MISIUNE ŞI DIALOG ECUMENIC DIN PUNCT DE VEDERE

ORTODOX

Introducere
Nemuritoarea şi neînserata lumină a Ortodoxiei străluceşte, cu puterea
Duhului Sfânt, în lumea noastră, oferind, cu generozitate, mărturia iubirii şi a
milostivirii nespuse a lui Dumnezeu, a aprofundării creatoare a tradiţiei Bisericii
primare, fiind semn de autenticitate, încredere şi speranţă pentru
contemporaneitate. Marcată de transformări ireversibile şi rapide, de multe
tensiuni, de o nemaipomenită dezvoltare tehnică, de schimbări economice
profunde şi solide, şi de o nemainîntâlnită transformare a valorilor, lumea
noastră este asemenea unui nou şi mare Areopag care, deşi se închină la mulţi
idoli, are nevoie să i se vestească cuvântul, cel cu putere multă, al Evangheliei
lui Hristos, pentru a o cutremura din temelii, pentru a-i oferă un rost, o credinţă
dinamică şi a susţine timpul oportun înnoirii chipului ei, spre devenirea întru
nepieritoarea şi veşnica viaţă, dar şi pentru a zidi temeliile civilizaţiei creştine a
iubirii. Deschisă în permanenţă lucrării dumnezeieşti, prin intermediul acelor
seminţe ale Logosului, raţiuni ale creaţiei, care ne mediază depăşirea distanţei
dintre Creator şi creaţie1, lumea noastră se află în pragul unei transformări de
perspectivă, căci aprofundarea dialogului, sporirea întâlnirilor, creşterea
conştiinţei solidarităţii, a colaborării şi a cooperării, deschiderea spre lumea
Duhului şi acuta nevoie de spiritualitate, fac ca misiunea evanghelică de
propovăduire a cuvântului dumnezeiesc să fie, nu doar o nevoie internă
eclezială, dar şi o necesitate umană şi socială.Provocările, adesea nefaste,
existente în lumea noastră, au dus la o creştere fără precedent a întîlnirilor şi
dialogului, din partea creştinilor, indiferent de tradiţia confesională şi cultură
căreia ei îi aparţin.Războaiele, conflictele, catastrofele umane şi tot ceea ce se
întâmplă rău în lume sunt asemenea unui disperat strigăt de ajutor către
Dumnezeu, un semn că viaţa, aşa cum exista ea acum, nu mai poate continua
aşa şi că o schimbare trebuie să apară. Zorile unei lumi noi răsar înaintea
noastră, iar Biserica este steaua călăuzitoare, Luceafăr şi Soare, care luminează
drumul nostru către descoperirea unei noi paradigme existenţiale.2

1 I. ZIZIOULAS, Mitropolitul Pergamului,Comuniune şi alteritate. Fiinţarea personal-eclezială, Sophia,

Bucureşti, 2013, 44.

2 Ibidem.
 Dialogul şi misiunea, ca expresii majore ale lumii noastre şi ale
cuvântului, sunt manifestări fireşti ale adâncului umanităţii noastre, ale chipul
lui Dumnezeu din noi şi reprezintă repere ale activităţii fireşti, eccleziale, în
contemporaneitate. Nimic nu este mai natural pentru Biserică, decât a relaţiona,
a intra în dialog, a crea punţi de comunicare, a înlesni schimburi reciproce de
valori spirituale şi culturale, dar şi a media raporturile inter-umane. Conştientă
de vocaţia sa misionară şi ecumenică, Biserica noastră consideră dialogul ca
fiind o cale necesară de relaţionare cu celelate tradiţii ecleziale creştine, având
credinţa că ea este păstrătoarea fidelă a tradiţiei Bisericii primare, şi că are
datoria de a fi martoră a Bisericii nedespărţite şi de a manifesta unitatea
acesteia. Astfel ea este implicată în dialogul ecumenic contemporan, fiind
membră a Consiliului Mondial al Bisericilor, cea mai cunoscută structură
ecumenică actuală, care reprezintă Bisericile în comuniunea frăţească 3 şi
cheamă la unitate vizibilă şi coerentă4, realizând o extraordinară deschidere
către unitate, de neimaginat cu jumătate de secol în urmă. 5 Ortodoxia are o
puternică vocaţie ecumenică şi o preocupare profundă pentru realizarea unităţii

3A.KESHISHIAN, Orthodox perspectives on mision, Regnum Lynx, Oxford, 1992, 125.

4 G. GOOSEN, Bringing Churches Togheter. A popular introduction to ecumenism, Edition WCC Publications,
Geneva, 2001, 23.

