Bulai Jǎniţa

An I
Master PASTORATIE SI VIATA LITURGICA

Referat Pastoraţie şimisiune ȋn societetea contemporanǎ

Provocarile societaţii contemporane

Provocările lumii contemporane sunt numeroase, unele dintre ele sunt adânc înrădăcinate și
destul de perfide. Este peste putință a le demasca în mod exhaustiv, ne vom strădui totuși să
aducem la lumină o parte dintre ele, astfel ca semnalele de alarmă să fie spre un cât mai mare
folos duhovnicesc. Părinții atoniți de la chilia Buna-Vestire a Schitului românesc Lacu afirmă
că lumea noastră contemporană are nevoie de rugăciune mai mult decât orice altceva. Nu este
trebuință de conferințele conducătorilor ca să se rezolve problemele lumii, nu este trebuință de
organizații internaționale ca să consolideze pacea, nu este trebuință nici de guverne ca să
rezolve problemele de stat. Ceea ce trebuie mai mult decât toate este rugăciunea către
Dumnezeu, și pentru toate celelalte Dumnezeu va găsi modul de a le rândui spre folosul
sufletului omenesc, a făpturii Sale, pe care atât de mult o iubește.
Și oricât am fi dezamăgiți datorită provocărilor vremurilor, oricât de mult foamea ar secera
lumea a treia, semenii noștri ar muri din pricina bolilor, oameni nevinovați ar fi uciși în atacuri
teroriste, noi conflicte de război ar apărea zilnic, un adevăr nu trebuie să-l uităm: Dumnezeu
poate rezolva toate problemele, numai să i-o cerem din adâncul inimii și fără nici o urmă de
interes personal. Mai demult, când țăranii aveau de înfruntat seceta, cădeau în genunchi și
până să-și sfârșească rugăciunea, cerurile se deschideau. Dumnezeu asculta îndată rugăciunea
lor. Însă astăzi, oamenii „civilizați” ai lumii acesteia nu-și ridică privirea spre Cer, ca să ceară
cu sinceritate ajutor. Dimpotrivă, cad în cursă și cred că ei singuri pot rezolva problemele. Dar
care este rezultatul? Războaiele continuă, nedreptatea se extinde, nefericirea stăpânește,
aroganța triumfă și lumea noastră trăiește zăpăceala lipsei de logică, oricâte hotărâri se iau de
către cei puternici. Pentru toate aceste motive creștinii trebuie să se roage în duh de dragoste. Iar
rugăciunea lor să completeze rugăciunea semenilor noștri care, pierduți în meschinăria de zi cu
zi, L-au îndepărtat pe Dumnezeu din viața lor. Rugăciunea noastră trebuie să fie dublă, triplă,
înzecită, rugăciune din inimă, din dragoste pentru semenul nostru. În cele din urmă, trebuie să
fie o rugăciune neîncetată, ca aceea a lui David, care ziua împărățea și se războia, iar noaptea o
încredința lui Dumnezeu. Trebuie să ne exersăm în rugăciunea neîncetată a inimii, astfel încât
numai pe ea s-o practicăm. Și astfel toată viața noastră se va schimba numai pentru un cuvânt.
Dumnezeu va vedea nevoința noastră, ne va îmbrățișa și Duhul Sfânt ne va însoți. Putem ca și
în lume să devenim vase ale Harului, personalități sfințite care, prin pilda noastră, vom da
mărturia ortopraxiei ortodoxe. Și toate acestea se izbutesc prin puterea rugăciunii. Un stareț
spunea: „De acestea patru are trebuință mai mult sufletul omului: să se teamă de Judecata lui
Dumnezeu, să urască păcatul, să iubească virtutea și să se roage neîncetat”. De altfel, creștinul
care-și aduce aminte să vorbească cu Dumnezeu numai atunci când vine ceasul rânduit pentru
rugăciune, încă nu a învățat să se roage. - Extras din „Asceza mirenilor”, Sursa:
„CATACOMBA” – Biserica Mitropolitană „Sf. Nicolae” – Volos
Secularizare
Unul dintre cei mai iubiți și cunoscuți duhovnici ai tinerilor, îndeosebi al studenților din
București, Pr. Constantin Coman a vorbit recent la Congresul Mitropoliei Europei Occidentale
și Meridionale despre îndepărtarea lumii occidentale de Dumnezeu: „Oamenii se sprijină
exclusiv pe ei și pe puterile lor, pe știință, pe tehnologie, pe descoperiri, pe ideologii. Noi îl
uităm pe Dumnezeu sau atunci când îl reținem în portofoliul nostru, vrem un Dumnezeu care să
se adapteze la această lume a noastră.”
