automat se subînţelege excluderea dreptului laic şi implicit a canonizării
acestuia.
22. Aplicarea legii canonice în legislaţia română.
Prin apariţia Legii nr. 489/2006 – Legea cultelor –, se stabileşte că toate „cultele
recunoscute se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale
prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice… Cultele
funcţionează cu respectarea prevederilor legale şi în conformitate cu propriile statute sau
coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioşi”.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008 s-a recunoscut Statutul pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, iar prin Hotărârea Guvernului nr. 1218/2008 s-au
recunoscut Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice şi Codul Canoanelor
Bisericilor Orientale.
Normele canonice referitoare la bunuri vor fi recunoscute de dreptul român şi se vor
aplica potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, iar normele civile vor fi receptate
în dreptul canonic.

ACTIVITATEA BISERICII
Cele trei activități pe care le întreprinde Biserica în societate în urmărirea misiunii ei
sunt: activitatea învățătorească (prima dintre sarcinile Bisericii), activitatea sfințitoare
(exercitarea puterii sacramentale) și activitatea jurisdicțională.
I .ACTIVITATEA ÎNVĂȚĂTOREASCĂ
Cea dintâi formă a acestei lucrări a fost tocmai cea impusă de natura propovăduirii
înseși, adresată, în perioada Bisericii primare, în principal către necreștini prin cuvântul
Mântuitorului ce poruncise Sfinților Apostoli să meargă în toată lumea și să propovăduiască
Evanghelia la toată făptura. „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit
vouă„. Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a încredinţat Bisericii misiunea de a-i învăţa pe
oameni cuvântul lui Dumnezeu pentru ca ei să ştie care este voia Sa cea sfântă şi care este
drumul pe care trebuie să-l urmeze pentru a ajunge în Împărăţia Cerurilor.
Lucrarea apostolilor a fost continuată de ucenicii lor, epsicopi, preoți, diaconi iar
lucrarea sau activitatea lor îmbracă patru aspecte importante:
1. Lucrarea de păstrare a adevărului revelat ce se realizează la rândul ei prin:

25
 a) acte de păstrare nealterată a adevărului revelat, de către întreaga Biserică; Biserica, are
un drept înnăscut de a predica și este infailibilă în integralitatea ei, bucurându-se de
asistența Sfântului Duh. Pe de altă parte, nicio putere umană, oricare ar fi rangul său nu
poate să se opună, în mod legitim, operei de evanghelizare duse de către Biserică.
Învățătura Bisericii poartă asupra credinței (trebuie să crezi pentru a fi mântuit).
b)prin acte de fixare în scris a acestui adevăr, de către scriitori inspirați a Sfintei Scripturi;
Scrierile recunoscute unanim în Biserică sunt cele ale Sfinților Apostoli, ale discipolilor
acestora care alcătuiesc Noul Testament.
c) prin acte de întocmire a primelor mărturisiri ale credinței sau ale primelor simboluri ale
credinței;
d) prin întocmirea de expuneri mai detaliate și mai ample ale credinței sub fomră de
catehisme sau cărți simbolice;
e) prin întocmirea textelor religioase sau cultice;
f) prin promovarea artei ca mijloc de afirmare constantă și de sprijinire a adevărurilor
religioase.
2. Lucrarea de răspândire a adevărului revelat;
3. Precizarea și aprofundarea adevărurirlor de credință;
4. Apărarea adevărurilor de credință.

ACTIVITATEA SFINȚITOARE, DE ADMINISTRARE A SFINTELOR TAINE

Sfintele Taine. Una dintre misiunile Bisericii, încredințate ai de către Iisus Hristos, este
administrarea Sfintelor Taine. Sfintele Taine sunt principalele instrumente de sfințire
instituite de Iisus Hristos, prin care se sfințește viața credincioșilor, administrându-li-se Harul
Divin.
”Sfintele Taine sunt acțiuni sensibile instituite de Hristos prin care se împărtășește Harul
lui Hristos și se împărtășește Hristos cu cei care cred”. ”Taina este o lucrare sfântă în care,
printr-un semn vizibil, este împărtășit credincioșilor harul nevăzut al lui Dumnezeu”.
Limba latină are doi termeni diferiţi pentru ceea ce ortodoxia denumește „taină” şi
anume: misterium şi sacramentum.. Astfel, dogmatica ortodoxă utilizează noțiunea de
Taină, în timp ce teoria catolică folosește termenul de Sacrament.

26
 Pentru unele dintre Sfintele Taine sau Sacramente (e.g. Botez, Cununie, Hirotonie)
există un număr mai mare de rânduieli canonice cu privire la administrarea lor, producând
prin urmare mai multe efecte juridice, în timp ce pentru alte Taine normele canonice
reglementatoare sunt mai puține (Mirungerea, Euharistia, Taina Pocăinței) sau chiar lipsesc
(Sfânta Taină a Maslului).
Sfintele Taine sunt, conform dogmaticii ortodoxe și catolice, în număr de șapte: Sfânta
Taină a Botezului (Sacramentul Botezului), Sf.Mirungere ( Sacramentul Confirmării),
Euharistia, Sfânta Spovedanie (Confesiunea), Sfânta Hirotonie (Ordinarea), Sfânta
Împărtășanie sau Maslul (Sacramentul Ungerii), Sfânta Cununie (Sacramentul Căsătoriei).

Reguli generale privind Sfintele Taine/Sacramente. Persoanele care pot primi

Sfintele Taine sunt numai creștinii, cu excepția Botezului, pe care îl primesc doar necreștinii.
Persoanele care pot săvârși sau administra Sfintele Taine trebuie să fi primit anterior Taina
Sfintei Hirotonii. Episcopii pot săvârși toate Tainele, presbiterii pe toate, cu excepția Tainei
Hirotoniei iar diaconilor le este îngăduit să administreze doar Taina Botezului.
În dreptul canonic catolic se consideră că, pentru ca sacramentele să își producă
efectul haric, este nevoie să îndeplinească două condiții esențiale, care țin atât de forul
extern, cât și de cel intern, și anume validitatea și liceitatea.
În dreptul canonic catolic condițiile necesare validității sacramentelor nu le poate
pune decât autoritatea supremă a Bisericii. Ca regulă generală, preoții catolici pot
administra licit Sfintele Sacramente numai catolicilor. În cazurile speciale, în care unii
credincioși catolici sunt obligați de împrejurări și utilitatea spirituală o cere pot primi Sfintele
Sacramente ale Penitenței, Euharistiei sau Maslului de la clericii necatolici, dacă aceștia
aparțin unei Biserici în care exisă valid acele sacramente.
Preoții catolici pot administra în mod licit sacramentul spovedaniei, euharistiei și
maslului creștinilor Bisericilor Orientale care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica
Catolică dacă aceștia o cer și sunt pregătiți și dispuși în conformitate cu cerințele Bisericii
Catolice.
Comun ambelor Biserici este că Tainele/Sacramentele botezului și al hirotoniei sunt
irepetabile.
TAINA/SACRAMENTUL BOTEZULUI