5G. LIMOURIS, Orthodox vision of ecumenism,Edition WCC Publications, Geneva, 1994, 274.
creştine şi o deschidere sinceră spre dialog6, căci ea este receptivă la nevoile
vieţii, teologia ei fiind puternic ancorată în viaţa omului.7
Misiunea şi dialogul ecumenic sunt două fenomene caracteristice lumii
noastre şi esenţiale pentru decriptarea realităţii religioase creştine
contemporane. Migraţia, libera circulaţia, problemele grave ce marchează
realitatea noastră cotidiană, dar şi mijloacele de comunicaţie socială şi nevoia de
reconciliere şi colaborare înlesenesc dialogul, aprofundează căutările şi cer
intensificarea eforturilor misionare de răspândire şi aprofundare a Evangheliei
lui Hristos şi de accelerare a dialogului ecumenic, ce vizează refacerea unităţii
văzute a unităţii Bisericii lui Hristos. Pentru ca lumea să creadă, iar cuvântul
evanghelic să aibă maximă credibilitate, misiunea şi dialogul ecumenic
constituie centrul preocupărilor ecleziale actuale din partea Bisericilor Ortodoxe
din întreaga lume, căci astăzi calea Bisericii este calea dialogului şi a
cooperării.8
Fundamentele trinitare ale unităţii Bisericii lui Hristos
Sfânta Treime este centru şi fundament al vieţii creştine, care rezumă
concepţia noastră despre lume şi viaţă, dar care ne descoperă şi modalitatea de
realizare a unităţii văzute a Bisericii lui Hristos. Ea este program de viaţă şi
acţiune socială, ecumenică şi teologică, oferind cheia înţelegerii adevărate a
realităţii. Totodată, Biserica însăşi se fundamentează, creşte şi are ca model
Sfânta Treime, ceea ce ne arată că până şi în dialogul ecumenic, acest model de
viaţă şi acţiune se manifestă plenar: “ca toţi să fie una, precum Tu Părinte în
Mine şi Eu în Tine…ca ei să fie una în Noi”(In. 17, 20-21). Dacă ruperea
unităţii creştine este o stare de înstrăinare în iubire, de izolare şi de creştere a
individualismului şi a specificităţii, în defavoarea unităţii, precum, şi o judecată
divină pentru creştini, refacerea unităţii văzute a Bisericii lui Hristos presupune
împărtăşirea plinătăţii adevărului de credinţă prin Duhul Sfânt, aprofundarea

6D. STĂNILOAE, Mişcarea ecumenică şi unitatea creştină în stadiul actual, în Ortodoxia, XV (1963), nr. 3-4,
544.

7V.ZIELINSKY, Dincolo de ecumenism, Anastasia, Bucureşti, 1998, 73.

8 I. BRIA, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, România Creştină, Bucureşti, 1999, 203.
eclesiologiei trinitare în toate consecinţele ei practice.9 Deschiderea ecumenică a
teologiei ortodoxe accentuează “împletirea diaconiei sociale cu accentuarea
permanent şi fermă a necesităţii refacerii unităţii de credinţă”10 şi aduce, ca dar
specific, redescoperirea importanţei tainei Sfintei Treimi pentru viaţa creştină şi
meditaţia teologică, deoarece ea propune modelul unităţii creştine fundamentat
pe acel “principiu esenţial al comuniunii, al participării care nu se
subordonează”.11 Fundament şi finalitate a dialogului ecumenic este Sfânta
Treime, ca unitate în diversitate, după chipul unui Absolut care este El Însuşi
comuniune, şi modalitate specifică de a trăi unitatea în mod personal. Conform
acestui model, unitatea ecumenică are în vedere păstrarea propriei specificităţi,
fără ca aceasta să devină pretext, ori mijloc de izolare sau de separare.
Teologia şi spiritualitatea unităţii
Teologia dialogului şi a colaborării ecumenice preocupare a majorităţii
Bisericilor creştine12, este fundamentată pe ideea refacerii frăţietăţii slăbite şi pe
nevoia aprofundării comuniunii în Duhul Sfânt, pe accentuarea dialogului
dragostei şi al spiritualităţii, deoarece, teologia nu este speculaţie raţională
despre Dumnezeu, ci expresia vieţii duhovniceşti, a vieţii cu Tatăl, prin Fiul în
Duhul Sfânt, a experierii iubirii divine nesfârşite, comunicate în viaţa Bisericii,
altfel spus, ea este, mai degrabă doxologie. Fundamentul dialogului ecumenic

9 D. STĂNILOAE, “Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii”, în Ort . (1964), nr. 4, 505.

10 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi Spiritualitate, 298.

