INTRODUCERE

Rugăciunea, în gândirea Sfinţilor Părinţi, este vorbirea minţii cu Dumnezeu, hrană şi

curăţire a minţii, zid sigur, portar al virtuţilor, omorâre a patimilor, întărire a sufletului, vedere a
celor nevăzute, încredinţare a celor dorite, ipostas al celor nădăjduite, îndemn la virtuţi, vlăstarul
blândeţii şi al lipsei de mânie, rodul bucuriei şi al mulţumirii, alungarea întristării şi a
descurajării, legătura gândurilor şi înţelegerea supremă a minţii, urcuşul minţii spre Dumnezeu şi
lepădarea de toate pentru dobândirea a toate1. Ea este cunoştinţă a lui Dumnezeu, pecetea şi
bucuria lui Hristos, arvuna Duhului Sfânt, mişcare îngerească şi puterea celor netrupeşti,
propovăduirea apostolilor, lucrarea credinţei şi încredinţarea inimii, nădejde de mântuire, securea
care taie deznădejdea, dovedirea nădejdii, semn de curăţie şi simbol al sfinţeniei, baia curăţiei şi
arătarea botezului, veselia sufletului şi semn al împăcării, raza soarelui minţii şi luceafăr al
inimii, întărirea creştinismului, lucru al pustnicilor şi petrecerea sihaştrilor, arătarea împăcării cu
Dumnezeu şi unirea omului cu Dumnezeu, puterea susţinătoare a lumii, maica lacrimilor şi
totodată fiica lor, punte împotriva ispitelor, peretele din mijloc împotriva necazurilor, zdrobirea
războaielor, veselia viitoare, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea darurilor, propăşirea nevăzută,
descoperirea celor viitoare, judecata şi scaunul de judecată a lui Hristos, înainte de scaunul
judecăţii viitoare2.
Este important să facem menţiunea că au existat şi încă mai există numeroase discuţii cu
privire la definirea dreptului în general3 , totuşi Dreptul canonic ortodox poate fi definit ca

1
Sfântul Teognost, Filocalia, vol. IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 270;
2
Sfântul Grigorie Sinaitul, Filocalia, vol. VII, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, pp. 131-133;
3
A defini „dreptul” nu este un lucru uşor, aceasta putându-se constata atât din reacţia practicienilor, cât şi din poziţia
teoreticienilor dreptului care au încercat să evite o definiţie concreta întrucât însuşi conţinutul acesteia şi statutul ei
pot fi discutabile. În ciuda acestor dificultăţi, o definiţie a dreptului este necesară în teorie şi în practica tocmai
pentru a pune în evidenţa necesitatea, conţinutul specific şi finalitatea lui. Numai o perspectiva corectă asupra
dreptului în ansamblul sau ne poate oferi soluţii juste la problemele ridicate de teoria şi de practica juridică. Avându-
se în vedere strânsă legătura dintre norma juridică şi sistemul juridic în ansamblul sau, raportul între normă şi
caracterele întregului, niciodată nu se va pleca de la norma întrucât aceasta participa activ la realizările sau la
insuccesele sistemului juridic. Astfel, în definirea dreptului trebuie să se evite atât dogmatismul, cât şi scepticismul,
deşi constatăm astăzi în teoria dreptului din ţara noastră că se tinde spre cea dintâi poziţie, adică spre dogmatism,
existând opinii conform cărora dreptul poate fi definit în mod exhaustiv, deşi sunt avute în vedere mai mult normele,
adică afirmându-se că dreptul este un sistem. Vezi: Stéphane Rials, Ouverture, in: Droits, 10 (1990), p. 5. Intrebările
fireşti care s-ar putea pune în contextul unei definiţii a dreptului sunt: Ce trebuie să urmarească definiţia dreptului?
(natura dreptului, criteriul juridicităţii, semnificaţiile cuvântului sau ar trebui ca definiţia dreptului să fie una prin
esenţa, una prin gen proxim şi diferenţa specifică, una explicativă sau una constructivă); I. Dogaru, D. C. Danișor,
Gh. Danișor, Teoria generală a dreptului, Ed. Themis, Craiova, 2000, p. 29; M. Virally, La pensée juridique, Paris,
1960;

1
„ramura a dreptului religios creştin care se ocupă cu principiile şi normele de drept după care se
organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă”4. Dreptul canonic, care reglementează teologic şi
juridic numeroasele probleme ale vieţii practice bisericeşti, este perceput fie ca disciplina
teologico-juridică prevăzând principiile şi normele de drept după care se organizează şi
functionează Biserica în sensul ei văzut de instituţie religioasă, fie poate fi definit ca ştiinţa
teologico-juridică menită să expună metodic şi sistematic principiile şi normele de drept după
care se organizează şi conduce Biserica5. Constatăm că Dreptul canonic este esenţial,
fundamental Bisericii ca instituţie, de necontestat şi indispensabil organizării şi funcţionării
Bisericii pe temelie canonică, neputând discuta despre instituţia Bisericii fără Drept canonic,
numai dacă suntem tributari concepţiei protestante despre Ecclesia invisibilis, putând afirma aici
cu certitudine că astăzi chiar şi protestanţii au ajuns să vorbească într-o oarecare măsură de un
drept canonic şi de legislaţie bisericească, deşi îl percep altfel decât Biserica Ortodoxă sau
Romano-Catolică. De fapt, primul principiu canonic cu fond dogmatic şi juridic, alfa tuturor
principiilor canonice, este tocmai cel instituţional bisericesc, cel care arată caracterul de instituţie
al Bisericii, pe baza legislaţiei sale şi a cultului. Prin urmare, criteriile absolute ale Dreptului
canonic nu mai pot fi subiecte de contestare şi de relativizare, fiind repere de neinlocuit ale
misiunii Bisericii in lume. Daca ne vom intreba: Cum pot fi depasite problemele cu care se
confruntă Biserica azi? Răspunsul va fi: prin aplicarea cu atenţie a tradiţiei canonice bisericeşti,
întrucât Dreptul canonic este coloana vertebrală a teologiei şi a funcţionării Bisericii după voinţa
Intemeietorului ei, Domnul nostru Iisus Hristos.
Chemare de a ne înălţa spre desăvârşire, spre îndumnezeirea prin har se adresează
fiecărui om în parte din orice timp şi loc fiind în acelaşi timp un îndemn de a realiza două mari
exigenţe ale unei vieţi autentice ce are în vedere atât legătura pe verticală cu Dumnezeu
conştientizând astfel că existen- ţa sa nu se reduce numai la biologic şi constatând că „ nu numai
cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4) cât şi cea pe
orizontală cu semenii, căci iubirea de Dumnezeu se vede din iubirea de semeni (cf I In. 4, 20-21),
descoperind în felul acesta esenţa antropologiei aşa cum reiese ea din Sf. Scriptură şi din
învăţătura Sfinţilor Părinţi şi prin aceasta împlinind scopul ultim al existenţei umane. „Când
echilibrul dintre aceste două dimensiuni fundamentale ale vieţii creştine este nesocotit sau

4
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic orthodox, Legislație și administrație bisericească, vol. I, E. I. B. M.
B. O. R., București, 1990, p. 55;
5
Idem, Prof. Dr. Sorin Joantă, Drept bisericesc, vol. I, Sibiu, 2006, p. 13;

2
nerealizat, are loc criza care poate lua forme diferite şi foarte complexe, cu repercursiuni nu
numai asupra vieţii interne a Bisericii, ci uneori, şi în afara ei. De fapt, porunca iubirii faţă de
Dumnezeu şi faţă de aproapele – fundamentală pentru creştinism – nu este o alternativă între
multe altele, ci ea este plenitudinea adevărului care duce la desăvârşirea vieţii umane”6.
Însă întâlnim opinii ale unor teologi, profesori, clerici şi mireni, care încă mai pun la
îndoială locul pe care-l ocupa şi pe care trebuie să-l ocupe Dreptul canonic în viaţa Bisericii şi în
cadrul învăţământului teologic. Dureros este faptul că şi unele voci foarte autorizate (teologi
importanti ai Bisericii), însă mai puţin cunoscători ai doctrinei canonice ortodoxe şi ai disciplinei
bisericeşti în general, se pronunţă împotriva actualităţii şi a tăriei de nezdruncinat a normelor
canonice ale Bisericii şi chiar împotriva acestei discipline ecleziologice şi juridice (Drept
canonic), în virtutea unor mentalităţi depăşite, unii deranjaţi fiind de „imposibilitatea” impunerii
după propria voinţă, în mod abuziv, a „normelor personale” în concordanţa cu propriile dorinte.
Uneori, cei ce sunt organe individuale de conducere bisericească, membri ai clerului, în sânul
Ortodoxiei ecumenice, care cu voie sau fără voie, neexcluzând aici chiar necunoaşterea
principiilor şi a normelor canonice, ignoră ceea ce canoanele apostolice, confirmate de
autoritatea sinoadelor ecumenice, îi îndeamnă pe episcopi: „Dacă le veţi păstra intru totul
(principiile ecleziologice cutumiare şi respectiv principiile canonice şi normele canonice, n.n.),
veţi fi mântuiţi şi veţi avea pace; dar daca nu le veţi asculta, veţi fi pedepsiţi şi veţi avea o lupta
continuă, unii contra altora, primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastră...”7
(Epilogul canoanelor apostolice).
Pentru noi astăzi, cler şi credincioşi, ne stă mărturie şi trebuie să ne fie exemplu şi model
de urmat respectul permanent mărturisit de Biserica cea nedespărţită a primului mileniu, din
Răsărit şi din Apus, o adevarată mărturisire de credinţă faţă de principiile fundamentale ale
tradiţiei canonice a Bisericii, care se regaseşte atât de frumos exprimată în proclamaţia Părinţilor
Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787), în canonul 1 numit Ca trebuie în toate a
observa canoanele dumnezeieşti8: „Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preotească,
rânduielile canonice le sunt marturii şi îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm
împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: Intru calea

6
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi spirtitualitate, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti 2009, p. 14;
7
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic orthodox, Legislație și administrație bisericească, vol. I, E. I. B. M.
B. O. R., București, 1990, p. 55;
8
Ibidem, p. 197;

3
marturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogaţia (Ps. 118, 14) şi Ai poruncit ca mărturiile tale
să fie dreptate în veac; înţelepţeşte-mă şi viu voi fi (Ps. 118, 138, 144)... Aşadar, acestea astfel
fiind, si fiindu-ne noua mărturie, bucurându-ne de ele ca şi când cineva ar găsi comori multe, cu
bucurie (ne însuşim) primim în inimile noastre sfintele canoane, şi întărim întreaga şi
nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt aşezate de către sfintele trâmbiţe ale Duhului, ale
preaslăviţilor apostoli, ale celor şase sfinte sinoade ecumenice, şi ale sfinţilor noştri părinţi...
Căci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer şi a auzit cuvintele cele negrăite,
strigă lămurit: Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulandu-vă cu cele de faţă (pe
care le aveţi) Evr. 13, 5” (can. 1 sin. IV ec.; 2 Trul.; 1 Cartagina; 10 sin. I-II)9. De aici putem
constata fără putinţă de tagadă că sfintele canoane care dau expresie şi principiilor canonice
pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii au fost emise de autorităţi competente bisericeşti,
individuale şi colegiale, dar întărite întotdeauna cu putere generală de către autoritatea de
necontestat a sinodului ecumenic care nu poate fi umbrită de către alte autorităţi inferioare
bisericeşti.
Este vorba pe de o parte de echilibrul dintre teologie şi spiritualitate şi pe de altă parte de
mărturisirea Evangheliei prin slujirea la care este chemată Biserica, pentru mântuirea şi sfinţirea
lumii10. „În virtutea libertăţii sale însă, pentru om există nu numai calea teonomiei, calea
credinţei şi ascultării de Dumnezeu (care-l duce la înfiere şi îndumnezeire prin har), ci şi calea
„autonomiei”, a refuzului orgolios al lui Dumnezeu, a neascultării şi revoltei, a neacceptării
păcătoşeniei şi creaturalităţii şi a uzurpării funeste a condiţiei absolute a Creatorului prin
asumarea unei atitudini ”divine” de dominaţie magică, tehnico-ştiinţifică, culturală ori social-
politică asupra existenţei. Datorită dezordinii ontologice create în existenţă, această cale a
autodivinizării şi autoumanizării sfârşeşte însă în tragicomedia morţii asumate cinic ori resemnat,
în oroarea sinuciderii sau om- uciderii, în farsa demonică a autoidolatrizării sau a divinizării

9
John H. Erickson, în „Cuvânt înainte” la lucrarea (teza de doctorat în Drept canonic) unui distins şi regretabil
ierarh şi canonist al Bisericii Ortodoxe, Arhiepiscop Peter; Prof. Dr. Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele
Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătăţită, Sibiu, 2005, pp. 179-180;
10
Conf. Dr. Cristinel Ioja, Homo Economicus– Iisus Hyristos, sensul creaţiei şi insuficienţele purului biologism,
Editura Marineasa, Timişoara, 2010, p. 270: „Filantropia Bisericii văzută doar prin prisma unui simplu activism etic,
face ca Biserica să-şi piardă identitatea, să fie transformată într-o simplă instituţie socială care oferă oamenilor o
viaţă mai bună – după modelul societăţii consumiste – însă nu le oferă posibilitatea mântuirii şi nemuririi lor. Scopul
Bisericii nu este de a face lumea mai bună, prin contribuţia sa esenţială la dezvoltarea material a lumii, ci este de a
vindeca lumea de slăbiciunile ei spiritual, de a transfigure lumea şi omul şi a le indica sensul lor final în Hristos”;

4
elementelor cos- mice ori a propriilor pulsiuni naturale împătimite (Rm. 1, 23 sq)”11. Omul nu
mai este privit ca o persoană unitară aşa cum îl vede creştinismul ci este văzut sub formă
fragmentară, ca un întreg divizat în părţi: „Şi părţile însele nimeni altcineva în afară de
Creştinism nu va reuşi să le unească într-un întreg unitar. Realismul materialist îl închide pe om
în simţurile trupeşti, în lucruri, în materie şi, în consecinţă, omul nu mai e o persoană unitară şi
liberă, ci dispersat în câmpul senzaţiilor şi supus robiei lucrurilor. Raţionalismul intelectualist
divide de asemenea şi el pe om plecând de la laboratorul său mental, mintea, pe care o ridică la
rangul de criteriu suprem al oricărui adevăr, nimicind astfel toate celelalte puteri spirituale şi
sufleteşti [...] . Toate sistemele filosofice nu reuşesc să-l conceapă pe om ca un întreg. De aceea,
numai de la Creştinism aşteaptă lumea să afle despre valoarea infinită a omului, despre unitatea
lui şi despre relaţia lui cu Dumnezeu”12.
Sfântul Marcu Ascetul spune că toate câte le vorbim sau le săvârşim fără rugăciune ni se
arată mai pe urmă sau greşite, sau vătămătoare, dovedindu-ne lipsiţi de sens prin cele ce
urmează. Rugăciunea neîntreruptă constă în a avea mintea alipită de Dumnezeu, în a depinde şi a
te încrede pururea în El. Când ai ajuns în vremea rugăciunii să nu-ţi mai tulbure mintea nimic din
cele ale lumii, să ştii că te afli în hotarele nepătimirii, deoarece starea cea mai înaltă a rugăciunii
este aceea în care mintea a ajuns în afară de trup şi de lume şi a devenit cu totul imaterială şi fără
formă. Căci, cel ce se roagă nu trebuie să se oprească din urcuşul său, pentru că numai aşa
mintea va putea urma Celui ce a străbătut cerurile pentru noi, lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu.Rugăciunea neîncetată este aceea care nu se isprăveşte din suflet niciodată. Ea nu se
arată privitorilor în întinderea mâinilor sau în înfăţişarea trupului şi în sunetul limbii, ci se face
cunoscută celor ce ştiu să înţeleagă, în meditaţia cugetării, în lucrarea minţii şi în pomenirea lui
Dumnezeu cu umilinţă stăruitoare. Taina rugăciunii nu se săvârşeşte în vreme şi în loc hotărât, ci
ea înseamnă mişcarea necontenită a minţii în jurul lui Dumnezeu, fapta ei stă în învârtirea
sufletului în jurul lucrurilor dumnezeieşti, iar sfârşitul ei este lipirea cugetării de Dumnezeu şi
înălţarea la un singur duh cu El13.
Sfântul Ioan Carpatinul spune că precum unirea cu focul face fierul cu neputinţă de
pipăit, aşa rugăciunile dese fac mintea mai puternică în războiul împotriva vrăjmaşilor care se

11
Diac. Ioan I. Ică jr, „Îndumnezeirea” omului, P. Nellas şi conflictul antropologiilor, std. intr. la Panayotis Nellas, Omul –
animal îndumnezeit, ed. a IV-a, Editura Deisis, Sibiu, 2009, p. 10;
12
Teclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol II: Teologia rugăciunii minţii, trad. de pr. prof. Ioan I. Ică, postfaţă diac.
Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 12 ;
13
Sfântul Marcu Ascetul, Filocalia, vol. I, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 324;

5
silesc cu toată puterea să ne insufle o anumită neplăcere pentru stăruirea în rugăciune, ştiind-o pe
aceasta minţii apărătoare, iar lor vătămătoare. Din rugăciunea curată izvorăsc virtuţi ca:
înţelegerea, blândeţea, dragostea, înfrânarea, ajutorul, care vin numai de la Dumnezeu, deodată
cu mângâierea, iar frumuseţea dobândirii acestora stă în aceea că mintea are pururea o dorinţă
nesăturată după întâlnirea cu Dumnezeu 14.

14
Sfântul Ioan Carpatinul, Filocalia, vol. IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 164;

6
 CAPITOLUL I: MĂRTURII BIBLICE
ŞI PATRISTICE DESPRE RUGĂCIUNE ÎN LUMINA TRADIȚIEI ORTODOXE

1.1. Preliminarii

Fiinţa umană a simţit întotdeauna nevoia de a vorbi cu Divinitatea, de a O preamări şi de

a-I cere ajutor. „Homo religiosus“ şi-a exprimat această relaţie ontologică cu Divinitatea în
diferite moduri de manifestare - jertfă, rugăciune etc. Deşi a fost şi este proprie fiecărei religii,
conţinutul rugăciunii şi felul ei de exprimare sint în funcţie de conceptul despre Divinitate.
Faimoasa „Carte a morţilor”15 o culegere egipteană de imnuri şi rugăciuni — rămâne peste
veacuri o mărturie a necesităţii existenţiale a omului de a se ruga Divinităţii, precum şi a modului
în care s-au rugat oamenii într-un anumit timp istoric. Vechea literatură didactică şi sapienţială
sumeriană adevereşte şi ea că „jertfa îţi prelungeşte viaţa, iar rugăciunea ispăşeşte păcatul“ 16 .
Rugăciunea a fost deci „o activitate umană tot aşa de veche,...ca şi umanitatea însăşi“17 . În urma
Revelaţiei biblice vetero-testamentare, rugăciunea s-a dezvoltat, „pentru prima dată în istoria
omenirii“, ca „o activitate formală, detaşată de cultul de jertfă al templului“18 . Rugăciunea
„Legii Noi“ — personală şi colectivă — avea să devină expresia credinţei vii în lisus Hristos,
Răscumpărătorul19 , avea să devină un rit20 , un cult al adorării lui Dumnezeu. Prin intermediul
rugăciunii, creştinii s-au învrednicit şi se vor învrednici de harul divin, de comuniunea
euharistică cu Însuşi Iisus Hristos.
În lumina învăţăturii de credinţă a Bisericii Ortodoxe, rugăciunea este ridicarea minţii şi a
voii noastre către Dumnezeu21 , sau, după cuvântul altui Sfânt Părinte al Bisericii noastre, ea este

15
T. G. Allen, The Egyptian Book of the Dead, Chicago, 1960, apud. Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Dură, Mărturii ale
tradiţiei ortodoxe, biblice şi patristice, despre rugaciune, în Revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LX,
Nr.1-3, Ianuarie-martie 1984, Iaşi, p. 81;
16
J. B. Pritchard (ed)., Ancient Near Eastem Texts Relating to the Old Testament, Princenton, 1955, pp. 426-427;
17
Pinhas Hacohen Peli, From Prophecy to Prayer. On Prayer and the Pray — er in Judaism of Late Antiquity, în
„Yearbook", 1978-1979, ed. by Ecuinenical Institute for Advanced Theological Studies, Tantur (Jerusalem), p. 46;
cf. Pierre Benoit, O. P., La Prière dans les religions gréco-romaines et dans le christianisme primitif, in
„Yearbook". 1978-1979, Tantur (Jérusalem), 1981, pp. 19-43;
18
Ibidem;
19
Nikos A. Njssiotis, The Relationship between corporate Worship and individual prayer in the orthodox tradition,
în „Yearbook", 1978-1979, Tantur (Jerusalem), 1981, pp. 129-146;
20
C. Andronikov, The Meaning of Rite, în “St. Vladimir’s Theological Quarterly”, vol. 20, 1976, nr. 1-2, p. 38;
21
Evagrie Monahul, Cuvânt despre rurgăciune, în “Filocalia”, vol. 1, Sibiu, 1946, p. 80; Sfântul Ioan Damaschin,
Dogamtica, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1938, p. 223;

7
„ştiinţa vieţuirii paşnice“, care „duce pe lucrătorul ei ... la limanul nepătimirii“22. Rugăciunea
este, într-adevăr, „maică a tuturor virtuţilor“, „hrană a sufletului“ şi „luminarea minţii“23 . Prin ea
stabilim o comuniune harică cu Dumnezeu, dobândim mântuirea, pentru că Míntuitorul ne
adevereşte că „oricine va chema numele Domnului se va mântui“ (Romani 10, 1324).
Astfel Biserica prin mădularele ei este chemată să dea mărturie într-un mod accesibil şi
pentru omul contemporan care trăieşte într-o lume seculari- zată, răspunzând la multiplele şi
radicalele provocări ale noului mileniu „globalizarea, tehnologiile, bioetica, ecologia, pluralismul
religios – şi ele cer Ortodoxiei un răspuns prin excelenţă teologic, un răspuns nu doctrinarist,
abstract, nu arheologic, conservator, ci unul concret, viu, ancorat euharistic, liturgic şi
duhovnicesc într-o viziune eshatologică. Dar pentru ca acesta să poată fi auzit de omul
contemporan e nevoie şi de o revizuire a limbajului teologic şi de o reinterpretare tradiţiei în
termeni existenţiali, vii, personali. Simpla conservare a tradiţiei (care ascunde capcana
ghetoizării) nu mai e suficientă; tradiţia tre- buie interpretată, şi nu în izolare, ci în dialog şi în
relaţie cu oamenii, culturile şi societăţile actuale”25. Dacă mesajul pe care trebuie să-l transmită
teologia nu poate fi înţeles de omul contemporan sau nu răspunde căutărilor sale spirituale există
„pericolul de a rămâne, pe plan pastoral, la nivelul stereotipului ori de a deschide calea unei
spiritualităţi adogmatice şi ateologice. Acest fenomen de desbisericire poate sfârşi într-un
sectarism sau într-o apatie spirituală. Or, din punct de vedere ortodox, nu există mai multe
spiritualităţi paralele, ci fiecare creştin trăieşte spiritualitatea eclesială a tuturor, spiritualitatea ca
expresie vie a comuniunii eclesiale şi a dogmelor de credinţă. Iar spiritualitatea fără conţinut
dogmatic-teologic devine adesea un element alienant în viaţa Bisericii, la fel cum o teologie
despărţită de spiritualitate rămâne un discurs închis şi intraduc- tibil în viaţă, sau asimilabil doar
pe plan intelectual, o cunoaştere ideală, fără comuniune reală, împărtăşită”26.
Sfinţii Părinţi afirmă în unanimitate rolul, necesitatea şi importanţa rugăciunii în viaţa
duhovnicească „şi subliniază că toate virtuţile nu unesc sufletul cu Dumnezeu, ci numai îl
predispun pentru unire. Ceea ce uneşte este rugăciunea”27. Astfel, spune Sfântul Ioan Gură de

22
Cuvânt de rugăciune al lui Nichifor din singurătate, în „Filocalia”, vol. 7, Bucureşti, 1977, p. 11;
23
Scara Sfântului Ioan Scărarul şi învăţăturile lui Ava Dorotei, trad. Pr prof. D. Stănlloae, în „Filocalia", vol. IX,
Bucureşti, 1980. p. 259;
24
“Căci: Oricine va chema numele Domnului se va mântui”;
25
Diac. Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei I, Canonul apostolic al primelor secole, III. Creştinismul apostolic
orthodox după 2000 – contestaţii, mutaţii, revizuiri, Editura Deisis, Stavropoleos, 2008, p. 87;
26
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., p. 16 ;
27
Teclit Dionisiatul, op. cit., p. 21;

8
Aur: ”rugăciunea a biruit puterea focului şi a îmblânzit leii: cei trei tineri, cu rugăciunea, au
biruit puterea focului; Daniil, cu rugăciunea a îmblânzit lei. Prin faptele acestea, socot eu,
Dumnezeu a făcut cunoscut tuturora că toţi care se roagă când sunt în primejdii, rugăciunea îi
scapă din primejdiile ce-i ameninţă. Rugăciunea este pricină de mântuire, pricina pentru
nemurirea sufletului; este zid tare al Bisericii, pavăză neclintită, înfricoşătoare dracilor, iar nouă,
celor dreptcredincioşi, mântuitoare”28.
Sfântul Ioan Scărarul adaugă: ”Rugăciunea, în însăşi fiinţa ei, este o convorbire şi o unire
sfânta a omului cu Dumnezeu, iar prin puterea ei, este susţinătoarea şi conservatoarea lumii,
împăcare a omului ou Dumnezeu, mamă şi totodată fiică a lacrimilor, mijlocitoare a iertării
(păcatelor, punte ce ne poartă peste torentul ispitelor, stavilă împotriva amărăciunilor,
nimicitoare a nevăzuţilor duşmani, îndeletnicire a sfinţilor îngeri, hrana a tuturor netrupeştilor
fiinţe, bucurie viitoare, ocupaţie fără de sfârşit; ea este izvor al virtuţilor, cauză a harismelor,
înaintare pe nesimţite în virtute, hrană a sufletelor, luminătoare a inteligenţei, secure care
nimiceşte deznădejdea, mărturie a nădejdii, suprimare a tristeţii, bogăţie a monahilor, comoară a
anahoreţilor, îndulcire a mâniei, oglindă a creşterii duhovniceşti, dezvăluitoare a mijloacelor
desăvârşirii, arătare a stării duhovniceşti în care se atflă cineva, descoperitoare a lucrurilor
viitoare, semn al măririi veşnice. Rugăciunea este — pentru cel ce se roagă cu adevărat — un
tribunal, curtea şi scaunul de judecată al lui liristos, înaintea Judecaţii universale” 29.
Tradiţia biblică şi patristică a Bisericii Ortodox ne-a lăsat bogate şi preţioase mărturii
despre rugăciune. Cu ajutor acestora putem evoca spiritualitatea ortodoxă şi reconstitui însăşi
pravila rugăciunii. Prin aceasta, avem posibilitatea să oferim şi creştinilor ortodocşi de astăzi o
călăuză normativă pentru viaţa lor creştinească şi obştească, deoarece „fiecare dintre noi învaţă
să se roage şi să cunoască din disciplina rugăciunii în ce fel trebuie să fie”30.
Astfel, rugăciunea este actul religios cel mai mult folosit de fiecare credincios, fiind
legătura nemijlocită— directă — dintre noi şi Dumnezeu. Este actul cel mai la îndemână
fiecăruia, cel mai simplu, cei mai uşor de împlinit şi la orice împrejurare. Pentru rugăciune nu
există stavilă. Este (singura şi unica stare de putinţă de a comunica, de a vorbi cu Fiinţa supremă

28
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre rugăciune de Sfântul Ioan Gură de Aur, traducere de Pr. D. Fecioru, în
”Ortdoxia”, XXXV, Nr. 3, 1983, p. 425;
29
Sfântul Ioan Scărarul, Despre rugăciune, tradecere de Ilie Frăcea, în ” Mitropolia Ardealului”, XXV, Nr. 7-9,
1980, p. 633;
30
Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea Domnească (De Dominica Oratione), în “Apologeţi de Limbă Latină”,
Bucureşti, 1981, p. 476;

9
în orice moment, acestea pentru că Dumnezeu este prezent în orice loc şi în orice timp. Este
ajutorul cel mai de preţ al sufletului şi al vieţii credinciosului. Dar nu numai ajutor ci şi împlinire
a fiinţei şi a firii noastre. Momentul de rugăciune este deosebit de orice altă lucrare. În rugăciune
ne întâlnim cu Dumnezeu, nu însă pe calea simţurilor ci duhovniceşte, ori această întâlnire aduce
spor de simţire, de împlinire a fiinţei noastre. Rugăciunea este o stare de conlucrare dintre noi şi
Dumnezeu, o stare greu de prins în cuvânt, doar cuvântul de lumină, de luminare, poate exprima
într-un fel această stare. Fiecare credincios poate mărturisi despre această stare prin propriu-i
suflet, prin fiorul de lumină ce-1 va fi simţit sau îl simte, rugându-se 31.
Rugăciunea este marele dar dat de Dumnezeu omului, prin care poate fi în comuniune
duhovnicească cu El. Ea este ca un laborator în care se întâlnesc cele cereşti cu cele pământeşti şi
se naşte, din împreună lucrarea lor luminarea, înnoirea şi sfinţirea vieţii. Dacă în înălţarea minţii
spre adevăr şi a voinţii spre bine întâlnim mai mult acţiunea credinciosului, care se poate uneori
prăbuşi sau poate rătăci, în rugăciunea publică sau privată se roagă împreună cu noi Duhul Lui
Dumnezeu. De aceea, roadele rugăciunii, precum vom vedea, sunt atât de însemnate şi
binefacerile ei se întind asupra celorlalte activităţi ale omului32.
După cum se ştie, teologia rugăciunii îşi are temeiurile ei în pravila sau disciplina
Bisericii din primele secole, stabilită în conformitate cu tradiţia apostolică. În cele ce urmează,
vom prezenta această pravilă a rugăciunii în lumina mărturiilor tradiţiei biblice şi patristice a
Bisericii Ortodoxe.

1.2. Rugăciunea Legii Noi, necesară intrării în comuniune cu Persoanele Preasfintei

Treimi, a fost instituită de Domnul nostru Iisus Hristos

„Religia rugăciunii“ a fost instituită de Iisus Hristos33. Mântuitorul a fixat discipolilor

Noului Legământ o nouă formă de rugăciune (Matei 6, 5-834; 9, 16-1735), lăsându-ne şi un

31
Pr. Ioan Olariu, Rostul și condițiile rugăciunii, în ” Mitropolia Banatului”, XXIII, Nr. 7-9, p. 447;
32
Pr. Vasile, Locul și roadele rugăciunii în Ortocoxie, în ”Mitropolia Banatului”, XXIII, Nr. 1-3, 1973, p. 106;
33
Tertulian, Despre Rugăciune (De Oratione), în “Apologeţi de Limbă Latină”, 1981, p. 235;
34
”Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să
se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta
şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Când
vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi
lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.”;

10
îndreptar de rugăciune, Rugăciunea domnească (Matei 6, 9-1336), în care se „cuprinde
prescurtarea întregii Evanghelii“37. După mărturia apologetului Tertulian, rugăciunea instituită
de Iisus Hristos a fost constituită din trei părţi : „din cuvânt prin care vorbeşte, din spirit, prin
care-şi manifestă puterea, din raţiune, prin care este învăţat“38.
Deşi rugăciunea care este „însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după lucrare,
susţinătoare a lumii. Este împăcarea lui Dumnezeu; maica lacrimi- lor şi fiica lor; ispăşirea
păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în faţa necazurilor; zdrobirea
războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să vie, lucrarea fără
margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoa- rea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana
sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia
călugărilor, vis- tieria sihaştrilor, micşorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor,
vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei”39 sau „vorbirea minţii cu
Dumnezeu”40, ar putea fi privită ca şi când nu ar ţine seamă de raportul de echi- libru dintre cele
două dimensiuni pe care le-am amintit mai sus, totuşi pentru ca rugăciunea să realizeze relaţia de
comuniune cu Dumnezeu, care întrupează adevărata teologie41, trebuie să ţină seama şi de
porunca iubirii faţă de aproapele, ca şi de o raportare corectă la întreaga creaţie, implicată de
altfel în cele două feluri de rugăciune, practică şi contemplativă. Aceasta pentru că „amintirea îţi
aduce în vremea rugăciunii sau închipuirii de ale lucrurilor de odinioară, sau griji noi, sau faţa
celui ce te-a supărat42.

