Cateheza parohială.

Modalități de predare a învățăturii ortodoxe către

tineri1

Pr. Lect. Univ. Dr . Vasile Creţu

Introducere

O cateheză parohială atractivă şi rodnică nu se poate face ignorând realităţile societăţii

în care oamenii îşi trăiesc viaţa. Faptul că lumea noastră este în continuă schimbare şi că tinerii
de azi nu mai sunt ca cei de ieri este o realitate pe care nimeni nu o neagă. Primii ani din al
treilea mileniu creștin ne-a adus o serie de mutații socio-culturale care marchează această nouă
modalitate de a fi și de a trăi a tinerilor de azi.

Despre tineri s-au spus, se spun şi se vor spune mereu foarte multe lucruri: de la
veşnicele dispute generate de conflictele între generaţii, care implică diferenţe în
comportamente, gusturi, valori şi aspiraţii, până la poziţia opusă, de apologie necondiţionată a
acestora ca unic resort al evoluţiei sociale şi intelectuale. După 1989, tinerii au fost consideraţi
de către mulţicompatrioți unica şansă a înnoirii societăţii: necontaminaţi de ideologia
comunistă, liberi să studieze sau să lucreze în străinătate, ei au devenit, şi în fapt, dar şi în
mentalul colectiv, depozitarii unui nou set de valori.

O privire atentă asupra situaţiei actuale a societăţii, dar mai ales asupra identităţii
tinerilor, va scoate în evidenţă faptul că tinerii de azi devin nesiguri pe tărâmul credinţei şi al
adevăratelor valori creştine şi umane. Contextul social din România zilelor noastre are, fără
îndoială, o influenţă covârşitoare asupra vieţii lor. Unii se simt singuri, doar cu problemele lor,
atunci când şcolile sunt agresate de tendinţa agresivității verbale sau fizice, de cea a tutunului,
a alcoolului, a drogurilor, a sexualităţii precoce, a vulgarităţii de limbaj şi a devierilor de
comportament. Alţi tineri caută propria fericire în simboluri, imagini, vicii sau lucruri exotice,
îndreptându-se astfel către noi forme de religiozitate şi secte de diferite origini, care maschează
individualismul accentuat prin oferirea de grupuri protectoare.

O expresie a derutei şi revoltei generaţiei tinere faţă de haosul specific „tranziţiei” din
România este spectacolul „Stop the Tempo!” care s-a jucat pe scena teatrului francez Studio
din Alfortville începând din 8 noiembrie şi până la 17 decembrie 2005. El a făcut apoi înconjurul
Europei şi s-a bucurat pretutindeni de aprecierea criticilor şi a publicului, care s-a identificat cu

1
Acest studiu a apărut în volumul Prelegeri pentru cursurile de pregătire în vederea obținerii gradelor
profesionale clericale (definitivat), Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, 2018, pp. 201-
228.
personajele, indiferent de mediul cultural din care provine. „Stop the tempo”, a cărei autoare
este Gianina Cărbunariu, este o piesă despre vieţile, aparent diferite, a trei tineri din România
care nu-şi cunosc unul altuia numele, dar pleacă împreună într-o expediţie a deconectării. E
povestea a trei tineri pe care eterna tranziţie şi capitalismul à la roumaine îi aduc la exasperare.
Ei se întâlnesc într-o seară absolut întâmplător într-un club de noapte, un loc al paradoxurilor:
este lumină dar nu se vede nimic, e lume dar totuşi sunt singuri, e zgomot dar nu se aude nimic.
Este un loc care îi trimite către singurătatea lor şi către vidul din ei: un vid social, afectiv, social,
un vid de acţiune, de gândire, de obiective. Fiecare dintre ei stă faţă în faţă cu singurătatea sa,
se găseşte în metafora absolută a societăţii, a acestei frenezii fără axă. Nu mai pot continua aşa,
nu mai pot face faţă acestei societăţi. Într-o lume alienantă, dominată de falsa comunicare pe
Internet, ei practică o guerilla neaşteptată: smulg siguranţele, provocând pane de curent în
discoteci, baruri, magazine şi alte instituţii, într-o escaladă a de-conexiunii ca simbol al
întoarcerii la o comunicare reală, bazată pe raporturi non-virtuale, umane. Piesa este, de fapt, o
poveste despre România, despre tinerii din România şi despre confuzia care există în fiecare
dintre noi2.

Mulți dintre tinerii de azi sunt pragmatici și supuşi unei puternice presiuni a opţiunilor.
Este foarte greu uneori să alegi cînd ai de unde, dar este mai uşor atunci cînd „eşti orientat”. În
fața amestecului de circ ieftin şi de cabaret nocturn livrat sistematic de multe televiziuni, e greu
să mai crezi că Evanghelia oferă tuturor pregustarea adevăratei fericiri. „Valorile” actuale sunt
succesul, imaginea publică favorabilă, strălucitoare, performanţele materiale şi profesionale.

De timpuriu, tinerii sunt influențați de mass-media şi de noile tehnologii de comunicare,

astfel încât să poată atinge aceste obiective. Ei sunt învăţaţi să joace un rol, să se prezinte
excelent, să-și vândă competențele cât mai bine. Însă nicio rețea de socializare, nici calculatorul,
nici chiar smartphone-ul nu pot înlocui prezenţa fizică a unei persoane şi efectul binefăcător pe
care ţi-l aduce învecinarea cu un om dedicat lui Hristos.

Rolul și locul tinerilor în Biserică

„Tinerii sunt destrăbălaţi”, „tinerii sunt iubitori de patimi”, „tinerii sunt neascultători”,
„tinerii sunt fără frică de Dumnezeu”. Am auzit de multe ori aceste constatări moraliste3.

2
O parte din ideile expuse aici au fost preluate, reformulate și adaptate din articolul meu „Pentru o cateheză a
timpurilor noastre. Pastoraţia tinerilor în Biserica Ortodoxă Română de la deziderat la realitate”, în Anuarul
Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, 2006, pp. 451-468.
3
Într-un dialog purtat cu Vasile Dunca, în octombrie 2001, la Sibiu, P.S. Episcop Siluan Marsilianul spunea : „Noi
astăzi avem un limbaj foarte criticist faţă de ei. Avem două luni de studenţie în teologie sau suntem mari creştini
de un an de zile şi începem să arătăm tineretul cu degetul care-i aşa şi pe dincolo şi care-i destrăbălat şi care-i
Întrebarea mea este: au avut ei condiţiile de a creşte în viaţa creştină sau nu? Aud ei chemarea
Bisericii? În ce măsură mai mai poţi fi creştin practicant în lumea de azi? Negreşit, duhul actual
al lumii - hedonist, desacralizant şi adesea ateu - nu este nici pe departe propice credinţei. Însă
potrivnicia lui nu poate fi comparată cu veacurile de catacombă şi cu persecuţiile sângeroase.
Prin urmare, voi răspunde afirmativ la întrebarea „Poţi să mai fii creştin în lumea de azi?”. E
mai uşor să-l mărturisești pe Hristos într-o lume consumistă, marcată de materialism galopant,
decât în temniţele de la Aiud, Jilava ori Gherla. Cu toate reclamele şi „ofertele”, nimeni nu te
împiedică să posteşti, să te angajezi serios într-un ritm de viaţă creştină, să simţi ajutorul lui
Dumnezeu în viaţa ta care vine pe măsura curăţirii de păcate, nimeni nu te smulge din biserică
atunci când tu o cauţi cu adevărat pentru a-L regăsi pe Dumnezeu sau pentru a regăsi pacea
pierdută.