27
 Definiție. Apartenența de Biserică nu este dată prin simplul fapt al nașterii, nici
ereditară și nici dobândită prin nașterea într-un loc specific.
Administrarea Sfintei Taine a Botezului este primul act prin care se aplică puterea
sfințitoare a Bisericii asupra persoanelor din afara creștinismului, aceștia devenind creștini
după primirea ei. Sfânta Taină a Botezului este întemeiată pe învătăturile Mântuitorului: ”
Mergeți, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului
Duh”.
1.Cine poate săvârși Taina/Sacramentul Botezului.
În Biserica ortodoxă, săvârșitorii Sfântului Botez sunt în mod obișnuit episcopii și
preoții. Aceștia pot fi ajutați în lucrarea lor harică de către diacon iar în cazurile în care
acestia nu pot săvîrși această Taină, Taina poate fi săvârșită doar de către un diacon sau
chiar de către un laic, bărbat sau femeie, ori de un monah sau monahie, cu condiția ca
aceștia să fie botezați în mod valid în numele Sfintei Treimi și să nu fie eretici. Poate
săvârși Botezul și un cleric decăzut din treaptă, cu condiția să nu fie eretic. Astfel, în condiții
excepționale, chiar și mama poate să își boteze propriul copil urmând ca, episcopul sau
preotul, să completeze Botezul săvârșit din necesitate sau forță majoră, fără a afunda în
apă pe primitor.
În Biserica Catolică, în cazul unui botez solemn public, în mod obișnuit Miniștrii
Sacramentului Botezului sunt episcopii, preoții și diaconii. Dar, este rolul episcopului
diocezan, dacă găsește oportun, de a-i boteza pe adulții care au cel puțin 14 ani împliniți.
Dacă clericul locului este absent sau împiedicat, un catehist sau o altă persoană însărcinată
în acest scop poate conferi în mod licit Botezul, iar în caz de necesitate, orice persoană
având intenția de a boteza.
Botezul poate fi administrat prin urmare în cazuri de necesitate de către orice altă
persoană, cleric sau laic, chiar și non creștinii putând boteza dacă însă au intenția de a face
ceea ce face Biserica.
În Bisericile Catolice Orientale, Unite cu Roma, botezul este reglementat și se
precizează că botezul trebuie săvârșit de preotul paroh, de un preot desemnat de acesta
sau de ierarhul locului. În caz de necesitate, se prezumă că acceptul preotului paroh a fost
acordat. Totodată, în caz de necesitate sau de pericol de moarte, botezul poate fi
adiministrat de către un diacon, un alt cleric, un călugăr, un credincios sau credincioasă iar

28
dacă nimeni care cunoaște modul de a boteza nu este prezent chiar și de tatăl sau mama
copilului.
2. Asupra cui se poate săvârși Taina Botezului?
Primitorii Tainei Botezului sunt, potrivit rânduielilor tradiționale și canoanelor Bisericii
Ortodoxe, persoanele nebotezate (necreștinii), iar aceștia pot fi orice persoană umană în
viață de orice vârstă, sex sau stare socială. Biserica Catolică consideră că poate fi botezată
orice ființă umană încă nebotezată.
Botezul este o Taină care se săvârșește doar o singură data.
Botezul copiilor. Este tradițional ca, atât în Biserica Ortodoxă, cât și în Biserica
Catolică, botezul să se administreze copiilor, la vârste cât mai fragede. În cadrul celui de-al
treilea sinod local din Cartagina, Sfântul Ciprian stabilește că Botezul trebuie administrat
imediat după naștere.
În cazul copiilor minori, care nu au ajuns la stadiul înțelegerii și deci a mărturisirii
credinței creștine, Botezul se realizează prin asistarea botezaților de nași, care trebuie să
fie creștini de aceeași credință, valid botezați, și să nu fie tatăl sau mama celui botezat
deoarece între nași și fini se stabilesc legături de rudenie spirituală, care constituie
impedmente la căsătorie.
Pentru ca un copil să fie în mod legal botezat, trebuie ca părinții să își dea acordul,
sau cel puțin unul dintre părinți sau dintre reprezentanții legali ai minorului, în lipsa părinților.
O a doua condiție este aceea a existenței unei speranțe întemeiate că pruncul va fi educat
în religia catolică.
Dacă însă există o primejdie de moarte, copilul născut din părinți catolici poate fi
botezat chiar împotriva voinței părinților.
Și în dreptul bisericesc ortodox există norme canonice ce impun îndatorirea de a fi
botezați imediat copii nou născuți, dacă se află în primejdie de moarte.
În cazul copiilor găsiți sau din orfelinate, despre care nu se știe sigur dacă au mai
fost botezați, fie în cazul adulților care nu știau sigur dacă au primit această Sfântă Taină,
Botezul se săvârșește cu utilizarea unei rezerve care precizează că se administrează taina
numai dacă primitorul nu a fost botezat în mod valid.
O regulă interesantă prevede ca fetușii avortați vii vor fi botezați, dacă este posibil.

29
 Fundamentarea unui asemenea text canonic este clară: Biserica Catolică condamnă
ferm avortul. Fătul este pentru Biserică o ființă umană, ce trebuie respectată ca persoană.
Fetușii avortați vii nu sunt un produs al corpului uman, sunt ființe vii ce au dreptul canonic
de a fi botezați cu demnitate și într-o manieră responsabilă. Dacă se constată că fetusul
este expulzat mort, nu se va realiza niciun botez.
Efectele Sfântului Botez sunt, în principal de ordin dogmatic (ștergerea păcatului
strămoșesc și a păcatelor personale), dar și de factură juridică, și anume dobândirea
capacității depline în Biserică, în calitate de laic.

TAINA/SACRAMENTUL CĂSĂTORIEI
În dreptul canonic, în mod obișnuit, căsătoria este receptată ca fiind o instituție de
drept divin și natural cu un aspect dual, social-juridic și religios-moral, prin aceea că scopul
ei este formarea unei familii indisolubile voinței umane. Conform învățăturii creștine, familia
se întemeiază prin cununie și prin iubire deoarece ”familia presupune comuniune și
comuniunea nu este posibilă fără iubire”.
Deși noțiunile de Taină și Sacrament sunt sinonimice, Biserica Ortodoxă consideră
căsătoria ca fiind o Sfântă Taină, în timp ce teologia catolică pune în prim planul
sacramentului mariajului accepțiunea contractuală a acestuia.
Taina cununiei în Biserica Ortodoxă. Căsătoria bărbatului cu femeia este definită
ca Sfântă Taină în dogmatica Bisericii Ortodoxe. Taina Nunții este un act sfânt de origine
divină, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh unui bărbat și unei femei ce
se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la
demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică”.
Sfântul Ioan Gură de Aur face să se vadă în căsătorie o icoană vie a lui Dumnezeu:”
când bărbatul și femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai apar ca ceva pământean, ci
întrupare a lui Dumnezeu Însuși”. Unitatea despre care vorbește dogmatica ortodoxă
privește legătura bărbatului cu femeia dincolo de actul juridic văzut și exprimat, ca o Taină
ce cuprinde omul, integrându-l comuniunii pe cel creat după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu.
Unitatea dintre bărbat și femeie este văzută ca unitatea dintre Hristos și Biserică,
adică o unitate deplină, supranaturală și independentă de reglementările pământești. În

30
concepția ortodoxă, săvârșitorul Tainei e, ca preot, reprezentantul Bisericii, prin acesta
lucrând Duhul Sfânt. Astfel, Taina Cununiei este săvârșită de preot (episcop, presbiter), mirii
fiind subiecții asupra cărora se realizează Sfinta Taină.