Bioetica
Părintele Jean Boboc, doctor în medicină la Facultatea de medicină din Paris și doctor în
teologie la Institutul Saint Serge din Paris, discipol al lui Mircea Eliade și unul dintre principalii
traducători în franceză ai Părintelui Dumitru Stăniloae, rectorul Centrului Ortodox de Studii și
Cercetare "Dumitru Stăniloae", unde ține cursuri de antropologie și bioetică, explică provocările
bioeticii în epoca noastră. Părintele a evidențiat tendința unei etici false: „Nu este de mirare că
această nouă ordine morală, care nu are nimic de a face cu morala, duce la distrugerea familiei,
la relativizarea adopției”. „Scopul acesteia este «fabricarea omului anonim», care nu mai este
stăpân pe trupul său, un om fără identitate istorică, culturală și, mai ales, fără conștiință.”
Transumanismul
Pr. Conf. Dr. Nicolae Răzvan Stan, decanul Facultății de Teologie din Craiova, ne atrage atenția
asupra viziunii antropologice deviate din contemporaneitate: "Astăzi, mai mult ca oricând,
vedem că se duce o luptă acerbă împotriva concepției adevărate despre om. Prin glasul
evoluționismului, existențialismului, hedonismului și libertinajului, societatea contemporană
vrea cu orice preț să convingă omul să renunțe la demnitatea sa și veșnicia pe care i le oferă și i
le asigură creștinismul. Prin retezarea rădăcinilor originii sale și prin stoparea năzuințelor de
bine, postmodernismul a furat omului adevărata identitate și l-a expulzat într-o lume din care
lipsește sensul și viața. Progresul științific și economic, în loc să readucă omul la demnitatea
cuvenită, au adâncit și mai mult criza antropologică. S-a ajuns la obiectivizarea omului, la
definirea sa numai din punct de vedere somatic. Discreditând veșnicia omului și temporalizând
în mod radical existența sa, lumea contemporană reduce realitatea antropologică doar la aici și
acum. Altceva nu mai garantează. Omul nu este un animal, ci o persoană, după modelul Sfintei
treimi, Care este o comuniune de persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – Comuniunea iubirii
depline. Și numai pentru că tatăl, Fiul și Sfântul Duh trăiesc în mod absolut iubirea Unuia față
de Altul se poate explica și originea și menirea omului. Dumnezeu nu-l creează pe om dintr-o
necesitate, ci din iubire. El este creat "după chipul lui Dumnezeu" (Fac. 1, 26), adică este
subiect capabil de comunicare și comuniune, iar menirea sa este de a ajunge la asemănarea cu
Dumnezeu prin iubire și sfințenie".
Succesul în viață
O altă provocare sufocantă a zilelor noastre este dobândirea "succesului în viață", adică a unei
cariere profesionale și a unui mare câștig financiar, a dobândirii de bunuri materiale după
ultimele cerințe ale modei, experimentarea sub toate formele a "plăcerilor vieții", fără cea mai
mică raportare la morală și credință, considerate de altfel, desuete. Ei bine, răspunsul la această
provocare generalizată constă în îndumnezeirea omului. Într-un articol din Ziarul Lumina,
pornind de la punctul de vedere al Părintelui Ioannis Romanides, ni se explică și cum putem
realiza acest lucru: "Îndumnezeirea personală nu constituie, aşadar, o realizare egoistă şi nici o
dezvoltare calitativă individuală, ci un eveniment eclesial, prin care oamenii continuă Sfânta
Tradiţie, devenind părtaşi ai lui Hristos prin Sfintele Taine şi experierea energiilor divine
necreate. Întruparea Domnului este punctul de pornire al creştinismului, dar totodată şi ţinta
finală a acestuia, pentru că atât în Sfânta Liturghie, cât şi în general în viaţa îndumnezeită a
creştinului hrănită de aceasta, experiem ceea ce vom trăi de fapt în Împărăţia lui Dumnezeu.