11 Ibidem.

12 Ibidem, 297.
este Însăşi rugăciunea-testament a Mântuitorului Iisus Hristos din Grădina
Ghetsimani, „ca toţi să fie una” (In. 17, 20), iar faptul că noi originăm nevoia de
refacere a unităţii Bisericii lui Hristos pe acest fapt, ne descoperă strânsa
legătură dintre teologie, dialog ecumenic şi spiritualitate.13 Duhul Sfânt este
animatorul unităţii, iar atunci când aprofundează viaţa spirituală, creştinii
înaintează pe drumul înnoirii, al spiritualizării, al transformării şi al
transfigurării, se apropie tot mai mult unii de ceilalţi. 14 Cu cât te curăţeşti mai
mult, cu ajutorul harului Duhului Sfânt, cu atât devii mai apropiat de cel de
lângă tine, chiar dacă aparţine unei alte tradiţii confesionale creştine. Rolul
spiritualităţii în apropierea dintre Biserici este, prin urmare, decisiv, căci
“dezbinările dintre creştini sunt, mai întăi de toate, un deficit de spiritualitate
(Gal. 5, 20)”15, adică arată o insufucientă aprofundare a propriei spiritualităţi,
care să aducă acea lucrare de înnoire profundă a Duhului Sfânt, Duh al unităţii
şi al comuniunii. Adâncirea spiritualităţii duce la creşterea unităţii Bisericii lui
Hristos, la apropierea unii de alţii prin Hristos, la dezvoltarea tot mai adâncă a
iubirii frăţeşti,16 ceea ce ne arată că “mediul în care Dumnezeu Se dăruieşte
persoanei umane sau intră în contact cu ea, este mediul comuniunii spirituale
maxime.”17

13 D.CIOBOTEA, “Dorul după Biserica nedespărţită sau apelul tainic şi irezistibil al iubirii treimice”, în rev.
Ort (1982), nr. 4 , 586.

14 Chr. YANNARAS, Abecedar al credinţei, Bizantină, Bucureşti, 1996, 55.

15 D. CIOBOTEA, “Dorul după Biserica nedespărţită sau apelul tainic şi irezistibil al iubirii treimice”, 588.

16 H. BALTHASAR, Crezul. Meditaţii la Simbolul de Credinţă Apostolic, (trad.rom.), Galaxia Gutenberg,

Târgu Lăpuş, 2004, 66.

17 DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi Spiritualitate, 301.

 Ecleziologia dialogului şi a comuniunii
Pentru Biserica Ortodoxă, eccleziologia este trinitară şi ne revelează o
eccleziologie a comuniunii, a deschiderii salvatoare spre celălalt, care
favorizează atât dialogul şi libertatea, cât şi unitatea şi împlineşte nevoia de
frăţietate şi conciliaritate, fără dezbinare, izolare, confundare sau uniformizare.18
Viaţa duhovnicească este viaţa de participare la comuniunea Sfintei Treimi, de
aceea, atunci când ea este aprofundată, creşte şi gradul de unitate creştină, iar
fundamentul trinitar al unităţii ecleziale este extins, astfel, prin cei ce se
angajează în acest demers spiritual şi dialogal. Ecclesiologia comuniunii şi a
dialogului, este pentru Ortodoxie, o ecleziologie trinitară, fundamentată pe
extensia treimică comunitară, pe acel mod de unitate, bazat pe conciliaritate, pe
originalitate şi pe specificitate, pe împărtăşirea “supreme iubiri”19. Unitatea
Bisericii are, din această perspectivă, în vedere “un schimb reciproc al
diverselor harisme în unul şi acelaşi Duh şi în una şi aceiaşi credinţă, după
chipul perihorezei treimice”.20
Perspectiva ortodoxă asupra dialogului ecumenic
În Ortodoxie, în general, dialogul este văzut ca o oportunitate de
cunoaştere şi de comuniune, ca un mod unic şi creator de a relaţiona. În mod
special, dialogul ecumenic este perceput, pe de o parte, ca un mijloc de realizare
a unităţii văzute a Bisericii lui Hristos, prin găsirea unor puncte comune de
doctrină, iar, pe de altă parte, este o modalitate practică de a colabora, în
chestiuni concrete ale vieţii şi acţiunii, pentru realizarea idealului de unitate, dar
şi pentru a oferi o mărturie credibilă şi a susţine promovarea Evangheliei în

18 D. CIOBOTEA, “Dorul după Biserica nedespărţită sau apelul tainic şi irezistibil al iubirii treimice”, 589-
590.

19 D. STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, Vol. I , E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 282.