Aceste realităţi accentuează nevoia de reorientare şi de reînnoire spirituală a tinerilor,

dar creează şi situaţii specifice pentru pastoraţia tineretului din vremea noastră. P. S. Episcop
Siluan al Italiei definea admirabil şi limpede coordonatele unei altfel de chemări a Bisericii
pentru tinerii de astăzi : „Cred că tânărului de azi primul lucru care ar trebui să i se spună este
că aşa cum eşti şi acolo unde eşti, Domnul Dumnezeu cel viu şi adevărat al cărui chip eşti şi
întru a cărui asemănare eşti chemat, te iubeşte. Şi cum zice Sfântul Siluan, nu numai pe cel
drept, ci şi pe cel păcătos Dumnezeu îl iubeşte în însăşi căderea lui”4. Tactul pastoral este
determinant în construirea unei relații de paternitate duhovnicească: „Eu mă gândesc că astăzi
trebuie să fim mai atenţi ca oricând la a nu încerca să tragem concluzii grave şi să catalogăm
degrabă şi să sancţionăm degrabă cutare sau cutare afirmaţie scandaloasă, provocatoare, din
partea unor tineri, înainte de a fi intrat într-o legătură deschisă de dialog – în măsura în care se
poate – cu drag şi cu rugăciune”5.

Biserica nu trebuie să fie spaţiul interdicţiilor, ci spaţiul libertăţii interioare prin credinţă:
„Tinerii de azi, mai ales, nu aşteaptă de la noi să le spunem ce trebuie să facă şi ce nu trebuie
să facă, cum trebuie să se îmbrace şi cum nu trebuie să se îmbrace, cum trebuie să se comporte
sau nu, pentru că noi nu suntem instituţia bunelor maniere, ci aşteaptă de la noi ceea ce
Dumnezeu Însuşi ne-a dat ca poruncă nouă : să ne iubim unii pe alţii precum şi El ne-a iubit pe
noi […] Aici să înţelegem că asta înseamnă urmarea lui Hristos şi asta înseamnă mărturie

dezorientat şi care n-are un sens al vieţii şi noi nici nu ne dăm seama că suntem fiii de acasă care ne bosumflăm şi
care îl criticam pe Fiul Risipitor”, în Tinereţe, Ideal, Biserică, carte îngrijită de A.S.C.O.R. Sibiu, Editura Agaton,
Făgăraş, 2002, colecţia Ortopraxia, p. 58.
4
Tinereţe, Ideal, Biserică, carte îngrijită de A.S.C.O.R. Sibiu, Editura Agaton, Făgăraş, 2002, colecţia Ortopraxia,
p. 58.
5
Ibidem, p. 60.
creştină : mărturia iubirii astăzi mai mult ca oricând. Iubire care poate îmbrăca milostivire, care
poate îmbrăca compătimire, îngăduinţă, blândeţe, care să ajungă să facă ceea ce Mântuitorul
Hristos a făcut, după cum zicem într-unul din troparele de la înmormântare : « pogorâtu-Te-ai
pe pământ, Hristoase, căutând pe Adam şi negăsindu-l, până la iad te-ai pogorât ca să-l aduci »
”6.

Această experienţă personală a prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în viaţa tinerilor îi va

îndemna să se angajeze peste tot unde prezenţa şi lucrarea lor este necesară. Desigur, drumul
descoperirii credinţei ca valoare personală, definitorie pentru fiinţa umană, nu este deloc ușor.
„Cei mai mulţi rămân la o credinţă vagă, amestecată adeseori cu superstiţia, credinţă care nu-i
angajează deloc la o viaţă de rugăciune, de post, de înfrânare. Lumea cu ispitele ei este mult
mai atrăgătoare decât credinţa cu exigenţele ei. Şi totuşi sunt astăzi, din mila lui Dumnezeu,
mulţi tineri care nu se mulțumesc cu superficialitatea, cu surogatele plăcerii pe care le oferă o
viaţă trăită în păcat. Biserica îi aşteaptă pe tineri să se angajeze de asemenea în misiunea ei de
propovăduire a credinţei şi de slujire a semenilor. Tinerii sunt dinamici, au iniţiative, precum și
forţa necesară pentru a le duce la îndeplinire; toate aceste calităţi trebuie să servească revigorării
parohiilor noastre, unde, în afara slujbelor din duminici şi sărbători, nu se mai petrece nimic”7.

În ce ar trebui să constea catehizarea tinerilor? Prin ce se deosebesc ei de oamenii

maturi? Nu sunt şi unii şi alţii chemaţi la aceeaşi mântuire? Ba da. Numai că tinerii au nevoie
să li se vorbească într-un limbaj accesibil, cu cât mai puţine arhaisme, cu cât mai puţine refrene.
Ei fac alergie la limbajul de lemn. Şi asta nu e rău. Alergia lor este motivată de faptul că limbajul
de lemn ascunde lipsa unei relaţii vii cu Hristos, este semn al uscăciunii, al micimii sufleteşti,
al discrepanţei dintre mesaj şi propovăduitorul sau : „Nimeni nu vrea să întâlnească un preot
care crede că le ştie pe toate. Este mai important să ştii unde să cauţi, decît să crezi că ai găsit
fără să fi căutat vreodată. Nu de erudiţi are nevoie Biserica, ci de oameni care au descoperit
entuziasmul cunoaşterii şi al iubirii, firescul vieţii duhovniceşti, bucuria slujirii aproapelui şi
exigenţele infinite ale Înţelepciunii lui Dumnezeu. Un student teolog de calitate, ca şi un preot
iubit de popor, este omul aflat în posesia unei busole. Neîncetat, aceasta îi indică Răsăritul
nostru, cel de sus”8.

Tinerii au nevoie nu doar să fie îndrumați, dar mai ales să fie ascultați, încurajați și
implicați. În acest sens, părintele profesor Constantin Necula, unul dintre cei mai cunoscuți

6
Ibidem, p. 61.
7
I.P.S. Serafim Joantă, “Prospeţimea Ortodoxiei”, în Tinereţe, Ideal, Biserică, carte îngrijită de A.S.C.O.R. Sibiu,
Editura Agaton, Făgăraş, 2002, colecţia Ortopraxia , p. 26.
8
Mihail Neamţu, Reforma învăţământului teologic (II), în “Dilema Veche”, nr. 41, 22-28 oct. 2004, p. 6.
preoți români, spunea : „Fiecare tânăr dintr-o parohie trebuie implicat în viaţa Bisericii, pentru
că, în pastoraţia pentru tineri, trebuie folosiţi tinerii apropiaţi de Biserică; preotului trebuie să-i
pese de ceea ce fac tinerii, ca să le pese şi lor de ceea ce face preotul; un copil trebuie
responsabilizat doar cu responsabilitatea iubirii; uşa bisericii trebuie să fie tot timpul deschisă;
pastoraţia este astăzi adesea dictată de nevoile oamenilor, mai mult decât de idealurile preoţilor,
şi în pastoraţia tinerilor, preotul nu poate să facă totul, ci trebuie să colaboreze cu specialiştii în
pedagogie, cu şcoala şi cu autorităţile locale. În acest caz, concluzia este una foarte simplă: în
pastoraţia pentru tineri, folosiţi tinerii!”9.