Trecutul, prezentul şi viitorul se împletesc reciproc în această sinteză a lor: îndumnezeirea
fiinţei umane... Cum ajungem la îndumnezeire? Părintele Ioannis Romanides „Modul necesar
de perfecţionare este răstignirea tuturor poftelor şi, prin aceasta, dezrădăcinarea iubirii de sine
prin credinţa interioară şi ascultarea necondiţionată de voinţa lui Dumnezeu. Desăvârşirea prin
ascultare era aplicabilă îngerilor înainte de căderea demonilor, de vreme ce după cădere nu mai
există pocăinţă pentru îngerii căzuţi. Pentru fiinţele umane, ascultarea este modalitatea de
desăvârşire atât înainte, cât şi după cădere. Ascultarea însă nu este un scop în sine, astfel încât,
printr-o atitudine servilă, omul să poată atinge o stare statică de extaz, care conduce la o relaţie
servilă sau egoistă cu Dumnezeu. În stadiile de rob şi iluminat, omul participă la desăvârşirea
divină prin împărtăşirea de harul curăţitor, iluminator şi deificator al tainei Crucii, care curăţeşte
patimile, iluminează şi sfinţeşte întreaga sa fiinţă, făcând posibilă, prin conlucrarea (sinergie)
omului, ascultarea de voinţa lui Dumnezeu până la moarte, prin care harul lui Dumnezeu
transformă pornirea iniţială egoistă în dragoste liberă şi, drept rezultat, omul primeşte
îndumnezeirea, devenind prieten şi lucrător împreună cu Dumnezeu, frate şi co-împărat cu
Hristos şi fiu adoptiv al Fecioarei“. 
Dependența de internet
Dependența de rețelele sociale și media este o altă boală sufletească specifică lumii
contemporane. Pierdem timpul pe care am putea să îl dedică rugăciunii fiindcă nu reușim să ne
mai dezlipim de telefon și tablete. Iar din păcate, în această categorie nu se regăsesc doar cei
foarte tineri, deja acaparați de jocuri online și vânare de pokemoni, ci și foarte mulți adulți,
responsabili de altfel, care au gustat din dulceața vieții electronice, înfrumusețate artificial din
taste, nu din condei, iar încetul cu încetul, ceea ce părea firesc și nevinovat a devenit
dependență, acaparare pe nesimțite a atenției și îndepărtare sigură de meditație, reflecție,
contemplație, ca mijloace de a accede ulterior la rugăciune.
Bisericos = înapoiat...
Integrarea vieții personale și comunitare în rânduiala Bisericii devine foarte greu de realizat.
Biserica cere feciorie, castitate înainte de nuntă, societatea cere să ai experiență, să nu fii
înapoiat. Biserica cere nașterea de fii, societatea trâmbițează despre dreptul femeii de avorta,
căci ea singură este "stăpână pe trupul ei"... Biserica îndeamnă la frica de Dumnezeu ca început
al înțelepciunii, societatea vrea să ne fie frică de om, ca nu cumva să rănim sentimentele cuiva
care deviază de la morala creștină... Biserica îndeamnă la post, asceză, pocăință, lumea de
bombardează cu reclame mincinoase despre fericire, tinerețe fără bătrânețe, lipsa de consecințe
în plan psihic și sufletesc a faptelor noastre, consumism și risipă.
Tineretul și relația cu Biserica
Pr. Razvan Ionescu, a cărui mărturie integrală poate fi citită aici, concluzionează: "Biserica nu
înseamnă ziduri, ci oameni vii. Mi-a trebuit timp sa pricep asta. Viul pe care îl transferă
Biserica în viaţa mea este pentru mine lecţie fundamentală a Bisericii. Biserica sunt oameni care
experimentează în chip tainic, pornind de la interesul firesc al căutării de soluţii viabile pentru
însăşi viaţa lor, prezenţa dumnezeiască. Experienţa lor mă interesează pentru că e vie, pentru că
transferă viul acesta în viaţa mea. Ca tânăr, căutarea aceasta de soluţii este ardentă, dar nu ştii
neapărat să ceri sfat de la cei mai încercaţi ca vârstă pentru că atenţia ta e în special la nivel
orizontal, la cei ca tine în mijlocul cărora vrei să te afirmi, să fii tu însuţi. Acest «tu însuţi» este
însă posibil nu căutând ineditul cu orice preţ, nu atât vestimentar, ocupaţional sau financiar, ci
pur şi simplu dacă răspunzi chemării tainice a lui Dumnezeu în inima ta nu se poate să nu te
poarte El Însuşi în chip minunat spre împlinirea acelei persoane unice şi irepetabile în toată
istoria neamului omenesc care Te-a vrut dintru început. Ce aplatizează pe om şi îl poartă spre
depersonalizare e tocmai păcatul: harul lui Dumnezeu este garantul cel mai eficient în Univers
în privinţa libertăţii personale, Dumnezeu nu te va forţa niciodată cu nimic, însă păcatul o poate
face pentru că te introduce în stări în faţa cărora nu ai puterea să spui nu, deci nu mai eşti
liber. Îmi pare deci că un tânăr onest până la capăt cu sine însuşi, însetat să simtă libertate
profundă în tot ce trăieşte şi face, o poate învăţa în special de la cei care sunt tot mai liberi pe
măsură ce cresc în vârstă, ca unii care trăiesc efectiv încredinţaţi Celui aflat deasupra oricărei
determinări şi limitări. Asta se descoperă în viaţa Bisericii."
