UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „JUSTINIAN

PATRIARHUL”
PROGRAM MASTER
SECȚIA:TEOLOGIA ȘI MISIUNEA SOCIALĂ A BISERICII

Misiunea Bisericii și etica socială

(Mihai Himcinschi)

Masterand:
Roșu(Rândașu) Ana- Maria

BUCUREȘTI 2022

1
 CUPRINS:

Introducere ............................................................................................................ 2
1.Biserică şi societate............................................................................................ 3
2.Misiunea Bisericii în lume ................................................................................. 4
3. Secularismul ca etică socială ............................................................................ 6
Concluzii ............................................................................................................... 7
Bibliografie: .......................................................................................................... 8

Introducere
În societatea europeană de astăzi se aud uneori glasuri care acuză creştinismul în
general, şi poate pentru conservatorismul ei şi Ortodoxia în mod special, de spiritul învechit şi
demodat, împărtăşind un tip de nestorianisn modern: separarea accentuată dintre Biserică şi
societate, dintre Evanghelie şi cultură, dintre sacru şi profan.
Antropologia creştină, dar mai ales doctrina ortodoxă cu privire la om şi la finalitatea
existenţei sale, nu face excepţie de la dihotomismul scripturistic. Omul este trup şi suflet. Prin
trup aparţine lumii acesteia, cu materialitatea, coruptibilitatea şi stricăciunea sa. Prin suflet
aparţine lumii spirituale. Cele două realităţi sunt unite, ca fiinţialitate şi finalitate, în
dimensiunea pascală a antropologiei şi ontologiei ecleziale. Viaţa omului are, aşadar, şi
dimensiune socială şi dimensiune cosmic-bisericească în acelaşi timp.1

1
Mihai Himcinschi, Misiunea Bisericii și etica socială , p. 169.

2
 1.Biserică şi societate
Revelaţia dumnezeiască insistă asupra posibilităţii, necesităţii şi finalităţii convergente
dintre dumnezeiesc şi omenesc, dintre cer şi pământ, dintre natură şi har, dintre creat şi necreat.
Ea s-a împlinit în persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu făcut Om. Acesta coboară în
lume, în societatea şi mentalitatea poporului evreu aflat la cumpăna dintre erele istorice, tocmai
ca prin El şi în El lumea/societatea să-şi regăsească idealul, finalitatea, iar membrii acesteia
scopul pentru care au fost creaţi. Propriu-zis, prin Întrupare distanţa dintre social şi eclezial,
dintre sacru şi profan, dintre cultural şi evanghelic s-a micşorat până la juxtapunere. 2
Motivarea misiunii publice a Bisericii se bazează, deci, pe două realităţi concrete: pe
Dumnezeul-Om venit în lume pentru mântuirea lumii şi Care voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4), şi pe omul dumnezeu ca persoană
deschisă comuniunii creat după chipul şi asemănarea Ziditorului (Fac. 1, 26), persoană ce
deţine, în cadrul doctrinei sociale, principiu, centru şi scop.3
În cadrul social-uman, contemporan Sieşi, Hristos şi-a desfăşurat misiunea
soteriologică. În noul plan social-uman, la început de mileniu III, Biserica îşi desfăşoară
misiunea având acelaşi scop, ca şi cel al Mântuitorului, numai că distanţa dintre Biserică şi
societate, sau invers, constatăm cu întristare că s-a accentuat progresiv. Ca teologi, această tristă
realitate o vedem ca având o dublă explicaţie: pe de o parte, Biserica şi-a pierdut elanul misionar
de odinioară, propria-i vocaţie misionară, pe de altă parte, societatea secularizată şi robită din
ce în ce mai mult de păcat, devine oponentă, reticentă şi indiferentă la efortul public misionar
al Bisericii ce se bazează pe solidaritatea general umană. „Să nu se obiecteze că, dimpotrivă,
creştinismul este religia iubirii fraterne şi, prin urmare, a întrajutorării sociale, tocmai el, a cărui
poruncă principală este aceea de a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi”4.
În mijlocul acestei realităţi contemporane, Bisericii i se cere o stare de smerenie şi
compasiune faţă de lume, atitudine pe care însuşi Hristos a practicat-o în timpul misiuni Sale
publice. Kenoza misionară este un imperativ şi deziderat. Este condiţia primordială de a avea
şansa să coborâm în infernul păcătos al lumii, fără să deznădăjduim, cât şi ridicarea/învierea
socialului prin Biserică, ca acces la viaţa veşnică. „Locul iubirii este în infern. Credinţa
ortodoxă este capabilă să înţeleagă o oarecare experienţă a infernului întreprinsă prin omul de
astăzi; ea este capabilă, fără să se epuizeze, de a mărturisi înnoirea nestricăcioasă a Întrupării