35
”Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se
face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; alminterea burdufurile crapă: vinul se
varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună”;
36
”Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se
voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele
noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este
împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”;
37
Tertulian, op. cit.,p. 230;
38
Ibidem, p. 229;
39
Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, Cuv. XXVIII, 1, FR. IX, trad. intr. şi note de pr. prof. dr. Dumitru
Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti 2007, p. 355;
40
Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, împărţit în 153 de capete, 3, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor
Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, (FR), vol. I, trad. intr. şi note de pr. prof. dr. Dumitru
Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2008, p. 98;
41
Ibidem, 60, FR.I, p. 106 :.„ Dacă eşti teolog (dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu), roagă-te cu adevărat; şi
dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog”;
42
Ibidem, 13, FR.I, p. 100: „Toate câte le vei face pentru a te răzbuna pe fratele care te-a nedreptăţit îţi vor fi spre
sminteală în vremea rugăciunii”,. Sf. Ap. Petru îndeamnă bărbaţii să trăiască cuviincios cu femeile lor ca nu cumva
rugăciunile lor să fie împiedicate, zicând : „Voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca

11
 Însă diavolul pizmuieşte foarte tare pe omul care se roagă şi se foloseşte de tot
meşteşugul ca să-i întineze scopul. El nu încetează, prin urmare, să pună în mişcare chipurile
lucrurilor prin amintire şi să răscolească toate patimile prin trup, ca să-l poată împiedica din
drumul său cel mai bun şi din călătoria către Dumnezeu”43. Sf. Marcu Ascetul ne îndeamnă să
rugăm pe Dumnezeu să ne deschidă ochii inimii pentru a vedea folosul rugăciunii, pentru că ea
naşte virtuţile: „Rugăciunea încă se numeşte virtute, deşi e maica virtuţilor. Căci le naşte pe
acelea prin împreunarea cu Hristos”44. „Rugăciunea este o lucrare nesfârşită, mai presus decât
orice artă sau ştiinţă. Prin rugăciune intrăm în legă- tură cu Fiinţa Cea fără de început, sau altfel
spus: însăşi viaţa lui Dumnezeu intră în noi prin acest canal. Rugăciunea este un act de înaltă
înţelepciune, care întrece orice frumuseţe şi vrednicie”45.
Prin intermediul rugăciunii, „intrăm în comuniune cu Dumnezeu iar cine se află în
46
comuniune cu Dumnezeu, acela se depărtează de lucrurile neplăcute lui Dumnezeu“ . Această
comuniune cu Dumnezeu necesită deci o stare de virtute, care se păstrează prin rugăciune.
Comuniunea cu Dumnezeu presupune şi o jertfă. Prin rugăciune, creştinul se dăruieşte pe
sine ca jertfă vie. Această putere a rugăciunii şi a jertfei „o are fiecare din puterea lui Hristos şi
din unirea cu rugăciunea şi jertfa Lui, care în chip văzut se aduc prin preot“ 47 . Nimeni nu poate
deci intra în comuniune cu Dumnezeu fără rugăciune, care este „bogăţia pe care —creştinul- a
primit-o de la Domnul şi pe care o dă înapoi Domnului, care i-a şi dat-o.48
Între celelalte învăţături divine, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a „dat şi forma de a ne
ruga, ne-a îndrumat şi ne-a arătat cum să ne rugăm pentru a obţine mântuirea“49 . Cu prilejul
asprului rechizitoriu pe care Mântuitorul l-a făcut fariseilor vremii Sale, ne-a învăţat şi cum să ne
rugăm şi ce să cerem de la Dumnezeu50 . În primul rând, Mântuitorul ne învaţă să nu facem din

fiind făpturi mai slabe, şi faceţi-le parte de cinste ca unora care, împreună cu voi, sunt moştenitoare ale harului vieţii,
aşa încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate”, I Ptr. 3, 7;
43
Ibidem, 46, FR.I, p. 103 ;
44
Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte, în 226 de capete, 35, FR.I, p. 304;
45
Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, trad. de pr. prof. Teoctist Caia, f. ed., 2006, p. 5;
46
Sfântul Grigore Nyssa, Cele cinci cuvântări despre Rugăciunea Domnească, în “P. G.”, XLIV, 1924, A;
47
Pr. prof. D. Stăniloae, Mărturisirea dreptei credinţe prin rugăciunile preotului însoţite de răspunsurile
credincioşilor ca pregătire pentru înfăptuirea jertfei euharistice şi a împărtăşirii de ea, în „Mitropolia Banatului“,
XXXI (1982), nr. 1-3, p. 46;
48
Herma Păstorul, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, vol. 1, Bucureşti, 1979, p. 269;
49
Sfântul Ciprian, op. cit., p. 464;
50
Matei 6, 5-15;

12
starea de rugăciune un act ostentativ, de făţărnicie, ca să ne „arătăm oamenilor“ (Matei 6, 551), ci
să ne zăvorâm în cămara sufletului nostru. Apoi, să nu rostim multe cuvinte, fără rost, ci, în
primul rând, rugăciunea pe care Însuşi Domnul Hristos ne-a învăţat, adică „Tatăl nostru, pentru
că ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă — ne încredinţează Mântuitorul — mai înainte ca să
cereţi voi de la El” (Matei 6, 852). În al treilea rând, Mântuitorul ne-a învăţat că iertarea păcatelor
noastre de către Tatăl nostru Cel ceresc este condiţionată de însuşi actul iertării greşelilor
semenilor noştri (Matei 6, 14-1553).
Evangheliile ne adeveresc că Domnul nostru Iisus Hristos „se retrăgea în singurătate şi se
ruga“ (Luca 5, 1654), petrecând „noaptea în rugăciuni către Dumnezeu“ (Luca 6, 1255), dar nu
pentru Sine, ci pentru iertarea păcatelor noastre (Luca 22, 31-3256 ; Ioan 17, 20-2157).
Rugăciunea a fost însoţită din partea Mintuitorului şi de o muncă activă58, pentru
câştigarea pâinii celei de toate zilele. După exemplul Său, rugăciunea şi munca au devenit
coordonatele majore ale creştinului ortodox.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au povăţuit şi cerut cu insistenţă creştinilor să respecte cu
stricteţe rânduiala rugăciunii stabilite de Mântuitorul. În deplin consens cu această rânduiala, ei
ne-au învăţat ca, atunci „când ne rugăm, vorba şi ruga noastră să fie cu smerenie, în linişte şi
cuviinţă, gândindu-ne că ne aflăm în faţa lui Dumnezeu. Trebuie să plăcem ochilor divini şi prin
ţinuta corpului şi prin felul vocii. Căci ... cel ce se roagă trebuie să arate respect şi modestie”59.
Se cuvine, deci, să ne rugăm „în gând, dar cu credinţa pe faţă, ...”60 .

51
”Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să
se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.”;
52
”Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.”;
53
”Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor
greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.”;
54
”Iar El Se retrăgea în locuri pustii şi Se ruga”;
55
”Şi în zilele acelea, Iisus a ieşit la munte ca să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu”;
56
” Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; Iar Eu M-am rugat pentru tine să
nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi.”;
57
”Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una,
după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai
trimis.”;
58
Pr. Prof. Dr. Stamatoiu, Rugăciune şi muncă după Sfântul Apostol Pavel, în Revista „Mitropolia Olteniei”,
XXXIII, 1981, Nr. 4-6, pp. 237-244;
59
Sfântul Ciprian, op. cit., p. 465;
60
Ibidem, p. 466;

13
 În conformitate cu învăţătura Mântuitorului, Sfinţii Apostoli au formulat rânduiala
apostolică a rugăciunii61 , care a constituit pentru primii creştini o adevărată pravilă a rugăciunii.
În Faptele Apostolilor (2, 4262), ni se prescriu primele elemente ale cultului creştin public —
predica, frângerea pâinii şi rugăciunile. Liturghia Sfîn-tului Iacob — alcătuită în forma ei
originară în epoca apostolică — ne adevereşte că rugăciunile erau concentrate în actul euharistie.
Cu rugăciuni începeau şi sfârşeau şi agapele creştine, care dădeau expresie stăruinţei creştinilor
în acea comuniune, nota definitorie a vieţii creştine din Biserica primară 63 . Prin rugăciune se
intra deci în comuniune cu Dumnezeu, şi tot prin rugăciune se păstra comuniunea între creştini în
cadrul cultului.

1.3. Învățătura celor doisprezece Apostoli despre rugăciune

Tradiţia canonică a Bisericii primare ne oferă mărturii preţioase despre rugăciune,

elementul constitutiv ai cultului creştin64. În lucrări cu conţinut liturgico-canonic, atribuite
Sfinţilor Apostoli, ca de exemplu, Didahia, Didascalia, Tradiţia lui Ipolit, Constituţiile
Apostolilor, Canoanele Apostolice — în diferite variante — găsim cele mai vechi formulare ale
rugăciunilor rostite de preoţi la Tainele şi ierurgiile Bisericii65, însoţite de îndemnul adresat
creştinilor de a se ruga oriunde şi oricând, şi îndeosebi în biserică.
Una din cele mai vechi lucrări cu conţinut liturgico-canonic. Didahia celor Doisprezece
Apostoli — document cu mărturii ale vieţii creştine a anilor 50—7066 — confirmă învăţătura
Mântuitorului Hristos despre rugăciune. Didahia îndeamnă stăruitor pe creştini să nu se roage ”ca
fariseii, ci cum a poruncit Domnul în Evanghelia Sa!...”67. Rugăciunea poruncită de Domnul în
Evanghelia Sa trebuie să fie rostită de fiecare creştin ”de trei ori pe zi”68.

61
Jerome D. Quinn, Apostolic Minstry and Apostolic Prayer, în „Theology Digest”, vol. XX, Nr. 2, (Summer),
1972, pp. 116-120;
62
”Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.”;
63
Drd. Ion Ciutacu, Protestanţii şi creştismul primar, în “Studii Teologice”, XIX, 1967, Nr. 5-6, pp. 334-346;
64
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicoale Dură, Didascalia, versiunea etiopiană, în ”Studii teologice”, XXVI, 1975, Nr. 5-6, p.
448;
65
Hipolyte de Rome, La Tradition apostolique, d’aprés les anciennes versions.Introduction, traduction et notes par
Bernard Botte, O.S.B.. 2-e edition, Paris, 1968, pp. 79-81, p. 113, apud. Pr. Prof. Univ. Dr. Nicoale Dură, Mărturii
ale tradiției canonice despre rugăciune, în ”Studii Teologice”, XXXV, Nr. 7-8, p. 481;
66
Învățătura celor doisprezece Apostoli, în ”Scrierile Părinților Apostolici”, E.I.B.M.B.O.R., București, 1979, pp.
79-81;
67
Ibidem, pp. 29-32;
68
Ibidem;

14
 Didahia Apostolilor evidenţiază şi rolul rugăciunii liturgice în viaţa primilor creştini. ”În
biserică să-ţi mărturiseşti păcatele tale şi să nu te duci la rugăciune cu conştiinţa rea. Aceasta este
calea vieţii”69. Potrivit aceluiaşi îndemn, creştinii trebuiau să se adune des în biserică ”pentru a
căuta cete de folos sufletului...”70.
În Didahia Apostolilor găsim şi vechiul formular al rugăciunii euharistice. În rugăciunea
pe care o rostea cu prilejul frângerii plinii, preotul mulţumea lui Dumnezeu ”pentru viaţa şi
învăţătura”, pe care ne-a ”făcut-o cunoscută nouă prin lisus...”71. Preotul liturghisitor se ruga apoi
lui Dumnezeu pentru unitatea ecumenică a Bisericii. După cum această pâine frântă era
împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile
lumii în împărăția Ta”72.

1.4. Tradiția Apostolică referitoare la rugăciune

Redactată în secolul III, Tradiţia Apostolică atribuită lui Ipolit al Romei face dese referiri
la rostul şi importanţa rugăciunii în viața creştinului. După mărturia acestei Tradiţii, eficacitatea
unei rugăciuni adresată iui Dumnezeu implică întâi de toate o mărturisire corectă a credinţei
Bisericii ortodoxe, pentru că ”...Duhul Sfânt dăruieşte harul desăvârşit numai celor care au o
credinţă dreaptă...”73, şi se coboară la actul hirotoniei prin rugăciunea întregii Biserici.
Se invocă prezenţa Duhului Sfint şi la jertfa euharistică. Tradiţia lui Ipolit ne mărturiseşte
că, în Biserica din epoca apostolică, episcopul se ruga lui Dumnezeu — împreună cu întreaga
obşte creştină — să le trimită Duhul Sfânt asupra Jertfei Sfintei Biserici, prin care să-i întărească
în credinţa lor ”în adevăr”74.
Tradiţia lui Ipolit ne adevereşte şi practica rugăciunilor spontane, după modelul celor deja
formulate precis75 .
Rugăciunea trebuie să fie întotdeauna însoţită de semnul crucii, ”căci acesta este semnul
Patimii Domnului Hristos, cunoscut şl adeverit împotriva diavolului, cu condiţia ca tu să-l faci cu

69
Ibidem, p. 27;
70
Ibidem, p. 32;
71
Ibidem, p. 29;
72
Ibidem;
73
Hipolyte de Rome, La Tradition apostolique, d’aprés les anciennes versions, p. 41;
74
Ibidem, p. 65;
75
Ibidem;

15
credinţă, nu pentru a fi văzut de oameni...”76 . Cel care îndeplinesc această pravilă a rugăciunii
stabilită de Biserică ”urmează — într-adevăr — tradiţia apostolic” Tradiţia lui Ipolit ne
încredinţează că, urmlâd şi în privinţa rugăciunii tradiţia apostolică a Bisericii, ”nici un eterodox
nu va putea induce în eroare pe vreun creştin ortodox”77.

1.5. Dispozițiile Constituțiilor Apostolice referitoare la rugăciune

Despre modul în care s-au rugat creştinii în epoca apostolică ne dau mărturii şi
Constituţiile Apostolice, scriere redactată în secolele III—IV.
Constituţiile Apostolilor ne adresează îndemnul stăruitor ”să ne rugăm lui Dumnezeu.
chemându-L în ajutor prin rugăciune neîncetată...” 78. Această rugăciune neîncctată trebuie să fie
aceea ”pe care ne-a invăţat-o Domnul”79, adică „Tatăl nostru”, pe care trebuie să o rostim cu
vrcdnicie de trei ori pe zi, ”cu faţa spre răsărit”, invocând ca temei scripturistic faptul că şi în
cartea a doua a Cronicilor este scris aceasta... .
Rugăciunea este jertfa curată a inimii noastre. De aceea ca trebuie adusă în orice loc, cu
timp şi fără timp, aşa cum se făcea în epoca apostolică. ”...În orice parte a pământului ţi se aduce
tămâie prin rugăciune şi cuvinte...”, ca Unul ce ”ştii rugăciunile celor ce tac”.
Mărturiile tradiţiei liturgico-canonice apostolice adeveresc că, în Biserica primară,
creştinul avea obligaţia de a se ruga pentru binefăcătorul său moral sau material. După
prescripţia rânduielii apostolice. trebuie să spunem ”celor nevoiaşi şi cinc este cel ce a dat, ca să
se roage pentru el, numindu-i şi numele, căci trebuie a face bine tuturor oamenilor”80.
Constituţiile Apostolilor interzic creştinilor ortodocşi de a avea comuniune de rugăciune cu
predicatorii eterodocşi. Să ”nu vă rugaţi cu învățătorul mincinos, ca să nu vă plngăriţi împreună
cu el”81. ”Cel credincios nici acasă la el să nu se roage împreună... cu un eretic...” 82. Întiucât
eterodocşii dispreţuiesc harul preoţiei şi nu cinstesc sfânta cruce, Constituţiile Apostolilor
interzic orice comuniune de rugăciune a creştinilor ortodocşi cu aceştia.

76
Ibidem, p. 135;
77
Ibidem, p. 138;
78
Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu așezămintele și canoanele Apostolice, trad. de Pr. Prof. I.
Mihălcescu, Chișinău, 1928, p. 199;
79
Ibidem;
80
Ibidem, p. 89;
81
Ibidem, p. 196;
82
Ibidem, p. 268;

16
 1.6. Dipozițiile varintei copto-arabe, a celor 127 de Canoane Apostolice, referitoare la
rugăciune

Confirmând tradiţia canonică o Bisericii primare, canonul 42 din cele 127 canoane — în
versiunea arabă — atribuite apostolilor, prevede ca ”în momentul trezirii şi ridicării lor din pat, şi
înainte de a se apuca e lucru, creştinii să se roage lui Dumnezeu; ...dar, dacă există într-o
localitate o învăţătură, ei îi vor da întâietate, şi vor merge să asculte acest cuvânt divin care le
întăreşte sufletul. Să se grăbească, deci, a merge la biserică, locul în care Duhul sălăşluieşte şi
aduce roade”83. În conformitate cu prevederile acestui canon, fiecare creştin este dator să se
roage lui Dumnezeu oriunde, dar mai ales în biserica lui Hristos, pentru a asculta cuvântul de
învăţătură al episcopului sau preotului liturghisitor. Aşa după cum precizează şi canonul, biserica
este singurul loc în care sălăşluieşte Duhul Sfânt, şi care aduce roade, ”căci Dumnezeu locuieşte
în biserică şi El are puterea de a ne izbăvi de răutatea zilei”84. Acelaşi canon 47 preciza că,
participând la rugăciunea bisericii, vei învăţa şi ”...ceea ce trebuie tu să faci în casa ta; de aceea
fiecare trebuie să nu zăbovească a merge la biserică, care este locul în care Duhul Sfânt îşi arată
strălucirea Sa”85. Aceeaşi tradiţie canonică precizează că nu orice locaş de rugăciune primeşte
caracterul sfinţeniei, propriu unei biserici, ci numai acela care a fost sfinţit de episcop prin
rugăciune. Prin urmare, clădirea care nu este sfinţită de episcop nu poate avea statutul de
biserică, de locaş de rugăciune în care credincioşii să înalțe rugăciuni şi să se împărtăşească de
harul Duhului Sfânt.
Aceleaşi canoane apostolice — varianta copto-arabă — prevăd şi interdicţia pusă
”slujitorilor lui Dumnezeu de a se ruga cu ereticii, chiar şi într-o casă oarecare.... ”86.
Tradiţia canonică a Bisericii primare ne adevereşte că obligaţia creştinului de a mărturisi
”dreapta credinţă”87 şi de a se ruga lui Dumnezeu a fost statornicită ”în canoanele Bisericii” 88 de

83
Les 127 Canons des Apôtres, Texte arabe en partie inédit, publié et traduit en français d'après les manuscrits de
Paris, de Rome et de Londres, par Prof. J. Périer, Paris, 1912, pp. 613-614, apud. Pr. Prof. Univ. Dr. Nicoale Dură,
Mărturii ale tradiției canonice despre rugăciune, în ”Studii Teologice”, XXXV, Nr. 7-8, p. 487;
84
Ibidem, p. 617;
85
Ibidem;
86
Ibidem, p. 653;
87
Ibidem, p. 621;
88
Ibidem, p. 622;

17
Sfinţii Apostoli. Observarea şi urmarea pravilei rugăciunii stabilită de Sfinţii Apostoli şi urmaşii
lor a avut şi are darul de a feri pe creştini de orice învăţătură şi practică eterodoxă89.

1.7. Participarea Duhul Sfânt în calitate de Mijlocitor la rugăciunea noastră

Apostolul neamurilor ne mărturiseşte că „... şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre,

căci nu ştim cum să ne rugăm, ci Însuşi Duhul, se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Iar Cel
care cerecetează inimile ştie care este dorinţa Duhului, căci după Dumnezeu El se roagă pentru
sfinţi. Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, celor
ce sunt chemaţi după voia Lui“ (Romani 8. 26-2890; Galateni 4, 691). Comentând versetele
pauline, Origen precizează că „Duhul este cel ce imploră şi mijloceşte în timp ce noi ne
rugăm”92. În rugăciunea noastră treabuie să invocăm deci pe Duhul Sfânt ca mijlocitor şi să ne
pregătim duhovniceşte pentru această întâlnire.
Din nevoia de rugăciune se observă tăria credinţei care poate fi susţinută sau slăbită de
credinţa sau necredinţa semenilor însă slăbirea credinţei într-o societate secularizată se observă
prin practica tot mai rară a rugăciunii. „Pentru cel care do- reşte să-şi menţină vigoarea credinţei
prin rugăciune se pune deci astăzi o dublă problemă: de a-şi apăra credinţa împotriva influenţei
nefaste a unui mediu slăbit în credinţă, şi de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăţi
care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii [...] Astăzi omul credincios trebuie să caute în mare
măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi
tocmai aceasta ar putea face credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că,
în mare măsură, ele nu mai sunt susţinute de mediul social”93.
Găsirea motivaţiilor în sine însuşi de către cel credincios pentru întărirea credinţei şi a
rugăciunii atrage după sine scoaterea semenilor din jurul său din monotonia, lipsa de semnificaţie
şi automatismul unei vieţi fără perspective eshatologice. „Întâi de toate, este foarte important să

89
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicoale Dură, Mărturii ale tradiției canonice despre rugăciune, în ”Studii Teologice”, XXXV,
Nr. 7-8, p. 488;
90
”De asemenea și Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși
Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Iar Cel ce cercetează inimile știe care este dorința Duhului, căci după
Dumnezeu El Se roagă pentru sfinți. Și știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe
Dumnezeu, al celor care sunt chemați dupa voia Lui”;
91
”Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!”
92
Despre Rugăciune, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. VII, Bucureşti, 1982, p. 231;
93
Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, ed. a II-a, cuvânt înainte de arhim.
Gheorghios Grigoriatul, prefaţă Olivier Clément, trad. de Maria-Cornelia Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 30;

18
ne amintim că rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie; este vorba de o relaţie tainică, una care nu
poate fi impusă nici de noi, nici de Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu se poate face prezent sau că
ne poate lăsa cu sentimentul absenţei Sale face parte din această relaţie vie şi adevărată. Dacă L-
am putea aduce în mod automat la o întâlnire cu noi, dacă L-am putea forţa să se întâlnească cu
noi, atunci n-ar mai fi nici o relaţie şi nici o întâlnire”94.
Evagrie îndeamnă pe cel care doreşte să se apropie de Dumnezeu zicând: „ Roagă-te mai
întâi să te curăţeşti de patimi; al doilea să te izbăveşti de neştiinţă şi uitare; al treilea de toată
ispita şi părăsirea”95, iar Sf. Marcu Ascetul îl îndeamnă pe fiul său duhovnicesc Nicolae:
„începutul purtării tale plăcute lui Dumnezeu trebuie să faci să pornească de la aceasta: Să te
gândeşti statornic şi pururea, într-o meditaţie neîntreruptă, la toate binefacerile de care ţi-a făcut
par- te Iubitorul de oameni Dumnezeu, spre mântuirea sufletului tău; şi să nu încetezi a-ţi aminti
de multele şi marile Lui binefaceri acoperindu-le cu uitarea păcatului sau trândăviei şi prin
aceasta lăsând să treacă vremea cealaltă fără folos şi fără să aduci mulţumire. Căci aceste
amintiri neîncetate, împungând inima ca un ac, o mişcă totdeauna spre mărturisire, spre
smerenie, spre mulţumire adusă cu suflet zdrobit şi spre toată sârguinţa bună. Ele ne îndeamnă
să-I răsplătim lui Dumne- zeu cu purtările noastre bune şi cu toată virtutea, întrucât ne fac să
cugetăm pu- rurea cu bună conştiinţă la cuvântul proorocesc: „Ce voi da în schimb Domnului
pentru toate câte mi le-a dat mie? (Ps. 115, 3)”96.
Meditaţia este cugetarea evlavioasă la legea Domnului şi la măreţia lucrurilor Sale. Ea
este reflexie înţeleaptă asupra tainelor şi adevărurilor revelate oamenilor de Dumnezeu şi absolut
necesare pentru mântuire. Pentru preot, meditaţia este metodă de purificare, de despătimire şi de
înduhovnicire. Prin ea îşi goleşte mintea de în doieli şi gânduri viclene, inima se curăţă de ispite
şi pofte egois iar viaţa se eliberează de păcate şi de patimi. Meditaţia oţeleşte sufletul în
ascultarea şi împlinirea legii morale şi îi dă avânt pentru deprinderea virtuţii. Ea apropie sufletul
de Harul izbăvitor, face efectivă lepădarea de egoism feroce şi pregăteşte urcuşul către
îndumnezeirea noastră. Prin ea, preotul află izvorul răului din lume în voinţa pervertită a
oamenilor, prin ea vede consecinţele dezastruoase ale păcatului, se îngrozeşte de el, se

94
Mitropolit Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, trad. de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, Bucureşti, Editura
Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2006, p. 34 ;
95
Evagrie Ponticul, op. cit. 38, p. 102;
96
Sf. Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae monahul, FR.I, pp. 374-375;

19
entuziasmează de pilda vieţii Domnului, ce este chipul slavei Tatălui ceresc (Col. 2, 3) şi se
hotăreşte s-o urmeze peste orice jertfă97.
Prin urmare, episcopii adunaţi în sinod au îndatorirea sfântă de a hotărî în Duhul Sfânt,
existând şi posibilitatea luării de hotărâri în afara voinţei lui Dumnezeu. Nu este suficientă
invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie ca fiecare episcop să aibă constiinţa asistării de către Duhul
Sfant în deciziile luate, însuşi Mântuitorul spunând: Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele
Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Într-un articol al teologului şi canonistului
grec Panaiotis Bumis găsim explicaţii documentate în acest sens, citându-l şi pe dogmatistul
Panaiotis Trembelas şi pe Ioan Kolitaras, care afirma că aceste cuvinte ale Domnului trebuie să
fie înţelese în următorul sens: unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu şi pentru un scop
conform cu voia Mea, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor, pentru ca să-i luminez, să-i binecuvintez si
să-i întăresc98 . Altfel, se ajunge cu usurinţă la ceea ce afirmă marele Părinte capadocian, Sfântul
Vasile cel Mare: cei care nu în mod vrednic chemării, nici spre voia Domnului s-au adunat, chiar
daca vor crede că în numele Domnului s-au adunat în acelaşi loc, ei aud (cuvintele
Mantuitorului): de ce mă chemaţi Doamne, Doamne şi nu faceţi ceea ce spun? 99 . Teologul grec
Bumis ajunge la concluzia că sinodul episcopilor nu este suficient şi cu atât mai puţin episcopii
în individualitatea lor, şi nici invocarea Sfintei Treimi, ci trebuie mai degrabă să-şi conformeze
voinţa cu voinţa lui Dumnezeu, cu poruncile Lui, altfel incoerentele hotărârilor sinodale duc la
concluzia că ele nu au fost luate în Duhul Sfânt, Duhul unităţii şi al armoniei.

1.8. În cult, dogma devine rugăciune, fiindcă rugăciunea implică mărturisirea credinţei
ortodoxe

Formula dogmatică, care este prinn firea ei metaraţională, ne pune în legătură cu Logosul
personal mai presus de raţiune. Însăşi Liturghia este o mărturisire a cridinţei în formă de
rugăciune. Cântarea comunităţii este şi ea o rugăciune care dă expresie crezului dogmatic al
Bisericii Ortodoxe. Deaceea rugăciunea are nevoie de credinţă, şi nu orice fel de credinţă, ci de
credinţa Bisericii Ortodoxe. „De veţi rămâne întru Mine - ne încredinţează Mântuitorul — şi
cuvintele Mele vor rămâne întru voi şi orice veţi vrea veţi cere, şi se va face vouă“ (loan 15, 7).

97
Pr. Dr. Simion Radu, Rostul meditației în viața preotului, în ”Mitropolia Ardealului”,V, Nr. 1-2, 1960, pp. 93-94;
98
Prof. univ. dr. Panaiotis Bumis, Când un Sinod hotărăşte în Sfantul Duh?, în: Omagiu..., p. 191;
99
Ibidem;

20
A rămâne în Hristos, a păstra cuvintele Lui înseamnă a mărturisi şi păstra neschimbată credinţa
niceoconstantinopolitană a Bisericii Ortodoxe100 . Cel care nu mărturiseşte această credinţă, nu se
poate ruga, nu-L poate propovădui pe Hristos. Numai o astfel de credinţi, „înaripează
rugăciunea“, numai cu aceasta „se poate zbura la cer”101. Un creştin sau o comunitate creştină,
care ignoră în mod voit învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii a Bisericii Ortodoxe nu se
află în posesia elementului religios de bază — rugăciunea—, care implică nu numai îndeplinirea
ritului în sine, ci şi participarea la învăţătura şi credinţa creştină cea adevărată. Cel care nu
mărturiseşte credinţa ortodoxă, nu se împărtăşeşte nici de harul divin mijlocit prin rugăciune.
Referindu-se la încercările unor eretici ai vremii sale, de a-şi justifica unele abateri doctrinare şi
cultice, în baza textului Sfintei Scripturi, apologetul Tertulian (160-240) conchidea: „... o
firească rânduială a tuturor lucrurilor pretinde ca, înainte de toate, să se discute în mod deosebit
următoarele chestiuni: în stăpînirea cui a fost lăsată credinţa? Ale cui sunt Scripturile? De către
cine, prin a cărui mijlocire, când şi cui i-a fost încredinţau învăţătura care vădeşte pe creştini ?
Căci acolo se află şi adevăratele Scripturi şi adevăratele tălmăciri, ca şi toate predaniile
adevărate, unde se va dovedi că este şi învăţătura cea adevărată şi credinţa creştină cea
adevărată”102.
Adevăratele Scripturi presupun deci adevărate tălmăciri şi, îndeosebi, predaniile cele
adevărate, care ne-au transmis învăţătura şi credinţa Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii Ortodoxe, singura păstrătoare şi iconoama harului divin. Sfintele Taine, mijloace sfinte
prin care se împărtăşeşte credinciosului, sub diferite forme, harul cel necreat, au fost deci lăsate
în stăpânirea Bisericii celei Una, Sfântâ, Soborniceasca, Apostolică. Aşadar, creştinii de astăzi
care nu pot face dovada că mărturisesc credinţa Bisericii Ortodoxe şi nu au cele şapte Sfinte
Taine instituite de Mintuitorul, nu se împărtăşesc nici de lucrarea harului invocat în rugăciunile
lor.
Preafericitul Părinte Patriarh Dr. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, pe când
era mitropolit al Moldovei şi Bucovinei scria în Prefaţa lucrării Sfântul şi Marele Sinod al
Ortodoxiei: Tematica şi lucrări pregătitoare a fostului mitropolit Dr. Damaskinos Papandreou al

100
Pr. Prof. Univ. Dr., Nicolae Dură, Canoanele Sinodului II Ecumenic şi obligativitatea mărturisirii şi păstrării
neschimbate a credinţei niceo-constantinopolitane, în “Ortodoxia”, XXXIII, 1981, Nr. 3, pp. 642-659;
101
Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Ediţia a VII-a, Editura Arhiepiscopiei Timişoarei, 2008, p. 369;
102
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Dură, Mărturii ale tradiţiei ortodoxe, biblice şi patristice, despre rugaciune, în
Revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LX, Nr.1-3, Ianuarie-martie 1984, Iaşi, p. 84;

21
Elveţiei, secretar pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod, următoarele: „Biserica Ortodoxă
este Biserica sfintelor Sinoade ecumenice din primul mileniu creştin. Sinodalitatea nu este însă
numai fundamentul istoric al Bisericii dreptmăritoare, ci reprezintă modul ei de existenţa în
comuniunea credintei Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Parinţi... Întrucât secularizarea şi
sectarismele de multe feluri aduc fragmentare şi izolare în inimi şi în societate, Biserica este
chemată să cultiveze şi să întarească comuniunea spirituală în interiorul ei, în societate şi între
popoare”103.
Astfel, sinodul sau instituţia sinodală rămâne singura modalitate canonică de exprimare a
constiinţei ecleziale a Bisericii Răsăritului, Bisericile autocefale organizându-se în duhul tradiţiei
canonice a Bisericii nedespărţite104. Şi dacă Biserica Ortodoxă este cu adevărat „Biserica
sinoadelor”105, care sunt o icoană a Bisericii unite şi care se bucura de un deosebit prestigiu şi de
autoritate canonică, morală şi dogmatică106, atunci şi noi, astăzi, trebuie să respectăm opera
canonică a Parintilor Sinoadelor ecumenice, întrucât rânduielile canonice stau la temelia
funcţionării Bisericii în deplina armonie cu învăţătura de credinţă şi cu normele religios-morale.
Sinodalitatea Bisericii rămâne un principiu canonic esenţial care garantează „regăsirea întregului
în fiecare realitate ecleziologică locală şi participarea întregului corp eclezial la lucrarea
Bisericii”107, în acelaşi timp sinodalitatea fiind una dintre vechile institutii ale Europei108,
existând astăzi canonişti care vorbesc de formarea Europei pe temelia dreptului canonic şi a
colecţiilor sale canonice sinodale din primul mileniu109.
Părintele Profesor Nicolae Dură afirma110, într-un articol foarte bine documentat, că
Europa s-a format începând cu secolul al IV-lea pe bazele dreptului canonic, adică pe temelia

103
Ibidem;
104
Dr. Damaskinos Papandreou, Sfântul si Marele Sinod al Ortodoxiei: Tematica si lucrari pregatitoare, ed.
îngrijită şi trad. din lb. franceza de Pr. Nicolae Dascalu, Editura Trinitas, Iaşi, 1998, pp. 5-6;
105
Ibidem, p. 9;
106
Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. rom. de Vasile Manea, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
2004, p. 122;
107
Ibidem;
108
Patriciu Vlaicu, Raportul dintre principiile canonice si misiunea Bisericii, în: The place of canonical principles in
the organization and working of autocephalous orthodox churches, The canon law international symposium, Arad
10-12 september 2008, Center for Theological-Hystorical and Pastoral-Missionary Prognosis Studies from the
Theology Faculty of Arad, coord. Rev. Prof. Ph. D. Constantin Rus, Arad, 2008, p. 207; Prof. univ. dr. Nicolae V.
Dură, La synodalité, l'une des anciennes institutions de l'Europe, în: Analele Universitatii Ovidius Constanta, Seria:
Drept si stiinte administrative, nr. 1 (2007), pp. 8-19;
109
Dario Composta, Il diritto canonico nella formazione dell'Europa (325-800 d. Ch., în: Apollinaris, LXII (1989),
no. 3-4, p. 605;
110
Prof. univ. dr. Nicolae V. Dură, La synodalité, l'une des anciennes institutions de l'Europe, p. 8; A se vedea
lucrarea de referinta pentru disciplina Dreptului canonic, a Părintelui Profesor Nicolae Dură, Le Régime de la

22
principiilor canonice fundamentale cărora li se dă expresie deplin în legislaţia canonică sinodală
a primului mileniu creştin, dintre acestea făcând parte şi principiul sinodal care este, aşadar,
sursa legislaţiei canonice şi fundamentul organizării şi funcţionării bisericeşti. Aceasta
sobornicitate deschisa a Bisericii antrenează toate mădularele Trupului lui Hristos, exprimând şi
participarea pleromei111 Bisericii la diferitele aspecte ale vieţii bisericeşti112 .