Sacramentul Căsătoriei în Biserica Catolică. ”Căsătoria este alianța matrimonială

prin care un bărbat și o femeie constituie între ei o comunitate pe întreaga viață, ordonată
prin natura sa binelui soților, precum și generării și educării copiilor, care a fost ridicată de
Domnul Hristos la demnitatea de sacrament între botezați”.
Actul ce naște căsătoria este consimțământul părților exprimat în mod legitim între
persoane capabile din punct de vedere legal. Consensul marital reprezintă actul de voință
prin care bărbatul și femeia se dăruiesc și se acceptă în mod irevocabil în scopul constituirii
căsătoriei.
Pentru Bisericile Orientale Unite cu Roma, căsătoria este ”alianța matrimonială,
fondată de Creator și dotată cu legile sale, prin care bărbatul și femeia constituie între ei
prin consimțământul lor irevocabil o comunitate pe toată viața, ordonată prin caracterul său
natural, binelui comun al soților și nașterii și educării copiilor”.
Căsătoria - contract și sacrament. Sfântul Augustin privea căsătoria sub aspect
triptic: întâi contractul de căsătorie, apoi legătura de căsătorie și la urmă actul de
consumare al căsătoriei sau efectele care sunt copii.
Doctrina și legislația canonică actuale, atât latină cât și orientală, privesc căsătoria
între botezați ca un contract consensual formal și, în același timp, un sacrament.
Între botezați, nu poate să existe căsătorie validă, fără ca aceasta să fie totdată și un
sacrament
Din punct de vedere structural, elementul central și esențial al căsătoriei catolice este
dat de acordul de voință al părților.
Consensul trebuie dat de subiecți capabili, în măsură să își exprime voința în mod
valabil și în forma prescrisă de legea canonică.
Căsătoria validă între persoane botezate este numită încheiată, dacă nu este
consumată. În dreptul canonic catolic se consideră că mariajul are două scopuri principale:
binele comun al soților, precum și nașterea și educarea copiilor

31
 Texte scripturale referitoare la căsătorie. Două pasaje din cartea Genezei
prezintă căsătoria ca fiind instituită de Dumnezeu, pentru a realiza o uniune monogamă a
două ființe ce vor deveni ”un singur trup”. Pe Adam și pe Eva ”i-a făcut” Dumnezeu ”bărbat
și femeie”. Apoi a binecuvântat însoțirea lor, zicând: ”Creșteți și vă înmulțiți și umpleți
pământul și îl stăpâniți.
Iisus Hristos reconfirmă, înalță și sfințește legea căsătoriei: ”N-ați citit că Cel Care i-a
zidit întru început, bărbat și femeie i-a făcut”. Prin urmare ”pentru aceasta va lăsa omul pe
tatăl și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” și ”ceea ce a unit
Dumnezeu omul să nu despartă”.
Sfântul Apostol Pavel afirmă că ”în Domnul, nici femeia nu e fără bărbat, nici bărbatul
fără femeie, căci precum femeia este din bărbat, așa și bărbatul vine din femeie și toate
sunt de la Dumnezeu.
Odată cu difuzarea creștinismului în Occident, a început utilizarea formei romane,
care presupunea o logodnă fără efecte juridice, apoi încheierea căsătoriei uno ictu,prin
schimbul consimțămintelor.
Formarea consimțământului matrimonial. Codul canonic actual contine un
principiu fundamental, potrivit căruia consimțământul nu poate fi substituit de nicio putere
umană, în consecință, matrimoniul este privit ca un contract consensual, încheiat la
momentul realizării acordului de voință. Noțiunii de consensualism pur i-a fost adăugat
conceptul de copula (uniunea carnală) drept condiție a perfectării căsătoriei. În Vechiul
Testament, legătura lui Dumnezeu cu poporul lui Israel se exprima nu numai de o manieră
spirituală, ci și carnală. În această optică, Hristos s-a făcut om pentru a se uni cu Biserica
sa iar această uniune a prefigurat căsătoria creștină.
La jumătatea sec. al XII-lea, în Occident s-au elaborat două mari curente de gândire
contrare, referioare la momentul încheierii căsătoriei. Pentru Gratian, canonist al
Universității de la Bologna, căsătoria ce rezultă din simplul schimb de consimțăminte poate
fi desfăcută. Opinie inspirată de modelul contractelor reale. Căsătoria consumată era
absolut indisolubilă.
A doua opinie, a Școlii de la Paris, era susținută de Pierre Lombardus, teolog la
Universitatea din Paris, potrivit căruia legătura matrimonială este formată prin
consimțământul părților (exprimat de praesenti), opus astfel logondei (consimțământ

32
 exprimat de futuro). Această uniune a soților care simbolizează uniunea lui Hristos și a
Bisericii, este indisolubilă, chiar dacă consumarea carnală nu intervine.
Caracterele căsătoriei.
1. Unitatea căsătoriei constă în unicitatea și exclusivitatea legăturii matrimoniale, în sensul că
un singur bărbat poate să fie unit în cununie cu o singură femeie. Nu sunt admise diferitele
forme ale poligamiei sau poliandriei sau cununii încheiate cât timp subzistă prima căsătorie.

2. Indisolubilitatea căsătoriei constă în perpetuitatea ei. Odată încheiată în mod valid și

consumată (conform principiilor dreptului canonic catolic), respectiv săvârșită Taina
Cununiei (potrivit dreptului bisericesc ortodox), căsătoria nu mai poate fi desfăcută prin
voința soților sau a oricărei autorități umane.

Condițiile de fond și formă ale căsătoriei. Privire generală. Căsătoria dintre botezați
nu este supusă doar dreptului divin, ci și dreptului canonic, iar în ceea ce privește condițiile
și efectele civile ale căsătoriei, Biserica recunoaște reglementările dreptului civil.

Condițiile de fond ale căsătoriei. Potrivit Noului Cod Civil, condițiile de fond pozitive
la încheierea căsătoriei sunt: consimțământul la căsătorie, vârsta matrimonială, iar
impedimentele: sunt bigamia, căsătoria între persoane de același sex, rudenia directă sau
colaterală în gradele prohibite de lege, adopția, tutela în ființă, alienația și debilitatea
mintală.
În BOR, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească primitorii Sfintei Taine a
Cununiei sunt clasificate în patru categorii: condiții religioase, morale, fizice și sociale.
Condițiile religioase sunt: Credința ortodoxă;
a) botezul valid;
b) primitorul ei să fie membru deplin al Bisericii;
c) să nu existe o logodnă bisericească sau civilă cu o altă persoană;
d) să nu fie căsătorită –căsătoria anterioară să fie declarată nulă, anulată, să fi încetat prin
decesul celuilalt soț sau desfăcută prin divorț;
e) Să nu fi fost căsătorită de trei ori, indiferent de modalitatea în care precedentele căsătorii au
încetat sau dacă acestea au fost anulate sau declarate nule;
f) Să nu fie de altă confesiune sau altă religie;

33
g) Bărbatul să nu fi fost anterior hirotonit sau hirotesit în mod valid, nici măcar în treapta de
ipodiacon
h) Primitorii să nu fi depus voturile monahale;
i) Nașii de căsătorie să fie ortodocși, cununați bisericește;
j) Să existe dispensă în cazul unor impedimente religioase.

Condițiile morale sunt:

a) să aibă conștiința de sine
b) să aiba capacitatea de a consimți în mod liber;
c) să fie morali;
d) persoanele cu care se căsătoresc candidații la preoție să fie fecioare și de condiție
morală ireproșabilă, adică să nu fie văduve sau divorțate;
e) să nu existe legături de rudenie morale prohibite de Biserică;
f) să existe, unde este cazul și sunt necesare, dispense de la anumite impedimente
prohibitive la căsătorie.

Condițiile fizice sunt

a) Diferența de sex;
b) Să dispună de sănătate fizică și de integritatea fizică necesară căsătoriei;
c) Să aibă vârsta minimă necesară stabilită de legile civile și de cele bisericești;
d) Să aibă capacitatea fizică necesară pentru îndeplinirea îndatoririlor conjugale;
e) Să fie prezente în mod fizic la încheierea căsătoriei;
f) Să nu existe înrudire fizică în gradele și situațiile prohibite de către Biserică;
g) Să beneficieze de dispense, dacă acestea se pot acorda.

Condițiile sociale sunt:

a) Să aibă deplină libertate;
b) Să aibă aprobarea autorității superioare sau a organelor competente, în cazurile
cerute de lege;
c) Să încheie în prealabil căsătoria civilă, făcând dovada acesteia;
d) Să beneficieze de dispensele necesare.