20 Ibidem, 598.
lume, iar, angajamentul ecumenic este, până la urmă, ”un miracol al regăsirii
creştinilor pe drumul unităţii”.21
Dialogul înseamnă deschidere şi porneşte de la respectul pentru
partenerul implicat în această acţiune umnană, alături de responsabilitatea
ajungerii la un ţel comun şi grija de a nu trăda propria tradiţie. Atunci când
Ortodoxia se implică în dialogul ecumenic, ea are conştiinţa faptului că este
urmaşa fidelă a Bisericii celei Una, apostolice, că păstrează succesiunea
apostolică şi că nu a alterat nimic din tezaurul ei doctrinar, canonic, liturgic şi
spiritual. În acelaşi timp, ea este deschisă şi receptivă la formule de exprimare,
la mijloace comune de manifestare şi la acţiunile concrete, împreună cu celelalte
tradiţii confesionale, pentru a realiza unitatea Bisericii lui Hristos. A refuza
dialogul, a te închide în propria ta suficienţă şi a nu te deschide spre celălalt,
reprezintă o trădare a demnităţii chipului lui Dumnezeu din om, care îndeamnă
la comuniune, o atitudine de frică şi de împietrire, de inferioritate şi lipsă de
umilinţă. Hristos Însuşi, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a dialogat cu toate
categoriile sociale şi morale ale timpului său, fără nici-o discriminare, ceea ce se
constituie pentru noi în exemplu edificator. Bineînţeles că, “în dialog trebuie să
păstrăm identitatea noastră proprie. Nu se poate dialoga într-un mod cenuşiu,
cu o identitate imprecisă sau cu una fluctuantă”22.
În acelaşi timp, cum ai putea să faci misiune ortodoxă, să oferi mărturia
bogăţiei tale spiritual, ecleziale, dacă nu intri în dialog? Cum ai putea să
împărtăşeşti roadele misiunii tale în postmodernitate sau experienţa misionară
concretă şi variată, propria ta viziune despre lume şi viaţa, dacă nu dialoghezi?
A nu te implica în dialogul ecumenic, a-l refuza, ori, mai rău, a-l combate,
reprezintă o atitudine de ideologizare şi absolutizare confesională, de slăbiciune,
nesiguranţă şi frică, care, în primul rând, nu slujeşte Ortodoxia şi misiunea sa
universală. Dacă credem în adevărul şi frumuseţea Ortodoxiei, nu putem să nu
intrăm în dialog, pentru a împărtăşi aceste valori şi celorlaţi, cu speranţa că
unitatea se va realize prin mijloacele pe care Domnul le va voi. 23. Deschiderea
Bisericii noastre spre dialog ţine de caracterul apofatic al teologiei sale:
rugăciune şi adoraţie pentru Dumnezeu, cuvinte şi dialog pentru aproapele.
Fundament şi finalitate a dialogului ecumenic este Sfânta Treime, ca unitate în

21 A. PLĂMĂDEALĂ, Ca toţi să fie una, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979,316.

22 DANIEL, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi dăinuire. Raze şi chipuri de lumină din istoria şi
spiritualitatea românilor, Trinitas, Iaşi, 2005 268.
diversitate, după chipul unui Absolut care este El Însuşi comuniune, şi
modalitate specifică de a trăi unitatea în mod personal. Conform acestui model,
unitatea ecumenică are în vedere păstrarea propriei specificităţi, fără ca aceasta
să devină pretext, ori mijloc de izolare sau de separare. Modelul trinitar al
coexistenţei unităţii în diversitate, pe care mulţi îl invocă în colaborarea dintre
confesiuni, este, păstrând proporţiile, o realitate şi o parabolă corectă a
colaborării ecumenice, atâta timp cât nu este văzută ca o imagine statică, ci ca
una dinamică. Alteritatea şi unitatea nu se exclud, ci sunt complementare şi
sinergice. Ortodoxia promovează dialogul ecumenic, nu pentru că ar simţi vreo
lipsă, doctrinară, liturgică sau de altă natură, nu pentru că ar simţi nevoia
întoarcerii fraţilor separaţi sub autoritatea ei, ci din dorinţa sinceră a întâlnirii cu
cei ce cred în Hristos şi a realizării acelei unităţi diversificate, care era în
Biserica începuturilor şi a împlinirii voinţei de unitate a Domnului Hristos
Însuşi.
Relaţia dintre dialogul inter-creştin şi misiunea ortodoxă
Unul din dezideratele dialogului ecumenic este acela al mărturiei unitare
“pentru ca lumea să creadă”, altfel spus, pentru a da autenticitate şi credibilitate
propovăduirii Evangheliei lui Hristos. Dezbinarea şi separarea creştinilor fiind
un obstacol în calea celor ce ar dori să creadă, dar şi o puternică frână în calea
răspândirii eficace a valorilor evanghelice. Pe drept cuvânt, s-a spus că lipsa de
unitate a creştinilor subminează cauza Evangheliei. Cum ar putea crede cineva
în adevărul Evangheliei, în Hristos care uneşte şi eliberează, dacă creştinii sunt
separaţi, iar, uneori, din nefericire, se mai găsesc şi în situaţia de a fi unul contra
altul? În loc ca cel care crede în Hristos să fie unul pentru altul, în spiritul
frăţietăţi, al iubirii de aproapele şi al altruismului creştin! Misiunea creştină
înseamnă a-L mărturisi pe Hristos lumii, a împărtăşi în lume valorile înnoitoare
şi transfiguratoare ale Evangheliei. Este adevărat, fiecare tradiţie creştină îşi
pune propria sa amprentă confesională asupra misiunii, propovăduindu-L pe
Hristos Domnul aşa cum a luat El chip în fiecare spaţiu creştin. Altfel spus,
misiunea este conformată de particularităţile proprii ale procesului de
inculturaţie, fapt ce îi conferă nu doar autenticitate, dar şi credibilitate, căci se
fundamentează pe experienţa concretă a întâlnirii transformatoare cu Hristos
dintr-un anumit loc şi spaţiu Dialogul creştin presupune, de asemenea, şi
apropierea dintre mai multe modalităţi unice de receptare şi trăire proprie a
Evangheliei lui Hristos, valorizarea maximă a alterităţii şi a receptării şi trăiri
lui Hristos.24 Întâlnirea cu Hristos, întrupat, din spaţii culturale diferite, nu
înseamnă opoziţia între un mod adevărat şi unul fals de întâlnire cu Domnul Cel
Înviat, ci, mai degrabă, întâlnirea dintre oameni angajaţi mai mult sau mai puţin,