De ce nu vin mai mulți tineri la biserica? La această întrebare, prezentăm câteva posibile
răspunsuri. Întâi de toate, „pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmaţie nu trebuie să
surprindă. Este uşor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea
la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii
care gonesc lumea afară din Biserică”10. Cum se explică această afirmație? Din nefericire, prima
lor interacțiune cu biserica are loc de multe ori prin intermediul agenților de circulație: „tinerii
se simt adeseori singuri sau excluşi, mai ales în comunităţi închise, de oameni în vârstă,
protocronişti, dornici de a face observaţie sau anchilozaţi în complexe şi suferinţă. Mustrarea
în Biserică, săvârşită de neaveniţi, este o reţetă sigură pentru alungarea tinerilor. Am citit odată
pe un site de căsătorii numit miresici.ro diferite păreri şi opinii pe un forum. Peste tot,
observaţiile acide, mustrarea amarnică, încruntarea pe post de competenţă mistică, taxele şi
interdicţiile nejustificate, sunt catalogate ca fiind piedici în calea participării tinerilor la viata
Biserici. Tinerii trebuie să se simtă acceptaţi, să fie primiţi cu dragoste, să simtă efortul şi
stăruinţa preotului în a-i ajuta. În toate acestea discuţia, taifasul duhovnicesc, sfatul bun şi mai
ales Spovedania sunt esenţiale. Şi încă ceva: zâmbetul poate deschide porţile inimii tinerilor
către Dumnezeul bucuriei netrecătoare”11. În al doilea rând, „tinerii nu vin la Biserică pentru că
nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi şi fără Biserică”12. În al treilea rând, „dacă
se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care să le arate, în cuvinte
simple, pe înţelesul lor, că viaţa poate fi trăită şi altfel”13. În al patrulea rând, „cele sfinte li se

9
Pr. conf. dr. Constantin NECULA, „În pastoraţia pentru tineri, folosiţi tinerii!”, în Ziarul Lumina, 1 septembrie
2012, ediţie electronică.
10
Bogdan Mateciuc, De ce nu vin tinerii la Biserică, articol consultat online în data de 10 04 2018 la adresa
http://www.odaiadesus.ro/tinerii.html în data de 10 04 2018
11
Pr. Ioan-Valentin Istrati, Cum aducem tinerii în Biserică?, articol consultat online în data de 11 04 2018 la
adresa https://doxologia.ro/viata-bisericii/studiu-de-caz/cum-aducem-tinerii-biserica
12
Bogdan Mateciuc, De ce nu vin tinerii la Biserică, articol consultat online în data de 10 04 2018 la adresa
http://www.odaiadesus.ro/tinerii.html
13
Bogdan Mateciuc, De ce nu vin tinerii la Biserică, articol consultat online la adresa
http://www.odaiadesus.ro/tinerii.html în data de 10 04 2018
par tinerilor complicate şi inutile”14. Nu în ultimul rând, sunt destui tineri care afirmă că Biserica
este „plictisitoare”; pentru cariera şi interesele lor, credinţa nu este relevantă. Alții spun spun
că se roagă în felul lor, că îl au ei pe Dumnezeu cu ei, că n-au nevoie de Biserică.

O radiografie lucidă a catehezei parohiale actuale

Libertatea de expresie, democratizarea şi circulaţia informaţiei au transformat

pretutindeni discursul religios, făcându-l tot mai accesibil, concret, polemic şi emoţional. În
spaţiul românesc, aceste trăsături au fost iniţial valorizate pozitiv, pentru că diferenţiau limbajul
bisericesc postdecembrist de vechea limbă de lemn, dominantă timp de decenii, până în 1989.
Calităţile se transformă însă uşor, prin exces, în defecte: limbajul unor clerici contemporani,
preocupat prea mult de plierea pe aşteptările credincioșilor şi adesea lipsit de standarde
intelectuale proprii, ajunge să fie adeseori rudimentar, simplificator, clişeizat și lipsit de idei.
Se cunoaște îndeobște faptul că, pentru a prinde rădăcini, un mesaj trebuie înveşmântat
în haina cuvântului. În acest fel, un cuvânt frumos rostit de catehet este vector pentru misiune
şi propovăduire a iubirii lui Dumnezeu față de oameni, având puterea de a transmite un mod de
viață, de a convinge și de a zidi. Este grav când cateheza se transformă în propagandă,
manipulare, autoadmirație sau dominație: „E timpul să ne reamintim faptul că, în primele
secole, creștinismul n-a vorbit lumii într-un registru propagandistic, susținut printr-un exercițiu
de putere sau șantaj. Oricare ar fi fost abuzurile instituțiilor eclesiastice din Evul Mediu,
credința personală rămâne, astăzi, ca și pentru contemporanii lui Iisus, un
eveniment ireductibil. Credința nu se rezumă la un sistem închis de propoziții. Credința
adevărată rămâne o taină născută din lupta între bine și rău, dintre adevăr și minciună. Prin harul
credinței ne vindecăm de lepădarea lui Petru și depășim îndoiala lui Toma. Nici la catedră, nici
la amvon, mărturisitorul tradiției ortodoxe nu va descuraja tinerii prea puțin conștienți, astăzi,
de implicațiile spirituale, economice, culturale sau politice ale Crezului creștin”15.
O situaţie nedorită este aceea în care unii slujitori ai Domnului uită să slujească
oamenilor, rupând punțile de comunicare cu ei. Metodele de adâncire a prăpastiei sufleteşti
dintre clerici şi popor sunt diverse: funcţionarismul, rutina, autosuficienţa, ritualismul sec,
inadecvarea discursului religios, limbajul protocolar, încremenirea în proiect, lipsa de viziune
sau de deschidere, monologul academic şi plictisitor, cuvântul sterp, comportamentul deviant
sau duplicitar, senzaţionalul cu substrat emoţional, teatralitatea liturgico-gestuală, evitarea

14
Bogdan Mateciuc, De ce nu vin tinerii la Biserică, articol consultat online la adresa
http://www.odaiadesus.ro/tinerii.html în data de 10 04 2018
15
Mihail Neamțu, „Ora de religie și civilizația Decalogului”, în Lumina Educației (supliment al Ziarului Lumina)
din 3 octombrie 2015.
implicării şi a dialogului, răspunsul steril şi stereotip la provocările contemporane sau chiar
lipsa de răspuns. Consecinţa nefastă, dar firească, va fi îndreptarea poporului către evanghelii
străine.
Deși la nivel statistic și declarativ sunt rezultate și intenții dintre cele mai nobile, în
realitate, educația religioasă a tinerilor ezită între inerție şi derivă, între precipitări palpitante şi
lentori orientale, între reguli aspre şi relativism balcanic. Deseori devin melancolic înaintea
unui fenomen ușor observabil în viața parohiilor urbane și rurale: entuziasmul, competența și
consecvența pentru derularea unui program catehetic atractiv și accesibil sunt virtuți din ce în
ce mai rare printre cei chemați să și explice credința, nu doar să respecte un ritual. Altfel spus,
secerișul e mult, dar secerătorii sunt puțini. După stiința mea, nu avem încă la nivel național un
ghid catehetic pentru tineri și, cu foarte puține excepții, nici programe catehetice eparhiale
adaptate orizontului de așteptari și interes ale tinerilor.
Din proprie experiență, pot să afirm că, deși astăzi se vorbește mult despre importanța
și necesitatea catehezei parohiale, ca o posibilă alternativă la educația religioasă din școlile
românești, pe alocuri deficitară sau superficială, cateheza este:
- bagatelizată în parohiile supradimensionate, în care preotul este mai mult un prestator
de servicii religioase și mai puțin un învățator spre împărăția lui Dumnezeu;
- marginalizată acolo unde preotul este debordat de mulțimea problemelor administrative
și economice și nu mai are timp sau entuziasm pentru a lumina pe oamenii preocupați
doar de minuni și solutii existențiale de tip fast-food;
- mimată sau ridiculizată acolo unde diferențele de vârstă, de pregătire și de mentalitate
dintre clerici generează de multe ori probleme de comunicare, de încredere sau de
cordialitate pastorală.

