4.

4 Sfânta Liturghie, sursă şi cadru pentru misiunea Bisericii

O adevărată înţelegere a misiunii creştine înseamnă conştientizarea bazelor sale teologice

şi transpunerea lor în practică:

• misiunea nu poate fi despărţită de teologia trinitară. Hristos i-a trimis în

lume pe apostoli, dar la rândul Lui a fost trimis de Tatăl prin Duhul Sfânt;
Misiune inseamna trimiterea Bisericii in lume, in vederea extinderii
imparatiei lui Dumnezeu, inaugurata de Iisus Hristos pe pamant. Misiunea
se intemeiaza nu numai pe porunca explicita a lui Iisus Hristos catre
Apostolii Sai, de a propovadui Evanghelia, de a chema la pocainta si de a
boteza in numele Sfintei Treimi, ci mai ales, pe trimiterea vazuta a Fiului
si a Duhului Sfant, voita si initiata de Tatal (Ioan 20, 21). Misiunea
Bisericii isi are punctul ei de plecare in insasi viata intima a lui Dumnezeu,
in miscarea iubirii Tatalui catre Fiul si, prin Acesta, catre intreaga lume.
• misiunea trebuie să fie centrată persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Ca
persoană divino-umană, El este sursa creativă şi generativă a dialogului
oamenilor cu Dumnezeu şi a dialogului oamenilor între ei;

• ca o consecinţă a primelor două apare dimensiunea pnevmatologică,

sacramentală şi sobornicească a misiunii Bisericii. Venirea şi înnoirea
Duhului Sfânt este un dar permanent care vivifică Biserica, este o realitate
vizibilă în Sfânta Liturghie, în Sfintele taine, cultul şi rugăciunea Bisericii;

• finalitatea misiunii este soteriologică şi eshatologică. Misiunea este

fermentaţia Bisericii pentru ca lumea să devină prezenţă şi manifestare a
Împărăţiei.1

• Bisericile sunt legate de lume prin umanitatea comuna a membrilor lor si a

celorlalti oameni, prin lucrarea comuna in care isi desfasoara viata, prin
originea lor din actul creator al lui Dumnezeu, prin sistemul unitar al
Ratiunii divine, care ii sustine si ii carmuieste in mod solidar, prin unirea
ontologica a lui Hristos ca om cu toti oamenii, prin calauzirea intregii

1 Radu Mureşan, Misiunea misiologiei. Câteva consideraţii despre misiunea ortodoxă actuală, în Revista
Inter, nr. 1-2/2007, p. 195
 omeniri catre tintele superioare ale desavarsirii rationale si spirituale a
tuturor.

Ortodoxia a inteles notiunea de misiune intr-o perspectiva eclesiologica foarte bine

determinata. Aceasta perspectiva comporta cateva elemente esentiale:
a. Biserica este parte integranta din mesajul Evangheliei deoarece convertirea nu este
altceva decat un act de incorporare in trupul lui Hristos, desigur, ca raspuns personal la
cuvantul lui Dumnezeu, care constituie samanta, continutul credintei (Matei 13, 1-
30).Biserica vazuta, fizica, istorica, are ca pilda comuniunea Sfintei Treimi.
Dumnezeu este comuniune de persoane, iar Biserica este chemata sa reproduca in viata ei
aceasta comuniune trinitara si unitara a lui Dumnezeu. Ea este comunitatea umana care
traieste din cea dintai comuniune divina, care este Sfanta Treime, intreaga ei misiune, in
chip special Sfintele Taine, sunt orientate in aceasta directie. Tainele de initiere - Botezul,
Ungerea cu Sfantul Mir, Impartasania - care formeaza un ritual unic si care se savarsesc
numai in legatura cu Liturghia, sunt taine de incorporare intr-o comunitate liturgica
determinata de apartenenta reala la poporul lui Dumnezeu. Celelalte taine si ierurgii
urmaresc de asemenea, restabilirea raporturilor stabilite sau intrerupte, dintre Dumnezeu
si aceasta comunitate. Misiunea este un criteriu al Bisericii si nu exista Biserica adevarata
in afara misiunii. Cu toate acestea, in viziunea ortodoxa, Biserica reprezinta deja scopul
misiunii, fiind in acelasi timp, principiu si conditie a misiunii.Misiunea sau apostolatul
constituie o funcţie esenţială a Bisericii şi activitatea misionară poate fi considerată
indiciul dinamismului ei interior. Lipsa acestei activităţi este mărturia lipsei
dinamismului interior, î vreme ce existenţa ei arată vitalitate duhovnicească. Trebuie să
notăm că apostolatul Bisericii nu se realizează doar prin activitatea misionară propriu-
zisă, ci şi prin întreaga prezenţă a Bisericii.2 În privinţa prezenţei Bisericii, în teologia
ortodoxă modernă există un consens atunci când celebrarea euharistică şi liturgică a
Bisericii în general este considerată ca locul prin excelenţă al manifestării sale, al
epifaniei sale, al identităţii sale, momentul plenar şi privilegiat al existenţei sale.3