23 B.BOBRINSKOY, Împãrtãşirea Duhului Sfânt (trad. rom.), EIBMBOR, Bucureşti, 1999, 445.
în grade diferite de intensitate, în relaţie cu Hristos. Acesta este şi motivul
pentru care “Bisericile sunt chemate să promoveze reconcilierea, solidaritatea
şi părtăşia cu toţi”25
Misiunea ortodoxă are o ocazie unică de a promova întâlnirea cu
Mântuitorul Hristos, adevărată, profundă şi substanţială, aşa cum s-a petrece ea
în lumea mirifică, abisală şi fabuloasă a Răsăritului, cu toate roadele ei
binecuvântate, cu rodnicia ei duhovnicească, cu frumuseţea ei liturgică, cu
profunzimea şi rectitudinea ei doctrinară, dar şi cu rigurozitatea canonică a
dreptei credinţe. Fără angajamentul hotărât în dialogul ecumenic al atâtor şi
atâtor ortodocşi, teologi sau credincioşi, din Răsărit sau diaspora, Ortodoxia nu
ar fi putut fi cunoscută aşa cum trebuie, în primul rând lumii occidentale, iar,
apoi, necreştinilor. Între dialogul ecumenic şi misiunea ortodoxă există un strâns
raport de complementaritate. Aşa se face că dialogul ecumenic a înlesnit
misiunea ortodoxă, a făcut cunoscută Ortodoxia şi a susţinut o veche şi
profundă mărturie creştină, iar, pe de altă parte, misiunea ortodoxă este deschisă
dialogului ecumenic, căci acesta îi uşurează parcursul şi îi susţine scopul de a
lărgi Împărăţia lui Dumnezeu prin intermediul Bisericii.
În contemporaneitate, nu mai poţi face abstracţie de dialogul ecumenic,
care este, deja de un secol, cel mai caracteristic fenomen creştin şi o necesitate
misionară, aşa cum s-a văzut. A face misiune este o obligaţie vocaţională şi un
scop eclezial permanent care găseşte în dialogul ecumenic un pilon de susţinere.
Misiunea ortodoxă presupune împărtăşirea modului eclezial, existenţial şi
apostolic, a tradiţiei vii a Bisericii, a modului creştin de relaţionare strânsă cu
Domnul Cel Înviat, aducând celor ce cred parfumul vieţii apostolice în Hristos.
Astfel că, atunci când mărturisim în Simbolul de credinţă apostolicitatea
Bisericii în care credem, nu ne referim numai la continuitatea şi la succesiunea
apostolică, ci, mai ales, la modul de raportare la credinţă şi la modalitatea unică,
apostolică, de a întrupa valorile evanghelice şi de a ne conforma după chipul lui
Hristos. În mărturia vieţii noastre există germenele dorinţei de a face cunoscută
frumuseţea şi adevărul întâlnirii cu Hristos şi celorlalţi, iar acest lucru nu
exclude alte mărturii ale întâlnirii cu Domnul, ci, dimpotrivă, crează o dorinţă
de sincronizare a misiunii şi de conjugare a efortului misionar.

24 A. YANNOULATOS, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane (trad.rom.),Ed. Bizantinã, Bucureşti,

2003, 110.

