.

ORTODOXIA ÎN CONTEXTUL EUROPEAN CONTEMPORAN

Introducere
Valorile umane au, ca scop principal, slujirea binelui comun, a demnităţii
inalienabile a omului, a desăvârşirii umane, dar şi a progresului şi prosperităţii
societăţii umane. Fie că au caracter etic, moral, cultural, politic, ori social, ele sunt
foarte importante pentru o dezvoltare socială durabilă, mai ales că Europa, pe care
împreună o construim, nu urmăreşte doar scopuri, exclusiv economice şi politice, ci
şi culturale sau de civilizaţie. Nu întâmplător, respectul pentru aceste valori s-a
dezvoltat aici, în Europa, continent model de coeziune şi de sinteză între civilizaţia
romană, cultura grecească antică, monoteismul iudaic şi spiritualitatea crestină, iar
acest lucru este recunoscut, de către documentele europene, atunci când se vorbeşte
despre “moştenirea culturalã, religioasã şi umanistã a Europei, din care s-au
dezvoltat valorile universale ce constituie drepturile inviolabile şi inalienabile ale
persoanei, precum şi libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de drept.” 1
Biserica are în centrul preocupărilor ei omul, ca fiinţă creată după chipul
Creatorului şi destinată asemănării nesfărşite cu El, pentru a cărui mântuire Însuşi
Dumnezeu a intrat în istoria umană, întrupându-se. De asemenea, societatea are, în
centrul preocupărilor ei, tot omul, cu problemele şi aspiraţiile lui, cu neliniştile, ori
realizările lui. Această întâlnire, prin om, pentru om şi în om, a Bisericii şi a
societăţii, trebuie să nască o tot mai strânsă colaborare între cele două realităţi, cea
spirituală şi cea materială, pentru a putea ajuta omul în trecerea lui prin timp şi
pentru a-l susţine în depăşirea oricăror obstacole sau provocări.
Uniunea Europeană, ca expresie a voinţei de unitate şi solidaritate umană,
europeană, are, ca unul din scopuri, garantarea păcii, prosperităţii şi stabilităţii
cetăţenilor ei, adică crearea şi susţinerea unui cadru propice unei optime dezvoltări
umane2. Acest scop este, cu siguranţă, în legătură cu respectul pe care fiinţa umană
îl are în Creştinism, ca participant activ la edificarea Europei unite. 3 Aprofundând
acest proces de unitate europeană, ne redescoperim, deşi diferiţi, totuşi fraţi, deşi
altfel, totuşi împreună.
Biserica, pe care o reprezint, acordă un mare interes promovării valorilor
umane comune, binelui comun şi construirii unei societăţi în care omul să se poată
manifesta şi exprima deplin. Mărturie în acest sens sunt, nu doar documentele
oficiale, dar, mai ales, acţiunile şi proiectele concrete, care vizează acest lucru şi pe
care media le face cunoscute, tot mai mult, în ultimul timp.
Fidelă misiunii ei de a fi “lumină a lumii”, vestitoare neînfricată a
Evangheliei mântuirii, Biserica este aceea care împărtăşeşte, cu încredere şi
speranţă, harul tămăduitor, sfinţitor şi îndumnezeitor al lui Hristos, şi este icoană
1
***,Tratatul de la Lisabona, 17.
2
Radu CARP Proiectul politic european, de la valori la acţiune comună, Ed. Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 2006.
3
Miruna Cazaban-Tătaru (coord.), Teologie şi politică. De la Sfinţii Părinţi la Europa unită,
Anastasia, Bucureşti, 2004.
neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu, semn al iubirii şi milostivirii dumnezeieşti.
Dialogul şi misiunea sunt două aspect fundamentale ale existenţei ei, izvorând din
însăşi vocaţia sa de aşezământ divino-uman, dar fiind şi scop al activităţii ei
pământeşti. Vocaţia de unitate a Bisericii lui Hristos se fundamentează, în principal,
pe dorinţa expresă şi vizionară a dumnezeiescului ei Întemeietor, atunci când, în
Grădina Ghetsimani, cerea ca “toţi să fie una”. Aceste cuvinte, adevărat testament
ecumenic al Domnului Hristos, fundamentează activitatea ecumenică ca o adevărată
misiune, cu deplin mandat divin şi sens eshatologic.
