Tinerii și Biserica, azi și mâine - Interviu cu Lucian Bălănescu

09 Iulie 2020 | Creștinul și BISERICA

Cum ai caracteriza, sintetic, perioada pe care o traversăm?

Dincolo de pandemia care ne afectează pe toți, trăim în plină cultură a confuziei. Altfel spus,
traversăm o deplină perioadă de post-adevăr. Suntem împărțiți pe preferințe. Preferințele
doctrinare, politice, ideologice par mult mai seducătoare decât adevărul. Adevărul ar trebui să fie
nemilos cu preferințele noastre, dar se pare că am hotărât să-l îngropăm. Așa că ce are de suferit
este chiar gândirea critică. Buna judecată. Oamenii se dedică total propriilor gusturi și orice dialog se
poartă de pe marginea confirmării propriilor prejudecăți.

Așa că problema cea mai gravă pe care o observ este că Biserica este măcinată de lupte, de
preferințe, este tot mai mult modelată de spiritul lumii și nu se concentrează pe lucrurile care i-ar
putea aduce „salvarea”. Ucenicie și misiune. Mai pe larg, mai jos.

Care e perspectiva tinerilor „nereligioși” de azi (sub 30 de ani, urbani) asupra Bisericii în
general și asupra credinței creștine? Este vreo schimbare în perspectiva lor, raportat la generația
părinților lor?

Există o schimbare fundamentală în modul în care tinerii generației Z se raportează la religie, cel
puțin în orașele mari universitare. Apartenența la ortodoxie nu mai este atât de puternică și
prejudecățile față de mișcarea evanghelică sunt mult mai reduse. Așa că, acum, tinerii sunt de
regulă agnostici sau pur și simplu indiferenți cu privire la credința creștină, dar sunt deschiși.

Argumentele nu sunt instrumentele prin care se ajunge la inima lor. Relațiile autentice sunt. Din
acest motiv, bisericile trebuie să redevină comunități în care relațiile autentice să fie posibile.
Biserica Bunavestire, unde slujesc, este o comunitate care are ca fundament doi stâlpi: întâlnirea
întregii comunități în public și întâlniri în case. Biserica este păstorită cu ajutorul liderilor de grupuri
de casă. Astfel că cineva care este nou și intră într-un astfel de grup are toate șansele să găsească o
atmosferă de căldură și deschidere.

Această generație nu poate fi ușor convinsă cu privire la schimbarea credinței, dar este adusă din
starea de cinism către o stare de deschidere prin dragoste practică și prin unitatea Bisericii.

Dincolo de pandemia actuală, în special în ceea ce privește tinerii urbani, care sunt marile provocări
pe care contextul de azi le adresează Bisericii din România, unde reacția Bisericii este neadecvată?

Conflictul între generații nu este unul nou și nu cred că va dispărea vreodată. Se schimbă doar forma.
Dacă în anii ‘90, tinerii se luptau să introducă muzica contemporană în biserică, probabil că lupta de
acum este să fie acceptați cei care se tatuează, poartă piercinguri și care nu se mai blochează în
diferite forme. În opinia mea, Biserica încă este prea mult blocată în formă, iar acolo unde vrea să
țină pasul, nu pare să reușească să facă schimbările profunde.

O biserică ce își modelează programele după o tendință consumeristă, va ajunge în final în colaps.
Cea mai mare nevoie a tinerilor nu este după programe care să îi țină activi și interesați, ci după o
predicare intimă a harului și o respingere insistentă a legalismului. Legalismul, ipocrizia,
formalismul excesiv, misticismul religios, bibliolatria sunt surogate ale Evangheliei care țin
comunitățile pe loc, alături de lupta pentru putere și lipsa unei vieți duhovnicești autentice.

Secularismul nu mai este un dușman pe față. Biserica este deja secularizată. Dușmanul este mult mai
subtil. Spiritul lumii este în biserică și tinerii (dar nu doar ei) sunt modelați de el. Din acest motiv,
predicarea trebuie să înceteze să mai fie doar moralizatoare. Este nevoie de forță reală în predicare.
De prezența Duhului Sfânt și de multă rugăciune.

Tinerii părăsesc bisericile din multe motive. Ipocrizia „fraților”, divorțul dintre ce se predică și ce se
trăiește în spațiul privat; lipsa unei trăiri autentice în familie. Putem spune că multe biserici își
„vaccinează” viitorii adulți împotriva Evangheliei printr-o falsitate spirituală. Oamenii sunt mult mai
interesați de păstrarea unor metode sau a unor tradiții decât de formarea tinerei generații.

C.S. Lewis atrăgea atenția cu mult mai mult stil: “Când noi, creștinii, ne comportăm într-un mod rău,
sau eșuăm în a ne comporta bine, noi facem creștinismul să pară necredibil față de lumea de afară.
Viețile noastre trăite într-un mod lipsit de bunătate și compasiune fac ca lumea să vorbească. Iar noi
le oferim o bază solidă pentru a vorbi în așa fel încât să arunce îndoiala asupra adevărului
creștinismului.”

Mulți pleacă din biserică pentru că bisericile nu sunt spații sigure în care tinerii să-și poată exprima
îndoielile. Nu spun că Biserica ar trebui să fie transformată într-un club filosofic în care îndoiala să
devină noua virtute, ci doar să fie modelată o credință care ia forma unor convingeri puternice, nu a
unor certitudini sectare.

Soluția pentru toate acestea este predicarea harului. Sigur, nu a unui har ieftin, nu a unui har fără
prezența dreptății și a costului jertfei Lui Hristos, ci a harului arătat atât de plastic în pilda fiului
risipitor. Dumnezeu este, așa cum frumos spunea Timothy Keller, El însuși risipitor în
dragoste. Bisericile trebuie să redevină laboratoare ale harului. Comunitățile să fie modelate de har
și să fie expoziții ale harului și dragostei lui Hristos pentru noi în societate. Doar așa fiii noștri risipitori
vor găsi drumul spre casă.