25 ***, Reconciliation-Gift of God and Source of New Life. Report of the 11 th Assembly of the Conference of
European Churches, Geneva, 1997, 136.
 Amprenta specifică a Ortodoxiei româneşti asupra misiunii şi
dialogului inter-creştin contemporan
Ortodoxia româneascã este angajatã plenar în mãrturia ecumenicã, iar
amprenta sa istoricã o recomandã ca o imagine model, de întâlnire a Rãsãritului
cu Apusul. Sinteza fericitã dintre etnicitate şi credinţã, încã de la începutul
istoriei naţionale, face din naţiunea română un generos mijloc de promovare a
unitãţii vãzute a Bisericii lui Hristos. La aceasta se adaugã şi echilibrul
poziţiilor ortodoxe, profunzimea cercetãrii teologice şi experienţa relaţiilor
interconfesionale, de aceea, s-a tot vorbit despre vocaţia ecumenicã a Ortodoxiei
româneşti şi despre destinul sãu de „punte între Orient şi Occident”26. Biserica
noastră are, în spaţiul religios şi creştin, o imagine generoasă, dată, deci, atât de
faptul că românii sunt un popor de origine latină, dar aparţin tradiţiei creştine
răsăritene, cât şi experienţa istorică, poziţionarea geografică şi direcţiile de
orientare culturală şi de civilizaţie. Echilibrată, dar viguroasă, raţională şi,
totuşi, mistică, în acelaşi timp, Ortodoxia românească este, în mod real, un
spaţiu de întâlnire între Răsărit şi Apus, dar şi o paradigmă misionară
emergentă. În acest sens, a şi fost apreciată Biserica noastră, când s-a spus:
„pâmântul vostru românesc, între “latinitas” şi Bizanţ, poate deveni punct de
întâlnire şi comuniune”27. “Datoritã credinţei creştine, aceasta ţarã, care este
legatã de memoria lui Traian şi de romanitate, dar care evocã chiar prin
numele ei Imperiul Roman de Rãsãrit şi civilizaţia bizantinã, a devenit în
decursul secolelor o punte de legãturã între lumea latinã şi Ortodoxie, ca şi
între civilizaţia elenã şi popoarele slave...Ţara voastrã are ca şi înscrisã în
rãdãcinile ei o singurã vocaţie ecumenicã. Prin poziţia geograficã şi prin lunga
ei istorie, prin culturã şi tradiţie, România este o casã unde Orientul şi
Occidentul se regãsesc în dialog natural"28.

26 Prof. univ. dr. NIFON MIHÃIŢÃ, Misiologie creştinã, Ed.Asa, Bucureşti, 2005, 272.

27 ***Papa Ioan Paul al II-lea în România, Discursuri şi omilii, EARCB, Bucureşti, 1999, 20.

28 Ibidem, 31.
 Biserica noastră a considerat că dialogul ecumenic este o necesitate
firească a contemporaneităţii, un suport necesar misiunii Bisericii şi respectul
fidel faţă de dorinţa Mântuitorului Hristos. Astfel că, deschiderea ecumenică a
Bisericii noastre, deplină şi creatoare, respectul reciproc, forţa argumentării, ca
şi responsabilitatea implicării inter-creştine, a făcut ca vocea Ortodoxiei
româneşti să fie apreciată şi ascultată, pe plan ecumenic. Implicarea Bisericii
noastre manifestă, nu doar aceste lucruri, dar şi ospitalitatea, bunăvoinţa,
respectul alterităţii şi entuziasmul întâlniri, calităţi caracteristice firii românului.
Acestea se văd şi din caracterul misionar ortodox român, orientat spre cele mai
noi preocupări ale poporului lui Dumnezeu, dar şi spre cele mai noi provocări
ale contemporaneităţii, precum şi în ceea ce priveşte dialogul ecumenic, unde
Biserica noastră se află în avangarda acestui fenomen caracteristic timpului
nostru.
Aportul Bisericii Ortodoxe Române la susţinerea şi dezvoltarea
dialogului inter-creştin
Implicarea în mişcarea ecumenică, în dialogul inter-creştin este, pentru
Biserica noastră, în permanenţă, o ocazie potrivită de a afirma Ortodoxia şi
valorile ei axiale şi nepieritoare, bogăţia experienţei şi vieţii ei în Hristos
Domnul, frumuseţea spiritualităţii, daruri care trebuie împărtăşite tuturor
celorlalţi creştini, ca şi aceştia să se bucure şi să ajungă la adevărata credinţă,
deoarece că „aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, singurul şi
adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos...” (In. 17,3). Dialogul inter-creştin
nu presupune doar deschiderea Bisericii Ortodoxe către lume, ci şi o
permanentă redescoperire a învăţăturii şi a spiritualităţii noastre ortodoxe,
pentru că, doar în dialog, te descoperi şi te deschizi la adevărata valoare. “În
dialog trebuie să păstrăm identitatea noastră proprie. Nu se poate dialoga într-
un mod cenuşiu, cu o identitate imprecisă sau cu una fluctuantă”29. Virtuţile
echilibrului şi ale deschiderii spre dialog ale Ortodoxiei româneşti au fost
împărtăşite, de-a lungul vremii, de numeroşi Ierarhi şi teologi ai Bisericii
noastre, prin activitatea şi mărturia lor, astfel că, am putea spune că destinul
nostru ecumenic este caracterizat de numeroase mărturii, prin participări la
diverse evenimente ecumenice, iniţiative, fapte şi gesturi istorice, precum şi de