Viaţa liturgică culminează cu sinaxa duhovnicească a credincioşilor, mai ales în

taina dumnezeieştii Euharistii, cea care este considerată „ comuniune dumnezeiască” prin
excelenţă. În această taină se prelungeşte evenimentul Întrupării şi al Răstignirii, adică
taina iubirii dumnezeieşti înăuntrul timpului, şi astfel toate marile adevăruri creştine
2 Georgios Mantzaridis, op.cit., p. 260

3 Preot Prof. Dr. Boris Borinskoy, Taina Bisericii, p. 105

devin sensibile din punct de vedere existenţial pentru credincios. Este trăită iubirea lui
Dumnezeu pentru ca omul să se încarce cu noi forţe, astfel încât, transferând vieţii
cotidiene roadele Duhului (Gal, 5, 22), să contribuie la continuarea operei lui Hristos,
adică la concilierea şi readucerea umanităţii întregi la Dumnezeu. Cultul creştin este
continuă devenire dinamică, împărtăşire de viaţa Sfintei Treimi spre folosul lumii întregi.
Participând la actul de cult, care culminează şi se plineşte în Euharistie, credinciosul se
extinde euharistic, îşi depăşeşte limitele individuale; împărtăşindu-se cu trupul lui
Hristos, este încorporat acestuia şi devine pancosmic; se uneşte cu toţi aceia pe care
Hristos i-a cuprins în nemărginita Sa bunătate. Tinde să poarte în el întreaga umanitate.
Această experienţă se constituie într-o anticipare eshatologică la nivelul trăirii, sau mai
degrabă într-o pregustare a deplinei comuniuni a umanităţii în Dumnezeu.4
Biserica cea vie, prin caracterul ei harismatic şi perspectiva sa eshatologică,
rămâne deschisă către toate şi liberă de toate. Poate primi şi transforma toate, chiar şi
urmările păcatului şi moartea însăşi. Lucrarea în lume a Bisericii este aceeaşi cu lucrarea
lui Hristos. Precum Hristos, la fel şi Biserica arată în lume adevărul lui Dumnezeu.
Adevărul acesta este putere şi viaţă. Iar Biserica, în calitate de purtător de putere şi viaţă,
are o misiune dinamică şi înnoitoare.. Este puţinul aluat care dospeşte toată frământătura
şi noul Ierusalim care îmbrăţişează întreaga lume.5

Ritmul vieţii liturgice a Bisericii coordonează întreaga viaţă şi, ca o inimă uriaşă,
pune în mişcare neîncetat şi purifică sângele societăţii, îl reînnoieşte în plămânii
adevărurilor evanghelice, trimiţându-l până la cel mai îndepărtat vas al organismului
multiform al societăţii. Evanghelia este transmisă persoanei umane nu doar ca învăţătură
sau propovăduire, ci ca eveniment existenţial. Evanghelia determină trezirea,
transfigurează, sfinţeşte în Sfântul Duh. Celelalte expresii ale sunt consecinţe şi energii
ale persoanei transfigurate în Hristos.6

Misiunea bisericească în concepţia ortodoxă îşi are izvorul în Sfânta Liturghie, care este
icoana Împărăţiei lui Hristos. Iubirea Sfintei Treimi şi iubirea jertfelnică a lui Hristos