Harul a fost și rămâne o piatră de poticnire pentru mințile legaliste. Pentru toți, fie atei, religioși,
indiferenți, habotnici, agnostici, pentru toți, de ieri și de azi, ideea că Hristos nu leagă pe cineva de
trecutul lui este de neimaginat. Dar tocmai acest mesaj trebuie spus cu multă claritate și insistență
acestei generații ahtiate după dragoste reală și relații autentice.

Ce nevoi și așteptări au tinerii creștini de la liderii bisericilor de azi? Cum ar trebui să se adapteze
slujitorii Bisericii pentru a răspunde acestor nevoi ale tinerilor?

Cei care sunt acum adolescenți și tineri intră în ceea ce generic se numește generația Z. Acestei
generații i se reproșează că ar fi individualistă, prea anxioasă și, mai ales, lipită aproape organic de
telefoanele deștepte.:) Ce îmi place mie la această generație este atracția lor pentru frumos. Ei
evalueză lumea estetic. Din acest motiv, vor fi atrași de o biserică ce va face până și programele într-o
manieră care să exprime frumosul. Vor respinge tot ce este „fake”, tot ce pare nenatural și, mai
ales, autoritatea impusă.

Și atunci cum ne apropiem de tinerii aceștia? Ofer aici trei idei.

1. Trebuie clădită încrederea. Pentru tinerii ăștia frumoși, autoritatea nu înseamnă mare lucru. Un
pastor sau un vlogger stau pe aceeași poziție de autoritate, amândoi au un microfon și o platformă.
Contează ce spun și cum știu să îi apropie pe ascultătorii lor. Erudiția și „baletul retoric” îi lasă reci.
Oamenii vor să înțeleagă, în cuvinte simple, adevărul spus.

Dar cel mai mult vor prezență. Vor să se apropie de oameni, nu de vedete. Din acest motiv, dacă vreți
să vă apropiați de acești tineri, dați la o parte mantia de autoritate, învățați să râdeți cu ei și chiar să
râdeți de voi înșivă și petreceți timp cu ei. Cât mai mult. Asta a făcut și Isus cu ucenicii lui. I-a luat cu
el. Dănuț Mănăstireanu a introdus o idee care pentru mine este nouă: ucenicia prin excursii. Să mergi
într-o călătorie, prin țară, prin Europa, pe unde aveți acces. Este un mod de inițiere și învățare tare
prețios. Dar, vă previn, costul este imens. Vă va costa timpul, egoul și comfortul. Dar merită.

2. Trebuie să folosim tehnologia. Generația mea s-a născut în analog și a trebuit să învețe din mers
digitalul. Metaforic vorbind, am învățat să înotăm. Generația Z s-a născut în apă. Copiii ăștia
navighează internetul și folosesc aplicațiile cu o dexteritate care pentru noi este dezarmantă. Putem
să alegem varianta simplă prin care doar să îi blamăm și să aruncăm vinovăție pe ei sau varianta în
care înțelegem că trebuie să fim și noi acolo. Trebuie să ne obișnuim cu gândul că există și ucenicie
digitală. Nu știu exact cum funcționează în toate aspectele, dar știu că trebuie să fim prezenți pe
Instagram, pe Youtube și pe multe alte canale.

Acesta e și motivul pentru care am creat Diapologeticus (canal de Youtube dedicate apoologeticii
unde pun tot felul de materiale despre apărarea credinței creștine). Acolo se află această generație.
M-a întristat și speriat penuria de materiale „creștine” în limba română de pe Youtube.

Așa că trebuie să fim acolo, să le fim disponibili, să le răspundem la întrebările pe care ni le adresează
pe Facebook Messenger. Mult mai greu scoți un tânăr la o cafenea decât să vorbești cu el pe
Whatsapp sau pe Messenger. Fiți prezenți. Fiți deschiși. Fiți sensibili.

3. Trebuie să-l predicăm pe Hristos. Trebuie! Nu este o opțiune. Acești tineri sunt foarte diferiți de
noi, dar au aceeași nevoie. Ceea ce se profețește despre ei este aproape apocaliptic. Se spune că,
printre ei, rata de depresie și sinucidere va crește îngrijorător. Anxietatea este deja prezentă printre
ei.

Ispita noastră este să ne apropiem de ei cu abordări psihologiste sau cu teama că, dacă suntem prea
spirituali, ne vor respinge. Dar ei tocmai de asta au cea mai mare nevoie. De mai mult Hristos și de
mai puțin show. Au nevoie să-l vadă pe Hristos dincolo de dogmă și tradiții. Am convingerea
că generația lor va respinge tot mai radical barierele confesionale pe care noi le-am ridicat. Ei vor
să știe că Evanghelia este adevărată, iar în momentul în care vor fi convinși, vor răsturna lumea. Din
nou.

Sunt subiecte care ar trebui dezbătute mai mult în Biserică azi, pentru a ajuta tinerii?

Am început lucrarea între studenții și tinerii din biserica Bunavestire și în primul an am fost foarte
frustrat că nu vedeam nicio schimbare. Nici numeric, nici calitativ. Și atunci mi-am dat seama că lupta
mea nu trebuie să fie dusă făcând concurență lumii. Tinerii nu veneau la întâlnirile noastre pentru
muzică mai bună în primul rând sau pentru entertaiment de calitate. Internetul și media ofereau
divertisment de o calitate net superioară față de ce puteam noi să oferim. Iar muzică bună puteau
găsi la orice concert. Acești tineri aveau nevoie de Hristos și Evanghelie spuse pe limba lor. Adică
voiau să le vorbim fără menajamente și fără perdea pe teme care erau de interes pentru ei. Și așa
am făcut.

Teme de interes pentru generația asta:

- Cum să facă față pierderilor - moartea celor dragi, pierderea relațiilor la care țin, pierderea
credinței.

- Cum să se raporteze la prietenii lor care au ieșit din biserică?

- Are Dumnezeu un plan chiar și cu cei care au ajuns la o vârstă și nu au avut nicio relație până
atunci?

- Cum sa fie fericiți și „cool” între prieteni necreștini fără să renunțe la valorile lor?
- Cum să gestioneze timpul?

- Cum să se raporteze la sexualitatea lor înainte de căsătorie?

- Cum să trăiască împliniți ca „single”?

- Este OK să te tatuezi?