Religiozitatea16 tinerilor români în sondaje și statistici

În România, comportamentul de tip religios este mult mai răspândit în comparaţie cu

multe alte tări europene, atât din estul cât şi din vestul continentului. Afilierea religioasă este
printre cele mai crescute din Europa. La fel şi practica religioasă privată, de tipul rugăciunii
către Dumnezeu situează România pe un loc fruntaş în Europa. Practica în spaţiul public,

16
Deși este destul de întâlnit astăzi și pare ușor de înțeles, termenul „religiozitate” este un fenomen complex care
este compus din cinci elemente: credința, cunoștințele, experiența, practica (adesea împărțită în privată și publică)
și consecințele religiei în viața oamenilor. În timp ce primele patru elemente sunt distincte și relativ simplu de
reperat, ultimul element este mai dificil de identificat și de conceptualizat. A se vedea Rodney Stark și Charles Y.
Glock, American Piety: The Nature of Religious Commitment (Patterns of Religious Commitment), University of
California Press, Berkeley, 1968.
măsurată prin frecventarea bisericii înregistrează valori moderate, însă sensibil mai crescute
decât ale multor tări europene. România se poate compara în ceea ce priveşte practica şi afilierea
religioasă cu polonezii, maltezii şi irlandezii. La polul opus se situează Germania de Est, Cehia
şi Estonia, ţări puternic secularizate în care nici ridicarea restricţiilor impuse de regimul
comunist nu a adus o revitalizare religioasă17.
Analiza practicii religioase publice în România în anii de după 1990 indică o creştere
marcantă a fenomenului religios. Evoluţia nu a fost una lentă în perioada 1993-1997,
frecventarea bisericii a înregistrat un salt după care fenomenul a atins un platou. În acest interval
practica religioasă a crescut de la 30% nivel similar cu cel al celorlalte tări ex-comuniste la
peste 45%18.
Sondajul Tineri în România: griji, aspirații, atitudini19 ne aduce câteva elemente inedite
în privința religiei:
 Desi peste 80% dintre tineri se declara crestin-ortodocsi, o treime dintre ei nu cred in
Dumnezeu sau resping alte enunturi de baza ale credintei crestin-ortodoxe.
 Peste 60% dintre tineri sustin ca respecta sarbatorile religioase si se roaga, insa
numarul celor care tin post, se spovedesc sau merg la slujba saptamanal este mult mai
scazut.
 Fetele tind sa fie semnificativ mai religioase decat barbatii - atat in termeni de
spiritualitate cat si in termeni de conformare la canoanele bisericesti obisnuite. Fetele
tind sa fie mai conservatoare decat barbatii in ceea ce priveste abstinenta sexuala
inainte de casatorie si pozitia fata de avort.
O cercetare deosebit de valoroasă condusă de prof. univ. dr. Daniel David de la
Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, intitulată „Psihologia poporului român. Profilul
psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală“, publicată la Editura
Polirom, Iași, în 2015, prezintă câteva caracteristici interesante despre religiozitatea romanilor.
De exemplu, românii au un nivel foarte crescut de religiozitate, atât în forma religiozităţii
personale (ex. România 81.4% vs. SUA 67%) şi credinţei în D-zeu (ex. 92.3% vs. SUA 87.7%),
cât şi în forma importanţei religiei în viaţă (ex. România 50.5% vs. SUA 40.4%). De asemenea,
România are unul din cele mai mici procente de atei (1.1.%) în comparaţie cu alte ţări/culturi

17
Mălina VOICU, România religioasă, Editura Institutul European, Iaşi, 2007, p. 85.
18
Mălina VOICU, România religioasă…, p. 63.
19
Realizat de Centrul de Sociologie Urbana si Regionala – CURS. Studiul a fost realizat la nivel național, în
perioada 19-31 iulie 2014, a avut 1.302 respondenți cu vârste cuprinse între 15 si 29 de ani. În deschiderea
studiului, fundația precizează ca tinerii cu vârste cuprinse între 15 și 29 de ani reprezintă 18,8% din populația
rezidentă a României, conform datelor de la cel mai recent recensământ (2011).
din spaţiul vestic (ex. SUA 4.4%). Religiozitatea românilor (ca a altor ţări/culturi) nu are însă
o încărcătură teologică suficient de puternică. Spre exemplu, românii aleg predominant
semnificaţia religiei ca „a face bine oamenilor” faţă de „normă/ceremonie religioasă” (72.1%
vs. 22.4%); românii au mai mică încredere în oameni de altă religie (70.1%) în comparaţie cu
alte ţări (ex. SUA-29.4%) şi preferă (19.1%) mai mult ca alte ţări (ex. SUA-3.4%) să nu aibă
vecini de altă religie. el de morali ca cei din religia mea”, cu scoruri similare cu alte ţări (ex.
SUA-79.8%)20.
Acest lucru sugerează o toleranţa religioasă a românilor, neîncrederea legată de oameni
sau vecini de altă religie nefiind intrinsecă religiei românilor, ci făcând parte din neîncrederea
mai generală a românilor în oameni. Concluzia? Psihologul Daniel David spune că
religiozitatea românilor este la niveluri foarte crescute. Dar la o analiză atentă, sub această
religiozitate se ascunde adesea o superstiţie foarte puternică. Într-adevăr, religiozitatea
românilor nu este una încărcată doar teologic, ci este şi una mai « lumească », religia fiiind
văzută nu doar pentru mântuire şi viaţa de apoi, dar şi în mod pragmatic în prezent21. „Aşadar,
este loc pentru educaţie religioasă, acolo unde se cere şi unde se doreşte. Pentru cei cu
religiozitate crescută, biserica trebuie să aibă un rol mai activ pentru educaţie teologică. Altfel,
religiozitatea crescută, pe un fond de educaţie teologică redusă, va aduce nu atât valori, cât
pseudocunoaştere. Într-adevăr, religiozitatea crescută pe un fond superstiţios ne face spre
exemplu să nu înţelegem că opţiunea creştină este incompatibilă cu astrologia sau vrăjitoria.
În opinia prof. Daniel David, biserica trebuie să vină în întâmpinarea religiozităţii indivizilor
cu modele şi traiectorii diferite, adaptate – în cadrul permis de dogme – profilurilor
psihoculturale diferite. Altfel biserica va rămâne ancorată doar de profilul psihocultural
tradiţional şi îşi va pierde treptat relaţia cu generaţiile mai tinere care au dezvoltat deja un
profil psihocultural modern (probabil un fenomen similar a avut deja loc în multe ţări vestice).
Într-o lume modernă, biserica are un rol dificil, trebuind să fie atât o alternativă, cât şi o prezenţă
în lumea modernă. Integrând dialectic aceste roluri, biserica poate deveniastfel locul în care
oamenii – indiferent că se identifică sau nu cu lumea modernă – se regăsesc mereu; asta este o
provocare la care biserica trebuie să facă faţă cu înţelepciune22.
Cazul Colectiv a fost un moment de referință în ceea ce privește atitudinea unor tineri
față de Biserică. De asemenea, el a reprezentat o nouă ocazie pentru a lansa în spaţiul public o