34
 În Biserica Catolică se consideră drept condiție de fond existența consimțământului
liber, valabil exprimat, care nu poate fi suplinit de nicio altă putere umană. Restul condițiilor
intră în categoria impedimentelor.
Cine poate oficia Taina/Sacramentul Căsătoriei. În Biserica Ortodoxă, potrivit
rânduielilor religioase și juridice, săvârșitorii Sfintei Taine a Cununiei pot fi numai episcopul
și preotul, aceștia trebuind să aibă hirotonia validă și să nu se afle sub o pedeapsă
canonică ce să îi impiedice de la săvârșirea Sfintelor Taine.
Totodată, este necesară competența teritorială a săvârșirii Sfintei Taine a cununiei de
către prelat. Pentru ca Sfânta Taină a Cununiei să poată fi săvârșită într-un mod valid, este
necesară prezența fizică a preotului și a primitorilor ei.
În BC, condițiile esențiale pentru validitatea formei căsătoriei canonice sunt:
-Prezența bărbatului și femeii la locul încheierii căsătoriei, în persoană sau prin
intermediul unui mandatar;
-asistența unui ministru al cultului care funcționează legitim;
-prezența a cel puțin doi martori.
Sunt valide doar căsătoriile contractate în fața Ordinarului sau al preotului locului,
sau în fața unui preot sau diacon delegat de către unul dintre aceștia, precum și în fața a doi
martori. Acolo unde nu există nici preot nici diacon, episcopul diocezan, în baza autorizaței
date de Sfântul Scaun, poate delega laici pentru a asista la căsătorie. Acești laici trebuie să
fie potriviți misiunii încredințate, să fie capabili să dea o anumită cateheză viitorilor miri și să
fie apți să îndeplinească într-un mod corespunzător liturghia căsătoriei. Acest gen de
delegare nu există în prezent în România.
Mirii trebuie să fie de față împreună, personal sau prin mandatar și trebuie să își
exprime consimțământul prin cuvinte sau semne echivalente, dacă sunt în imposibilitate de
a vorbi. Prin urmare, nu este permisă căsătoria contractată prin scrisori, telefon sau altă
modalitate audiovizuală.
În mod excepțional, dacă nu este posibil, fără grave inconveniente, de a avea sau de
a găsi un asistent competent la căsătorie, potrivit legii, persoanele care vor să contracteze o
căsătorie pot să o încheie valid și licit doar în fața martorilor: 1) în cazul unei primejdii de

35
moarte (sau în iminența morții) și 2) în condițiile unei situații excepționale și speciale care
durează cel puțin o lună.
În concluzie, plecând de la diferențele de înțelegere ale căsătoriei, arătăm că în
Biserica Ortodoxă Sfânta Taină a Cununiei poate fi administrată doar de episcopi și
presbiteri, în timp ce în Biserica Catolică Sacramentul Căsătoriei este săvârșit de miri,
sacerdotul binecuvântând mariajul, condiție de formă necesară ad validitatem.
Condițiile de formă ale încheierii căsătoriei.
Dreptul canonic catolic stabilește că este apanajul Conferinței episcopale de a fixa
regulile privind pe soți, precum și modalitatea de realizare a publicațiilor de căsătorie.
Totodată, și dreptul bisericesc ortodox prevede ca preconizatul mariaj să fie anunțat prin
așa numitele vestiri sau strigări, adică anunțarea consecutivă în trei duminici sau sărbători
consecutive a hotărârii de a se căsători.
Rânduielile canonice cu privire la modul de administrare al Sfintei Taine a Cununiei
-persoanele care doresc să se căsătorească să se mărturisească și să primească
dezlegare de păcate.
-căsătoria să nu se săvârșească în vreme de post;
-căsătoria să se săvârșească în biserică și după ritualul prescris de Biserică;
-să nu se favorizeze, prin repetarea cununiei unor persoane valid cununate, vreo
credință deșartă în legătură cu o astfel de repetare;
- să se obțină dispensă în cazurile posibile
În dreptul bisericilor orientale unite cu Roma, se prevede, sub sancțiunea
nevalabilității, ca mariajul să fie celebrat ”într-un rit sacru în fața Ierarhului locului sau a
preotului, căruia să îi fie conferită puterea de a săvârși în mod legal căsătorii, și în fața a doi
martori”.
Impedimentele la căsătorie.
Definiție. În general, impedimentele la căsătoria canonică sunt circumstanțe de fapt,
receptate în mod formal în norme juridice de drept divin sau de drept uman, care împiedică
încheierea validă sau licită a unui matrimoniu.
BC s-a mărginit să edicteze doar impedimentele dirimate, cu alte cuvinte orice
impedimente care ”fac persoana incapabilă de a contracta căsătoria”

36
 Impedimentele pot fi introduse în Biserica catolică doar de către autoritatea canonică
supremă (Papa, Conciliul Ecumenic) care are competență să stabilească situațiile în care
dreptul divin prohibește căsătoria. Totodată, aparține aceleiași autorități să stabilească noi
impedimente pentru persoanele botezate. Ierarhul locului poate să interzică persoanelor ce
aparțin de Dioceza sa, să celebreze căsătoria, însă doar pe o durată determinată și din
cauze grave.
În Biserica catolică nu se pot introduce noi impedimente prin efectul cutumei iar
impedientele ale căsătorie emise de autoritățile civile nu produc efect în dreptul canonic
dacă nu există ca atare în acesta din urmă.
În BO, impedimentele care duc la nulitata absolută a căsătorie sunt stabilite doar prin
izvoarele dreptului bisericesc (Sfânta Scriptură, canoanele apostolice sau cele sinodale,
nomocanoane, scrierile Sfinților Părinți) în timp ce unele dintre impedimentele stabilite prin
cutume duc doar la sancțiuni canonice ce pot fi aplicate preotului sau mirilor, fără efecte
asupra validității încheierii cununiei.
În mod tradițional, neîndeplinirea condițiilor de fond necesare căsătoriei (vârsta, lipsa
sau vicierea consimțământului) sunt privite în doctrina canonică drept impedimente la
căsătorie, fiind tratate ca atare.
Consimțământul la căsătorie. Lipsa sau vicierea lui –impedimente la căsătorie.
Cazuri speciale.
Consimțământul în dreptul bisericesc orthodox .
În dreptul bisericesc ortodox, este supus, prin efectul canonizării legilor civile,
cerințelor cerute de legislația pozitivă. Astfel, o condiție de fond esențială pentru săvârșirea
căsătoriei este consimțământul liber și reciproc al viitorilor soți. Potrivit NCC, căsătoria
se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora.
Pentru valabilitatea consimțământului, acesta trebuie să îndeplinească anumite
condiții, și anume să existe, să fie actual, liber exprimat, să fie dat în mod personal și
simultan, public și constatat de către preot. Lipsa totală a consimțământului, alienația sau
debilitatea mintală duc la nulitaea absolută a căsătoriei.
Consimțământul trebuie să nu fie afectat de vicii. Viciile consimțământului sunt cele
prevăzute și în doctrina civilă eroare asupra ident fizice a celuilalt soț, dol sau violență.