Care sunt câteva aspecte care vor afecta substanțial Biserica în viitor? Despre ce subiecte ar trebui să
începem să discutăm în cadrul Bisericii, pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează să vină pe
termen lung, peste ani buni?

Nu este nicio inovație dacă spun că Biserica se va schimba în viitor. Cred totuși că perioada pe care o
trăim acum, secularizarea tot mai profundă, acomodarea cu ceea ce numim post-
adevăr, pandemia prin care tocmai trecem, toate vor aduce o schimbare profundă a modului în
care gândim Biserica. Sigur că orice predicție este periculoasă și poate cădea în ridicol, din acest
motiv spun de la început că ceea ce spun se bazează pe observații și nu este rodul unei profeții.

În primul rând, am tot mai mult convingerea că bisericile vor fi tot mai multe și tot mai mici.
Bisericile mari se vor fragmenta sau se vor organiza in multi-site. Pandemia joacă un rol aici.
Comunitățile vor fi mai răspândite și mai calde.

În al doilea rând, bisericile care țin mai mult la metode și tradiții nu vor rezista. Generațiile care vin
sunt mai puțin impresionate de forme și datini. Vor rezista bisericile care vor pune accentul pe
misiune și care vor fi creative în acest demers. Bisericile actuale arată mai mult ca o navă de
croazieră în care fiecare vine și se servește cu ce vrea. Dar în vremurile ostile care ne așteaptă, vor
rezista navele de luptă. Adică cele care își vor regăsi chemarea inițială a Mântuitorului.

„Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza va
fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit. (Marcu16:15,16)

În ultimul rând, bisericile vor fi tot mai puțin centrate pe consum. Creștinismul consumerist va muri
tocmai pentru că societatea va fi tot mai ostilă cu credința creștină. Biserica se va regla și curăța de
cei care vin doar dintr-un spirit de consum. Își va face din nou loc închinătorul care este gata să
piardă totul pentru Hristos.

Documentul de lucru pentru Sinodul 2018

A fost publicat documentul de lucru – ”Instrumentum laboris” – al celei de-a XV-a Adunări generale a
Sinodului episcopilor convocată de papa Francisc în Cetatea Vaticanului între 3-28 octombrie 2018 pe
tema ”Tinerii, credința și discernământul vocațional”.

Adrian Dancă – Cetatea Vaticanului

19 iunie 2018 – Vatican News. Șapte cuvinte cheie, dintre care ultimul este sfințenia, pentru a
răspunde la așteptările a peste 1,8 miliarde de tineri la cea de-a XV-a Adunare generală a Sinodului
episcopilor din octombrie 2018 despre ”Tineri, credință și discernământul vocațional”.

De ce un Sinod al episcopilor despre tineri

1,8 miliarde de persoane între 16 și 29 de ani, altfel spus, un sfert din omenire: atâția sunt tinerii din
lumea de astăzi. Ce are de spus Biserica pentru ei și ce au tinerii de spus pentru Biserică? Documentul
de lucru ”Instrumentum laboris” descrie varietatea, speranțele și dificultățile lor. Organizat în trei
părți majore – A recunoaște, A interpreta și A alege – documentul oferă câteva chei de lectură a
realității tinerilor bazându-se pe diferite surse, printre care și Chestionarul online care a adunat
răspunsurile a peste o sută de mii de tineri.

Ce vor tinerii de la Biserică?

Ce vor, așadar, tinerii de astăzi? Dar mai ales, ce așteptări au față de Biserică? În primul rând, își
doresc o ”Biserică autentică”, una care să strălucească prin ”valoarea exemplară, competență,
coresponsabilitate și cultură robustă”, o Biserică dispusă să țină mai puține predici și să
împărtășească mai mult ”situația lor de viață în lumina Evangheliei”, o Biserică ”transparentă,
primitoare, onestă, atrăgătoare, comunicativă, accesibilă, bucuroasă și interactivă”. Pe scurt, o
Biserică ”mai puțin instituțională și mai mult relațională, capabilă să primească fără să judece în
prealabil, prietenă și apropiată, primitoare și milostivă”.

Toleranță zero împotriva abuzurilor

Dar sunt și tineri care de la Biserică nu cer nimic sau cer să fie lăsați în pace, considerând-o un
interlocutor nesemnificativ sau o prezență ”stânjenitoare și iritantă”. Și în această atitudine critică
există un prim motiv: scandalurile de natură sexuală și economică. Tinerii cer în privința acestora ca
Biserica ”să-și întărească politica de toleranță zero împotriva abuzurilor sexuale din interiorul
propriilor instituții”. Un alt motiv este nepregătirea slujitorilor hirotoniți, care nu știu să intercepteze
sensibilitatea tinerilor, precum și strădania Bisericii înseși ”de a justifica propriile poziții doctrinare și
etice în fața societății contemporane”.

Șapte cuvinte cheie pentru Sinodul despre tineri

”Instrumentum laboris” a fost prezentat presei marți, 19 iunie 2018, la Sala de presă a Sf. Scaun de
secretarul general și de sub-secretarul Sinodului episcopilor, cardinalul Lorenzo Baldisseri, respectiv,
mons. Fabio Fabene, însoțiți de cei doi secretari speciali ai celei de-a XV-a Adunări generale a
Sinodului episcopilor: preotul iezuit Giacomo Costa și preotul salezian Rossano Sala. Întregul
document are la bază șapte cuvinte cheie: ascultare, însoțire, convertire, discernământ, provocări,
vocație și sfințenie.

Ascultare

Primul cuvânt cheie este ascultare. Tinerii doresc să fie ascultați cu empatie ”chiar acolo unde se află,
devenind părtași ai existenței lor de fiecare zi”. Vor ca părerile lor să fie luate în considerare, se
străduiesc să se simtă o parte activă din viața Bisericii, protagoniști și nu doar destinatari ai
evanghelizării. Toți tinerii și-au exprimat voința de a fi ascultați, fără nicio excepție, ținând cont că
”ascultarea este prima formă de limbaj adevărat și îndrăzneț pe care tinerii îl cer cu insistență din
partea Bisericii”. Iar acolo unde sunt oferite ”ascultare, primire și mărturie în mod creativ și dinamic
iau naștere sintonii și simpatii” aducătoare de roade.