1.9. Prin rugăciune smerită ajungem la teologhisirea despre Dumnezeu

Un sfânt părinte al Bisericii Ortodoxe, Cuviosul Nichita Stithatul (sec. al Xl-lea), ne

spune că însăşi „cunoştinţa lui Dumnezeu“ se dobândeşte „prin smerită cugetare şi rugăciune”113
. Rugăciunea creştină este deci una din căile principale prin care ajungem la teologhisirea despre
Dumnezeu. Cu precizarea însă că nu orice fel de rugăciune, ci numai prin rugăciunea care cugetă
în smerenie ne putem da posibilitatea a teologhisi despre Dumnezeu. Aşa se şi explică de ce
marii trăitori ai Ortodoxiei, desăvârşiţi în rugăciune, au fost şi cei mai mari teologi. Prin
rugăciunea care cugetă în smerenie. aceştia s-au învrednicit de vederea tainei ascunse şi de îngeri
neştiută. Dealtfel, rugăciunea a păstrat echilibrul între cunoaştere şi trăire, între teologie şi viaţa
creştină. Se poate deci afirma cu îndreptăţire că însuşi actul teologhisirii presupune, întâi de
toate, o stare de rugăciune întru smerită cugetare.
Părinţi duhovniceşti îndeamnă pe lângă cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu
„cercetarea gândurilor din sine, prin multă grijă pentru mântuire, prin înţelegere şi multă
sârguinţă pentru Dumnezeu şi prin întrebarea slujitorilor lui Dumnezeu, care sunt de acelaşi gând

synodalité selon la législation canonique conciliaire, oecuménique, du Ier millénaire, Bucarest, 1999, teza de
doctorat în Drept canonic susţinută la prestigiosul Institut catolic din Toulouse (Facultatea de Drept canonic). Nu
numai clerul, ci şi laicii intră în alcătuirea Bisericii, fiind element esenţial fără de care Biserica nu poate să existe,
colaboratori permanenti ai clerului în lucrarea harică sau mântuitoare a Bisericii şi în lucrarea auxiliară. Vezi Arhid.
Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, EIBMBOR,
Bucuresti, 1990, p. 262; L. Stan, Mirenii în Biserica, Sibiu, 1939; „Ceea ce consfinţeşte locul laicului în corpul
eclesiastic este aceasta existenţa de sine a Bisericii, caracterul ei colectiv, perceperea ei ca şi comuniune, în care
legăturile membrilor sunt guvernate nu de principii de superioritate şi de supunere, ci de principii de existenţa
harismatică în iubire, în organismul eclesiastic unitar. În corpul indivizibil al Bisericii, toţi au fără excepţie unicul
privilegiu să constituie poporul lui Dumnezeu” – cf. Prof. univ. dr. Constantin V.
111
Skuteris, Locul laicilor în Biserica (O abordare ortodoxă), în: Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani,
Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanta, 2006, p. 1239;
112
Ibidem, pp. 1239-1240.
113
Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, în Filocalia, vol. VI, Editura I. B. M. B. O. R, Bucureşti, 2009,
pp. 344-345;

23
şi care poartă aceeaşi luptă”114, meditaţia asupra cuvântului lui Dumnezeu şi a cuvintelor
părinţilor ca mijloc de întărire a rugăciunii.
Raportarea noastră la Dumnezeu nu trebuie să fie sporadică, ci continuă, căci permanent
trebuie să ne păzim de tulburarea întâlnirilor şi de grija lucrurilor aşa cum ne îndeamnă Sf. Isaac
Sirul, căci cel ce caută pururea la cele cereşti în loc să se predea ostenelilor fără discernământ, ar
fi trebuit să se îndeletnicească cu „citirea dumnezeieştilor Scripturi care întăreşte mintea şi mai
ales adapă rugăciunea, şi ajută la priveghere, fiind soaţa acesteia şi lumina minţii, ar fi avut
această citire călăuză pe cărarea cea dreaptă şi semănătoare de conţinut în contemplarea
rugăciunii, ca să nu se rătăcească şi să se piardă în cele deşarte. Şi dacă ar fi avut-o pe aceasta
semănând neîncetat pomenirea lui Dumnezeu în suflet şi căile sfinţilor care I-au bineplăcut Lui,
făcând mintea să dobândească subţirime şi înţelepciune, ar fi aflat rodul copt al acestor lucrări
[...] Pentru ce te chinuieşti pe tine şi noaptea semeni, iar ziua vânturi osteneala ta şi te afli fără
rost, şi risipeşti privegherea, trezvia şi căldura pe care le-ai câştigat, şi pierzi osteneala ta în
zadar, în întâlniri tulburătoare cu oamenii şi cu lucrurile, fără nici o pricină binecuvântată ? Căci
dacă cugetării de noapte i-ai face să-i urmeze plugăria de zi şi ai ţine căldura, şi n-ai pune la
mijloc despărţirea, în scurtă vreme te-ai fi alipit de pieptul lui Iisus”115. Desigur că Părinţii
duhovniceşti au în vedere paza de tulburarea produsă de persoane sau de grija de lucruri privite
într-un mod superficial cu dorinţa de a le stăpâni, născând în firea omului multă tulburare şi griji
nesfârşite, ci toate trebuie privite în realitatea lor ontologică cuprinsă în actul creator al lui
Dumnezeu116. „Bine este să ţinem porunca cea mai cuprinzătoare şi să nu ne îngrijim de nimic în
parte, ca astfel să nu trebuiască nici să ne rugăm pentru ceva aparte, ci să cerem numai Împărăţia
lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului (Mt. 6, 33). Iar dacă ne îngrijim de fiecare trebuinţă,
suntem datori să ne şi rugăm pentru fiecare. Căci cel ce face sau se îngrijeşte de ceva fără
rugăciune nu se află pe drumul cel bun, care duce spre sfârşitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus

114
Sf. Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae monahul, FR.I, p. 380;
115
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, XXIX, trad. intr. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, FR. X, Editura
Humanitas, Bucureşti , 2008, p. 142;
116
Sf. Maxim Mărturisitorul, A doua sută a capetelor despre dragoste, 2-4, FR. II, trad. intr. şi note de pr. prof. dr.
Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, p. 68: „mintea, care zăboveşte în vreun lucru supus simţurilor, e
stăpânită cu siguranţă de vreo patimă faţă de el, ca, de pildă, de vreo poftă, de vreo întristare, de mânie sau de
amintirea vreunui rău . Şi de nu dispreţuieşte acel lucru, nu se poate slobozi de patima aceea. Când patimile
stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile material şi, despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe cu acelea. Când o
stăpâneşte iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce
cad sub simţuri, ci şi însăşi viaţa noastră vremelnică. Rostul poruncilor este să facă simple înţelesurile lucrurilor; iar
al citirii şi al contemplării, să facă mintea nepământească şi fără formă. Această îi dă putinţa de a se ruga fără
împrăştiere”;

24
Domnul: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5)”117. Desigur că prin aceasta „ei nu
exprimau un dispreţ faţă de făpturile lui Dumnezeu, ci necesitatea de a învăţa să privim cu un
ochi curăţit natura lor creată de Dumnezeu, de a în- văţa să le percepem ca pe nişte cuvinte
divine întrupate şi ca pe nişte căi pe care Dumnezeu vrea să ne ridicăm la El”118.

117
Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte, în 226 de capete, 35, FR.I, p. 320;
118
Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, ed. a II-a, cuvânt înainte de arhim.
Gheorghios Grigoriatul, prefaţă Olivier Clément, trad. de Maria- Cornelia Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p . 34 .

25
CAPITOLUL II: NORME ȘI PREVEDERI JURIDICO-CANONICE REFERITOARE LA
RUGĂCIUNE

2.1. Noțiuni generale referitoare la evidența actelor de administrare a puterii sfințitoare

Fiindcă orice ierurgie sau Taină a Bisericii este alcăturită din rugăciuni, este important să
vorbim și despre puterea sfințitoare a Bisericii. Astfel, între normele care s-au stabilit pentru
administrarea Sfintelor Taine şi a ierurgiilor, au apărut de la o vreme şi unele care obligau pe
slujitorii Bisericii să ţină evidenţa celor cărora li se administrau sfintele lucrări. Nu se poate
preciza timpul exact în care s-a impus îndatorirea întocmirii şi păstrării evidenţelor de această
natură, dar există indicii şi chiar dovezi că ţinerea unor astfel de evidenţe constituia o obligaţie
pentru slujitorii bisericeşti încă de prin veacul al II-lea sau poate chiar de la sfârşitul veacului
întâi, adică de la sfârşitul epocii apostolice119.
Ceea ce se poate spune în modul cel mai sigur despre existenţa unor atari evidenţe, este
că cel puţin trei categorii de acte sfinţitoare au creat obligaţia pentru păstrarea evidenţei acelora
cărora li se administrau. Este vorba de Botez, de Hirotonie şi de, Sfânta Euharistie sau
Împărtăşanie. Acestea sunt principalele acte de administrare a puterii sfinţitoare a Bisericii, în
legătură cu care există dispoziţii canonice sau orânduieli vechi bisericeşti, din care rezultă ca se
ţinea evidenţă foarte precisă a credincioşilor botezaţi, a celor care erau admişi la Sf.
împărtăşanie, ca şi a acelora care, ori erau excluşi temporar de la Sf. împărtăşanie, ori erau
excluşi cu totul din Biserică şi în fine, se ţinea o evidenţă strictă a celor care primiseră Sf. Taină
a Preoţiei, adică hirotonia în oricare din treptele sacerdotale.
Păarintele profesor Dumitru Stăniloae afirmă că sobornicitatea e opusul singurătății; e
unirea interioară a membrilor Bisericii într-un întreg, ceea ce are ca urmare că în întreg se
refelctă calităţile şi viata tuturor şi fiecare reflectă calitățile și viața întregului. Sobornicitatea îşi
are o analogie în raportul dintre organismul în a cărui unitate se armonizează totalitatea celulelor
componente cu viața lor și dintre celulele care reflectă fiecare în parte calităţile specifice ale
organismului ca întreg. Fiecare parte componentă se explică și există ori întreg şi întregul se
susţine prin legătura tainică ce le uneşte pe toate. Legătura aceasta este mai mult decât un

119
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic orthodox, Legislație și administrație bisericească,vol. II, E. I. B. M.
B. O. R., București, 1990, p. 135;

26
asentiment al părţilor; totuși întregul nu e în afara părţilor sau fără părţi. Sobornicitatea nu se
manifestă numai în susţinerea comună a crdinţei, a cultului şi a organizării Bisericii, ci susţine şi
reprezintă însăşi viaţa Bisericii şi a fiecărui membru al ei. Ea e opera iubirii neîntrerupte ce
domneşte în Biserică şi al cărui izvor ultim este Hristos cu Duhul Sfânt care iradiază din El. Iar
iubirea are forme de dialog, de comunicare între persoane. Sobornicitateâ se manifestă deci ca o
comunicare între persoane. Chiar o persoană e singură în aparenţă, ea este într-o comunicare cu
prin răspunderea ce-o trăieşte pentru acelea, prin preocuparea de ele, prin voinţa de a le ajuta
într-un fel sau altul. Iar acelea se folosesc de preocuparea respectivei persoane de ele, chiar dacă
nu au o cunoştinţă despre aceasta120.
Existenţa unor astfel de rânduieli este atestată mai întâi de canoanele apostolice şi anume
de canonul 46121, 47122 şi 69123 ap., în care este vorba de cele trei Sfinte Taine a căror validitate şi
importanţă este subliniată în raport cu tainele ereticilor, care sunt declarate nevalide şi
neproducătoare de nici un fel de efect haric asupra celor ce le primesc şi de aceea se dispune să
fie pedepsiţi cei ce primesc drept taină, botezul, jertfa şi hirotonia săvîrşite de eretici şi că, în
cazul primirii în Biserică a unora care au fost botezaţi de eretici, aceştia trebuiesc botezaţi din
nou, cu adevăratul botez care se săvârşeşte numai în Biserică, procedîndu-se la fel şi în cazul
celor ce au primit hirotonia de la eretici, pentru că, zice can. 68 ap., «cei botezaţi de unii ca
aceştia sau hirotoniţi, nu pot fi nici credincioşi, nici clerici»124.
Interesul deosebit pe care-1 arată canoanele apostolice numai acestor trei Sfinte Taine, se
explică prin faptul că, aşa. cum am arătat, în vechile comunităţi creştine, începând chiar din
epoca apostolică, se ţinea o evidenţă strictă a celor botezaţi, a celor ce primeau Sf. împărtăşanie,
şi a celor hirotoniţi, pentru că prin primirea acestor, Sf. Taine.

120
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunile pentru alții și sobornicitatea Bisericii. Rugăciunile pentru vii, în
”Studii Teologice”, XXII, Nr. 1-2, 1970, p. 29;
121
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comnetarii, Edișia a III-a îmbunătățită,
Sibiu, 2005, p. 35: ”Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care a primit (ca valid) boteyul ori jerfa
(Euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărășire(înțelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu
necredinciosul? (II Corinteni 6, 15)”;
122
Ibidem: ”Episcopul sau presbiterul dacă ar boteza din nou pe cel ce acre botezul cu adevărat sau dacă nu ar
boteza pe cel spurcat de către eretici (cei fără credință adevărată), să se caterisească, ca unul care ia în rîs crucea și
moartea Domnului și nu deosebește preoții adevărați de preoții mincinoși”;
123
Ibidem, p. 46: ”Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau ipodiacon sau citeț sau vreun cântăreț nu postește
sfânta patruzecime a Paștilor (Marele Post), sau Mircurea sau Vinerea, să se caterisească; afară dacă numai ar fi
împiedicat de slăbiciunea trupească; iar dacă ar fi laic, să se afurisească.”;
124
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic orthodox, p. 135;

27
 Se stabilea mai precis identitatea şi poziţia fiecărui creştin în cadrul Bisericii. Asfel, prin
faptul că cineva primea Sf. Botez, el devenea membru al Bisericii, dar nu putea fi socotit ca
având această calitate sau această identitate de creştin, adică de membru al unei comunităţi acela
care primise botezul de la eretici, chiar dacă el îşi exprima dorinţa să intre în Biserică sau să
devină membru al acesteia, mărturisind dreapta credinţă. Acest lucru nu era de ajuns, trebuia ca
el să fie botezat din nou, căci numai Botezul cel adevărat, conferă celui ce-1 primeşte calitatea de
membru al Bisericii şi deci numai prin el dobândeşte identitatea de creştin adevărat, îndreptăţit să
primească şi alte Sf. Taine sau să fie considerat un adevărat subiect de drept în cadrai obştei
creştine.
Odată dobândită calitatea de membru al Bisericii, ea se putea păstra sau se putea pierde,
după cum credinciosul da sau nu urmare îndrumărilor religioase, morale şi de comportare
socială, pe care le stabilea Biserica, în cazul când se abătea de la acestea şi adică fie de la
învăţătura de credinţă, fie de la orice alte norme de conduită religioasă, morală sau socială,
obligatorii în viaţa obştilor sau comunităţilor creştine, el era supus unor măsuri de îndreptare sau
pedepsire. Astfel, mai întâi putea fi oprit de la Sf. împărtăşanie pentru un timp determinat, o
săptămînă, două, trei sau mai multe, ori chiar până la îndreptare (can. 3 loan Ajun.), iar dacă
persista în greşeală sau neascultare, era supus judecăţii obşteşti şi pedepsit cu excomunicarea sau
afurisirea, ceea ce însemna lipsirea lui de calitatea de membru al Bisericii pe care o dobîndise
prin Sf. Botez. Redobîndirea calităţii de membru al Bisericii se făcea anevoie şi după o sumă de
rânduieli, care-1 obligau pe cel excomunicat să facă dovada că şi-a redobîndit vrednicia de a fi
primit din nou în sinul Bisericii.

2.2. Noțiuni introductive referitoare la pravila rugăciunii

Tradiţia dreptului canonic a păstrat diferite mărturii legate de pravila rugăciunii precum şi
de implicaţiile acesteia asupra vieţii comunităţilor creştine sau particulare. Mărturiile dreptului
canonic au valoarea unor îndrumări dar sunt totodată şi un îndreptar adresat tuturor creştinilor, în
dorinţa lor de a respecta cu cât mai multă aclivie pravila rugăciunii statornicită de Sfinţii
Apostoli şi de Sfinţii Părinţi ai bisericii ortodoxe, toate reglementându-se după învăţătura lăsată
de Iisus Hristos referitoare la rugăciune. În paginile următoare vom prezenta principalele
mărturii ale dreptului canonic ce fac parte din colecţia canonică a bisericii ortodoxe, şi au fost

28
aprobate în cadrul sinodului endemic de la Constantinopol în anul 920, referitoare la rugăciunea
publică şi particulară.
Pentru părinţii Bisericii preniceene, „rugăciunea este o jertfă spirituală care a desfiinţat
vechile sacrificii”125 . Această jertfă spirituală trebuie să izvorască dintr-un cuget curat, pentru că
numai o rugăciune „izvorâtă dintr-o conştiinţă lipsită de mirosul păcatului ar putea fi darul cel
mai preţios ce s-ar aduce lui Dumnezeu, de către o fiinţă cugetătoare”126. Se mai cuvine ca
această jertfă s-o înălţăm între psalmi şi imnuri, la altarul lui Dumnezeu“, „dăruită din toată
inima, hrănită din credinţa noastră, îngrijită prin adevăr, întreagă prin nevinovăţie, curată prin
castitate, agapă înfrumuseţată cu podoaba faptelor bune” 127.
Jertfa aceasta spirituală trebuie să se aducă de întreaga comunitate creştină, care adaugă
jertfa sa la jertfa adusă de Hristos. Rugăciunile preotului de la Sfinta Liturghie dovedesc că nu
este deajuns ca să se roage pentru noi „numai Hristos în chip nevăzut, şi preotul sau Hristos prin
preot în chip văzut dar neauzit de poporul credincios, ci trebuie să ne rugăm, în acelaşi timp, şi
noi, aşa cum la jertfa lui Hristos, prezentată în continuare pentru noi, trebuie să adăugăm şi jerfa
noatrsă”128.
Cine nu se roagă, nu aduce deci jertfă spirituală. Şi după mărturia Sfântului Ignatie
Teoforul. „... de rugăciune se depărtează cei ce se împotrivesc darului lui Dumnezeu”129 , adică
jertfei Sale, pe crucea de pe Golgota.
Pentru primirea acestei jertfe, rugăciunea trebuie să fie făcută după cuvenita pregătire (Tit
2, 12 ; Coloseni 16; Matei 6, 15, 23; Marcu 7, 6; Psalmul 108, 6). Cel care vrea să strige ,,Avva,
Părinte“ (Galateni 4, 6; Ioan 1, 12), trebuie să fie, în primul rând, fiu al lui Dumnezeu „după
har”130. În al doilea rind, el trebuie să fie „fiu al Bisericii noastre, ortodoxe şi soborniceşti, pentru
că cine nu recunoaşte Biserica drept maică a sa nu poate să-L recunoască pe Dumnezeu drept
Tatăl al său”131 în al treilea rând, rugăciunea trebuie „să se facă întru curăţie şi din adâncul
inimii”132.

125
Tertulian, Despre rugăciune..., op. cit., p. 244;
126
Origen, Despre rugăciune, în P.S.B., vol. VII, Bucureşti, 1982, p. 202;
127
Tertulian, op. cit., p. 245;
128
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea dreptei credinţe..., p. 46;
129
***, Către smirneni, în Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. I, Ediţie bilingvă, Editura Polirom, Bucureşti, 2010, p.
184;
130
Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Iaşi, 1642, traducere de Prof. Al. Elian, Bucureşti, 1981, p. 114;
131
Ibidem, pp. 114-115;
132
Ibidem, p. 115;

29
 2.3. Orice rugăciune trebuie să aducă slavă Dumnezeului Treimic atât la început cât şi la
sfârşit

Canonul 1133, al Sinodului Trulan a hotărât ca orice mişcare acţiune sau cuvânt al
creştinilor să debuteze cu Dumnezeu şi să se termine tot cu Dumnezeu, adică cu rugăciunea
adresată Dumnezeului Tripersonal.
Prin faptul că Sfinţii Părinţi ai Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787) au
declarat confirmarea dumnezeieştilor canoane ca generale în Biserica, tinându-le ca pe o poruncă
neclintită, aceasta este pentru noi modelul cel mai concret pentru sinoadele Bisericilor locale
actuale care trebuie să hotarască şi să legifereze pe baza Sfintei Scripturi şi urmând învăţătura şi
principiile Sfinţilor Părinţi şi ale Sinoadelor ecumenice. Prin urmare, organele colegiale
superioare ale Bisericilor locale (sinoadele episcopilor) trebuie să aibă drept exemplu Sinoadele
ecumenice, adică să aducă în actualitate prin hotararile lor întreaga doctrină canonică a Bisericii,
reinnoind valabilitatea canoanelor şi a principiilor canonice (can. 3, 8, 49 Trul.; 6 VII ec.) 134 .
Hotărârile sinoadelor locale trebuie să aibă consecvenţa, continuitate, stabilitate şi simplitate
după exemplul Sinoadelor ecumenice, sinoadele episcopilor trebuind să manifeste în acelaşi timp
consecvenţa faţă de Tradiţia apostolică şi bisericească şi să caute „fidelitatea, unitatea şi justeţea
noilor hotărâri sinodale faţă de autenticele hotărâri sinodale anterioare, faţă de ele înseşi şi faţă
de căutările contemporane ale oamenilor"135 .

2.4. Implorarea ajutorului Mântuitorului Iisus Hristos trebuie să se regăsească în

rugăciunile noastre

Ereziarhii proveniţi dintre iudeo-creştini, ebioniţii, ce au apărut în perioada apostolică,

susţineau că „Fiul lui Dumnezeu este un simplu om”, motiv pentru care conform concepţiei lor,
nu s-ar cuveni să ne rugăm sau să ne închinăm Lui. Însă, dintr-un început, Biserica a arătat că

133
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 106: ”Rânduiala cea mai bună pentru cel care
începe vreun cuvânt sau vreo lucrare, este după cuvântul teologului, să începaă de la Dumnezeu și să se încheie cu
Dumnezeu. Drept aceea și dreapta credință s/a propovăduit de noi la amrea depărtare, și Biserica la temelia căreia
stă Hristos neîncetat crește și sporește, încât ea se întinde deasupra cedrilor Libanului”;
134
Prof. univ. dr. Panaiotis Bumis, Când un Sinod hotărăşte în Sfantul Duh?, în: Omagiu..., p. 192;
135
Ibidem, p. 195;

30
Iisus Hristos este şi Om adevărat şi Dumnezeu adevărat, mai precis, El este Cel în Care
Scripturile s-au împlinit (Luca 24, 25-27) şi că Lui I se cuvine toată cinstea, lauda şi
închinăciunea.
Astfel, curăţindu-ne privirea ajungem să lucrurile şi persoanele într-un mod curat şi
adevărat, descoperindu-le sensurile pe care Creatorul le-a pus în ele, pentru că chiar şi „lucrurile
îşi descoperă sensul, întrucât raţionalitatea lor e văzută de om ca avându-şi în mod unitar sursa în
Dumnezeu cel personal, întrucât sunt văzute ca mijloc al iubirii lui Dumnezeu, deci al dialogului
lui Dumnezeu cu noi şi al dialogului între noi, dialog prin care Dumnezeu ne conduce spre o tot
mai pro- fundă cunoaştere a gândirii şi iubirii Lui şi la o creştere a gândirii şi iubirii noastre
proprii în relaţia dintre noi şi cu Dumnezeu”136.
Pe de altă parte, Părinţii sinodali de la Laodiceea din anul 343 au condamnat atunci,
învăţătura doctrinară a unor eterodoxi care considerau că omul pentru a se apropria de
Dumnezeu trebuie să implore ajutorul îngerilor şi nu al Lui Iisus Hristos, întrucât nu am fi
vrednici de aceasta. Astfel, canonistul Balsamol comentând canonul 35137 al sinodului de la
Laodiceea, solicta ca toate persoanele care „au părăsit tradiţia bisericească şi zic că mântuirea
nosatră vine prin mijlocirea îngerilor să fie anatema”. O astfel de cinstire, a luat forma unei
idolatrii, „nu pentru că cinstim îngerii, ci pentru că diavolul ne aduce pe noi în idolatrie, prin
neinvocarea Lui Hristos şi Dumnezeul nostru”.
Rugăciunea presupune o stare de dăruire, de oferire voluntară în mâinile Creatorului.
Această stare de dăruire implică însă un proces sinergetic, între creştin şi Dumnezeu, pentru că
„rugăciunea nu este numai o cerere în folosul meu, ... ci şi oferirea mea de a mă face unealtă
voluntară a lucrării lui Dumnezeu, expresie a voinţei mele de a mă face colaborator al lui
Dumnezeu. Rugăciunea implică sinergia între mine şi Dumnezeu”138 .
Şi Aristen considera că acesti ereziahi mărturiseau că „de către îngerii s-a creat lumea sau
că prin îngerii ajungem la Dumnezeu Tatăl”, iar canonistul Zonara susţine că „aceşti eretici
invocau îngerii, adică se rugau lor şi ţineau adunări în cinstea lor”. Canonul 35 de la Laodiceea a
condamnat această erezie numind idolatrie, prin ceea ce Sfântul Apostol Pavel a desemnat ca
136
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, pp. 244-245;
137
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 248: ”Nu se cuvine creștinilor să părăsească
Biserica lui Dumnezeu și să se îndepărteze, și să invoce pe îngeri, și să facă adunări, căci acestea sunt oprite. Deci,
de se va afla cineva că stăruiește în idolatria aceasta ascunsă, să fie anatema, căci a părăsit pe Domnul nostru Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și a venit la idolatrie”;
138
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Modurile prezenţei lui Hristos în cultul Bisericii, în „Mitropolia Banatului”,
XXXII, 1982, Nr. 7-8, pp. 435-436;

31
fiind slujirea îngerilor. Nu pentru că cinstea acordată fiinţelor îngereşti a fi idolatrie ci pentru că
prin acesta necuratul îndepărtează pe om de la rugăciunea către Iisus Hristos, pentru ca mai apoi,
încet şi pe nesimţite, să îl împingă spre idolatrie”.
Pidalionul precizează că „acestea le zice canonul, nu ca să ne oprească a-i chema pe ei -
pe îngeri - ca pe nişte mijlocitori spre ajutorul nostru Ferească Domnul ci ca să oprească
covârşirea chemării lor”139.
Conform învăţăturii dogmatice, menirea îngerilor o constituie preamărirea lui Dumnezeu
în dreapta cunoaşterea şi în împlinirea nemijlocită şi necondiţionată a voinţei sale. Îngerii sunt
trimişi de Dumnezeu spre slujirea celor ce cred în Hristos Iisus, ei aducând înaintea slavei
dumnezeieşti milosteniile şi rugăciunile oamenilor precum şi alte fapte bune. Astfel, canonul 35
al sinodului de la Laodiceea confirmă învăţătura ortodoxă referitoare la menirea îngerilor rânduit
totodată ca, în rugăciunile noastre, să invocăm numele Mântuitorului Iisus Hristos şi al Sfintei
Treimi, iar nu pe cel al îngerilor care sunt soli ai rugăciunilor noastre.

139
Neofit, patriarhul Costantinopolului, Pidalion (Cârma Bisericii Ortodoxe), Editura Creidnța Strămoșească, Iași,
2004, p. 323;

32
 CAPITOLUL III: PRESCPRIPȚII JURIDICO-CANONICE REFERITOARE LA
RUGĂCIUNEA PUBLICĂ

3.1. Rugăciunea obştească se săvârșește cu precădere în zi de Duminică, în biserică

În epoca apostolică, rugăciunea euharisticâ, de mulţumire, se aducea îndeosebi în zi de

duminică, în Biserică140. Evhologhionul Iui Serapion ne păstrează o rugăciune care se rostea
înainte de citirea Sfintei Evanghelii, în zi de duminică, la Sfânta Liturghie. Această rugăciune se
intitula “Oratio prima duminicae”141. Tot în această zi de duminică se săvârşea şi Taina
Hirotoniei în treapta de episcop, şi se rosteau rugăciunile respective142.
Deşi comunitatea era prezentă la rugăciunile Sfintei Liturghii, preotul sau episcopul
liturghisitor a fost întotdeauna săvârşitorul de neînlocuit al actelor sacramentale. Împreună cu
întreaga comunitate, liturghisitorul se ruga lui Dumnezeu să rămână în adevărul revelat, să-i
păzească pe preoţi neprihăniţi în aducerea jertfei nesîngeroase, să hărăzească pace conducătorilor
popoarelor şi roade în îmbeluşugare pentru toţi oamenii. Rugăciunea de mulţumire pentru
primirea Sfintei Euharistii, pe care o rostea episcopul liturghisitor. rămâne o mărturie elocventă
privind modul în care s-a rugat Biserica primară. „Stăpâne, Dumnezeule, ...Care asculţi pe cei ce
Te cheamă cu toată inima, Care ştii şi rugăciunile celor care tac — se adevereşte în această
rugăciune — Îţi mulţumim că ne-ai învrednicit a ne împărtăşi cu Sfintele Tale Taine, pe care ni
le-ai dat spre deplina încredinţare de cele ce bine ştiam, spre păstrarea pietăţii, spre iertarea
păcatelor, că s-a chemat asupra noastră numele Hristosului Tău şi ne-am unit cu Tine...
Păstrează-ne în adevăr prin insuflarea Sfântului Duh, cele ce nu ştim descopere, împlineşte
lipsurile noastre, întăreşte cele ce ştim. Pe preoţi păzeşte-i neprihăniţi în cultul Tău, pe
conducători păstrează-i în pace, pe dregători în dreptate, văzduhurile în bună stare, roadele în
îmbelşugare, lumea în pronia Ta cea atotputernică... Păstrează pe cei în feciorie, pe cei în
căsătorie păzeşte-i în credinţă, pe cei în curăţenie întăreşte-I”143.