20
http://www.lapunkt.ro/2016/01/07/despre-religiozitatea-romanilor/ (site consultat în 12 04 2018)
21
http://www.gandul.info/interviurile-gandul/romanii-sunt-inteligenti-competitivi-si-muncitori-le-lipseste-insa-
ceva-14101650 (site consultat în 13 04 2018)
22
http://www.lapunkt.ro/2016/01/07/despre-religiozitatea-romanilor/ (site consultat în 12 04 2018)
campanie împotriva BOR. Precedenta ocazie a fost prilejuită de decizia Curţii Constituţionale
nr. 669/2014 care modifica modalitatea de inscriere la disciplina religie în şcolile publice.
Modelul mediatic a fost acelaşi: s-a pornit de la un caz specific pentru a se discuta despre relaţia
stat-biserică în general, deşi acel caz se referea la circumstanțe, şi nu la un întreg sistem.
Profesorul Radu Carp consideră că „demonstraţiile ocazionate de tragedia din Colectiv scot la
suprafaţă o faţetă mai puţin cunoscută a României: o populaţie tânără, care nu a cunoscut deloc
perioada comunistă şi care manifestă un grad intens de religiozitate, dar nu neapărat de
participare la viaţa bisericii - fenomenul cunoscut în literatura de specialitate sub titlul de
credință fara apartenență (believing without belonging). Va reuşi BOR, dar şi celelalte culte să
profite de acest val antisecular la nivelul unei categorii de persoane cărora cu greu i se poate
adresa un mesaj convingător? Este un pariu dificil, însă, odată înţelese premisele, este mult mai
uşor a formula un plan de acţiune”.
Din perspectiva sociologului Mirel Bănică, „protestele care au avut loc după Colectiv
au adus în lumina reflectoarelor (la propriu, nu doar la figurat) o nouă categorie socială formată
în aceşti ultimi ani. Mi-e greu să o denumesc corect, le voi spune cu prudenţă şi real respect
«tinerii de multinaţională». Este vorba de oameni care muncesc din greu în schimbul unor salarii
care le permit supravieţuirea onorabilă. Nu au cunoscut comunismul decât din cărţi, filme sau
povestiri. Călătoresc mult, citesc mult, sunt creativi şi inovatori, în sensul cel mai pur al
termenului. Au prieteni (nu doar virtuali) pe tot mapamondul. Ritualul religios ortodox, cu
scenografia sa complicată şi durata interminabilă, li se pare demodat. Ora de religie, o
tentativă de îndoctrinare periculoasă şi inutilă, în contradicţie cu spiritul libertăţii şi al
«dezvoltării personale» în care au crescut. Sunt foarte exigenţi în ceea ce priveşte derapajele
politice ale clerului. BOR are o imagine pentru ei, care ar trebui cultivată cu un PR de multina-
ţională. Sunt extrem de critici faţă de ierarhia ortodoxă cu girofar, care nu manifestă niciun
strop de empatie faţă de problemele reale ale societăţii, dar empatici faţă de anumite figuri
pitoreşti, folclorizate, ale călugărilor şi clerului. Ei reprezintă cel mai nou produs al modernităţii
româneşti, prin cultura sinelui, exaltarea subiectivităţii individuale, promovarea unui individ
care se reclamă a fi conştient de singularitatea aspiraţiilor şi interesului său social […]. Dar cel
mai important lucru, pe care ţin să-l subliniez, este acela că au un alt raport cu timpul şi cu
spaţiul. Timpul lor este limitat şi înseamnă bani. Ei sunt prima generaţie din această ţară care
au «liniarizat» timpul, l-au transformat în resursă existenţială. Nu mai pot înţelege noţiunea de
timp «ciclic», aşa cum este propus de Biserică; Mircea Eliade a explicat în detaliu toate acestea.
Spaţiul este radical schimbat şi el, nu mai sunt înrădăcinaţi nici teritorial, nici comunitar, la fel
ca şi colegii lor din Occident. Nu contestă ideea de Dumnezeu şi de divinitate, în general, doar
că e vorba de un Personal Jesus, cu gândul la celebrului hit Depeche Mode, cu cheile la purtător.
Iar autoritatea istorică, oficială, tradiţională a BOR (sau cum doriţi dumneavoastră, dragi
cititori, să-i spuneţi) este contestată deschis în stradă”23.
Pe de o parte, după 1990 s-a vorbit despre o explozie a religiozităţii. De fapt, constatăm
mai degrabă o explozie a practicilor religioase, adică o preluare a comportamentului extern
fără o interiorizare autentică a valorilor religioase, inclusiv a Decalogului. Această stare de
fapt este cauzată în parte de perioada comunistă antireligioasă, dar şi de predominanţa valorilor
utilitare şi materiale din societatea românească actuală.
Pe de altă parte, mai ales după tragedia de la Colectiv, observăm ca sondajele vorbesc
de la an la an de scăderea încrederii în Biserică. Din ce în ce mai mulți oameni, în speciali
tinerii, își confecționează o „ortodoxie-protestantă” (această alăturare de cuvinte este mai
degrabă o barbarie confesionala decât lingvistică) sau un sincretism magico-religios,
refugiindu-se din calea unui clericalism pe care îl percep ca fiind autist și trufas. În plus,
fenomenul este însoțit și de creșterea numărului celor care nu doar ocolesc o relație dificilă cu
Biserica, ci sunt de-a dreptul revoltați de simpla ei existență.
Indiferența și revolta religioasă vin și ele ca maladii spirituale, parte a contextului
catehetic actual și sunt date de limbajul neinspirat sau de greșeli de pastorație care fac neatractiv
cuvântul lui Dumnezeu, din vina exclusivă a propovăduitorului. De aceea, indiferența religioasă
își poate avea antidotul într-o cateheză adecvată, sistematică, convingătoare și adaptată.

Necesitatea catehezei tinerilor

Pentru Biserica Ortodoxă Română, condiţiile în care activează preotul sunt cu totul
altele față de cele de care puteam vorbi în urmă cu douăzecișinouă de ani. După 1989, un mare
dar pe care l-am primit a fost acela al libertăţii de acţiune, după ce, mai bine de patruzeci de
ani, orice încercare de a face o lucrare sistematică şi de anvergură pentru afirmarea Bisericii şi
a învăţăturii sale în societate şi în lume, fusese stopată, redusă, controlată sau de-a dreptul
interzisă. Biserica a fost o instituţie obligată să se manifeste numai într-un anumit fel, încât să
nu deranjeze sau să contracareze acţiunea de a se introduce, răspândi şi cultiva sau înrădăcina
ateismul.

Astfel, înainte de 1989, Biserica a fost silită să se manifeste mai ales prin săvârşirea
slujbelor dumnezeieşti în locaşul de cult sau la casele credincioşilor, fără o activitate sistematică

23
http://revista22.ro/70250369/despre-secularizare-si-avansul-su-biserica-ortodox-romn-nainte-si-dup-
colectiv.html (site consultat în 30 03 2018)
de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu şi fără dreptul de a apăra credinţa creştină de
atacurile, denigrările şi minciuna care se găseau în cărţile de bază ale activităţii şi propagandei
ateiste. De aceea, nu s-a putut vorbi de o activitate catehetică sistematică şi eficientă, căci, acolo
unde se întrezărea aşa ceva, se intervenea imediat pentru a se stopa o asemenea iniţiativă.

Chiar dacă a existat şi o oarecare activitate misionară şi s-au publicat cărţi de cateheze
sau cateheze izolate în revistele de teologie, totuşi această lucrare nu s-a putut face decât pentru
o mică parte a credincioșilor, privând de acest beneficiu mai ales pe tineri, începând de la copiii
de grădiniţă şi până la tinerii studenţi, care nu erau îndemnați să meargă la biserică, şi pe
intelectuali care, de asemenea, își asumau anumite riscuri când participau la slujbe.

Aşa se face că cei care atunci erau tineri, iar acum sunt adulți sau chiar vârstnici, nu au
aproape nici un fel de educaţie religioasă, dacă între timp nu au devenit autodidacţi. Dacă nu au
avut nici posibilitatea şi nici nu şi-au format deprinderea de a merge la biserică, aceştia sunt
departe de a şti câte ceva din învăţătura de credinţă a Bisericii şi din practica ei cultică.