4 Anastasios Yannoulatos, op. cit., p. 40

5 Georgios Mantzaridis, op.cit., p. 257

6 Ibidem, p.115
trebuie transmise lumii. Nu este vorba de un umanism antropocentric sau de o misiune
socială a Bisericii la nivel pur uman, ci de o misiune înrădăcinată adânc în Împărăţia lui
Hristos, având ca bază iubirea pentru fiecare persoană umană, care are valoare unică dată
de prezenţa chipului lui Dumnezeu în orice om.7
Pornind de la centralitatea Sfintei Liturghii în teologia ortodoxă, de la faptul că lumea
însăşi săvârşeşte neîncetat o „Liturghie cosmică”, viaţa creştină însăşi este chemată să
devină o viaţă euharistică, doxologică, în cadrul căreia comuniunea de iubire a Sfintei
Treimi să fie dusă în lume de către cei care au gustat din ea.8
Liturghia este, înainte de orice, adunarea plină de bucurie a celor care Îl vor întâlni pe
Domnul cel înviat şi vor intra cu El în cămara de nuntă.9 „Ea exprimă prin adunarea
euharistică şi prin trimiterea de la liturghie legea profundă a ritmului Bisericii, care se
adună din cele patru colţuri ale pământului, se constituie în închinare şi în comuniune,
apoi se împrăştie întărită şi hrănită cu pâinea vieţii, îndemnată de Duhul spre a-L
mărturisi şi a-L arăta pe Hristos, singurul Domn şi Stăpân al Bisericii, Împăratul lumii” 10
„Misiunea se înţelege ca „ Liturghie după Liturghie”, deoarece în Liturghie întreaga lume
este oferită lui Dumnezeu în darurile credincioşilor, care iau înapoi în lume o viziune a
unei vieţi înnoite şi înnoitoare, dată de Dumnezeu în Hristos şi în Duhul Sfânt.”11
Intreaga viata parohiala depinde de dinamica proprie Liturghiei. Ritmul parohial este
impus de ritmul liturgic. In actul liturgic, crestinii sunt, pe de o parte, trasi din lume
pentru ca nu sunt din lume, pe de alta parte, ca sunt trimisi in lume deoarece lumea
trebuie sa fie sfintita prin ei. Pr. Prof. Ion StancuExigentele misiunii Bisericii in
lumea noastra secularizata

Liturghia, în special Euharistia era în Biserica primară trecerea Bisericii din lume
în cer, actul prin care se împlineşte ea însăşi, devenind ceea ce este : intrare, urcuş,

7 Daniel Benga, Misiunea Bisericii – „liturghia” după Liturghie, în Revista Inter, nr. 1-2/2007, p. 119

8 Ibidem, p. 120

9 Preot Profesor Alexader Schmemann, Pentru viaţa lumii, p. 32

10 Preot Profesor Boris Bobirnskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, p. 393

11 Preot Profesor Doctor Ion Bria, Liturghia după Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi a
mărturiei creştine azi, Editura Athena, Bucureşti, 1996, p. 28
comuniune. Dar – şi acesta este cel mai important lucru - tocmai acest caracter
eshatologic al Liturghiei, centrat şi orientat spre Împărăţie a creat sursa de evaluare a
lumii de către Biserică, rădăcina şi motivaţia misiunii sale în lume.12
Biserica se constituie în Euharistie. Trimiterea credincioşilor de la sfârşitul
liturghiei are o profundă semnificaţie simbolică şi sacramentală. Acel ite, missa est al
liturghiei romano-catolice, sau acel cu pace să ieşim al liturghiilor bizantine, această
trimitere a credincioşilor nu este decât vestirea încheierii primei etape a Euharistiei, a
sistolei Bisericii. În acel moment se situează nu ieşirea ci intrarea Bisericii în lume,
prelungind trimiterea de odinioară a ucenicilor la propovăduire, de către Domnul Înviat
( Mat. 28, 18-20; Marc. 16, 15-20) în puterea Duhului Cincizecimii.
În omul hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu Trupul Său de viaţă dătător se
conturează treptat Chipul lui Hristos ( O, copiii mei pentru care sufăr încă dureri până ce
Hristos va lua chip în voi. Gal. 4, 19) se afirmă aceleaşi simţăminte cu cele ale lui Iisus
Hristos ( Filip. 2, 5). Astfel, el duce oamenilor Cuvântul viu, sau, mai curând devine el
însuşi cuvânt viu , pătruns de Duhul.13