29 DANIEL, Mitropolitul Moldovei şi Bucuvinei, Dăruire şi dăinuire. Raze şi chipuri de lumină din istoria şi
spiritualitatea românilor, Trinitas, Iaşi, 2005, 268.
vocaţia acelora care, “în splendoarea normalităţii lor”30, slujind idealul unităţii
creştine, s-au constituit în exemple demne de urmat şi de noi, construind un
drum al încrederii, iniţiativei şi speranţei. Nenumăraţi au fost aceia care şi-au
dedicat viaţa slujirii unităţii Bisericii lui Hristos, de aceea, voi aminti doar de
câţiva, precum Profesorul Vasile Ispir (1886-1947), Profesorul Ioan Gh. Savin
(1885-1973), Părintele Ioan Bria (1939-2002), Patriarhul Miron Elie Cristea
(1868-1939), Patriarhul Justinian Marian, ori Justin Moisescu, Mitropolitul
Nicolae Bãlan (1882-1955) etc. Sigur că, şi astăzi, această efervescenţă a
angajamentului ecumenic este mare, iar mulţi Ierarhi, teologi şi tineri teologi,
generoşi următori ai vocaţiei lor, merg pe acest drum. Bine cumpăniţi,
echilibraţi, curajoşi şi profunzi, dar, întotdeauna credincioşi fii ai Bisericii
noastre, teologii românii au considerat că angajamentul şi slujirea lor ecumenică
presupune promovarea unei Ortodoxii puternice, deschise, autentice, generoase,
atentă la nevoile lumii şi receptivă la provocările contemporaneităţii, neruptă de
propria tradiţie, dar eliberată de orice izolare, exclusivism şi absolutism, în
spiritual tradiţiei deschise de numeroşi Pãrinţi ai Bisericii, care au încercat sã fie
punţi de legătură între cultura Orientului şi cea a Occidentului. 31 Toate acestea,
fără a crede măcar un moment că implicarea ecumenică înseamnă renunţarea la
propria identitate, implicarea vreunui amestec sau împrumut confessional. Prin
vocea lor, “Biserica Ortodoxã din România îşi asumã cu responsabilitate
lucrarea ce-i revine, în contextul eforturilor tuturor Bisericilor, de apropiere şi
refacere a unitãţii de credinţã a creştinilor.”32

30 C. BĂDILIŢĂ, Pe viu despre Părinţii Bisericii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, 29.

31 O. CLEMENT, Les Peres de l’Eglise entre l’Occident et les Orients în Contacts nr. 164, Paris, 1993, 265; G.
Florovski, The ethos of the Orthodox Church în The ecumenical review nr.2/1920, 173.

32 TEOCTIST, Patriarhul, Mesajul de omagiu, în ***”Vizita apostolicã a lui Ioan Paul al II-lea în România”,
“L’Osservatore Romano”, Cahiers special, Roma, 1999, 7.
 Toţi Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române, receptivi la faptul că timpul
dezbinãrii a trecut, au fost deschişi faţă de dialogul ecumenic, susţinând
deschiderea şi angajarea entuziastă a Bisericii noastre în mişcarea ecumenică. O
mărturie a acestei realităţi este dată şi de participarea Ortodoxiei noastre
româneşti la evenimentele ecumenice majore, implicarea în activităţile
Consiliulul Ecumenic al Bisericilor, desfăşurarea de acţiuni ecumenice concrete,
schimburile de studenţi şi de profesori dintre şcolile de teologie româneascã şi
cele apusene, ceea ce a conferit Ortodoxiei româneşti profunzime, vigoare,
actualitate, curaj şi vitalitate, dar, în acelaşi timp, i-a adus şi experienţa cu
modernitatea, evitând, pe cât a fost posibil, derapajele prin care, ale tradiţii
religioase, au trecut. Dacă ar fi să amintim câteva elemente importante ale
deschiderii ecumenice a Bisericii noastre, ar trebui să amintim de întâlnirile
bilaterale sau multilaterale cu acele culte din ţara noastră 33, dialogul teologic cu
Biserica Catolică, cu Biserica Veche Catolică, cu Bisericile Orientale, cu
Biserica Anglicană, ori cu Bisericile Protestante, desfăşurate în spirit frăţesc şi
rodnic, vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, prima vizită a unui Suveran
Pontif într-o ţară cu populaţie majoritar ortodoxă etc.
Dialogul ecumenic are în vedere, aşa cum se ştie, unităţii văzute a
Bisericii lui Hristos, prin întâlniri comune, gesturi, fapte şi acţiuni concrete, în
aşa fel încât, mărturia creştină să aibă o maximă credibilitate şi eficienţă, iar
Evanghelia să fie receptată cât mai bine. Altfel, avem de a face cu contra-
mărturie şi contra-slujire.34Atunci când ortodocşii se deschid dialogului
ecumenic îşi manifestă siguranţa doctrinară, ferimitatea propriilor lor convingeri
şi ataşamentul faţă de tradiţia apostolic a Bisericii lor. În acelaşi timp, ei fac
misiune ortodoxă, pentru că promovează viziunea ortodoxă asupra lumii şi
vieţii, frumuseţea spiritualităţii răsăritene. În această perspectivă, orice teamă şi
frică dispare, căci nu îţi poţi pierde propria identitate, decât dacă nu eşti convins