37
Totodată, lipsa temporară a discernământului duce la nulitatea relativă a căsătoriei. Dreptul
bisericesc ortodox a mai cunoscut un impediment, conex violenței, și anume răpirea.
Consimțământul în dreptul canonic catholic .
La fel ca și în dreptul civil, consimțământul părților constituie esența oricărui act
juridic, și în special pe cel al căsătoriei. Consimțământul trebuie să fie lipsit de vicii însă
viciile cunoscute de dreptul canonic catolic și care aduc atingere manifestării conștiente a
voinței la căsătorie sunt mai multe și mai fin delimitate decât în dreptul laic
Deoarece în dreptul catolic nu există noțiunea divorțului (care survine de cele mai
mult ori pentru motive ulterioare încheierii ei), căsătoria fiind astfel strict indisolubilă,
legislația și doctrina au dezvoltat foarte mult teoriile referitoare la nulitatea absolută/relativă
a mariajului, pentru motive anterioare sau concomitente unirii soților prin cununie.
Viciile de consimțământ comune cu dreptul civil sunt: eroarea, dolul, violența.
a)Eroarea asupra persoanei fizice cu care se va încheia căsătoria duce la
invalidarea actului. Însă eroarea asupra calităților unei persoane, oricare ar fi cauza
contractului, nu duce la nulitatea căsătoriei, cu excepția cazului în care acea calitate a fost
în mod direct și principal vizată.
b) Dolul - teama de a nu aduce atingere principului indisolubilității căsătoriei a
determinat Biserica să excludă dolul dintre motivele principale ale nulității mariajului. Totuși
se prevede că este invalidă căsătoria contractată de o persoană înșelată printr-un dol comis
pentru a obține consimțământul său și care poartă asupra unei calități a celeilalte părți, de
natură a perturba grav comunitatea de viață conjugală.
c)Violența sau temerea. Potrivit normelor canonice, este invalidă căsătoria încheiată
sub efectul violenței sau a unei temeri grave provenite din exterior, chiar dacă nu produce
intenționat, de o așa manieră încât, pentru a se elibera, o persoană este constrânsă să se
căsătorească. Violența poate fi fizică sau psihică, directă sau indirectă, efectul principal fiind
vicierea consimțământului.
Legat de temerea reverențioasă s-a arătat în jurisprudența rotală că această temere
este lejeră în sine, neducând la anularea căsătoriei, dar poate fi în mod facil calificată ca o
viciere a consimțământului cu efectul direct al anulării mariajului.
Viciile de consimțământ proprii dreptului canonic catolic
I.Incapacitățile. Sunt incapabili să contracteze căsătoria persoanele:

38
1. care nu au un uzaj suficient al rațiunii;
2. care suferă de o gravă lipsă de discernământ
3. care din cauze de natură psihică nu pot să își asume obligațiile esențiale ale căsătoriei.
Primele două cazuri aduc atingere structurii momentului nașterii matrimoniului, în timp ce al
treilea caz se referă la dimensiunea funcțională a consimțământului care se proiectează
asupra dezvoltării ulterioare a căsătoriei și care constă în incapacitatea de a îndeplini orice
sarcini derivate din pactul nupțial.
1.Uzajul insuficient al rațiunii.
Dispoziția canonică nu solicită o deplină maturitate psihică și o perfectă sănătate
mentală; în acest sens, ”utilizarea rațiunii” trebuie sa fie ”suficientă”, fără însă a specifica
eventuale cauze ale acelei lipse.
Se consideră că se supun normei ”adulții care nu au ajuns la un uzaj suficient al
rațiunii și, dacă l-au avut, l-au pierdut; adulții care au uzajul rațiunii în mod grav perturbat
(cee a ce se verifică în general în cazul unei psihoze, ori în cazul schizofreniei sau la
epilepsie, precum și la obsesii, nevroze temporare, psihopatii, hipnoze, intoxicații cu alcool
sau substanțe stupefiante), adulții care au în mod normal rațiune dar sunt împiedicați de a o
folosi din cauza unei perturbări actuale, de exemplu din cauza unui traumatism cranian.
2.Lipsa gravă de discernământ.
Discernământul la care se face referire în acest canon este un concept relativ, legat
de ceea ce se înțelege prin drepturile și obligațiile esențiale ale căsătoriei.
La o primă analiză, nu există o diferență notabilă de natură între cazurile prevăzute
la pct. 1 și 2. Cu toate acestea, câteva diferențe pot fi decelate:
pct. 1 se referă la o situație de incapacitate în a înțelege în abstract căsătoria în
caracteristicile sale structurale iar pct. 2 afirmă incapacitatea de a da un consimțământ
valabil de către persoana care, în încercarea de a înțelege care sunt drepturile și obligațiile
derivate din căsătorie, prezintă insuficiențe în momentul determinării și formării voinței la
căsătorie.
În jurisprudența Sfintei Rote Romane, s-a încercat a defini și a circumscrie realitatea
lipsei grave de discernământ:

39
 -”maturitate în ordinea relațional conjugală, care trebuie înțeleasă ca o anumită
maturitate a sexualității privite în dimesiunea sa umană ce permite schimbul interpersonal
prin care un bărbat și o femeie se dăruiesc reciproc printr-o legătură irevocabilă”.
-”o apreciere critică a căsătoriei” care depășește simpla cunoaștere noțională a
acestui mod de viață
-”libertatea internă” fără de care ar fi falsificată motivarea subiectului.
În limbajul profan, toate aceste manifestări pot fi rânduite sub denumirea comună de
imaturitate afectivă. Într-adevăr, imaturitatea afectivă nu este, prin ea însăși, o cauză de
nulitate a căsătoriei, ea trebuie să provină sau să exprime o gravă lipsă de discernământ.
O altă manifestare a lipsei grave de discernământ provine dintr-un atașament de tip
patologic față de un membru al familiei sale, în general de mamă, de soră sau frate, sau de
o mătușă
3. Incapacitatea de asumare a obligațiilor esențiale ale căsătoriei.
Se poate întâmpla ca o persoană, perfect conștientă asupra obligațiilor esențiale ale
căsătoriei, să fie în imposibilitate de a-și le asuma ori a și le îndeplini.. Accentul se pune, în
această ipoteză, nu asupra capacității subiectului de a consimți matrimonial, ci asupra
capacității lui de a executa acel consimțământ.
O astfel de incapacitate își poate avea originea în anomalii psihosexuale
(hipersexualitatea, masochismul, sadismul sau homosexualitatea)
Incapacitatea poate proveni și din anomalii psihologice, cum ar fi paranoia,
personalitatea psihopatică, tulburări ale personalității dar și alcoolismul.
Este evident că, pentru a se ajunge la privirea acestor situații de fapt ca și cauze de
nulitate, trebuie să fie probată ”grava dezordine psihică sau o psihopatie gravă și nu viciile
obișnuite de caracter care împiedică comuniunea deplină și perfectă a vieții conjugale și
care pot fi corijate cu timpul”
Jurisprudența rotală arată că acest tip de incapacitate trebuie să fie perpetuu și
iremediabil.
II. Eroarea doctrinală.
Această incapacitate se referă la eroarea ce poate purta asupra unei proprietăți
esențiale a căsătoriei creștine (unitatea sau indisolubilitatea). O asemenea eroare nu
viciază consimțământul matrimonial cât timp rămâne în domeniul conceptual și ”nu este

40
determinantă pentru voință”. De exemplu, un contactant ar putea considera că divorțul este
o soluție subînțeleasă în cazul unor neînțelegeri conjugale.