Întreaga viaţă liturgică se mişcă în viziunea universalităţii. Nucleul ei este alcătuit

de Rugăciunea Domnească: „ Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe
pământ”. Nu doar în mine sau în noi, ci peste tot pământul. La fiecare dumnezeiască
Liturghie, care este rezumatul tainei mântuirii, rugăciunile încep cu: „ Pentru pacea a
toată lumea”, indiferent cât de secularizată este lumea, pentru a culmina cu aducerea
Cinstitelor daruri, care se face din „toate şi pentru toate”, „ pentru lume”.14 Cel mai
important mijloc misionar este Dumnezeiasca Euharistie împreună cu întreaga viaţă
sacramentală bisericească.15 Numai prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos,
prin rugăciune şi sărbătoare, se călesc creştinii în focul Duhului Sfânt, ca făclii în stare să

12 Preot Profesor Alexander Schmemann, Biserică, lume, misiune , p. 217

13 Ibidem, 365

14 Ibidem, p.234

15 Preot. Prof. Univ. Dr. Constatin Coman, Prin fereastra Bisericii sau o lectură teologică a realităţii,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 264
aprindă lumea, să o schimbe prin forţa pacificatoare a Evangheliei, răspândită din lăuntrul
inimilor lor pretutindeni în jur, ca prin osmoză şi capilaritate.16

Noi ştim că am fost creaţi ca slujitori ai sacramentului vieţii, ai transformării ei în

viaţă în Dumnezeu, în comuniune cu Dumnezeu. Noi ştim că adevărata viaţă este
„euharistică” un elan de iubire şi adorare către Dumnezeu, în care pot fi revelate şi
împlinite sensul şi valoarea a tot ce există. Ştim că am pierdut această viaţă euharistică,
dar , în final, ştim că în Hristos, Noul Adam, Omul desăvârşit, această viaţă euharistică i-
a fost redată omului. Pentru că El Însuşi a fost euharistie desăvârşită; El S-a adus pe Sine
jertfă în totală supunere, iubire şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, Care era însăşi viaţa
Lui., şi El ne-a dăruit această viaţă desăvârşită şi euharistică. În El Dumnezeu a devenit
viaţa noastră.17

Viziunea euharistică salvează pe credincios de la criza izolării, creând în el

conştiinţa vieţii în comuniune. Într-adevăr, Euharistia nu constituie o simplă întâlnire
verticală a fiecărui credincios cu Dumnezeu, ci, aşa cum s-a păstrat în Ortodoxie –
18
Euharistia este în chip esenţial socială şi eclesială. „ Euharistia îmbrăţişează toate
aspectele vieţii. Ea este un act reprezentativ de mulţumire şi de ofrandă în numele întregii
lumi. Celebrarea euharistică presupune împăcarea şi părtăşia cu toţi, consideraţi ca fraţi şi
surori ai unicei familii a lui Dumnezeu; ea este un continuu imbold pentru căutarea unor
relaţii normale înlăuntrul vieţii sociale, economice şi politice. Prin Euharistie, harul lui
Dumnezeu care înnoieşte totul pătrunde şi restaurează persoana umană şi demnitatea
ei.”19 Odată persoana restaurată în mod implicit va fi restaurat şi comunitarul, pentru că

16 Întru venirea lui Hristos, www.akademia.ro „Prin pâine şi prin vin – spune părintele Schmemann –
oferim lui Dumnezeu în întregime viaţa noastră, pe noi înşine, lumea în care trăim. A oferi lui Dumnezeu
hrana lumea viaţa constituie funcţia euharistică iniţială a omului, însăşi împlinirea sa ca om. Noi ştim că
adevărata viaţă este euharistică, un elan de iubire şi adorare către Dumnezeu, în care pot fi revelate şi
împlinite sensul şi valoarea a tot ce există. Euharistia ( mulţumirea ) este starea omului desăvârşit, este
vieţuirea în rai, este singurul răspuns deplin şi real al omului la darurile lui Dumnezeu: creaţia,
răscumpărarea şi Împărăţia cerurilor. ( cf. Preot Profesor Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii, p. 38-
41 )
17 Preot Profesor Alexander Scmemann, op. cit., p. 45

