I.

PROBLEME MORALE ALE FAMILIEI ÎN CONTEMPORANEITATE

III.1. Expunerea problematicii

Contemporaneitatea este marcată de numeroase provocări morale şi misionare care

amprentează prezentul întrun mod complex şi diferit de ceea ce s-a trăit până acum în istorie,
cauza este probabil aceasta: „religia creștină a încetat să mai joace un rol obiectiv în societatea
europeană, fiind izolată în sfera subiectivismului personal, socotită ca o afacere de ordin
personal”1 . 
Deşi există obiceiul ca fiecare generaţie să se lamenteze de felul complicat, greu sau chiar
imoral în care trăiesc prezentul mereu în opoziţie cu rigoarea trecutului, constatăm că prezentul
nostru este brăzdat de numeroase chestiuni existenţiale urgente.
Pierderea scopului existenţei reprezintă pentru majoritatea oamenilor contemporani, una
dintre principalele probleme ale vieţii, pentru aceasta familia are ca obstacol major această
deficienţă spirituală, morală, dar mai ales eminamente existenţială în acest timp de
mare„transformare de ordin politic, economic şi social, prin desfiinţarea diferenţelor culturale
şi naţionale”2.
Am putea analiza problemele morale ale familiei în contemporaneitate prin intermediul
mai multor lentile: spirituală, culturală, economică, identitară, ecumenică sau bioetică.
Una dintre principalele probleme cu care se confruntă familia creştină în
contemporaneitate este lipsa unui fundament comun spiritual şi cultural, al unei axiologii
comune celor doi soţi, deoarece adesea relaţiile se fundamentează numai pe baza simplei atracţii
fizice sau pe baza unor interese diverse, fie economice, profesionale sau sociale.
Lipsa unei educaţii solide în ceea ce priveşte căutarea şi alegerea partenerului de viaţă,
reprezintă o provocare serioasă în domeniul matrimonial, deoarece cei ce se căsătoresc nu ştiu,
sau ştiu prea puţin, că lipsa unui fundament comun axiologic este în cea mai mare măsură
singurul care poate prăbuşi edificiul căsătoriei.
De fapt, asistăm în zilele noastre la atât de multe eşecuri matrimoniale tocmai pentru că
tinerii încropesc relaţii pe fugă şi nu sunt atenţi la amănunte, nu se potrivesc, aşa cum ar spune
unul dintre membrii generaţiilor mai vechi, dar totuşi vor să fie împreună. Iar aceasta poate duce
la o ruptură, la un moment dat.
Din punct de vedere moral se pune problema educaţiei capacităţii de a alege, deşi se
spune că inima are propriile ei raţiuni străine de ale raţiunii însăşi, totuşi, existenţa unor principii
morale ferme şi a unei viziuni de viaţă hotărâte, scad dramatic neşansa rupturii familiale.
În cele ce urmează, voi expune câteva dintre cele mai întâlnite deficienţe morale sau
probleme morale cu care se confruntă familia în acest debut de mileniu. Este o perspectivă
eclezială dar care accentuează foarte mult o logică misionară şi pastorală necesară ce poate
rearticula puterea de re-încreştinare a familiilor noastre, astfel încât acest lucru să se petreacă
rapid şi cât mai bine3.