Învăţătura Sfintei noastre Biserici, aşa cum se ştie, are în centrul ei doctrina
trinitară, credinţa într-un Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, adevăr ce
crează o extraordinară viziune de coexistenţă ecclezială, conform principiului
unităţii în diversitate. În perspectivă trinitară, Biserica este “umanitatea care
trăieşte în comuniune liberă şi conştientă cu Sfânta Treime sau Dumnezeul Cel viu
şi revelat prin Iisus Hristos”.4 Diferitele tradiţii confesionale au elemente de unitate,
care susţin şi fundamentează dialogul ecumenic, dar au şi elemente de specificitate,
care fără a fi privite ca opuse, sunt expresia specială a procesului de inculturaţie, de
rodire a cuvântului evanghelic în contexte de cultură şi civilizaţie proprii.
Dialogul şi misiunea, ca expresii majore ale cuvântului şi ca manifestări
fireşti ale adâncului umanităţii noastre, chipul lui Dumnezeu din noi, reprezintă şi
repere ale activităţii normale, eccleziale în contemporaneitate. Nimic nu este mai
firesc şi mai natural, pentru Biserică, decât a relaţiona, a intra în dialog, a crea punţi
de comunicare, a înlesni schimburi reciproce de valori spirituale şi culturale, dar şi
de a media raporturile inter-umane. Într-un fel, am putea spune că dialogul şi
misiunea Bisericii ţin de esenţa vocaţiei sale dumnezeieşti, dar şi de mijloacele
practice prin care îşi poate împlini mandatul dat de Domnul şi Învăţătorul ei. Între
dialog şi misiune se cuprinde activitatea reconciliatoare şi înnoitoare a Bisericii în
lumea contemporană, dar şi chemarea noastră a fiecăruia dintre membri poporului
lui Dumnezeu, aflaţi în pelerinaj spre “casa Tatălui din cer”. Conştientă de vocaţia
sa misionară şi ecumenică, Biserica noastră consideră dialogul drept o cale firească
de relaţionare cu celelate tradiţii ecleziale creştine, având credinţa că ea este
păstrătoarea fidelă a tradiţiei Bisericii primare, şi că are datoria de a fi martoră a
Bisericii nedespărţite şi de a manifesta unitatea Bisericii nedespărţite.
Necesitatea aprofundãrii unitãţii Bisericii, a unei tot mai bune colaborãri între
diferitele tradiţii confesionale creştine, reiese cel mai bine din aceea cã provocãrile
postmodernismului, problemele lumii noastre, cu accentuarea majorã a
secularismului, a superficialitãţii şi a materialismului, cer, cu necesitate, un rãspuns
creştin unitar, bine articulat şi solid. Lumea noastrã are nevoie de mãrturia unitãţii,
nu doar “pentru ca lumea să creadă” (In. 17, 21), ci sã creadã cu putere multã,
pentru ca împreunã, cu acea forţã indestructibilã a solidaritãţii, a unităţii şi a
fraternitãţii sã transformăm lumea, în lumina neânserată a Învierii Domnului, a
4
Arhim. Conf. Univ. Dr. Daniel CIOBOTEA, Ortodoxia-Comuniune de Biserici surori, egale,
libere şi unire întreolaltă”, în “Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic”, vol. V, Ed.
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Mânăstirea Neamţ, 1989, 30.
Evangheliei Sale de viaţã dãtãtoare. În acelaşi timp, noi considerăm că Ortodoxia
are o vocaţie misionară prin excelenţă. Odată pentru că adevărul, bogăţia şi
frumuseţea tradiţiei şi experienţei sale trebuie promovate ca soluţii de viaţă plenare,
în spiritul evanghelic, ca parte a parcursului care, în mod sigur, duce la Dumnezeu,
apoi, deoarece, forţa novatoare a spiritualităţii sale poate oferi lumii de astăzi soluţii
adecvate la provocările şi interpelările ei. Vorbim, deci, de o perspectivă
fundamentată pe statutul Ortodoxiei, “realitate profundă şi integrală”5, de tezaur
autentic al credinţei apostolice, iar, apoi, de caracterul ei dinamic, oferit de
experienţa istorică, ca forţă spirituală care are ceva major de spus lumii şi care poate
oferi soluţii sigure la problemele omului de astăzi, căci puterera sa vine de la Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Domnul Cel mort şi înviat.