18 Preot Horia Ţâru, Necesitatea prezenţei Bisericii în viaţa lumii, în Altarul Banatului, nr. 10-12/1995, p.
134

19 Preot Profesor Doctor Ion Bria, op.cit., p. 23-24

„ toţi care sunt încorporaţi în mod sacramental în Hristos alcătuiesc noua umanitate, noul
popor al lui Dumnezeu. În ei se află un unic principiu de viaţă: viaţa divino-umană a lui
Hristos. Astfel ia naştere comunitarul. El este în cadrul Bisericii şi exprimă Biserica.
Cheagul, principiul, care asigură unitatea comunităţii este Trupul şi Sângele lui Hristos –
Euharistia.”20 „ Experienţa Adevărului în existenţa Bisericii este realizată în cel mai înalt
grad în Euharistie. Comunitatea euharistică este Trupul lui Hristos prin excelenţă, tocmai
pentru că este întrupează şi înfăptuieşte comuniunea noastră în însăşi viaţa şi comuniunea
Treimii, într-un mod care păstrează caracterul eshatologic al Adevărului, făcându-l parte
integrantă a propriei sale istorii.”21

Viziunea ortodoxă asupra istoriei , înlăturând practica „fugii de lume”, primeşte la

Euharistie pe toţi credincioşii care aduc cu ei lumea – înţeleasă în chipul cel mai realist –
căci credinciosul ortodox participă la Liturghie cu toată fiinţa sa concretă, ci slăbiciunile
şi cu pasiunile sale, cu relaţiile sale cu lumea naturală, cu întreaga creaţie, cu semenii şi
se roagă pentru nevoile sale şi ale semenilor săi, cu care le formează - ca fii ai Aceluiaşi
singur Părinte cresc – un sigur tot, o singură lume, către care Biserica îl invită, la sfârşitul
Liturghiei, „ să iasă în pace” din nou în lumea vremii lui, de care nu poate fi despărţit sub
nici o formă.22

Noţiunea cheie a Revelaţiei divine este misiunea. Tatăl trimite pe Fiul Său in lume, la
oameni, la moarte. Fiul invie, revine la Tatăl avand realizată opera pentru care El a fost
trimis. Fiul trimite in locul Său Duhul Sfant pentru a continua, afirma această operă,
pentru a rămane conducător.
Misiunile sunt esenţiale Bisericii, Biserica fiind misionară in fiinţa ei.Misiunea este
identificată mai curand cu ideea de trimitere, adică de ieşire din Biserică in lume, pentru
a evangheliza şi converti. Biserica devine astfel comunitatea ce uneşte lumea cu
Dumnezeu, şi aceasta este in esenţă sensul misiunii”.9292 Mitr. Ioannis Zizioulas, Fiinţa
eclesială, trad. Aurel Nae, Ed. Bizantină, Buc. 1996, p. 245. Principiul activităţii
misionare este Duhul Sfant, principiu necreat. In inaintarea Bisericii spre catolicitatea ei

20 Preot Dr. Vasile Vlad, op.cit.

21 Ioannis Zizioulas, op.cit., p. 123

22 Preot Horia Ţâru, op.cit., p. 136

deplină, ea primeşte – prin impărtăşirea Duhului Sfant – darurile şi harismele necesare
extensiunii. Fiecare din aceste daruri este primul in ordinea sa, fiecare este indispensabil.
Se impărtăşeşte darul conducerii, a orientării Bisericii spre scopul ei final, apoi darul
succesiunii apostolice in dreapta credinţă (pentru a fi valid cultul şi invăţătura), şi nu in
ultimul rand darul iubirii, al carităţii, căci datorită lui Biserica se indreaptă spre plinirea
hristică, hristomorfizantă in sens deplin. Misiunile sunt necesare nu ca ceva relativ, ci
absolut necesare pentru planul final de mantuire a lumii (In. 10, 16), pentru ca oamenii să
fie scoşi din condiţia ontologică anormală, nefirească a păcatului in care vieţuiesc.104
Abia după această ridicare din păcat şi moarte, misiunii ii va urma perioada de pastoraţie,
o perioadă mai uşoară. Misiunea, adică constituirea Bisericii, este etapa cea mai grea. Cu
aceasta se ocupau apostolii, intemeind comunităţi, ca apoi să le incredinţeze episcopilor şi
preoţilor spre pastoraţie. Misiunile, clerului sau mirenilor, nu au drept scop importarea
populaţiilor creştine străine. Grija lor nu este de a face cruciadă impotriva autohtonilor
creştini. Timpul cruciadelor a trecut, dar timpul adevăratelor misiuni subzistă. Nu mai
este vremea vărsărilor de sange – pe motiv confesional sau interreligios – ci a vărsării
vocaţiei de misionar, de a-ţi da viaţa intru Adevăr pentru semenii tăi.