2
Mihai Himcinschi, Misiunea Bisericii..., p.170.
3
Germano Marani, Doctrina socială a Bisericii pentru Vest şi Est, în vol. Gândirea socială a Bisericii. Fundamente,
documente, analize, perspective, Sibiu, Edit. Deisis, 2002, p. 56.
4
Henri de Lubac, Drama umanismului ateu, trad. Cornelia Dumitru, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2007, p.150.

3
dumnezeieşti; ea poate, asumând antinomia Crucii, să răspundă paradoxurilor dintre cele mai
înfricoşătoare ale condiţiei umane”5.
Lumea de azi este lumea informaţiilor care circulă rapid. În urma analizei, unele pot
părea crude, inumane, ştiri care pietrifică sufletul uman. Icoana lumii actuale promovează răul
în detrimentul binelui, puterea în detrimentul credinţei. Mărturia misionară publică a Bisericii
pleacă de la necesitatea unei simfonii între asceză şi tandreţe, distanţă şi proximitate, putere şi
societate 6pentru a asigura un minim de ordine socială şi pace civică, mediu propice pentru
transmiterea unei culturi spirituale, a unei conştiinţe de neam ce promovează creativitatea şi
progresul sub toate aspectele vieţii cotidiene.
Biserica propune societăţii o ieşire din captivitatea condiţiei umane robită de păcat, din
starea de prizonierat a culturii păcatului care are o mişcare ciclică, închisă în sine, egoistă.
Credinţa în Fiul lui Dumnezeu făcut Om, în Învierea Sa din morţi, este şansa firii umane create
de a se restaura prin îndumnezeire, de a se elibera de orice formă de coruptibilitate ciclică.
Creştinismul nu este o ideologie umană falsă, ci Revelaţia lui Dumnezeu- Treime în istorie cu
scopul ridicării omului la planul veşniciei Sale. Este viaţă în Duhul lui Hristos, iar Duhul este
însăşi viaţa Bisericii. „În lume, unde ideologiile exercită o influenţă puternică şi de multe ori
meschină, creştinii sunt chemaţi prin vocaţia lor misionară să mărturisească despre Adevăr” 7.
Biserica are puterea duhovnicească de a iradia în societate, şi în lumea întreagă, fără violenţă şi
constrângere, dragostea faţă de lume a Mântuitorului înviat. 8

2.Misiunea Bisericii în lume

Ca necesitate teologică actuală, apostolatul social modern trebuie să se fundamenteze
pe misiune şi activitate pastorală de calitate. Această lucrare are şi caracter istoric: există o
adevărată oportunitate şi coincidenţă între ceea ce misiunea propune într-un context dat, şi între
aspiraţiile fiinţei umane.
Biserica propune societăţii:
-un ideal al umanităţii înnoite în sensul iubirii frăţeşti, a sincerităţii şi a duhului de pace;
-o eliberare a omului de sub robia păcatului şi a morţii spre dobândirea vieţii veşnice.

5
Métropolite Séraphin Joanta, Des fondements de la vie chretienne, en. rév. Contacts, Paris, 1977, No 178, p. 105.
6
Olivier Clément, La personne en société: le pouvoir et la foi, en. rév. Contacts, Paris, 1977, No 178, p. 160-161.
7
Georges Cottier, Église et idéologie dans la pansée européenne contemporaine, en vol. Église et État en Europe,
Éditions du Centre Orthodoxe du Patriarcat Oecuménique Chambésy – Genève, 1998, p. 105.
8 Mihai Himcinschi, Misiunea Biserici..., p. 172.

