Sunteți pe pagina 1din 168

Taina Cununiei – Istoric, Rânduială şi

Explicarea Simbolică
Motto:
„Ca adevăruri fundamentale stim că: omul este fiul lui Dumnezeu şi
că viata aceasta este capabilă de îndumnezeire, deoarece toţi creştinii avem
pe Hristos cu noi, iar prin botez suntem îmbrăcaţi lăuntric în Hristos, care
face toată desăvârşirea noastră dincolo de marginile puterilor noastre.”
Pr. Arsenie Boca.

2
CUPRINS

CUPRINS.................................................................................................... 4
Cuvânt înainte ............................................................................................ 8
Cap. I
ÎNSEMNĂTATEA SFINTELOR TAINE ÎN VIAŢA
CREŞTINULUI ........................................................................................ 10

Cap. II
REPERE ISTORICE ASUPRA TAINEI CUNUNIEI ......................... 16
1. Edenul – locul instituirii primei cununii ............................................ 17
2.0. Căsătoria în Antichitate ................................................................... 21
2.1. Căsătoria la vechii evrei ................................................................... 22
2.1.1. Obligaţia căsătoriei.......................................................................... 26
2.1.2. Condiţii şi impedimente la căsătorie.............................................. 27
2.1.3. Logodna............................................................................................ 28
2.1.4. Căsătoria.......................................................................................... 30
2.1.5. Raporturile dintre soţi.................................................................... 33
2.2. Căsătoria în antichitatea greacă....................................................... 36
2.3. Căsătoria în antichitatea romană..................................................... 38
3.0. Căsătoria în Noul Testament............................................................ 40
3.1.Restaurarea căsătoriei în Hristos la Nunta din Cana
Galileii..................................... .................................................................. 40
3.2. Unitatea căsătoriei creştine în „Hristos şi în Biserică”................. 45
3.3. Natura eclesiologică a Tainei Cununiei.......................................... 49

3
3.4. Adevăratul scop al Tainei Căsătoriei ........................................... 53
3.4.1. Taina Căsătoriei ca şi temei al naşterii de prunci ...................... 54
3.4.2. Căsătoria Taina dăruirii şi a desăvârşirii persoanei întrajutorarea
soţilor ....................................................................................................... 59
3.4.3. Înfrânarea ca şi socp al Tainei Căsătoriei ................................... 61
3.4.4. Desăvârşirea iubirii ca şi scop al căsătoriei ................................ 66

Cap. IV
PREVEDERI CANONICE CU PRIVIRE LA ADMINISTRAREA
TAINEI CĂSĂTORIEI .......................................................................... 70
1. Condiţiile pentru primirea Sfintei Taine a Căsătoriei ...................... 71
2. Rudenia ca impediment la căsătorie .................................................. 73

Cap. V
ISTORICUL TAINEI CUNUNIEI ........................................................ 86
1. Evoluţia ritualului Tainei Căsătoriei ................................................. 87
1.1. Ritualul Tainei Căsătoriei în primele trei secole ........................... 88
1.2. Ritualul Tainei Căsătoriei în secolele IV- VIII ............................ . 92
1.3. Cununia devine slujbă separată .................................................... 100
1.4. Izvoare privind ritualul căsătoriei ................................................. 102
1.5. Ritualul Tainei Căsătoriei,după evhologhiile slave
şi româneşti ............................................................................................ 106

Cap. VI
RÂNDUIALA ŞI EXPLICAREA MISTICO – SIMBOLICĂ A TAINEI
CUNUNIEI ............................................................................................. 109
2. Rânduiala actuală ............................................................................. 110

4
2.1. Logodna ........................................................................................... 110
2.1. Cununia ........................................................................................... 111
3. Explicarea simbolică a Tainei Cununiei ........................................... 115
3.1. Logodna ........................................................................................... 117
3.2. Cununia ........................................................................................... 123
Cap. VII
TAINA CUNUNIEI – ÎNTRE TRADIŢIE ŞI ACTUALITATE ....... 143
1. Separarea Nunţii de Euharistie – distorsonarea sensului de
comuniune, întoarcerea la „păgânism”................................................. 144
3. Abateri de la Rânduiala Tainei Sfintei Cununii ............................. 147
4. Pervertirea sensului iubirii .............................................................. 150
5. Avorturile şi planingul familial ....................................................... 155
6. Mişcarea feministă ............................................................................ 160
CONCLUZIE .......................................................................................... 163
BIBLIOGRAFIE ................................................................................... 166

5
Listă de abrevieri

art.cit. – Articol citat.


BOR – Revista Biserica Ortodoxă Română.
Can. – Canon.
cf. – Conform.
ed. – Ediţie.
Ed. – Editură.
IBM – Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române.
MA – Revista Mitropolia Ardealului.
Nr. – Număr.
op.cit – Operă citată.
OCP – Colecţia Orientalia Christiana Periodica.
P.G. – Colecţia lui J. P. Migne, Patrologia Graeca.
PSB – Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti.
Rev. – Revista.
ST – Revista Studii Teologice.
trad. – Traducere.
Vol. – Volulm.

6
CUVÂNT ÎNAINTE

Istoria omului începe cu familia – crearea primilor oameni, Adam şi


Eva, binecuvântarea lor în Eden (Fac. 1.28) – şi se încheie cu nunta cerească
dintre Hristos şi Biserică (Apoc. 18. 23; 19.7-9). Începutul restaurării lumii
este legat de nunta din Cana Galileii, unde Hristos dă „vinul cel bun” –
Sângele Său, iar împărăţia lui Dumnezeu este anunţată de o nuntă la care
Mirele este Hristos, înconjurat de casnicii, prietenii Săi.
Este evident faptul că Taina Cununiei, sub aspect teoretic, dar mai ales
practic, este complexată atât prin sensurile ei duhovniceşti cât şi prin
multitudinea problemelor existenţiale pe care le ridică, fiind Taina care intră
cel mai mult în tangenţă cu viaţa creştinilor. Într-adevăr, ea priveşte însăşi
fiinţa omului, tot atât de mult ca şi viaţa de zi cu zi.
Se poate naşte întrebarea de ce mi-am ales acestă temă pentru lucrarea
de disertaţie, pentru că de exemplu nu sunt căsătorit, nu am deloc experienţă
de familie (ca şi om căsătorit) dar nădăjduiesc că Dumnezeu îmi va ajuta să
realizez această lucrare sub îndrumarea părinţilor profesori coordonatori Pr.
Conf. Univ. Dr. Miron Erdei şi Pr. Lect. Dr. Emil Cioară.
În această lucrare structurată în şase capitole am încercat să lămuresc
câteva probleme ce privesc Sfânta Taină a Cununiei.
În primul capitol voi încerca să vorbesc despre importanţa Sfintelor
Taine în viaţa creştinului, despre necesitatea Harului pentru mântuirea
creştinului.
În al doilea capitol voi încerca să lămuresc câteva probleme cu privire
la instituirea Tainei Căsătoriei şi apoi să vorbesc despre căsătorie la cele trei
popoare antice, anume evrei, grecii şi romanii, pentru că aceste popoare prin
cultura lor şi-au pus amprenta asupre dezvoltării creştinismului. În ultima

7
parte a acestui capitol voi încerca să voresc despre aspectul de jertfă al
căsătoriei, unitatea ei şi adevăratul ei scop desăvârşirea în iubire prin
naşterea de prunci, într-ajutorare reciprocă a soţilor şi păzirea de păcatul
desfrâului.
În capitolul trei voi încerca să prezint câteva norme canonice cu privire
la administrtarea Sfintei Taine a Cununiei.
În capitolul patru voi prezenta un scurt istoric cu privire la apariţia
ritualului Tainei Cununiei, separarea ei de Sfânta Euharistie şi definitivarea
ritualului.
În capitolul cinci voi prezenta rânduiala actuală a Sfintei taine a
Cununiei şi apoi voi încerca să prezint tâlcuirea mistico-simbolică a
ritualului Cununiei.
În capitolul şase voi prezenta efectele negative pe care lumea decăzută
le are asupra înţelegerii adevăratului scop al Căsătoriei dar şi câteva efecte
negative pe care le-a avut această lume decăzută cu privire la ceremonialul
religios al Cununiei.
Mi-aş dori ca această lucrare să nu fie doar un modest şi timid
exerciţiu al cercetării şi al studiului, ci să fie un ajutor tuturor celor ce vor
vrea să pătrundă mai adânc în înţelesul Tainei Căsătoriei.