III.2 Viziunea comună despre lume şi viaţă-premiză a stabilităţii matrimoniale

1
Dumitru POPESCU, Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1993, p.66.
2
Mihai HIMCINSCHI, Creştinism şi mondializare, în volumul „Biserica în era globalizării”, Simpozion
internaţional, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2003, p.531
3
Ioan ICĂ jr, Globalizarea-mutaţii şi provocări, în „Gândirea socială a Bisericii”, coord. Ioan I. ICĂ jr. şi
Germano MARANI, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p.485.
 O viziune comună despre lume şi viaţă, nu presupune însuşirea unei ideologii de viaţă, ori
nişte fundamente superficial acceptate, ci ceea ce în adâncul sufletului cred şi speră. Pentru că,
deşi se spune că iubirea învinge totul, dacă relaţia nu este construită pe iubire autentică şi dacă
cei doi nu au capacitatea înfruntării înţelepte a provocărilor, familia ajunge la eşec. Iar, într-
adevăr familia „fondează existenţa şi viaţa ca pe un eveniment de iubire şi de comuniune
personală”4.
Pentru ca tinerii să aibă o viziune comună despre viaţă este nevoie de educaţie, demers în
care Biserica trebuie să se implice, căci, aşa cum se ştie, principala problemă morală şi misionară
a României creştine este lipsa unui proiect catehetic naţional, lipsa de cateheză, care face ca
oamenii să nu aibă instrumentarul necesar de a-şi cunoaşte propria învăţătură de credinţă şi a o
urma din punct de vedere practic. Căci dacă nu ştii, nu poţi cunoaşte şi nu poţi trăi, iar erorilor
din punct de vedere doctrinar, le corespund tipare de viaţă greşite, imorale.
Din acest motiv se spune că doctrina constituie aspectul practic al programului
existenţial, moral de vieţuire creştină. O viziune comună despre lume şi viaţă, este indispensabilă
pentru succesul spiritual, cultural şi moral al unei familii, căci devine baza unei relaţii şi factorul
coagulator al ei, fără de care se prăbuşeşte orice construcţie relaţională.
Tinerii de astăzi sunt bombardaţi cu ideologia consumisto-materialistă care spune că
iubirea, mai degrabă senzualitatea şi atracţia erotică simplă, este de ajuns pentru fundamentarea
unei relaţii, dar nimeni nu îi învaţă ce e iubirea, cum să iubească şi ce să facă pentru a o sprijini!
Consumismul a dus la exacerbarea relaţiilor fundamentate pe aspectul fizic, pe imediat şi
ceea ce trece, pe superficial şi pe neesenţial, iar rata divorţurilor de astăzi spune totul despre
aceasta.
O mai bună, intensă şi necesară implicare educaţională eclezială este foarte necesară
pentru remedierea acestui nefericit aspect al lumii noastre, deoarece fără o educaţie adecvată,
tinerii, dar nu numai ei, nu-şi pot întemeia relaţii stabile, solide şi de perspectivă.
Lipsa unei cateheze pre-matrimoniale, a unui program de pregătire pentru căsătorie din
partea Bisericii, dar şi a sistemului educaţional,în general, reprezintă o deficienţă care
accentuează eşecul familial.
Tinerii trebuie educaţi pentru viaţa de familie, proiecţie a Sfintei Treimi în societatea
umană , iar Biserica trebuie să le ofere o alternativă morală viabilă, căci oferta societăţii
5

contemporane, aşa um este ea promovată de mass-media este dezastruoasă.

III.3. Presiunea lobby-ului pro-homosexual

Presiunea pentru destructurarea familiei tradiţionale şi pentru acceptarea deviaţiei

homosexuale ca normalitate, este o bătălie importantă pe care Biserica trebuie să o câştige, căci
moral, homosexualitatea este un păcat ce umileşte demnitatea persoanei umane şi chipul
dumnezeiesc din el, chiar dacă unii pledează pentru normalitatea acestui păcat cu argumente
eronat teologice6.

4
Christos YANNARAS, Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, 12.
5
Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la
începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2001, p. 224.
6
Adrian THATCHER, Descătușarea sexului – O perspectivă creștină asupra sexualităţii, Londra, 1993, traducere
de Mariana Grancea, Editura Polimark, București, 1995, p.241.
 Ea nu este o chestiune, nici de opţiune, nici comandată genetic, nici hormonală, ci, pur şi
simplu o alegere greşită. Teoriile fals ştiinţifice din ultima perioadă, care fundamentează,
exclusiv, în afara moralei homosexualitatea, nu sunt altceva decât elemente de lobby, căci
entităţile pro-homosexuale cumpără influenţă şi probitatea ştiinţifică a unora sau altora pentru a-
şi atinge ţelul7.
Aşa cum se ştie, când cineva doreşte să dea o aură ştiinţifică unei teorii, o pune pe seama
unei comisii ştiinţifice sau a unui grup de cercetători care lejer cumpărabili ,declară orice este în
sprijinul respectivei teorii.
La fel şi cu homosexualitatea, era declarată boală până acum trei decenii, de atunci
încoace este declarată opţiune8. Pericolul mare,din punct de vedere moral, este acela de a
prezenta homosexualitatea ca ceva normal, când cert nu este aşa, iar, pasul următor este acela ca
lobbyul homosexual să obţină legiferarea căsătoriilor homosexuale, adopţia de copii şi
persecutarea viziunii heterosexuale.
Aceasta este problema. Biserica a declarat că priveşte homosexualii ca pe fiii ei, păcătoşi,
dar gata de a le oferi ajutor, în schimb nu va fi absolut niciodată de acord să considere acest păcat
ca pe o normalitate, să accepte căsătoriile homosexuale sau adopţia de către aceştia a copiilor9.
Pericolul homosexualităţii din punct de vedere moral, la adresa familliei, este astăzi unul
mare, deoarece a prezenta tinerilor în şcoală homosexualitatea ca pe o opţiune, îi face toleranţi pe
aceştia la această perversiune şi patimă, păcat şi decădere, deschizând cu lejeritate calea spre
permisivitatea şi toleranţa distrugătoare.
Oare cum pot educa două persoane de acelaşi sex un copil, îl vor abuza aproape sigur
psihic, iar fizic îl vor distruge, căci este ştiut că mama şi tatăl , ca realităţi de gen, au o
importanţă decisivă asupra unei sănătoase dezvoltări a copilului, ceea ce doi homosexuali nu pot
oferi. Clar că aceştia vor fi influenţaţi de decăderea părinţilor10.
Toleranţa are o limită, iar gălăgia şi obrăznicia unei minorităţi trebuie oprită şi reprimată
educaţional, moral şi chiar legal, prin interzicerea propagandei homosexuale.
Este un semn de civilizaţie şi de modernitate să nu accepţi depravarea, nu înseamnă că
suntem moderni dacă acceptăm păcatul şi nefastele lui urmări din plan social.
Atacul mediatic pro-homosexual, este una dintre provocările majore pentru familia
contemporană. De aceea, Biserica Ortodoxă Română a sprijinit campania Coaliţiei pentru
familie, de strângere de semnături pentru specificarea clară în Constituţia ţării că, se încheie
căsătoria numai între un bărbat şi o femeie. Din nefericire, referendumul din 6-7 octombrie
2018, deturnat, în opinia noastră, de factori ce nu fac obiectul studiului de faţă, nu a întrunit
numărul de voturi necesar validării acestuia.
Altfel, pe logica homosexuală, mâine poimâine, vom vedea oameni ce vor să se
căsătorească cu animale, cu morţi sau cu maşini! Nu putem ieşi dintrun anume dat al firii, acestea
sunt limitele noastre şi dacă vrem pace, linişte şi armonie, ca şi împlinirea scopului nostru,
trebuie să ţinem seama de ele.