Principiile generale de desfăşurare a misiunii ortodoxe
Misiunea este o obligaţie de viaţă bisericească, ea ţine de natura intimă a
Bisericii, manifestă vocaţia ei şi urmăreşte lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Ea
este o necesitate stringentă a lumii noastre, a condiţiei de fii ai lui Dumnezeu care
nu au cetate stătătoare aici, ci în cer. Când te întâlneşti cu Domnul Cel Înviat şi te
bucuri de frumuseţea unei relaţii transformatoare, înnoitoare şi pline de har, doreşti
să călăuzeşti şi să araţi la cât mai mulţi acest lucru, pentru a-i introduce şi pe ei în
această mare şi mântuitoare comuniune. Misiunea este, prin urmare, o modalitate
unică şi originală, adecvată şi propice, fiecărui spaţiu şi timp, de a promova relaţia
cu Hristos, de a răspândi modul de viaţă plenar cu Hristos, prin Hristos şi în Hristos.
Dar, acest demers, pentru a avea deplin succes, eficienţă şi eficacitate, trebuie să
urmeze nişte principii de acţiune concrete. De aceea, putem vorbi despre câteva
principii de desfăşurare a misiunii ortodoxe, nefiind vorba despre altceva, decât
despre nişte trăsături ale experienţei ecleziale ortodoxe. Misiunea ortodoxă se
fundamentează pe bogăţia experienţei de viaţă duhovnicească a Bisericii,
promovând realitatea concretă a întâlnirii cu Mântuitorul Hristos şi roadele istorice
ale acesteia, aşa cum s-au manifestat de-a lungul timpului. Ceea ce am crezut, cum
am crezut şi felul în care a rodit cuvântul lui Dumnezeu în spaţiul răsăritean, aceea
şi am propovăduit, prin intermediul misiunii ortodoxe. Este, de fapt, un alt mod de a
spune că misiunea ortodoxă se bazează pe realitatea înâlnirii şi pe adevăr. Nici nu ar
avea succes, de fapt, o misiune susţinută de experimente sau calcule ştiinţifice sau
pe principii, ori teorii rupte de viaţă, netrăite sau străine de experienţa concretă
dintr-un anume spaţiu şi timp. Un alt principiu al misiunii ortodoxe este
apostolicitatea, deoarece, noi credem, cu tărie, că plenitudinea tezaurului nostru
doctrinar este de sorginte apostolică, ca, de altfel, şi structura sa ierarhică şi
sacramentală. Aşa că, propovăduirea Bisericii noastre este în continuitate cu ceea ce
Biserica a crezut dintotdeauna şi pretutindeni, fără a exclude creativitatea şi
aprofundarea înnoitoare, care s–ar constitui într-un al treilea principiu al misiunii
ortodoxe, ca parte a aspectului ei dinamic. Ortodoxia nu e străină de a noutatea
vieţii, de împroprierea de noi experienţe, dar acest lucru se face în concordanţă cu
5
I. BRIA, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Ed. România creştină, Bucureşti, 1999,
257-258.
ceea ce a fost şi s-a manifestat, niciodată în contradicţie. Dinamismul misiunii
ortodoxe presupune utilizarea celor mai noi mijloace de comunicare, de exprimare
şi de acţiune, fără ca acest lucru să impieteze cumva asupra tradiţiei ortodoxe. A
promova noutatea, nu înseamnă a exclude continuitatea cu ceea ce a fost sau accepta
contradicţia cu experienţa bimilenară a Bisericii, cu „viaţa Bisericii în Duhul Sfânt”6
sau: „credinţa vie a celor morţi” 7.