140
Învăţătura celor Doisprezece Apostoli, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, op. cit., p. 31; Sfântul Clement
Romanul, Epistola către corienteni, în “Scrierile...”, p. 39;
141
Sacrementarium Serapionis, în “Didascalia et Constitutiones Apostolorum”, tom. II, Ed. Fr. Funk, Paderborne,,
1905, p. 159, apud. Pr. Prof. Univ. Dr. Nicoale Dură, Mărturii ale tradiţiei ortodoxe, biblice şi patristice, despre
rugaciune, în Revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LX, Nr.1-3, Ianuarie-martie 1984, Iaşi, p. 98;
142
Constitutiones Ecclesiae Aegypticae, în „Didascalia et Constitutiones”, pp. 78-98;
143
Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu Aşezămintele şi Canoanele Apostolice, trad. Pr. Prof. I. Mihălcescu,
Chişinău, 1928, p. 248;

33
 3.2. Creştinul trbuie să aducă jertfe de rugăciune pentru întreaga Biserică

Încă de la începuturile organizării Bisericii crestinii, au avut conştiinţa ecumenicităţii şi

unităţii lor şi s-au rugat stăruitor Mântuitorului Hristos pentru păstrarea acestei unităţi ecleziale.
După mărturia Sfântului Clement Romanul (sec. I-II), protocreştinii Bisericii din Ierusalim
aduceau “jertfe de rugăciune”144 şi făceau „stăruitoare rugăciuni şi cereri, ca, Creatorul tuturor
lucrurilor să păstreze numărul cel socotit ai aleşilor Lui din întreaga lume, prin iubitul Lui Fiu,
Iisus Hristos, prin Care ne-a chemat de la întuneric la lumină”145.
Comentând Rugăciunea domnească, Sfântul Ciprian (+258) mărturisea că „înainte de
toate, învăţătorul păcii şi Propovăduitorul unităţii n-a voit să se facă rugăciunea de fiecare în mod
particular, numai pentru sine... Rugăciunea noastră este publică şi comună şi, când ne rugăm, nu
ne rugăm numai pentru unul, ci pentru tot poporul, fiindcă tot poporul formăm o unitate”146.
Creştinii vremurilor noastre au deci datoria să se roage stăruitor pentru refacerea unităţii creştine,
pentru păstrarea duhului ecumenist147.

3.3. Rugăciunea obştească este dătătoare de har numai atunci când este făcută, în numele
lui Hristos şi al Bisericii Sale de către preoţii lui Hristos.

Cei care s-au despărţit de Hristos şi de Evanghelia Lui, de Biserica Ortodoxă căreia i s-a
încredinţat spre păstrare şi propovăduire tezaurul credinţei apostolice, nu se împărtăşeşte de harul
rugăciunii, chiar dacă o sâvârşesc în numele Său. Adeverind această realitate, Sfântul Ciprian
spune: „Să nu înşele cineva printr-o răstălmăcire deşartă cuvântul Domnului: Oriunde vor fi doi
sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu cu ei. Interpreţi falşi şi stricători ai Evangheliei
reţin ce este secundar şi trec ceea ce este principal, îşi amintesc de unele părţi, iar altele
intenţionat le uită: precum sunt rupţi de Biserică, aşa schimbă adevărul la fiecare verset
biblic”148. După mărturia aceluiaşi părinte al Bisericii primare, prin cuvintele „dacă doi se vor
uni pe pămint“, Domnul Iisus Hristos a arătat „că harul divin se atribuie nu multora, ci celor uniţi
144
Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni, p. 67;
145
Ibidem, p. 76;
146
Tertulian, Despre rugăciunea Domnească, op. cit., p. 467;
147
Stefano Virgulin, Settimana di preghiere per l’unita dei cristiani, 1982, în „Unitas”, XXXVI, 1981, Nr. 4, pp.
241-247;
148
Despre Unitatea Bisericii Ecumenice, De Catholicae Ecclesiae Unitate, în „Apologeţi Limbă Latină”, Bucureşti,
1981, p. 442;

34
care-1 cer“. Punând „la bază unirea ca premisă a păcii ne-a învăţat — adeverea acelaşi părinte al
unităţii creştine — să fim uniţi prin puterea credinţei. Dar cum poate să fie unit cu cineva cel ce
nu se uneşte cu însuşi trupul Bisericii şi cu frăţia universală?- întreabă şi astăzi Sfântul Ciprian
pe fraţii creştini separaţi de Biserica ortodoxă. Cum pot să se adune doi sau trei în numele lui
Hristos li se adresează aceaşi părinte al Bisericii primare când aceştia se separă de Hristos şi de
Evanghelia Lui? Nu noi ne-am despărţi de ei - adevereşte pentru veacuri Sfîntul Ciprian, ci ei s-
au despărţit de noi şi de aceea s-ai născut ereziile şi schismele, de aceea s-au făcut diverse
bisericuţe, pentru că ei au părsit principiul şi originea adevărului”149. Aşadar, în textul de la
Matei 18, 20 Domnul Hristos “vorbeşte despre Biserica Sa şi despre cei ce sunt în Biserică” 150 şi
nu despre cei aflaţi în afara Bisericii instituită de El pentru că “nu desprte pe oameni de Biserică
Cel ce făcut Biserica, ci reproşând celotr vicleni răzbunarea şi recomandând celor credincioşi
pacea, arată cu propiile Sale cuvinte că El este mai degrabă cu doi sau trei care se roagă uniţi în
acelaşi cuget, decât cu mai mulţi, dar dezbinaţi, şi că se poate obţine mai mult prin rugăciunea
unită a celor puţini, decât prin ruga gâlicevitoare a multora”151 .
În conformitate cu rânduiala apostolică, rugăciunea liturgică se face de către preoţii
Bisericii, împreună cu întreaga obşte creştină. Jertfa duhovnicească, adică rugăciunea, este bine
primită la Sfântul Altar numai dacă se face de către preoţii Bisericii, care-şi revendică o
succesiune apostolică. Cei care s-au despărţit de preoţii Bisericii Ortodoxe, ridicând altare
separate, răstălmăcind şi textul de la Matei 18, 20 — în virtutea căruia Hristos ar fi şi cu ei dacă
sunt doi sau trei adunaţi în numele Lui — sunt în afară de Biserică. Adeverind această realitate,
Sfântul Ciprian ne spune : „Ce sacrificii cred că aduc duşmanii preoţilor ? Când s-au adunat
împreună, cred ei că sunt cu Hristos dacă se adună în afara Bisericii lui Hristos?“152 . Acelaşi
Sfânt Părinte ne adeverea că „... nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica” 153.
După îndemnul şi povaţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii primare, creştinii sunt datori să nu
uite „respectul şi disciplina“154 , pe care le datorează preoţilor, atunci când se află în Biserică la
rugăciunea liturgică.

149
Ibidem;
150
Ibidem;
151
Ibidem, p. 443;
152
Ibidem;
153
Ibidem, p. 444;
154
Sfântul Ciprian, op. cit., p. 465;

35
 Creştinii sunt sfătuiţi de Sfântul Ciprian să nu facă „rugăciuni pretutindeni, cu cuvinte
nepotrivite”, ci să se adreseze lui Dumnezeu „cu smerenie, nu cu glas zgomotos”155.

3.4. Rugăciunea pentru cei răposaţi

Cultul morţilor, cu toate diversele lui forme, are un loc important în toate religiile. Toate
obiceiurile de a jertfi animale, sclavi sau de a depune alimente pe mormintele celor morţi, la cei
vechi, făceau parte din cultul morţilor, zidirea de piramide, mausolee sau alte monumente pentru
cei morţi erau izvorîte tot din cinstirea morţilor. Amintirea celor plecaţi dintre noi, cinstirea lor
are la bază ideea de supravieţuire a sufletelor după moarte şi legătura lor strînsă cu cei vii,
precum şi influenţa unora asupra altora. De asemenea, cultul morţilor presupune o viaţă
sufletească după moarte, o stare de fericire sau nefericire obţinută în urma unei judecăţi 156.
Toate aceste manifestări pentru cei morţi de la cele mai primitive ca jertfele de pe
morminte, până la rugăciunile creştinilor ne arată acelaşi sentiment de solidaritate şi iubire a
genului uman în întregul său. Dar, religia creştină prin învăţătura revelată a Domnului Hristos a
purificat toate manifestările exterioare înjositoare, crude şi grosiere, în legătură cu cultul morţilor
şi ne-a învăţat modul cel mai înalt de unire între cei vii şi cei morţi, chipul de a-i cinsti şi de a-i
ajuta în viaţa lor dincolo de morminte 157.
În Vechiul Testament citim că Dumnezeu porunceşte proorocului Ieremia: „Nimeni să nu
frângă o pâine cu jale, ca mângâiere pentru mort şi nu va umplea un pahar de vin ca mângâiere
pentru moartea unui părinte, sau a unei mame (Ieremia16, 7). BătrânulTobie, cel milostiv cu
îngroparea morţilor în robia asiriană, îşi sfătuieşte fiul să facă pomană cu pâine şi cu vin la
mormântul celor drepţi, dar „să nu facă pomană cu cei păcătoşi“ (Tobit 4, 17). Pentru cei morţi
se posteşte 7 zile (I Samuel 31, 13), după pilda regelui-psalmist David, care a plans şi a postit
până seara, pentru Saul şi fiul său...“(II Samuel 1, 12). La rândul său, Iuda Macabeul se roagă
fierbinte lui Dumnezeu să se ierte păcatele celor morţi. Apoi a strâns bani pe care i-a trimis la
Ierusalim, ca să se aducă o jertfă pentru ispăşirea păcatelor. „Frumoasă şi minunată faptă“— zice
Sfânta Scriptură — insuflată de gândul învierii morţilor. Căci dacă ei n-ar fi crezut că cei morţi
vor învia, ar fi fost lucru zadarnic şi o nebunie să se roage pentru ei. Iar aceştia mai credeau ca

155
Ibidem, pp. 465-466;
156
Pr. Prof. I. Constantinescu, Rugăciunile pentru cei morți, în ” Glasul Bisericii”, XXXIV, Nr. 7-8, 1975, p. 749;
157
Ibidem;

36
cei care au adormit întru buna credinţa îi aşteaptă o frumoasă răsplată. Iată un gând sfânt şi
cuviincios! Iată, deci, pentru care pricină a adus această jertfă pentru ispăşirea păcatelor pentru
cei morţi, ca să-i mântuiască de păcate (II Macabei 12, 40-43) 158.
În conformitate cu învăţătura ortodoxă, prin rugăciunea Bisericii mijlocim şi pentru cei
aflaţi în iad159. Biserica noastră ne îndeamnă să ne rugăm „... şi pentru cei răposaţi, care au plecat
din viaţa aceasta cu credinţă ortodoxă; iarăşi şi pentru eretici şi schismatici, ca să se întoarcă la
dreapta credinţă înainte să părăsească viaţa aceasta”160.
Credinţa că prin rugăciuni şi fapte de iubire putem ajuta pe cei dragi ai noştri mutaţi din
această viaţă, ne dă nădejdea şi ne deschide perspectiva săvârşirii binelui în numele lor, pentru ei,
pentru mântuirea lor. Altfel, am rămâne într-un gol, într-o durere nesfârşită şi într-o lipsă de sens
a vieţii, ceea ce nu este conform Evangheliei care învaţă că acolo unde este credinţă şi iubire cele
ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu (Luca 18, 27). De aceea, plin de
nădejde, credinţăşi iubire, Sfântul Ioan Gură de Aur, întreabă: „De ce, aşadar, durere, lacrimi şi
tânguiri când se poate dobândi atâta iertare pentru cel plecat (mort)” 161.
Biserica Romano-Catolică ne face nouă ortodocşilor, imputarea că de vreme ce ne rugăm
pentru cei adormiţi, ar trebui să credem şi în purgatoriu; de asemenea, ea îşi sprijină
argumentarea pentru purgatoriu, pe rugăciunile pentru cei morţi, care, aşa cum vom vedea
imediat, n-au nimic de a iace cu această învăţătură a purgatoriului. Noi ortodocşii nu putem crede
în purgatoriu, tocmai pentru faptul câ ne rugăm pentru morţi. Între doctrina şi practica Bisericii
noastre este o legătură organică. De aceea este absurdă imputarea ce ni se face că nu suntem
consecvenţi, când ne rugăm pentru morţi, dar nu admitem purgatoriul. Acesta stă în legătură cu
faptul că teologii catolici de câte ori aud pe Părinţiişi scriitorii răsăriteni vorbind despre
rugăciunile pentru morţi şi despre putinţa scăpării unor suflete de la suferinţe, prin aceste
rugăciuni, declară că aceia recunosc purgatoriul. Părinţii şi scriitorii bisericeşti răsăriteni, se
gândesc totdeauna la sufletele cu păcate, deci la sufletele din iad, nu la sufletele cu păcate iertate
pe pământ, dar rămase cu datoriile ce le mai au de plătit, deci la sufletele din purgatoriu. Apoi ei
fac dependentă această scăpare, în mod absolut, de rugăciunile Bisericii şi de mila lui Dumnezeu,
158
Pr. Dr. Simion Radu, Rugăciunile bisericii pentru cei adormiți și temeiul lor, în ”Mitropolia Banatului”, XXVIII,
Nr. 10-12, 1979, p. 659;
159
Pr. Prof. Ioan Petreuţă, Eshatologia ortodoxă în comparaţie cu cea romano-catolică, în “Studii Teologice”, III,
1950, pp. 223-346;
160
Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Iaşi, 1642, p. 88;
161
Patrarhul Daniel Ciobotea, Învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre rugăciunile pentru cei adormiți în
Domnul, în ” Mitropolia Banatului”, XXVI, 1976, Nr. 9-12, p. 653;

37
pe când după doctrina purgatoriului acele suflete pot primi doar o scurtare de suferinţe prin
rugăciunile Bisericii, dar în general, ele tot scapă şi fără aceste rugăciuni şi mila lui Dumnezeu
nu are nici un rol acolo, căci după achitarea datoriilor prin ele înșile, sau prin ce de pe pământ,
ele ies automat, fără să mai fie întrebat Dumnezeu162 .
Rugăciunile Bisericii ortodoxe pentru cei adormiţi au un puternic temei biblic şi
dogmatic, moral şi tradiţional, cu rădăcini adânci în epoca apostolică şi patristică din sec. I—IV.
Eficienţa acestor rugăciuni este binefăcătoare, chiar necesară pentru mântuirea subiectivă,
deoarece aduc sufletelor uşurare de pedepse, pace, linişte şi mângâiere cerească, purifică şi
integrează în comunitate de viaţă fericită cu Hristos-Dumnezeu în veci163.
Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul
nu diferă cu nimic de ceea ce învaţă Evanghelia. Rugăciunile, prescurile de la liturghie aduse
pentru cei adormiţi în credinţă şi milosteniile săvârşite în numele lor ajută sufletelor acestora
dăruindu-li-se iertarea păcatelor pe care ei n-au mai avut timpul să le plângă, sau n-au mai avut
timpul să săvârşească faptele pocăinţei, dar n-au murit totuşi în necredinţă 164.
A nu ne ruga pentru cei adormiţi în Domnul, însemnează a nu-i considera membri ai
Bisericii (care cuprinde şi pe cei vii şi pe cei morţi — I (Romani 14, 9) şi a-i exclude de la
iubirea noastră, deoarece — după exprimarea Sfântului Ioan Gură de Aur — „Rugăciunea este o
mărturie a iubirii”. Deci a ne ruga pentru cei adormiţi este nu numai un lucru bine primit, ci şi o
datorie: de a iubi pe toţi oamenii si a face pentru ei tot felul de rugăciuni” (I Timotei 2, 1-3).
Aceasta însemnează dreaptă credinţa şi iubire deplină, adevarată; a nu căuta numai mântuirea ta,
ci şi a altora (I Corinteni 10, 33) 165.
Biserica face rugăciuni pentru toţi morţii. Aceste rugăciuni ajută celor păcătoşi, morţi în
credinţă, care au plecat dincolo pocăiţi, dar n-au adus roade de pocăinţă pentru care să fie salvaţi
din iad. Pentru cei care au plecat nepregătiţi rugăciunile Bisericii pot aduce o oarecare uşurare.
Cei ce sunt scoţi din iad până la Judecata universală, datoresc aceasta nu căinţei lor, care nu mai
este posibilă, odată ce au trecut din această viaţă, ci rugăciunilor pe care le face necontenit
Biserica pentru ei. Aşadar, nu se izbăvesc decât prin aceste rugăciuni, iar dacă e vorba de o

162
Pr. Ioan Chirvasie, Rugăciunile pentru cei adormiți, în învățătura Bisericilor Romano-catolică și Ortdoxă, în
”Biserica Ortdoxă Română”, LXXVII, Nr. 3-4, 1959, pp. 384-385;
163
Pr. Dr. Simion Radu, Temeiul rugăciunilor Bisericii pentru cei adormiți, în ”Mitropolia Ardealului”, XXII, Nr. 1-
3, 1977, pp. 125-135;
164
Patrarhul Daniel Ciobotea, Învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 654;
165
Ibidem;

38
schimibare ontologică a sufletului prin aceste rugăciuni, — ea este dată de Dumnezeu prin mila
Lui, aşa cum se întîmplă în toată viaţa harică a Bisericii166.
Ele izvorăsc din dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru şi împărtăşesc harul
Sfântului Duh acelor suflete pe care Hristos-Dumnezeu le ştie că sunt dornice şi vrednice să fie
iertate de păcate şi să intre în împărăţia Sa, după ce au părăsit tărâmul acestei vieţi vremelnice.
Pe drept spun dogmatiştii români că Dumnezeu primeşte rugăciunile Bisericii pentru cei din iad,
după cum primeşte şi rugăciunile Sfinţilor din rai, făcute pentru noi cei de pe pământ, pentru că
El vede aici iubirea noastră şi dorinţa vie de a trăi în comunitate eternă cu El.
Este, aşadar, o îndatorire creştinească, aceea de a păstra — în virtutea iubirii — legătura
tainică cu semenii şi fraţii noştri pînă dincolo de mormânt. Este un gest de o sublimă elevaţie
faptul de a ne aduna la soroace potrivite la mormântui părinţilor, al rudelor şi cunoscuţilor noştri
răposaţi, la casa lor, sau în biserică, pentru a le face pioasă pomenire şi pentru a crea — fie şi
pentru moment — o clipă de reculegere sufletească, de comuniune tainică cu lumea celor plecaţi.
Sub îndemnul tradiţiei noastre strămoşeşti, ne simţim datori a respecta soroacele de pomenire a
celor răposaţi, aşa cum au fost ele păstrate de Biserică, şi facem aceasta sub conştiinţa împlinirii
unor nobile şi profunde chemări lăuntrice, care ne fac să ne simţim uniţi şi solidari cu toţi cei
care au trăit, trăiesc şi vor trai pe acest pământ. Aceasta face ca noi, cei vii, sa urmăm exemplul
şi strădania în bine a celor trecuţi din această viaţă, să le fim urmaşi vrednici de moştenirea lor şi,
prin aceasta, să-i pomenim cucernic şi cu drag, să ne manifestăm sentimentele de devoţiune, fă-
când pentru ei rugăciuni şi milostenii 167.

3.5. Despre îndatorirea creştinilor ortodocși de a se ruga pentru autorităţile şi mai-marii

statului

Conform tradiţiei dreptului canonic, în cadrul cultului creştin ortodox, credincioşii şi

clerici au deopotrivă obligaţia de a se ruga pentru autorităţile şi căpeteniile statului. Aceasta
tradiţie ca dreptului canonic întăreşte prescripţiile de drept divin conform cărora, sunt datori „mai
înainte de toate să facem rugăciuni, mulţumiri şi promisiuni pentru oameni. „ Pentru conducători
şi pentru toţi cei care sunt într-un dregătorii, ca să petrecem viaţă lină şi cu odihnă într-un toată

166
Pr. Drd. Nicolae Alexa, Temeiurile dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți, în ” Studii Teologice”, XXX,
Nr. 1-2, 1978, p. 105;
167
Pr. I. Ioanicescu, Rugăciunile pentru cei morți, în ” Mitropolia Olteniei”, XXVII, Nr. 1-2, 1975, p. 86;

39
buna credinţă şi curăţie”. Pentru că, aşa pentru cum spunea Sfântul Apostol Pavel, „aceasta este
lucrul bun şi primit înaintea Lui Dumnezeu”(I Timotei 2, 1-3; Romani 13, 1-8). Mai mult decât
atât dreptul canonic ortodox, pentru cei de faimă în loc să se roage, a prevăzut chiar şi sancţiuni,
atât pentru creştinii mireni cât şi pentru clerici; astfel, canonul 84 apostolic arată: „dacă va fi
cleric să se caterisească, iar dacă va fi laic, să se afurisească”168.
Biserica s-a organizat încă de la început pe temelia principiilor cutumiare şi mai apoi
conform principiilor şi normelor canonice, fiind imposibilă organizarea şi funcţionarea
comunităţilor creştine numai pe temelia iubirii, a credinţei şi a normelor religios-morale. În sânul
unui stat sclavagist, bine încorsetat de legislaţia română şi mai apoi bizantină, Biserica şi-a
confecţionat propriile principii şi propria legislaţie canonică, chiar dacă unele noţiuni juridice şi
norme au fost împrumutate din dreptul de stat şi imbisericite. Dacă Biserica s-ar fi putut organiza
numai pe temelia adevărurilor de credinţa şi a normelor religios-morale n-ar mai fi apelat la o
legislaţie canonică. Dar ce ar însemna ignorarea canoanelor şi a principiilor canonice astăzi?
Ignorarea canoanelor şi a principiilor canonice de organizare şi functionare a Bisericii şi
amintesc numai două principii esenţiale, principiul ierarhic şi principiul sinodal (principiul care
asigura echilibrul între responsabilitatea Bisericii locale şi principiul ierarhic-sinodal este
principiul subsidiarităţii), duce în mod firesc la dezordine, la nedreptate şi la acte de indisciplina
în viaţa bisericească, ceea ce ar afecta grav buna funcţionare a organismului bisericesc
(principiul organic sau constitutional bisericesc) prin dezechilibrul creat in raporturile dintre
membrii Bisericii si nu numai. Acest dezechilibru, uneori vizibil, duce in mod firesc fie la acţiuni
nejustificate ale elementului laic în Biserica, fie la acţiuni de indisciplină ale clerului, fie la ceea
ce se numeste clericalism, adică la plasarea clerului mai presus de Biserica prin ducerea la
extrem a principiului iconomiei bisericesti care în unele cazuri nu cunoaşte limite.
Astfel rugăciunile înăţate de peste 2000 de ani în cadrul cultului creştin ordotox atât de
preoţi cât şi de mireni, îşi au izvorul atât în revelaţia Scripturii cât şi în reglementprile dreptului
canonic al bisericii noastre ortodoxe; aceste rugăciuni se mai păstrează în cadrul bisericii
Romano-catolice doar în „missa praesanctificatorum” din Vinerea Marea.

168
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 53;

40
 3.6. Obligaţia duhovenicilor de ai îndruma pe penitenţi în cadrul Sfintei Taine a
Spovedaniei la stăuinţă în rugăciune

Sfântul Nechifor Mărturisitorul cere duhovnicilor să sfătuiască cu blândeţe pe cei care vin
la Sfânta Taină a spovedaniei pentru ca aceştia „să stăruie în rugăciune şi pocăinţă”169. Mai mult
decât atât Sfântul Vasile cel Mare, permite femeilor oprite de la Sfânta Împărtăşanie să rămână în
biserica la rugăciune împreună cu credincioşii până se va împlini timpul pocăinţei lor.

3.7. Creştinilor le este interzisă rugăciunea în comuniune cu eterodocși

Prescripţiile dreptului canonic referitoare la participarea credincioşilor la rugăciunile

publice ale bisericii, opresc „comunicatio in sacrisc” cu eterodocşi (canonul 4170 şi 5171 şi 64
apostolic172, canonul 6173 şi 9174 de la Laodiceea) fiindcă conform canonului 32175 de la
Laodiceea aceştia nu au preoţie validă. Potrivit rânduielilor canonice, nici rugăciunile din timpul
Sfintei Liturghii aduse de „prezbiterii sau episcopii neascultători sau de poporul neînvăţat” 176, şi
care au părăsit Biserica Ortodoxă sunt nevalide.
Şi canonul 45177 apostolic, sub sancţiunea afurisirii, adică a excluderii „pentru un timp
mai lung sau mai scurt din comunitatea bisericească a rugăciunii împreună”, interzice clericilor
de a se ruga împreună cu eretici. Conform prescripţiilor canonului ortodox eretică este
considerată aceea persoană ce a fost afuristită din comunitatea bisericească, căreia i se interzice
„rugăciunea lalolată cu dânşii”. Canonistul Balsamon, considerată că clericul ortodox se
cateriseşte iar mireanul se afuriseşte chiar şi atunci când „întreţine numai un simplu contact şi
169
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 506;
170
Ibidem, p. 9: ”Toate celelalte roade (produse) să se trimită ca pârgă episcopului și presbiterilor acasă, iar nu la
altar. Și este clar (de înțeles) că episcopul și presbieterii le vor împărții diaconilor și celorlați clerici”;
171
Ibidem, p. 10: ”Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu-și alunge soția pe motiv (pretext) de evlavie. Iar dacp
ar alunga-o să se afurisească; și stăruind (rămânând neînduplecat), să se caterisească;
172
Ibidem, p. 43: ”Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga,
să se și caterisească și să se și afurisească”;
173
Ibidem, p. 238:”Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă săruie în eres”;
174
Ibidem, p. 240:”Celor ce sunt ai Bisericii nu le este îngăduit să meargă la cimitirele sau la cele se ce zic locuri
mucenicești ale oricăror eretici pentru rugăciune ori pentru vindecare; și unii ca aceștia de vor fi credincioși să se
excomunice până la un timp anumit. Iar pocăindu-se și mărturisind-se că au greștit, să se primească”;
175
Ibidem, p. 247:”Nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor care mai mult sunt absurdități decât
binecuvântări”;
176
Ibidem;
177
Ibidem, p. 35:”Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească;
iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească”;

41
priveşte cu blândeţe spre rugăciunea ereticului”. Adaptându-se realităţilor acelor vremuri,
prescripţiile cononului 45 apostolic au putut nu doar să ferească nu doar pe ortodoxi nu doar de
contagiunea spirituală cu eretici ci şi de neutralitatea în credinţă şi indiferentism faţă de biserica
ortodoxă.
Mai mult decât atât, canonul 33 al sinodului de la Laodiceea178, vine să întărească
prescripţiile canonului apostolic mai sus menţionat prin interdicţia adresată atât creştinilor mireni
cât şi clericilor de a „se ruga împreună cu ereticii sau schismaticii”179.
Pe acest temei, Sfinţii Părinţi au formulat interdicţia ce îi vizează pe creştinii ordotocşi de
a se ruga împreună cu schismaticii, „cu un eretic, în biserica sau în casă”, cu cei caterisiţi sau să
se împrtăşească cu cei excomunicaţi. Actualmente, biserica noastră a îmbrăţişat o atitudine faţă
de eterodocşi ghidată de spiritul ecumenismului creştin, condusă şi de dorinţa tuturor creştinilor
de a reface unitatea creştină primară.Astfel reprezentaţii bisericii ortodoxe cu ocazia întrunirii
bisericii ortodoxe participă la diferite rugăciuni comune alături de delegaţii ale altor
denominaţiuni creştine. Cu toate acestea statornicia acestor întâniri ecumenice şi comuniunea
rugăciunii nu înseamnă şi comuniunea de credinţă la nivel euharistic întrucât aceasta nu poate fi
săvîrşită împreună cu celelalte denominaţiuni creştine, iar această participare a ortodcşilor la
rugăciunile cu caracter comun cu eterodocşi nu au valoarea unei „comunication in-sacris” pe
care canoanele apostolice o interzic. Rămânând fidel rînduielilor canoanice Sfântul Vasile cel
Mare adresează creştinilor îndemnul de a înălţa rugăciuni chiar şi pentru cei păcătoşi, aşadar
caracterul umanitar şi ecumenist al rugăciunii creştine a fost oglindit în canoanele bisericii
ortodoxe.

3.8. Rugăciunea cu cei excomunicaţi din biserică este interzisă

Sub pedeapsa afurisirii, canonul 10180 apostolic opreşte rugăciune săvîrşită împreună cu
cei excomunicaţi nu doar în biserică ci şi în casele particulare. Astfel, această prescripţie a
dreptului canonic este întemeiată doctrina chiar pe cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Cine nu
ascultă de biserică, să fie ca un păgân şi vameş”(Matei 18, 17) mai precis să fie exclus din

178
Ibidem, p. 247: ”Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii sau schismaticii”;
179
Ibidem;
180
Ibidem, p. 14: ”Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se
afurisească”;

42
comuniunea cu biserica, interzicându-se astfel rugăciunea făcută împreună cu cei scoşi din
comuniune, chiar şi înafara Bisericii. Canonistul balsamon, a interpretat cuvântul
„excomunicationis” din cuprinsul canonului 10 apostolic, prin „excluderea din biserică, de aceea
se interzice părtăşia la rugăciune cu cel scos din comuniune, fie în biserică sau înafara ei (in
ecclesia sau extra ecclesiam)”. Canonistul Aristem înţelege această interdicţie de a săvârţii
rugăciuni împreună cu „eretici în biserică sau în casă”. Astfel un mirean sau un cleric care se
roagă lui Dumnezeu cu cel ce a fost scos din comuniune se va afla sub pedeapsa afurisirii
„pentru ca această impreună împărtăşire de rugăciune, pe care o face cu cel afurisit, cunoscându-l
şi ştiindu-l în aceast fel, priveşte pe necistirea şi spre defăimarea celui ce l-au despărţit şi îl
cleveteşte pe el, ca şi cum cu nedreptate l-au despărţit”181.
Astfel, potrrivit tradiţie şi practicii canonice a bisericii ortodoxe nu este iertat cuiva a se
ruga în casă împreună cu cei care au fost afurisiţi de biserică fie mireni şi nici să fie primiţi
aceştia în biserică, întrucât aceasta ar contitui o tulburare şi o călcare a preceptelor canonice care
reglementează această problemă.
După cuvântul de îndemn al Mântuitorului, trebuie să ne rugăm şi să priveghem ca să nu
cădem în ispită, pentru câ „Duhul este... plin de râvnă, iar trupul neputincios“ (Matei 26, 41).
Rugăciunea trebuie făcută cu mintea întreagă, cu evlavie, cu stăruinţă şi cu cuget curat, lepădând
toată grija lumească. Numai aşa putem cugeta la Dumnezeu şi obţine darul rugăciunii. Apostolul
Pavel ne învaţă să fim veghetori la rugăciune (Coloseni 4, 2), pentru că numai prin această stare
de trezvie putem intra in comuniune cu Dumnezeu. Starea de veghe cere însă o pregătire
anticipată. De aceea şi preotul liturghisitor, înainte de rugăciune, pregăteşte sufletele creştinilor
prin cuvintele: „Sus să avem inimile“ şi, în timp ce poporul dreptcredincios răspunde: „Avem
către Domnul“, suntem preveniţi că nu trebuie să ne gândim la nimic altceva decît la Dumnezeu.
Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că „... trezvia şi rugăciunea sunt legate între ele ca sufletul
şi trupul; lipsind una, nu poate sta nici cealaltă. Unirea lor se face în acest chip; întâi, trezvia se
opune păcatului, ca un străjuitor şi înainte mergător; în urma ei, rugăciunea desfiinţează şi şterge
îndată gândurile rele, împiedicate de străjuitor, luarea-aminte neputând face singura acest
lucru”182. Luarea-aminte, adică trezvia, şi rugăciunea sunt deci „poarta vieţii şi a morţii”183 .