8
Cap. I
ÎNSEMNĂTATEA SFINTELOR TAINE
ÎN VIAŢA CREŞTINULUI

9
Sfintele Taine alcătuiesc, în unitatea lor indestructibilă, adevărata
„Viaţă în Hristos”1. Prin întruparea Sa, prin activitatea Sa de pe pământ, prin
patimi şi prin înviere Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a dăruit omului o
religie oarecare, ci i-a dăruit „adevărata Religie”, i-a dăruit Viaţa, i-a dăruit
propria Lui viaţă. Hristos devine propria noastră viaţă, în sensul deplin al
cuvântului.
Tot ce avem mai curat şi mai de preţ în noi îşi are începutul în Hristos.
Sălăşluindu-se şi unindu-se cu noi, Hristos conlucrează la propria noastră
mântuire. Sfinţenia lui Hristos, care ne pătrunde şi ne transformă mereu, este
harul divin, este viaţa lui Hristos în noi care ni se dă prin Sfintele Taine2.
Scopul vieţii omului pe pământ este desăvârşirea, ajungerea la măsură
vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4.13). Condiţiile mântuirii ştim că
sunt credinţa, harul şi faptele bune. Dacă credinţa şi faptele bune stau în
puterea noastră de a le realiza, harul nu se poate primi decât în Biserică.
Biserica Ortodoxă socoteşte că mântuirea omului nu se finalizează în
moartea Domnului nostru Iisus Hristos pe cruce, ca echivalent juridic al
jignirii ce a adus omenirea lui Dumnezeu (concepţia Bisericii Catolice), ci în
unirea cu Hristos cel rastignit şi înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca şi
ei să poată muri păcatului şi învia3.
Iată de ce trebuie să ştim că mântuirea nu se poate obţine decât în
Biserica Ortodoxă întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin Cruce,
prin Învierea Sa şi prin pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli, la
Cincizecime. Doar în Biserica Ortodoxă, Dumnezeu dă credincioşilor prin
intermediul Sfintelor Taine harul mântuitor. Din această pricină Biserica
1
Preot Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei – Teologia iubirii, vol II , Tipografia
Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, Alba Iulia, 1996, p. 9.
2
Idem, p. 9.
3
Preot Prof. Dr., Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol III, ed. a II-a, Ed. IBMO,
Bucureşti, 1997, p. 7.

10
Ortodoxă acordă Sfintelor Taine o mare importanţă în iconomia mântuirii ca
mijloace prin care se realizează această unire a lui Hristos cu noi.
La baza concepţiei despre Sfintele Taine a Bisericii Ortodoxe stă
încrederea în putinţa lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un
om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor şi a materiei dintre ele, în
ambianţa Bisericii, ca trup tainic al Hristos. În Taină nu se poate trage o
frontieră între mişcarea omului care lucrează şi puterea Duhului
dumnezeiesc. Preotul ca săvârşitor al Tainei, este reprezentantul Bisericii,
prin el lucrând Duhul Sfânt, Care împărtăşeşte harul necesar mântuirii
primitorului Tainei. De aceea Sfintele Taine se săvârşesc la întâlnirea a două
subiecte umane deschise prin credinţă Duhului Sfânt lucrător în ambianţa
Bisericii4.
Sfintele Taine sunt izovare ce împrospătează forţele morale ale tuturor
creştinilor ce le primesc cu vrednicie. Harul divin pe care-l dobândeşte
cineva cu ajutorul acestor Taine este puterea care îl pune în legătură
nemijlocită cu Dumnezeu, izvorul binelui suprem5. Putem spune ca Sfintele
Taine sunt adevărate izvoare din care curge viaţa cea nouă adică harul divin
prin care suntem zidiţi pentru a doua oară spre a deveni fii ai Celui Preaînalt.
Prin Sfintele Taine trăim o nouă viaţă în Hristos, fără de care nu suntem şi nu
putem fi creştini, adică lucrarea de mântuire este una teandrică, mântuirea
neputându-se obţine decăt prin conlucrarea cu harul divin această conlucrare
fiind totodată fară sfârşit.
Tainele sunt mijloace văzute prin care puterea cea nevăzută a harului
lui Dumnezeu se revarsă în sufletele credincioşilor, şi prin care Domnul
nostru Iisus Hristos lucrează în lume, spală de păcate şi sfinţeşte pe cei ce
4
Preot Prof. Dr., Dumitru Stăniloae, op.cit., p.7-8.
5
Preot Prof. Ilie Moldovan, op.cit., p. 10.

11
cred şi fac voia Lui. Iată ce spune marele liturgist din secolul al XIV-lea,
Nicolae Cabasila, care defineşte astfel Sfintele Taine: Aceasta este calea pe
care rânduit-o Domnul când a venit la noi şi aceasta este uşa pe care ne-a
deschis-o tot El [când a intrat în lume, iar când s-a înălţat la Tatăl n-a găsit
cu cale să le închidă, ci de acolo din slava Sa] tot pe aceeaşi cale şi pe
aceeaşi uşă coboară între oameni6.
Tainele sunt necesare deoarece, doar prin ele credinciosul se poate
împărtăşii de Harul lui Dumnezeu, har atât de necesar pentru mântuire.
Despre însemnătatea harului în viaţa creştină, Sfîntul Macarie scrie astfel:
Precum peştele nu poate vieţui fără apă, precum nimeni nu poate vedea fără
ochi, a vorbi fără limbă, a auzi fără urechi, tot astfel fără Domnul Iisus
Hristos şi fără conlucrarea puterii dumnezeieşti, nu este cu putinţă a înţelege
Tainele A-tot-înţelepciunii dumnezeieşti şi a fi creştin desăvârşit 7. Iar Sfântul
Grigorie Teologul spune : Fără harul lui Dumnezeu suntem nişte robi plini
de întinăciunea păcatului. Fără har nu este cu putinţă a lucra binele, cum nu
poate a zbura o pasăre fără aripi şi un peşte să înoate fără apă.Harul lui
Dumnezeu ne face să vedem, să lucrăm şi să alergăm8.
În Biserica Ortodoxă sunt şapte Sfinte Taine, anume:
1. SfântaTaină a Botezului,
2. SfântaTaină a Mirungerii,
3. SfântaTaină a Pocăinţei,
4. SfântaTaină a Împărtăşaniei sau Sfânta Taină a Euharistiei,
5. SfântaTaină a Hirotoniei,
6. SfântaTaină a Nunţii,
6
Paul Evdokimov,Taina Iubirii/Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Asociaţia
Filantropică Medicală Creştină Christiana, Bucureşti, 2006, p.137.
7
Protos. Nicodim Mandiţă, Calea Sufletelor în veşnicie/Vămile Văzduhului, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1995,
p. 32.
8
Idem., p. 33.

12
7. SfântaTaină a Maslului.
Aceste taine îl ajută om să se unească cu Domnul nostru Iisus Hristos.
Mai întâi omul este încorporat în Biserică prin Taina Botezului, Taina
Mirungerii şi Taina Euharistiei, prin aceste taine omul devine membru cu
drepturi depline în Biserică şi are acces la harul ce se împărtăşeşte pri
celelalte taine. Aceste taine se mai numesc şi taine de iniţiere sau taine ale
unirii cu Hristos. Prin Taina Pocaintei şi Taina Maslului credinciosul este
ajutat în restabilirea sănătăţii sufleteşti şi trupeşti 9. Sau, după cum afirmă
părintele Dumitru Stăniloae, trei dintre Taine ale unirii depline cu Hristos şi
ale intrării depline în Biserică (Botezul, Mirungerea, Euharistia), apoi două,
ale reîntâlnirii în Hristos a celor îmbolnăviţi sufleteşte sau trupeşte
(Pocainţa, Maslul) şi ultimele două sunt mijloace prin care se acordă
primitorului puterea de a împlini fie misiunea specială a săvârşirii Tainelor, a
propovăduirii cuvântului şi a păstoririi unei comunităţi bisericeşti
(Hirotonia), fie îndatoririle speciale legate de viaţa de căsătorie (Cununia)10.
Tainele nu sunt doar semne care adeveresc făgăduinţele dumnezeieşti,
nici doar mijloace pentru a învia credinţa şi încrederea , ele nu transmit doar
harul necesar mântuirii ci şi conţin harul şi sunt vehicule, deodată
instrumente ale mântuirii şi mântuirea însăşi, aşa cum este şi Biserica.
Fiecare Sfântă Taină comportă înainte de orice voia lui Dumnezeu ca
acest act să aibă loc, apoi vine actul însuşi, Taina, şi, în al treilea rând
mărturia receptării prin Biserică confirmă darul oferit şi primt. În practica
veche, axios-ul(manifestarea acordului) sau a amen-ul poporului însoţea şi

9
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă (Manual pentru
Seminariile Teologice), Ed. Renaştarea, Cluj, 2000, p. 301.
10
Preot Prof. Dr., Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 24.

13
pecetluia orice act sacramental. În final toate Tainele conduceau spre
Euaharistie care, prin desăvârşirea ei desăvârşea mărturia Bisericii11.
Toate Tainele sunt în strânsă legătură, formând o unitate vitală pentru
viaţa duhovnicească a intregii Biserici, centrul acestui întreg fiind Taina
Sfintei Împărtăşanii (Sfânta Euharistie)12. Ele nu numai că mântuiesc şi
sfinţesc pe cei ce le primesc dar au o funcţie unificatoare a credincioşilor cu
Hristos şi cu Biserica.