Etica respectului şi principiul non prozelitismului sunt alte două principii ale
misiunii ortodoxe, deoarece Biserica noastră crede cu tărie în dialogul ecumenic şi
în necesitatea respectului reciproc şi a promovării Evangheliei lui Hristos, fără a
exclude şi alte experienţe şi mărturi ale vieţii cu Hristos. De aceea, misiunea
ortodoxă nu promovează combativitatea şi logica concurenţei şi a contradicţiei
confesionale. În spiritul respectului reciproc, misiunea sa se desfăşoară fără a
ponegri sau ataca vreo confesiune creştină, deoarece, nu criticând, ci afirmând
propria ofertă misionară, poţi fi un martor autentic şi corect al lui Iisus Hristos. De
asemenea, respectul faţă de alte tradiţii confesionale este un principiu fundamental
al misiunii ortodoxe. Fără a se institui într-un judecător al autenticităţi sau al
veridicităţii şi profunzimii vieţii şi mărturiei altora în Hristos, Ortodoxia îşi afirmă
propria sa identitate, apreciind tot ceea ce este bun, drept şi frumos în acestea. Căci,
dacă nu respecţi mărturia fratelui tău în Hristos şi specificul credinţei lui, impietezi
asupra numelui lui Hristos Însuşi, frânând eficacitatea procesului misionar.
“Deschizătoare de drumuri în redobândirea unităţii viitoare”8, Ortodoxia consideră
colaborarea cu lumea culturii şi valorizarea ştiinţei ca adevărate atuuri misionare şi
instrumente necesare şi utile în răspândirea Evangheliei lui Hristos. Cultura nu
poate fi străină de mântuirea omului, căci desavârşirea religioasă nu poate realiza
singuratic, independent de obştea socială, iar „întreaga viaţă umană este chemată
să se hrănească cu prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu”.9 Adevărata ei vocaţie este
aceea de a sluji omul, desăvârşirea lui, de a-l ajuta să transceandă limitele
sensibilului şi de a deveni o punte către Creator. În întâlnire cu Evanghelia, fiecare
spaţiu cultural a căpătat, pe de o parte, o specificitate şi unicitate proprie, iar, pe de
altă parte, o racordare- la universal, realizându-se acea globalizare pozitivă
creştină10. Cultura reprezintă expresia sufletului unui popor, hainele sau formele
sale de manifestare, astfel încât este un beneficiu evanghelic a le utiliza şi ale folosi
în seviciul Evangheliei. Atât cultura, cât şi teologia utilizează cuvântul ca mijloc de
comunicare, care îşi are izvorul în veşnicul şi rodnicul Cuvânt al lui Dumnezeu.
Ambele vizează în primul rând, sufletul şi apoi trupul şi slujesc binele omului, ceea
6
V. LOSSKY, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit (trad.rom.), Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993,
218.
7
J.PELIKAN, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei (trad.rom.), Ed. Polirom, Iaşi,
2004, 33.
8
BARTOLOMEU I, Patriarhul ecumenic de Constantinopol, Biserica şi problemele lumii de
astăzi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1997, 121.
9
M.A. UŢA, Oameni şi religii - ultima mare întâlnire religioasă a secolului XX, în “Almanah
Bisericesc”, Arhiepiscopia Bucureştilor, 1999, 34.
10
Ch. YANNARAS, Ortodoxie şi Occident (trad.rom.), Ed. Bizantinã, Bucureşti, 1995, 78.
ce ne arată că nu trebuie să fie în contradicţie niciodată. Apoi, ştiinţa este de
asemenea rod al minţii umane, dar al lui Dumnezeu, care vine să uşureze existenţa
umană şi să susţină cunoaşterea omului. Iar, misiunea nu poate neglija aceste două
manifestări ale raţiunii şi sufletului uman, care prin întâlnire cu Evanghelia pot
căpăta profunzime, pot fi înnoite şi transfigurate, ca, în mod optim să susţină efortul
de mântuire al omului.