Cea mai importantă dintre priorităţile pastorale astăzi este catehizarea credincioşilor,
adică instruirea lor în adevărurile de credinţă ale Bisericii. Aceasta este o necesitate urgentă,
dacă avem în vedere că decenii întregi nu a avut loc în Biserica noastră o catehizare sistematică
şi temeinic făcută, aşa cum se întâmplă în alte confesiuni, mai ales cea catolică şi protestantă.
Fiind o Biserică majoritară care, prin catehizarea membrilor ei, ar fi prezentat un pericol serios
şi o piedică în calea răspândirii sau propagării ateismului, Biserica Ortodoxă Română nu a avut
voie să organizeze catehizarea pentru tineri în special, ci doar o activitate de catehizare destul
de anemică legată de cult, la care tinerii nu participau.

Astăzi, fie că e vorba de instruirea credincioşilor, prin cicluri sistematice de cateheze

sau prin predica rostită în cadrul cultului, această activitate trebuie dezvoltată şi amplificată.
Aceasta şi pentru faptul că în general se predică încă foarte puţin şi cu atât mai puţin se rostesc
cateheze. „Cât priveşte catehizarea sistematică, în care să fie cuprinse toate categoriile de
credincioşi, aceasta nu este organizată nicăieri. Singura instrucţie religioasă sistematică este cea
desfăşurată în şcolile statului, la ora de religie, dar care, din păcate, este departe de a fi un
învăţământ bine făcut, eficient şi rodnic, în care mai persistă improvizaţia, nepriceperea,
superficialitatea. Pe de altă parte, acest învăţământ rămâne numai teoretic, în el predominând
instrucţia, pe când educaţia religioasă este departe de a se realiza. Profesorul de religie, chiar
dacă este absolvent de teologie, rămâne departe sau total rupt de biserică, împreună cu elevii
lui care văd foarte rar sau deloc locaşul de cult”24.

Cateheza parohială nu trebuie să se confunde cu disciplina religie predată în şcoli. Există

o relație de complementaritare, nu una de suprapunere sau de concurență între ele. În legătură
cu activitatea de catehizare, trebuie să amintim aici faptul că « mulţi dintre slujitorii bisericeşti
consideră că, atât cateheza, dar mai ales predica, sunt apanajul unor preoţi mai cultivaţi sau mai
talentaţi şi nu o obligaţie liturgică şi pastorală a oricărui cleric. Predica sau cateheza nu sunt un
moft, o modă sau un privilegiu numai al unora, ci ele sunt părți integrante ale Sfintei
Liturghii»25.

Ce transmitem ?

Între nonconformismul tinerilor şi conservatorismul părinţilor, pedagogii creştini au un

drum greu de parcurs. Cateheza cu tinerii poate să plece de la problemele, aşteptările şi
întrebările lor în ceea ce priveşte Biserica şi credinţa creştină. Obiectivele acestei cateheze vor
cuprinde conştientizarea apartenenţei la Biserica Ortodoxă, creşterea participării tinerilor la
viaţa comunităţii, formarea şi sprijinirea grupurilor de tineri în parohii. Cu toate că sunt puţine
biserici unde se face cateheză cu tinerii, totuşi, se observă că mulţi dintre aceștia caută o
oarecare siguranţă şi îndrumare în comunităţile bisericeşti şi găsind-o, sunt foarte recunoscători
pentru eforturile depuse pentru ei.

Formarea şi sprijinirea grupurilor de tineri în parohii poate să plece de la formarea

preoţilor încă din Facultate – aprofundarea unor cursuri despre pastorala tinerilor, şi poate să se
continue la nivel de parohie cu formarea animatorilor de tineret, cu dezvoltarea departamentului
de tineret, cu construcţia unui centru de tineret, cu susţinerea tinerilor pentru obţinerea de burse
de studiu în licee şi universităţi.

În privinţa conţinutului catehezelor, opţiunile pot fi deosebite de la un cleric la altul, dar

acestea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu explicarea textului Sfintei Scripturi, cu
învăţăturile dogmatice şi morale care se impun, apoi învăţătura de credinţă a Bisericii, care este
foarte puţin cunoscută, şi nu în ultimul rând explicarea cultului divin, adică predica sau cateheza
mistagogică. « Acest gen de cateheză, cu conţinut liturgic, este mai necesar astăzi ca oricând
căci de cunoaşterea cultului depinde şi participarea la el. Cei care pun în discuţie valoarea
cultului sunt cei care nu-l cunosc şi nu-l înţeleg, neputând pătrunde dincolo de învelişul său

24
Pr. prof. univ. dr. Nicolae D. Necula, Ce prioritati se impun in activitatea preotului in parohie ?, in « Traditie
si innoire in slujirea liturgica », EIBMBOR , vol. 3, Bucuresti, 2004, pp. 274-275.
25
Vezi Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1980, p. 270 – 271.
exterior sau forma lui vizibilă. Tocmai de aceea este absolut necesară cateheza mistagogică şi
predica liturgică »26. O bună idee ar fi ca, atunci când un preot este invitat să vorbească despre
post, s-ar putea crea un fel de "interfaţă" între acel preot şi auditoriu, care este formată din
studenţi ce împletesc în viaţa cotidiană vocaţia lor specifică (arte, litere, matematici, etc.) cu
trăirea ortodoxă.

În interiorul Bisericii noastre, sunt necesare, la nivel de parohie şi eparhie, programe de

cateheză şi asistenţă pastorală a copiilor şi familiilor în criză, cicluri de cateheze pentru
pregătirea tinerilor pentru căsătorie, cateheze pastorale pentru tinerii căsătoriţi şi pentru părinţii
lor, astfel încât pregătirea pentru căsătorie să nu se reducă doar la frumosul ceremonial al
cununiei. Este necesar un program de cateheză pastorală pentru naşi pentru a-i implica în
susţinerea continuă a familiilor pe care le cunună. Prin toate aceste programe trebuie afirmată
şi cultivată sfinţenia căsătoriei, organizată solidaritatea în familie şi între familii, afirmată
demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui
Dumnezeu care trebuie cultivate.

În plus, o măsură care ar putea optimiza activitatea catehetică la nivelul comunităţilor

religioase ar fi elaborarea din partea Sfântului Sinod a unui Îndrumător Catehetic pentru Tineri
care să cuprindă principalele strategii referitoare la formarea catehetică. Acesta ar putea trata
despre rânduiala Sfintelor Taine şi Ierurgii, structura şi derularea Liturghiei, simbolistica
arhitectonică a unei biserici ortodoxe şi a obiectelor de cult, anul liturgic, cărţile liturgice,
gestica ortodoxă, practici religioase, tradiţii creştine legate de naştere, căsătorie şi moarte,
despre dragoste, căsătorie, despre familie etc. Acest viitor Îndrumător Catehetic poate să
demonstreze că a fi creştin practicant astăzi, când eşti tânăr, este posibil.

Cum transmitem?

Există două întrebări pe care actuala generaţie de teologi din România ar trebui să şi
le formuleze cât mai des: Cum arată lumea căreia îi vorbim despre Dumnezeu? şi Ce
trebuie să se schimbe în discursul teologic pentru ca el să atingă miezul vieţii
fiecăruia?

Orice cateheză poate fi judecată după două coordonate. Prima este aceea a valorii ei
intrinsece: ea trebuie judecată după noutatea pe care o aduce din punctul de vedere al procesului
de cunoaştere. A doua, la fel de importantă ca şi prima, este măsura în care o astfel de cateheză

26
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Priorităţi ale activităţii pastorale contemporane, în « Almanah
Bisericesc », Arhiepiscopia Bucureştilor, 2003, p. 56.
răspunde orizontului de aşteptare al tinerilor. Pot fi cateheze foarte documentate, dar dacă nu
răspund orizontului de aşteptare, pot deveni plictisitoare.

