UNIVERSITATEA VALAHIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI

ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

TEMEIURI DOGMATICE ALE DOCTRINEI SOCIALE

- LUCRARE DE SEMINAR -
PROBLEME PASTORALE ÎN MEDIUL RURAL

Coordonator:
Pr. Lect. Dr. Arian Ignat

Masterand:
Cobianu Mihai
DSEBC Anul I

Târgoviște
2019
 2

Planul lucrării

Introducere

1 Pastorația parohiei în secolul XXI

2 Pastorația rurală

3 Pastorația urbană în societatea postmodernă

4 Preotul – păstor, terapeut, oficiant sau funcționar?

Concluzii

Bibliografie
 3

Introducere
Pentru a înțelege mai bine pastorația ca misiune a Bisericii, mai ales în
contemporaneitate trebuie în primul rând să facem deosebire între acești doi termeni care riscă
de cele mai multe ori să fie confundați unul cu altul sau, și mai grav, să fie considerați ca
echivalenți.
Misiunea este evanghelizarea, propovăduire Evangheliei și „la neamuri”1, viața
creștină în totalitatea ei2 și pastorația este lucrarea clericilor de a propovădui vestea cea bună a
Lui Iisus Hristos, totul culminând cu împărtășirea euharistică, coroborată de împărtășirea de
Cuvântul Evangheliei în cadrul Liturghiei.
Deci, pastorația este misiunea Bisericii intra muros, în carul comunității creștine, bine
stabilite de care se ocupă un păstor3.

1 Pastorația parohiei în secolul XXI

Nu trebuie să ne surprindă faptul că și în Biserică, gândirea și modul de viața al

creștinilor este impregnant din plin de „duhul postmodernist” al lumii. Într-o astfel de realitate,
se pune întrebarea, ce fel de atitudine și de paradigmă pastorală trebuie să adopte Biserica în
privința atât a parohiilor, cât și a lumii extra muros? Într-un atare context eclezial și social,
abordarea și actualizarea problematicii pastorale este o necesitate pentru Biserica Ortodoxă
care trebuie să privească cu foarte mare atenție această realitate. Dinamica pe care o suferă
parohia astăzi, pune instabilitate într-o pastorație obișnuită cu un mediu static/statornic în care
să se desfășoare. Pentru o lume a vitezei, a instabilității, pe care o resimțim cu toți. Adaptarea
metodelor pastorale la realitățile sociale este un semn că Biserica înțelege într-un mod profund
misiunea ei și o acceptă cu responsabilitate.
Eficientizarea misiunii astăzi, ține de găsirea soluțiilor la problemele pe care le ridică
lumea, parohia și credincioșii, nu numai observarea acestor probleme4. Adaptarea realităților
la un plan ideal realizabil sau a principiilor ideale la realitățile lumii: aceștia sunt primii pași
de făcut în asumarea sinceră și plină de tact a unei slujiri pastorale care se bazează pe diakonia

1
A celor de alte credințe, ateilor sau celor care nu fac parte din Biserica Ortodoxă:
2
Prof. Univ. Dr. Nifon Mihăiță, Misiologie creștină, p. 32;
3 Nu pastor, în sensul neoprotestant al termenului, ci preotul care oficiant, liturg, om al rugăciunii, misiunii

și martyriei;
4 Emilianos Timiadis, Preot, Parohie, Înnoire, traducere Paul Brusanowski, Editura Sophia, București,

2001, p. 95;
 4

și martyria lui Iisus Hristos. A înțelege faptul că realitatea este cu totul alta față de acum 15-
20, chiar 30 de ani, faptul că s-a trecut la o cu totul altă formă socială, faptul că Biserica nu mai
este locul în care lumea formează comuniune, nu mai este o „societatea eclezială” decât într-
un număr foarte mic, față de numărul real al enoriașilor sunt semne că trebuie regândită de
către fiecare preot în parte, de către protopopiate și de către centrele eparhiale, a strategiilor
pastorale.
Ocupându-se cu o lume care nu are un fundament5, Biserica trebuie să îi imprime
principii sănătoase, ca niște modele de urmat, trebuie să catehizeze, să vorbească, să adopte un
limbaj specific lumii. Trebuie să împărtășească celorlalți, care nu fac parte din Biserică și celor
care fac parte din Biserică, însă într-o conștiință laxă a modului creștin de trăire a vieții,
speranță și viziune de viitor, de ansamblu asupra problemelor vieții.
Pentru a putea forma o strategie pastoral-duhovnicească adecvată realităților timpului,
trebuie în primul rând să fie constatate cât mai precis, care sunt principalele schimbări care s-
au produs în cadrul parohiei așa cum o cunoaștem noi în spațiul românesc. În primul rând,
datorită libertății de a circula fără restricții, creștinul și-a deschis un orizont pe care de cele mai
multe ori Biserica nu știe să îl gestioneze, tratând problemele spirituale și sociale cu care se
confruntă, printr-o metodă inadecvată timpului cotidian6. Această circulație liberă a deschis și
posibilitatea găsirii unor slujbe în medii lipsite de fundament creștin 7 care înseamnă o altă
dezvoltare sau un alt regres spiritual, implicând găsirea celor mai bune resorturi psihologice și
spirituale.
O altă mutație de paradigmă pe care a suferit-o parohia este accesul aproape total la
cele mai noi utilități și mijloace de comunicare și informare pe care le propune progresul
științific. Accesul la internet, prezența cel puțin a unui calculator personal sau laptop,

5
Orice formă de generalizare nu a fost bună în nici un timp al istoriei, cu atât mai mult astăzi, într-o lume
aflată în schimbare continuă. Afirmări de genul gândirii în categorii: „bărbații sunt”, „femeile sunt”,
„societatea este”, care se vor categorice, exclusiviste și absolutiste încă din modul și forma în care pun
problema, sunt inactuale și de cele mai multe ori false și care păcălesc și concentrează atenția pe probleme
care, în sinea lor sunt departe de a fi rezolvate printr-o astfel de gândire și viziune limitată. Într-o lume a
individualității, care uită de conștiința de grup și care chiar și pe aceasta o gândește tot într-o formă
individuală (unitate în diversitate într-o formă din care este exclusă comuniune) este o necesitatea căutarea
unei forme pastorale bazată foarte mult pe individualitatea persoanei;
6 Pr. Lect. Dr. Sandu Dan, Teologia și practica misiunii în Biserică azi. O tratare comparativă, în Analele

științifice ale Universității Al. I. Cuza Iași, Editura Universității, Iași, 2003, p. 52;
7 Să le numim eterodoxe;
 5

telefoanele „inteligente” accesibile tuturor vârstelor, rețelele de socializare8 etc. sunt