94 Arhid. lect. dr. Ioan Ică jr., Misiune şi mărturie creştină faţă de prozelitismul religios
care este o
contramărturie creştină, in vol. Pastoraţie şi misiune in Biserica Ortodoxă, Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi
2001, p. 34.
95 Pr. prof. dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-
Napoca 2002, p. 133.
În acest sens „ creştinii sunt obligaţi să-L imite pe Dumnezeu. Dar Dumnezeul
lor nu este Dumnezeul autarhic pe care filozofii antici încercau să-L imite în autarhia Lui,
ci Dumnezeul iubirii de oameni, Care trebuia imitat în philantropia Sa esenţială, iubind
pe toţi oamenii aşa cum i-a iubit şi îi iubeşte şi El. Comportându-se asemenea lui
Dumnezeu prin facerea de bine, creştinul devine imitator al lui Dumnezeu ( mimetes
Theou ) şi „ dumnezeu” pentru cei cărora le face bine. Dar creştinii Îl imită pe Dumnezeu
nu doar imitând bunătatea Lui, ci modul paradoxal al prezenţei Lui în lume, imitându-L
cu alte cuvinte în acelaşi timp în transcendenţa şi imanenţa Sa. Creştinii nu se identifică
integral cu lumea ca în imanentismul stoic, nici nu evadează radical din ea ca în
transcendentismul platonic; ei sunt în acelaşi timp detaşaţi şi angajaţi, sunt în acelaşi timp
cetăţeni ai cerului, patria lor adevărată, şi cetăţeni loiali şi activi ai oraşelor. Cetăţenia lor
minunată şi paradoxală face din creştini nu altceva decât sufletul activ în t Bucuria însă
nu este ceva care se poate defini şi analiza. În bucurie se intră. „ Intră întru bucuria
Domnului tău”( Matei 25, 21). Şi noi nu avem alt mijloc de a intra în această bucurie, nici
o cale de a o înţelege, în afară de singura lucrare care, de la început, a fost pentru Biserică
atât izvorul, cât şi împlinirea bucuriei, însuşi sacramentul bucuriei, Euharistia. .23
Euharistia este intrarea Bisericii în bucuria Domnului ei. Iar a intra în această bucurie aşa
încât să fii o mărturie a ei în lume este cu adevărat chemarea însăşi a Bisericii, leitourgia
ei esenţială, sacramentul prin care ea devine ceea ce este.24
Fără vestirea acestei bucurii, creştinismul este de neînţeles. Doar ca bucurie
Biserica a biruit în lume, şi a pierdut lumea atunci când a pierdut această bucurie şi a
încetat să fie o mărturie credibilă a acesteia.25
Vestirea bucuriei venirii Împărăţiei lui Dumnezeu, care constituie forţa misiunii
creştine, nu desconsideră datele imediate ale lumii căzute. Biserica trăieşte conştient
ruptura26 dintre modul de existenţă teandric care constituie esenţa sa şi care este
comunicat credincioşilor prin Sfintele Taine, şi modul de existenţă al lumii desprinse de
Biserică, în cele din urmă un mod de viaţă antieuharistic. Atitudinea creştină nu ascunde
tragedia căderii în care omul, lumea, creaţia s-a afundat, ci , hrănindu-se din Izvorul vieţii
23 Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii, op.cit., p. 25