181
Ibidem;
182
Sfântul Simeon Noul Teolog, Metoda sfintei rugăciuni şi atenţiuni, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în
Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, 2009, p. 528;
183
Ibidem;

43
După cuvântul de învaţatura al aceluiaşi părinte al Bisericii, „luarea-aminte şi rugăciunea
adevărată şi neînşelătoare constă în aceea, ca mintea să păzeasca inima în vremea rugăciunii şi să
se întoarcă neîncetat înăuntiul ei şi din acel adine să-şi înalţe cererile către Domnul”184.
Biserica primară a îmbrăţisat o practică canonică conform căreia laicii si clerici care se
transferau într-o eparhie nouă, nu erau primiţi fără scrisori de recomndare ce conţineau statutul
canonic şi crezul dogmatic în comuniunea rugăciunii. Demiterea unor astfel de epistole canonice
ce erau fundamentate pe dreptul divin (II Corintei, 3,1), aveau scopul de a certifica dreapta
credinţă mărturisită de clerici şi mireni, precum şi faptul că „nu s-au ridicat împotriva lor
calomnii sau reclamaţii, că nu au fost bănuiţi pe nedrept şi nu trăiesc o viaţă păcătoasă, conform
mărturiei canonistului Balsam”. Astfel creştinii care se mutau într-o altă eparhie şi erau astfel
excomunicaţi, printr-o astfel de recomandare epistolară, i se aducea la cunostinţă episcopului din
aceea eparhie că respectivele persoane erau absolvite de orice fel de epitimie, putându-se intra în
comuniune cu aceştia, atât la nivel euharistic cât şi la nivel de rugăciune.
Apropierea de Dumnezeu înseamnă deschiderea către El, curăţire „pentru că în
Dumnezeu noi vedem lucrurile şi persoanele dincolo de limitaţiile lor, în legătură unele cu altele,
iar pe noi înşine în comuniune cu ele”185, astfel că mo- mentul întâlnirii noastre cu Dumnezeu
„este întotdeauna un moment de jude- cată pentru noi. Nu-L putem întâlni pe Dumnezeu în
rugăciune, în meditaţie sau în contemplaţie fără să fim fie mântuiţi, fie osîndiţi”186, de aceea
îndeamnă Sf. Vasile cel Mare, zicând: „ Dacă vei fi osândit de conştiinţa ta ca unul ce nesoco-
teşte poruncile lui Dumnezeu şi dacă vei sta la rugăciune cu mintea împrăştiată când ai putea să
stai şi cu mintea neîmprăştiată, să nu îndrăzneşti să stai înaintea lui Dumnezeu ca rugăciunea ta
să nu se transforme în păcat. Iar, dacă te strădu- ieşti, dar nu izbuteşti să te rogi fără împrăştiere,
sileşte-te cât poţi şi continuă să stai înaintea lui Dumnezeu, îndreptându-ţi mintea către El şi
adunând-o în tine însuţi şi Dumnezeu te va ierta; deoarece nu din nepăsare, ci din neputinţă nu ai
stat înaintea Lui aşa. De aceea, dacă te vei sili aşa către orice faptă bună, nu înceta să ceri până
când nu vei primi cele cerute, dar bate cu răbdare la uşa Lui când ceri cele de trebuinţă. Că

184
Ibidem, p. 533;
185
Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus..., p . 35;
186
Mitropolit Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, p. 35; „Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal,
dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecăţii viitoare”, Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuv. XXVIII,
1, p. 355;

44
oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide ( Lc. 11, 10 ). Căci de ce
altceva vrei să te învredniceşti dacă nu numai de mântuirea întru Dumnezeu ?”187.

3.9. Despre interdicţia clericilor ortodocși de a înălţa rugăciuni cu clericii caterisiţi

Preotul are interdicţia de a săvârşi rugăciuni liturgice împreună cju cei c sunt oprişi de la
liturghisire potrivit rânduielilor canonice ortodoxe. Astfel conform normelor cuprinse canonul 11
apostolic188 şi în canonul 2 Antiohia Mare clericilor ortodcşi le este interzis să se roage laolaltă
cu clerici caterisiţi iar cei care încalcă această dispoziţie a dreptului canonic vor sancţionaţi cu
aceiaşi pedeapsă. Mai mult decât atât, această interdicţie are incidenţă şi în situaţia rugăciunilor
comune nu ndoar liturgice, cu cei caterisiţi. Astfel canonul 2 al sinodului din Antiohia prevede:
„...de se va vădi că oarecare dintre episcopi, sau prezbiteri, sau diaconi, sau oarecare din canon,
va comunica cu cei excomunicaţi, acesta încă să fie excomunicat, ca unul ce tulbură canonul
Bisericii”. Acelaşi canon interzice credincioşilor ortodocşi „...să comunice cu cei excomunicaţi,
nici umblând în case să se roage împreună cu cei ce nu se roagă împreună cu Biserica...”189.
Conform prescripţiilor canonului 28 apostolic190, acel cleric care a fost caterisit pe drept,
în situaţia în care nu se supune acestei măsuri ci continuă să slijească acela să se taie cu totul de
la biserică. Astfel clericul caterisit este lipsit de capacitatea harică de a mai rosti rugăciuni în
biserică, şi nici nu mai are îndreptăţire canonică. Conform interpretărilor canoniştilot ortodocşi,
dispoziţia canonului 11 apostolic care are aplicabilitate mai ales atunci când clericul care a fost
caterisit şi a fost desconsidera,t pedeapsa bisericii mai îndrăzneşte să săvârşească cele sfinte
(canonul 28 apostolic, 4 Antiohia, 88 Sfântul Vasile cel Mare191). Potrivit interpretării
Pidalionului canonul acesta face trimitere la membrii clerului care după ce au fost caterisiţi au
„îndrăznit să lucreze după caterisire ceva din ale clirosului, ori şi de s-au caterisit adecă, pentru
păcate de cliricatul său, iar dupa caterisire, iaraşi căzând întru aceleaşi păcate, s-au desparţit încă

187
Despre rugăciune şi trezvie în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, trad. de Florentina Cristea, Editura Cartea
Ortodoxă, Editura Egumeniţa, f.a., pp. 19-20 ; Sfântul Vasile cel Mare, „Constituţiile Ascetice”, cap. I, IV, în
Scrieri partea a doua, Asceticele (PSB, 18), trad. intr. indici şi note Prof. Iorgu D. Ivan, EIBMBOR, Bucureşti ,
1989, p. 475;
188
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 14;
189
Ibidem, p. 228;
190
Ibidem, p. 25: ”Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori (dregători) lumești zic s/ar face prin ei stăpân peste vreo
biserică, să se caterisească și să se afurisească, de asemeni și toți părtașii (complicii lui)”;
191
Ibidem, p. 433;

45
şi de adunarea, şi de rugăciunea credincioşilor, unul ca acesta zic, să se caterisească, asemenea
cu acela".
Astfel confrom prescripţiilor curprinse în canonul 11 apostolic clericii care săvârşesc cu
clericii caterisiţi, şi a continuat să facă aceleaşi păcate pentru care a şi fost sancţionat, este şi el la
rândul lui caterisit. Primind pedeapsa caterisirii persoana clericală este lipsită de posibilitatea de
a îşi mai exercita puterea bisericească primită prin Sfânta Taină a hirotoniei sub cele trei forme
ale sale: sfinţitoare, învăţătoarească şi de conducere ( canonul 3 Antiohia, canonul 27 Sfântul
Vasile cel Mare), şi trece astfel în rândul mirenilor ( canonul 21 Trulan, canonul 3 Sfântul Vasile
cel Mare). Aşadar, clericul ortodox care a fost caterisit nu mai poate săvârşi rugăciunile
euharistice, nici vreo altă Taină sau erurgie, şi, deşi este trecut în rândul laicilor, lcericul caterisit
este exclus pentru anumită perioadă de timp, chiar şi de la comuniunea de rugăciune a bisericii
pentru că desconsiderând sancţiune caterisirii el a avut îndrazneală de săvârşii anumite funcţiuni
spirituale (canonul 3, 88 Sfântul Vasile cel Mare).
Balsamon interpretând canonul 11 apostolic consideră că acest canon opreşte clericii
ortodoxi de la rugăciune comună săvârşită cu un cleric caterisit, şi care a mai continuat după
caterisire să săvârşească servicii divine, ajungând în situaţia de a fi excomunicat din comunitatea
creştină. În situaţia în care acesta mărturiseşte păcatul şi apelează la clemenţa bisericească
nefiind vorba o excludere definitvă sau de o anatemă, revenirea lui în rândul laicilor este
posibilă.
Poate ca unii sunt tentaţi să pună la îndoială importanţa şi necesitatea Dreptului canonic
pentru viaţa bisericească, invocând lipsa acestuia dintre elementele cu care Mântuitorul a
înzestrat Biserica Sa, dar şi pentru faptul că Sfinții Apostoli şi Evanghelişti nu au dat caracter
juridic normelor pe care le-au fixat în scris sau le-au transmis pe cale orală. Unora ca aceştia le
răspundem că, deşi Biserica nu a fost înzestrată cu un cod de legi juridice, nici de Mântuitorul,
nici de Sfinţii Săi Apostoli, totuşi a primit puterea de a se folosi de condiţiile vieţii, în acord cu
scopul său, dintre aceste condiţii făcând parte şi Dreptul, element hotărâtor care se înfăţişează ca
fiind creat de inegalitatea socială, factor ce-şi va afirma întotdeauna utilitatea şi deci
actualitatea192.
Însăşi folosirea de către Biserica a normelor juridice arată ca ele intra în iconomia
mântuirii, altfel nu le-ar fi utilizat. A nu se înţelege că Biserica ar fi creat Dreptul, ci l-a gasit

192
Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Prof. Dr. Sorin Joantă, Drept bisericesc, vol. I, Sibiu, 2006, p. 13;

46
confecţionat în viaţa de stat, asimilând unele norme juridice şi principii care nu erau în
contradicţie cu normele religios-morale şi numai aşa putem spune că Biserica şi-a creat un drept
propriu. Am putea afirma chiar că Biserica nu ar fi putut exista fără Drept canonic, creându-şi
norme proprii dupa voinţa Mântuitorului, căci Biserica nu se putea constitui, închega, menţine şi
apăra propriile interese fără norme de drept, numai pe temelia normelor religios-morale193.
Necesitatea normelor canonice era de presupus într-o societate dominată de lege, tocmai
pentru ca Biserica să poată reglementă faptele şi relaţiile externe cu caracter social dintre
membrii săi şi să poată crea starea de ordine necesară în condiţiile concrete în care lucrează. În
consecinţă, Biserica nu poate fi concepută fără norme canonice prin care autoritatea bisericească
stabileşte modul în care trebuie să acţioneze membrii Bisericii, în anumite condiţii, pentru ca
acţiunile lor să fie apreciate pozitiv în raport cu credinţa şi cu normele rezultate din ea. Astfel,
„este cu totul greşit să se susţină şi să se încerce a se acredita teza conform căreia, normele de
drept spiritual-juridice şi ordinea juridică ar fi străine de Biserica, străine de natura ei şi fără de
rost în viaţa bisericească”194.
Însuşi Mântuitorul, tinând cont de natura omului, a ştiut mai bine decât poate aprecia
omul că după căderea în păcat nu mai sunt suficiente pentru dobândirea mântuirii numai normele
religios-morale, ci omul mai are nevoie şi de mijloace auxiliare juridice. Întreaga tradiţie
canonică a Bisericii constituie un factor necesar în iconomia mântuirii şi în natura Bisericii, omul
neputând trăi fără legea de drept şi fără dreptate, ca stare ce se naşte numai prin aplicarea legii.

3.10. Cei ce săvârşesc rugăciuni liturgice au obligaţia de a se înfrunta întru toate la vremea
cuvenită

Dispoziţiile canonice prevăd obligativitatea păstrării „celor predanisite prin apostoli şi din
vechime în vigoare” iar membrii clerului care săvârşesc rugăciunea liturgică au obligaţia de a se
înfrâna întru toate atunci când săvârşesc cele sfinte ca să poată lua de la Dumnezeu ceea ce ei
cer. Aşadar preoţilor căsătoriţi le incubă obligaţia înfrânării trupeşti atunbci câmd aduc rugăciuni

193
Ibidem, p. 163;
194
Ibidem, p. 164;

47
în timpul Sfintei liturghii iar canonul 4 de la Gangra195 sancţionează cu anatema pe cei nu admit
validitatea rugăciunilor făcute de preoţii căsătoriţi în timpul Sfintei liturghii.
Privirea adevărată a lucrurilor şi a persoanelor şi oferirea reprezentărilor şi a gândurilor
curate în legătură cu ele ca jertfă lui Dumnezeu înseamnă săvârşirea unei neîncetate liturghii. „A
aduce ofrandă reprezentarea fiecărui lucru sau persoane, pe care o privim sau la care ne gândim,
înseamnă a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru acest lucru sau această persoană sau a-L preamări şi
a-I cere ajutorul Său pentru a înfăptui slujirea cerută la noi. Părinţii au numit acest act rugăciune
sau chiar liturghie. Această liturghie poate deveni neîncetată. Astfel ne putem obişnui să facem
din fiecare gând, din fiecare întâlnire, ocazia unei rugăciuni neîncetate. Această întâlnire cu
lucrurile şi fiinţele este o cale de a ajunge la o stare de rugăciune şi chiar de liturghie personală
neîncetată, unită cu rugăciunea continuă lui Hristos Arhiereul nostru, Care a sfinţit toate şi vrea
să sfinţească toate neîncetat prin noi, primind jertfele noastre şi oferindu-le Tatălui împreună cu
propria Sa jertfă”196.
Aceast lucru îl arată Sf. Marcu Ascetul după ce afirmă că noi suntem templu al Duhului
(cf. I Cor. 6, 19) sau că „templul este locaşul sfânt al sufletului şi al trupului care e zidit de
Dumnezeu” şi că „acest templu are un loc în partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus
pentru noi ca Înaintemergător ( Evr. 6, 20), locuind de la Botez în noi, ”afară numai dacă nu
suntem creştini netrebnici”( II Cor. 13, 5 ). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, mai
ascunsă şi mai sinceră a inimii, încăpere care dacă nu se deschide prin Dumnezeu şi prin
nădejdea raţională şi înţelegătoare, nu putem cunoaşte în chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu
putem şti de-au fost primite jertfele de gânduri sau nu. Căci precum la început, în vremea lui
Israel, focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se inima credincioasă prin
nădejdea mai sus pomenită, Arhiereul ceresc primeşre gândurile întâi-născute ale minţii şi le
mistuie în focul dumnezeiesc, de care a spus: ”Foc am venit să arunc în lume, şi cât aş vrea să fie
încă de pe acum aprins” ( Lc. 12, 49 ). Iar gânduri întâi- născute a numit pe cele care nu apar
într-a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată, de la prima aruncare (προσβολή) şi răsărire în
inimă, lui Hristos”197. Iar faptul că nimeni nu poate dărui şi nu poate se oferi o jertfă curată şi
totală Tatălui decât în Hristos şi prin El, o arată Sf. Chiril al Alexandriei zicând : „ că numai prin

195
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 220: ”Dcaă cineva ar afirma că nu se cuvine a
primi cuminecătură de le un presbiter însurat, când liturghisește acesta, să fie anatema”;
196
Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus..., pp. 37-38;
197
Sf. Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, FR. I, pp. 340-341;

48
Hristos putem veni la Tatăl. Căci El este arhiereul cu adevărat neprihănit şi mare, mijlocitorul
rânduit . Căci precum scrie dumnezeiescul Pavel: ”Întru El avem apropiere în Duh către Tatăl”
(Ef. 2, 18 ; Rm. 5, 2 ). Deci cei ce voiesc să-şi predea spre sfinţire sufletele lor lui Dumnezeu şi
Tatăl, prin mijlocirea lui Hristos, trebuie să fie eliberaţi de orice prihană”198.

3.11. Preotul nu poate săvârşii rugăciuni liturgice în case particulare fără aprobarea
episcopului locului

Sfinţii părinţi ai bisericii noastre au interzis ca preoţii nu pot săvârşii rugăciuni de laudă
cerere şi mulţumire de Dumnezeu decât în locaşurile ce au sfinţite în prealabil de episcopul
locului pentru că serviciul divin adresat lui Dumnezeu poate fi săvârşit de acei clerici care sunt în
comuniune de credinţa cu episcopul lor. Astfel, clericul care părăseşte comuniunea de rugăciune
şi credinţă cu episcopul său, provocând schizmă, Părinţii sinodului din Cartagina 199 au hotărât să
fie anatemizat. Aşadar rugăciunile făcute de acei clerici care şi-au dispreţuit episcopul ridicând
chiar şi un alt altar, neplanând nici o vină asupra episcopului în privinţa dreptei credinţe, nu sunt
canonice şi sunt lipsite de puterea lucrătoare a harului divin; un astfel de preot va fi considerat ca
fiind iubitor de stăpânire urmând să primească pedeapsa caterisirii împreună cu ceilalţi clerici.
Astfel acele rugăciuni care sunt făcute în adunări „ilegale”(necanonice), nu au astfel natura unei
lucrări din partea bisericii şi nu sunt căi de comunicare ale harului divin.
Şi părinţii Sinodului de la Trulan200 au considerat că rugăciunile liturgice trebuiesc să fie
rostite de clerici numai în bisericile sfinţite de episcopul locului pentru că numai în „bisericile
ortodoxe (catoliceşti)” poate fi primit darul şi harul Prea Sfintei Treimi.
Sinodul VII Ecumenic a prevăzut, în canonul 10201 că au fost situaţii când anumiţi clerici
fără să ţină seama de normele canonice, săvârşeau slujbe în diferite case de rugăciune ale unor

198
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, Partea întâia, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, Cartea a cincisprezecea,
Trebuie să ne înfăţişăm lui Dumnezeu curaţi şi spălaţi; şi curăţia noastră este în Hristos, (PSB. 38), trad. intr. şi note pr.
prof. dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 512;
199
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 268;
200
Ibidem, p. 106;
201
Ibidem, p. 187: ”De vreme ce unii dintre clerici, nesocotind rânduiala canonică, părăsindu-și parohia lor, aleargă
Ia alta parohie, și mai cu seamă în această de Dumnezeu păzita și împărăteasca cetate, și stau (se stabilesc) la
dregatori lumești, savârșind sfintele slujbe (liturghii) în paraclisele (capelele) lor, pe aceștia nu este îngăduit a-i
primi în nici un fel de casa sau biserică, fără voia episcopului propriu și a episcopului Constantinopolului. Iar dacă
va face cineva și ar stărui (în ceea ce a facut), sa se caterisească. Câți însă fac lucrul acesta cu știrea mai înainte
pomeniților preoți (vlădici), nu le este îngăduit a lua asupra lor purtări de grijă lumești și de ale vieții, ca fiind opriți

49
„dregători lumeşti” fără însă a avea şi aprobarea episcopală;iar acest canon include şi sancţiunea
aplicabilă unei astfel situaţii respetiv caterisirea, unită cu interdicţia primirii unui astfel de preot
în case sau în bisericii. Canonul 10 vine însă şi cu o recomandare pentru astfel de clerici care şi-
au manifestat intenţia de a se ruga fie în case particulare fie în paraclise, respectiv să îşi
îndreptete activitatea spre copii şi caznici citindu-le din Sfânta Scriptură,î nvăţând astfel familiile
creştine tainile rugăciunii în cadrul procesului de catehizare.
Sinodul din anul 861 de la Constantinopol, prin canonul 12202 a hotărât că este nepotrivit
să se îngăduie celor ce vieţuiesc împreună în neascultare furişindu-se prin case, şi să fie caterisiţi
cei care rostec rugăciuni liturgice în paraclisele caselor, şi afurisiţi cei care au luat parte la astfel
de adunări.

3.12. Despre locul în care trebuie săvârșită rugăciunea și direcţia în care trebuie să privim
în timpul rugăciunii.

Locul hărăzit rugăciunii este casa lui Dumnezeu, adică Biserica (Matei 21, 13). Numai
acesteia i se potriveşte făgăduiala: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi
Eu in mijlocul lor” (Matei 18, 20). Rugăciunea particulară poate fi adusă oriunde, dar „este
plăcut şi folositor să fie ales — locul — acela în care se adună credincioşii — adică în Biserică—
unde şi puterile îngereşti, sunt de faţă la adunările credincioşilor şi unde este de faţă însăşi
puterea Domnului şi Mântuitorului nostru şi pe lângă aceasta şi Duhul Simţitor şi ... al celor mai
de demult adormţi precum şi, desigur, al acelora care mai sunt încă în viaţă... de aceea nu trebuie
să se atribuie prea puţină însemnătate rugăciunilor din biserici - preciza Origen - fiindcă ele
cuprind ceva excepţional pentru cel ce vine acolo în mod cuvios”203.

de către dumnezeieștile Canoane a face aceasta. Iar dacă cineva s-ar prinde având asuprăși o sarcină mai mare decât
cele zise, ori sa înceteze, ori să se cateriseasca. Așadar, mai bine să se ducă (preotul) spre învățarea copiilor și a
casnicilor (sclavilor), cetindu-le lor cu stăruinta Scripturile, căci spre aceasta a și luat moștenire preoția”;
202
Ibidem, p. 345: ”Deoarece sfântul și ecumenicul sinod al Vl-lea supune caterisirii pe clericii care liturghisesc sau
botează în paraclisele care sunt înlauntrul casei, fără învoirea episcopului, și noi împreună o hotărâm aceasta, căci pe
când Sfânta Biserica arată calea cea dreaptă și dă întâietate cuvântului celui adevărat și păstrează și învață
venerabilitatea viețuirii, apoi este urât și necuvios să se permită ca cei ce viețuiesc împreuna în brutalitate și
neascultare, furișându-se în case, să rupă buna ei rânduială, și să o umple de multă tulburare și de sminteli. Pentru
aceea sfântul și de Dumnezeu ajutatul sinod de acum, de acord cu ecumenicul și Sfântul Sinod al Vl-lea, a hotărât să
fie lepadați din cler cei ce liturghisesc în paraclisele ce sunt prin case, lepadarea din cler făcându-se, firește, de către
episcopul locului. Iar dacă unii afară de aceștia pătrunzând în case, vor îndrazni să se atingă de liturghie, fără de
învoirea episcopului, aceștia să se caterisească, iar cei ce sunt părtasi comuniunii acestora să se supuna afurisirii.”;
203
Origen, op. cit., pp. 286-287;

50
 Cu privire la direcţie în care trebuie să privim când ne rugăm, Origen, teologul rugăciunii
ne spune că “răsăritul ne arată ceea ce trebuie să cerem şi că într-acolo trebuie să ne îndreptăm în
semn că sufletul priveşte spre răsăritul adevăratei lumini”204. Confirmând acesastă rânduială a
Bisericii apostolic, Sfântul Vasile cel Mare preciza că “din cele nescrie din obiceiuri” am învăţat
“a ne întoarce spre răsărit la rugăciune”205. După mărturia tradiţiei apostolice şi patristice
Biserica a primit deci de la început porunca să se roage către răsărit, „nu ca şi cum Dumnezeu ar
fi circumscris acolo... căci precum Dumnezeu este pretutindeni, tot aşa El primeşte închinarea
din tot locul... aşadar, nu pentru aceasta ne rugăm spre răsărit — preciza Mitrofan Kritopulos în
Mărturisirea sa de credinţă, din anul 1625, ci fiindcă stând la rugăciune, este necesar să privim
spre un anumit loc. De aceea, noi Îi afierosim (dedicăm) lui Dumnezeu locul cel mai bun, iar
locul cel mai bun este Răsăritul, întrucât corespunde luminii. În afară de aceasta, auzim pe
Dumnezeu că a sădit Paradisul spre Răsărit, vechea noastră patrie preafericită, pe care în timp ce
o căutăm şi suntem răniţi de dorul ei, ne închinăm privind într-acolo. Al treilea şi mai evident,
fiindcă de la Răsărit aşteptăm pe Domnul, Judecătorul a toate, să vină, ... dar nimeni să nu
creadă—afirma acelaşi teolog ortodox — că noi suntem legaţi astfel în chip necesar de această
tradiţie, încât n-am putea face şi altfel, căci ar prejudicia, fără discuţie, adevărul. Căci dacă ar fi o
noapte întunecoasă şi fără lună când voi intra într-o casă străină, din care pricină nu este uşor să
se discearnă unde se află Răsăritul, nu este nici un motiv din cauza aceasta ca să nu mă rog..., ci
mă voi ruga privind acolo unde mi s-ar părea mie că este. Dar voi observa aceasta îndeobşte în
Biserică, pentru pricinile amintite”206. Aşadar, de regulă trebuie să ne îndreptăm cu faţa spre
Răsărit. În cazuri fortuite, ne putem ruga în orice poziţie am fi: nu însă în Biserică, unde trebuie
să ne rugăm cu ochii îndreptaţi spre Răsărit, unde este Sfântul Altar, acolo unde încep şi se
sfârşesc toate cele ce nu se pricep de raţiunea umană.

3.13. Interdicția imporvizării de rugăciuni în cuprinsul slujbelor bisericeşti

Conform rânduielilor bisericii primare creştinilor le este interzisă rostirea altor rugăciuni
înafara celor aprobate şi formulate de autoritatea canonică, în cadrul diferitelor slujbe, având ca

204
Ibidem, p. 288;
205
N. Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. II, partea a II-a, canonul 91, p. 131;
206
Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Kritopulos, trad, de Diac. Lect. Ioan Ică, în „Mitropolia Ardealului”, Nr.
XVIII, 1973, Nr. 3-4, pp. 262-263;

51
raţiune împedicarea introducerii în cadrul rugăciunilor a unor învăţături eretice. Această
interdicţie are în vedere atât rugăciunile cântate cât şi pe cele rostite săvârşite atât în cadrul
cultului privat cât şi al celui public. Cântarea fiind o rugăciune de slăvire a lui Dumnezez, sub
forma unui im religios ea trebuie să aibe aprobarea Sfâmtului Sinod adică autorităţii bisericeşti în
această materie, nefiind permise improvizaţiile ad-hoc.
Sinodul de la Lodiceea în canonul 59207 stipulează că nu se cuvine ca în biserică să se
citească cântări speciale ci doar canonice, adică cele ce sunt aprobate de biserică. Această
interdicţie are la bază acelaşi raţionament respectiv oprirea introducerii unor erori voite sau
nevoite de factură doctrinală. Acest canon prevede şi normele referitoare la Sfânta Liturghie, la
rânduiala tipiconală arătându-se că aceiaşi slujba a rugăciunilor trebuie să se facă întotdeauna, şi
să nu se alcătuiască alte rugăciuni orice ar voi. Aşadar creştinii care obişnuiesc să formuleze
rugăciuni noi sau să facă improvizări, săvârşesc o practica necanonică, fiindcă aşa cum preciza şi
Aristen „în afara de rugăciunile aprobate de autoritate nu se îngăduie să fie citite sau să fie
cântate altele”208.
Părinţii bisericii au fost nevoiţi să apeleze la o astfel de stricteţe pentru că ereziarhii
vremii îşi promovau învăţăturile greşite apelând la rugăciuni rostite, imnuri sau alte cântări
speciale, şi astfel rânduilile canonice au oprit citirea sau cântarea din alte cărţi decât cele
canonice.
Sinodul din Cartagina prin canonul 103 a precizat că pot fi citite doar acele rugăciuni
revizuite şi care au fost publicate de sinoade pentru folosul Bisericii şi să „se citească cele ce s-
au adunat odinioară de cei prea înţelpţi”209. Acest canon al sindoului cartaginez a adus şi
precizarea că atât rugăciunile rostite în sfintele liturgii, cât şi cele săvârşite prin punerea mâinilor
să fie săvârşite de toţi la fel, adică rugăciunile întărite la sinod. Aşadar acest canon al părinţilor
bisericii catargineze face trimitere la toate categoriile de rugăciuni, dar în mod deosebit la
rugăciunile aducerii Jertfei, la cele citite de episcop în cadrul hirotesiei şi la cele cu care începe
Sfânta Liturghie. Aceste hotărâri sinodale ale bisericii din cartagina au ajutat la uniformizarea şi
fixarea ritului liturgic şi au stabilit rânduiala conform căreia numai rugăciunile formulate şi

207
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 268: ”Nu se cuvine să se citeasca în biserica
cântari speciale, nici cărți necanonice, ci numai cele canonice ale Testamentului Vechi și Nou”;
208
Ibidem;
209
Ibidem, p. 318;

52
redactate de o autoritate bisericească canonică trebuie şi pot să fie rostite în tot locul şi de către
toţi.
Mai mult decât atât părinţii bisericii ortodoxe au hotărât ca rugăciunile săvârşite în cadrul
slubelor să fie rostite sau cântate numai de cântăreţii canoniceşti pentru a se păstra predania
Părinţilor Bisericii primelor veacuri, fără însă ai exonera pe credincioşi de obligaţia de a cânta
laolaltă cu cântăreţii bisericii cântările din tipicul slujbei.
Balsamon comentând canonul Sinodului din Cartagina, ne spune că în vremea sa existau
episcopi care rosteau anumite rugăciunii la începutul liturghiei, la aducerea Jertfei, în cadrul
hirotoniei la înmormântări sau diferite doxologii, ce nu erau „în uz”, apreciind că astfel de
episcopi pentru că aduc inovaţii tipiconale a cultului şi erori împotriva credinşei ar trebui
excomunicaţi.
Aşadar potrivit rânduielilor canonice în Biserica Ortodoxă pot fi citite doar rugăciunile
canonice care au fost aprobate de o autoritate competentă, nefiindu-i nimănui permis să
întocmească rugăciuni sau cântări pe care să le redea în biserică.
În cadrul sinodul de la Laodicea prin canonul 19210, a fost expus ritul vechii Liturghii şi s-
a hotărât rânduială rugăciunilor din curpinsul ei precum şi felul rugăciunilor ce trebuiesc
săvârşite la finalul predicii episcopilor. Păstrând tradiţia veche a bisericii, acest canon dispune ca
rugăciunea celor ce sunt în pocăinţă să se săvârşească sub mână, aceasta fiind o mărturie ce vine
să întărească practica canonică a mâinii punerii peste capul celui citeşte o rugăciune de dezlegare
sau binecuvântare.
Conchizând putem spune că, dinspoziţiile dreptului canonic al bisericii ortodoxe
stipulează cu claritate că în cadrul slubelor bisericeşti pot fi citite doar acele rugăciuni care au
fost aprobate, reviziute şi publicate de autoritatea competentă, adică toate rugăciunile ce sunt
rostite în cadrul ierurgiilor sau tainelor bisericii trebuie să aibe întărirea Sinodului Bisericii
autocefale locale.

210
Ibidem, p. 243: ”Se cuvine ca, dupa predica episcopilor, mai întâi să se săvârșească rugăciunea catehumenilor, să
se facă rugăciunea celor ce sunt în pocaință; și venind aceștia sub mână și îndepartându-se, să se facă astfel trei
rugăciuni pentru credincioși, una, adică cea dintâi, în taină, iar a doua și treia cu glas înalt să se plinească; apoi așa
pacea să se dea: și după aceea presbiterii vor da episcopului pacea, atunci mirenii să dea pacea, și așa să se
săvârșească Sfânta Jertfa; si numai celor ierosiți le este iertat să intre în altar și să se cuminece”;

53
 3.14. Creştinilor ortodocși le incumbă obligaţia de rămâne şi a se ruga în biserică până la
apolisul Sfintei Liturghii

Părinţii Apostolici au statorinicit rânduială cofnform căreia la sfânta jertfa tot poporul să
stea în picioare şi să se roage în linişte. Sinodul din Antiohia prin canonul 2211 a stipulat ca tot cei
care intră în biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, însă nu participă cu poporul la rugăciune, să fie
alungaţi din biserică până când se vor mărturisi şi vor face roade de pocăinţă iar atunci rugându-
se, vor putea primii iertarea. Mai mult decât atât Aristen consideră că trebuie supuşi epitimiilor
canoanelor cei care nu participă la rugăciune până la polisul Sfintei Liturghii.