principalele surse de petrecere a timpului pentru oamenii de astăzi. Nu este cazul studiului de
față să afirme funcția benefică sau malefică a acestor mijloace, trebuie să afirmăm că acestea
au schimbat configurația societății de astăzi. Dacă până acum 15 ani vorbeam despre realitate
virtuală ca despre o utopie, astăzi trăim în două lumi aproape distincte: atât lumea reală cu
plusurile și minusurile ei, cu aspectele pozitive și negative, cât și de o adevărată lume virtuală
în care își poți construi o viață paralelă, o viață dublă, triplă, pentru a putea fi oricine vrei.
Epoca postmodernă pe care o trăim, prin multitudinea gadgeturilor, a auxiliarelor și a
alternativelor alese, conduce tot mai mult spre răcirea credinței în Dumnezeu. Deschiderea spre
informație, care poate fi subtilizată și care iminent oferă omului posibilitatea unei gândirii
nuanțate, în care putea de a tria, de a evalua și compara este mult mai mare decât în urmă cu
15-20 de ani.
În fața unor astfel de realități, din păcate trebuie să vorbim și de lipsuri și carențe grave
în pregătirea celor care trebuie la rândul lor să se ocupe cu această problemă a pastorației.
Pregătirea viitorilor preoți se face din păcate doar din perspectiva teologică, studiile biblice,
istorice, sistematice și practice ocupând întreg arealul teologic. Din păcate, în ceea ce privește
inteligența emoțională a viitorilor preoți se investește prea puțin 9. Preotul înainte de toate,
trebuie să fie astăzi un om bine informat, din cât mai multe surse, în special care țin de
principalele aspecte din viața păstoriților.
Nu poți purta de grijă de cineva, pe care nu îl cunoști îndeajuns de aproape și căruia
nu îi înțelegi frământările și problemele zilnice. De aceea, dacă păstorii se implică prea puțin
în viața cotidiană a oamenilor, acest lucru se întâmplă și din cauza faptului că aceștia nu sunt
pregătiți psihologic, economic sau din alt punct de vedere să stea de vorbă cu cei cărora trebuie
să le poarte de grijă10. Pregătirea psihologică11 este o necesitate pentru preoții de astăzi, având
în vedere și faptul că aceștia nu sunt numai „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”, ci sunt și
duhovnici, adică cei care poartă de grijă într-un mod intim-duhovnicesc de persoana umană.

8 Amintim cele mai importante, fără a le face publicitate de nici un fel: Whatsapp, Facebook, Instagram,
Twitter, Skype, Viber, VKontakte, QQ (pentru populația Chinei, țară în care accesul la Facebook este
interzis);
9 În cadrul orelor de curs la Misiologie și Pastorală se ating oarecum și teme privind aspectul psihologic al

relațiilor dintre păstor și păstoriți;

10 Pr. Lect. Dr. Sandu Dan, op. cit., p. 52;

11 Astăzi un preot mai înainte de a fi teolog, de a fi preocupat de problemele ecleziale doctrinare, trebuie să

fie un fin psiholog, un om care să aibă cunoștințe anatomice, pentru că are de a face cu un om care de cele
mai multe ori are probleme psihologice care se revarsă și în sfera biologicului;
 6

Atât psihicul și trupul, cât și sufletul trebuie să fie în grija preotului ca unul care înțelege cu
adevărat care sunt cele mai importante lucruri din viața fiecăruia.
Cu toate că aproape toți suntem mai mult sau mai puțin prinși de mrejele aceste lumi,
care ni se deschide într-un dublu sens, real și virtual, totuși realitățile sociale nu sunt aceleași
pentru toți12. Într-un astfel de context trebuie să facem diferențierea între parohiile urbane și
cele rurale. Întotdeauna s-a făcut o diferențiere între cele două medii, în primul rând datorită
mișcării continue care se petrece în cadrul parohiei urbane, putându-se vorbi de un cu totul alt
tip de parohie13.

2. Pastorația rurală

Atunci când vorbim de pastorația rurală ne referim în primul rând la localitățile care
nu sunt aflate în vecinătatea orașelor sau municipiilor, ci mai ales la acele zone în care încă se
păstrează vie tradiția rurală, în care omul este mai mult dependent de munca sa, decât de
procesul industrializat. O caracteristică a vieții rurale este atașarea mult mai profundă față de
Dumnezeu și a coeziunii parohiei prin faptul că de cele mai multe ori, rar se întâmplă ca să se
schimbe configurația satului și ca oameni și „vecini” noi să apară. Oamenii „de la țară” simt
legătura cu glia strămoșească mult mai profund decât cei care s-au născut la oraș și trăiesc într-
o schimbare continuă mai ales în vremurile noastre.
Păstrarea tradițiilor rurale și ecleziale, câteodată devenite para-ecleziale, reprezintă un
mare avantaj și atu pentru preotul dintr-o astfel de comunitate, care trebuie să trăiască în parohia
respectivă. Exemplul personal al preotului într-o astfel de parohie este privit cu foarte mare
atenție, de către credincioși14. Deși pregătirea culturală a celor mai înaintați în vârstă în mediile
rurale nu este atât de aprofundată, decât a celor din mediul urban, totuși profunzimea credinței
și a trăirii bisericești este mult mai vizibilă.
La sate, credința ortodoxă este amestecată foarte mult și cu practici care nu au nici un
fundament teologic sau religios creștin, făcând parte din credința populară specifică locului
respectiv, care indică astfel ethosul ortodox românesc, al trăirii unității în diversitate. Deși,

12
Nu degeaba psihologii și psihiatrii au început să vorbească de anxietatea socială ca de o boală depresivă
a secolului XXI (A se vedea, Murray Stein, Jack Gorman, Unmasking social anxiety disorder, Journal of
Psychiatry & Neuroscience, vol. 23, nr. 3, 2001, p. 185;
13 Gheorghios Metallinos, Parohia sau Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 57;

14 Pastorația prin exemplul personale este mult mai eficientă la parohia rurală, unde creștinii sunt mereu

aceeași, față de parohia urbană unde pe lângă un nucleu de credincioșii fideli, sunt și o mare masă de
credincioși care „migrează” de la o Biserică la alta sau care vin numai ocazional;
 7

există multe opinii conform cărora, aceste tradiții slăbesc credința autentică ortodoxă, trebuie
să spunem că atâta timp cât acestea sunt păstrare în cadrul eclezial sub supravegherea preotului
și nu devin superstiții15 care să înlocuiască credința creștină, ele trebuie valorificate în folosul
sufletesc al credincioșilor și pentru întărirea comunității locale.
Cu cât omul se împământenește în obiceiurile locului, cu atât e mai greu să pătrundă
ceva nou, inovator, dar acesta nu este un lucru rău neapărat. Viața până la urmă, ține de
specificul fiecăruia despre modul în care vrea să își petreacă timpul pe pământ. Este foarte
posibil ca ceea ce noi considerăm să fie de folos pentru unii, de fapt să fie nociv16. Pentru a
avea cu adevărat efect și a da rod pe termen lung, un lucru trebuie făcut „pas cu pas”, prin
educare celor cărora se adresează. Orice lucru se poate preda și învăța, adică oriunde poate
avea loc acest proces al educației; trebuie timp, efort, constanță și osteneală din partea
lucrătorului altarului, pentru a produce schimbări de paradigmă în mintea enoriașilor.
Cu adevărat, mentalitatea celor de la țară, nu o poate cunoaște decât numai unul de al
lor, de aceea sunt de preferat de cele mai multe ori „fiii satului” pentru o parohie, pentru că
aceștia cunosc mai bine, obiceiurile, stilul de viață și problemele celor din acea parohie. Cu
toate acestea, un astfel de preot ar întâmpina și probleme existând riscul să fie trata ca un „băiat
al nostru”, nereușind să iasă de sub acest „stigmat” al vechiului statut.
Autoritatea poate fi păstrată mult mai ușor în fața celor de la țară, nu într-un mod
despotic, ci într-un mod duhovnicesc în înțelegerea autentică a slujirii17. Preotul trebuie să fie
recunoscut și să fie apelat cu toată convingerea cu numele de „părinte”18. Un preot care își
păstrează demnitatea, care nu se lasă călcat în picioare și care înțelege cu adevărat natura divină
a vocației sale, nu are cum să se teamă de nicio problemă pe care ar întâmpina-o în parohie. De
aceea cel care își asumă acest rol de părinte ca tată al parohiei, și care prin răbdare și smerenie
câștigă sufletele celorlalți trebuie să fie un om capabil și pregătit realităților locului unde va
merge să păstorească.
Religiozitatea celor de la țară, trebuie cultivată, într-un mod autentic și profund
creștin. Acolo unde deschiderea către tehnică nu s-a făcut deloc sau este numai în cazuri izolate,
metodele pastorale clasice, aplicate pe specificul zonei și al sufletelor enoriașilor pot da roadele

15
Pr. Prof. Petru Rezuș, Superstițiile și combaterea lor, în Teologia Ortodoxă Contemporană, Editura
Mitropolia Banatului, Timișoara, 1989, p. 147;
16 Un posibil exemplu ar putea fi, forțarea unui anume tip d societate unor oameni care au fost obișnuiți cu

alt mod de a fi conduși (impunerea democrației acolo unde au fost regimuri totalitare);
17 Cel care va voi să fie mai mare, să slujească celor mai mici;
18 A se vedea, Pr. Dr. Paul Mihail, Folosirea apelativului „părințele” în enorie, în BOR, nr. 1-3/1992, pp.