Mărturisirea creștinismului azi
A fi creștin în societatea civilă, o altă provocare lumii contemporane, o piedică la rugăciune,
brutală și vizibilă. Aici amintim persecuțiile împotriva creștinilor, care merg de la atentate,
masacre, răpiri, până la pierderea locului de muncă din cauza purtării la gât a unei cruci, a
executării unei pedepse cu închisoarea ca ofițer al stării civile care refuză să oficieze o căsătorie
între homosexuali, la discriminarea pe criterii religioase când vine vorba de programul de lucru
la serviciu etc.  S-ar potrivi aici și următorul exemplu: "Cine mai face astăzi nuntă "fără
lăutari"?? Și nu vorbim aici de festivități cu specific de sectă, nici de atmosferă de parastas la
evenimente festive, ci de mult prea multa îmbuibare oferită la fiecare eveniment ca nuntă sau
botez. Meniul e sofisticat și încărcat, cheltuielile cu înfrumusețarea sunt enorme (lăsăm
deoparte chestiunea lipsei de gust și a kitchului generalizat). Cine mai ia seama la un sfat ca cel
ce urmează al Sfantului Siluan Athonitul: "Un trup sătul este o piedică pentru rugăciunea curată
şi Duhul Sfânt nu vine într-un pântece ghiftuit"?
Familia tradițională, față cu provocările lumii contemporane
Punându-se în discuție instituția familiei, se cuvine să subliniem că Biserica noastră
strămoșească a acordat o atenţie specială familiei creştine, deoarece ea reprezintă modelul
veritabil de luptă şi de păstrare a valorilor moral-creştine, în general, și a celor ale națiunii
românești, în mod special. În Ortodoxie, căsătoria dintre un bărbat și o femeie primește suprema
spiritualizare, maxima valorificare, dar îndeosebi acea armonie care o fereşte de excese şi
imoralitate. Pe măsura ruperii de Biserică a familiei, se constată o pierdere a unităţii şi sfinţeniei
ei, o dispariţie chiar a sensului de jertfă şi de dăruire în iubire, primând egoismul şi satisfacerea
plăcerii; familia ajunge, în cele din urmă, o povară, iar nu un mijloc şi un dar binecuvântat de
Dumnezeu pentru dobândirea mântuirii. Familia, doar așa cum a rânduit-o Dumnezeu, poartă
focul sacru al oricărei civilizații, alcătuind baza întregului organism social. Ea reprezintă stratul
unde se plantează sâmburele credinței, al moralității și civilizației, mijlocitoare între generațiile
vechi și noi, punctul de început al întregii vieți sociale. Biserica vine în întâmpinarea unor astfel
de probleme, arătând însemnătatea Tainei Cununiei: prin aceasta, familia creştină devine o taină
a vieţii „în Hristos şi în Biserică” – temelie tare şi neclintită, ce asigură sfintei însoțiri trăinicia.
Familia, unind bărbatul cu femeia, fiecare în dăruire reciprocă, descoperindu-se pe sine prin
celălalt, oferă unica modalitate în deslușirea tainei vieții umane întru iubire. 
Un răspuns ortodox la provocările contemporane
Părintele Damaschin de la Platina (California) dă răspuns ortodox la provocările lumii
contemporane: "Un lucru pe care aş dori să-l spun este ca tinerii să nu se păzească doar în
privinţa faptelor, ferindu-se să săvârşească păcate vădite, ci să se îngrijească şi de cugetul lor,
de gânduri şi de simţăminte. Să nu se complacă în gânduri păcătoase ci să înveţe să nu le
primească; acest lucru se face prin rugăciunea lui Iisus, prin trezvie şi prin neîncetata conştiinţă
a prezenţei lui Dumnezeu. Şi, iarăşi, tinerii ar trebui să se ferească de influenţele negative care
vin prin filme, prin televiziune sau prin cărţi. Un alt lucru care ar trebui să îi preocupe pe tineri
este cu cine se împrietenesc. Daca au prieteni cu o înrâurire rea asupra lor, s-ar putea îndepărta
de calea mântuitoare şi de Biserică, aşa că este foarte important ca tinerii să aibă o legătura
strânsă cu Biserica, să fie parte a Bisericii, să aibă duhovnic, să aibă prieteni din rândul altor
tineri ortodocşi cu evlavie – astfel, relaţiile lor îi vor trage în sus pe calea mântuirii, în loc să-i
tragă în jos. În Biserică nu vor rămâne singuri, ci vor avea prieteni şi cunoştinţe care se
nevoiesc alături de ei, pe aceeaşi cale a mânturii.