4
 Societatea a suferit mutaţii multiple. Misiunea şi pastoraţia Bisericii are drept scop
înnoirea harică a chipului acestei lumi, conform cuvintelor dumnezeieşti: Iată, noi le facem pe
toate(Apoc. 21, 5).
Doctrina socială a Bisericii provine din două izvoare: dreptul natural şi Revelaţia
dumnezeiască, care nu sunt în sine un bun propriu sau absolut, ci sunt adresate tuturor
oamenilor, creştini sau nu, şi doar împreună integrează exigenţele întregii naturi umane. De
exemplu, propovăduirea Evangheliei nu constă în suprasolicitarea unui grup catehetic9, printr-
o strategie ce-l consideră tabula rasa în planul social. Firea umană a fost creată cu daruri, cu
capacitatea de a se deschide, de a înţelege şi a accepta Revelaţia dumnezeiască în baza darului
ontologic natural.
Misiunea socială este adresată omului care trăieşte în lume, nu omului şi lumii luate
separat, căci omul îşi întrepătrunde în mod natural propria-i existenţă cu însăşi viaţa lumii
contemporane sieşi ca unul ce o parcurge de la naştere la moarte. „Teologii ortodocşi recunosc
că Biserica împarte cu lumea destinul ei istoric, fiind în acelaşi timp o forţă specială, chemată
să transforme în mod spiritual fiinţa umană ca aceasta să reziste păcatului şi să-şi afirme
propriile valori morale”10.
Din punct de vedere misionar, Ortodoxia susţine integrarea Bisericii în viaţa popoarelor,
şi nu invers. Ea este convinsă că nu poate realiza cu succes lucrarea sa soteriologică, decât în
măsura în care se identifică misionar cu aspiraţiile spre care tinde omul şi societatea
contemporană lui. În acelaşi timp Biserica este şi în slujba lui Dumnezeu, şi în slujba oamenilor.
Credinciosul este organul viu al Bisericii, dar şi cetăţean al statului. În această dublă calitate, şi
după modelul misiunii din Biserica Primară, el trebuie să transforme civitas antiqua în Civitas
Dei. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să-i deschidă acesteia perspectiva veşniciei, să o
îndumnezeiască, nu să înomenească Dumnezeirea în esenţa ei. „O societate, oricare ar fi, în
care coexistă autorităţi independente unele de altele devine repede o împărăţie divizată
potrivnică sieşi, cu forţe centrifuge care-i doresc moartea”11.

9
Jacques Gadille, Anthropologie missionaire, en Dictionnaire oecuménique de missiologie, Paris, Les Éditions de
CERF, 2001, p. 25.
10
Olga Andreeva, The Russian Orthodox Church Today and Its Contribution to the Future, in Religion and Culture
after Modernity, edited by Vladimir Peterca; Magdalena Dumitrana, Roman-Catholic St. Theresa Theological
Institute Bucharest, 2004, p. 214.
11
Bernard Sesboüé, De l’autorité dans la société à l’autorité dans l’Église, en vol. Invitation à croire, Paris, Les
Éditions de CERF, 2009, p. 245.

5
 3. Secularismul ca etică socială
Trăind într-o varietate de modele culturale, Biserica de azi este chemată să devină un
observator delicat a ceea ce se petrece în societate, fără a se identifica cu ideologiile acesteia.
Există riscul ca, în confruntarea cu secularismul, Biserica să-şi piardă propria-i
identitate, din incapacitatea de a gestiona adevărata semnificaţie a crizei actuale, cât şi de a
capitula progresiv în favoarea unei viziuni autonome despre lume şi viaţă. Această atitudine se
datorează implicării a doi factori: spiritul utopic18 şi tendinţei de evadare din propria identitate
culturală.12
Aceste două atitudini se întâlnesc, mai mult sau mai puţin, în fiecare orânduire socială,
în fiecare tip de cultură. „Există şi o serioasă criză a religiozităţii secularizate care îmbracă
formele facile ale utopiilor autist-consolatoare şi pietiste ale interiorităţii; ele practică fideismul
antiintelectual şi pseudo-politic care însoţeşte din nefericire actuala revenire a religiosului în
societăţile desacralizate moderne, revenire desfăşurată în absenţa unui recurs reflexiv şi etic la
marea tradiţie creştină”13.
În misiunea sa, Biserica are datoria de a culturaliza în duh evanghelic etica socială a
utopismului care vede lumea şi bunătăţile ei ca ultim scop al existenţei umane, dar şi tendinţa
de evadare dintr-o lume căzută prin manifestarea negativă a tendinţelor degradante.
În etica socială, religia este ceva tabuu, fără nici o putere transformatoare la nivelul
ontologiei personale. Biserica este socotită instituţie la dispoziţia nevoilor umane, a intereselor
de grup, permanent cu obligativitatea adaptării la noile condiţii de viaţă socială. Nimic nu mai
rămâne liturgic, totul se laicizează şi se transformă în serviciu eclezial administrativ.
Mesajul creştin adresat societăţii se doreşte a fi universal şi presupune prin aceasta pe
toţi oamenii fără deosebire de rasă, civilizaţie, sau orânduire socială. Făgăduinţa mântuirii i-a
fost dată lui Avraam pentru toate seminţiile pământului (Fac. 12, 3), iar în Noul Testament toate
popoarele sunt chemate la mântuire (Mat. 28, 19; Mc. 16, 15; Fapt. 1, 8).
Etica eclezială impune implicarea celui botezat într-un angajament faţă de semenii săi.
Nu există contradicţie între starea de sfinţenie şi justiţia socială, ci complementaritate. Există
însă şi deosebire: morala creştină are caracter unic şi profetic, conduce şi îndrumă lumea spre
Hristos, până la sfârşitul veacurilor, cu nădejdea dobândiri Împărăţiei ce va să vină, iar justiţia
socială are caracter muabil, în funcţie de contextul istoric al societăţii.