24 Ibidem, p. 27

25 Ibidem, p. 24

26 Sfântul Macarie Egipteanul subliniind diferenţa dintre creştini şi necreştini spune: „ Creştinii adevăraţi
se deosebesc de toţi ceilalţi oameni. Deosebirea dintre ei şi ceilalţi oameni este mare şi constă în faptul că
ei ( creştinii) au mintea şi cugetul totdeauna la cele creşti şi la bunurile cele veşnice, la apropierea şi
împărtăşirea de Duhul Sfânt; constă în faptul că s-au născut de sus, de la Dumnezeu , şi s-au învrednicit să
devină în fapt şi adevăr fii ai lui Dumnezeu; constă în faptul că au ajuns la o stare de tărie, de netulburare şi
odihnă, în urma a multe osteneli şi nevoinţe depuse vreme îndelungată; constă în faptul că nu mai sunt
zguduiţi şi daţi prin ciurul cugetelor celor nestatornice şi zadarnice. Prin aceasta sunt mai mari şi mai buni
decât lumea, prin faptul că mintea şi cugetul sufletului lor sunt în pacea lui Hristos şi se află în iubirea
Duhului, precum şi Domnul, vorbind despre unii ca aceştia, a zis că au trecut de la moarte la viaţă.” Sfântul
Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, traducere Pr. prof. Dr. Constantin Corniţescu, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p.111
şi din bucuria venirii Împărăţiei, denunţă chipul morţii arătând în lume Învierea.
„ Această fidelitate faţă de realitatea omenească, faţă de realitatea căderii dar şi a naşterii
din nou a omului, respingerea iluziilor idealiste, a formelor utopice, a sulemenirii şi a
paleativelor calmante, este calitatea radical nouă a vieţii, ce constituie toată diferenţa
dintre morala creştină şi intenţiile etice cele mai generoase.” 27 Misiunea creştină în lume
a fost dintotdeuna o înfruntare tragică : predica apostolică trebuie curăţită de orice urmă
de romantism care ar descrie călătoriile apostolice ca pe tot atâtea triumfuri. Conflictul
dintre Biserică şi lume izvorăşte din natura profundă a Bisericii şi din vocaţia sa: „ Dacă
vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi
din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales
pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am
spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi
vă vor prigoni. ( Ioan 15, 18-20 )28 şi „ Iată Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul
lupilor” ( Matei 10, 16)29
Creştinul este îndatorat să păstreze viu sentimentul scindării tragice care a afectat întreaga
umanitate şi să rămână în slujba concilierii având ca rază de acţiune şi perspectivă lumea
întreagă. Nu îi este permis să se izoleze în nici un fel de suficienţă de sine, nici să
socotească izbăvirea în Hristos drept mântuire exclusivă a infimului său ego. Împărăţia
lui Dumnezeu, cea pe care a vestit-o Iisus, este deschisă tuturor.30

27 Christos Yannaras, Libertatea moralei, p. 73

28 Boris Bobrinskoy, op.cit., p. 152

29 Părintele Arsenie Boca într-un comentariu la versetul citat spune : „ Esenţialul urmărit de Iisus e
revenirea întregii făpturi la Sensul ei către Dumnezeu , sensul ei originar, chiar din acest eon căzut la lumii.
Firea perversă şi firea curată, originară, stau laolaltă în raportul în care se află un miel care bea dint-un râu,
faţă de lupul care se află mai la deal, şi-i băga mielului de vină că-i tulbură apa, găsindu-i acesta motivul
« întemeiat » ca să-l mănânce. e absurditate multă şi variată lipită de fire. Misiunea lui Iisus, dată şi mieilor,
e descojirea firii de absurditate, de sălbăticie, de caricatura existenţei: demonicul… Să nu descurajeze
mieii, văzând colţii lupilor rânjind, fiindcă stă mărturie istoria : lupii n-au putut mânca mieii ! Să nu
descurajeze mieii, căci nu suntem aruncaţi în lume ca ai lumii, ci suntem trimişi : plini de sens şi de
Adevăr, să transfigurăm lumea. Aceasta explică minunea că mieii au biruit lupii : Mielul lui Dumnezeu era
cu ei .” Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Deva, 2005, p.152