7
Thomas HOPKO, Homosexualitatea- o abordare ortodoxă, traducere de Marian Rădulescu, Editura Theosis,
Oradea, 2009, p.9.
8
Gh. SCRIPCARU, A. CIUCĂ, V. ASTĂRĂSTOAIE, C.SCRIPCARU, Bioetica, științele vieții și drepturile
omului, Editura Polirom, Iași, 1999, 136.
9
John BRECK , Darul sacru al vieţii.Tratat de Bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos,
Cluj-Napoca, 2003, p. 49 . A se vedea şi Ioan C. TEŞU, Familia creştină între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi
, 2011.
10
H. T. ENGELHARDT Jr., „Long-Term Care: The Family, Post-Modernity, and Conflicting Moral Life-Worlds,”
Journal of Medicine and Philosophy, vol. 32 (2007) no. 5, p.519.
 III.4. Violenţa familială

O altă provocare majoră, din punct de vedere moral, este violenţa familială. Există din
nefericire la noi în ţară multă violenţă, fizică şi psihică, la adresa membrilor familiei, soţi sau
copii, de regulă11.
Cel mai adesea bărbaţii apar ca agresori, dintro insuficientă sau inexistentă educaţie
familială, pentru că la rândul lor au fost abuzaţi în familii sau pentru că nu au conştiinţa spirituală
a ceea ce înseamnă o familie12.
Fără o perspectivă religioasă asupra vieţii, nimic nu poate rezista, iar familia este văzută
exclusiv prin prisma utilităţii sale practice, de aceea, nu are nicio remuşcare un soţ/soţie când îl
înşeală pe celălalt sau când îşi părăseşte familia, considerând, aşa cum spune o vorbă din popor ,
expresie a unei gândiri atee , trebuie să-mi trăiesc viaţa.
Ori, a-ţi trăi viaţa în afara unor norme minime de morală, nu poate duce în niciun caz,
niciodată, nicicând, niciunde, la fericire. Ori, violenţa este rea, odată pentru că ea creează
suferinţă, fizică şi psihică, apoi pentru că lezează demnitatea de chip al lui Dumnezeu a fiinţei
umane şi, nu în ultimul rând, distruge relaţiile intra-familiale care devin dominate de spaimă,
teamă şi frică.
Biserica este împotriva violenţei de orice fel, pentru că violenţa este expresia răului,
a decăderii şi a dezumanizării.
Violenţa asupra soţiei/soţului, arată o lipsă de iubire, o lipsă de înţelegere asupra vieţii şi
asupra faptului că a lovi este un semn de boală, de slăbiciune, de păcat, este un ultragiu adus
Creatorului, o impietate. Din acest motiv şi legislaţia de stat sancţionează aspru, teoretic dar
ineficient practic, această realitate13.
Este imoral să loveşti şi să creezi suferinţă, iar a crea suferinţă asupra propriilor copii,
este o crimă majoră, căci afectezi sănătatea şi viitorul multor generaţii ce vor purta această
traumă a violenţei de-a lungul vieţii.
Cel mai adesea, violenţa este legată de alcool, de infidelitate, ca manifestare a egoismului
şi a individualismului14, consumul de droguri, de sărăcie sau de şomaj şi o săracă cultură
spirituală, ori de o superficială perspectivă asupra religiei.
Remediul moral este educaţia profundă, intensă şi masivă, pe termen lung, iar apoi,
Sfintele Taine şi Ierurgii, proiecte concrete de combatere a acestei stări nefaste ce afectează
societatea, pretins autonomă, a vremurilor pe care le trăim.