59-62;
 8

scontate. Clarificarea noțiunilor creștine, cultice, teologice sau din Scriptură, într-un mod
corect aplicat pentru dezvoltarea intelectuală și spirituală a credincioșilor se face prin predici
sistematice și prin metoda pastorală individuală. Acest tip pastoral este principalul mod prin
care se poate lucra cu sufletul credinciosului într-un fel prin care să îl conștientizeze de
importanța mântuirii pentru el.
Locul unde preotul trebuie să pătrundă cu delicatețe este viața morală a celor de la
țară, precum și faptele lor, care de cele mai multe ori nu sunt conștientizate la adevărata lor
profunzime. Concordanța dintre fapte și credința autentică trebuie să se realizez într-un mod
simplu fără prea multe chestiuni filosofice. Faptul de a complica credința prin tot felul de
pseudo-tradiții creștine, care prind foarte repede la țară, cum ar fi, deschiderea cărții,
descântările, „tradiții” de la înmormântare și de la pomeni19 trebuie arătat de către preot și
încercat pe cât posibil, corectat într-un mod ortodox.
Ceea ce trebuie să caute atât preotul pentru enoriașii săi, cât și aceștia pentru fiecare
este binele și fericirea20 în care rezidă starea de bucurie specific creștină.
Faptul pentru care țăranii nu își părăsesc locurile de glie sau casele lor este în primul
rând acest simț puternic dezvoltat al apartenenței la un loc stabil, strămoșesc. De aceea, cele
mai multe certuri care se petrec între oamenii de la țară este pe aceste pământuri. Datoria
preotului este de a le arăta că adevăratul stăpân peste bunuri, de orice natură ar fi ele este
Dumnezeu cel care le dăruiește omului prin înaintașii săi. De aceea, cu adevărat om muncitor
este cel care se bucură de lucrurile lui mulțumind lui Dumnezeu pentru toate și împărțind după
putere cu ceilalți.
Principalele aspecte de viață bisericească care pot fi cultivate de către preot în mediul
rural sunt:
- Conștientizarea enoriașilor prin care să îi facă să înțeleagă starea prezență continuă
pe care o are Dumnezeu față de noi. Într-o astfel de realitate, credinciosul va tăi
fiecare moment și cu teama de a face ceva rău, și cu bucuria de a simți prezența
lui Dumnezeu în viața lui, care se poate manifesta printr-o multitudine de forme;
- Implicarea în viața liturgică a enoriașilor, care trebuie să conștientizeze că mersul
la biserică nu este „un obicei din străbuni”, și că prezența la Biserică înseamnă de

19
„Zonă” în care tradițiile sunt atât de adânc împământenite, după felul și locul respectiv, încât se
confundă de multe ori cu actele de cult. Amintim aici numai dezlegarea legăturii care țin picioarele
adormitului unite, în momentul în care preotul rostește „Și dezleagă pe adormitul” de la rugăciunile de
iertare, din sfârșitul slujbei înmormântării, pentru a ne da seama de impactul pe care îl au aceste „tradiții”
în cultul ortodox;
20 Pr. Prof. Petru Rezuș, op. cit., p. 148;
 9

fapt încercare noastră de a intra în legătură personală cu Dumnezeu, așa cum stăm
de vorbă cu un prieten apropiat sau cineva drag inimii;
- Catehizarea adulților, prin seri tematice sau chiar prin întrebări și răspunsuri, în
serile dinaintea sărbătorilor, sau o dată pe săptămână, prin care să fie abordate
diverse teme, de importanță spirituală, teologică și cotidiană;
- Catehizarea și consilierea tinerilor din parohie21, mai ales a celor care vor să se
căsătorească și care vor să își întemeieze o familie în cadrul parohiei respective.
Tinerii căsătoriți aleg de cele mai multe ori să oficieze slujba cununiei la bisericile
din orașe, „dezlegându-se” astfel de legătura cu satul natal și de glie;
- Implicare tinerilor și a copiilor în activități ecleziale și sociale: mersul cu colinda,
ajutorul acordat celor aflați în nevoie, mai ales familiilor sărace, cu delicatețe
pentru a nu se simți inferiori în nici un fel22;
- Apărarea valorilor familiei, căsătoriei, educației, școlii împotriva
pansexualismului care este propovăduit prin toate mijloacele de distribuire a
informației: TV, radio, reviste, internet, site-uri pornografice, care duc la
dezrădăcinarea de valorile moral-spirituale propuse de creștinism;
- Colaborarea și conlucrarea preotului cu autoritățile locale pentru a mijloci diverse
programe culturale și sociale pentru locuitorii parohiei respective;
- Intensificarea vizitelor pastorale care au loc fie la casa credincioșilor, fie acolo
unde își desfășoară activitatea23. Acestea se poate face fie planificat. Adică într-
un cadru liturgic (prima vizită după instalarea ca preot în parohie, unde va
binecuvânta casa cu agheasmă; vizitele pastorale înaintea marilor praznice) 24 sau
nu (prima vizită în parohie înainte de instalarea ca preot);

21
Din păcate, aceasta este mare problemă a parohiilor din zonele rurale, a tinerilor care pleacă spre zonele
urbane în găsirea unor oportunități pentru viața lor și pentru viitorul lor. De aceea, lipsa școlilor în unele
zone rurale, duce la îmbătrânirea parohiilor, ajungându-se prin această „migrație” a generațiilor tinere, la
dispariția satului așa cum îl știm astăzi. Tinerii din zonele rurale sunt cei în pas cu duhul lumii, care își
doresc să se bucure de ceea ce are de oferit postmodernismul. Afirmăm încă o dată, problema pe care o
ridică faptul că nu vom mai avea satul românesc, cu tot bagajul cultural și tradițional pe care îl are de
dăruit generațiilor viitoare, care încetul cu încetul ajunge să fie „mâncat” de duhul postmodernist, prin
plecare tinerilor, prin pătrunderea mijloacelor postmoderne de comunicare și prin deschiderea
perspectivelor „de mai bine”;
22 Sărăcia în sine nu este o virtute dacă nu este asumată; asemenea și bogăția, nu este un lucru bun atunci

când ajungi să te încrezi în ea mai mult decât în Dumnezeu;

23 Pr. Conf. Dr. Marian Vîlciu, Vizitele pastorale ca mijloace de cunoaștere a parohiei și de lucrare

pastorală, Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, 2009, p. 45;

24 Ibidem;
 10

- Organizarea bibliotecii parohiale care să cuprindă cărți de formare duhovnicească

și cărți pentru formarea intelectuală a celor din parohia sa;
- Organizarea de pelerinaje pentru credincioșii săi.
Activitatea pastorală în mediul rural este deosebit de importantă pentru biserica
ortodoxă25, deoarece în aceste locuri se găsește de cele mai multe esența credinței creștine,
trăită într-un cadru natural, firesc și plină de dragostea pentru Biserică. Credința ortodoxă trăită
în zonele rurale din România neafectate de duhul postmodernist al vremurilor ne arată
frumusețea și profunzimea ortodoxiei românești așa cum au înțeles-o și au trăit-o strămoșii
noștri.