Însoțire

Tinerii cer din partea Bisericii disponibilitatea de a fi însoțiți, iar însoțirea se prezintă drept al doilea
cuvânt cheie pentru ”Instrumentum laboris”. O însoțire spirituală, psihologică, formativă, familială,
vocațională. Capacitatea de însoțire ”nu este opțională în raport cu îndatorirea de a educa și
evangheliza tinerii, ci o datorie eclezială și un drept al fiecărui tânăr”; ajută la formarea conștiinței și a
libertății, la cultivarea viselor dar și la realizarea unor ”pași concreți în strâmtorările vieții”. În această
privință, se dovedește de o importanță centrală rolul familiei care ”continuă să reprezinte o referință
privilegiată în procesul de dezvoltare integrală a persoanei”, deși se simte necesitatea unei reflecții
despre figura tatălui, a cărui ”absență sau evanescență” produce ”ambiguitate și goluri”. În același
timp, tinerii acordă o atenție relevantă școlii și comunității creștine, care îi ajută să nu se simtă
singuri, dați la o parte sau abandonați în parcursul de creștere.

Convertire

Al treilea cuvânt cheie este ”convertire”, cu diversele sale înțelesuri indicate în documentul de
pregătire sinodală. Pe de o parte, se subliniază drama tinerilor creștini care ”reprezintă o minoritate
expusă la violența și presiunea majorității, care pretinde convertirea lor”, iar pe de alta, cerința ”unei
convertiri de sistem” în domeniul educațional, pentru ca toate structurile formative și reprezentanții
acestora să investească mai mult în ”formarea lor integrală”, astfel încât să nu ”transmită doar un
conținut”, ci să fie și ”mărturisitori de maturitate umană” care să-i transforme pe tineri în
protagoniști ai propriei existențe. O altă latură a cuvântului cheie menționat mai sus este
”convertirea ecologică”: tinerii sunt foarte sensibili în această privință și aportul lor este indispensabil
pentru a lansa o schimbare durabilă în stilul de viață. În fine, se remarcă o ”necesară și curajoasă
convertire culturală a Bisericii”, astfel încât ”să recunoască, să facă spațiu și să încurajeze”
creativitatea unică și necesară a vieții consacrate, ”loc specific de exprimare a geniului feminin”.

Discernământ

Printre cuvintele cele mai des folosite în document figurează ”discernământul”, al patrulea cuvânt
cheie, înțeles ca ”stil al unei Biserici în ieșire” pentru a răspunde la exigențele tinerilor. ”Am ajuns
acum ca în fața unui zid”, scrie un tânăr, ”și vreau să dau un sens profund vieții mele. Cred că am
nevoie de discernământ în fața acestui gol”. ”Dinamică spirituală” pentru ”a recunoaște și a primi
voința lui Dumnezeu în concret”, discernământul trebuie oferit tinerelor generații ca ”instrument de
luptă” care să-i facă ”în măsură să recunoască timpii lui Dumnezeu”, pentru ”a nu risipi” inspirațiile
sale și ”îndemnul său de a crește”. ”Un dar și un risc” în același timp, pentru că nu este imun în fața
erorii, discernământul îi învață pe tineri ”disponibilitatea de a-și asuma deciziile care costă”. În
domeniul vocațional, în plus, justul discernământ va trebui să se folosească de persoane competente
și de ”structuri de animație adecvate, eficiente și eficace, atractive și luminoase pentru stilul
relațional și dinamica fraternă pe care o generează”.

Provocări

Inevitabil, unul dintre cuvintele cheie nu putea fi decât ”provocări”. Discriminări religioase, rasism,
nesiguranța locului de muncă, sărăcia, dependența de droguri, alcoolism, bulling, exploatare sexuală,
pedo-pornografia, corupția, dificultatea accesului la studiu, singurătate... Provocările pe care tinerii
trebuie să le înfrunte în timpurile de față sunt nenumărate. Multe dintre ele – se amintește în
”Instrumentum laboris” – decurg din fenomene de exclusiune, din ”cultura rebutului”, din folosirea
improprie a noilor tehnologii digitale pe cât de răspândite pe atât de riscante prin așa numitul ”dark
web”. Importantă, în același timp, chestiunea tinerilor migranți care deseori ajung victime în traficul
cu ființe umane, pentru care documentul sinodal cere ”să se activeze parcursuri de tutelă juridică a
demnității lor și capacitate de acțiune, promovând căi de integrare în societatea de destinație”.
Întreaga activitate pastorală, de aceea, inclusiv pastorația tinerilor, este chemată să ”evite forme de
ghettou și să promoveze ocazii reale de întâlnire”. Din fericire, nu lipsesc provocările pozitive: muzica
și valoarea ei de socializare, sportul care duce la îngrijirea și disciplina trupului, la munca în echipă, la
respectul față de reguli și spiritul de sacrificiu; prietenia între cei de-o seamă, adevărat ”instrument
de emancipare în contextul familiar, de consolidare a identității și de creștere a competențelor
relaționale”.

Vocație
Nu putea lipsi, desigur, cuvântul ”vocație”, inclus în tema generală a adunării sinodale. În acest
domeniu, documentul de pregătire sinodală pune în lumină o dificultate obiectivă: tinerii au ”o
viziune redusă” despre cuvântul ”vocație”. Această percepție generează ”o mare prejudecată” pentru
că pastorația vocațională este văzută ca ”o activitate finalizată exclusiv spre recrutarea de preoți și
călugări”. De aici, apare necesitatea de a regândi pastorația vocațională a tinerilor astfel încât să
devină ”de adâncă respirație” și ”semnificativă pentru toți tinerii”. Fiecare tânăr, de fapt, are o
vocație a sa pe care o poate exprima în diferite domenii – familie, studiu, profesie, politică... –
devenind ”un centru de integrare pentru toate dimensiunile persoanei”: talentul natural,
competențele dobândite, reușitele și falimentele pe care povestea vieții oricărui om le cunoaște,
”capacitatea de a intra în relație și de a iubi”, asumarea răspunderii ”în interiorul unui popor și al unei
societăți”. În ceea ce privește specificul vocațiilor la preoție, Biserica este chemată la reflecție pentru
că ”este de netăgăduit preocuparea sa pentru scăderea numerică a candidaților”. Acest fapt face
necesară ”o reînnoită reflecție despre vocația la preoți și o pastorație vocațională care să transmită
fascinația chemării lui Isus de a deveni păstori ai turmei sale”.