11
Paul Evdokimov, op. cit., p. 38.
12
Ieromonahul Teognost, Botezul şi Mirungerea. Taineale naşterii şi devenirii întru Hristos, Ed. Pelerinul,
Iaşi, 2004, p. 6.

14
Cap. II
REPERE ISTORICE ASUPRA
TAINEI CUNUNIEI

1. Edenul – locul instituirii primei cununii

15
Citind primele capitole din Cartea Facerii, în lumina numeroaselor
texte ale Noului Testament, care amintesc despre Adam şi Eva, (cum ar fi
Efes. 5; Rom. 5.14), ne dăm seama că referatul biblic al creaţiei nu e destinat
numai să ne descopere evenimentul care stă la începutul existenţei umane, ci
el are, de asemenea, menirea de a constitui o profeţie ce se face cunoscută
prin mijlocirea zidirii primei perechi de oameni13. Împlinirea acestei profeţii
este confirmată de către Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Taina
aceasta mare este iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5.32). Biserica
este a doua creaţie a lumii, fiind refacerea în har a rânduielii dintru început,
prin jertfa de pe cruce şi prin învierea Mântuitorului14.
Crearea omului, potrivit Revelaţiei divine, s-a făcut în „ziua a VI-a”,
printr-un act creator special, omul nu a fost creat din nimic şi nici prin
zicere, după cum au fost aduse celelalte fiinţe, ci luând ţărână din pmânt,
modelând-o şi suflând asupra lui „suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă
vie” (Fac.2.7). Omul a fost creat ca şi o încununare a creaţiei cu scopul de a
intra în comuniune cu Dumnezeu.
Conform referatului biblic Dumnezeu l-a creat pe om în urma sfatului
dumnezeiesc, după chipul Său, cu menirea de a deveni asemenea lui
Dumnezeu, după har: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după
asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului,
animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot
pământul”(Fac. 1.26)15. În Facere 2.21-22 este istorisită crearea Evei din
coasta lui Adam, pe motiv că pentru acesta nu se găsise „ ajutor pe potriva

13
Pr.conf. Ilie Moldovan, Taina Nunţii, în rev. Ortodoxia, Anul XXXI (1979), nr. 3-4, p. 512.
14
Ibidem., p. 512
15
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia viaţă întru împărăţie, Fundaţia „Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004,
p. 28

16
lui”(v.20). Când a văzut-o pe Eva, Adam a exclamat: „Iată acesta-i os din
oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este
luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi
se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”(Fac. 2. 23-24).
Iată că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, adică persoană cu
voinţă liberă, cu capacitate de gândire şi de iubire dându-i şi stăpânire asupra
pământului16.
În referatul biblic se afirmă : „Să facem om după chipul şi asemănarea
noastră”(Fac.1.26), unii exegeţi au înţeles că chipul priveşte doar
conformitatea omului cu fiinţa divină tripersonală 17. De aceea omul dacă ar
fi o monadă închisă, nu ar fi după chipul lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu
la creat pe om bărbat şi femeie, fiind destinat vieţii de comuniune, după
modelul comuniunii care există între Persoanele Sfintei Treimi. 18 Nu numai
ca să-l ajute pe Adam crease Dumnezeu şi pe Eva, ci şi pentru ca să-l
ferească de singurătate, căci numai pentru că se completează reciproc, ei
sunt om deplin19.
Crearea omului este o lucrare care nu ajunge la împlinire pînă la
apariţia femeii pentru că şi Dumnezeu a constatat că „nu este binesă fie omul
singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”(Fac.2.18). Creat după chipul lui
Dumnezeu, omul este „dualizat” de la început în „eu” şi „tu” predestinat a
trăi în vederea iubirii. De aceea omul nu a fost făcut ca şi o fiinţă solitară, ci
ca fiinţă în doi. Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea
este cealaltă jumătate a speciei şi numai în unire cu ea bărbatul formează
omul întreg.
16
Pr.Dr.Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi Familia Creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii
din secolul IV, Ed.Teofania, Sibiu,2002, p.16.
17
Preot Prof. Ilie Moldovan,”În Hristos şi în Biserică”.Iubirea taina căsătoriei, vol I, Alba Iulia, 1996,
p.77.
18
Pr.Dr.Constantin Mihoc, op. cit., p.16.
19
Preot Prof. Dr., Dumitru Stăniloae, op.cit., p.120.

17
După ce Dumnezeu a creat-o pe Eva, şi Adam constată că aceasta-i os
din oasele mele (Fac. 2.23), rosteşte următoarele: „De aceea va lăsă omul pe
tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un
trup”(Fac.2.24). Aceste cuvinte rostite de Adam profetic, se vor împlinii în
viaţa oamenilor şi vor ajunge să fie desăvârşite în taina unirii lor, în Hristos
şi în Biserică. Aceatsă unire se poate realiza numai după chipul lui
Dumnezeu care este iubire (I In 4.8), după cum spune şi Sfântul Ioan Gură
de Aur: „Iubirea are asemenea calităţi încât iubita şi iubitul nu mai formează
două fiinţe ci una singură... ele nu sunt doar reunite, ci sunt una 20, adică
bărbat şi femeie, un adam în sensul biblic21, căci iubirea schimbă însuşi
substanţa lucrurilor”22. Iar Sfântul Chiril al Alexandriei spunea că
„Dumnezeu a creat co-fiinţa”23.
Cum a creat Dumnezeu pe om după chipul Său ne învaţă tot Sfântul
Ioan Gură de Aur, în omilia a X-a de la Facere unde ne spune că Dumnezeu
„vorbeşte ca la două persoane; şi aceasta când nu era făcută femeia”24 de ce
vorbeşte despre două persoane ne spune următoarele „ Vezi că vorbeşte de
ceeace nu s-a făcut ca şi cum era făcut? Aşa sunt ochii duhovniceşti! Nici nu
pot vedea aşa de bine cele văzute ochii aceştia trupeşti, cum văd cei
duhovniceşti cele ce nici nu există încă”25.Acest lucru îl subliniază foarte
frumos teologul rus Paul Evdokimov când zice că„Dumnezeu nu-i separă
niciodată şi când le spune tu sau voi se adresează reciprocităţii lor, diadei
lor de natură eclesială” 26.

20
P.G. 61, 280, apud Paul Evdokimov, op. cit., p. 129.
21
P.G. 61, 289, apud ibidem.
22
P.G. 61, 273, apud ibidem.
23
Apud Paul Evdokimov, op.cit., p.129.
24
Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, ( I), trad. rom. Pr. D. Fecioru, în PSB, vol. 21, Ed. IBM,
Bucueşti, 1987, p.121.
25
Idem., p. 120.
26
Paul Evdokimov, op. cit., p. 128

18
Crearea lui Adam a fost dintr-o dată crearea unui întreg omenesc, şi
anume textul de la Facere unde la început se spune „să facem om (ha adam,
la singular)... şi a făcut Dumnezeu pe om (tot la singular)... i-a făcut bărbat şi
femeie( observăm că pluralul bărbat-femeie se raportează la singularul om).
Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicănd: Creşteţi şi vă înmulţiţi... ”(Fac. 1.26-
28)27.
Instituirea căsătoriei în Rai este afirmată de o tradiţie veche şi foarte
sigură. Vorbind despre căsătorie Domnul nostru Iisus Hristos face referire la
Vechiul Testament: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început bărbat şi
femeie i-a făcut”(Mt. 19.4; Mc. 10.6-7). Sfântul Clement Alexandrinul
afirmă că „Dumnezeu l-a făcut pe om: bărbat şi femeie; bărbatul îl
reprezintă pe Hristos, femeia reprezintă Biserica”28 Iubirea dintre Hristos şi
Biserică se ridică la rangul de arhetip al căsătoriei preexistând astfel
cuplului, căci Adam este creat după chipul lui Hristos şi Eva după chipul
Bisericii, se înţelege astfel de ce primul cuplu uman şi toate celelalte se
referă la acest Unic chip. Iată deci, că zidind natura umană, Dumnezeu
devine autorul căsătoriei29.
Faptul că Taina Căsătoriei a fost instituită încă în Rai este afirmat şi de
Patriarhul Ieremia al II-lea, în scrisoarea sa către teologii protestanţi, trimite
la Fac. 2.24 şi declară ca Taina Căsătoriei este doar confirmată în Noul
Testament (la fel Ecloga 2.12 şi enciclica Patriarhilor răsăriteni) 30. Sfinţii
Părinţi vorbesc de un oarecare har al căsătoriei încă de la crearea omului
pentru că Dumnezeu a binecuvântat pe om după ce l-a zidit: „Şi Dumnezeu

27
Ibidem, p. 128.
28
Clement Alexandrinul, Despre II Corinteni, apud Paul Evdokimov, op.cit., p. 140.
29
Preot Prof. Ilie Moldovan, op. cit., vol. I, p. 79.
30
Apud, Paul Evdokimov, op. cit., p.141.