III.5. Divorţul-plagă majoră a familiei tradiţionale

Divorţul este cea de a treia mare plagă a familiei contemporane, cu toate că familia este
socotită „celulă de bază la temelia organismului social”15, și o imagine terestră a Treimii16.
11
Ana MUNTEAN, Violenţa în familie, în G. FERRÉOL – A. NECULAU Violenţa. Aspecte psihosociale, col.
Psihologie aplicată, Editura Polirom, Iaşi 2003, p.139.
12
***Behind Closed Doors: The Impact of Domestic Violence on Children, Unicef, Londra 2006, p.123
13
Legea Nr. 45 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, din 1.03.2007, publicată la 18.03.2008,
Monitorul Oficial Nr.55-56, în vigoare din 18.09.2008.
14
ANDREI, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Familia între Individualism, Colectivism şi comuniune, în Actele
Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, p. 64.
15
Corneliu SÂRBU, Familia în cadrul învăţăturii creştine, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4, 1968,
p.150.
16
Mitropolit Nicolae MLADIN, Studii de Teologie Morală, Editura Tipografiei şi Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, p.358
totuşi, aproape 40% dintre familiile tinere ajung la divorţ sau separare, iar motivele sunt dintre
cele mai ciudate.
Creştinismul a îngăduit divorţul, fără a-l dori, numai din cauza infidelităţii, restul
cauzelor invocate fiind considerate probleme ce se pot educa şi rezolva 17. Dar, concordant cu
ceea ce am spus mai sus, lipsa unei viziuni comune, spirituale, culturale şi educaţionale asupra
lumii şi a vieţii, chiar şi lipsa unei credinţe viguroase, duc la ruptură.
Divorţul este o plagă morală ce s-a înteţit în ultimul deceniu sub asaltul mass-mediei
interesate în distrugerea valorilor tradiţionale. Încă mulţi nu au înţeles că mass-media poate fi o
mare afacere, iar nu o instituţie morală ce urmăreşte adevărul, ci exclusiv câştigul. De aceea, ea
prezintă adevărul în funcţie de interesele ei financiare. Iar noi trebuie să înţelegem acest lucru şi
să nu mai credităm o afacere comercială, cum este mass-media, mai mult decât o facem cu Mc
Donald sau Coca-Cola. Apoi, trebuie să conştientizăm că lobby-ul homosexual care se cuplează
cu dorinţa unor instituţii globalizante mai mult sau mai puţin discrete, este puternic activ. De
aceea, idei şi principii anti-familie tradiţională şi pro-homosexuale, sunt promovate drept
moderne şi normale, necesare şi progresiste.
De asemenea, divorţul este prezentat ca un drept şi o necesitate, iar căsătoria pe viaţă ca
fiind desuetă. Din acest motiv vedem emisiuni cu bătrâni încurcaţi sau căsătoriţi cu tinere ce
promovează o formă de prostituţie mascată, căci nu poate spune nimeni că o tânără s-ar
îndrăgostit de acel om dacă era taximetrist sau instalator, ori un pensionar plimbând nepoţii la
parc, fără un cont serios în bancă.
Dar, tinerii sunt cei mai afectaţi de acest lucru şi banalizează căsătoria, la fel cum o fac
siropoasele şi slabele filme de Hollywood ce prezintă Valentine’s Day ca pe o oportunitate de
căsătorie temporară, ori căsătoriile pe fugă, fără rude, rapide sau pe termen limitat, reprezintă o
formă de pervertire a căsătoriei ca instituţie.
Bombardamentul acesta informaţional afectează profund valorile unui tânăr nematurizat
şi nefundamentat în opţiunile lui şi-l manipulează, făcându-l să creadă că divorţul este o
necesitate şi la cel mai mic neajuns, când se satură de soţ sau soţie, după caz, nu are rost să caute
căi de reconciliere şi reînnoire familială, ci o altă aventură matrimonială.
Pe acest principiu au fost şi modelele de nunţi din seara de Anul Nou, nunţi făcute în
tabără sau excursie etc., ce au bagatelizat instituţia sacră şi extrem de serioasă a căsătoriei.
Divorţul a devenit o modalitate rapidă de a te debarasa de soţ sau soţie, ori copii, pentru o
nouă relaţie, arătând superficialitate, iresponsabilitate şi încălcarea unui contract social
fundamental. Pentru căsătoria religioasă este vorba despre încălcarea jurământului făcut înaintea
Creatorului, ceea ce duce la o serioasă problemă morală.
Biserica Ortodoxă a îngăduit divorţul, fără a fi de acord cu el, mai ales în cadrul
tumultoasei vieţi de curte bizantine, dar în mod real există numai o singură căsătorie, restul sunt
paleative opţionale existenţiale18. Din acest motiv, doar prima căsătorie are rangul de Taină a
Bisericii, restul sunt Ierurgii care respiră aerul de pocăinţă, fără a avea nimic solemn, chiar dacă
practica liturgică nu prea ţine cont de această realitate.
Divorţul lasă cele mai adânci traume în sufletele copiilor, cărora le fură bucuria vieţii şi a
copilăriei, îi agresează sufleteşte şi emoţional şi îi lasă slăbiţi în faţa greutăţilor vieţii. Pentru
acest motiv, crima divorţului este cu atât mai mare cu cât sunt copii implicaţi în familie.