3 Pastorația urbană în societatea postmodernă

Dacă în ceea ce privește pastorația în zonele rurale, situația este oarecum într-o notă
pozitivă, comunitatea fiind alcătuită din credincioși de același status religios, cultural-social și
chiar profesional, în ceea ce privește parohia din mediul urban, reprezintă o mare de populații
cu moduri diferite de a trăi, statusuri diferite, cuprinzând bogați, săraci, intelectuali, oameni
medii ca nivel de cultură, cerșetori, alcoolici, drogați, căsătoriți, divorțați, chiriași, orfani,
oameni care prezintă dizabilități, copiii străzii, imigranți etc, pe scurt oameni diferiți între ei,
din punct de vedere social, cultural, religios, economic și mai ales, al modului în care înțeleg
și își trăiesc viața.
Parohia urbană este alcătuită din astfel de persoane care de cele mai multe ori nu au
nicio treabă unele cu altele26. Cei care locuiesc în orașe sunt oameni de diverse încărcături
spirituale: de la credincioși fervenți, la credincioși lacși, la liberi cugetători, eterodocși, ateii
declarați, fapt care face extrem de dificilă activitatea pastorală a preotului27. Faptul că parohiile
urbane sunt supradimensionate face ca activitatea preotului să devină imposibilă în a cunoaște
cu adevărat pe toți credincioșii parohiei sale. Problemele cu care se confruntă parohia urbană
sunt cu totul diferite de problemele parohiei rurale.

25
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sublimitatea preoției și îndatoririle preotului, în MO, nr. 5-6/1957, p. 304;
26
În blocuri, aceste construcții care definesc, printre altele, orașele, sunt oameni care nu se cunosc după ani
întregi, deși sunt vecini de ușă sau de palier;
27 Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Este necesară revigorarea activității pastoral-misionare în mediul urban

din România?, în Tradiție și înnoire în slujirea liturgică 2, Editura Episcopia Dunării de Jos, galați, 2001,
p. 447;
 11

Problemele grave morale ce țin de promiscuitatea sexuală ca prostituția,

homosexualitatea, adulterul, avortul, care țin de autovătămarea corporală și spirituală ca
alcoolismul, fumatul, drogurile sunt niște realități pe care nimeni nu le poate nega ca prezente,
mai ales în viața tinerilor28.
Dacă adăugăm și specificitatea societății postmoderne, în care populația flotantă se
schimbă de la o zi la alta în cadrul parohiilor, ne putem pune problema: despre ce grijă pastorală
putem vorbi față de unii care nu au fundamentare și nu se simt legați de nimic, ce bază creștină
poate fi pusă unor astfel de oameni? În mediul urban, condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească o parohie sunt:
- Contactul mutual;
- Urmarea vieții în Hristos;
- Adunarea laolaltă mai ales în synaxa euharistică;
- Cunoașterea reciprocă, socializarea;
- Formarea și păstrarea legăturilor frățești între membrii aceleiași parohii, mai ales
pentru a ne putea fi de ajutor unii altora, mai ales în momentele în care unul dintre
aceștia traversează nevoințe duhovnicești sau materiale29.
Dacă este să facem o „imagine” perfectă a orașului, așa cum ni se prezintă ca ofertă
astăzi, ar fi locul condițiilor sociale demoralizatoare în primul rând din cauza sărăciei extreme
și a opulenței luxoase care de cele mai multe ori stau ușă în ușă sau sunt vecini de gard, care
aduc cu sine tensiune socială, nervozitate, invidie, ură, judecată defectuoasă, injustiție și chiar
revoltă care nu de puține ori se lasă cu pagube materiale și umane.
Orașul este locul în care forțele impersonale economice și materiale, de cele mai multe
ori discriminatorii, dictează mersul societății respective, mai ales dacă avem de a face cu o forță
macro-economică cu monopol local. Într-un astfel de context, omul se simte atras de
schimbările sociale rapide, fiind înghițit astfel într-un malaxor din care nu mai poate face
distincția între bine și rău, pentru că în primul rând, își pierde puterea de a discerne30. Este
superfluu să amintim faptul că Biserica trebuie să interpreteze într-un mod actual această
situație și să dea răspunsul optim prin definirea vieții comunitare în parohia alcătuită din acești
oameni ai societății.
De cele mai multe ori noi, oamenii, fugim de responsabilitatea asumării condiției și a
personalității noastre, fugind continuu de a ne pune întrebările esențiale și existențiale. Dacă

28 Pr. Lect. Picu Ocoleanu, Misiunea Bisericii prin slujirea socială, în ST, nr. 3/2005, p. 186;
29
Emilianos Timiadis, op. cit., pp. 115-116;
30 Viziunea aparține Mitropolitului Emilianos Timiadis, op. cit., p. 116;
 12

am răspunde corect, onest și cinstit, într-o sobrietate psihanalitică, vom reuși să dăm față în față
cu dezumanizarea societății din care facem parte. Transformarea persoanei umane într-o rotiță
care învârte mecanismul economic al lumii, nu face altceva decât să îi extragă toată puterea
biologică și mai ales puterea de reflecție prin care trăiește moartea spirituală în mod constant31.
Persoana nu mai există ca subiect, ci ea interesează numai prin calitatea ei de obiect supus
măsurătorilor și presiunii constante. Din păcate, o singură realitate este constantă și nu lasă nici
un semn de întrebare: cetățeanul moare32. Omul contemporan trăiește singur ceea ce a
proclamat în urmă cu câteva secole, atunci când a declarat moartea lui Dumnezeu din conștiința
omului.
Din toate acestea trebuie să tragem concluzia că, un adevărat creștin într-o astfel de
societatea, nu se va lăsa biruit de nimic, nu va lăsa călcată în picioare demnitatea personală a
omului, și nu va pierde din vedere faptul că toți suntem oameni care trebuie să ne iubim unii
pe alții, cu o iubire autentică33.
Societatea postmodernă ne propune un cu totul alt tip de persoană umană, care
prezintă toate caracteristicile societății și timpului prezent:
- se preocupă mai multe de prelucrarea senzațiilor și a percepțiilor;
- are un limbaj redus, gol de conținut;
- jumătățile de adevăr fac parte din viața lui, ca adevăruri totale, complete,
exhaustive;
- este un om „ultratehnicizat”, în care afinitatea față de gadgeturile postmoderne
este mai mare decât față de celelalte persoane umane;

31
Programul de muncă de 8 ore cât ar fi normal (împărțirea zile în 3 cicluri de câte 8 ore fiind, idealul spre
care tindem cu toți, pentru muncă, odihnă și relaxare, meditație, timp liber, familie, distracție etc.) ajunge
de fiecare dată să fie cel puțin de 9-10 ore de muncă, aceasta în cazul în care se respectă programul clasic
ca model de referință 8-16. La o analiză atentă, în cel mai fericit caz, pentru a ajunge la ora 8 la serviciu
trebuie să te pregătești de la ora 7 pentru acest lucru, iar pregătirea pentru serviciu (care îți „ia” din timpul
de odihnă sau de celelalte activități) devine mai scurt. Poate din acest motiv, avem impresia de multe ori că
timpul s-a scurtat, că nu ne mai ajunge și că trăim de fapt mai puțin. Adevărul este că trăim mult mai
stresați, lucru care accelerează percepția noastră despre trecerea timpului și, din această cauză, timpul este
de fapt fără profunzime, nu mai are încărcătură spirituală și el trece fără să lase în noi urmele sale
profunde;
32 Este bine-cunoscută sintagma, „nici un om nu e de neînlocuit”; cu toate acestea „cimitirul este plin de

oameni de neînlocuit”;
33 Emilianos Timiadis, op. cit., p. 118;
 13

- este o imagine despre sine, înlocuiește realitatea pe care ar trebui să o reflecte