19
i-a binecuvântat zicând...”(Fac. 1.28). Într-adevăr , Mântuirtorul nostru
Iisus Hristos nu a instituit taina căsătoriei la nunta din Cana Galileii.
Datorită căderii în păcat s-a alterat concepţia despre căsătorie,
adevărata valoare a căsătoriei va fi redescoperită de Mântuitorul nostru Iisus
Hristos la nunta din Cana Galileii.

2. Căsătoria în Antichitate

Dacă cineva îşi va arunca privirea spre natura înconjurătoare va


constata că atât plantele cât şi animalele, cu puţine excepţii, trăiesc în
grupuri mai mari sau mai mici; va mai constata că animalele au înăuntrul lor
sădită dorinţa de a trăi în comuniune.
Interesele materiale şi spirituale au făcut ca şi omul să apară în istorie
organizat în grupuri mai mari sau mai mici, care, în decursul anilor, au luat
diferite numiri, ajungându-se până la statele moderne de astăzi. La baza
acestor organizaţii sau societăţi omeneşti a stat şi stă o societate mică, o
societate în miniatură, care este familia. Societatea care are la baza sa o viaţă
familială sănătoasă, morală şi materială, acea societate este ea însăşi
sănătoasă şi cu largi perspective de viitor31.
Putem spune că familia se întemeiază pe o bază solidă şi anume pe
căsătorie. În acest capitol aş dori să prezint concepţiile despre căsătorie a
poporului iudeu şi a celor două civilizaţii care şi-au pus amprenta, în mai
mare sau mai mică măsură, asupra gândirii creştine şi anume civilizaţia
greacă şi cea romană.

31
Diacon Gheorghe Papuc, Despre familie în Vechiul Testament, în rev. MA, Anul V (1960), Nr. 11-12, p.
821.

20
În antichitate concepţia despre căsătorie a fost dominată de
„fecunditate” împletită cu ideea de procreere a neamului omenesc şi cu cea
de creaţie–reminiscenţă a vocaţiei creatoare, împărtăşite de Dumnezeu
omului32. Dominată de practici idolatre, antichitatea păgână a pus căsătoria şi
mai ales darul femeii de a naşte prunci sub protecţia zeilor, mai cu seamă a
celor care deţineau puterea fecundităţii.
Concepţia antică despre căsătorie este departe de revelaţia
dumnezeiască şi mai ales a Noului Testament, căsătoria rămânând o realitate
pur terestră în care relaţia conjugală dintre bărbat şi femeie nu are nici o
perspectivă a transcendenţei, conferindu-i-se cel mult un statut şi un rol
social cu un scop imediat şi o finalitate în sine.
Iată deci că prin căderea în păcat s-a alterat concepţia despre căsătorie.
Poporul iudeu, înainte de Hristos, fiind în legătură cu Dumnezeu, deşi cu
unele scăderi, păstreză (aşa după cum se oglindeşte în Vechiul Testament) o
concepţie mult superioară popoarelor păgâne, cu toate că ea se află încă
departe de concepţia Creatorului şi anume de Taină în împărăţia Sa.

2.1.0. Căsătoria la vechii evrei

Gândirea în Vechiul Testament este străbătută de ideea creaţiei şi de


promisiunea divină de a mântui neamul omenesc prin „poporul ales” –
Israel. Căsătoria este poarta de intrare în familie. Ea este actul liber
consimţit, prin care un bărbat şi o femeie se angajază într-o comuniune de
viaţă, în vederea procreării, sprijinirii şi desăvârşirii reciproce, în vederea
fericirii de aici şi a celei viitoare33.

32
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 30.
33
Diacon Gheorghe Papuc, art.cit., p. 822.

21
Vorbind deci despre căsătorie în Vechiul Testament nu putem să nu
amintim de creaţia omului. În cartea Facerii 1.27– 28 se spune: „Şi a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a
făcut bărbat şi femeie. Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
supuneţi ...” Se vede că dintru început Dumnezeu a făcut bărbat şi femeie,
formând prima familie, pentru ca sub forma aceasta să-şi realizeze menirea
lor în lume şi anume rodnicia, înmulţirea şi stăpânirea pământului.
Observăm că prima poruncă dată de către Dumnezeu protopărinţilor
noştri a fost: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi...”
(Fac. 1.28). De aceea la iudeii din Vechiul Testament căsătoria era la mare
cinste, dar ei plasau semnificaţia esenţială şi scopul căsătoriei în procreare.
Binecuvântarea pe care o primeşte patriarhul Avraam „De aceea te voi
binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să
fie ca stelele cerului şi ca nisipul mării şi va stăpânii neamul tău cetăţile
duşmanilor săi; şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele
pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu”(Fac. 22.17-18), este semnul
cel mai evident prin care principalul scop al căsătoriei în Vechiul Testament
devine procrearea, fapt pentru care familia care nu avea copii era considerată
o familie uitată de Dumnezeu. În Vechiul Testament căsătoria era înţeleasă şi
ca realitate trăită în perspectiva comuniunii de har cu Dumnezeu; revelaţia
Cuvântului (Mesia) aduce o lumină în domeniul vieţii conjugale34.
Ceea ce a schimbat total concepţia iudaică despre căsătorie şi familie
este legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul ales: căsătoriia fiind
înţeleasă ca o imagine ce revelează alianţa între Dumnezeu şi poporul Său.

34
E Schillebeeckx, O.P., Le Mariage.Réalité terrestre et mystére du salut, Cerf, Paris, 1966, p39, apud Pr.
Dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 32.

22
Înţelesul cel mai înalt al căsătoriei este găsit în cartea lui Tobie unde
totul este pus sub protecţia divină, locul unde căsătoria primeşte un sens
nobil. Acest sens îl aflăm şi din cuvintele pe care le spune Tobie atunci când
a luat ca şi femeie pe Sara: „Iar când au rămas numai amândoi în cameră,
Tobie s-a sculat din pat şi a zis: Scoală, soro, să ne rugăm ca să ne miluiască
Domnul! Şi a început Tobie a zice: Binecuvântat eşti Tu, Dumnezeul
părinţilor noştri, şi bine cuvântat este numele Tău cel sfânt şi slăvit întru toţi
vecii! Să Te binecuvinteze pe tine cerurile şi toate făpturile Tale! Tu ai făcut
pe Adam şi Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din
ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: Nu este bine să fie omul singur; să-i
facem ajutor asemenea lui. Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut luând pe
sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de
mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe! Şi a zis şi ea cu el: Amin!
”(Tobit 8. 4-8). Iată că Tobie priveşte la Sara cu inimă curată şi cere
binecuvântarea lui Dumnezeu spunând că nu caută plăcerea lui scoţând în
evidenţă caracterul spiritual al unirii dintre ei.
Căsătoria apare şi ca unire spirituală a lui Dumnezeu cu poporul ales.
Acest fapt ne permite să afirmăm că, în Vechiul Testament, prin credinţa în
Dumnezeu – Creator al omului şi al întregului univers şi în legământul de
mântuire al lumii prin Logosul Creator, dincolo de realitatea ei concret-
terestră, căsătoria dobândeşte o dimensiune eshatologică şi o perspectivă a
transfigurării. Căsătoria privită ca şi relaţie dintre poporul ales şi Dumnezeu
apare foarte bine descrisă în cartea Cântarea Cântărilor, Marea Sinagogă
iudaică văzând în ea o alegorie literară, fără nici o legătură cu o realitate
umană. Exprimând refuzul, categoric al iudaismului tradiţional de a da o
interpretare profană acestei cărţi, un rabin din Evul Mediu (sec. XII), pe
nume Ben-Ezra spune: „Departe de noi, departe de noi gândul de a vedea în