17
Jean Claude LARCHET, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucureşti,
2001, p.136
18
John BRECK, , Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos,
Cluj-Napoca, 2003, p.44.
 Mulţi merg pe principiul copiii cresc, iar eu am dreptul la fericire! Dar, când te-ai
căsătorit de ce nu ai fost atent cu cine te căsătoreşti? Nu te-a forţat nimeni, căci căsătoria se
încheie în deplină libertate, atunci nu te-ai gândit? Cu atât mai mult sunt de neînţeles divorţurile
după ani şi decenii de convieţuire, acestea clar având cauze morale şi religioase serioase.
Biserica se opune cu îndârjire divorţului, dar în cazul în care se întâmplă, ia act de
realitate, acceptând încă două căsătorii, (ca ierurgii) pentru aceiaşi persoană divorţată 19. Aceasta
este o realitate ortodoxă, căci protestanţii şi neoprotestanţii nu au limită, cu unele excepţii, la
numărul divorţurilor şi recăsătoririlor, iar Biserica catolică nu acceptă sub nicio formă divorţul,
considerând căsătoria o taină pe viaţă. Divorţul presupune ca mijloc de remediere o educaţie
catehetică premaritală şi maritală, alături de un sistem eclezial bine conformat de consiliere
familială reală.
Într-un cuvânt, familia creştină trebuie re-evanghelizată, catehizată, re-încreştinată, adică
trebuie ca principiile evanghelice să revină la baza funcţionării ei şi atunci un astfel de păcat cum
este divorţul, poate fi, dacă nu eradicat, cel puţin restrâns într-o foarte mare măsură.

III.6. Contracepţia şi controlul natalităţii

Scopul căsătoriei este împlinirea iubirii, ajutorul reciproc, mergerea pe drumul

desăvârşirii şi naşterea de copii20. Intenţionat am lăsat naşterea de copii pe ultimul loc, deşi este o
parte importantă a vieţii de familie, totuşi nu este singura şi nici principala funcţie a ei, deşi unele
curente pietiste deturnează exclusiv căsătoria spre aceste scop.
În sistemul moral ortodox şi chiar creştin, în general, sunt câteva păreri cu privire la viaţa
intimă a soţilor şi la reglementarea contraceptivă. Astfel, există părerea conform căreia scopul
căsătoriei este exclusiv naşterea de copii, iar soţii trebuie să aibă atâţi copii cât rezultă în mod
natural din relaţiile intime ale soţilor21.
Desigur, este o viziune barbară, foarte asemănătoare cu cea islamic fundamentalistă de
astăzi, pentru că Dumnezeu ne-a oferit raţiune. Iar, scopul nostru nu este exclusiv înmulţirea, ci
creşterea, desăvârşirea, de aceea, cartea Genezei redă îndemnul Creatorului: ”creşteţi şi vă
înmulţiţi”, accentul fiind pe creşteţi, nicidecum pe vă înmulţiţi22.
Apoi, Domnul ne-a dat libertatea şi discernământul de a alege când şi câţi urmaşi să
avem, căci copii nu pot fi turnaţi pe bandă rulantă, oricând, oricâţi. Ei au nevoie de atenţie, de
minime mijloace materiale de susţinere şi de mult timp, ori astăzi, paradigma de civilizaţie nu
mai îngăduie mulţi copii. De regulă, unul sau doi, excepţia fiind trei, iar patru, numai în anumite
comunităţi. Această viziune este deficitară moral, deoarece omul are datoria de a se desăvârşi
spiritual, în primul rând şi de a decide câţi urmaşi va avea. Restul sunt teorii utilitariste, mascate
ale căsătoriei, care o degradează la o fermă de producţie şi creştere a oamenilor 23, ca să mă
exprim puţin ironic.