Sfințenie

Al șaptelea cuvânt cheie este sfințenia. Documentul sinodal se încheie cu o reflecție despre sfințenie
pentru că ”tinerețea este un timp pentru sfințenie”, iar aceasta trebuie propusă ca ”orizont accesibil
tuturor tinerilor”. La urma urmei, toți Sfinții au fost tineri: ”narativa” vieții lor, așadar, îi poate ajuta
pe tinerii de astăzi ”să cultive speranța” pentru ca ei, după cum se exprimă papa Francisc la
rugăciunea finală a documentului, ”să fie curajoși, să-și ia în mâini viața, să aspire la cele mai
frumoase și profunde realități și să-și păstreze întotdeauna libertatea inimii”.

Influenţa religiei în societate a scăzut sub aspectulnormelor propovăduite, tinerii alegând să aibă un
cuvântde spus în privinţa vieţii și familiei proprii; influenţareligiei este însă considerabilă în privinţa
faptelorproprii, a căsătoriei, familiei (creșterea calităţii identităţiicreștine); relevantă în acest sens
este diferenţa dintreatitudinea faţă de avort, respectiv cea faţă de folosireamijloacelor contraceptive
care, de fapt, au aceleași efecte.5. Tinerii liceeni nu manifestă o religiozitate integral de tiptradiţional,
ci putem sesiza și elemente de religiozitatemodernă, ei adoptând selectiv normele
religioase.Religiozitatea accentuată este nu atât o prelungire aformelor tradiţionale de religiozitate,
ci mai degrabă onevoie (poate inconștientă) de legitimare, prin religie, întimpul și spaţiul cultural în
care trăiesc.

De ce nu vin tinerii la Biserică

Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmație nu trebuie să surprindă. Este ușor să
critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea,
cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din
Biserică.

În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate
trăi și fără Biserică. Nu trebuie criticați pentru această viziune. Nici părinții lor nu merg la Biserică și,
evident, nu i-au învățat de mici cele de trebuință despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără
de Dumnezeu, dacă a învățat că se poate trăi și fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba
ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existențiale, rareori
se găsește cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe înțelesul lor, că viața poate fi trăită și altfel – o
viață mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului și a altor lucruri trecătoare din lumea
aceasta.
Cele sfinte li se par tinerilor complicate și inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă
trebuie să avem și capacitatea să o prezentăm pe înțelesul tuturor – al celor nedeprinși cu vorbirea
înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credința vine în urma auzirii. Dar cum să crezi,
dacă nu înțelegi ce auzi? Evanghelia și viața în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la
lucruri simple, fundamentale și, pe măsură ce le înțeleg și și le însușesc pe acestea, trebuie trecut la
lucruri mai profunde. Vorba aceluiași Apostol, de la hrană moale la hrană tare.

În Biserică, când întrebăm de ce un lucru este în cutare fel, cel mai frecvent răspuns primit este „Așa
se face”. Ei bine, tinerii nu acceptă asemenea explicații. Acesta nu este un argument. Ei vor să știe de
ce Sfânta Liturghie este așa și nu altfel, de ce ne închinăm la icoane, de ce cântările noastre sunt așa
și nu altfel. Vor să știe rostul tuturor lucrurilor din biserică. Au apărut în ultimii ani o serie de autori
tineri care încearcă să prezinte credința pe înțelesul tinerilor. Cărțile lor se găsesc de vânzare exclusiv
în biserici și mănăstiri, de aceea nu atrag prea mulți tineri, care cred că au din nou de-a face cu o
scriere înaltă și, spun ei, ruptă de realitate.

În al treilea rând, să ne imaginăm un scenariu. Un tânăr din lume, care nu a avut nici o legătură cu
Dumnezeu și cu Biserica până la 20 de ani, vrea într-o zi să intre într-o biserică, din curiozitate. Așa că
duminică își ia inima în dinți și se duce la Liturghie. Ce găsește în biserică? Niște oameni care stau cu
capul în pământ, un preot care face niște gesturi și ritualuri ciudate și un mic cor care cântă niște
lucruri greu de înțeles. Toată lumea pare să accepte jocul scenic și la sfârșit, toți pleacă acasă, fără să
relaționeze între ei, ca și cum au ieșit dintr-o transă de două ore, fiecare pe drumul lui, așa cum au și
venit. Ce să înțeleagă tânărul nostru? Poate așa ceva să îl mâne către biserică? Dacă nu, atunci ce l-ar
putea atrage?

De ce merg unii tineri la cultele neoprotestante

Mersul la cultele neoprotestante este o chestiune de comparație și alegere.

Unii tineri sunt interesați de Dumnezeu și de credință. Dacă s-au născut într-o familie ortodoxă
și cred că sunt ortodocși, vor încerca să meargă la biserica ortodoxă din cartier. Completăm al treilea
motiv de mai sus și spunem că din nefericire, prima lor interacțiune cu Biserica are loc de multe ori
prin intermediul „agenților de circulație” din biserici. Odată intrat într-o biserică, i se spune: ia-o pe
acolo, nu o lua pe acolo, închină-te așa, nu te închina așa. Domnia lui „așa se face”, fără nici o
explicație, fără nici o noimă pentru noul venit. O dată, de două ori, de trei ori... și acestuia începe să i
se facă lehamite și să se întrebe dacă în asta stă credința ortodoxă.

Atunci intervine alternativa religioasă: credința practică, simplificată, a cultelor neoprotestante,

expusă frumos de persoane amabile și manierate. Totul este prezentat simplu și clar. Aici nu mai
există reguli fără explicație și tabu-uri mai presus de Dumnezeu.