Noutatea, unicitatea şi specificitatea misiunii Bisericii Ortodoxe
Aceste elemente, noutatea, unicitatea şi specificitatea misiunii ortodoxe
califică originalitatea demersului misionar ortodox, aşa cum s-a manifestat el din
vechime până astăzi. Elementul de noutate al misiunii ortodoxe se referă la
caracterul doctrinar al suportului misionar, dar şi la caracterul integrativ şi
complementar, în care misiunea ortodoxă relaţionează cu civilizaţia, cultura şi
ştiinţa umană. Noutatea misiunii ortodoxe surprinde dinamismul permenentei
întâlniri şi transformări a creştinilor după chipul lui Hristos. Este vorba şi despre
delicateţea cu care Ortodoxia integrează în misiunea ei toate achiziţiile istorice ale
spiritului uman, dar, în acelaşi timp, despre adevărul învăţăturii pe care o
promovează, despre care credem că reprezintă, în mod neschimbat, tezaurul de
credinţă apostolic aşa cum a fost el aprofundat de-a lungul timpului prin efortul
creator al creştinilor din fiecare epocă şi spaţiu. Unicitatea misiunii ortodoxe este
dată, preponderent, de unicitatea felului în care Hristos a luat chip în spaţiul de viaţă
şi acţiune al poporului lui Dumnezeu, care trăieşte ortodoxia credinţei în mod
current. Este vorba despre împărtăşirea unicităţii ca experienţă, adică de proiecţia
existenţială a unui mod specific de viaţă şi credinţă. În legătură strânsă cu unicitatea
misiunii ortodoxe stă specificitatea sa, care se fundamentează pe ceea ce are propriu
Ortodoxia, pe principiile sale fundamentale de viaţă, acţiune şi credinţă, aşa cum am
văzut ceva mai devereme, şi care, deşi poartă amprenta indelebilă a continuităţii şi
autenticităţii apostolice, nu exclude, niciodată, opera creatoare şi înnoitoare a
prezentului.
Priorităţii contemporane ale misiunii ortodoxe
Ortodoxia se caracterizează prin a fi „un tot spiritual omogen, nefărâmiţat,
căci mai presus de orice, ea este viaţă, depăşeşte orice definiţie.”11 Astfel,
priorităţile contemporane ale misiunii ortodoxe sunt determinate de specificul
cadrului de desfăşurare al activităţii sale. Aşa cum reiese din cele mai noi cercetări
în domeniu, dar şi din experienţa misionară contemporană, cele mai importante
priorităţi misionare vin să ofere un răspuns adecvat la nevoile ecleziale
contemporane şi la provocările create de secularism, consumism, materialiasm şi
ateism. De aceea, Biserica Ortodoxă “trebuie să gândească soluţii pentru
realităţile timpului de azi, insuflând „societăţilor de orice tip, pe lângă starea
duhovnicească, ca trăire anticipată a veşniciei, tensiunea eshatologică, arătând
adevărata finalitate a lumii privind retrospectiv în Revelaţie.”12
P. EVDOKIMOV, Ortodoxia (trad.rom.), E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, 10.
11

12
M. HIMCINSCHI, „Modernitate, Globalizare, Biserică”, în volumul Biserica în Era
Globalizării, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, 394.
 O prioritate a misiunii ortodoxe este aceea a implicării mai active a mirenilor
în activitatea eclezială, deoarece, chiar dacă mirenii au un rol bine detreminat în
Ortodoxie, iar clericalismul a fost străin de spiritul ortodox, totuşi, implicarea
acestei adevărate forţe misionare trebuie aprofundată şi lărgită, nu numai pentru că
preotul nu mai poate concentra în mâinile sale multiplele activităţi parohiale, fiind obligat să
recurgă la asistenţa nemijlocită a credincioşilor, ci şi pentru că există o mai profundă
înţelegere a Bisericii ca o comunitate autentică de fraţi şi surori, de bărbaţi şi femei, care
posedă împreună o identitate nouă în Iisus Hristos. Participarea mirenilor la viaţa parohiei
are deci un sens, pe deplin, eclesiologic. Potenţialul mirenilor de a susţine misiunea
Bisericii, este impresionant, de aceea, a găsi cele mai potrivite mijloace de
implicare, mai intensă, este o sarcină a misiologiei contemporane.