19
Gavril I. TRIFA, Violența domestică și divorțul – provocări majore pentru Biserică și Școală, în vol.VIII,
”Educația din perspectiva valorilor”, Editura Eikon, București, p.105.
20
Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1996, p.53.
21
Vasile MIHOC, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei,
în „Mitropolia Ardealului”, nr. 9–10 (1985), p.581.
22
Petru SEMEN, Familia şi importanţa ei în perioada Vechiului Testament, în „Teologie şi viaţă” IV, (LXX).1-2
(1994), p.9.
23
Serafim ROSE, Un singur trup, amândoi o singură fiinţă, Editura Sofia, Bucureşti, 1997, p.34.
 Desigur, în ceea ce priveşte modalitatea practică de utilizare a contracepţiei, vom trata
acest aspect mai târziu, după enumerarea unor astfel de păreri.
O a doua părere merge pe raţiunea că naşterea de copii este chiar dăunătoare împlinirii
proprii, căci pune limite carierei şi propriei fericiri, desigur, nu este vorba despre o părere apărută
în dezbaterea creştină, ci mai curând în cea neopăgână şi consumeristă. Astfel, asistăm la
căsătorii încheiate tot mai târziu sau la naşteri tot mai târzii, primând la astfel de femei sau
cupluri, viaţa profesională sau personală, în afara familiei.
Din start este vorba despre o realitate imorală, căci nu poate prima cariera niciodată, ea
nu trebuie absolutizată, ca de altfel nici munca în general. Ne aducem aminte de tragic-comicul
unor ştiri prezentând câte un asiatic, de regulă japonez, mort la locul de muncă, de prea multă
epuizare.
Desigur o obsesie a corectitudinii în detrimentul demnităţii umane, căci nu suntem făcuţi
numai pentru a munci, ci şi pentru a crea, a ne ruga, a medita, dar această viziune laboric
dominantă, este expresia unui materialism feroce. Prin urmare, familia trebuie să aibă prioritate
la fel ca şi împlinirea iubirii şi absolut nimic altceva, cariera fiind pe un loc secund, cel puţin24.
O altă părere este aceea că omul poate decide singur, câţi urmaşi trebuie să aibă, dar să nu
utilizeze decât contracepţia aşa-zis naturală, de genul metodei calendarului ş.a.m.d, ca să nu
intrăm în inutile chestiuni prea tehnice şi prea medicale. Şi aici este o eroare de logică, căci omul
poate decide numai asupra mijloacelor tehnice pe care le poate folosi şi acestea trebuie să
respecte următoarele principii morale:
-să nu afecteze viaţa sau calitatea vieţii utilizatorului sau utilizatorilor,
-să nu afecteze capacitatea de reproducere a omului.
-să nu creze traume pshice sau fizice de niciun fel,
-să nu aibă un caracter ireversibil şi să nu mutileze omul (cum ar fi sterilizarea,
eliminarea ovarelor etc ).
Acestea sunt câteva dintre principiile care se pot rezuma întrunul singur, şi anume să nu
afecteze sănătatea şi calitatea vieţii umane. “Fiinţa umană rămâne fiinţă umană indiferent de
dimensiunile pe care le are şi de mediul în care trăieşte. Unde apare o întrerupere a acestei
dezvoltări, avem de-a face cu o ucidere25.
O altă părere, este aceea că omul este responsabil de sexualitatea lui înaintea lui
Dumnezeu, că are dreptul de a-şi stabili numărul de urmaşi, dar că nu trebuie să-şi afecteze viaţa
şi sănătatea şi să nu se ajungă niciodată la mutilare fizică sau avort, care nu este de fapt un mijloc
de contracepţie, ci o crimă.
În ceea ce priveşte mijloacele de contracepţie, în principiu, metoda calendarului, a
temperaturii bazale, prezervativul ,nu au nicio implicaţie imorală.
Dacă vorbim despre contracepţie chimică, aici, deşi moralistul şi teologul nu este medic
sau om de ştiinţă, trebuie precizat că ele sunt permise numai dacă nu pun în pericol sănătatea
fizică şi psihică, ori viaţa.
Studiile mai recente, arată că ele dereglează hormonal şi adesea duc la cancere, de aceea,
Biserica are o rezervă în a le accepta şi recomanda, dar, poate în viitor, noi generaţii de astfel de
medicamente care nu vor avea un astfel de impact, vor duce la o reevaluare a acestei poziţii.
În ceea ce priveşte viaţa intimă în general, există o reţinere firească a duhovnicilor
autentici de a se implica în ea, căci ea nu trebuie să facă obiectul nici măcar al Mărturisirii,

24
John MEYENDORFF, La marriage dans le perspective orthodoxe, Ymca Press, 1986, p.82
25
IRINEU-Pop Bistriţeanul, Contracepţia din perspectivă ortodoxă, Babeş-Bolyai, 2007,
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=254812
atunci când desigur vorbim de normalitatea ei în cadrul căsătoriei, nu de infidelitate, perversiune
şi altele asemenea.
Biserica consideră, deci, că omul este responsabil înaintea lui Dumnezeu prin faptele
vieţii sale, viaţa intimă ţine de normalitatea căsătoriei 26 şi el are dreptul de a hotărî când şi câţi
urmaşi să aibă, fără să-şi pună în pericol sănătatea şi integritatea psihică şi fizică27.