12Mihai Himcinschi, Misiunea Bisericii..., p.182.

13
Ioan I. Ică jr., Biserică, societate, gândire în Răsărit, în occident şi în Europa de azi, în vol. Gândirea socială a
Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective, Sibiu, Edit. Deisis, 2002, p. 51.

6
 Cetăţeanului i se impune legea statului în mod extern, ceea ce creează uneori revolte
sociale, creştinul însă îşi asumă de bună voie viaţa în Hristos şi legile socialului fără cârtire, ca
martir, în mod intern. Aşa se explică o tensiune aparentă între morala socială şi morala eclezială.
Misiunea socială a Bisericii este aceea de identificare a unor compatibilităţi între cele două
moduri, dar şi de luare de poziţie faţă de ceea ce este potrivnic firii umane create cu scopul
dobândirii vieţii veşnice. „Mesajul Bisericii lui Hristos în epoca noastră este acesta: căutaţi
sfinţenia înainte de toate, căutaţi asemănarea cu Dumnezeu, căutaţi să deveniţi dumnezei după
har. Îndumnezeirea este propusă tuturor oamenilor fără deosebire”14.

Concluzii

În atitudinea sa misionară, contracarând tendinţele lumii seculare, Biserica nu îşi divide

perspectiva socială în intern şi extern. În dialogul său cu etica socială, în ceea ce propovăduieşte
în spaţiul public, trebuie să se regăsească, în mod obligatoriu, însăşi fiinţa sa ca stare de
funcţionalitate.
Din punct de vedere al misiunii, morala evanghelică are nevoie de implementare socială
spre a deveni fundament de prezenţă publică, dar în acest angajament e necesară şi consecvenţa
internă a Bisericii şi societăţii, cât şi deschiderea spre o comuniune constructivă cu finalitate
eshatologică.

14 Métropolite Séraphin Joanta, op. cit., p. 121.

7
 Bibliografie:

1. Andreeva, Olga, The Russian Orthodox Church Today and Its Contribution to the
Future, in “Religion and Culture after Modernity”, Edited by Vladimir Peterca;
Magdalena Dumitrana, Roman-Catholic St. Theresa Theological Institute Bucharest,
2004;
2. Clément, Olivier, La personne en société: le pouvoir et la foi, en. rév. «Contacts», Paris,
1977, No 178;
3. Cottier, Georges, Église et idéologie dans la pansée européenne contemporaine, en vol.
“Église et État en Europe”, Éditions du Centre Orthodoxe du Patriarcat Oecuménique
Chambésy – Genève, 1998;
4. De Lubac, Henri, Drama umanismului ateu, trad. Cornelia Dumitru, Bucureşti, Edit.
Humanitas, 2007;
5. Gadille, Jacques, Anthropologie missionaire, en «Dictionnaire oecuménique de
missiologie», Paris, Les Éditions de CERF, 2001;
6. Ică jr., Ioan I., Biserică, societate, gândire în Răsărit, în occident şi în Europa de azi, în
vol. „Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective”, Sibiu,
Edit. Deisis, 2002;
7. Marani, Germano, Doctrina socială a Bisericii pentru Vest şi Est, în vol. „Gândirea
socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective”, Sibiu, Edit. Deisis,
2002;
8. Métropolite Joanta, Séraphin, Des fondements de la vie chretienne, en. rév. «Contacts»,
Paris, 1977, No 178;
9. Sesboüé, Bernard, De l’autorité dans la société à l’autorité dans l’Église, en vol.
«Invitation à croire», Paris, Les Éditions de CERF, 2009;