IMPEDIMENTELE DIRIMANTE LA CĂSĂTORIE în Dr Catolic

1.Vârsta. Începând cu ajungerea la pubertate, bărbatul și femeia sunt apți din punct
de vedere fizic să procreeze.
Normele canonice catolice și ortodoxe, alături de legile civile, prevăd o vârstă minimă
pentru căsătorie.
Vârsta minimă la catolici pentru încheierea unei căsătorii valide este de 16 ani
împliniți la bărbați, repectiv 14 ani împliniți la femei, însă este dreptul Conferinței
Episcopale să fixeze o vârstă mai mare pentru o căsătorie licită. În situația canonizarii legii
civile, în sistemele juridice în care vârsta minimă a căsătoriei este stabilită prin norme
imperative iar aceasta este mai mare decât cea prevăzută în dr. Catolic, se va aplica legea
civilă.
Dreptul bisericesc ortodox stabilește vârsta minimă cerută pentru săvârșirea Sfintei
Taine a Cununiei cu repectarea normelor civile imperative ale NCC, care o fixează la 18 ani
împliniți pentru viitorii soți.
Acest impediment poate înceta la atingerea vârstei stabilite prin lege sau în cazul
aplicării unei dispense.
2.Impotența atât cea masculină, cât și cea feminină este un impediment dirimant al
căsătoriei. Impedimentul este dat de impotența de a îndeplini actul sexual, nu de sterilitate
Impotența de a realiza actul sexual trebuie să fie anterioară căsătoriei, perpetuă, certă,
indiferent dacă este absolută sau relativă. Impotența poate avea cauze exclusiv fizice (în
ipoteza în care există, la bărbat sau la femeie, o lipsă sau neregularitate anatomică ce
împiedică unirea sexuală), sau psihice.
3.Legătura anterioară (logodna sau starea de căsătorie). În dreptul canonic este
considerat impediment o logodnă religioasă anterioară sau o căsătorie, ambele
nedesfăcute, ca un corolar al indisolubilității căsătoriei.
Logodna bisericească reprezintă, pentru fiecare dintre logodnici, un impediment la
căsătorie religioasă cu altă persoană, de aceea, în doctrina ortodoxă, ea trebuie desfăcută.

41
Dacă s-a încheiat o logodnă civilă, aceasta nu este considerată impediment la cununia
religioasă.
Starea de căsătorie constituie un impediment chiar dacă acea căsătorie nu a fost
consumată. Chiar dacă prima căsătorie este invalidă sau declarată nulă, o nouă căsătorie
nu poate fi încheiată până când invaliditatea sau nulitatea nu au fost stabilite în mod
definitiv.
Astfel, slujitorul bisericesc nu poate săvârși Taina Cununiei în biserica Ortodoxă până
când persoanele nu au obținut divorțul civil și cel religios, au obținut anularea căsătoriei sau
soțul a decedat (sau a fost pronunțată o hotărâre judecătorească de declarare a morții).
Cu toate acestea, indiferent de modalitatea în care căsătoriile anterioare au încetat,
preotul nu poate săvârși o a patra căsătorie. Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, Biserica
Romano-Catolică nu consideră ca impediment la căsătorie matrimoniile anterioare stabilite
ca fiind ilicite, nule sau anulate în mod legal, indiferent de numărul lor.
4.Impedimentele apartenenței la cler (ordin sacru) sau a depunerii voturilor
monahale. În dreptul canonic catolic este considerat invalid orice mariaj încheiat de clericii
(episcopi, preoți, diaconi permanenți), ulterior ordinării. Se operează de fapt o alegere între
două sacramante: ordinarea și căsătoria. Administrarea primului sacrament duce automat la
invalidarea primirii celui de-al doilea, indepenent de sancțiunile ce vor fi aduse clericului.
Impedimentul este totuși susceptibil de o dispensă particulară, ce nu rezultă din dreptul
comun al dispenselor, și ce poate fi acordată doar de Suveranul Pontif..
Pentru clericii ortodocși și cei catolici orientali (Biserica Unită cu Roma), căsătoria
după hirotonie este oprită. Cei care au intrat în cler necăsătoriți, nu se mai pot căsători, la
fel, cei care, după botez, au fost căsătoriți de două ori nu pot deveni clerici.
În ceea ce privește pe monahi, monahii (în Biserica Ortodoxă) sau pe membrii
(bărbați sau femei) ai institutelor de viață consacrată (pentru Biserica Romano-Catolică),
căsătoria acestora este lovită de impedimentul depunerii votului castității perpetue.
5. Disparitatea de cult. Este invalidă căsătoria încheiată între o persoană
nebotezată și una botezată în Biserica catolică sau primită în această Biserică și pe care nu
a părăsit-o printr-un act formal.

42
 Impedimentul există între un botezat în Biserica Catolică (sau o persoană nebotezată
catolic, dar convertită la catolicism) și o persoană nebotezată (budist, hindu, musulman,
evreu mozaic) sau fără religie (ateu, liber cugetător)
Același impediment există și în Biserica Ortodoxă, căsătoriile cu păgâni, dar și cu
eretici sau schismatici nefiind îngăduite.
Se permite totuși o singură excepție, fondată pe cuvântul Sfântului Apostol Pavel
care arată că ”bărbatul necredincios se sfințește prin femeie și femeia necredincioasă se
sfințește prin bărbat”, în virtutea căreia se va recunoaște ca legală o căsătorie încheiată
între doi necreștini, dintre care unul a devenit ulterior creștin.
6.Impedimentul crimei. Acest impediment apare din lipsa însușirilor morale ale
persoanei, care dorind să se căsătorească, s-a făcut vinovată de ”crimă” (în accepțiunea
dreptului bisericesc ortodox și catolic), adică de omorul soțului sau soției, sau chiar atunci
când a săvârșit o tentativă de omor față de soț sau soție sau a fost instigator.
La fel, este invalid mariajul contractat și între cei care săvârșesc fapta în coautorat
sau complicitate, precum și atunci când își dau în mod comun concursul fizic sau moral la
moartea soțului.
7. Impedimente la căsătorie izvorâte din rudenie
Clasificare. Dreptul canonic dă o importanță deosebită impedimentelor rezultate din
rudenie, acestea fiind cele mai frecvente cazuri în care o căsătorie poate să fie declarată
invalidă sau nulă.
Impedimentele derivate din rudenie sunt clasificate în trei categorii:
(1) impedimente derivate din legăturile de înrudire fizică
(2) impedimente derivate din legăturile de înrudire morală,
(3) impedimentele derivate din legăturile de înrudire spirituală sau religioasă.

7.1 Impedimentele rezultate din rudenia fizică. Atât biserica catolică, cât și
biserica ortodoxă consideră consangvinitatea în gradele prohibite ca fiind un impediment
general și absolut la căsătorie.
7.1.1. Impedimentul consangvinității în linie directă (a) și în linie colaterală (b).
a) În linie directă. În Biserica catolică occidentală se prevede că este interzisă căsătoria
în linie directă între toți ascendenții și descendenții, fie naturali, fie legitimi. Aceeași situație

43
se regăsește și în Biserica Română Unită cu Roma. Căsătoria nu este permisă nici atunci
când există orice dubiu că părțile sunt consangvine în linie directă, indifierent de grad.
În Biserica ortodoxă, impedimentul la căsătorie derivat din rudenia fizică pe linie directă
este constituit până la gradul VII, însă practica vieții bisericești a stabilit că, pe linie directă,
înrudirea de sânge este un impediment nelimitat. Oricum, este imposibil ca rude de gradul
șapte, în linie directă, să fie în viață în același timp.
b) În linie colaterală, rudenia creează impediment la căsătorie în dreptul catolic,
occidental și oriental, până la gradul IV inclusiv, adică la veri primari. Căsătoria nu este
permisă nici atunci când există orice dubiu că părțile sunt consangvine colateral în gradul
doi. Din analiza acestor texte rezultă că în Biserica catolică este posibilă dispensa pentru
gradul IV (veri primari) și III (mătușă și nepot, unchi și nepoată), dar numai în condiții
excepționale, acordată de Ordinariul locului.
În Biserica Ortodoxă, impedimentul căsătoriei în grad colateral funcționează până în
gradul VII, însă pentru gradele VII, VI și V se poate acorda dispensă de către episcop, iar
pentru gradul IV se poate obține dispensă, în condiții excepționale, doar de la Sfântul Sinod.
Impedimentul consangvinității nu se multiplică. Acest caz apare în situația în care
între două persoane există mai multe legături de rudenie și mai multe impedimente
obstaculează căsătorie, se va ține cont doar de un singur impediment, și anume cel mai
puternic.
7.1.2.Afinitatea. Legătura prin alianță, este cea care unește pe soț de toți
consangvinii soției și invers. Afinitatea prohibește căsătoria în toate gradele în linie directă,
în timp ce în linie colaterală este impediment doar în Biserica Orientală.
În Bisericile Unite cu Roma afinitatea colaterală este dirimantă la căsătorie până în
gradul II.
Biserica Ortodoxă prevede trei tipuri de afinitate:
1.Cuscria (afinitatea) de gradul unu, reprezintă legătura de rudenie între un soț și
familia celuilalt soț, atât în linie directă, cât și colaterală. Pe linie directă, cuscria constituie
impediment la căsătorie până la infinit iar pe linie colaterală constituie impediment
matrimonial până la gradul VI inclusiv.
2. Cuscria (afinitatea) de gradul doi reprezintă legătura de rudenie dintre consângenii
celor doi soți. Impedimentul funcționează până la gradul VI inclusiv