III.7. Avortul

Pentru că am vorbit despre avort, trebuie spus că el nu este un mijloc de contracepţie

pentru morala creştină, ci întotdeauna, invariabil, pe veci, o crimă, o crimă înfiorătoare, căci se
ucide un om format nedeplin, dar viu, o fiinţă umană fără apărare, cu drepturi încă de la
concepţie28.
Biserica consideră că încă de la concepţie există fiinţa umană, iar avortul este o crimă cu
violenţă, premeditată, calificată şi fără sens29.Viaţa intimă are nişte reguli, iar raţiunea noastră are
posibilitatea de a alege mijloacele necesare stabilirii numărului optim de urmaşi, însă, în niciun
caz nu trebuie să se ajungă la crimă, adică la avort30.
Avortul reprezintă, tehnic, întreruperea vieţii unei fiinţe umane nenăscute, în curs de
formare sau formată nedeplin în pântecele mamei.Viaţa este un dar de la Dumnezeu şi de aceea
ea trebuie preţuită în orice situaţie. Întreruperea vieţii nu ţine de voinţa umană, cum încearcă să
acrediteze acest lucru unele viziuni consumeriste, superficiale privitoare la viaţă. Întreruperea
vieţii cuiva nu poate fi justificată cu nici un chip,indiferent de argumentele ce se încearcă a fi
aduse,cum sunt prioritatea acordată profesiei,vârsta scăzută a părinţilor,lipsa de voinţă a tatălui
ori lipsa unei căsătorii şi alte asemenea pretexte. În orice circumstanţe (exceptând suspendarea
teleologică a moralei despre care vorbeşte teologul John Breck în lucrarea Darul sacru al vieţii)
avortul este păcat, crimă. Biserica niciodată nu a agreat avortul, considerând prunc-uciderea a fi
o crimă, chiar una foarte gravă, de aceea a cerut mari perioade de pocăinţă creştinelor care au
avortat31. Astăzi, din punct de vedere moral, se impune acordarea unei penitenţe majore inclusiv
soţilor care au îndemnat sau au permis avortul. Din această perspectivă, avortul poate constitui
un motiv viabil de divorţ ,din punct de vedere moral.
Aici trebuie făcută o distincţie, există o singură posibilitate de opţiune în ceea ce priveşte
avortul şi anume când viaţa mamei este pusă în pericol, cuplată cu şansele mici de supravieţuire
a copilului, dar şi aici bunul simţ îndeamnă la jertfă, ceea ce adesea se şi întâmplă, aşa cum
vedem din relatările mass-mediei.
Pentru o educaţie morală anti-avortivă, este nevoie de un proiect naţional catehetic şi
educaţional, mai ales că statisticile arată că , din nefericire în ultimii 27 de ani au fost
aproximativ un milion de avorturi raportate pe an, ceea ce înseamnă mai mult decât toată
populaţia ţării ucisă, iar viitorul îl vedem sumbru prin lentila statisticienilor care avertizează că

26
Ilie MOLDOVAN, Iubirea-taina căsătoriei.Teologia iubirii, vol. I, Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia,
1996,. P.17,
27
Mălina VOICU, Modernitate religioasă în societatea românească, în „Sociologia românească”, 2001, nr.1-4,
p.71.
28
Bernard MARTINO, Bebeluşul este o persoană. Povestea minunată a nou-născutului, traducere de Brânduşa
Prelipceanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p.61
29
Părintele JUVENALIE, Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica începuturilor vieţii, Eseu de bioetică a
gestaţiei, Bucureşti, Editura Anastasia, 2002, p. 265.
30
Claudiu DUMEA, Omul între „a fi” şi „a nu fi”, Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano- Catolice, 1998, p.62.
31
Ştefan ILOAIE, Cultura vieţii-aspecte morale în bioetică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pp. 205-206.
sporul natural negativ va duce întrun deceniu, la decăderea populaţiei la acelaşi număr de
locuitori ca acum 80 de ani.
Propaganda feministă pro-avorţionistă, cuplată la agenda unor organizaţii mondialiste,
bombardează de peste un sfert de veac populaţia ţării noastre cu privire la beneficiile şi
normalitatea avortului, văzut ca un drept fundamental al femeii ce exprimă capacitatea ei de
alegere.
Dar, problema este pusă în mod greşit, căci dreptul de a alege şi-l exercită atunci când se
manifestă în relaţiile sexuale, când alege mijloacele de contracepţie şi nu când copilul este în
curs de formare, căci atunci îşi manifestă numai dorinţa pervertită şi nu libertatea de a alege32.