3.15. Obligaţia credincioşilor de a nu îngenunchia în timpul rugăciunii în zilele de duminică

şi în zilele Cinzecimii

Conform unui obicei vechi ce are fundament în tradiţia Bisericii, Sinodul I Ecumenic a
statornicit prin canonul 20212 în zilele de duminică şi de Cinzecime să nu stăm în genunchi. Şi
Fericitul Petru, arhiepiscop al Alexandriei (303) ne informează autenticitatea acestei rânduieli
predanisită Bisericii: „Duminca o ţinem zi de bucurie pentru cel ce a înviat întru ea, în care am
primit să nu plecăm nici genunchi”.
Şi sinodul Trulan prin canonul 90213 a întărit acest obicei vechi canonic arătând totodată
şi raţiunea care sta la baza acestui obicei precum şi începând cu orice oră din ziua sâmbetei până

211
Ibidem, p. 228:”Toți cei ce intră în Biserică și ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreuna cu
poporul, sau se feresc de participare la Sfânta Euharistie potrivit oarecărei nerânduieli, aceștia să se lepede din
Biserică, până când nu se vor mărturisi și nu vor arăta roduri de pocăință, și atunci rugându-se vor putea primi
iertare; nu Ie este iertat însă să comunice cu cei excomunicați, nici umblând în case să se roage împreună cu cei ce
nu se roagă împreuna cu Biserica, nici să se primească în altă Biserică cei ce nu se adună împreună în alta Biserica.
Iar de se va vădi ca oarecare dintre episcopi, sau presbiteri, sau diaconi, sau oarecare din canon (catalogul clericilor)
va comunica cu cei excomunicați, acesta încă să fie excomunicat ca unul ce tulbură canonul Bisericii”;
212
Ibidem, p. 69: ”Deoarece sunt unii care își pleacă genunchii (îngenunchează) duminica și în zilele Cincizecimii -
pentru ca toate să se păzească în același fel în fiecare parohie (eparhie), sfântului sinod i s-a parut ca rugăciunile să
fie aduse (făcute) lui Dumnezeu stând ei în picioare”;
213
Ibidem, p. 171: ”Am primit în mod canonic, de la Dumnezeu purtătorii Părinții noștri, să nu plecam genunchii în
dumineci, cinstind (astfel) învierea Iui Hristos. Drept aceea ca să nu nesocotim chipul lămurit al ținerii acestei
(porunci), rânduim (poruncim) limpede credincioșilor ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoților în altar,
potrivit obiceiului care se ține (în vigoare), nici unul să nu plece genunchii până duminică seara următoare, când,
după intrarea în vremea luminândei, plecând îndata genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile (noastre)
Domnului. Căci socotim noaptea cea după sâmbata ca înaintemergatoare învierii Mântuitorului nostru, de atunci
începem în chip duhovnicesc cântarile, sfârșind sărbătoarea de la întuneric spre lumina, ca de aici înainte în cursul
nopții și al zilei întregi să sărbatorim noi învierea”;

54
la ce oră din ziua duminicii trebuie să stăm în picioare, astfel creştinilor nu le este îngăduit să se
roage în genunchi în ziua duminicii , fiindcă aceasta este o zi de bucurie ţinută spre cinstea Celui
ce a înviat în ea.

3.16. Felurile rugăciunii

După învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, rugăciunea creştină trebuie să fie de

preamărire a lui Dumnezeu, de mulţumire pentru binefacerile primite şi de căinţă pentru păcatele
noastre214. În general, se cunosc două feluri de rugăciuni. Una, prin care cerem de la Dumnezeu
împlinirea dorinţelor noastre, şi alta prin care cerem ca voia lui Dumnezeu să fie satisfăcută în
firea şi existenţa noastră.
După cuprinsul ei, rugăciunea este de trei feluri:
a) de laudă (doxologică);
b) de mulţumire;
c) de cerere.
După forma şi conţinutul ei, rugăciunea este de două feluri:
1. rugăciunea publică sau rugăciunea liturgică, deoarece Sfânta Liturghie este centru şi inima
rugăciunii comune şi
2. rugăciunea particulară, adică rugăciunea pe care o face fiecare credincios în parte.
Rugăciunea liturgică şi cea particulară sunt cei doi plămâni ai vieţii religioase. În
Ortodoxie, între ele este o strânsă legătură şi interdependenţă! Rugăciunea liturgică este ca un
foc mare, ca un rug, în mijlocul căruia se află rugăciunea şi jertfa Mântuitorului, de pe Sfântul
Altar. Rugăciunile noastre particulare sunt ca nişte luminiţe care se aprind de la acest foc Şi duc
lumină, mângâiere şi căldură duhovnicească în viaţă. Am putea spune că, rugăciunea particulară
este prelungirea şi adâncirea rugăciunii liturgice în viaţa personală a credincioşilor215.
Prin rugăciunea doxologică, binecuvântăm şi preamărim pe Dumnezeu pentru slava Sa
cea mare (Psalmul 144, 2; Isaia 6 3; Luca 2, 14). Prin rugăciunea de mulţumire arătăm aducerea
aminte de toate binefacerile primite de la Dumnezeu. „Neîncetat vă rugaţi, întru toate mulţumiţi
— ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel - căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus

214
Origen, op. cit., pp. 288-289;
215
Pr. Vasile, op. cit., p. 106;

55
spre voi“ (I Tesaloniceni 5, 18). Prin intermediul rugăciunii de cerere, cerem de la Dumnezeu tot
ceea ce ne trebuie pentru viaţa noastră, inclusiv revărsarea harului şi iertarea păcatelor. „Cereţi şi
vi se va da vouă” (Matei 7, 7), ne asigură Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Apostolul neamurilor
ne spune că nu avem pentru că nu cerem, cerem şi nu primim pentru că cerem rău. De aceea,
trebuie să ne apropiem de Dumnezeu, să ne sfinţim inimile şi să ne curăţim păcate, pentru ca şi
El să ne îndeplinească cererile (Iacob 4, 2-8). Evident, Dumnezeu ştie toate cererile şi şi nevoile
noastre (Matei 6, 32) şi poate să ni le îndeplinească fără cerere expresă din partea nostră, dar El
voieşte să-L rugăm pentru a dovedi ca sintem conştienţi de faptul că suntem fii ai harului care ne
putem învrednici de binefacerile Tatălui ceresc.
Folosirea cuvântului ca mijloc de exteriorizare a crdinţei religioase este deosebit de
variată şi expresivă. Cuvântul ca mijloc de rostire a unei rugăciuni dă expresie stării unei trăiri
religioase unei comuniuni cu divinitatea. După frecvenţa folosirii cuvintelor în rugăciune,
acestea pot fi:
a) rugăciunea scurta care însoţeşte gesturile;
b) rugăciunea formulată într-un text scris, exprimind stări de efect;
c) rugăciunea repetată, cu diferite variante, după felurite rânduieli, ţinându-se seama de timp,
adică de ceasurile zilei, de anumite zile, de săptămâni, luni, anotimpuri, sărbători etc-.. Acestui
fel de rugăciune i se zice de obicei canon, pravilă, ceea ce înseamnă rugăciunea întocmită după o
anumită rânduială216.
După numărul persoanelor care iau parte la ea, locul unde se face şi timpul când se
săvârşeşte, deosebim două feluri de rugăciuni: particular şi public (rugăciunea Bisericii). În Noul
Testament, găsim numeroase mărturii despre rugăciunile particulare, ca de pildă cea făcută de
Mântuitorul pe calea dintre Betania şi Ierusalim (Luca 11, 1); cea făcută de Sfântul Apostol Petru
pe acoperişul casei din Iope (Fapte 10, 9); a vameşului făcută în templu (Luca 8, 13); cea făcută
de Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila în temniţă (Fapte16, 25) şi altele.
Rugăciunea poate fi împărţită după subiectul ei sau după conţinut217.
1. După subiectul ei, rugăciunea este:
a) particulară (personală sau individuală), recomandata de Mântuitorul, „Tu când te rogi... “

216
Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Instituţie şi instituţionalizare în viaţa bisericească, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
Nr. XLVI, 1970, Nr. 3-6, p. 244;
217
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală, Ediția a III-a, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002, p.
301;

56
 (Matei 6,6))
b) publică (obştească), bisericească sau liturgică: rugăciunea colectivă („Unde vor fi doi sau
trei în numele Meu..."), a comunităţii sau a obştii religioase săvârşită prin intermediul
sfinţiţilor slujitori, în forme, locuri şi la timpuri determinate, consfinţite. Aici este vorba
de rugăciunea liturgică oficială a. Bisericii, încadrată în cultul Bisericii şi consemnată în
cărţile de cult.
2. După conţinutul ei (privind ideile şi sentimentele exprimate) care formează obiectul
rugăciunii avem218:
a) Rugăciunea de laudă şi slăvire (doxologie) care exprimă admiraţia (iubirea), elogiul şi
lauda atributeloi lui Dumnezeu (atotputernicia, măreţia Lui), a virtuţilor, meritelor
sfinţilor, a luptei şi biruinţei lor, â puterii lor mijlocitoare pentru noi pe lângă Dumnezeu
şi făcătoare de minuni etc. Doxologia, prima parte a Anaforei liturgice, avea din vechime
caracterul unui imn închinat Sf. Treimi, deoarece laudă mărirea Tatălui, a Fiului şi a
Sfântului Duh.
b) Rugăciunea de mulţumire (euharistică) exprimă recunoştinţa pentru bunătatea şi
binefacerile lui Dumnezeu. Rugăciunea de mulţumire ocupă cea mai mare parte din
obiectul rugăciunilor sinagogice, din care derivă multe dintre rugăciunile euharistice şi
doxologice creştine, ca, de exemplu, formulele de binecuvântare ide la începutul
slujbelor, formulele de ecfonis de la sfârşitul rugăciunilor etc.
c) Rugăciunea de mărturisire (pocăinţă), de umilinţă şi credinţă în bunătatea şi iertarea
divină: omul vorbeşte despre sine, îşi recunoaşte păcatele, insuficienţele, greşelile,
neputinţa şi slăbiciunea, mai ales în comparaţie (în contrast) cu atotputernicia lui
Dumnezeu, credinciosul face apel la bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, cerând
îndurare pentru iertarea păcatelor.
d) Rugăciunea de cerere este rugăciunea prin excelenţă, în cult, rugăciunea de orice fel ar fi
ea ocupă locul principal (este elementul constitutiv fundametal al sfintelor slujbe, atât
cantitativ, cât şi calitativ). Rugăciunea e sâmburele originar al cultului (mai ales la primii
creştini),. Sub diversele ei forme, nu lipseşte din nici o slujbă, străbate şi cântarea şi
predica, stă şi la baza formelor (actelor) ceremoniale.
Rugăciunile liturgice se împart în;

218
Ibidem;

57
  comune tuturor rânduielilor (se repetă în mai multe slujbe cum sunt: formulele
începătoare, încheietoare);
 proprii anumitor slujbe (ecteniile, anumite tropare sau rugăciuni).
Rugăciunea noastră de cerere să fie lăsată în voia lui Dumnezeu. Aşa S-a rugat
Mântuitorul în grădina Ghetsimani (Luca 22, 42) şi asa am fost învăţaţi să cerem şi noi in
Rugăciunea domnească (Matei 6, 10). “De multe ori rugindu-mă - ne mărturiseşte Evagne
Monahul - am cerut să mi se împlinească ceea ce am socotit eu că este bine şi am stăruit în
cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu am lăsat Lui să rânduiască ce ştie că este
de folos. Dar primind, m-am întristat foarte pe urmă fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia
lui Dumnezeu. Că lucrul nu mi-a ieşit aşa cum credeam”219.
Formele principale ale rugăciunii liturgice:
1. Rugăciunile propriu-zise, rostite cu voce sau în taină de preot sau arhiereu (molitve,
evhologhiu, molitfelnic). Poporul le zice molitve, oratis (cuvântare), şi sunt precedate în mod
obişnuit de „Domnului să ne rugăm...“ şi alcătuiesc partea principală din rânduiala Sfintelor
slujbe. Ele sunt adresate îndeobşte lui Dumnezeu -Tatăl sau Dumnezeu, în general, mai rar
Sfintei Treimi, în general,mai rar Sfintei Treimi, în general, sau unei singure Persoane a Sfintei
Treimi (mai ales Mântuitorului), rugăciuni adresate Sfintei Fecioare (la sfârşitul Pavecerniţei), şi
sfinţilor îngeri. Obiectul sau scopul rugăciunii depinde de natura (scopul) slujirii respective.
Ca structură (formă), ele încep cu o formulă de adresare, invocare („Doamne
Dumnezeule, Stăpâne Dumnezeul nostru“ etc.) şi au cuprins foarte variat (cerere, slăvire,
mărturisire, binecuvântare etc.), exprimat prin intermediul şi darul preotului,. în numele
credincioşilor. Aceste rugăciuni se încheie întotdeauna cu un ecfonis. (vosglas), formulă
doxologică trinitară, motivul sau justificarea cererii conformează cuprinsul rugăciunii („Că Ţie
se cuvine..,“, „Că a Ta este împărăţia.,.“, „Că bun şi iubitor de oameni eşti“, „Că Tu eşti
învierea“).
2. Ectenia, întins, prelungit, stăruitor (se întâlneşte chiar în Epistola lui Clement Romanul
către corinteni), (legătură, unire, sinteză a cererilor Bisericii), rugăciuni rostite de diacon în
naos, în numele poporului, rugăciune colectivă, socială, formulând dorinţele, nevoile şi cererile
spirituale şi materiale ale sentimentelor întregii Eldunări în zeci de formule stereotipe, stabilite
de Biserica, responsorice între preot (diacon) şi popor (cor).

219
Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia, vol. I, Editura I. B. M. B. O. R, Bucureşti, 2009, p. 82;

58
 Temeiuri scripturistice aflăm la I Timotei 2, 1: ,, Vă îndemn deci, înainte de toate, să
faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii", Mântuitorul dă pilde asupra
modului cum sa se facă rugăciunea: „Şi le spune o pildă cum trebuie să se roage totdeauna şi să
nu-şi piardă nădejdea “ (Luca 18, 1), „... la rugăciune stăruiţi“..., zice Sfântul Apostol Pavel
(Romani 12, 12).
La Sfinţii Părinţi: Iustin, Tertulian, Chiril, Hrisostom găsim cele mai vechi şi mai
familiare sau frecvente forme ale rugăciunii Bisericii (originare): formule de rugăciune avem şi
în Constituţiile Apostolice, cartea a VlII-a, în Liturghia Sfântului Iacov etc.
Felurile ecteniei220:
a) Ectenia măre se rosteşte la începutul Laudelor mari, la Sfânta Liturghie, Sfintele Taine,
ierurgii principale, ca Agheasma mare; are şi formulări comune prin cereri speciale,
adaptate.
b) Ectenia mică (prescurtare a Ecteniei mari): „Iară şi iară cu pace...“.
c) Ectenia întreită (îndoită, stăruitoare), de obicei, după citirile biblice. Ca extensiune sunt
două variante (una lungă şi una scurtă).
d) Ectenia cererilor („... la Domnul să cerem, Dă Doamne!“).
e) Ectenii speciale (formule scurte - la sfârşitul Miezonopticii pentru morţi).
3. Formule variate, de salutare, binecuvântare şi îndemn în textele (formulările liturgice)
adresate
a) salutare şi binecuvântare, (de origine scripturistică): „Pace tuturor (ţie)“ formulă de
salutare la orientali: „Darul Domnului nostru..,“ (I Corint. 1, 3), „Binecuvântarea
Domnului,,.“ (Romani 1, 7 ş.a.) (Efes. 1? 3, II Corint. 1, 3);
b) îndemn „Să luăm aminte“, „Uşile, uşile...“. Formule introductive pentru citirea pericopelor
biblice: „Cu pace să ieşim“.
Formule de îndemn la rugăciune:
 „Domnului să ne rugăm!“ (înainte de molitfe).
 Formule de răspuns: Doamne miluieşte (Ps. 50,1: „Miluicşte-mă, Dumnezeule...“ şi
Femeia eanaaneancă, la Matei 15, 22: „Miluieşte-rnă, Doamne“). Vezi şi Matei 9, 27:
„Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David“ (cum îl rugau cei doi orbi cărora Iisus le-a redat
vederea).

220
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., p. 306;

59
  Formule de rugăciuni bisericeşti încheietoare, finale, comune:
 Doxologia mică - Mărire Tatălui,..“ (trinitară, contra lui Arie, Sabelie etc.) - Se foloseşte
la sfârşitul psalmilor, la începutul antifoanelor de la Liturghie etc.
Fundamentul biblic al doxologiei la: Rom. 11, 36 „Aceluia slavă în veci,..“; Evrei 13, 20:
„prin Iisus Hristos, Căruia este slavă în vecii vecilor, Amin“; I Petru 4, 11: „ ... prin Iisus Hristos,
Căruia îi este slava şi stăpânirea (mărirea) în vecii vecilor. Amin“; (Apocalipsa 5,-13): „ ... fie
binecuvântarea, şi cinstea şi slava şi puterea în vecii vecilor!“.
Fundamentul patristic îl aflăm în actele martirice şi la Sfinţii Părinţi: Atanasie, Vasile cel
Mare şi loan Hrisostom, care-şi încheiau predicile cu formule doxologice trinitare. În cult,
rostirea ecfomsului e însoţită de semnul închinării: Amin: aşa să fie! , formulă din cultul iudaic
Neemia 8, 6: ,,... Amin, Amin!“ (Ezdra binecuvântează pe Domnul şi poporul, ridicând mâinile,
a răspuns: Amin, Amin!), Mântuitorul: Amin, Amin! zic vouă! (Ioan 6, 26, 32 ş.a.), Sfântul
Apostol Pavel I Corint. 14, 16 „... Amin“ şi la Sfinţii Părinţi (Iustin Martirul, Apologia I, 65),
Constituţiile Apostolice 8, 13.
Alleluia (abr.) „Lăudaţi pe Domnul“, mai ales în psalmii Hallel sau ai Treptelor la Pesach. În
Biserica Romano-Catolică, întrebuinţarea lui Alleluia a fost restrânsă la timpurile de bucurie
(pascale) şi la sărbători mari. în cultul ortodox se întrebuinţează în ţot anul.
Formule de salutare şi de îndemn la rugăciune menite să asigure rânduiala şi liniştea în
cursul.. sfintelor-slujbe, ca, de exemplu: „Pace tuturor...“ (formulă iudaică de salutare,
întrebuinţată şi de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli) începeau odinioară serviciile divine. Răspuns:
„Şi Duhului Tău...“ (comp. Galateni 6, 8; II Tim. 4, 22) sau avertismente menite să atragă atenţia
credincioşilor asupra importanţei sau gravităţii actelor sfinte la care participă, ca, de exemplu:
„Iată, fiule, Hristos stă nevăzut...“, din cuvântul Spovedaniei, saii „Ţine odorul acesta...“ din
rânduiala Hirotoniei în preoţie.
Rugăciuni bisericeşti introductive (începătoare), comune sfintelor slujbe, alcătuite de
Sfinţii Părinţi pe baza textelor din Sfânta Scriptură:
Formulele de binecuvântare de la începutul slujbelor:
 formulă mică: „Binecuvântată este împărăţia lui Dumnezeu, (la Laudele mici şi Vecernie,
ierurgii); -formulă mare: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului“ (la Liturghie
şi SfinteleTaine);
 formulă mijlocie: „Slavă Sfintei...“ (la Utrenie şi Priveghere, Te-Deum);

60
  formulă începătoare pentru laici: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri...“.
Rugăciuni începătoare (introductive) comune mai multor slujbe.
Uu grup de rugăciuni asemănătoare încep toate Laudele mici; ierurgiile (în Ceaslov,
Catavasier).
 „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!“ (formulă de salutare, ideea de slăvire), ,
 „Împărate Ceresc... “ (Rom. 8,26: „Noi nu ştim să ne rugăm cum se cuvine, ci însuşi
Duhul...“). Sfântul Duh e cel ce ne deşteaptă la rugăciune, ne curăţeşte şi ne sfinţeşte.
Rugăciunea E în noi un dai al Sfântului Duh. În rugăciunea „împărate ceresc " cerem:
lumina minţii, curăţia inimii, ajutorul Harului divin, care sunt condiţii prealabile necesare
pentru oriee rugăciune. Împărtăşirea harului divin e atributul Sfântului Duh (I Corint. 12,
3 - 13; Efes. 5, 17). Îl invocăm eu atributele pe care le-a dat Mântuitorul însuşi (loan 16,
1): „Mângâietor, Duhul Adevărului“. Deşi, de origine şi vechime necunoscută, această
rugăciune constituie o capodoperă spirituală umplând de duh ortodox sufletul celui ce se
roagă, dispunându-1 la smerenie şi la slujire inspirata. (Un echivalent al acestei rugăciuni
este în cultul catolic rugăciunea: „Veni, Sancte Spiritus...“).
 „Sfinte Dumnezeule... “ (trisaghion, trisviatar, imnul îngeresc), conţinut trinitar (Treimea
221
persoanelor şi Unitatea esenţei). E „începutul, mijlocul şi sfarşiţul rugăciunilor ” .
Conţinutul e compus din trei sfinţi (Is. 6, 3) şi cuvintele Ps. 41, 2 („însetat-a sufletul meu
de Dumnezeul cel tare, viu“), plus rugăciunea de invocare „Miluieşte-ne pe noi“
(adăugate de Biserică).
 De origine legendară (patriarhul Proclu, secolul V, cutremurul din Constantinopol), imnul
e introdus sau generalizat, probabil, de Proclu împotriva monofizitisfmului şi aprobat de
Sinodul IV Ecumenic. Patriarhul monofizit Petru Gnafevs ( 486) a adăugat „Cel ce Te-ai
răstignit pentru noi“ (erezia teopashită) păstrat şi azi la armeni şi iacobiţi. A fost
222
condamnat de canonul 81 al Sinodului Trulan . La catolici se cânta în Vinerea
Patimilor, în greceşte, .
 „Prea Sfântă Treime, miluieşte-nepre noi... ", imn trinitar atribuit de SimeOn al
Tesalonicului lui Meletie al Antiohiei (381) şi Flavian (404).
 „ Tatăl nostru “ (Rugăciunea domnească): originea în Sfânta Scriptură (Matei 6, 9-13;

221
Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre Sfintele rugăciuni, cap. 343, trad. cit. p. 223; Ion Milaş, Canoanele...,
vol II, p. 458, ş.u.;

61
 Luca. 11, 2-4) este rugăciunea-model şi izvor al tuturor rugăciunilor întrebuinţate din
adâncă vechime (Constituţiile Apostolice, Didahia, Tertulian, Ciprian, Origen, Ciril al
Ierusalimului, Hrisostom). Catehumenii o învăţau câteva zile înainte de Botez. Se rosteşte
în timpul Liturghiei credincioşilor. Ecfonisul ei se află în Evanghelia lui Matei. Prin
Rugăciunca domnească adresată Tatălui ceresc noi cerem pâinea noastră cea de toate
zilele, sub întreitul ei aspect, adică :
a) hrana cea mai presus de fire a sufelului nostru, care este cuvântul lui Dumnezeu... ca
să ne ferească Dumnezeu să înfometăm după suvântul Său cel Sfânt, adică după
învăţătura lui Hristos“;
b) cealaltă hrană a sufletului, adică „împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos“ ;
c) “... toate câte sunt trebuincioase ca să ne păstrăm viaţa în această lume, atât cele ce
privesc hrana, cât şi celelalte de care a vom nevoie ca să trăim”223.
 „Doamne miluieşte", de 12 ori (pentru cele 12 ore ale zilei).
 „Veniţi să ne închinăm... "marchează gradaţia în rezolvarea din ce în ce mai insistentă a
persoanei a doua a Sfintei Treimi, Căreia această rugăciune îi este adresată în chip special
(originea biblică, în Ps. 95,6).
Conchizând putem spune că rugăciune obştească trebuie săvârşită numai în acele locaşuri
care au fost în prealabil sfinţite de episcop pentru că, sunt lipsite de caracterul sacramental
acele rugăciuni obşteşti făcute în paraclise sau case neavând nici puterea lucrătoare a preoţiei
harice. Astfel potrivit învăţăturii cuprinse în dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe acele case
de rugăciuni ce aparţin eterodocşilor sunt lipsite de prezenţa Duhului Sfânt şi de părtăsia
harului divin, şi întrucât sunt lipsite şi de preoţia harică validă, este opreită comunicarea
energiei necreate a Preasfintei Treimi către oameni.

223
Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Iaşi, 1642, pp. 119-120;

62
 CAPITOLUL IV: RÂNDUIELI ȘI NORME JURIDICO-CANONICE
REFERITOARE LA RUGĂCIUNEA PARITCULARĂ

4.1. Despre obiceiul creştinilor de a se întoarce spre răsărit când se roagă şi a rosti anumite
rugăciuni la Tainele şi ierurgiile Bisericii

În biserica primară, aşa cum ne-au învăţat Părinţii secolui al IV-lea, rugăciunile de taină,
chemările sfinţitoare şi săvârşitoare ale tainelor precum şi binecuvântprile sunt nescrise
predanisiri, ele nefiindu-ne predanisite prin scris, ci prin tradiţie orală.
Astfel, Sfântul Vasile cel Mare întăreşte acest obicei arătând că „din cele nescrise din
obiceiuri am învăţat noi a ne întoarce spre răsărit la rugăciunea rosti cuvintele invocării a sfinţirii
pâinii euharistiei şi a potirului binecuvântării, a spune rugăciunea când binecuvântăm apa
botezului şi untdelemnul hrismei”. Sfântul Vasile cel Mare mai adaugă şi că pentru că nu ne sunt
suficiente cele menţionate de Sfânta Evanghelie şi de Apostol rostim şi alte rugăciune cunoscute
prin învăţătura nescrisă. Astfel, chiar şi rugăciunile rostite de preot în tainp slujeşte Sfânta
Liturghie ne-au fost transmise prin intermediul tradiţiei apostolice nescrise, iar una din aceste
rugăciuni este tocmai cea rostită pentru invocarea Sfântului Duh în cadrul Epiclezei. Făcând
parte din Sfânta Tradiţie a Sfinţilor Apostoli, această rugăciune a invocării Duhului Sfînt a fost
introdusă în rânduiala Sfintei Liturghii de Sfinţii Părinţi ai bisericii noastre ortodoxe al secolul al
Iv-lea. Tot Sfântul Vasile cel Mare este cel care ne informează că şi rugăciune de lepădare de la
Botez ne-au fost predanisite tacit, prin tradiţia nescrisă a Bisericii Apostolice224.
Curăţindu-ne privirea ajungem să lucrurile şi persoanele într-un mod curat şi adevărat,
descoperindu-le sensurile pe care Creatorul le-a pus în ele, pentru că chiar şi „lucrurile îşi
descoperă sensul, întrucât raţionalitatea lor e văzută de om ca avându-şi în mod unitar sursa în
Dumnezeu cel personal, întrucât sunt văzute ca mijloc al iubirii lui Dumnezeu, deci al dialogului

224
În temeiul acesta al predanisirii celor nescrise, care "pentru mulţi se face uşor de dispreţuit în urma obiceiului",
"toţi privim către răsărit la rugăciuni; dar puţini ştiu că prin aceasta căutam patria noastră cea de la început, raiul, pe
care Dumnezeu l-a sădit în Eden către răsărit. Şi drepţi stând - mărturisea Sfântul Vasile cel Mare - facem
rugăciunile într-una a sâmbetei, dar motivul nu-l ştim toţi; căci facem aceasta... ca unii care înviind împreună cu
Hristos şi fiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de la rugăciune de harul
cel dat nouă...". Aşadar, "este necesar - preciza acelaşi Sfânt Părinte, în anul 375 - ca Biserica să înveţe pe fiii săi ca
în această zi - adică Duminica - stând să plinească rugăciunile, ca prin neîncetata aducere aminte de viaţa cea fără de
sfârşit să nu ne lenevim în privinţa merindelor pentru acea mutare de dincolo". Şi în ziua Cincizecimii, "rânduielile
Bisericii ne-au învăţat să preferăm felul de a sta drept la rugăciuni, spre a ne aduce lamurit aminte că oarecum sa ne
stramutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare;

63
lui Dumnezeu cu noi şi al dialogului între noi, dialog prin care Dumnezeu ne conduce spre o tot
mai profundă cunoaştere a gândirii şi iubirii Lui şi la o creştere a gândirii şi iubirii noastre proprii
în relaţia dintre noi şi cu Dumnezeu”225.
Existenţa epiclesei, adică a unei rugăciuni speciaie de invocare a puterii divine peste
cinstitele daruri, spre a fi transformate în Trupul şi Sângele Domnului, este primitivă în
Liturghie. Documentele nu ne-au păstrat formula sau textul epiclesei primare, dar practicarea ei
se găseşte confirmatâ de aluzii şi menţiuni precise, încă din cursul veacului al doilea şi al treilea
şi anume în scrierile Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântului Irineu - şi Origen. Scrierea
lui Hipolit (t c. 235), Traditio apostolica, cuprinde, chiar, o formulă scurtă de epiclesă. Din cele
mai multe din aceste locuri, dar mai ales din anaforâ lui Serapion de Thmuis pare a rezulta că, în
Biserica primară, epiclesa avea caracterul unei epiclese sau invocări a Logosului 226, pentru
sfinţirea darurilor. În literatura bisericească de la veacul al patrulea încoace însă, apare net
caracterul acestei rugăiuni, ca epiclesă a Sfântului Duh : «Apoi... rugăm pe iubitorul de oameni
Dumnezeu să trimită Duhul Cel Sfânt șpeste cele puse înainte, spre a face pâinea Trup al lui
Hristos, iar vinul Sânge al lui Hristos. În adevăr, s-au sfinţit şi s-au prefăcut acelea de care s-a
atins Sfântul Duh227.
Cu privire la originea epiclesei în Liturghie, în tradiţia creştinis-mului primar domnea o
convingere unanimă la Siinţii Părinţi ai veacului al patrulea şi al cincilea. Pentru Sf. Vasile cel
Mare, cel puţin, ea era considerată aşa de veche că nu se putea spune «care dintre sfinţi ne-a lăsat
ni scris cuvintele invocării la sfinţirea plinii Euharistiei şi’a pa-
I. Am,Unim / I XVI 9
Rugăciunea doxologică a bisericii primare pe care eterodocşi o lepădau considerând-o ca
fiind „ceva nescris”, avea însă „tăria în taina bunei cinstirii în bisericile necorupte”, după cum ne
informeată Sfântul Vasile cel Mare, care mai adaugă că „procedura apostolească este de a
rămâne cu predanisirile cele nescrise”. Aşadar, rugăciunea doxologică a făcut parte dintre
rânduielile predanisite nouă.
Astfel putem spune că rugăciunile cele de taină predanisite prin Sfânta Tradiţie de către
Părinţii Apostolici şi-au câştigat canonicitatea prin folosirea lor îndelungată potrivit obiceiului

225
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, p. 34;
226
Pr. Prof. P. Vintilescu, Epiclesa, în ” Biserica Ortodoxă Română”, LXXX, Nr. 1-2, p. 86: ”Să vină Dumnezeule
al adevărului, Sfântul Tău Cuvânt peste pâine aceasta, ca să se facă pâinea Trupului Cuvântului, și peste potirul
acesta. ca să se facă paharul Sângelui adevărului”;
227
Ibidem;

64
dreptului canonic, iar acest obicei a împodobit aceste rugăciuni, ce sunt păstrate până astăzi în
biserica ortodoxă, cu un fel de veneraţie datorat vechimii şi autenticităţii lor.

4.2. Rugăciunea este considerată a fi pravila monahului

Sinodul al IV-lea Ecumenic a stabilit prin canonul 4228 pentru monahi regula ca aceştia să
iubească liniştea şi să stăruie în post şi în rugăciune, rugăciunea fiind împărăteasca vieţii
monahale rugleamentele care reglementează organizarea vieţii monahale stipulează oligaţia ca
înafară de rugăciunile persoanale, cele din toată vremea, şi cu pravila de chilie, monahii au
obligaţia de a participa, cu tot sufletul mai ales la cele şapte Laude ale rugăciunii şi cântării obştii
monahale. Mai mult decât atât această pravilă monahală îi îndrumă pe monahi să săvârşească
rugăciunea „cu toate îngăduinţa şi răbdarea, „cu înţelegere, păstrând tăcerea şi luarea aminte
neîmprăştiată în timpul rugăciunilor”.