imaginea34;
- se dezumanizează în primul rând prin despiritualizarea propriei persoane;
- indiferentismul religios este noua religie cu fațete diferite dintre care cele mai
importante sunt fudamentalismul religios sau exclusivismul confesional și
sincretismul religios, „conglomeratul” de zeități, de dumnezei care să poată
satisface orice dorință umană35;
- legăturile de comuniune reală sunt foarte reduse, căutând foarte mult descătușarea
în virtual, ca într-un nou pământ al făgăduinței, în care limita dintre control și
dependență este foarte fină, confundându-se adesea, cele două „tărâmuri”;
Aceste trăsături neexhaustive despre chipul persoanei postmoderne, trebuie să fie
cunoscute de către Biserică, pentru a-și putea pregăti cu adevărat o pastorație adecvată parohiei
urbane a secolului XXI. Oricât de mult ne-am dori să vină izbăvirea de la Dumnezeu, nu trebuie
să uităm că un punct central al credinței creștine, mai ales al spiritualității ortodoxe, este cel al
conlucrării dintre Dumnezeu și om și al faptului că în afară de, excepțiile care fac parte din
lucrarea proniatoare a Sfintei Treimi, întotdeauna Dumnezeu ține cont de libertatea omului.
Propovăduirea simplă a Evangheliei, programe catehetice și pastorale săptămânale,
așteptarea în Biserică, intra muros a celor aflați extra muros, nu mai sunt suficiente, nefiind de
nici un folos pentru grija pastorală ca trebuie acordată locuitorilor urbani36.
Pentru slujirea pastorală urbană preotul de astăzi trebuie să aibă cunoștințe teologice,
psihologice, sociologice și să cunoască mai ales realitățile urbane; cu alte cuvinte, trebuie să
fie foarte bine pregătiți. Numai printr-o formare interioară cu informațiile de orice natură,
preotul are dreptul să vorbească societății urbane. În caz contrar, este mai mult decât posibil să
facă mai mult rău Bisericii și societății decât dacă ar fi tăcut în problemele ardente
contemporane.
În fața acestor realități pe care le-am prezentat până acum, Biserica trebuie să își
reconsidere poziția și să încerce să vină cu instrumentele 37 necesare, pentru o „intervenție”
duhovnicească și morală, în inima postmodernității.

34
Pr. Conf. Stoica Ion, Adevărul, lumea, omul. Repere pentru o abordare metarealistă a lumii și a omului,
Editura ASA, București, 2006, p. 77;
35 În sine, o astfel de religie a adorării unor pseudo-zei, vrea de fapt să exalte auto-îndumnezeirea omului;
36 Emilianos Timiadis, op. cit., p. 119;

37 Ibidem, p. 120;
 14

Ca cerințe ale activității pastorale este necesară o rearondare a parohiilor din mediul
urban împreună cu sporirea numărului de preoți la parohiile existente. Lucrarea pastorală a unui
singur preot la 1000-2000 de familii, cu ocazia vizitelor pastorale din preajma sărbătorilor mari,
îl transformă pe acesta într-un simplu executant de ritual, fără a avea posibilitatea de a sta de
vorbă cu enoriașii și astfel, de a le cunoaște problemele38. Întâlnirea cu majoritatea enoriașilor
are loc, din păcate la evenimentele centrale familiale fie de bucurie (botez, cununie), fie la cele
de tristețe (înmormântare și, rar, parastase). O problemă semnalată de părintele Spiridon
Cândea39 acum aproape 80 de ani, a rămas încă nerezolvată până astăzi. În marile aglomerări
urbane, credincioșii sunt străini de preot și de biserică40, rămânând într-o stare laxă, participând
la Liturghii, doar prin intermediul slujbelor duminicale televizate41. De cele mai multe ori,
enoriașii nici nu își recunosc propriul preot, nici preotul nu știe cu adevărat cine sunt aceștia.
Sunt străini printre străini. Acesta indică un dublu maleficiu: pierderea conștiințe de enoriaș și
declinarea responsabilității misionare și pastorale a preotului.
Într-un astfel de context social, activitatea pastorală a preotul trebuie să se facă simțită
prin propovăduirea cuvântului, într-un mod actual mai ales din pricina faptului că acești
credincioși suferă din plin de lipsa autentică a educației religioase42. Educația trebuie să
suplinească grelele moșteniri care au lăsat urme adânci în conștiința generațiilor care au trăit
în perioada comunistă. Lipsa de catehizare de atunci, generată de insuficienta catehizare de
astăzi, axată la cel mult 2 zile de catehizare, dintre care una este cea de duminică, de la predică.
Catehizarea credincioșilor mai ales la orașe, cel puțin înainte de evenimentele importante
esențiale din viața creștină este o necesitate care nu se poate face într-o întâlnire în care,
eventual, se fixează și data evenimentului respectiv.
Catehizarea la botez trebuie să cuprindă atât pe părinți, cât și pe nași ca cei direct
implicați în viitorul copilului din punct de vedere creștin și social. Alegerea nașilor pe
considerente financiare fără să se ia în considerarea calitatea creștină a nașilor, aduce nu de
puține ori, în cadrul slujbei botezului, nași care nu au citit niciodată Crezul43 sau care nu au
mai intrat într-o biserică ortodoxă de ani de zile.

38 Pr. Prof. Ioan Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, în ST, nr. 3/1986, p. 161;
39
Profesor de pastorală la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, viitorul Institut Teologic, între
1936-1967;
40 Pr. Prof. Spiridon Cândea, Contribuții la problema conducerii pastorale la orașe, fără editură, Sibiu,

1939, p. 182;
41 Despre problema pastorației prin mijloace media, vom vorbi pe larg în capitolul IV al prezentei lucrări;

42 Cultice, duhovnicești, morale;

43 Pr. Nicolae N. Necula, Cerințe ale pastorației contemporane în mediul urban, în Revista Ortodoxă, nr.

3/2002, p. 142;
 15

Catehizarea trebuie făcută în mediul urban prin lecții constante de religie cu teme și
lecturi biblice, liturgice, istorice în care să se facă cunoscut cât mai detaliat conținutul credinței
creștine. Într-un astfel de mediu, preotul trebuie să își pună tot mai profund problema,
mijloacelor celor mai eficiente pentru a înlesni și a facilita accesul la materialele cele mai bune
și prezența la aceste ore de cateheză care trebuie să cuprindă teme clasice și de actualitate
pentru oamenii bisericii.
Implicarea preotului în problemele de morală deosebit de grave (droguri, prostituție,
abandonul școlar etc.) trebuie să fie făcută cu o puternică conștiință pastorală 44 din care să
răzbată speranța, credința și puterea Duhului lui Dumnezeu care „pretutindeni este și pe toate
le împlinește”. După cum am amintit și înainte grija pentru toate păturile sociale, trebuie să
facă parte din preocuparea constantă a preotului; totuși, pentru acest lucru s-a pregătit, s-a
format și și-a propus să își dedice viața.
Candidații la preoție trebuie educați pentru a conștientiza că activitatea parohială nu
se mai poate desfășura după aceste principii clasice, în modul în care se făcea pastorația cu 30-
40 de ani. Conștiința oamenilor era cu totul alta acum 30-40 de ani și modul lor de raportare la
Biserică era mult mai profund și se făcea dintr-o nevoie lăuntrică de a-l descoperi pe
Dumnezeu. Astăzi, preotul nu mai poate rămâne la slujba din biserică45, la oficierea slujbelor
în Biserică și la câteva vizite pastorale în ajunul sărbătorilor mari.
În parohiile de la oraș, trebuie să se lucreze cu multă atenție la dezvoltarea și cultivarea
conștiinței pierdute, de a fi enoriaș al unei biserici, statornicit într-o comunitate creștină, față
de care să se simtă atașat și față de care să simtă apartenența spiritual-culturală. Într-un astfel
de mediu, participarea la Liturghie nu va mai deveni o simplă comemorare a unor evenimente
antice, ci compătimire și trăire activă a principalelor momente din viața Mântuitorului care vor
culmina cu Jertfa nesângeroasă din care se vor împărtăși cu toți din Sângele și Trupul lui Iisus
Hristos.
Viața liturgică trebuie să devină o constantă a credincioșilor în care să se reflecte
trăirea interioară bazată pe aprofundarea și formarea unor principii sănătoase din preceptele
Evangheliei.
Poate mai mult ca în cadrul pastorației rurale, trebuie să se pună accentul, în pastorația
urbană mai ales pe pastorația individuală, care poate da cele mai bune roade în primul rând în