III.8. Educaţia- cultură și comunicare

Educaţia şi cultura, în cadrul familiei, au şi o conotaţie morală, căci ţine de drepturile

familiei şi de nevoile ei, în primul rând, ca în cadrul familial să se manifeste preocupări
educaţionale şi culturale.
Astfel, copiii au dreptul natural de a fi educaţi în familie, iar membrii familiei trebuie să
fie deschişi educaţiei permanente, căci atâta timp cât eşti în viaţă şi trăieşti, ai datoria de a învăţa,
pentru a face faţă unor, tot mai noi, situaţii existenţiale şi a te coordona mai bine în înţelegerea
intra-familială33.
Analfabetismul relaţional, cultural şi educaţional, adesea sunt cea mai întâlnită cauză a
infidelităţii, violenţei, neînţelegerilor, certurilor şi stagnării socio-profesionale, ori chiar a
sărăciei.
Este nevoie de un proiect naţional socio-educaţional familial din partea statului, pe de o
parte, cât şi din partea Bisericii, pe de altă parte. A nu te deschide noului, învăţării continue, este
o formă de moarte spirituală care poate duce din nefericire la numeroase blocaje de comunicare
şi de bună relaţionare în cadrul familiei.
Educaţie familială este o necesitate practică de viaţă, iar aici principiile morale nu se pot
însuşi decât prin educaţie pasivă, pe baza exemplului membrilor familiei, unii faţă de alţii, şi
activă, pe baza împreună străduinţei comune de perfecţionare comunitar-familială a propriei
vieţi34.
O familie educată este o familie puternică cu mari şanse de a învinge obstacolele vieţii
sau de a le depăşi mai uşor. O familie deschisă educaţiei, va putea progresa mai uşor şi va putea
învinge limitările vieţii şi va avea sorţi de izbândă în a depăşi provocările epocii sale. Acest fapt
este uşor observabil în istorie, dar mai ales în cadrul exemplelor de civilizaţie familială ce pun pe
primul plan educaţia.
Comunicarea în cadul familiei este un aspect esenţial al durabilităţii, dinamismului şi
stabilităţii ei. Atunci când membrii familiei nu comunică între ei, apar blocaje, certuri, rupturi,
separări sau chiar grave conflicte, de aceea o educaţie a dialogului familial este necesară şi

32
John BRECK, , Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos,
Cluj-Napoca, 2003, p. 115.
33
John MEYENDORFF, Căsătoria-perspectiva ortodoxă, traducere de Cezar Login, Editura Patmos, Cluj-Napoca,
2007, p. 66.
34
P.F. DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Demnitatea şi responsabilitatea familiei preotului în viaţa
Bisericii, în http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/demnitatea-responsabilitatea-familiei-preotului-viata-
bisericii-123721.html;
normală, iar aceasta trebuie privită în cadrul proiectului mai larg de educaţie familială şi
optimizare a relaţiilor intra-familiale35.
Lipsa de comunicare este şi un aspect al păcatului care izolează şi întrăinează, dar este şi
o deficienţă educaţională personală majoră, ce poate fi remediată şi depăşită în timp, prin
proiecte sau programe adecvate, de stat sau ecleziale.

Concluzii

Așa cum am văzut, astăzi sunt numeroase provocările la adresa familiei creștine, pe de o
parte din cauza provocărilor mult diferite și accentuate ale contextului moral și misionar
contemporan, iar, pe de altă parte, datorită unei lipse fundamentale de cateheză și educație
creștină care nu oferă omului posibilitatea de a cunoaște în mod real adevărul eliberator al
Evangheliei.
Dintre provocările cele mai de seamă pe care le-am tratat, violența familială, divorțul,
contracepția, atacul lobby-ului homosexual, ori lipsa de comunicare și educația superficială din
familie, sunt adevărate urgențe morale și misionare pentru Biserica mileniului al-III-lea.
Teologia morală ortodoxă analizează toate implicațiile pe care aceste deficiențe le au
asupra calității vieții spirituale și morale a comunității creștine, așa cum s-a văzut și mai sus,
oferind misiunii și pastorației o situare exactă a problematicii familiale, dar și instrumentele
necesare remedierii acestor deficiențe.
Este o datorie pentru fiecare dintre noi de a contribui la optimizarea acestor probleme ale
lumii noastre, căci vindecându-le facem spațiul pământesc mai suportabil și mai locuibil, dar
împlinim și voia lui Dumnezeu și contribuim la mântuirea noastră prin perfecționarea morală a
semenilor noștri.
Ortodoxia are nevoie de ortopraxia din viața reală, pentru a face să lumineze cuvântul
plin de lumină al Mântuitorului la toți năpăstuiții lumii noastre, de aceea, perspectiva morală
asupra acestei problematici, am dorit să reflecte cât mai mult câteva dintre chestiunile
contemporane cele mai arzătoare, acest capitol tratând numai aspectul lor actual, fără a trece în
revistă chestiunea istorică, doctrinară și pastorală a lor.

35
J. O. BALSWICH şi J.K. BALSWICH, Familia- o perspectivă creştină asupra căminului contemporan, traducere
de Tabita Gabor, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2009, p.35.