4.3. Despre rugăciunea minții și dobândirea înțelegerii pentru a ne putea ruga

Teologhisind mărturiile biblice despre rugăciune, cu erudiţia proprie unui savant, dar şi
cu evlavia unui ascet, Origen ne spune că „... nu-i de ajuns să ne rugăm, ci trebuie să ne rugăm
cum se cuvine şi ce se cuvine. Pentru că, chiar dacă am putea preciza, ce anume se cuvine să
cerem, totuşi aceasta nu este de ajuns cât timp nu am dobândit şi înţelegerea cum să ne rugăm. Şi
la ce ne-ar folosi dacă am şti cum să ne rugăm, dacă nu ştim — conchidea teologul rugăciunii—
ce să cerem”229 .
După cuvântul Sfintei Scripturi, trebuie să ne rugăm „cu duhul“ şi „cu mintea“ (I
Corinteni 14, 15) şi în „duh şi adevăr“ (Ioan 9. 20-24). Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să

228
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 87: ”Cei care cu adevărat și fără prihană (curați)
petrec viața cea singuratecă (monahală) să fie învredniciți de cinstea cuvenită. Dar fiindcă unii, folosind chipul
monahal cu fățărnicie, tulbură bisericile și treburile politice, pribegind cu nepăsare prin cetăți, ba purtându-se cu
gândul să-și întemeieze lor și mănăstiri, s-a părut (sinodului) că nimeni și nicăieri să nu zidească sau sa ridice
mănăstire sau casă de rugă (biserică) fără învoirea episcopului cetății. Iar cei care trăiesc viață monahală fie în vreo
cetate, fie la țară, să se supună episcopului și să păzească liniștea și să petreacă numai în post și rugăciune, ramânând
neîncetat în locurile în care au fost rânduiți; să nu tulbure nici treburile (lucrurile) bisericești, nici cele ale vieșți
obștești (lumești), nici să nu se amestece în ele părăsindu-și mănăstirile lor, fără numai dacă ar fi rânduiți de către
episcopul cetății pentru vreo trebuință urgență (arzătoare). Iar în mănăstiri să nu se primească nici un sclav (rob)
pentru a se face monah fara învoirea stapânului sau...”
229
Calist patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia, vol. VIII, p. 201;

65
stăm înaintea lui Dumnezeu „întru simţirea inimii în rugăciune, ...”230 , pentru ca să ne putem
învrednici de starea rugăciunii minţii. De altfel, una din vechile mărturisiri de credinţă ale
Bisericii Ortodoxe definea rugăciunea o „suire a minţii şi a voinţei noastre la Dumnezeu, prin
care-L slăvim pe Dumnezeu, sau Îl rugăm, sau Îi mulţumim pentru binefacerile Sale faţă de
noi”231. Numai o astfel de rugăciune înduplecă pe Dumnezeu, numai ea ştie „să cheme înapoi de
pe drumul morţii sufletele celor decedaţi, să întărească pe cei slabi, să vindece pe cei bolnavi, să-
i izbăvească pe cei apucaţi de demon...”232.

4.4. Când se poate ruga un creștin?

Sfântul Ciprian (258), ne spune că „... nu există pentru creştini oră, în care ei să se simtă
datori a se ruga lui Dumnezeu, ...”, de aceea „cei ce suntem totdeauna în Hristos, adică în lumină,
să nu încetăm nici noaptea cu rugăciunile noastre”233. Prin deprinderea de a se ruga neîncetat,
creştinul este ferit şi de a mai păcătui şi, în acelaşi timp, de ispitele diavolului, pentru că „...
rugăciunea este fortăreaţa credinţei, arma noastră de atac şi apărare împotriva duşmanului care ne
pândeşte pretutindeni...”234 . După mărturia Sfintului Grigore de Nyssa, „dacă orice îndeletnicire
a omului ar fi însoţită de rugăciune, atunci păcatul nu şi-ar mai găsi loc în sufletul omului“,
pentru că atunci „când gândul către Dumnezeu prinde rădăcini în suflet, atunci toate planurile
celui rău se distrug”235.
Încă din epoca apostolică, creştinii aduceau rugăciuni la anumite ceasuri, după pravila
statornicită de tradiţia iudeo-creştină. Ulterior, „... pe lângă orele observate din vechime ni s-au
adăugat — ne mărturiseşte Sfântul Ciprian — şi alte momente de rugăciune”236 , ca de exemplu,
rugăciunea de dimineaţă, de seară etc. Prin ruga de dimineaţă, cinstim Învierea Domnului (Matei
28,1: Psalmul 5, 3-5). Prin rugăciunea de seară, „implorăm venirea lui Hristos, Care va aduce
harul luminii veşnice”237.

230
Sfântului Ioan Scărarul, op. cit., p. 259;
231
Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Iaşi, 1642, p. 111;
232
Tertulian, Despre rugăciune..., op. cit., pp. 245-246;
233
Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea Domnească, pp. 245-246;
234
Tertulian, op. cit., pp. 245-246;
235
Cele cinci cuvântări despre Rugăciunea Domnească, în P. G. XLIV, 1121 D;
236
Sfântul Ciprian, op. cit., p. 484;
237
Ibidem, p. 485;

66
 Ceasurile rugăciunii — stabilite de tradiţia apostolică — au fost observate cu stricteţe şi
de creştinii şi clericii de la Locurile Sfinte. După mărturia lăsată de peregrina Egeria, din secolul
al IV-lea, “în fiecare zi, înainte de cântatul cocoşilo” se cântau „imne” şi se into-nau „psalmi” şi
„antifoane” şi după fiecare imn şi antifon preoţii rosteau „rugăciuni”238. Îndată ce se lumina de
ziuă, episcopul rostea „cea dinţii rugăciune pentru toţi”239. La ceasurile 3, 6 şi 9, la Vecernie şi la
slujba de la miezul nopţii240 episcopul rostea rugăciuni adecvate, după „tipicul zilnic”241.

4.5. Rânduiala săvârșirii rugăciunii înaintea curcii și a icoanelor

Pravila ortodoxă a rânduit, dintru început ca rugăciunea să se facă în faţa crucii şi a

icoanelor. Într-adevăr rugăciunea făcută de creştinul ortodox în faţa crucii şi a icoanelor îşi are o
veche tradiţie care urcă până în vremea Sfinţilor Apostoli. Sfântul Apostol Pavel ne mărturiseşte
că pentru creştini “crucea este puterea” şi „înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18, 24)242,
iar Sfântul Vasile cel Mare preciza împăratului Iulian Apostatul că cinsteşte crucea şi icoanele şi
se „închină lor, în chip deosebit, pentru că acestea ne-au fost transmise de la Sfinţii Apostoli şi n-
au fost interzise, şi au fost cerute, în toate bisericile noastre”243.
Rugăciunea a fost şi este o formă vădită de cinstire a sfintelor icoane. Această cinstire a
fost întotdeauna raportată “la prototipurile lor”, pentru că icoana îşi dobândeşte valoarea
teofanică din participarea la prototip244. Sinodul de la Cambray (1565) confirma apusenilor că
„cultul care li se aduce — icoanelor — raportându-se la prototipurile pe care ele le reprezintă, nu
trebuie să apară nici absurd, nici neevlavios ...”245. Într-adevăr, absurdă şi neevlavioasă trebuie să
pară hotărârea sinoadelor iconoclaste de la Hiera (753), Francfort (794) şi Constantinopol (815),
care au interzis venerarea icoanelor, motivând, printre altele, că acestea „... nu trebuie în nici un

238
Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria - sec- IV, trad. de Pr. Prof. Branişte, în „Mitropolia Olteniei”,
XXXIV, 1982, Nr. 4-6, p. 350 (teză de docotorat);
239
Ibidem, p. 351;
240
Ibidem, pp. 351-355;
241
Ibidem, pp. 355-371;
242
Pr. Prof. N. Petrescu, Tâlcuirea Apostolului de la Înălţarea Sfintei Cruci: I Corinteni 1, 18-24, în „Mitropolia
Olteniei”, XXXIII, 1981, Nr. 7-9, p. 437;
243
Prof. N. Petrescu, Cinstirea sfintelor icoane, în “Mitropolia Olteniei”,XXXIII, 1981, Nr. 7-9, p. 437;
244
P. Evdokimov, L’art de l’icone, Bruges, 1970, p. 154; Mitrofan Kritopulos, Mărturisirea de credinţă... p. 458;
245
Prof. R. P. Charles-Louis Richard, Analyse des Conciles Generaux et particuliers, tom. II, Paris, 1772, p. 657,
apud. Pr. Prof. Univ. Dr. Nicoale Dură, Mărturii ale tradiţiei ortodoxe, biblice şi patristice, despre rugaciune, în
Revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LX, Nr.1-3, Ianuarie-martie 1984, Iaşi, p. 91;

67
caz comparate Cu crucea lui Hristos, Sfînta Scriptură, vasele sfinte, moaştele şi veşmintele
sfinţilor...”246.
Rugăciunea rostită în faţa sfintelor icoane este o formă specifică a spiritualităţii ortodoxe,
deoarece pentru noi, ortodocşii, icoanele „sunt un colţ din Biserica cerească, spre care tind toţi
credincioşii de pe pământ, care se luptă necontenit, cerând ajutor sfinţilor, luaţi ca model de luptă
pentru ca să ia răsplata cerească, asemenea lor”247. Rostind rugăciunea în faţa icoanei, — acasă
sau la biserică — creştinul ortodox păstrează şi respectă, prin aceasta, învăţătura dreptei credinţe
despre cultul icoanelor, cuprinsă în Sfînta Scriptură (Facere 50, 26-2 ; II Corinteni 2, 4; Coloseni
1, 16 ; Ioan 14, 9; Evrei 13, 7 etc.) şi formulată de către Sinodul al VlI-lea ecumenic (Niceea
787). Mărturisind că păstrează „neatinse toate tradiţiile bisericeşti confirmate în scris sau
verbal”, părinţii Sinodului al VII- lea ecumenic au hotărât, in temeiul acestei „tradiţii a Bisericii
Universale”, ca sfintele şi preacuratele icoane să fie puse înainte, spre închinare,“ca şi chipul
sfintei şi de viaţă făcătoarei cruc”, pentru că cei ce privesc la aceste icoane sunt îmboldiţi a-şi
aminti înseşi prototipurile, ...şi cei ce se închină icoanelor se închină chipului zugrăvit pe ele248.
Icoana este exprsia rugăciunii în limbajul luminilor şi a, culorilor al unui dialog intim cu
Dumnezeu. Integrată în misterul liturgic, icoana personalizează rugăciunea credinciosului, fiind
o adevărată „teologie vizuală”249 . De aceea, pentiu un creştin ortodox, icoana nu are o valoare
prin ea însăşi, întrucât valoarea sa teofanică se dobândeşte prin actul de participare, prin
rugăciune, pe care-1 determină în conştiinţa credinciosului. În privinţa cultului de venerare adus
sfinţilor, Mărturisirea de credinţa a Bisericii Ortodoxe, aprobată la Iaşi în 1642, preciza că, atunci
„când cinstim icoanele şi ne închinăm la ele, nu cinstim văpselele sau lemnul, ci pe sfinţii aceia
de pe icoană îi slăvim cu închinăciune de slujire, punând cu mintea, înaintea ochilor noştri,
înfăţişare”250. Aceeaşi Mărturisire de credinţă menţiona că „trebuie să ne îngrijim ca fiecare
icoană să aibă scris a cărui sfânt este, pentru ca să se împlinească mai cu înlesnire gândul celui ce
se roagă”251 .

246
Ch. J. Hefele, D. H. Leclercq, Histoire des Conciles d’apres les documents originaux, tom. III, partea II, Paris,
1910, p. 1078;
247
Pr. Prof. N. Petrescu, op. cit., p. 435; Radu Mărculescu, Leonide Ouspensky, La Theologie de l’icone dans
l’Eglise Orthodoxe, Paris, 1980, în „Mitropolia Banatului”, XXXI, 1981, Nr. 7-9, p. 604;
248
Pr. Prof. N. Petrescu, op. cit., p. 438;
249
P. Evdokimov, op. cit., p. 142;
250
Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, p. 173;
251
Ibidem, p. 174;

68
 În rugăciunea pe care preotul o citeşte în luminata zi a Învierii lui Hristos, la împărtăşirea
credincioşilor, se adevereşte că Dumnezeu ne-a arătat „nouă spre închinare chipul cinstitei Sale
cruci”252.
Creştinul ortodox se roagă la icoana Maicii Domnului să-i fie mijlocitoare stăruitoare
către Fiul său, Domnul nostru Iisus Hristos, iar la icoanele sfinţilor se roagă să le fie soli în
rugăciunile lor de mulţumire, laudă şi cerere către Dumnezeu, aşa după cum au făcut „dascălii
253
Bisericii vechi şi cei minaţi de Dumnezeu...” . Fiind mijlocitoare a rugăciunii noastre către
Fiul său, creştinul ortodox se roagă Maicii Domnului cu cuvintele: „O, preamilostivă stăpâna
mea, nu mă lepăda pe mine, nevrednicul, ci primeşte această puţină rugăciune a mea din buzele
mele cele întinate, şi o du Fiului tău şi Dumnezeului nostru“254 . Păstrătoare fidelă a rugăciunii
stabilite de Biserica primară, Biserica Ortodoxă nu a înzestrat rugăciunile adresate Maicii
Domnului cu indulgenţe, după cum s-a întâmplat în Biserica Romano-Catolică255. Desigur, o
asemenea practică este necanonică şi străină de duhul autentic al tradiţiei creştine.
Când chemăm mijlocirea sfinţilor, rugăciunea noastră este mai repede ascultată. În faţa
sfintelor icoane sau a sfintelor moaşte ale sfinţilor, adevăraţi prieteni şi slujitori ai lui
Dumnezeu256, rugăciunea noastră se învredniceşte de solia acestora.
În faţa crucii şi a icoanelor, rugăciunea noastră capătă deci o putere haricâ, aşa după cum
ne încredinţează Sfinţii Apostoli şi Părinţii Bisericii.

4.6. Rugăciunea presupune credinţă şi nădejde nestrămutată în puterea şi îndurarea lui

Dumnezeu

Mântuitorul ne-a încredinţat că toate câte vom cere întru, rugăciune crezând vom lua
(Matei 21, 22). Fără credinţă şi nădejde în puterea lui Dumnezeu, rugăciunea noastră nu este deci
ascultată (Iacob 1, 6-7). Această credinţă duce la acea rugăciune stăruitoare a orbului din Ierihon
la rostirea cuvintelor “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşete-mă” (Luca 18, 38). Având ca temei
scripturisitc mărturia Sfântului Apostol Pavel (I Tesaloniceni 5, 24), Mărturisirea de credinţă
252
Molitfelnic, E. I. B. M. B.O.R., Bucureşti, 2013, p. 613;
253
Mitrofan Kritopulos, Mărturisirea de credinţă... , p. 256;
254
Molitfelnic, op. cit., p. 622;
255
Carte de Rugăciuni (romano-catolice)tradiţionale şi biblice, Editura Serafica, 2009, p. 188; în Biserica Romano-
Catolică, “Rozariul” este o cunună de rugăciuni în cinstea Maicii Domnului şi este înzestrat cu “indulegenţă
plenară” şi „indulgenţă parţială”;
256
Sfântul Ioan Damschin, op. cit., p. 276;

69
ortodoxă ne învaţă că orice cerere a noastră trebuie să fie însoţită de credinţă şi nădejde în
Dumnezeu257.
Sfinţii Apostoli ne îndemnă să face rugăciuni cu încredere fiască (Iacob 1, 6; Fapte 10, 2),
pentru că „...aceasta este încrederea cc avem către El că, dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne
ascultă. Şi dacă ştim că El ne ascultă ceea ce-I cerem, atunci ştim că dobândim cererile pe care I
le-am cerut“ (I Ioan 5, 14-15).

4.7. Rugăciunea noastră nu este ascultată când cerem de la Dumnezeu ceva păgubitor nouă
sau semenilor noştri

După cuvântul Sfintei Scripturi, rugăciunea noastră nu este ascultată atunci când, păcătoşi
şi nevrednici fiind, nu voim să renunţăm la deprinderile urâte (Ioan 9, 31) şi când cerem ceva
păgubitor nouă sau semenilor noştri (Iacob 4, 3; Marcu 10, 38) etc.. în rugăciunile noastre trebuie
să cerem mai întâi ceea ce ajută mântuirii sufletelor noastre (Matei 6, 25), având deplină
încredere în ceea ce rugăm pe Dumnezeu. Ca să fie deci bine primită de Dumnezeu, rugăciunea
noastră trebuie să fie făcută in numele Mintuitorului nostru Iisus Hristos (Ioan 16, 23) şi pentru
lucruri de zidire sufletească, pentru că “dacă cerem ce este primejdios sufletului, nu ne rugăm in
numele lui Iisus Hristos”258.

4.8. Rugăciunea alungă ispitele şi dobândeşte darul pocăinţei

Fiind pavăză împotriva păcatului, rugăciunea alungă ispitele şi mântuieşte sufletul aflatâ
în primejdie. După cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, „rugăciunea lucrează ca
apa asupra focului; este ca o ancoră de mântuire pentru sufletul în primejdie să se înece”259.
Prin rugăciune câştigăm şi darul pocăinţei şi al întoarcerii la Dumnezeu. Fericitul
Augustin (+ 430) ne încredinţează că „cel ce se aşterne la rugăciune pune capăt păcatului, iar cel
ce pune capăt rugăciunii începe a păcătui”260.

257
“... orice vrem să cerem de la Dumnezeu, mai întâi trebuie să-L rugăm cu credinţă şi apoi cu nădejde”,
Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Iaşi, 1642, p. 111;
258
Fericitul Augustin, Cuvântarea LXXX (De Oratione), apud. G. Hameau, Les plus beaux sermons de Saint
Augustin, vol. II, Paris, 1933, p. 43, 50;
259
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a doua, Despre Ana, 5, Ed. M. Janin, vol. V, p. 500;
260
Fericitul Augustin, Cuvântarea LXXX (De Oratione), apud. G. Hameau, op. cit., p. 49;

70
 Dar nu orice rugăciune alungă ispitele şi dobândeşte darul pocăinţei, ci numai aceea care
este „liberă nu numai de mânie, ci în general, de orice tulburare sufletească...”. Numai o
rugăciune „pornită dintr-o conştiinţă curată izbăveşte de moarte“261, adică duce la calea luminii,
a vieţii. În acest sens, părinţii apostolici au povăţuit pe creştinii epocii lor să nu se ducă „la
rugăciune cu cuget rău”262, ca să poată dobândi darul pocăinţei.

4.9. Semnul sfintei cruci trebuie să însoţească orice rugăciune a noastră

După rânduiala statornicită din epoca apostolica, semnul sfintei cruci trebuie să
însoţească orice rugăciune a noastră rostită cu glas tare sau în gând. Tertulian (+240) mărturisea
lumii greco-romane că toţi creştinii din vremea sa „la fiecare pas şi la fiecare faptă se însemnau
... cu semnul sfintei cruci”263. Făcând semnul sfintei cruci, noi mărturisim credinţa în Iisus
Hristos, Cel răstignit cruce şi înviat a treia zi după scripturi, şi adeverim credinţa într-un
Dumnezeu, în trei ipostase264. Dealtfel, rugăciunea însoţită de semnul sfintei cruci rămîne cel mai
vădit act de mărturisire a credinţei celei adevărate în Iisus Hristos265 .

4.10. Rugăciunea poate fi însoţită de îngenuncheri şi prosternări

Urmând cuvântul de învăţătură al părinţilor Bisericii preniceene, îngenuncherile şi

prosternările trebuie să însoţească orice rugăciune a noastră, ori „măcar la prima rugăciune cu
care începem ziua, ... şi în timpul posturilor şi al privegherilor”, pentru că “nici o rugăciune nu
trebuie să se facă fără a sta în genunchi şi fără celelalte forme de umilinţă. Căci nu numai că ne
rugăm, dar Îi cerem iertare şi-I aducem mulţumiri lui Dumnezeu, Domnul nostru”266 .

261
Sfântul Clement Romanul, Către Corinteni II, în “Scrieriele Părinţilor Apostolici”, op. cit., p. 102;
262
Epistola zisă a lui Barnaba, în “Scrieriele Părinţilor Apostolici”, op. cit., p. 136;
263
De Corona Militis, c. 3, în P. L. II 99, apud. Pr. Prof. Univ. Dr. Nicoale Dură, Mărturii ale tradiţiei ortodoxe,
biblice şi patristice, despre rugaciune, în Revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LX, Nr.1-3, Ianuarie-martie
1984, Iaşi, p. 94;
264
Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericească, cap. 6, 3, trad, de Pr. C. Iordăchescu, Iaşi, 1932, p. 135;
265
Tertulian, op. cit., p. 237: “Rugându-ne ne mărturisim în Hristos”;
266
Ibidem, p. 243;

71
 Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne sfătuiesc să nu ne îngrijim de cantitatea şi măsura stihurilor
rugăciunii267, ci mai mult decât acestea să iubim „în rugăciune mătăniile...268, însoţite de
îngenuncheri“. După cuvântul de învăţătură al teologului rugăciunii — Origen (254) — în
îngenunchere este „simbolul omului care se smereşte“, de aceea „atunci când vrem să ne
învinovăţim de propriile păcate înaintea lui Dumnezeu trebuie să plecăm genunchii şi să ne
rugăm pentru a ne izbăvi de ele şi pentru iertarea lor”269.
Cu privire la zilele liturgice în care nu trebuie să îngenunchem la rugăciune, Tertulian ne
informează că în Biserica primară exista „o varietate de reguli“, dar, după „învăţătura
tradiţională“ pe care am primit-o, „... trebuie să ne abţinem numai în ziua Duminicii Învierii, ... şi
în timpul Cincizecimii...”270 . După cum se poate constata, în Biserica Africană nu se păstra
vechiul obicei, confirmat ulterior de canonul 66 apostolic, care interzicea îngenuncherea şi în
ziua de sabat (sâmbăta).

4.11. Rugăciunea poate fi însoţită de ridicarea mâinlor şi de cântare

Încă din epoca apostolică, creştinii însoţeau actul rugăciunii propriu-zise prin ridicarea şi
întinderea mâinilor „în felul pătimirii Domnului”271 , şi prin cântare, aşa după cum îi învăţaseră
Sfinţii Apostoli. După cuvântul de învăţătură al unui apologet creştin, înălţarea mîinilor nu
trebuie făcută ostentativ, ci cu umilinţă, iar „sunetele vocii“ trebuie şi ele stăpânite, pentru că
Dumnezeu nu ascultă glasul, ci rugăciunea inimii noastre272 .
Rugăciunea cântată este o rugăciune rostită cu glas tare. O astfel de rugăciune făcută de
mai mulţi laolaltă, înduplecă pe Dumnezeu să fie mai îndurător rugăciunilor noastre (Matei 19-
20). Rugăciunea cântată a fost practicată şi de Mintuitorul cu Sfinţii Săi Apostoli (Matei 26,

267
Sfântul Isaac Sirul (sec. VI), Filocalia, vol. X., Editura I. B. M. B. O. R, Bucureşti, 2009, p. 183: “Lasă cu totul
cantitatea stihurilor şi să nu te îngrijeşti de măsurile lor, sau de grija de a rosti stihurile ce ţin de felurite rugăciuni; şi
părăseşte orice rostire din obişnuinţă şi gândeşte-te la ceea ce-ţi spun ele...”;
268
Ibidem, p. 186; Fapte 9, 40; Efeseni 3, 11-15; Filipeni 2, 20;
269
Tertulian, op. cit., p. 284;
270
Tertullianus, Liber de Oratione, prezentare şi traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în „Mitropolia Olteniei”, XXIV,
1972, Nr. 1-2, p. 57;
271
Tertulian, op. cit., p. 237;
272
Ibidem, p. 238: „...Vom adresa lui Dumnezeu rugăciunile noastre cu modestie şi umilinţă cu mâinile ridicate, nu
exagerat şi ostentativ, ci măsurat şi cuviincios, fără să ne înălţăm cu aroganţă privirile... Se cuvine, să fie stăpânite şi
„sunetele vocii căci de ce putere a gâtlejului ar fi nevoie, dacă rugăciunea ne-ar fi ascultată după tăria glasului?
Dumnezeu ne ascultă glasul —ne încredinţa Tertulian —cu inima, pe care o şi vede“;

72
30)ântul Apostol Pavel îndemnaă pe coloseni să mse depindă şi să se înţelepţească cu psalmi,
laude şi cântări duhovniceşti, “ cântâd întru inimile voastre Domnului” (Coloseni 3, 16).
Sfântul Niceta, episcopul de Remesiana, evidenţia rostul şi importanţa rugăciunii prin
laudă de cântare care este jertfă de „laudă duhovniceasc㔺i „jertfă duhovnicească”273.

4.12. Rugăciunea trebuie să fie însoţită de post, milostenie şi înfrânarea poftelor trupeşti

Sfânta Scriptură ne spune că rugăciunea este bună „cu post şi milostenie“ (Tobie 12, 8;
Fapte 10, 4). Părinţii apostolici confirmă şi ei că rugăciunea trebuie să fie însoţită de post şi
milostenie, pentru a nu rămâne o formă seacă a unui ritual religios, colectiv sau individual. În
această privinţă, Sfântul Clement Romanul (sec. I-II) ne adevereşte că „bună este dar, milostenia,
ca pocăinţă a păcatului; mai bun este postul sau rugăciunea, iar milostenia mai bună decât
amândouă”274. De aceea, „fericit este tot cel găsit desăvârşit în acestea“, adică în tripticul faptelor
creştineşti— milostenie, post şi rugăciune.
După cuvântul de învăţătură al apologetului Tertulian, „sacrificiul umilinţei“, „înfrânarea
cărnii“ şi „ţinerea posturilor” recomandă „închinăciunile şi întăreşte rugăciunile“, „deschide
urechile lui Hristos Dumnezeu, alungă asprimea şi cheamă blândeţea”275. Acelaşi apologet al
Bisericii primare — Tertulian — ne povăţuieşte câ postul trebuie să „însoţească rugăciunile“276,
dar întotdeauna, să ne aducem aminte de “învăţâtura Domnului, prin care suntem îndemnaţi să ne
ascundem postul nostru...”277.
Rugăciunea făcuta cu umilinţă, cu zdrobirea inimii, adică cu lăuntrică încredinţe de
slăbiciunea şi nevrednicia noastră se înfăţişează la Dumnezeu cu sorţi de izbândă (Sirah 35, 18).
“Nu pentru dreptăţile noastre cădem înaintea Ta, rugându-ne, trebuie să rostim după cuvântul de
învăţătură al profetului, ci pentru îndurările Tale, cele multe, Doamne.” (Daniel 9, 18).
Rugcăiunea trebuie deci făcută cu umilinţă, aidoma vameşului din Sfânta Scriptură.

273
C. H. Turner,Introduction and Text of the Psalmodiae Bono, in “The Jurnal of theological Studies”, vol. XXIV,
1923, Nr. 95, p. 233, apud. Pr. Prof. Univ. Dr. Nicoale Dură, Mărturii ale tradiţiei ortodoxe, biblice şi patristice,
despre rugaciune, în Revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LX, Nr.1-3, Ianuarie-martie 1984, Iaşi, p. 96;
274
Omilie numită a doua epistolă către Corinteni, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, vol. I, Ediţie bilingvă, Editura
Polirom, Bucureşti, 2010, p. 101;
275
Tertulian, Despre răbdare (De Patientia), în “Apologeţi de limbă Latină”, Bucureşti, 1981, p. 183;
276
Ibidem, p. 218;
277
Tertullianus, Liber..., p. 53;

73
 4.13. Rugăciunea nu trebuie însoţită de tristeţe pentru că ea procură o bucurie
duhovnicească în Domnul

Potrivit poruncii Mântuitorului Iisus Hristos, starea de veselie, de bucurie duhovnicească

trebuie să însoţească pe orice creştin. “Bucuraţi-vă !”, a fost primul cuvânt adresat de
Mântuitorul după Învoerea Sa (Maiei 28, 9). Sfântul Apostol Pavel îndemnă zicând: „Bucuraţi-vă
pururea întru - Domnul! Şi iarăşi zic Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 4) şi „Rugaţi-vă neîncetat!”
(Tesaloniceni 5, 17). Rugăciunea săvârşită în această stare de bucurie adusă de Învierea
Domnului are întotdeauna „har înaintea lui Dumnezeu şi este bine primită de El”278.
Pentru părinţii apostolici, starea de tristeţe şi îndoială duce la întristarea şi alungarea
Duhului Sfînt. „Omul trist — ne spune Herma Pastorul întristează Duhul Sfânt, care i-a fost dat
vesel omului: apoi dacă întristează Duhul cel Sfânt, săvârşeşte nelegiuire, că nu se roagă, nici nu
se mărturiseşte lui Dumnezeu. Întotdeauna rugăciunea unui om trist nu are puterea să se urce la
jertfelnicul lui Dumnezeu279. Părinţii apostolici au cerut creştinilor să se ferească şi de păcatul
mâniei, pentru că „dacă se amestecă mânia cu îndelunga-răbdare, îndelunga-răbdare se
pângăreşte şi rugăciunea ei nu mai este bine primită de Dumnezeu”280. Când tristeţea este
amestecată cu rugăciunea, amestecul acesta nu îngăduie ca rugăciunea să se suie curată la
jertfelnic. „Curăţă-te, dar, de această tristeţe — învăţa Herma Păstorul, în secolul al II-lea — şi
vei trăi in Dumnezeu. Şi vor trăi în Dumnezeu toţi câţi aruncă de pe ei tristeţea şi îmbracă
întreaga veselie”281. Aşadar, şi atunci când este impusă de duhovnic ca act de penitenţă, ca
epitimie, rugăciunea trebuie să ne procure o bucurie duhovnicească în Domnul.

4.14. Rugăciunea trebuie să fie însoţită de muncă, de muncă cinstită

Un creştin din Alexandria afirma pe la anul 70 că rugăciunea şi munca sunt unicele căi
sigure ale răscumpărării păcatelor. Să-ţi aduci aminte, ziua şi noaptea, de ziua judecăţii — scria
Apostolul Barnaba — şi să cercetezi în fiecare zi, fie ostenindu-te prin cuvânt, mergând la
rugăciune şi cugetând să-ţi mântuieşti, cu cuvânnt de învăţătură, sufletul tău, fie lucrind cu

278
Herma Păstorul, op. cit., p. 260;
279
Ibidem;
280
Ibidem, p. 252;
281
Ibidem, p. 260;

74
mâinile tale pentru răscumpărarea păcatelor tale282. În viata primilor creştini, rugăciunea nu a
exclus starea de activate, de muncă cinstită pentru binele personal şi obştesc. Înseşi faptele bune
au fost considerate drept rezultatul concret al muncii depuse de creştinul respectiv. Rugăciunea
lui Corneliu sutaşul, bărbat drept şi temător de Dumnezeu, însoţită de posti şi alte fapte bune a
fost grabnic ascultată (Fapte 10, 38). Părinţii Bisericii primare mărturisesc şi ei că faptele bune
nsunt roadele rugăciunii. Sfântul Ciprian ne încredinţează că rugăciunea care n-are roadele ei nu
poate fi vrednică de Dumnezeu, fiindcă nu este însoţită de fapte”283. „Ajung repede la Dumnezeu
— ne mărturisea acelaşi părinte — rugăciunile pe care le aduc în faţa lui Dumnezeu faptele
noastre bune”284. Ajungând la această stare de desăvârşire putem, într-adevăr face din întreaga
noastră viaţă “o neîntreruptă şi mare rugăciune, în care să împreunăm rugăciunea cu fapta bună şi
fapta bună cu rugăciunea”285 .
Referindu-se la obligaţia creştinului de a însoţi rugaciunea cu munca. Tertulian ne
îndeamnă chiar să prelungim ocupaţiile noastre, ca nu cumva să dăm locul acesta diavolului”286.
Sfântul Grigore de Nyssa (395), face şi precizarea că orice creştin are obligaţia să-şi câştige
pâinea doar „... după dreptate...”287.