44
Claudia Boștină, Ortodoxia în vâltoarea istoriei contemporane. Misiunea actuală a Ortodoxiei, în MO,
nr. 5-8/2002, p. 192;
45 Despre pregătirea, îndatoririle și problemele pe care le întâmpină păstorul, vom trata în subcapitolul

următor;
 16

interiorul Taine Pocăinței, prin vizitele pastorale, prin Tainele și Ierurgiile care deși se
adresează Bisericii prin caracterul lor comunitar sunt și momente de pastorație individuală.
Deși nu avem pretenția ca cele expuse până acum să aibă caracter exhaustiv și
definitiv, trebuie să menționăm faptul că preotul în activitatea sa pastorală mai ales în mediul
urban, are neapărată nevoie de ajutorul celorlalți oameni care trebuie să se constituie în mici
„comitete parohiale” care ar trebuie să fi de ajutor preotului în lucrarea filantropică și caritabilă
a parohiei. Este evident că un singur om sau mai mulți în cazul parohiilor cu mai mulți slujitori,
nu se pot ocupa de 2-3-4000 de familii.
De aceea este nevoie de ajutorul mai multor oameni de bună credință, bine pregătiți
care să se ocupe cu mai multe probleme ale parohiei. Biserica devine astfel, o mișcare care
pornește din Liturghie ca asumare conștientă a credinței, în Liturghia aproapelui ca
propovăduire a Cuvântului. Organizarea unor colecte prin care fondurile să urmeze mai multe
direcții: fie pentru organizare unor întâlniri la sfârșitul Liturghiei Duminicale în care oamenii
pot socializa la un pahar de cafea sau ceai, fie pentru ajutorarea săracilor care trăiesc în parohie,
a căminelor de bătrâni sau a școlilor și grădinițelor din apropierea parohiei. Nu în ultimul rând,
pentru organizarea excursiilor, a pelerinajelor și a altor activități duhovnicești sau culturale
chiar în orașele respective la principalele obiective culturale și de credință.
După cum am putut observa, slujirea preoțească mai ales în parohiile de oraș necesită
foarte multă dăruire de timp, energie și prezență pentru toți membrii parohiei, ceea ce face din
preot omul care trebuie să se împartă pe mai multe fronturi odată, pentru a face față cu adevărat
cerințelor vremii. De aceea, se pune logic întrebarea: ce este sau cine este preotul în aceste
realități pastorale pe care le trăiește parohia în secolul XXI?

4 Preotul – păstor, terapeut, oficiant sau funcționar?

Aceasta este o întrebare pe care ar trebuie să și-o adreseze cu adevărat în momentele

de meditație și rugăciune, preoții altarelor și să găsească răspunsul adecvat stării de fapt pe care
o trăiesc. Toate aceste categorii sunt deopotrivă de importante și egale ca răspundere și
alcătuiesc unitatea indivizibilă a ceea ce este preotul cu adevărat. În momentul în care una
dintre ele primează față de cealaltă sau este mai importantă, preotul nu mai acționează unitar și
ca persoană caracterizată de un duh al discernământului. Fie că poartă de grijă membrilor
parohiei, fie că este un bun ascultător, sfătuitor și terapeut duhovnicesc, fie că are darul slujirii
 17

liturgice, fie că este un bun administrator al bunurilor Bisericii și al auxiliarelor cultului, preotul
nu trebuie să uite că el este în primul rând om al rugăciunii: este omul lui Dumnezeu46.
În primul rând, slujirea pastorală este datoria de căpătâi a preotului care trebuie
îndeplinită cu timp și fără timp, în care preotul trebuie să aibă în vedere atât realitățile
duhovnicești, cât și pe cele materiale47. Din păcate, în România sunt foarte puține parohiile în
care posibilitățile financiare permit cu adevărat o lucrare filantropică constantă, în care să ajute
în mod real pe cei nevoiași sau măcar o parte a celor care sunt în nevoii materiale. Din păcate,
faptul de a sta la mâna unor sponsori sau a unor oameni de bună credință care înțeleg adevărata
slujire a lui Dumnezeu ca o mână întinsă către aproapele, este în multe cazuri, unica posibilitate
de a ajuta pe cei nevoiași ai parohiei. Preotul trebuie să contribuie cu cele mai bune intenții și
cu cel mai bun spirit „antreprenorial” pentru a căuta cele mai căi de ajutorare pentru păstoriții
săi.
Preotul conștientizează că darurile pe care ni le dă Dumnezeu sunt de fapt pentru a fi
complementare și pentru a ne ajuta unii pe alții în acest drum al mântuirii. Tocmai de aceea,
preotul trebuie să îl descopere pe Dumnezeu continuu păstoriților săi și prin lucrarea aceasta
filantropică. „Creștinii... L-au aflat în semen, adică în omul de lângă sine și în orice bucățică
ce se împarte din mâna lui și a ta”48. Găsirea lui Dumnezeu în mâna întinsă către celălalt este
o taină pe care numai cel care o experimentează în sens profund duhovnicesc o poate înțelege
și i se imprimă în suflet ca adevărată întâlnire mistică cu Dăruitorul.
Activitatea pastorală a preotului trebuie să aibă punctul de plecare în comuniunea cu
Hristos49, spre care trebuie să îi facă pe toți credincioșii, conștienți și să le dea speranța
mântuirii în conlucrarea activă cu harul Sfântului Duh.
Misiunea preotului nu se epuizează în îndeplinirea serviciilor divine și în lucrarea
pastorală cu trebuie să cuprindă și cuprinde întreaga lui viață: particulară, individuală și
publică, socială50. Pentru a nu intra în detalii, despre natura relații lor dintre preoți, conchidem
(asemenea părintelui Bucevschi în articolul, mai mult un eseu, citat înainte) că, modul în care
relaționează preoții în Biserică (fie în cadrul aceleiași parohii, fie în cadrul aceleiași eparhii)
este icoana și imaginea modului în care aceștia interacționează cu credincioșii (deci, a modului

46
A se vedea broșura arhimandritului Serafim Alexiev, Preotul, mijlocitor între cer și pământ, Editura
Sophia, București, 2009, 80 p.;
47 Emilianos Timiadis, op. cit., p. 53;
48 Pr. Conf. Stoica Ion, Adevărul, lumea, omul, p. 89;

49 Pr. Gheorghe Drăgulin, propovăduirea cuvântului și cultul în Biserica Ortodoxă, în ST, nr. 3-4/1975, p.

248;
50 Diac. Prof. Orest Bucevschi, Preotul față de preot, în GB, nr. 8-9/1956, p. 456;
 18