Mesajul acestor culte vine într-o formă simplă, pe înțelesul tuturor. „Iisus te iubește, și-a dat viața
pentru tine ca tu să poți trăi o viață nouă chiar de acum.” Deși această afirmație este un șablon
neoprotestant, și noi, ortodocșii, suntem de acord cu ea. Problema este că noi nu o afirmăm, nu le-o
spunem acelora care vor să se apropie de credință. Și asta este rău, pentru că îi pierdem pe cei ce vin
cu sinceritate la biserică.

În comparație cu domnia lui „așa se face” din bisericile ortodoxe, la cultele neoprotestante există
foarte puține reguli. Tinerilor – și nu numai lor – le place simplitatea. Teologia neoprotestantă este o
sumă de precepte foarte accesibile. O simplificare care, spunem noi, se face în dauna Adevărului. Dar
Adevărul nu trebuie să fie neapărat propovăduit în cuvinte înalte. Este nevoie în Biserica noastră de
preoți și propovăduitori care să prezinte credința adevărată pe înțelesul tuturor, în cuvinte potrivite
pentru fiecare.

Un alt aspect care atrage la cultele neoprotestante este substitutul de viață socială. În bisericile
noastre, tânărul, după ce este luat în primire de „agenții de circulație”, se simte singur, izolat și
străin. În bisericile noastre poți să mergi cinci ani la rând și să nu ajungi să te cunoști cu cel de lângă
tine. Deși învățătura noastră spune că toți suntem membri în Trupul mistic al lui Hristos, care este
Biserica, ei bine, acești membri sunt desrudiți unul de altul. Construim biserici mari, însă clădim acolo
și o comunitate? Deși mergem și ne vedem ani de zile la biserică, suntem și rămânem niște străini
unii față de alții. De comuniune întru Hristos nici vorbă.

Venim singuri la biserică, suntem singuri în biserică și plecăm singuri de la biserică. Cel puțin în marile
orașe, comunitatea credincioșilor și comuniunea dintre ei întru credință a dispărut aproape cu
desăvârșire. Dacă adăugăm și sensibilitățile unora sau altora din biserică, tabloul se prezintă cât se
poate de jalnic pentru tânărul venit la biserică.

În multe cazuri, activitatea preoților se limitează la oficierea slujbelor. Nu există păstorire peste
enoriași - preoții sunt indiferenți de cine vine și mai ales cine nu mai vine la biserică. „Păstorul cel
adevărat își dă viața pentru turma lui, pe când cel plătit o lasă și fuge când apare pericolul.”

Prin comparație, la cultele neoprotestante se pun un mare accent pe legătura din oameni. Desigur,
aici există o anumită doză de fățărnicie, dar nu toți cei rătăciți de la dreapta credință sunt fățarnici.
Iar tânărul nostru vede că acolo sunt oameni drăguți și politicoși și face imediat comparația cu cei de
la biserica ortodoxă din cartier. Alegerea pe care o face este evidentă.

În urma tânărului care alege să meargă la un astfel de cult rămân rudele și vecinii care îl acuză că și-a
schimbat credința și că s-a dus la secte. Care credință și-a lăsat, dragi părinți? Ce credință l-ați învățat
voi? Ce credință aveți voi? Credința drobului de Pa;ti și a cârnaților de Crăciun?

Foarte important în atragerea tinerilor la cultele neoprotestante este misionarismul/prozelitismul

practicat de aceste culte.

Desigur, termenul de „prozelitism” are conotații negative – nu este bine să „furi” credincioșii altor
credințe – dar nu trebuie să uităm că primii creștini, începând cu Sfinții Apostoli, tocmai asta au făcut:
prozelitism. Fie că-i spunem misionarism, fie că-i spunem prozelitism, el se bazează pe credința că tu
deții Adevărul și că trebuie să-l prezinți și altora.

Această credință o au și membrii cultelor neoprotestante și chiar mai mult decât credincioșii
ortodocși. Această încredințare îi face să vorbească tuturor despre credința lor, despre dragostea lui
Dumnezeu, despre Iisus și despre cum le-a schimbat El viața. Prezentarea lor este atrăgătoare prin
simplitatea și logica ei: Dumnezeu te iubește, L-a dat pe Fiul Său la moarte pentru păcatele tale iar tu,
dacă spui acum o mică rugăciune prin care îl chemi pe Iisus în inima ta, vei începe chiar din clipa
aceasta o viață nouă cu El. Din acest moment vei deveni creștin (până acum nu ai fost creștin) și un
copil al lui Dumnezeu.

Este interesant de observat că Ortodoxia nu contestă nici una dintre aceste afirmații. Nimeni nu
contestă dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, nimeni nu contestă jertfa lui Hristos de
pe Golgota și nimeni nu contestă faptul că, urmând lui Hristos (predându-ți inima Lui), începi o viață
nouă, o viață de credință. Dar, cu toate acestea, noi în Ortodoxie rareori le vorbim oamenilor despre
aceste adevăruri. O fac însă cultele neoprotestante care, după ce îi atrag pe oameni cu câteva
afirmații simple și nu neapărat false, îi conduc către erori teologice fundamentale (Sola Scriptura,
mântuirea exclusiv prin credință, mântuirea instantanee, respingerea Sfintei Tradiții a Bisericii, etc.).
În comparație cu simplitatea misionarismului neoprotestant, de cele mai multe ori noi în Biserica
noastră îi întâmpinăm pe nou-veniți cu un set de reguli rigide și cu chipuri încruntate, care veghează
ca totul să fie făcut „așa cum se face”. Nu de puține ori tânărul intrat în biserică rămâne cu impresia
că în Ortodoxie regulile sunt mai presus decât oamenii și chiar mai presus decât însuși Dumnezeu;
regulile par ele însele un dumnezeu.

Misionarismul neoprotestant se bazează exclusiv pe Biblie. Toată credința creștină pornește de la

Mântuitorul Iisus Hristos și de la propovăduirea Apostolilor, iar despre acestea citim în Sfânta
Scriptură. Pentru ca omul să înțeleagă de unde purcede credința, neoprotestanții își întemeiază toate
afirmațiile pe Biblie, fiind adevărați prestidigitatori în mânuirea versetelor necesare. Având acum în
față textul negru pe alb, tânărul începe să creadă că „creștinul” din fața lui chiar îi spune adevărul. El
știe prea bine că, atunci când a fost la biserica ortodoxă, nu numai că s-a lovit de niște cutume rigide,
dar nu a fost nimeni care să-i spună de unde provin acestea. Acum, misionarul îi vorbește simplu și
frumos și, mai mult, îi arată negru pe alb cum stau lucrurile.