23
„Cântarea Cântărilor”doar o iubire carnală! Dacă demnitatea acestei cărţi n-
ar fi fost în ochii nostri eminentă, ea n-ar fi făcut parte niciodată din corpul
scrierilor sfinte. Iar dacă ea face parte din acest corp, înseamnă că sensul ei
alegoric religios este mai presus de orice controversă”35. Adoptând această
interpretare alegorică, iudaismul de totdeauna şi de pretutindeni şi în spiritul
Revelaţiei vechitestamentare au văzut în Cântarea Cântărilor descrierea
iubirii lui Dumnezeu faţă de Israel, poporul său şi răspunsul poporului la
iubirea lui Dumnezeu.
La fel şi în scrierile profeţilor raporturile dintre Iahve şi Israel sunt
înfăţişate ca fiind asemănătoare cu raporturile dintre soţ şi soţie. Iahve i se
adresează cu duioşie şi îl tratează ca pe mireasa şi soţia Sa preaiubită: „ Mi-
am adus aminte de pritenia cea din tinereţea ta, de iubirea de pe când erai
mireasă şi Mi-ai urmat în pustiu, în pământul cel nesemănat.” (Ieremia 2.2)
În cartea profetului Iezechiel găsim un adevărat ritual de nuntă unde se arată
cum a fost Israel chemat de Dumnezeu dintre neamuri, a făcut legământ cu
Israel şi l-a îmbrăcat cu slavă şi strălucire: „Atunci am trecut Eu pe lângă
tine şi te-am văzut; şi iată, aceea era vremea ta, vremea iubirii. Atunci Mi-
am întins Eu Poala mantiei Mele peste tine şi am acoperit goliciunea ta, ţi-
am făcut un jurământ, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu şi
tu ai fost a Mea... ai fost impodobită... şi erai foarte frumoasă şi ai ajuns la
vrednicia de regină. Ai fost renumită printre neamuri pentru frumuseţea ta,
pentru că ea era desăvârşită datorită strălucirii Mele cu care te-am îmbrăcat,
zice Domnul Dumnezeu”(Iezechiel 16. 8-14).
Idealul conjugal promovat de către Talmud era unul dintre cele mai
înalte. De obicei el desemnează căsătoria prin cuvântul Kiduşin, „sfinţire”.
35
L’abbé Le Hir, Le Cantique des Cantiques, avec traductiion speciale sur L’ Hebreu et commentaries,
Paris, 1882, p. 18, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Cărţile didactico- poetice, Ed. Universităţii „Lucian
Blaga”, Sibiu, 2001, p. 121;

24
Aceasta implică cea mai strictă puritate la ambii parteneri, „atunci când soţul
şi soţia sunt merituoşi, şehina locuieşte împreună cu ei; în caz contrar, îi arde
focul”. Această afirmaţie se bazează pe faptul că vorbele ebraice eş
(soţ)şi işa (femeie) formează o anagramă cu vorbele care semnifică:
Dumnezeu (Zah) şi foc (eş)36.
Actele de idolatrie la care s-au dedat uneori vechii evrei sunt taxate de
către profeţi ca fiind acte de infidelitate şi adulter (Iezechiel 23; Osea 1.23),
iar părăsirea de către ei a unor astfel de rătăciri ca şi o întoarcere la
fidelitatea conjugală iniţială(Osea 2.5).
Iată că în cărţile Vechiului Testament există destule referiri cu privire la
căsătorie şi adevăratul ei înţeles dar,în decursul istoriei poporului ales, se
poate constata influenţa negativă a popoarelor păgâne idolatre, care va
conduce şi la o „de-sacralizare” a căsătoriei, până la transformarea ei într-o
realitate pur terestră, ca şi în antichitatea păgână. Cel care va restabili
adevăratul sens al căsătoriei va fi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel care
nu a venit să strice „ Legea nici proorocii” ci să le împlinească, să le
desăvârşească.

2.1.1. Obligaţia căsătoriei

Prima poruncă a lui Dumnezeu dată oamenilor a fost „creşteţi şi vă


înmulţiţi ”( Fac. 1.28). De aceea la vechii evrei căsătoria a avut o mare
importanţă fapt pentru care vechii evrei nu acceptau celibatarii. Talmudul
insistă asupra acestui lucru: „Cel care nu se căsătoreşte trăieşte fără bucurii,
fără binecuvântare, fără bine.”(Ieb.,62b)„Un celibatar nu este un om în
sensul deplin al cuvântului, căci stă scris: „El i-a creat bărbat şi femeie, i-a
36
A. Cohen, Talmudul,Colecţia Judaică, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2004, p. 244.

25
binecuvântat şi i-a numit cu numele de om ”(Facerea 5.29)(Ieb., 63a)”37. În
epoca Mântuitorului existau oameni care pe motive alegeau celibatul cum ar
fi esenienii ocomunitate cvasimonastică stabilită pe ţărmul Mării Moarte şi o
altă grupare aceea a nazireilor dar aceştia practicau abstinenţa doar o
perioadă de timp.
Evreii se căsătoreau foarte tineri, pentru băiat vârsta cea mai potrivită
pentru căsătorie era vârsta de 18 ani iar pentru o fată vârsta de 12-13 ani 38.
Chiar şi Talmudul recomandă acest lucru:„Căsătoriţi-vă fiul câtă vreme
mâinile voastre mai sunt pe grumazul lui39,de la 16 la 22 de ani, sau după
altă opinie, de la 18 la 24 de ani”(Kid., 30a)40.

2.1.2. Condiţii şi impedimente la căsătorie

Pentru ca o căsătorie să fie declarată validă şi legitimă, trebuia să


îndeplinească anumite condiţii şi să respecte anumite impedimente. Acestea
sunt:
a) Cei doi soţi trebuiau să fie de aceeaşi naţionalitate, dar mai ales de
aceeaşi religie. Spre exemplu Avraam a trimis să i se aducă fiului său Isaac
soţie din neamul său (Facere 24). Se admitea căsătoria cu femei sau bărbaţi
străini care trăiau în sânul poporului evreu, cu condiţia ca aceştia să treacă la
legea mozaică. Egiptenii şi idumeii care trăiau printre evrei, după a treia
generaţie, se puteau căsători cu cei din neamul evreilor (Deuteronom 23.7-
8). Nu era admisă, sub nici o formă căsătoria cu popoarele canaanite 41,
pentru că datorită idolatriei şi fărădelegilor lor, au căzut sub judecata lui
37
A. Cohen, op. cit., p. 240.
38
Pr.Dr.Constantin Mihoc, op. cit., p.19
39
Adică atâta timp cât mai este sub supravegherea părinţilor.
40
A. Cohen, op. cit., p. 240.
41
Amorei, hetei, fereyei, hetei, gherghesei şi iebusei.

26
Dumnezeu şi pentru ca nu cumva prin legăturile familiale ce s-ar încheia cu
aceste popoare, poporul care avea o misiune specială să fie atras la idolatrie
(Ieşire 34. 15-16).
b) Era oprită căsătoria dintre ascendenţii şi descendenţii direcţi. Între
consângenii şi încuscriţii colaterali, era oprită căsătoria până la gradul trei.
Se oprea deci căsătoria cu soţia tatălui, cu sora, fie că erau sau nu din
aceeiaşi părinţi, cu soacra, cu nora, nepoata de fiu sa fiică. Se oprea de
asemenea cu mătuşa, adică sora tatălui sau a mamei, cu femeia unchiului, cu
cumnata, cu două surori deodată (Levitic 18, 6-18).
c) Fiica unui iudeu care nu avea fraţi, după moartea părinţilor moştenea
toată averea lor, dar era obligată însă a se căsătorii numai cu un bărbat de
seminţia sa, pentru ca proprietatea familiei să nu treacă pe seama altei
seminţii a lui Israil (Numeri 36. 6-9).
d) Preoţii, fiind sfinţiţi lui Dumnezeu, nu aveau voie să-şi ia de soţie
femeie desfrânată sau necinstită, nici femeie lepădată de bărbaul ei (Levitic
21.7), ci o fecioară sau o văduvă cu moravuri bune. Mai târziu li s-a permis,
afară de fecioare, numai cu văduve de preoţi (Iezechiel 44.22). Arhiereii nu
puteau să se căsătorească decât cu o fecioară.
Impedimente de castă, gândirea Vechiului Testament nu sunt
cunoscute.
Cei ce nu respectă aceste impedimente vor fi pedepsiţi cu stârpirea lor
din poporul lui Israel (Levitic 18. 29- 30), o altă pedeapsă era chiar moartea
(Levitic 20.14- 21).
Logodna. În mod normal, la evrei, căsătoria era premearsă de logodnă.
După datina patriarhală, de căsătoria tinerilor iudei se îngrijeau părinţii lor.
Tatăl băiatului (Facere 24.1-4; 38.6), iar dacă acesta era mort atunci mama
era cea care căuta soţie pentru băiat (Facre 34.3). uneori din însărcinarea

27
stăpânului, sluga era cea care se îngrijea de alegerea soţiei (Facere 24.).
Vechiul Testament ne dă cazuri în care băieţii erau cei care singuri îşi luau
mirese (Facer 29.18; Ieşire 2.21). Principiul general era însă primul. Erau şi
cazuri în care băiatul îşi lua soţie fără aprobarea părinţilor (Facere 26. 34-35;
Facere 27.46), în aceste cazuri părinţii erau amărâţi.
Comparativ cu lumea greco-romană, în care consimţământul celor doi
era foarte important, în antichitatea iudaică acesta aparţinea părinţilor.
Logodna consta în învoirea părinţilor miresei şi între părinţii băiatului,
pentru pecetluirea logodnei prin plătirea moharului tatălui fetei (Facere
34,12; Ieşire 22,16; Deuteronom 22.29), adică un fel de de daruri aduse atât
pentru mireasă, pentru fraţi cât şi pentru părinţi (Facere 24.53). Alteori se
presta o muncă, aşa cum face de pildă Iacob care a lucrat şapte ani pentru a o
primi pe Rahila, fata lui Laban (Facere 29.18).
Cu logodna , căsătoria, din punct de vedere juridic, era încheiată nu
însă şi de fapt42. Odată cu încheierea logodnei, legătura cu o a treia persoană
sau repudierea femeii era considerată adulter (Deuteronom 22.23-27;
Judecători 15.6; Osea 2.19-20), deşi căsătoria nu era deplin încheiată şi
relaţiile conjugale nu erau încă permise logodnicilor. După încheierea
logodnei, viitorii soţi purtau numele de mire şi mireasă, ea nu părăsea casa
părintească până la căsătorie şi era îndatorată să păstreze castitatea43.