44
 3. Cuscria (afinitatea) de gradul trei reprezintă legătura de rudenie dintre membrii a
două familii care se stabilește printr-o a treia familie. Impedimentul funcționează până la
gradul II, dacă nu există un amestec ilicit de nume.

7.2. Impedimentele derivate din legăturile de rudenie morală. Legăturile de

rudenie morală apar în cazul adopției, a tutelei și a logodnei iar norma canonică catolică mai
cunoaște și cazul onestității publice.
Adopția este impediment la căsătorie atât în legislația civilă, cât și în baza normelor
canonice ortodoxe și catolice. Este interzisă căsătoria între persoanele care au devenit rude
prin efectul adopției, cât și între persoanele a căror rudenie firească a încetat prin efectul
adopției, în linie directă impedimentul funcționând până la infinit, iar în linie colaterală până
în gradul IV.
În dreptul bisericesc ortodox adopția ca impediment la căsătorie funcționează între
adoptat și adoptator, precum și în linie dreaptă până la infinit, iar colateral până în gradul II,
la fel și în dreptul catolic. Deși normele canonice par mai permisive, în baza principiului
canonizării legii civile impedimentul va fi calculat potrivit legii civile.
Tutela. Impedimentul izvorât din tutelă se aplică mariajelor încheiate între tutore și
persoana aflată sub tutela sa, cât timp aceasta din urmă este minoră.
Onestitatea publică. Acest impediment, propriu Bisericii Catolice rezultă din
următoarele ipoteze:
a) dintr-o căsătorie invalidă, după care viața comună a fost instaurată;
b) dintr-un concubinaj notoriu sau public;
c) din instaurarea vieții comune a celor care, fiind constrânși la o formă a căsătoriei
prescrisă de normele legale, au încheiat o căsătorie în fața ofițerului stării civile sau a unui
preot necatolic.
Impedimentul se aplică cununiilor încheiate între bărbat și consangvinii femeii,
precum și între femeie și consangvinii bărbatului, în primul grad în linie direct.

7.3. Impedimente derivate din raporturile de rudenie spirituală. Spre deosebire

de dreptul civil și de dreptul canonic romano-catolic, dreptul bisericesc oriental (cel ortodox

45
și cel unit cu Roma) privește ca impediment la cununie și raporturile de nășie, ce stabilesc
legături spirituale între persoanele implicate în Sfintele Taine ale Botezului și Cununiei.
Nășia de botez este considerată impediment la căsătoriile între nași și fini, precum și
între nași și părinții finilor.
Nășia de căsătorie este considerată impediment doar în Biserica Ortodoxă română,
ca rezultat al cutumei, funcționând până la gradul IV, precum și în Biserica Ortodoxă Sârbă
și în câteva regiuni supuse Bisericii Ortododoxe Bulgare. Restul Bisericilor ortodoxe și
Bisericile Orientale Catolice nu cunosc un asemenea impediment.

Bunurile în biserică
Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești al BOR spune că averea
bisericească cuprinde bunuri sacre și bunuri comune aparținând Patriarhiei, mitropoliilor,
episcopiilor, protopopiatelor, parohiilor și mănăstirilor.
Pentru Biserica Romano-Catolică s-a stabilit că toate bunurile temporale aparținând
Bisericii Universale, Scaunului Apostolic și altor persoane juridice publice din Biserică sunt
bunuri ecleziastice și sunt guvernate și de canoane, nu numai de propriile statute.
Lucruri. Bunuri temporale.
Pentru a fi considerate bunuri temporale, bunurile trebuie să servească scopului final al
Bisericii. Teoria clasică canonica divide lucrurile, privite într-o manieră generală ca bunuri
ecleziale, de care dispune Biserica în viața sa exterioară, în 3 mari categorii. Astfel, în
funcție de scopul urmărit, se disting în temporale și spirituale depinzând cărei meniri îi sunt
destinate. În funcție de natura lor, lucrurile se împart în temporale (bunuri de natura
corporală), spirituale (Sfintele Taine pt BO și sacramentele pt BC) sau mixte ( lucruri de
natură temporală care sunt unite cu lucruri sau activități spirituale eg. Altarul).
Conceptul de bun ecleziastic.
În teoria canonică clasică, un bun era ecleziastic atunci cînd trecea în domeniul Bisericii
și era afectat îndeplinirii scopurilor ecleziale și era supuse contorlului autorității ierarhice.
CIC excludea din această categorie bona privata laicorum, bunurle spirituale si mixte.
S-a considerat în doctrină că sfera acestor bunuri ar trebui privită în 2 ipoteze: în sens
larg ce ar cuprinde si ar echivala toate bunurile temporale cu bunurile ecleziastice și în sens
restrâns, punându-se semnul egalității între b. ecleziastice și bun din patrimoniul

46
persoanelor juridice publice.
Raportat la scopul specific al Bisericii, bunurile aparținând persoanelor juridice publice
sunt bunuri ecleziastice, iar cele aparținand persoanelor juridice private sunt bunuri
ecleziale. Diferența este că primele sunt folosite în mod direct, iar celelalte indirect.
Bunuri sacre, sfințite, comune
Deoarece nu toate bunurile utilizate pentru slujbele bisericești sunt sfințite prin
binecuvântarea episcopului, ele au fost divizate în bunuri și bunuri sfințite. Din prima
categorie fac parte biserica și antimisul care sunt consacrate printr-o slujbă specială și prin
ungere cu Sfântul Mir, iar din a doua categorie fac parte vasele si obiectele care esită în
altar și în afara lui. Sunt considerate sfințite deoarece își iau această însușire fie de la
antimis sau de la biserică fie prin însemnătatea lor.
Bunurile sacre și cele care prin binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului,
în dr ortodox sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Proprietatea asupra lor este
exclusiv bisericească, iar cedarea folosinței poate fi acordată pt un termen de până la 3 ani
cu posibilitate e reînoire. E.g lăcașurile de cult, veșminte bisericești, cărți de ritual, cimitire.
Sunt asimilate acestei categorii și casa parohială, chiliile mămăstirilor, bunuri pretioase etc.
Pot aparține numai persoanelor juridice de uitlitate publică prevăzute în Statut, astfel,
bunurile sacre sunte o clasă a bunurilor ecleziastice.
Ca un bun să devină sacru trebuie să fie afectat cultului divin și să fie
sfințit/binecuvântat.
Bunurile comune sunt cele destinate întreținerii bisericilor, a slujitorilor, precum si pt
îndeplinirea celorlalte scopuri ale Bisericii. E.g muzee religioase, terenuri agricole, drepturi
patrimoniale, creanțe etc.
În dr catolic, denumirea de sacru este atribuită icoanelor, sfintelor moaște, cimitirele,
clădirea Bisericii etc. Sacralitatea nu este o caracteristica proprie tuturor bunurilor
ecleziastice. Toate persoanele sunt obligate să respecte bunurile sacre și să nu le
folosească pt scopuri profane. Un bun mobil sacru va putea aparține unei persoane private,
dar să nu fie utilizat în scop profan sau nedemn deoarece sacralitatea bunului va dispărea.
În ceea ce privește bunurile imobile, un uzaj profan nu le modifică starea de sacralitate.
Înainte de reutilizarea imobilului sacru profanat, va trebui purificat. Locurile sacre își pierd
afectarea și binecuvântarea dacă cea mai mare parte a lor este distrusă sau e redusă la