Tânărul simte că a găsit răspunsurile la căutările sau frământările lui: câteva idei clare și o dovadă
scrisă. Începe să frecventeze biserica sau adunarea sau casa de rugăciune – denumirile variază de la
un cult la altul. El vede că, spre deosebire de cei din biserica ortodoxă din cartier, cei de aici nu se
calcă în picioare, nu dau buzna, nu se înghesuie, nu își răspund cu țâfnă, nu sunt supărăcioși. Cei de
aici arată îngrijit, îi zâmbesc și par mereu amabili.

Slujba religioasă de aici este mai scurtă, mai simplă și mai ușor de înțeles. Nimeni nu trebuie să stea
în picioare. Cântările sunt clare, frumoase, iar unele au și ritm. Corul cântă atât de frumos, iar tinerii
cu instrumentele trebuie să cânte asemenea îngerilor din Cerul unde va ajunge și el, cu siguranță. Ce
diferență față de biserica ortodoxă, unde figuri încruntate îl admonestau la tot pasul ba că nu stă
unde trebuie, ba că a trecut prin fața altarului, ba că nu a ocolit Sfânta Evanghelie, ba că a sărutat
icoane după ce s-a împărtășit, ba că...

Întoarcerea la Ortodoxie

Există însă tineri și mai puțin tineri care se întorc la Ortodoxie. De fapt, având în vedere că înainte de
a pleca la neoprotestanți aveau o credință amorfă – o combinație de superstiții și opinii personale –
mai corect este să spunem că ei vin la Ortodoxie, acum pentru întâia oară.

Ce se întâmplă? După o perioadă petrecută în aceste culte, după o perioadă de „creștere” și învățare
(citește Biblia și învață o mulțime de versete pe dinafară), persoana în cauză începe să aibă un anumit
discernământ. Venind din afara mediului respectiv și nefiind deprins de copil să accepte tot ce spune
cultul ca pe un adevăr de la Dumnezeu, în unele cazuri el își păstrează un anumit grad de luciditate.
Această luciditate sau discernământ începe să lucreze în momentul în care sunt sesizate fie
contradicțiile teologice ale cultului, fie diferența dintre cele spuse și cele trăite (fariseism). Eventual,
tânărul începe să pună întrebări care devin agasante pentru liderii cultului. Dacă se întâmplă ca
insatisfacția lui să crească suficient de mult, el își pierde încrederea în infailibilitatea cultului. Din acel
moment începe să nu mai vadă lumea și lucrurile în alb și negru – noi suntem cei buni, ei sunt cei răi.
Mai mult, începe să caute, își continuă acea căutare abandonată în momentul în care a fost atras în
acel cult.

După o eventuală cercetare și a altor culte neoprotestante, în care vede aceleași tare, tânărul începe
să-și pună problema unor criterii de „selecție”. Cum poți știi care e credința adevărată? Ce criteriu să
folosești? Abilitatea în mânuirea Bibliei? Nu, pentru că toți o cunosc pe dinafară, dar scot învățături
diferite din ea. Amabilitatea oamenilor? Nu, pentru că iată, amabilitatea lor merge mână în mână cu
cele mai nefirești învățături. Trăirea curată? Nu e suficient – mormonii, de pildă, sunt niște oameni
foarte manierați.

Cum poate știi cineva care e credința adevărată? Înșirându-i (în sens figurat) pe toți predicatorii în
fața ta și întrebându-i: Tu de unde vii? De unde vine învățătura ta?

„Un tânăr pe nume Joseph Smith a avut o revelație în anul 1840...”

„O femeie cu o credință puternică în Dumnezeu – Ellen White – a avut în 1844 o viziune...”

„În anul 1896, pe când se rugau fierbinte, un grup de credincioși au început să vorbească în alte
limbi...”

„La 1640, un grup de credincioși au decis că credința trebuie să se bazeze numai pe Scriptură...”

Toți vorbesc la fel, toți au viziuni și certificări de la Dumnezeu, fiecare pe calea lui. Tânărul vede că
toate aceste culte sunt lucrări ale omului, inițiative ale unui predicator cu reforma în sânge.

Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învățăturii și nici cumsecădenia

membrilor, ci originea acelei învățături. Astfel, singură învățătura ortodoxă este adevărată pentru că
ea vine din vremurile Apostolice și este ceea ce a învățat Biserica de mai bine de două mii de ani.

Dar tânărul are o problemă. Cum poate concilia acest adevăr cu ceea ce vede el astăzi în bisericile
ortodoxe? Iată că lucrurile pe care a ajuns el să le învețe, de-a lungul căutărilor sale, sunt total
necunoscute multor ortodocși din ziua de azi, care nu au habar nici măcar de învățăturile de bază ale
Ortodoxiei. După zeci de ani de mers la biserică, ei încă sparg căni pe la înmormântări, aruncă cu bani
la intersecții și varsă vin pe jos pentru morți. Tânărul nu înțelege - în tot acest timp, oamenii aceștia
nu au învățat nimic din Ortodoxie?

Adevărul este că există o anumită cerbicie a unora din Biserică, cerbicie care merge până acolo încât
ei îl învață pe preot ce și cum să facă la diferite slujbe. Desigur, acești oameni, foarte convinși că „așa
trebuie făcut”, nu mai pot și nici nu vor să învețe și să-și schimbe căile. Astăzi, pentru mulți din
Biserică, cana spartă la mort este fundamental mai importantă decât orice pericopă evanghelică
comentată de preot duminica.

În aceste condiții, ce face tânărul nostru? Începe să caute, în Biserică, pe alții ca el, alți tineri, cu care
poate împărtăși aceeași credință ortodoxă. Sună neverosimil, dar există „credințe ortodoxe”. Mulți
au propria credință „ortodoxă” – toți laolaltă reprezintă 89% din populația tării. Nu trebuie judecați –
nici ei, la rândul lor, nu au avut de la cine să învețe credința ortodoxă. Nu trebuie să uităm că
majoritatea celor de azi din biserici s-au format în perioada comunistă, când propovăduirea
Evangheliei le era interzisă preoților. Acum, la bătrânețe, este prea greu să-și schimbe căile. Trebuie
să mai treacă câteva zeci de ani până vom avea și creștini ortodocși în bisericile noastre.