30 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad. Drd. Gabriel Mândrilă şi
Pr.prof.dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 33
 Înfruntarea dintre creştinism şi lume este inevitabilă pentru că „Biserica
dezvăluie lumii taina răului, îl demistifică, îl arată în toată urâţenia şi răutatea lui; şi
dezvăluie, totodată, că mântuirea în Hristos este o eliberare de sub această dominaţie
satanică.31 Biserica trebuie să facă tot ceea ce poate pentru a evita ca creatura lui
Dumnezeu să devină infern, descoperind şi condamnând în realitatea sa răul care o
degradează. Pe de o parte, ea judecă lumea creată de Dumnezeu, pe de altă parte ea o
consacră lui Dumnezeu, transformându-o într-un cosmos transfigurat32 Această stare se
va prelungi până când „Dumnezeu va fi toate în toţi” ( I Corint 15, 28) , până când va fi
„ cer nou şi pământ nou”. ( Apoc 21, 1 ) Biserica trebuie să oblige lumea la atiudine;
lumea va trebui să răspundă Bisericii.33
Prezenţa Bisericii trebuie să fie neîncetat profetică şi critică la adresa diferitelor
34
fenomene de insensibilitate faţă de orice formă de decadenţă. Esenţa profeţiei nu este
aceea de a anunţa evenimentele ce se vor întâmpla , ci de a înţelege mersul istoriei, de a-i
clarifica acesteia sensul şi scopul.35 Profetismul Bisericii aduce lumea la judecată, la
conştiinţa a ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie; profetismul Bisericii duce lumea în
„criză”, în sensul în care prezenţa Bisericii aduce lumii secularizate şansa întâlnirii cu
chipul ei autentic,36 pentru că „intervenţia profetică a Bisericii în istorie nu se limitează
nici la un moralism formal, nici la exigenţa schimbărilor revoluţionare, ci ea se

31 Preotul profesor Boris Bobrinskoy, op.cit. , p.132

32 Pr. Conf. Ion Bria, Introducere în eclesiologia ortodoxă, în ST, nr 7 – 10/1976, p. 704

33 Părintele Arsenie Boca explicitează posibilităţile lumii în faţa Adevărului astfel: „ …faţă de Iisus, care
se impune ( lumii n.n ), sunt două atitudini: sau e refuzat şi osândit la moarte, ca o absurditate în lume, ca
pe unul ce ameninţă lumea cu sfârşitul, sau e primit ca un sfârşit la lumii ( desăvârşire a ei n.n ), ca o cruce
a raţiunii, o smerenie a ei. Sau picătura de apă va nega oceanul fiindcă…nu-l poate cuprinde şi ca urmare îl
va tăgădui ca obârşie a sa, sau picătura de apă nu va nega oceanul, deşi nu-l poate cuprinde, ci îşi va
recunoaşte obârşia sa în el. ( Părintele Arsenie Boca, „ Cuvinte vii”, op.cit., p. 145 )

34 Gergios Matzaridis, op.cit., p. 34

35 Christos Yannaras, op.cit., p.103

36 Părintele Arsenie Boca spune: “ Se întrevede că se vor lichida toate motivele de război dintre oameni:
motive economice, naţionale, rasiale, etc. va mai rămâne unul: motivul lui Dumnezeu. Iisus a azvârlit pe
pământ focul acestei revolte: pârjolul dragostei lui Dumnezeu, care aprinde împotrivă-i văpaia urii
împotriva lui Dumnezeu. Iisus a venit să ne arunce sabia între virtuţi şi păcate. ( Matei 10, 34 ).apud
Talanţii Împărăţiei. Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, Editura Credinţa strămoşească, Iaşi, 2002, p.
129
întrupează dinamic în răstignirea care asumă chinurile eliberării omului, denunţând nu
slăbiciunea umană ci confuzia din domeniul adevărului şi înfrumuseţările fictive ale
morţii, propuse şi impuse ca posibilităţi de viaţă.”37 „ Experienţa Adevărului în existenţa
Bisericii este realizată în cel mai înalt grad în Euharistie. Comunitatea euharistică este
Trupul lui Hristos prin excelenţă, tocmai pentru că este întrupează şi înfăptuieşte
comuniunea noastră în însăşi viaţa şi comuniunea Treimii, într-un mod care păstrează
caracterul eshatologic al Adevărului, făcându-l parte integrantă a propriei sale istorii.”38

37 Christos Yannaras, op.cit., p. 105

38 Ioannis Zizioulas, op.cit., p. 123