4.15. Nu ne putem ruga lui Dumnezeu pentru iertare daca noi nu iertăm pe aproapele
nostru

Psalmistul ne spune că rugăciunea celui care nu iartă pe preface în păcat (Psalmul 108,
7). În Rugăciunea domnească, pe care fiecare dintre noi o rostim, cerem Părintelui ceresc iertarea
păcatelor adeverind că „şi noi iertăm greşiţilor noştri”288. De aceea, cel care nu este în stare să
ierte aproapelui său, să nu se încumete a cereiertare la Tatăl ceresc. În această privinţă Sfântul
Grigore de Nyssa ne învaţă că, ori de cite ori “cerem milostivire şi iertare, trebuie să fim

282
Epistola zisă a lui Barnaba, p. 136;
283
Sfântul Ciprian, op. cit., p. 482;
284
Ibidem, p. 483;
285
Origen, Despre rugăciune, p. 224;
286
Tertullianus, Liber..., p. 57;
287
Sfântul Grigore de Nyssa, Cele cinci cuvântări despre rugăciunea Domnească, în P. G. XLIV, 1173 B-1173 C,
apud. Pr. Prof. Univ. Dr. Nicoale Dură, Mărturii ale tradiţiei ortodoxe, biblice şi patristice, despre rugaciune, în
Revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LX, Nr.1-3, Ianuarie-martie 1984, Iaşi, p. 98;
288
Sfântul Grigore de Nyssa, Cele cinci cuvântări despre rugăciunea Domnească, în P. G. XLIV, 1192 B, apud. Pr.
Prof. Univ. Dr. Nicoale Dură, Mărturii ale tradiţiei ortodoxe, biblice şi patristice, despre rugaciune, în Revista
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LX, Nr.1-3, Ianuarie-martie 1984, Iaşi, p. 101;

75
încredinţaţi prin conştiinţa noastră că viaţa ne dă dreptul la aceasta, putând zice: precum şi noi
iertăm greşiţilor noştri”. Nu putem deci cere iertare de la Dumnezeu dacă nu uităm relele
pricinuite de vrăjmaşii noştrii pentru că doar uitarea răului este culmea desăvârşirii289.
Rugăciunea, ca jertfă desăvârşită şi bine plăcută lui Dumnezeu, presupune deci o stare de
vrednicie morală din partea celui care o aduce lui Dumnezeu290. Fără această vrednicie morală,
care ne dă posibilitatea să iertăm aproapelui nostru, rugăciunea noastră nu este o jertfă, ci rămâne
doar o cerere, o mulţumire sau o simplă prosternare în faţa lui Dumnezeu în care ne mărturisim
păcatele. Această vrednicie se impune cu atât mai mult celui care aduce lui Dumnezeu
rugăciunea euharistică, adică episcopului sau preotului liturghisitor, pentru că „...pe păcătoşi
Dumnezeu nu-i ascultă“ (Ioan 20, 31).

4.16. Rugăciunea este cel mai potrivit mijloc de a birui ispitele

Mântuitorul ne îndeamnă să ne rugăm, ca să nu cădem „în ispită” (Luca 22, 4) şi să

putem sta împotriva diavolului (Iacob 4, 7; I Petru 5, 8).
Cuviosul părinte Marcu Ascetul ne încredinţează că „cel ce vrea să biruiască ispitele fără
rugăciune şi răbdare, nu le va putea depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele”.

4.17. Trebuie să ne rugăm pentru omul păcătos şi nu pentru păcatele sale de moarte dacă
acesta nu voieşte să fie iertat

După cuvântul Apostolului, nu trebuie să ne rugăm pentru păcatele de moarte — dacă cel
ce a săvârşit asemenea păcate nu voieşte să fie iertat — ci pentru omul păcătos. Sfântul Apostol
Ioan ne spune că „este păcat spre moarte ...şi este păcat nu spre moarte“ (I Ioan 5, 16-19). Din
aceste cuvinte înţelegem că sunt păcate grele sau de moarte şi păcate uşoare, sau care pot fi
iertate. Pricina neiertării păcatelor grele stă în îndărătnicia omului de a se pocăi, de a se ruga. Cel
ce săvărşeşte astfel de păcate de moarte nu primeşte iertarea, fiindcă nu voieşte să fie iertat şi nu
voieşte să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Dacă însă, un astfel de vinovat se căieşte din

289
Origen, op. cit. p. 219;
290
Sfântul Iustin, Dialogul cu iudeul Trifon, în P. S. B., vol. II. Bucureşti, 1980, p. 229: „Rugăciunile şi euharistiile,
care se aduc de cei vrednici, sunt singurele jertfe desăvârşite şi bineplăcute lui Dumnezeu, căci numai pe acestea au
primit poruncă să le aducă şi creştinii, chiar în timpul în care ei fac comemorarea Pătimii pe care a suferit-o Fiul lui
Dumnezeu pentru ei“;

76
adâncul inimii şi, hotărât să nu mai păcătuiască, cere îndurarea lui Dumnezeu atunci prin Sfânta
Taină a Pocăinţei, el va putea primi iertare, căci nu este păcat, oricât de greu ar fi el, care să
covârşescă bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu. Trebuie deci să ne rugăm lui
Dumnezeu „să ne dea iertare pentru păcatele noastre mai ales pentru acelea pe care le-am
săvârşit după Sfântul Botez, fie că ele sunt de moarte, fie că nu”291.
După cum se ştie, în Vechiul Testament, preoţii nu puteau aduce jertfe pentru unele
păcate, nici ardere dc tot pentru adulter sau ucidere premeditată, sau pentru altă greşeală mai
mare sau jertfă de expiere pentru păcate grele (Levitic 4, 2; Regi 2, 25). În Noul Testament,
„...Apostolii şi preoţii, care sunt urmaşii Apostolilor, ca unii care au primit alături de Marele
Preot îndrumarea dumnezeiască. ştiu, fiind luminaţi de Duhul Sfânt, pentru ce fel de păcate
trebuie aduse jertfe, când şi în ce chip, după cum tot ei cunosc şi pentru care nu sunt de
adus...”292.
Plecând de la mărturia versetului 16 din epistola I loan, capitolul 5, Origen afirma că
preotul nu poate ierta păcatele de moarte prin rugăciunile sale, dacă cel ce a săvârşit asemenea
păcate nu doreşte să fie iertat. „Nu ştiu cum unii îşi arogă ceea ce depăşeşte demnitatea
preoţească — afirma Origen — lăudându-se, fără să cunoască temeinic ştiinţa preoţească, că sunt
în stare să ierte idolatria, adulterul şi desfrâul, ca şi cum rugăciunea făcută pentru cei care au
îndrăznit astfel de fapte ar şterge înseşi aceste păcate de moarte”293. După cuvântul de învăţătură
al Sfântului Petru Damaschinul (sec. XI), pentru cei păcătoşi trebuie să plângem „ca pentru nişte
pierduţi, cum au făcut Domnul şi Apostolii, iar pentru cei credincioşi să ne rugăm şi să
lucrăm”294 .

4.18. O posibilă teologie a rugăciunii

O teologe a rugăciunii se poate face doar în lumina tradiţiei Bisericii primare, în temeiul
căreia pot fi combătute şi învăţăturile greşite despre aceasta. O teologie românească a rugăciunii.
Cea mai veche şi cea mai temeinică tălmăcire de limbă greacă a rugăciunii creştine în
general, şi a Rugăciunii domneşti în special, rămâne tratatul lui Origen, intitulat „Despre

291
Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Iaşi, 1642, pp. 120-121 ;
292
Origen, op. cit., p. 271;
293
Ibidem, p. 132;
294
Învăţături duhovniceşti, în „Filocalia“. vol.V , Editura I. B. M. B. O. R, Bucureşti, 2009, p. 249;

77
rugăciune“. Prin acest tratat, scris intre anii 232-234, marele teolog alexandrin a elaborat o
teologie a rugăciunii în lumina tradiţiei apostolice. Teologhisind despre rugăciune, Origen a
combătut pe epicurienii, stoicii şi scepticii vremii sale, care afirmau că, în baza determinismului
universal şi al preştiinţei lui Dumnezeu, rugăciunea este fără rost. În acelaşi tratat, Origen a
evidenţiat legătura dintre libertatea omului şi Dumnezeu, care se stabileşte prin rugăciune, în
urma căreia devenim participanţi la viaţa harică.
La poporul român dreptcredincios, rugăciunea — şi în general spiritualitatea filocalică au
fost o realitate permanentă datorită genezei şi existenţei sale specifice295. Sfântul Niceta de
Remesiana — cel care a făcut să răsune pe pământul românesc cântări de laudă lui Dumnezeu,
încă de la sfârşitul secolului al IV-lea — povăţuia ca rugăciunea în comun să se facă după
rânduiala tipiconală stabilită de Biserică. „Când se cântă, toţi să cânte; când se roagă, afirmă
Sfântul Părinte, toţi să se roage; când se citeşte să se facă linişte ca să se audă la fel de către toţi
ceea ce citeşte citeţul, nu altul rugându-se cu voce tare să, facă zgomot...E timp de rugcăine când
ne rugăm cu toţii, dar e şi timp orcând vrei. De câte ori vrei să te rogi în particular, fă rugăciune
(optentu oratione) ca să nu pierzi cetirea, fiindcă nu totdeuna poţi avea la îndemână acesta, pe
când, rugăciunea stă la dispoziţia oricui. Să nu socoteşti că se naşte un folos mic din ascultarea
citirii sfinte. Într-adevăr rugaăciunea acesta conchide Sfântul Părinte, este mai roditoare, deaorce
mintea fiind hrăniotă cu o lectură recentă, merge pe imaginea lucrurilor dumnezeieşti pe care le-a
auzit de curând 296.
Tradiţia românească sihâstrească ne-a lăsat pagini de o aleasă frumuseţe duhovnicească.
În paginile acestei literaturi găsim povăţuiri şi despre modul cum trebuie să ne rugăm. Prea
cuviosul schimonah Vasile de la Poiana Mărului din Ţara Românească povăţuia pe ucenicii săi
să nu răminâ doar la „rugăciunea cea din afară”, „adică numai la citirea şi cântarea psalmilor, a
troparelor şi a canoanelor”, ci să urce „la treapta lucrării celei cu mintea”297. Purtător al aceleiaşi
spiritualităţi filocalice, ieroschimonahul Iosif, duhovnicul Mănăstirii Vâratec, îndemna ca, şi
atunci când rostim rugăciunea, „tot să umbrim cu mintea peste prestolul inimii”298.

295
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Isihaştii şi sihaştrii şi rugăciunea lui Iisus în tradiţia ortodoxiei româneşti, în
Filocalia, vol. VIII, Editura I. B. M. B. O. R, Bucureşti, 2009, p. 556;
296
Sfântul Niceta de Remesiana, Despre folosul cântării, XII-XIV, apud. C. H. Turner, Introduction, pp. 240-241;
297
Cuvânt înainte sau călăuză, în Filocalia, vol. VIII, Editura I. B. M. B. O. R, Bucureşti, 2009, p. 588;
298
Ibidem, p. 609;

78
 CONCLUZII

Rânduielile şi normele canonice a Bisericii noastre Ortodoxe, ce au înrâuire în sfera

rugăciunii sunt pentru învăţarea tuturor creştinilor şi au ca scop consolidarea învăţăturii
mântuitoare, iar ele susţin şi confirmă pravila predanisită de tradiţia liturgico-canonică. Întrucât
am primit aceste rânduile bisericeşti referitoare la Sfinţii Părinţi ai bisericii noastre avem
olbigaţia de a păstra cu statornicie această predanisire exact aşa cum am primit-o. Aşa cum
păstrăm această predanisire, aşa trebuie să o şi învăţăm pentru ca la „cele aşezate mai înainte
nimic să nu se mai adauge”.
După cum s-a putut constata, părinţii apostolici, apologeţii şi teologii de seamă ai
Bisericii Ortodoxe s-au preocupat şi de pravila rugăciunii, acest „oxigen spiritual al vieţii
duhovniceşti”299. Ei au comentat Rugăciunea domnească, au interpretat şi explicat textele biblice
despre rugăciune şi au dat îndrumări preţioase privind modul cum trebuie să ne rugăm. Sfinţii
Părinţi ai Bisericii Ortodoxe au elaborate, în temeiul acestei mărturii, o adevărată teologie a
rugăciunii. În lucrările lor teologice, creştinii tuturor veacurilor vor găsi mărturii preţioase
privind pravila rugăciunii, adică a însăşi fiinţei cultului creştin.
Mărturiile Bisericii Ortodoxe despre rugăciune rămân pentru noi, cei de astăzi, o pravilă
pe care trebuie să o cunoaştem şi să o îndeplinim.
Teologii romano-catolici contemporani recunosc, cu îndreptăţire, că Biserica Ortodoxă a
stiut să păstreze unitatea indestructibilă dintre teologie şi trăire, dintre teologie şi rugăciune,
dintre teologie şi sfinţenie. Mărturiile tradiţiei liturgice şi canonice ale Bisericii Ortodoxe -
relevate în acest studiu - adeveresc cu prisosinţă această realitate, într-adevăr, Biserica Ortodoxă
a păstrat această unitate dintotdeauna, şi prin aceasta face dovada că a cunoscut "duhul
adevărului" de "duhul rătăcirii" (I Ioan IV, 6).

299
Diac. Prof. O. Bucevschi, Iisus Hristos în viaţa duhovnicească, în “Studii Teologice”, VII, 1955, Nr. 7-8, p. 515;

79
 BIBLIOGRAFIE

A. IZVOARE:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Patriarh Teoctist, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2013;
2. ***, Cuvânt înainte sau călăuză, în Filocalia, vol. VIII, Editura I. B. M. B. O. R,
Bucureşti, 2009;
3. ***, Cuvânt de rugăciune al lui Nichifor din singurătate, Filocalia, vol. VII, Bucureşti,
1977;
4. ***, Învăţături duhovniceşti, Filocalia, vol.V , Editura I. B. M. B. O. R, Bucureşti, 2009;
5. ***, Scara Sfântului Ioan Scărarul şi învăţăturile lui Ava Dorotei, trad. Pr prof. D.
Stănlloae, Filocalia, vol. IX, Bucureşti, 1980;
6. Calist, patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia, vol. VIII, Editura I. B. M. B. O.
R, Bucureşti, 2009;
7. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Scrieri, Partea întâia, Închinarea şi slujirea în Duh şi
Adevăr, Cartea a cincisprezecea, Trebuie să ne înfăţişăm lui Dumnezeu curaţi şi spălaţi; şi
curăţia noastră este în Hristos, în P.S.B. 38, trad. intr. şi note pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991;
8. Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, împărţit în 153 de capete, 3, Filocalia sau
culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi,
vol. I, trad. intr. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2009;
9. Grigore de Nyssa, Sfântul, Cele cinci cuvântări despre Rugăciunea Domnească, în “P.
G.”, XLIV, 1924, A;
10. Grigorie Sinaitul, Sfântul, Filocalia, vol. VII, EIBMBOR, Bucureşti, 1977;
11. Ioan Carpatinul, Sfântul, Filocalia, vol. IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994;
12. Isaac Sirul, Sfântul, Filocalia, vol. X., Editura I. B. M. B. O. R, Bucureşti, 2009;
13. Iustin, Sfântul, Dialogul cu iudeul Trifon, în P. S. B., vol. II. Bucureşti, 1980;
14. Marcu Ascetul, Sfântul, Filocalia, vol. I, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993;
15. Molitfelnic, E. I. B. M. B.O.R., Bucureşti, 2013;

80
16. Origen, Despre Rugăciune, în P. S. B., vol. VII, Editura I. B. M. B. O. R, Bucureşti,
1982;
17. Simeon Noul Teolog, Sfântul. Metoda sfintei rugăciuni şi atenţiuni, trad. de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, 2009;
18. Teognost, Sfântul, Filocalia, vol. IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994;
19. Nichita Stithatul, Cuviosul, Cele 300 de capete, Filocalia, vol. VI, Editura I. B. M. B. O.
R, Bucureşti, 2009;
20. Vasile cel Mare, Sfântul, „Constituţiile Ascetice”, cap. I, IV, în Scrieri partea a doua,
Asceticele, P.S.B., vol 18, trad. intr. indici şi note Prof. Iorgu D. Ivan, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1989;

B. INSTRUMENTE DE LUCRU: MANUALE, DICŢIONARE, TRATATE

UNIVERSITARE, ATLASE, ENCIPLOPEDII:

1. ***, Carte de Rugăciuni (romano-catolice)tradiţionale şi biblice, Editura Serafica, 2009;

2. ***, Către smirneni, în Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. I, Ediţie bilingvă, Editura
Polirom, Bucureşti, 2010;
3. ***, Despre rugăciune şi trezvie în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, trad. de Florentina
Cristea, Editura Cartea Ortodoxă;
4. ***, Despre Unitatea Bisericii Ecumenice, De Catholicae Ecclesiae Unitate, în
„Apologeţi Limbă Latină”, Bucureşti, 1981;
5. ***, Omilie numită a doua epistolă către Corinteni, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”,
vol. I, Ediţie bilingvă, Editura Polirom, Bucureşti, 2010;
6. ***, Scara Sfântului Ioan Scărarul şi învăţăturile lui Ava Dorotei, trad. Pr prof. D.
Stănlloae, în „Filocalia", vol. IX, Bucureşti, 1980;
7. Antonie de Suroj, Mitropolit, Şcoala rugăciunii, trad. de Gheorghe Fedorovici, Editura
Sophia, Bucureşti, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2006;
8. Braniște Ene, Pr. Prof. Dr., Liturgică generală, Ediția a III-a, Editura Episcopiei Dunării
de Jos, Galați, 2002;
9. Bobrinskoy Boris, Pr. Prof. Dr., Taina Bisericii, trad. rom. de Vasile Manea, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2004;

81
10. Ciprian, Sfântul, Despre rugăciunea Domnească (De Dominica Oratione), în “Apologeţi
de Limbă Latină”, Bucureşti, 1981;
11. Clement Romanul, Sfântul, Epistola către corienteni, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”,
vol. I, Ediţie bilingvă, Editura Polirom, Bucureşti, 2010;
12. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi spirtitualitate, Editura Basilica
a Patriarhiei Române, Bucureşti 2009;
13. Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericească, trad, de Pr. C. Iordăchescu, Iaşi, 1932;
14. Erickson John H., în „Cuvânt înainte” la lucrarea (teza de doctorat în Drept canonic) unui
distins şi regretabil ierarh şi canonist al Bisericii Ortodoxe, Arhiepiscop Peter;
15. Evdokimov P., L’art de l’icone, Bruges, 1970;
16. Floca Ioan N., Arhid. Prof. Univ. Dr., Joantă Sorin, Prof. Dr., Drept bisericesc, vol. I,
Sibiu, 2006;
17. Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, Ed. a III-a îmbunătăţită, Sibiu,
2005;
18. Ibidem, Drept canonic orthodox, Legislație și administrație bisericească,vol. I, E. I. B.
M. B. O. R., București, 1990;
19. Ibidem, Drept canonic orthodox, Legislație și administrație bisericească, vol. II, E. I. B.
M. B. O. R., București, 1990;
20. Hameau G., Les plus beaux sermons de Saint Augustin, vol. II, Paris, 1933;
21. Hefele Ch. J., Leclercq D. H., Histoire des Conciles d’apres les documents originaux,
tom. III, partea II, Paris, 1910;
22. Herma Păstorul, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, vol. 1, Bucureşti, 1979;
23. Ică Ioan I. jr, Diac., Canonul Ortodoxiei I, Canonul apostolic al primelor secole, III.
Creştinismul apostolic orthodox după 2000 – contestaţii, mutaţii, revizuiri, Editura Deisis,
Stavropoleos, 2008;
24. Ibidem, „Îndumnezeirea” omului, P. Nellas şi conflictul antropologiilor, std. intr. la Panayotis
Nellas, Omul – animal îndumnezeit, ed. a IV-a, Editura Deisis, Sibiu, 2009;
25. Ioan Damaschin, Sfântul, Dogamtica, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1938;
26. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilia a doua, Despre Ana, 5, Ed. M. Janin, vol. V;
27. Ioan Scărarul, Sfântul, Scara dumnezeiescului urcuş, Cuv. XXVIII, 1, FR. IX, trad. intr.
şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti 2007;

82
28. Ioan Scărarul, Sfântul, Scara Raiului, Ediţia a VII-a, Editura Arhiepiscopiei Timişoarei,
2008;
29. Ioja Cristinel, Conf. Dr. Homo Economicus – Iisus Hyristos, sensul creaţiei şi
insuficienţele purului biologism, Editura Marineasa, Timişoara, 2010;
30. Isaac Sirul, Sfântul, Cuvinte despre nevoinţă, XXIX, trad. intr. şi note de pr. prof. dr.
Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008;
31. Învățătura celor doisprezece Apostoli, în ”Scrierile Părinților Apostolici”,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1979;
32. Maxim Mărturisitorul, Sfântul, A doua sută a capetelor despre dragoste, 2-4, FR. II, trad.
intr. şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București;
33. Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Iaşi, 1642, traducere de Prof. Al. Elian,
Bucureşti, 1981;
34. Milaş N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. II, partea a II-a;
35. Neofit, patriarhul Costantinopolului, Pidalion (Cârma Bisericii Ortodoxe), Editura
Creidnța Strămoșească, Iași, 2004;
36. Origen, Despre Rugăciune, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. VII, Bucureşti, 1982;
37. Papandreou Damaskinos, Dr., Sfântul si Marele Sinod al Ortodoxiei: Tematica si lucrari
pregatitoare, ed. îngrijită şi trad. din lb. franceza de Pr. Nicolae Dascălu, Editura Trinitas, Iaşi,
1998;
38. Pritchard J. B. (ed)., Ancient Near Eastem Texts Relating to the Old Testament,
Princenton, 1955;
39. Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu așezămintele și canoanele Apostolice, trad.
de Pr. Prof. I. Mihălcescu, Chișinău, 1928;
40. Sofronie, Arhimandritul, Despre rugăciune, trad. de pr. prof. Teoctist Caia, f. ed., 2006;
41. Stan L., Mirenii în Biserica, Sibiu, 1939;
42. Stăniloae Dumitru, Pr, Prof. Univ. Dr., Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt,
ed. a II-a, cuvânt înainte de arhim. Gheorghios Grigoriatul, prefaţă Olivier Clément, trad. de
Maria-Cornelia Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003;
43. Idem, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, ed. a II-a, cuvânt înainte de
arhim. Gheorghios Grigoriatul, prefaţă Olivier Clément, trad. de Maria- Cornelia Ică jr, Editura
Deisis, Sibiu, 2003;

83
44. Idem, Isihaştii şi sihaştrii şi rugăciunea lui Iisus în tradiţia ortodoxiei româneşti, în
Filocalia, vol. VIII, Editura I. B. M. B. O. R, Bucureşti, 2009;
45. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I. E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996;
46. Teclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol II: Teologia rugăciunii minţii, trad. de pr. prof.
Ioan I. Ică, postfaţă diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba
Iulia, 1994;
47. Tertulian, Despre Rugăciune (De Oratione), în “Apologeţi de Limbă Latină”, Bucureşti,
1981;
48. Tertulian, Despre răbdare (De Patientia), în “Apologeţi de limbă Latină”, Bucureşti,
1981;

C. ARTICOLE, STUDII, COMUNICĂRI:

1. Alexa Nicolae, Pr. Drd., Temeiurile dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți, în ”
Studii Teologice”, XXX, Nr. 1-2, 1978, p. 105;
2. Andronikov C., The Meaning of Rite, în “St. Vladimir’s Theological Quarterly”, vol. 20,
1976, nr. 1-2, p. 38;
3. Bucevschi O., Diac. Prof., Iisus Hristos în viaţa duhovnicească, în “Studii Teologice”,
VII, 1955, Nr. 7-8, p. 515;
4. Benoit Pierre, O. P., La Prière dans les religions gréco-romaines et dans le christianisme
primitif, in „Yearbook". 1978-1979, Tantur (Jérusalem), 1981, pp. 19-43;
5. Ciobotea Daniel, Patrarhul Bisericii Ortodeoxe Române, Învățătura Sfântului Ioan Gură
de Aur despre rugăciunile pentru cei adormiți în Domnul, în ”Mitropolia Banatului”, XXVI,
1976, Nr. 9-12, p. 653;
6. Ciutacu Ion, Drd., Protestanţii şi creştismul primar, în “Studii Teologice”, XIX, 1967,
Nr. 5-6, pp. 334-346; Dură Nicolae, Pr. Prof. Univ. Dr., Mărturii ale tradiţiei ortodoxe, biblice şi
patristice, despre rugaciune, în Revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LX, Nr.1-3,
Ianuarie-martie 1984, Iaşi, p. 81;
7. Chirvasie Ioan, Pr., Rugăciunile pentru cei adormiți, în învățătura Bisericilor Romano-
catolică și Ortdoxă, în ”Biserica Ortdoxă Română”, LXXVII, Nr. 3-4, 1959, pp. 384-385;

84
8. Composta Dario, Il diritto canonico nella formazione dell'Europa (325-800 d. Ch., în:
Apollinaris, LXII, (1989), no. 3-4, p. 605;
9. Constantinescu I., Pr. Prof., Rugăciunile pentru cei morți, în ” Glasul Bisericii”, XXXIV,
Nr. 7-8, 1975, p. 749;
10. Dură Nicoale, Pr. Prof. Univ. Dr., Mărturii ale tradiţiei ortodoxe, biblice şi patristice,
despre rugaciune, în Revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LX, Nr.1-3, Ianuarie-martie
1984, Iaşi, p. 84, 91, 94, 96, 98, 481, 487, 488,;
11. Idem, La synodalité, l'une des anciennes institutions de l'Europe, în: Analele Universitatii
Ovidius Constanta, Seria: Drept si stiinte administrative, nr. 1 (2007), pp. 8-19;
12. Idem, Canoanele Sinodului II Ecumenic şi obligativitatea mărturisirii şi păstrării
neschimbate a credinţei niceo-constantinopolitane, în “Ortodoxia”, XXXIII, 1981, Nr. 3, pp.
642-659;
13. Idem, Didascalia, versiunea etiopiană, în ”Studii teologice”, XXVI, 1975, Nr. 5-6, p.
448;
14. Idem, Le Régime de la synodalité selon la législation canonique conciliaire,
oecuménique, du Ier millénaire, Bucarest, 1999, teza de doctorat în Drept canonic susţinută la
prestigiosul Institut catolic din Toulouse (Facultatea de Drept canonic);
15. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Cuvânt despre rugăciune de Sfântul Ioan Gură de Aur,
traducere de Pr. D. Fecioru, în ”Ortdoxia”, XXXV, Nr. 3, 1983, p. 425;
16. Ioan Scărarul, Sfântul, Despre rugăciune, tradecere de Ilie Frăcea, în ” Mitropolia
Ardealului”, XXV, Nr. 7-9, 1980, p. 633;
17. Ioanicescu I., Pr., Rugăciunile pentru cei morți, în ” Mitropolia Olteniei”, XXVII, Nr. 1-
2, 1975, p. 86;
18. Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria - sec- IV, trad. de Pr. Prof. Branişte, în
„Mitropolia Olteniei”, XXXIV, 1982, Nr. 4-6, p. 350 (teză de docotorat);
19. Mărculescu Radu, Ouspensky Leonide, La Theologie de l’icone dans l’Eglise Orthodoxe,
Paris, 1980, în „Mitropolia Banatului”, XXXI, 1981, Nr. 7-9, p. 604;
20. Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Kritopulos, trad, de Diac. Lect. Ioan Ică, în
„Mitropolia Ardealului”, Nr. XVIII, 1973, Nr. 3-4, pp. 262-263;
21. Njssiotis Nikos A., The Relationship between corporate Worship and individual prayer
in the orthodox tradition, în „Yearbook", 1978-1979, Tantur (Jerusalem), 1981, pp. 129-146;

85
22. Olariu Ioan, Pr., Rostul și condițiile rugăciunii, în ” Mitropolia Banatului”, XXIII, Nr. 7-
9, p. 447;
23.
24. Peli Pinhas Hacohen, From Prophecy to Prayer. On Prayer and the Pray — er in
Judaism of Late Antiquity, în „Yearbook", 1978-1979, ed. by Ecuinenical Institute for Advanced
Theological Studies, Tantur (Jerusalem), p. 46;
25. Petrescu N., Pr. Prof., Tâlcuirea Apostolului de la Înălţarea Sfintei Cruci: I Corinteni 1,
18-24, în „Mitropolia Olteniei”, XXXIII, 1981, Nr. 7-9, p. 437;
26. Idem, Cinstirea sfintelor icoane, în “Mitropolia Olteniei”,XXXIII, 1981, Nr. 7-9, p. 437;
27. Petreuţă Ioan, Pr. Prof., Eshatologia ortodoxă în comparaţie cu cea romano-catolică, în
“Studii Teologice”, III, 1950, pp. 223-346;
28. Quinn Jerome D., Apostolic Minstry and Apostolic Prayer, în „Theology Digest”, vol.
XX, Nr. 2, (Summer), 1972, pp. 116-120
29. Radu Simion, Pr. Dr., Rostul meditației în viața preotului, în ”Mitropolia Ardealului”,V,
Nr. 1-2, 1960, pp. 93-94;
30. Idem, Pr. Dr., Rugăciunile bisericii pentru cei adormiți și temeiul lor, în ”Mitropolia
Banatului”, XXVIII, Nr. 10-12, 1979, p. 659;
31. Idem, Pr. Dr., Temeiul rugăciunilor Bisericii pentru cei adormiți, în ”Mitropolia
Ardealului”, XXII, Nr. 1-3, 1977, pp. 125-135;
32. Skuteris, Locul laicilor în Biserica (O abordare ortodoxă), în: Omagiu Profesorului
Nicolae V. Dură la 60 de ani, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanta, 2006, p. 1239;
33. Stamatoiu, Pr. Prof. Dr., Rugăciune şi muncă după Sfântul Apostol Pavel, în Revista
„Mitropolia Olteniei”, XXXIII, 1981, Nr. 4-6, pp. 237-244;
34. Stan Liviu, Pr. Prof. Dr., Instituţie şi instituţionalizare în viaţa bisericească, în
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Nr. XLVI, 1970, Nr. 3-6, p. 244;
35. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof. Dr., Mărturisirea dreptei credinţe prin rugăciunile preotului
însoţite de răspunsurile credincioşilor ca pregătire pentru înfăptuirea jertfei euharistice şi a
împărtăşirii de ea, în „Mitropolia Banatului“, XXXI (1982), nr. 1-3, p. 46;
36. Idem, Modurile prezenţei lui Hristos în cultul Bisericii, în „Mitropolia Banatului”,
XXXII, 1982, Nr. 7-8, pp. 435-436;

86
37. Idem, Rugăciunile pentru alții și sobornicitatea Bisericii. Rugăciunile pentru vii, în
”Studii Teologice”, XXII, Nr. 1-2, 1970, p. 29;
38. Vasile, Pr., Locul și roadele rugăciunii în Ortocoxie, în ”Mitropolia Banatului”, XXIII,
Nr. 1-3, 1973, p. 106;
39. Virgulin Stefano, Settimana di preghiere per l’unita dei cristiani, 1982, în „Unitas”,
XXXVI, 1981, Nr. 4, pp. 241-247;
40. Vintilescu P., Pr. Prof., Epiclesa, în ” Biserica Ortodoxă Română”, LXXX, Nr. 1-2, p. 86;
Vlaicu Patriciu, Raportul dintre principiile canonice si misiunea Bisericii, în: ”The place of
canonical principles in the organization and working of autocephalous orthodox churches, The
canon law international symposium”, Arad 10-12 september 2008, Center for Theological-
Hystorical and Pastoral-Missionary Prognosis Studies from the Theology Faculty of Arad, coord.
Rev. Prof. Ph. D. Constantin Rus, Arad, 2008, p. 207.

87
 DECLARAȚIE

Subsemnatul PLEȘCĂU BOGDAN CONSTANTIN, absolvent al Masteratului de Studii

Juridico-canonice ale celor trei religii monoteiste, al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, din cadrul
Universităţii ”OVIDIUS” din Constanţa, Promoţia – 2018 – , declar pe proprie răspundere că
lucrarea de disertație cu titlul „RÂNDUIELI ȘI NORME CANONICE PRIVIND
RUGĂCIUNEA PRIVATĂ ȘI PUBLICĂ”, susţinută la disciplina Drept Canonic, sub
îndrumarea Pr. Prof. Univ. Dr. Dură Nicolae, îmi aparţine în totalitate şi nu este un plagiat, iar la
alcătuirea lucrării nu am folosit alte surse decât cele menţionate în Bibliografia Selectivă.

88