Nu este ușor. Tânărul are de luptat pe de-o parte cu un nefiresc sentiment de singurătate într-o
biserică altminteri plină, pe de altă parte cu „credința” celor mai în vârstă din biserică, care în
continuu țin să-i amintească cum se fac lucrurile acolo. El își vede însă de drumul lui; îi caută și are
părtășie cu alții care cred ca el și merg pe calea acelei Ortodoxii predată de Sfinții Părinți și trăită de-a
lungul vremii de Biserică.

De ce să vină tinerii la biserică?

Dincolo de această întrebare cred că stă una mai fundamentală, care are însă același răspuns: De ce
mergem noi la biserică?
Dacă am face un sondaj printre cei aflați duminică la Sfânta Liturghie, cu întrebarea „De ce veniți la
biserică?”, ce răspunsuri am primi?

Am obține multe răspunsuri de genul „Așa se face”, „Așa trebuie” și „Așa e frumos”. Sunt acestea
motive pentru a merge la biserică? Evident, nu. Și să te plimbi în parc, într-o zi de toamnă, este
frumos.

De ce mergem și de ce trebuie să mergem la biserică?

Cu riscul de a deveni prea teologic sau idealist și deci în conflict cu realitatea, voi prezenta
răspunsul meu la această întrebare fundamentală.

Pe scurt, mergem la biserică pentru că, oameni fiind, ne întâlnim acolo cu Creatorul nostru, cu cel de
la care avem viața și prin care putem avea o viață mai bună. Prin relația cu El, care pornește din
Biserică, ne pregătim în această viață pentru viața de dincolo.

Acesta este răspunsul. Desigur, acceptarea lui este în sine un act de credință.

Mergem la biserică pentru a ne întâlni cu Cel ce este pentru noi reperul fundamental în viață: Iisus
Hristos. Tot omul are nevoie de repere sau principii solide în viață, de valori care să nu se schimbe de
la o zi la alta. Toate valorile oamenilor sunt relative și pot fi puse în discuție. Valorile reprezentate de
Hristos vin din afara sistemului omenesc, sunt dumnezeiești și sunt deci mai presus de măruntul
cotidian al omului. Cine se întemeiază pe ele va avea stabilitate și siguranță în viață, și ajutor de la
Dumnezeu.

Mulți tineri spun: De ce să vin la biserică, când pot sta și acasă să mă rog și să meditez la Dumnezeu?
Sigur, te poți ruga și acasă, dar dacă nu vii la biserică, știi cărui dumnezeu te rogi? Îl cunoști pe
dumnezeul căruia te rogi? Este Dumnezeul cel adevărat, despre care afli la biserică, sau este o
închipuire a minții tale, un dumnezeu amabil care îți cântă în strună în toate faptele tale?

Tot ce se face la biserică, toate slujbele, rugăciunile și cântările sunt menite a-l face cunoscut pe
Dumnezeul cerurilor și al pământului. Numai în biserică îl putem cunoaște pe Dumnezeu. Mersul la
Biserică, cel puțin la Sfânta Liturghie, este o reîntâlnire periodică cu El. Așa cum nu poți să stai
departe de cineva care are importantă pentru tine, pentru viața ta, de o persoană iubită, de exemplu,
așa nu poți sta departe nici de Cel din care simți că-ți vine viața.

În Sfânta Evanghelie, Iisus Hristos se prezintă pe sine ca fiind o stâncă. O stâncă pe care ne putem
clădi viața, o stâncă pe care construim ceva care rezistă în fața vitregiilor vieții. Dacă ne construim
viața și ne hrănim sufletul cu altceva, de pildă cu sistemul trecător de valori ale oamenilor, vom sfârși
prin a ne simți goi pe dinăuntru, căci lucrurile despre care am crezut că pot da substanță vieții și-au
pierdut gustul și azi nu mai sunt. Locul lor a fost luat de altă croială a pantalonilor sau a fustei, de un
nou telefon mobil cu cameră foto de rezoluție mai mare și de un nou album de muzică. Sufletul
omului nu se poate hrăni cu ceva care astăzi e sus iar mâine e la coșul de gunoi. El are nevoie de ceva
mai profund, mai adânc și mai adevărat, iar așa ceva nu se găsește printre oameni, ci în afara
sistemului lor, la Dumnezeu.

Cine își construiește viața pe Hristos și cultivă legătura cu El are un sens în viață. Știe de unde vine,
știe ce are de făcut și știe unde merge. Contrar părerii celorlalți, el nu consideră că se privează pe sine
de bucuriile vieții. Pur și simplu ceea ce îi încântă pe ceilalți nu are valoare pentru el. El își găsește
plăcerea în alte lucruri, care sunt la fel de gustoase astăzi ca și acum o mie sau două mii de ani.
De ce să vină tinerii și tot omul la Biserică? Psalmistul spune: „Gustați și vedeți că bun este
Dumnezeu”. Greu poți descrie în cuvinte ce gust are un fruct nou. De aceea, alături de psalmistul
David, Biserica spune de două mii de ani „Veniți, gustați și vedeți ce bun este Dumnezeu”.

Tinerii din ziua de astazi nu mai cred in Dumnezeu deoarece le este implementat principiul unei asa-
zise libertati, alegand astfel calea cea mai usoara, cea a necredintei. A crede in Dumnezeu presupune
mult mai multe lucruri, nu doar credinta. Trebuie sa fim iubitori, buni, milostivi, credinciosi,
respectuosi, rabdatori etc. Insa tinerii sunt impresionati de altceva. Exista lucruri mult mai atractive,
mai dubioase si aspupra carora ei isi dau toata atentia, decat citirea Bibliei si mersul la biserica. Sper
ca generatia noastra va incepe sa constientizeze in timp cat de important e sa crezi in Dumnezeu, sa
fii un om cu o viata plina de credinta.