42
Diacon Gheorghe Papuc, art. cit., 825.
43
Pr.prof.dr. Dumitru Abrudan, Pr.prof.dr. Emilian Corniţescu, Arheologie Biblică, Ed. IBM, Sibiu, 2002, p.
115.

28
2.1.4. Căsătoria

a) Nunta. De la logodnă până la căsătoria propriu-zisă se lăsa să treacă


un interval de timp, de obicei, dura un an 44. În acest interval însă, ea era
tratată ca şi o femeie căsătorită.
Nunta avea un anumit fast, din care s-a transmis până în vremea
Mântuitorului, aşa după cum se vede la nunta din Cana Galilei.
Ceremoniile nunţii, descrise de literatura rabinică iudaică, se derulau
astfel45: după înmânarea dotei (mochar) – o sumă de bani stabilită sau
încheierea unui document (kethuba), urma actul conjugal. În urma încheierii
contractului întărit prin jurământ, viitorul soţ plătea preţul de răscumpărare
(mochar) de 50 de sicli părinţilor logodnicei (Deuteronom 22.29)46.
Atunci când căsătoria nu avea loc într-un cadru intim, festivităţile
începeau la părinţii mirelui. Mirele se îmbrăca şi însoţit de pritenii săi ,pleca
la socrii spre a-şi aduce mireasa în casa părintească. Mireasa era predată
mirelui de către părinţii ei cu o binecuvântare (Facere 24.60; Tobit 7. 12-13;
Rut 4. 11-12)47.Mirii purtau câte o coroană; când mireasa era fără reproş ea
purta coroana pe o litieră.
Un număr mare de oameni participau la această bucurie şi, în timp ce
defila acest alai, erau interpretate cântece de nuntă, iar ospăţul care era dat
în cinstea mirilor dura şapte zile (Facere 29.27). Existau cazuri în care nunta
dura mai mult de şapte zile,cum este cazul nunţii lui Tobie cu Sara, când
ospăţul a durat 14 zile (Tobit 8.19).

44
Daniel-Rops, La vie quotidienne en Palestine au temps de Jésus, Paris, 1961, p142 apud Pr.Dr.
Constantin Mihoc, op. cit., p. 21
45
K. Ritzer, Le Mariage dans les Eglises chrétiennes du I-er au XI-é siécle, Cerf, Paris, 1970, p. 60-62; E.
Schillebeeckx, op. cit., p.113-114, apud Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 34 - 35.
46
Pr.prof.dr. Dumitru Abrudan, Pr.prof.dr. Emilian Corniţescu, op.cit., p. 115.
47
Diacon Gheorghe Papuc, art. cit., p. 825- 826.

29
Masa prilejuită de această sărbătoareavea loc la casa mirelui care era
luminată de chiar şi în plină zi. În timpul mesei avea loc şi consacrarea
religioasă, care consta într-o binecuvântare. Talmudul babilonian (Keth a 8-
a) citează sub numele lui Rab Jehuda (†299) următoarea formlă: „Rab
Jehuda a zis:Binecuvântat să fi Tu, Iahve, Regele nostru, Regele lumii, Care
ai creat totul întru slava Ta; Tu, Care i-ai făcut pe oameni după Chipul Tău,
spre asemănarea Ta; Tu, Care ai zidit pe femeie din bărbat pentru veşnicie.
Binecuvântat să fii Tu, Iahve, Creatorul oamenilor! Cea stearpă (Sionul lipsit
de copiii săi) să se bucure şi să se veselească, atunci când copiii ei se adună
în juru-i cu voioşie. Binecuvântat să fii Tu, Iahve, Care eşti Bucuria
Sionului! Covârşeşte de bucurie acest cuplu mult-iubit, aşa cum ai făcut
odinioară în grădină pentru creaţia Ta, Chipul Tău. Binecuvântat să fii Tu,
Iahve, Care eşti bucuria mirelui şi a miresei! Binecuvântat să fii Tu,
Dumnezeul nostru, Regele lumii, Tu, Care ai făcutplăcerea şi bucuria, mirele
şi mireasa, veselia, bucuria inimii şi înfăţişarea, înţelegerea şi prietenia! Să
se audă curând, o, Iahve, Dumnezeul nostru, în oraşele lui Iuda şi pe străzile
Ierusalimului strigătul de desfătare şi strigătul de bucurie, vocea mirelui şi
vocea miresei, strigătele de desfătareale mirilor în camera nupţială şi cele ale
tinerilor la masa de nuntă”48.
Aceste binecuvântări se dădeau asupra unei cupe de vin49,de mai multe
ori în timpul festivităţilor, de către tatăl mirelui. La masă mirele avea locul
de onoare, în timp ce mireasa se aşeza lângă mire 50. După ospăţ tinerii erau
conduşi în aşa-zisa cameră nupţială (Tobit 7.15-8.1).

48
Traducerea preluată din STB I 514, cf. textului original cu trad. Lui Goldschmidt, IV, 477, Apud K.
Ritzer, op. cit., p. 60-61, apud. Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 34 - 35.
49
Ibidem, p. 36.
50
Ibidem, p. 36.

30
Moise a prescris anumite avantaje pentru tinerii căsătoriţi: „Dacă
cineva şi-a luat femeie de curând să nu se ducă la război şi să nu i se pună
nici o sarcină; lasă-l să rămână slobod la casa sa timp de un an, să veselească
pe femeia sa pe care a luat-o.”(Deuteronom 24.5)
b) Felurile căsătoriei. Vechiul Testament cunoaşte trei feluri de
căsătorii:
 Căsătoria între liberi (connubium), era o căsătoriedeplină. Ea se
încheia cu binecuvântare, între fiii lui Israel.
 Căsătoria între sclavi (contubernium), care nu era o căsătorie
propriuzisă, ci mai mult o viaţă în comun, un concubinaj. Aceasta se
întâmpla datorită situaţiei lor sociale.
 Căsătoria de levirat, este o căsătorie specifică Vechiului Testament,
asupra căreia vom insista mai mult. Numele îi vine de la cuvântul levir care
înseamnă cumnat51. Era în obiceiul poporului evreu, ca atunci când un frate
se căsătorea cu o femeie şi dacă se întâmpla ca el să moară, soţia lui era
obligată să se recăsătorească cu fratele soţului mort, adică cumnatul ei, care
era de asemenea obligat să o ia, pentru a-i ridica urmaşi fratelui răposat.
Acesta se pare că era un obicei străvechi la evrei, pentru că îl găsim încă în
vremea patriarhului Iacob, atunci când fiul său Iuda porunceşte lui Onan să
ia de soţie pe Tamara văduva lui Ir, fratele său mort.(Fac. 38. 8-9) Cu privire
la Căsătoria de levirat vorbeşte foarte clar Moise în cartea Deuteronom unde
spune: „De vor trăi fraţii împreună, şi unul din ei va trăi fără să aibă fiu,
femeia celui mort să nu se mărite în altă parte după străin, ci cumnatul ei să
intre la ea, să şi-o ie de soţie şi să trăiască cu ea. Întâiul născut pe care-l va
naşte ea să poarte numele fratelui celui mort, pentru ca numele acestuia să
nu se şteargă din Israel.” Tot Moise adaugă şi ce trebuie să facă femeia în
51
Diacon Gheorghe Papuc, art. cit., p. 826.

31
cazul în care cumnatul ei nu vrea să o ia de soţie şi anume: „Iar dacă el nu va
voi să ia pe cumnata sa, cumnata sa să se ducă la poarta cetăţii, înaintea
bătrânilor şi să zică: cumnatul meu nu vrea să păstreze numele fratelui său în
Israel, nevrând să se căsătorească cu mine. Iar bătrânii cetăţii lui să-l cheme
şi să-l sfătuiască şi, dacă el se va ridica şi va zice: Nu vreau s-o iau, atunci
cumnata să se ducă la el acolo, în faţa bătrânilor, să-i dezlege sandaua din
piciorul lui, să-l scuipe în obraz şi să-i zică: Aşa se cuvine omului care nu
vrea să zidească fratelui său casă în Israel. Şi casa acestuia se va numi în
Israel casa desculţului”(Deuternom 25. 5-10).