33 A. MORARU, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Dialog teologic şi ecumenic, Vol. III,Tom.
II, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, 341.

34 I. BRIA, Rolul şi responsabilitatea Ortodoxiei în dialogul ecumenic în rev. Ortodoxia, nr 2 din anul 1980,
368.
de propriul adevăr şi dacă credinţa ta este clădită superficial. Dimpotrivă, este
vorba de o atitudine de siguranţă ecleziologică, de fermitate şi deschidere
generoasă, fără a face vreun compromis. Aşa cum se ştie, mişcarea ecumenică
nu doreşte, nici crearea unei “super Biserici”, care să le înglobeze pe toate
celelalte, nici crearea unei structure ecleziale artificial care să ia din fiecare
tradiţie confesională câte ceva şi nici să ne facă catolici, protestanţi sau
neoprotestanţi. De aceea, mai folositor ar fi să vorbim despre ecumenism în
termenii teologiei apofatice, pentru a ne face mai bine înţeleşi şi a nu lăsa loc la
interpretări răuvoitoare.
Concluzii
Misiunea ortodoxă şi dialogul inter-creştin manifestă o mare amplitudine,
în contemporaneitate, atât datorită aportului slujitorilor lor, dar şi necesităţii
interne a Bisericii de a face răspândită, cât mai larg, Evanghelia lui Hristos şi
splendorile Ortodoxiei, aşa cum s-au cristalizat ele timp de aproape două milenii
şi se manifestă cu tărie astăzi.35
Ortodoxia este deschisă dialogului ecumenic, considerându-l o necesitate
deosebită a timpului nostru, fără de care misiunea evanghelică nu se poate
dezvolta. El poate susţine promovarea valorilor şi tradiţiilor noastre răsăritene,
nefiind, niciodată un mijloc de imperialism confesional, ori o modalitate de a
renunţa la ceva din credinţa sau experienţa vieţii noastre în Hristos sau a accepta
vreun conglomerat doctrinar artificilal.36 Dialogul ecumenic manifestă voinţa
fermă a Domnului Hristos de unitate văzută a Bisericii Sale, iar Biserica noastră
are conştiinţa utilităţii şi nevoii lui, mărturie fiind profunda deshidere la dialog
şi implicarea în structurile de dialog inter-creştin. Numeroaselor provocări ale
contemporaneităţii, precum cele legate de diaspora, aprofundarea rolului
misionar al femeii, deschiderea mai acerbă spre spaţiul mediatic-noul Areopag
al vremii noastre etc., Ortodoxia le răspunde cu forţa experienţei ei bimilenare,
cu tăria şi fermitatea credinţei, cu bogăţia experienţelor ei de viaţă de credinţă,
dar şi cu utilizarea creativităţii umane, a înnoirii şi a cuvântului cu putere multă
al Evangheliei lui Hristos.
Misiunea ortodoxă are ca scop răspândirea Evangheliei lui Hristos,
zidirea Trupului mistic al Domnului Hristos-Biserica, prin aducerea de noi
membri care sunt într-o unitate şi comuniune cu Biserica apostolică, şi

35 BARTOLOMEU I, Patriarhul ecumenic de Constantinopol, op.cit.,121.

36 Ibidem.
susţinerea civilizaţiei îndumnezeirii.37 Pentru Ortodoxie, dialogul este ceva
firesc şi natural, o “întâlnire întru adevăr”38, care izvorâşte din dorinţa de a-L
promova şi a-L face prezent în lume pe Însuşi Domnul Iisus Hristos Cel Înviat
din morţi. Misiunea Bisericii noastre Ortodoxe este orientată spre aspiraţiile şi
aşteptările omului de început de mileniu trei, fiind receptivă la provocările
contemporaneităţii şi la nevoie pastorale concrete ale credincioşilor

37 G.MANZARIDIS; Globalizare şi universalitate (trad.rom.), Bizantină , Bucureşti, 2002, 27.

38 E.BRUNNER, Wahrheit als Begegnung, Sttutgart, 1963, 26.