Dialogul permanent cu spaţiul culturii şi al ştiinţei şi intensificarea lui este, de
asemenea, o prioritate actuală, deoarece, chiar, dacă Biserica noastră nu s-a
manifestat contra lor niciodată, ci doar contra ideologizării şi a utilizării lor pro
domo, este nevoie ca dialogul cu acestea să fie aprofundat.Amplificarea misiunii în
mediul urban şi utilizarea de tot mai eficace strategii misionare, în această epoca
post-modernă, este o sarcină misionară prioritară. Atenuarea şi uneori, chiar
pierderea conştiinţei parohiale şi a aparteneţei creştine, indiferentismul religios şi
sclavia materialismului sunt, împreună, realităţi care cer un răspuns permanent şi
perspicace din partea Bisericii. Implicarea tot mai profundă a femeilor în viaţa
Bisericii, susţinerea misiunii lor specifice şi depăşirea obstacolelor prin care adesea
ele trec, precum politica feministă proavorţionistă, constituie o altă prioritate
eclezială contemporană În Ortodoxie, problematica feminină s-a pus cu smerenie, în
duhul Părinţilor Bisericii şi niciodată deasupra Bisericii sau în contradicţie cu ea 13.
Prezenţa mediatică pozitivă, prin mass media creştină şi nu numai, este o
preocupare misionară crescândă, deoarece mijloacele de comunicare reprezintă o
oportunitate fericită a epocii noastre, care trebuie valorificată pe deplin. Mass media
trebuie utilizată cât mai mult în serviciul lui Hristos, cu insistenţa responsabilizării
spirituale, culturale şi sociale a tuturor celor implicaţi în această elaborată şi
importantă activitate umană. Biserica are dreptul şi datoria de a-şi susţine mesajul
său prin intermediul tuturor mijloacelor media, pe care trebuie să le privească ca pe
un “nou Areopag”, căruia trebuie vestit Hristos Cel Înviat.
După aproape cinci decenii de intoxicare marxistă, poporul român a rămas, în marea
lui majoritate, credincios Bisericii strămoşeşti. Dar, cu tot ataşamentul lui vădit faţă de
Biserică mulţi din credincioşii noştri nu dispun de educaţia catehetică corespunzătoare.
Remedierea acestei deficienţe, provocate de fostul regim comunist, care a interzis Bisericii
să-şi catehizeze credincioşii ei, se poate realiza, atât prin predarea religiei în şcoală, cât şi
prin opera de catehizare care trebuie să fie promovată la nivel de parohie. Aşa se face că,
implicarea tot mai mare în susţinerea misiunii educaţionale, la nivel parohial, prin
programe specific de cateheză, prin intermediul orei de religie, din şcoli, în familie
au, prin mijlocirea şcolilor de teologie, prin cuvânt, imagine şi sunet, cu ajutorul
13
A. MANOLACHE, Problematica femininã în Biserica lui Hristos, Ed. Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1994, 56.
mijloacelor de comunicare socială, este o prioritate reală şi cu greutate a misiunii
ortodoxe de astăzi. Migraţia masivă de populaţie, din vremea noastră, diaspora
ortodoxă şi crearea de comunităţi alogene în spaţii tradiţional ortodoxe, datorită
contextului economic-social, adesea nefavorabil, crează nevoi misionare speciale şi
situaţii pastorale specifice. Chiar de la început, Biserica s-a constituit după modelul
familiei, ca o comunitate de iubire care ne înfăţişează un Dumnezeu ce invită pe fiecare şi pe
toţi, un Dumnezeu care iartă fără vreo altă condiţie decât iertarea acordată de ei.
Mentalitatea secularistă, însă, a afectat masiv familia, ceea ce reclamă, de asemenea,
noi şi puternice strategii pastoral-misionare, pentru crearea unui răspuns adecvat şi
pentru susţinerea acestei structuri spirituale şi sociale de bază. Sigur, priorităţile şi
direcţile de acţiune misionară contemporană sunt numeroase, am enumerate aici,
doar câteva, pentru a exemplifica urgenţa şi nevoile misionare contemporane.