2.1.5.Raporturile dintre soţi:

a) De la monogamie la poligamie. La baza oricărei familii se află


căsătoria instituită de Dumnezeu ca o legătură şi comunitate de viaţă fizică şi
spirituală dintre bărbat şi femeie prin care se desăvârşeşte înmulţirea şi
perpetuarea nemului omenesc. În lumina Sfintei Scripturi căsătoria apare ca
o legătură indisolubilă dintre un bărbat şi o femeie (Fac. 2.24) şi care va fi
zdruncinată din cauza păcatului.
De la legătura monogamă omul păcătos a ajuns la poligamie. Primul
poligam amintit este Lameh, un urmaş al lui Cain, care şi-a luat două femei
pe Ada şi pe Sela (Fac. 4.19).
Monogamia a fost păstrată de către oamenii cu o stare modestă şi într-o
formă imperfectă la asirieni şi egipteni, care potrivit obiceiului lor, se
admitea şi a doua soţie, dacă prima soţie nu avea copii. În felul acesta se
admitea concubinajul52.

52
Pr.prof.dr. Dumitru Abrudan, Pr.prof.dr. Emilian Corniţescu, op.cit., p. 114.

32
În vederea răspândirii şi înmulţirii neamului omenesc, Dumnezeu a
acceptat poligamia. Patriarhul Avraam a trăit într-o formă de concubinaj
trecător, pentru că Sara soţia lui era stearpă şi ajunsese la o vârstă înaintată
fără urmaşi, pe când căsătoria lui Iacob reprezintă tipul căsătoriei, cu mai
multe femei, poligamia devenind un lucru normal în viaţa poporului iudeu.
Perioada în care apare Moise în istoria poporului evreu poligamia se
înrădăcinase atât de bine încât el nu o poate îndepărta dintr-o dată, dar ia
anumite măsuri de restricţie, aşa cum va face şi cu divorţul.
Împotriva poligamiei legea Vechiului Testament prevedea porunci ce
opreau căsătoria aceluiaş bărbat cu două surori (Lev. 18.18), sau interzic
regelui să se căsătorească cu mai multe femei (Deut. 17.17).
Poligamia a continuat şi după Moise, mai ales la cei mai bogaţi (I Regi
1.2) precum şi la unii conducători ai poporului evrau. Astfel despre David se
spune că pe lângă prima soţie şi-a mai luat femei şi concubine din Ierusalim
(II Regi 5.13), iar Solomon se spune că a avut şapte sute de femei şi trei sute
de concubine, care la bătrâneţe „i-au smintit inima lui”(III Regi 11.3),
abătând-o de la Domnul Dumnezeul său de la care primise atâtea daruri.
Vechiul Testament ne dă şi exemple în care unitatea dintre soţi a rămas
neştirbită. Isaac a avut o singură soţie; Elimelec din carte Rut de asemenea a
avut o singură soţie pe Noemia, iar fiii lor au fost la fel monogami; Urie
ofiţerul lui David, de asemenea a avut o singură soţie (II Regi 12.3).
În vederea păstrării monogamiei sau a stăvilirii poligamiei sau dat şi
legi cu privire la păstrarea fidelităţi între soţi. Astfel adulterul se pedepsea cu
moartea. Pedeapsa era valabilă pentru ambii soţi: „De se va găsi cineva
dormind cu femeie măritată, pe amândoi să-i daţi morţii: Şi bărbatul care a
dormit cu femeia, şi femeia. Şi aşa să stârpeşti răul din Israel. De va fi vreo
fată tânără, logodită cu bărbat şi cineva o va întâlni în cetate şi se va culca cu

33
dânsa, să-i aduceţi pe amândoi la poarta cetăţii şi să-i ucideţi cu pitre: pe fată
pentru că n-a ţipat în cetate, iar pe bărbat pentru că a necinstit pe femeia
aproapelui său. Şi aşa să stârpeşti răul din mijlocul tău”(Deuter. 22.22-24).
Cel care necinstea o fată necăsătorită şi nelogodită trebuia să o ia în
căsătorie, plus 50 de sicli pentru tatăl ei.
b) Divorţul. O altă boală ca şi poligamia era divorţul. El a apărut tot
din cauza păcatului, după cum spune şi Mântuitorul „din cauza învârtoşării
inimi poporului” (Mt. 19.8).
Prima măsură de îngrădire pe care Moise o ia împotriva despărţirii
soţilor, este introducerea cărţii de despărţire (Deut. 24.1), Dacă intenţiona să
se despartă de soţie, soţul trebuia să-i dea, ei în mână cartea de despărţire.
Cartea era scrisă de preoţi , care în prealabil duceau o muncă de lămurire cu
asemenea solicitanţi, pentru a-i determina la nedespărţire53.
Despărţirea era deplină numai după ce femeia părăsea casa bărbatului
(Deut. 24.4). Despărţirea a urmat să fie totuşi frecventă la evrei, pentru că
prin gura proorocilor Mihea şi Maleahi Dumnezeu ceartă poporul de
abuzurile pe care le face în acest sens: „Voi daţi afară pe femeile poporului
meu, din casele lor plăcute” (Miheia 2.9; Maleahi 2.14).
Această stare s-a perpetuat până la venirea Mântuitorului care a
precizat că singurul motiv pentru despărţirea dintre cei doi soţi este
desfrânarea (Mt.19.9).

2.2. Căsătoria în antichitatea greacă.

53
Diacon Gheorghe Papuc, art. cit., p. 830.

34
Pentru greci, ca pentru întreaga Antichitate clasică de altfel, căsătoria
era o problemă care se rezolva între familii, fără implicări ale puterii
religioase sau ale cetăţii.
La vârsta de 20 de ani, după ce îşi termina stagiul militar, tânărul se
putea căsători (deşi nici o lege nu-l împiedica să o facă şi la 18 ani). Fetele
se măritau de obicei la 14-15 ani. Celibatarii erau rău văzuţi şi dispreţuiţi, în
toată lumea grecească; la Sparta erau chiar pedepsiţi de lege54.
Căsătoria era hotărâtă de părinţii tinerilor. Părinţii aveau obiceiul de a
recurge la un intermediar, care avea rolul de a face legătura cu părinţii
mirelui55. Demersurile făcute de intermediar pentru încheierea căsătoriei
culminau cu stabilirea garanţiei, între tânărul care urma să se căsătorească şi
tatăl (tutorele) miresei.apoi se stabilea dota, sub formă de arvună, care urma
fie să o înapoieze, fie să o păstreze – în cazul în care contractul ar fi fost
desfăcut. Acestea constituiau logodna. Nunta era împlinirea juridică a
arvunei. Tânăra fată trecea de sub autoritatea tutorelui sau a tatălui sub cea a
soţului său. Această trecere făcea obiectul unei ceremonii cu două puncte
culminante: trecerea fetei la soţ şi intrarea efectivă în viaţa conjugală 56. Casa
era primul loc de exercitare a cultului prezidat de tată 57. Actul căsătoriei
consta într-un ritual foarte simplu: în prezenţa familiei şi a unor martori cei
doi tineri îşi dădeau mâna, în timp ce mirele şi tatăl (sau tutorele) fetei, îşi
declarau solemn consimţământul, oral, fără nici un act scris 58. De preferinţă,
54
Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.
590.
55
Gérard Mathon, le marriage des chrétiens, vol. I, ,, Des origines au concile ed Trente”, Desclée, Paris,
1993, p. 14, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 36.
56
Pr.dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 37.
57
Cântecele de nuntă au fost – asemenea bocetelor (Threnoi) – prelucrate şi în literatura cultă.
,,Principalele cântece de nuntă, însoţite de strigături şi refrene voioase, era epithalamul, intonat de tineri şi
de tinere în ajunul sau înprima zi a unei căsătorii, şi himenéul. Sappho a compus câteva himenee, celebre în
antichitate”. (cf. M. Marinescu – Himu, Adelina Piatkowski), apud Ovidiu Drâmba, op. cit., p. 591.
58
După cuceririle lui Alexandru cel Mare. Cultura greacă a fost influenţată de cea a popoarelor cucerite,
astfel şi căsătoria a avut de suferit unele înnoiri. Astfel în Orientul Apropiat se considera esenţială
încheierea formală a unui contract de căsătorie, ceea ce implica un contract scirs. (cf. Pr.dr. Vasile Gavrilă