Structurarea pe categorii de vârstă a catehezei trebuie să fie adecvată la caracteristicile

şi particularităţile psiho-pedagogice specifice fiecărei etape din viaţa unui om. Cea mai
importantă perioadă rămâne etapa şcolarizării obligatorii; este necesar să se ţină cont de
conţinutul învăţării specific orelor de religie urmate la şcoală şi să se desfăşoare o cateheză
centrată pe obiective comportamental-educative şi pe participarea activă la viaţa Bisericii.
Astfel se distinge cateheza vârstelor şcolare mici, cateheza şcolarilor mari (gimnaziu), cateheza
adolescenţilor (în special a elevilor de liceu - şcoli profesionale), cateheza tinerilor (a studenţilor
şi a tinerilor implicaţi în activităţile specifice Bisericii). Obiectivele catehezei pot fi continuate
printr-o pastorală adecvată tinerilor, adulţilor și seniorilor.

Un sistem educaţional eficient este cel bazat pe metode de transmitere interactive care
stârnesc curiozitatea şi stimulează creativitatea, gândirea şi, mai ales, exprimarea părerilor.
Tinerii resimt nevoia de a putea cere şi de a primi explicaţii atunci când nu au înţeles ceva,
doresc să fie implicaţi în procesul de transmitere, doresc să se simtă liberi în a-şi exprima
părerile în legătură cu tema discutată. Unul din obstacolele în calea predării interactive
semnalate de preoţii care lucrează cu tinerii este chiar pasivitatea elevilor/studenţilor ; aceştia
nu sunt obişnuiţi să pună întrebări, să interacţioneze, să lucreze în echipă. Tinerii trebuie să
dobândească uşurinţa de a se exprima, dar şi curajul de a-şi exprima propria părere. Astfel,
comunitatea parohială, şi mai concret grupul de tineret, poate să fie un loc unde tinerii pot simţi
că nu sunt lăsaţi singuri pe drumul credinţei şi al căutării lor. De aceea, un accent deosebit se
pune astăzi pe ''grup'' ca loc privilegiat de interacțiuni personale, de întâlnire şi dialog şi, nu în
ultimul rând, de stimulare a creşterii spirituale.

Educaţia religioasă trebuie să restituie acest caracter colocvial, receptiv şi, totodată,
profetic, al teologiei. Teologia este chemată să mărturisească zilnic, ca Pavel în Areopag, căci
teologia este o artă a conversaţiei pe verticala Dumnezeirii şi orizontala lumii.

Educaţia nonformală

Educația, în definirea ei teoretică, are trei mari dimensiuni constitutive și

complementare: formală, nonformală și informală. Dintre acestea trei, dimensiunea nonformală
nu a fost valorificată decât după anii 1970 de către instituții sau organizații din Uniunea
Europeană sau din lume, religioase sau non-religioase. Acestea au accentuat rolul învățării în
situații practice, de la locul de muncă sau de la workshop-urile de orice fel. Acest tip de învățare
însă nu exclude noțiunile dobândite în cursul educației formale, pe care o persoană a avut-o.27
Avantajele de ordin pedagogic și social ale educației nonformale sunt următoarele :
 Contribuie la îmbogățirea cunoștințelor dobândite într-un cadru instituționalizat;
 Dispune de un proces educational unic, un curriculum la alegere, îmbinând
învățarea cu jocul. După fiecare activitate urmează o serie de întrebări și
răspunsuri între formator și cel care învață (debriefing);
 Informațiile din domenii diferite se actualizează permanent. Educația
nonformală oferă alternative flexibile de studiu diferitelor categorii de vârstă. Se
pune accentul pe aplicabilitatea imediată a cunoștințelor28.
 Se dezvoltă un program bine definit de petrecere a timpului liber, având avantaje
de ordin fizic, psihic și duhovnicesc;
 Activitățile sunt plăcute, nu apar constrângeri din partea niciunuia dintre factorii
implicati în acest process de educație;
 Se folosesc noile tehnologii de comunicație, adică se accentuează și rolul
educației informale (Internet, publicații, televiziune);
 Prevenirea analfabetismului și a abandonului școlar;
 Incluziunea socială;
 Găsirea unui loc de muncă. Scăderea ratei șomajului;
Când vorbim de educație nonformală, ne gândim la organizații care fac traininguri,
sesiuni de pregătire într-un domeniu anume, alfabetizarea copiilor și adulților care au abandonat
școala, consilierea celor care au dificultăți etc. O caracteristică importantă a acestui tip de
educație este reducerea costurilor și cheltuielilor. De exemplu, în lumea educației formale, o
parte fixă din buget este stabilit și nu iți permite să mobilizezi fonduri și pentru alte probleme
apărute pe parcursul procesului educațional. Acest lucru nu este prezent, în general, în cazul
educației nonformale. Aici bugetul poate fi maleabil29.
Uniunea Europeană și-a intensificat în ultimii ani atenția asupra educației nonformale.
Comisia Europeană a editat un manual în anul 2006 în care ilustrează o serie de activități

27
Jens BJØRNÅVOLD, Making Learning Visible: Identification, Assessment and recognition of Non-Formal
Learning in Europe, published by European Centre for the Development of Vocational Training (CEDEFOP),
Tessaloniki, 2000, p.12.
28
Gabriel CARRON & Roy A. CARR-HILL, Non-formal education: Information and planning Issues,
International Institute for Educational Planning, Paris, 1991, p.21.
29
Ema NORLAND, „The Nuances of Being Non: Evaluating Nonformal Education Programs and Settings”, în
New Directions for evaluation, nr. 108, Winter 2005, p. 9.
educative, care depășesc cadrul formal. Acestea trebuie puse în practică de instituțiile de
învățământ, de cele culturale și de Biserică30.
Există un concept al educației nonformale numit lifelong learning, definit prin învățare
pe tot parcursul vieții, prin care o persoană acumulează cunoștințe, aptitudini din experiența de
zi cu zi și din mediul în care trăiește. În Biserica Ortodoxă Română s-au desfășurat în ultimii
ani două mari programe catehetice și educaționale: Hristos împărtășit copiilor și Alege școala!,
cel din urmă fiind extins la nivel național în data de 2 septembrie 2010. Un alt proiect de
educație nonformală al Bisericii Ortodoxe Române este Centrul parohial pentru copii și tineri31.
A fost aprobat în ședința Permanenței Consiliului Național Bisericesc, în data de 16 iulie 2008.
Acest proiect și-a propus să ofere o alternativă creștină de petrecere a timpului liber, pentru
copii și tineri, cu implicații socio-culturale pe termen scurt și lung. Ghidul își propune o mai
bună organizare a activităților desfășurate cu tinerii și dorește să accentueze importanța unui
centru activ de tineret în fiecare parohie. S-au tipărit 15.000 de exemplare și a fost distribuit în
toată Patriarhia Română32.
Provocări și exigențe pentru cateheza parohială de astăzi33
Cateheza parohială este o componentă importantă a slujirii preoțești. Cum va reuși ea
astăzi, într-o lume marcată de bricolaj religios, spiritualitate difuză și eclectică, să fie profetică
și vie, să nu fie impregnată de limbaj de lemn34, monotonie, conformism sau teorie abstractă,
să nu fie privită ca o obligație de serviciu sau ca un ornament liturgic? Cum poate deveni
cateheza de azi cu adevărat prezentă în viața Bisericii și a societății, fără să fie anacronică sau
pietistă? Cum poate ea să ajungă un mijloc practic de inițiere și întărire în credință, la nivelul
exigențelor acestui început de mileniu?
Propovăduirea lui Dumnezeu în societatea post modernă se confruntă cu numeroase
provocări: trecerea de la autoritate la autenticitate, de la adevăr la semnificație, de la știință
la experiență. Slujirea preoţească necesită o permanentă pregătire, o permanentă formare pentru
a propovădui Evanghelia în fiecare neam, în fiecare popor şi în fiecare context cultural. Nu este
uşor să transmiţi valori perene într-o lume care se schimbă rapid. Biserica este în istorie