Aprofundări ale practicii misionare din spaţiul eclezial românesc
Experienţa dictaturii comuniste, a industrializării forţate, apoi a
dezindustrializării, din epoca post-comunistă, şi a migraţiei masive, precum şi
impactul mijloacelor tehnicii moderne au făcut ca Biserica noastră să dezvolte o
practică misionară specifică, responsabilă şi utilă. În timpul celei de a doua
jumătăţi a secolului trecut, desfăşurarea activităţii ecleziale în perioada dictaturii
comuniste a cerut noi strategii misionare şi pastorale, precum şi o nouă abordare a
relaţiilor cu statul. În această nouă logică pastoral-misionară, se înscrie şi proiectul
Apostolatului social al Patriarhului Justinian Marina care, cu toate criticile lui, post
factum, a reprezentat o modalitate creştină de participare la programul social,
naţional, evitându-se posibila ruptură între Biserica-instituţie şi religiozitate. Deşi
Biserica nu s-a putut implica public în proiecte şi programe sociale, totuşi,
pastoraţia individuală, prin intermediul Sf. Taine şi Ierurgii a cunoscut o mare
dezvoltare. De exemplu, pentru susţinerea misiunii Bisericii, Patriarhul Justinian a
impus obligativitatea citirii Cazaniei, într-un timp când era dificil, iar uneori, chiar
interzis, să vorbeşti despre anumite chestiuni religioase.
Industrializarea forţată a avut ca efect şi mutarea unei părţi semnificative din
populaţia rurală în mediul urban. Mulţi creştini veniţi de la sate s-au trezit în cartiere
noi, muncitoreşti, fără biserici, rupţi de ritmul lor natural, câmpenesc şi liturgic,
ceea ce a dus la o transformare de paradigmă, mai bine zis, la o denaturare
paradigmatică, indiferentismul religios şi deficienţe comportamentale, precum
alcoolismul şi agresivitatea , devenind destul de frecvente. În faţa acestei realităţi,
Biserica a trebuit să susţină, şi pentru aceştia, pastoraţia şi misiunea sa, iar aici,
Dumnezeu a lucrat prin conştiozitatea şi genialitatea unor preoţi curajoşi şi
responsabili, călăuziţi de înţelepciunea şi susţinerea ierarhilor lor. Un rol important
l-au avut, şi atunci, vetrele de spiritualitate monahală care, prin părinţi
înduhovniciţi, au oferit îndrumare spirituală şi speranţă creştinilor acelui timp.
În perioada de după decembrie 1989, Biserica a fost pusă în faţa unor noi
realităţi misionare, epoca de libertate, dezvoltarea fără precedent a mijloacelor
tehnice şi de comunicare, relaţiile libere dintre oameni, libera circulaţie şi noul
cadrul legislativ, toate acestea au cerut un răspuns misionar şi pastoral nou. Treptat,
Biserica a început să reintre în viaţa publică, să susţină educaţia religioasă în şcoala
românească, să pătrundă în mass-media şi să-şi dezvolte propriul său sistem de
educaţie religioasă, teologică, în cadrul celui public de învăţământ. O realitate a
începutului acestei perioade a fost şi aceea a propagandei şi prozelitismului religios
neo-protestant, în special, de tensiuni apărute în plan local şi susţinute de unii
reprezentanţi şi credincioşi ai Bisericii Române Unite cu Roma, dar şi de
deschiderea multor români spre cele spirituale şi relaţionarea cu Biserica.