în care își îndeplinesc lucrarea pastorală) și modul în care credincioșii înțeleg apartenența lor
conștientă la cultul respectiv.
Preotul trăitor al Adevărului lui Hristos, care se călăuzește în calea sa de principii
mântuitoare, se va feri continuu de ritualism adică de mecanizarea cultului, adică de săvârșirea
în mod automat și fără sentiment și simțământ sufletesc, interior a slujbelor religioase; acest
lucru se poate datora și din cauza unei înțelegeri înguste a preoției, de către unii preoți care
consideră că menirea lor se reduce exclusiv la săvârșirea cultului religios, neglijând celelalte
aspecte sau funcțiunii ale misiunii preoțești: predicare cuvântului, pastorația parohială,
misiunea către cei din afara Bisericii, activitățile sociale, actele bisericești și celelalte îndatoriri
de natură administrativă51.
Având în vedere acest aspect, trebuie să tratăm și despre persoana liturgică a preotului,
subiect tratat și de către marele liturgist române, Ene Braniște în anul 1949 într-o serie de
articole care descriau realitățile liturgice și pastorale ale preoțimii, care sunt actuale și astăzi la
aproape 70 de ani de la scrierea lor. Faptul de a observa plusurile și minusurile preotului nu
sunt altceva decât exerciții de smerenie, adică de căutare a minusurilor și de a acționa în
conformitate cu acestea astfel încât, conștiința de sine să devină mai limpede și judecățile de
valoare să fie mai profunde atât în ceea ce privește lucrarea pastorală, cât și slujirea liturgică a
preotului.
Faptul de a recunoaște că preoții de astăzi nu sunt deplin conștienți de rolul lor de
iconomi ai darurilor și tainelor lui Dumnezeu, precum și faptul că cei care sunt viitori candidați
la preoție nu au o pregătire teoretică-practică adecvată timpului52 este un beneficiu pentru
conștiința preoțească a slujitorilor, care trebuie să conștientizeze realitățile interne ca mai apoi,
să poată da un răspuns adecvat realităților externe cu care se vor confrunta.
Datoriile liturgice trebuie să fie puse în concordanță cu datoriile extraliturgice, care
trebuie să conveargă spre același scop: desăvârșirea credincioșilor. Activitatea social-
filantropică, trebuie să pornească din Liturghie și să se continue cu Liturghia credincioșilor.
Preotul este cel care păstrează unitatea religioasă și uniformitatea cultului, în cadrul parohiei
păstrând nealterat și adevărul de credință pe care îl propovăduiește fie în cadrul cultului, fie în
afara lui. Astfel lucrarea sa liturgică, o efectuează cu conștiință curată și cu dragostea
jertfelnică, specifice cultului creștin ortodox.

51
Pr. Prof. Ene Braniște, Rit, Ritual, Ritualism. Contribuție filologică la lămurirea unor termeni din
vocabularul liturgic, în ST, nr. 5-6/1966, pp. 259-260;
52 Recunoaștere a realităților preoțești, pe care o face la timpul său și părintele Ene Braniște, a se vedea,

Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 1-2/1949, p. 98;

 19

Cu toate acestea, trebuie să mărturisim că există și multe lipsuri în persoana liturgului,

care trebuie îndreptate și care ține de conștientizarea și asumarea răspunderii față de slujirea
sacerdotală, misionară și pastorală pe care o desfășoară.
Neglijarea pregătirii fizice și sufletești în vederea oficierii slujbelor este o
caracteristică pe care foarte mulți preoți53 o neglijează sau pe care, de cele mai multe ori o cer
enoriașilor, fără ca ei să treacă prin ea. Ne referim în primul rând la canonul pe care, majoritatea
preoților îl dau celor care vor să se împărtășească, pentru a ține 3 zile de post înainte 54 de
împărtășire, lucru pe care ei înșiși, aproape niciodată55 nu le pun în practică. Nu mai punem la
socoteală faptul că în majoritatea bisericilor de enorie, rare sunt momentele în care se face
Vecernie sâmbătă seara sau înaintea marilor sărbători, știut fiind faptul că, ziua liturgică începe
de cu seara.
Un alt aspect ar fi cel al automatismului sau al formalismului ritual în cadrul cultului.
Potrivit părintelui Braniște, acest automatism este „lipsa de înțelegere pentru importanța,
pentru sensul și pentru sfințenia slujbelor, lipsa de simțire și de pietate lăuntrică, de evlavie
sau măcar respectul elementar pentru cele sfinte, de adeziune sufletească la cele săvârșite,
rostite, lipsă care se observă la mulți slujitori”56. Atitudinea preotului de a face Liturghia nu
din dragoste și cu fiorul tainic pentru cele sacre, cin din sentimentul de obligație ale unei datorii
profesionale, fie din interes, fie din obicei transformă întregul act de cult într-o scenă a
formulelor magice, a incantațiilor, care nu de puține ori, îi transformă pe credincioși în niște
„misticoși” care ajung să ceară preoților, tot felul de lucruri cultice străine de Duhul creștin 57.
Simpla recitare a unor rugăciuni, fără să se roage, deschiderea numai ai gurii, nu și a
inimii58, fac din preot un simplu executant, un actor pe o scenă, într-o piesă în care nu se
regăsește, întregul cult devenind scena unor imagini pompoase care nu transmit nimic: căldură,
dragoste, credință sau Duh.

53
Fără să ne treacă prin cap să jignim sau să vrem să atacăm personal pe cineva; toate cele scrise aici sunt
puse în mod principial asemenea profesorilor Bucevschi și Braniște care au vrut să tragă niște smerite
semnale de alarmă în privința slujirii pastorale și liturgice a preoților timpurilor lor;
54 De obicei, joi, vineri și sâmbătă;
55 Cu excepția zilelor rânduite de post sau a evlaviei unor;
56 Diac. Asis. Ene Braniște, Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 1-2/1949, p. 106;
57 Cum ar fi, deschiderea Evangheliei cu ghicit. Singurele momente liturgice când este permisă deschiderea

Evangheliei sunt: atât la fiecare rostire și citire a pericopelor evanghelice, fie în cadrul Utreniei, sau
Vecerniilor cu Rânduială specială, în cadrul Liturghiei, al Tainelor (Botez, Cununie, Maslu) și al
Ierurgiilor (Înmormântare, Sfeștanie etc.), cât și, în mod cu totul special, în cadrul rânduielii Sfântului
Maslu atunci când deasupra capului celui bolnav, i se pune Evanghelia, pe care, în prealabil a deschis-o tot
el;
58 Diac. Asis. Ene Braniște, Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 1-2/1949, p. 107;
 20

Ispita rutinei, atâta liturgice, cât și pastorale este o boală pe care preotul trebuie să o
evite pe cât poate, prin practicarea reculegerii și a meditației la sensul preoției și al său personal
în acest mare plan de mântuire al lui Dumnezeu, pentru oameni. Rutina este o viață exterioară
pe care nimic nu o mai mișcă din inimă și care se formează prin repetarea formelor și riturilor
religioase fără participarea sufletului59.
Slujirea liturghiei precum actorii pe scenă, ca într-o piesă de teatru sau operă, prin
gesturile „semnificative”, prin diaconii „de operă”, și prin slujitorii care ajung să își închipuie
chiar, că trăiesc cu intensitate rolurile respective60, pe care le joacă cu măiestrie, fac din
Liturghie doar o formă goală de conținut din care a dispărut ceea ce era esențial: duhul
rugăciunii și al întâlnirii mistice a lui Dumnezeu. Preotul este om al rugăciunii, un mijlocitor
între Dumnezeu și om și nu un geniu actoricesc, gol de orice formă de conținut care să transmită
și să plinească un fond lăuntric.
Un alt lucru, condamnat de către liturgistul Ene Braniște, diacon la acea vreme, este
excesul și abuzul de acatiste, adică de slujbe făcute special pentru remunerare61. Din fericire,
nu sunt semnalate cazuri generalizate, însă existența unor astfel de cazuri este reală și trebuie
să ne dea de gândit mai ales în ceea ce privește principiile liturgice pe care vrem să le avem în
vedere și prin care să ne formăm desprinderile de slujitori ai altarelor.
Un principal motiv, pe care regăsim aceste minusuri în slujirea liturgică de ieri și de
azi, este insuficienta pregătire liturgică în cadrul școlilor teologice, mai ales în ceea ce privește
aspectul practic, cât și scăderea treptată a interesului pentru latura sacramentală a preoției. Din
păcate, estetica cultului are mult de suferit, prima impresie pe care o lasă preotul credincioșilor,
din calitatea de liturghisitor, într-un astfel de mod, aducând prejudicii imaginii Bisericii în sine.
Care sunt măsurile de îndreptare pe care le poate face Biserica? Părintele Braniște
propune, o serie de soluții și mijloace de îndreptare a acestor probleme liturgice pe care le
întâlnea în anul 1949. Mai sunt oare ele actuale?
- o mai mare atenție în ceea ce privește pregătirea liturgică și pastorală a viitorilor
preoți, încă din băncile facultății și chiar după ce vor fi hirotoniți;
- renașterea, susținerea și dezvoltarea interesului pentru latura sacramentală a
preoției;