47
folosințe profane sau desacralizarea este dată prin decret al Ierarhului.
Bunuri prețioase sunt cele care au o valoare artistică, istorică sau sunt confecționate
dintr-un material prețios. E.g manuscrise, artefacte, icoane, sculpturi, decorații bisericești.
Ca un bun să devină prețios, trebuie să aibă o valoare notabilă care să provină din rațiuni
artistice, istorice sau din materialul din care este confecționat.
În dr ortodox, bunurile prețioase sunt asimilate celor sacre, fiind scoase din circuitul
civil. In dr catolic, calitatea de bun prețios duce la limitări drastice ale circulației lor juridice.
Astfel, pt întrăinarea lui se cere permisiunea Sf Scaun.
Uzucapiunea este construită urmând 2 axe principale – uzucapiunea tabulară si
extratabulară. Prescripția achizitivă ca și cea extinctivă nu mai sunt de ordine publică,
dobanditorul având un dr potestativ de optiune în a invoca dobândirea dr real, în cadrul unui
proces chiar și în faza de atac a apelului. Uzucapiunea se bazează pe 3 elemente
esențiale: dr reale obiect al uzucap, posesia uitilă, durata posesiei.
În BO, bunurile sacre, respectiv cele care prin sfințire sau binecuvântare au fost
destinate exclusiv și direct cultului, sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile. Acestea
nu pot fi schimbate, grevate, înstrăinate, urmărite sau sechestrate. Bunurile temporale care
sunt alienabile pot fi dobândite prin efectul prescripției achizitive îndreptate împotriva
persoanelor juridice din Biserică.
Uzucap imobiliară extratabulară produce efecte numai în prezența alternativă a
următoarelor situații: propr de CF a decedat/și-a încetat existența; a fost înscrisă în CF
declarație de renunțare la proprietate; imobilul nu a fost înscris în nicio CF, nicio altă
persoană să nu iși fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului de proprietate pe
baza unei cauze legitime, în curusl sau după împlinirea termenului de uzucap; posesia utilă
exercitată timp de 10 ani.
Uzucap imob extratabîmpotriva bisericii, NCC restrânge această posibilitate din moment
ce persoanele juridice din BO nu își încetează activitatea, iar dacă o fac, se prevede
devoluarea bunurilor altor entități bisericești. Renunțarea la drept în mod abdicativ nu are
corespondent în legislația canonică ortodoxă.
Uzucap imob tabulară se aplică în privința dr reale principale care au fost înscrise în
CF fără cauză legitimă. Dobîndirea dr real operează în condițiile existenței posesiei utile și
de b-c care să aibă o durată de 5 ani. Dr real se dobândește retroactiv, de la înscrierea în

48
CF.
Uzucap mobiliară – posedarea bunului altuia 10 ani, dacă exită posesie utilă și nu sunt
îndeplinite condițiile dobândirii propr mobiliare prin posesia de b-c.
În BC se recunoaște prescripția, atît ca mod de dobândire sau de pierdere, cît și ca
modlitate de a se libera de obligații. Nicio prescripție nu e vașidă daca nu e fondată pe b-c.
Bunurile sacre aflate în propr persoanelor private pot fi dobândite prin uzucap de persoane
private, dar nu e permis să fie folosite în scopuri profane cât timp nu și-au pierdut sfințirea
sau binecuvântarea. Bunurile imobile, cele mobile prețioase, drepturile și acțiunile personale
și reale care aparțin SF Scaun se prescriu în t de 100 ani. Cele care aparțin unei alte
persoane juridice ecleziastice se prescriu în t de 30 ani.
Buna credință la catolici.
Nicio prescripție nu e validă dacă nu e fondată pe b-c, nu numa la început, ci pe toată
durata cerută pentru a prescrie. B-c cerută pe toata durata posesiei rezidă din faptul că pe
nimeni nu trebuie să-l mustre conștiința că a adus atingere dreptului altei persoane. Această
remușcare se poate evita avînd în vedere dr Bisericii de a impune restituirea dreptului.
Obligația de restituire este pur morală.
Prin buna credință teologică se înțelege faptul că posesorul, bazându-se pe
argumente cel puțin indirecte, consideră că posedă bunul sub nume de titular de o maniera
licită și neculpabilă. Se cere un titlu la începutul posesiei, b-c acționează în forul intern al
posesorului. Buna credință juridică este fondată pe un just titlu. Se adresează forului
extern al posesorului. Dr canonic afirmă categoric că posesorul care se prevalează doar de
b-c juridică și nu și de cea teologică, nu va putea prescrie, fiind o încălcare a legii naturale
divine și o contradicție cu sistemul ecleziastic.
Doctrina a nuanțat aplicarea b-c referitor la 2 ipoteze.
În ceea ce privește ignoranța/eroarea provocată de b-c este scuzabilă în dr canonic.
Avem o eroare de fapt, o eroare de rept asupra unei norme îndoielnice. În ceea ce privește
îndoiala asupra legimității posesiei e dificil să se admită b-c. Dacă îndoiala există la
momentul intrării în posesie, se comite o injustiție. Dacă îndoiala apare în timpul posesiei și
dacă este în favoarea posesorului, nu se opune b-c teologice.
Bunuri temporale, obiect al prescripției
Prescriptibilitatea este regula, iar imprescriptibilitatea este excepția. Nu sunt supuse

49
prescripției: dr si obli care sunt de drept divin natural sau pozitiv; dr care pot fi obținute
numai prin privilegiu apostolic; dr și obli care privesc în mod direct viața spirituală a
credincioșilor creștini; limitele circumscripțiilor ecleziastice; obli privitoare la celebrarea Sf
Liturghii; proviziunea canonică a unui oficiu care cere exercitarea ordinului sacru. Rezultă
că toate bunurile temporale(b ecleziastice, sacre și prețioase) pot forma obiectul prescripției
achizitive.
Bunurile sacre aflate în propr persoanelor private pot fi uzucapate de persoane
fizice/juridice private/ pubice respectând următoarele condiții:
-posesia utilă extinsă pe toata perioada necesară uzucapiunii;
-b-c să existe de la începutul și până la sfârșitul uzucapiunii;
-împlinirea t de uzucapiune;
-păstrarea afectării ca bun sacru cât timp nu și-a pierdut sacralitatea.
Dacă bunurile sacre aparțin persoanelor juridice publice, acestea vor putea fi uzucapate
doar de persoane juridice ecleziastice ce aparțin Bisericii, respectându-se condițiile de sus.
Termenele de prescripție
Dacă legea civilă nu prevede termene de prescripție, acestea sunt reglementate de dr
canonic. Astfel, b imobile, mobile, prețioase, dr și acșiunile persoanle sau reale ale Sf
Scaun se prescriu împotriva acestuia în t de 100 ani, iar cele care aparțin altor persoane
juridice bisericești publice, în t de 30 ani. Dacă acestea aparțin unei Biserici de drept propriu
sau eparhii, t e de 50 ani. Dacă se demonstrează un jus titlu și buna credință, persoanele
juridice din Biserică vor uzucapa în t de 10 la 20 de ani, uzucapiunea de 30 de ani fiind
admisibilă atunci când nu există titlu.

50