30
Clasification of learning activities-Manual. Methods and nomenclature, European Commission, 2006, pp. 20-
25.
31
***Ghidul Practic - Centrul Parohial pentru copii și tineri, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortdoxe Române, București, 2008.
32
***5 ani de patriarhat ai Preafericitului Părinte Daniel al României. Continuitate și Înnoire, Editura Basilica
a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 148.
33
O parte din ideile expuse aici au fost preluate, reformulate și adaptate din articolul meu „Sfântul Ioan Gură de
Aur și arta cuvântului. Provocări și exigențe pentru predica de azi” apărut în Ortodoxia, nr. 3/2015, pp. 50-72.
34
Nu trebuie să uităm că în cele patru decenii și jumătate de comunism, propovăduirea ortodoxă din România a
fost supusă unui atent proces de „depersonalizare”, după modelul discursurilor de lemn ale Epocii de Aur.
simbolul vieţii veşnice. Ea se adaptează la specificul fiecărei epoci fără însă a uita că, de fapt,
Capul Bisericii este Iisus Hristos, Care ieri, astăzi şi în veci este Acelaşi. Nu preocuparea pentru
originalitate este importantă și necesară, ci actualizarea și contextualizarea Evangheliei. Aşa
cum Sfinţii Părinţi din primele secole au contextualizat mesajul evanghelic folosindu-se de
filosofia păgână, de cultura precreştină, catehetul de astăzi ar trebui să se folosească de datele
modernităţii pentru a-şi face cunoscută identitatea spirituală. Deci, între cele două dimensiuni,
perenitatea adevărului evanghelic şi modernitatea mijloacelor de transmitere nu este o
contradicţie, ci o complementaritate pe care trebuie să o descoperim şi să o practicăm.
Evoluția demografică a românilor creștini de confesiune ortodoxă este un aspect
deosebit de important. Peste 20-30 de ani, va disparea o întreagă generație de adulți și de
vârstnici religioși, care au dus o viață modestă și tradițională, în care Biserica și învățăturile ei
erau unele dintre cele mai importante repere. Vom avea o Românie dominată de oameni
occidentalizați și secularizați, crescuți într-un spirit individualist, cu mentalități urbane,
conectați mai mult la știință și bani și mai puțin la cele spirituale. Generațiile României de
mâine vor fi greu încercate de mișcările seismice ale istoriei contemporane. Ce poate să facă
Biserica astăzi pentru a fi pregătită la schimbările majore de mâine?
Revitalizarea catehezei parohiale se poate constitui într-un antidot împotriva
fenomenului de individualizare a religiei, care se face simțit prin faptul că oamenii încep să aibă
un raport strict personal cu Dumnezeu, fără să se mai raporteze la comunitatea de credință din
care fac parte. Este important ca parohiile să ajute la coagularea unor grupuri de vârste și de
profesii, de la copii până la pensionari, astfel încât toți să se simtă atrași să participe la viața
eclesială nu doar în timpul Sfintei Liturghii, ci și după slujbă, punând accent pe dimensiunea
aprofundării credinței și a socializării în biserică. Cateheza parohială nu este o ședință de partid
sau o hală de producție a enoriașilor ascultători și docili, ci este grădinărirea și luminarea
credinței pe care, uneori o trăim fără să o cunoaștem. Cateheza parohială înseamnă a învăța
pentru viața lăuntrică și pentru a ști cum îți poți schimba perspectiva asupra vieții.
Într-o lume asediată de tulburări socio-economice, de dileme morale şi etice, de
suferinţe şi sărăcie, oamenii care vin la biserică așteaptă un mesaj viu, proaspăt, coerent,
interesant, inspirat şi ancorat în realitate. Asta înseamnă poveţe utile pentru viaţa de zi cu zi,
răspunsuri la problemele actuale de natură spirituală ale românilor, încurajări şi gânduri
sănătoase, nu cateheze adormitoare, standardizate, banale sau mustrătoare. De exemplu, ca
autor al cărții „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” (Editura Humanitas, 2012), Andrei
Pleşu face demonstraţia credibilă că se poate vorbi sau scrie şi altfel despre textul evanghelic :
„Nu trebuie să fii preţios, autoreferenţial, dăscălitor şi accentuat grav pentru a sublinia
importanţa mesajului Creatorului. Nu morga stilistică este aici decisivă, ci autenticitatea.
Precum în orice dialog serios, lui Dumnezeu îi plac întrebările bune, problematizările reale,
interogaţiile sincere, uimirile spontane şi neputinţele asumate”35.
Deși trăim într-o explozie informațională zilnică în care confundăm oamenii cunoscuţi
cu oamenii mari, notorietatea cu valoarea şi zarva mondenă cu autenticitatea, o cateheză reușită
are menirea de a-i ajuta pe ascultătorii ei să se înţeleagă pe sine, să-şi cunoască propria viață,
să se reclădească interior prin cunoaștere, credinţă și speranţă, idealuri tot mai străine civilizaţiei
pragmatice de azi. Există numeroase comunități de credincioși care apreciază, pe lângă
solemnitatea ritualului și acuratețea muzicii sacre, și o cateheza frumoasă, actuală și
convingătoare. În acest fel, ei descoperă un om care spune ce simte, în vorbe care prind viaţă.
Nu un robot care recită o poezie, funcţie de eveniment. Sau care relatează istoria vieții unor
oameni din trecut, rămânând într-un registru strict descriptiv: „O predică (cateheză, n.n.) tipică
este o narațiune. Predicatorul (catehetul, n.n.) relatează și aproape niciodată nu interpretează.
Prevalează povestirile despre sfinți, gen «sfântul era bun și se ruga, postea și făcea minuni»,
urmate de concluzia «deci și noi trebuie să ne rugăm și să postim»”36.
Care sunt criteriile aprecierii juste ale activităţii unui slujitor bisericesc? În câte
controale sau inspecţii primează şi se verifică grija pentru propovăduirea Evangheliei? Sub
camuflajul corectitudinii şi al disciplinei financiare, care adesea rezumă toată activitatea unui
cleric, se pot ascunde lacune și neglijențe comportamentale şi duhovniceşti care cu greu mai
pot fi corectate. Evoluția surprinzătoare a unor evenimente din ultimii ani (criza orei de religie
din școlile publice românești, campanii de presă care discreditează rolul și imaginea Bisericii
în societate etc.) mă face să cred că avem o stringentă nevoie și de zidire și nu doar de ziduri,
și de ziditori și nu doar de zidari. Îndemnul Sfântului Apostol Pavel este revelator în acest sens :
„Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se
ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (I Timotei 5,17).
Catehetica nu e nicidecum sora „săracă”, „slabă” și „mică” a disciplinelor „bogate”,
„grele” si „importante” care se studiază în seminariile și facultățile de teologie, obiecte de studiu
care ar reprezenta, după unii decidenți, imaginea Afroditei întrupată din spumele mării pe care
navighează corabia Bisericii. Departe de a fi exponenta unui stil vetust, cu discursuri venite din
alt timp, cateheza se cere a fi reconsiderată la adevărata ei valoare și importanță pentru formarea
viitorilor pescari de oameni, slujitori ai lui Hristos care adună în mreaja cuvântului viu oameni
pentru Împărăția lui Dumnezeu.

35
Radu Preda, „Andrei Pleșu, povestitorul Adevărului”, în Adevărul din 5 iunie 2013.
36
Savatie Baștovoi, Cînd pietrele vorbesc. Mic tratat despre predică, Ed. Cathisma, 2008, p. 94.