59
Pr. V. N. Popescu, Sufletul preotului în luptă cu ispitele, fără editură, București, 1943, p. 10;
60
Diac. Asis. Ene Braniște, Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 1-2/1949, p. 108;
61 Aici pot intra și dezlegările sau Slujba Sfântului Maslu făcut nonșalant, profitând astfel de ignoranța și

de perspectiva fals-mistică a credincioșilor, a se vedea, Diac. Asis. Ene Braniște, Preotul de azi ca
Liturghisitor, în ST, nr. 1-2/1949, p. 111;
 21

- o mai mare atenție pentru pregătirea trupească și mai ales sufletească pentru
săvârșirea Liturghiei;
- atenția asupra aspectului fizic, atât al slujitorului, cât și al locașului de cult;
- predici, sfaturi, mustrări, pildă personală, învățătură duhovnicească, cu timp și fără
timp;
- organizarea corurilor bisericești prin cultivarea cântării în comun.62
Aceste realități care par la fel de actuale, trebuie însușite de către preoți, asumate și
transformate în adevărate motivații de îndreptare pentru o slujire autentică și profundă.
Dar preotul nu este numai păstor și oficiant liturgic, el trebuie să fie și un bun terapeut.
Iar această latură terapeutică și-o manifestă mai ales în scaunul de spovedanie. Din păcate
pentru teologia ortodoxă românească, nu s-au făcut demersuri pentru sprijinirea unei
„psihologii pastorale”, adică împlinirea dimensiunii ființei umane: spirituală, somatică și
psihologică63.
În Biserica ortodoxă ar trebuie făcută diferența dintre preotul confesor, căruia i ne
adresăm în mod aleatoriu, atunci când suntem departe de preotul la care ne spovedim de obicei
sau din alte motive obiective și preotul duhovnic, cel care este ghidul sau îndrumătorul spiritual
unde relația autentică este de durată și există continuitate de la o spovedanie la alta64. Adică,
preotul la care ne spovedim în mod statornic și stabil este cu adevărat duhovnic.
Nu putem uita nici de latura administrativă pe care o are de îndeplinit preotul, mai ales
astăzi într-o lume birocratică, a hârtiilor. Faptul că lumea este cu ochii ațintiți asupra Bisericii
și a lucrării ei administrative, trebuie să îl facă pe preot conștient și de această latură, care nu
are de a face cu preoția în sine, dar pe care trebuie să o îndeplinească cu conștiinciozitate pentru
că astfel, se arată a fi un bun profesionist.

Concluzii

Un bun profesionist este un om care trăiește credința în Dumnezeu cu conștiința

prezenței continue în fața Lui. Dacă preotul ajunge să fie numai administrator, un manager

62
A se vedea, Diac. Asis. Ene Braniște, Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 3-4/1949, pp 257-266;
63 Eugen Jurca, Spovedanie și Psihoterapie. Interferențe și diferențe, Editura Galaxia Guttenberg, Târgu-
Lăpuș, 2009, p. 16;
64 Ibidem, p. 33;
 22

eclezial, atunci există riscul de a lucra conform staffurilor anumitor partide politice sau
asemenea consiliilor de administrație ale diverselor corporații economice sau industriale65.
Această grijă a Bisericii de nu se transforma în concern economic-financiar în ochii
credincioșilor, trebuie să fie grija principală a ei, în acest demers de a face transparentă situația
economică a Bisericii. Prin transparență și deschidere, Biserica poate câștiga încrederea opiniei
publice și a credincioșilor.

Bibliografie
1. Boștină, Claudia Ortodoxia în vâltoarea istoriei contemporane. Misiunea actuală a
Ortodoxiei, în MO, nr. 5-8/2002
2. Braniște, Diac. Asis. Ene Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 1-2/1949
3. Idem, Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 3-4/1949
4. Idem, Rit, Ritual, Ritualism. Contribuție filologică la lămurirea unor termeni din
vocabularul liturgic, în ST, nr. 5-6/1966
5. Bucevschi, Diac. Prof. Orest Preotul față de preot, în GB, nr. 8-9/1956
6. Cândea, Pr. Prof. Spiridon Contribuții la problema conducerii pastorale la orașe, fără
editură, Sibiu, 1939
7. Coman, Pr. Prof. Ioan Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, în ST,
nr. 3/1986
8. Drăgulin, Pr. Gheorghe propovăduirea cuvântului și cultul în Biserica Ortodoxă, în
ST, nr. 3-4/1975
9. Jurca, Eugen Spovedanie și Psihoterapie. Interferențe și diferențe, Editura Galaxia
Guttenberg, Târgu-Lăpuș, 2009
10. Metallinos, Gheorghios Parohia sau Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu,
2004
11. Mihail, Pr. Dr. Paul Folosirea apelativului „părințele” în enorie, în BOR, nr. 1-
3/1992
12. Mihăiță, Prof. Univ. Dr. Nifon Misiologie creștină, Editura ASA, București, 2001
13. Necula, Pr. Nicolae N. Cerințe ale pastorației contemporane în mediul urban, în
Revista Ortodoxă, nr. 3/2002
14. Idem, Este necesară revigorarea activității pastoral-misionare în mediul urban din
România?, în Tradiție și înnoire în slujirea liturgică 2, Editura Episcopia Dunării de
Jos, Galați, 2001
15. Ocoleanu, Pr. Lect. Picu Misiunea Bisericii prin slujirea socială, în ST, nr. 3/2005
16. Popescu, Sufletul preotului în luptă cu ispitele, fără editură, București, 1943
17. Răducă, Pr. Prof. Dr. Vasile Misiunea bisericii ortodoxe azi. Provocări, dileme,
sugestii, în Ort. , nr. 1-2/2005

65
Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Misiunea bisericii ortodoxe azi. Provocări, dileme, sugestii, în Ort. , nr. 1-
2/2005, p. 19;
 23

18. Rezuș Pr. Prof. Petru, Superstițiile și combaterea lor, în Teologia Ortodoxă
Contemporană, Editura Mitropolia Banatului, Timișoara, 1989
19. Sandu, Pr. Lect. Dr. Dan, Teologia și practica misiunii în Biserică azi. O tratare
comparativă, în Analele științifice ale Universității Al. I. Cuza Iași, Editura
Universității, Iași, 2003
20. Serafim Alexiev, Preotul, mijlocitor între cer și pământ, Editura Sophia, București,
2009
21. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru Sublimitatea preoției și îndatoririle preotului, în MO, nr.
5-6/1957
22. Stein, Murray Gorman, Jack Unmasking social anxiety disorder, Journal of Psychiatry
& Neuroscience, vol. 23, nr. 3, 2001
23. Stoica Pr. Conf. Ion, Adevărul, lumea, omul. Repere pentru o abordare metarealistă a
lumii și a omului, Editura ASA, București, 2006
24. Timiadis, Emilianos Preot, Parohie, Înnoire, traducere Paul Brusanowski, Editura
Sophia, București, 2001
25. Vîlciu, Pr. Conf. Dr. Marian Vizitele pastorale ca mijloace de cunoaștere a parohiei
și de lucrare pastorală, Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, 2009