Eliminarea restricţiilor de circulaţie a permis multor români să plece în afara
ţării, astfel că în cele peste două decenii de libertate religioasă, câteva milioane de
români au mers, în întreaga Europă, în special în Italia, Spania şi Franţa şi au creat o
substanţială diasporă ortodoxă. Pentru ca aceşti fii ai Biserici noastre să nu se rupă
de credinţa strămoşească şi de tradiţiile şi obiceiurile lor româneşti, au fost înfiinţate
eparhii cu numeroase parohii, peste tot, acolo unde sunt români.Teologia ortodoxă
românească, animată de un spirit ecumenic apostolic, poate fi şi astăzi cunoscută în
Apus prin intermediul parohiilor din diaspora. Prin celebrarea Liturghiei în limba
română, prin configuraţia lor culturală unică, prin spiritualitatea lor comunitară,
parohiile ortodoxe române din diaspora pot constitui promontoriul Ortodoxiei
româneşti în comunitatea ecumenică de astăzi. Bunele relaţii cu celelalte Biserici şi
confesiuni creştine s-au reflectat şi în primirea din partea acestora a unor lăcaşe de
cult şi aşezăminte, în ţările europene şi în întreaga lume, acolo unde diaspora
românească s-a înmulţit, prin emigrarea multor români, în special din considerente
economice.
Concluzii
Forţa dialogului şi a misiunii ortodoxe, în contemporaneitate constă, mai ales,
în aceea că Ortodoxia reprezintă şansa de a aduce mărturia sa unică de păstrătoare a
Tradiţiei Bisericii nedivizate, profunzimea unei spiritualităţi pline de prezenţa lui
Dumnezeu, o tradiţie liturgică şi canoncă bogată şi o învăţătură de credinţă fidelă
începuturilor ei apostolice. Misiunea Bisericii noastre Ortodoxe este orientată spre
aspiraţiile şi aşteptările omului de început de mileniu trei, fiind receptivă la
provocările contemporaneităţii şi la nevoie pastorale concrete ale credincioşilor.
După decenii în care forţa sa misionară a fost atenuată, după schimbările petrecute
în anul 1989, Ortodoxia românească a devenit, tot mai treptat, prezentă în spaţiul
public, călăuzind nevoile spirituale şi sacramentale ale credincioşilor săi,
răspunzând, cu măestrie, la provocările vremurilor Principiile generale de misiune
ortodoxă, privesc bogăţia experienţei de viaţă duhovnicească a Bisericii,
apostolicitatea, creativitatea şi aprofundarea înnoitoare, etica respectului şi
principiul non-prozelitismului şi colaborarea cu lumea culturii şi valorizarea ştiinţei.
Misiunea ortodoxă are ca scop răspândirea Evangheliei lui Hristos, zidirea Trupului
mistic al Domnului Hristos-Biserica, prin aducerea de noi membri care sunt într-o unitate şi
comuniune cu Biserica apostolică, şi susţinerea civilizaţiei îndumnezeirii.14 Pentru

14
G. MANZARIDIS; Globalizare şi universalitate (trad.rom.), Ed. Bizantină , Bucureşti, 2002,
47.
Ortodoxie, dialogul este ceva firesc şi natural, o “întâlnire întru adevăr”15, care
izvorâşte din dorinţa de a-L promova şi a-L face prezent în lume pe Însuşi Domnul
Iisus Hristos Cel Înviat din morţi, dar şi din vocaţia omului de făptură creată după
chipul lui Dumnezeu, care este Treime, adică comuniune, spaţiu de dialog, şi care a
impregnate în adâncul fiinţei sale deschiderea spre aproapele şi spre comuniune.
Ortodoxia este, nu o teorie, nu o doctrină solipsistă, ci un mod de viaţă cu şi
în Hristos, ceea ce face să vedem în învăţătura noastră de credinţă un tezaur al
experienţei existenţiale bisericeşti, pe care asemenea apostolilor impresionaţi de
Învierea Mântuitorului din morţi şi de relaţia de viaţă cu Acesta, au devenit
misionarii Lui, şi noi, astăzi, trebuie să fim promotorii vieţii în Hristos aşa cum se
manifestă ea în spaţiul şi timpul nostru. Misiunea şi dialogul ecumenic sunt trăsături
fundamentale ale înţelegerii vieţii şi activităţii Ortodoxiei în contemporaneitate, care
ne descoperă chipul Bisericii apostolice, pline de blândeţe şi lumină, dătătoare de
speranţă şi creatoare de încredere.16

15
E. BRUNNER, Wahrheit als Begegnung, Sttutgart, 1963, 26.
16
Ibidem.