35
căsătoriile se încheiau iarna (era o supestiţie a grecilor) şi în zilele cu lună
plină59. Asupra ceremonialului nunţii informaţiile sunt prea puţine: se
aduceau sacrificii zeilor protectori ai căsătoriei, mireasa oferea drept ofrande
jucăriile şi obiectele personale din copilăria sa, casele tinerilor se
împodobeau cu ghirlande de frunze de măslin şi de laur, mireasa făcea baia
rituală de purificare cu apa adusă dintr-o fântână sacră de un cortegiu de
femei purtând torţe, cortegiu era precedat de un cântăreţ. În casa părinţilor
miresei avea loc ospăţul, aici tutorele (tatăl) o dădea pe mireasă
mirelui,unindu-le mâinile şi punând cununi pe capetele lor, mirele mulţumea
oferind cadouri. După aceasta un cortegiu de tineri cântând cântece nupţiale
îi însoţeau în noua lor casă. Târziu, în noapte, se forma un alai care îi
conducea pe miri spre domiciliul conjugal, la lumina torţelor; cu această
ocazie se cântau cântece şi se rosteau glume adesea triviale. Acest obicei este
combătut de Sfântul Ioan Gură de Aur când spune creştinilor să nu se bucure
de nuntă precum fac păgânii (Omilia a XII-a din Comentariul la epistola
către Coloseni)60. Ajunsă în noua casă mireasa era primită cu nuci,
smochine, curmale şi cu rituala turtă cu miere şi susan. Nunta continua şi a
doua zi, când se aduceau darurile şi zestrea miresei; după câteva zile mirele
oferea un ospăţ tuturor membrilor familiei.
Căsătoria este deci mai curând o afacere privată, şi pe plan juridic, şi
pe plan religios. Doar festivităţile o fac publică şi îi consfinţesc efectele şi
obligaţiile61.
În Grecia, căsătoria, cel puţin în epoca elenistică, a primit o consacrare
prin intermediul preoţilor sau a preoteselor ( la păgâni). Astfel, la Atena,
op.cit., p. 37.)
59
Ovidiu Drâmba, op. cit., p. 590.
60
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viaţa de familie, trad. de Pr. Marcel Hancheş, Ed. Învierea,
Timişoara, 2005, p 19- 30.
61
Gérard Mathon, op. cit., p. 14; vezi şi K. Ritzer, op. cit., p. 68-70, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p.
38.

36
tânăra era condusă de părinţi la Acropole, unde aducea o jertfă zeiţei cetăţii,
după care tinerii soţi erau încredinţaţi unul altuia şi primeau instrucţiuni din
partea preoteselor, după mărturia lui Plutarh62.

2.3. Căsătoria în antichitatea romană.

Căsătoria – şi alegerea viitoarei soţii, respectiv alegerea viitorului soţ –


o hotărau părinţii. Între cele două familii se încheia un contract, prin care era
prevăzută data căsătoriei, de obicei cu o îndelungată anticipaţie; data
căsătoriei avea loc nu înainte ca tânărul să fi împlinit 17 ani, deci să fi
devenit cetăţean roman63. În contract se prevedeau şi despăgubirile datorate
în caz că una din părţi ar fi rupt „logodna”. Vechii romani, în timpul
Republicii, au cunoscut mai ales căsătoria „sub tutelă”, care nu era altceva
decât o modalitate de schimb între tată şi viitorul ginere. Logodna fiilor
romanilor avea loc încă din timpul copilăriei şi au cunoscut şi ei, ca şi grecii,
rolul unui intermediar.
Căsătoria se celebra în cadrul unor numeroase rituri şi ceremonii
tradiţionale, în centrul cărora erau momentele semnării contractului şi cel al
împreunării rituale a mâinilor celor doi miri. În această perioadă căsătoria
avea diferite ritualuri în funcţie de clasa socială din care făceau parte mirii,
astfel avem trei moduri de căsătorii:
– conferreatio, pentru elite; ceremonia era atât de solemnă şi de
complicată, încât a dispărut în timpul imperiului;
– coemptio, ( literalmente: cumpărarea de comun acord);

62
K. Ritzer, op. cit., p. 78, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, ibidem, p. 38.
63
Ovidiu Drâmba, op. cit., p. 736.

37
– usus – folosirea, mai precis coabitarea, pentru care, lipsa garanţiilor
sau a festivităţilor care să consfinţească statutul căsătoriei, juriştii se
mulţumeau să-i recunoască efectele juridice rintr-o consuetudo vitae, cu
condiţia să fi durat cel puţin un an, aproape fără întrerupere64.
În timpul imperiului căsătoria „sub tutelă” lasă loc căsătoriei „libere”.
Divorţurile (înainte, numai soţul îşi putea repudia oricând soţia, după
bunul său plac) au devenit mai frecvente începând din sec. I î.e.n., când şi
soţiile îşi puteau repudia soţii. Divorţurile interveneau în familiile celor
bogaţi65. Această stare este deplânsă de Tacitus care – criticând viaţa
romanilor – laudă pe germani pentru că „la dânşii căsniciile sunt aspre şi în
nici o altă privinţă n-ai putea să lauzi mai mult năravurile lor. Căci aproape
numai ei dintre barbari se mulţumesc cu o femeie”66.
În acea perioadă (sec. V-î.e.n.) celibatul era considerat o plagă a
societăţii fapt pentru care era pedepsit de către legea romană. Celibatarilor li
se impunea un impozit special, iar trei secole mai târziu (Sec. VIII- î.e.n.)
alte măsuri căutau să impună căsătoria ca şi obligaţie generală.

3. Căsătoria în Noul Testament.

Dacă în antichitatea romană sau greacă Căsătoria rămâne o realitate


pur terestră, iar în Vechiul Testament această realitate dobândeşte
perspectiva mântuirii deoarece, prin Avraam, Dumnezeu încheie primul
64
Pr.dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 39.
65
Pompeius s-a căsătorit de 4 ori, dictatorul Syla de 5 ori, iar Cicero a divorţat şi s-a recăsătorit, cu o tânără
foarte bogată, când el avea 57 de ani.
66
Publius Cornelius Tacitus, Despre originea şi ţara germanilor, trad. Teodor A. Naum, în Opere, I, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, cap. XVIII.1, XIX.1 apud Ovidiu Drâmb, op. cit., vol II, p. 107.

38
legământ cu omenirea pentru împlinirea făgăduinţei izbăvirii, în Noul
Testament, Căsătoria devine – Taina nunţii, pentru a se desăvârşi în
Împărăţia lui Dumnezeu, la „Cina nunţii Mirelui”: „Fericiţi toţi cei chemaţi
la cina nunţii Mirelui”(Apoc. 19.9).
Ideea nunţii dintre Dumnezeu şi poporul Său, atât de răspândită în
iudaism, a găsit, în tradiţia primară creştină privitoare la Hristos şi Biserică,o
aplicaţie imediată, fondată de altfel pe doctrina Apostolilor. Aici avem de a
face cu o temă fundamentală, prin excelenţă eclesiologică. În Hristos, fiecare
casă, familie, „este o mică biserică”67, mireasă a lui Hristos.
Trecerea de la Vechiul Testament la cel Nou, începutul împlinirii celor
ascunse, în ciuda faptului că totuşi „ceasul n-a venit încă”, are loc la o nuntă
– Nunta din Cana Galilei (In 2.1-11), unde Maica Domnului, Eva cea nouă,
grăbeşte venirea ceasului mântuirii.

3.1 Restaurarea căsătoriei în Hristos la Nunta din Cana Galileii

Cununia este Taina care inserează obiectiv unirea celor doi soţi în
relaţia strânsă şi fiinţială a Bisericii cu Hristos 68. În Sfânta Taină a Cununiei,
se reface de fapt unitatea primordială dintre bărbat şi femeie, căci bărbat şi
femeie a făcut Dumnezeu pe om (Facere 1.27; 5.2; Matei 19.4).
Crearea lui Adam şi a Evei este o creare a unui întreg, a unei unităţi. În
această unitate, cei doi sunt creaţi unul pentru altul, unul spre altul. Acestei
unităţi formate de cei doi, Dumnezeu i-a dat numele de om (Facere 5.2).

67
Sfântul Ioan Gură de Aur, în Epist. ad Ephesios, P.G., LXII, col 143, apud drd. René Broscăreanu,
Despre taina Sfintei Cununii, în rev. Ortodoxia, anul XXXVIII (1986), nr. 4, p. 108.
68
Pr. Prof. Dumitru Gh. Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi Problema intercomuniunii, în
rev. Ortodoxia, XXX (1978), nr. 1-2, p. 308.

39
Adam şi Eva încă de la creaţie au fost unt tot, un întreg. Adam o
conţinea pe Eva, care îi era co-fiinţială, interioară, aparţinea însăşi structurii
lui. Naşterea Evei proiectează în lumină, în existenţă, ceea ce era deja
prezent în interiorul fiinţei umane. Astfel, Adam a fost întotdeauna Adam-
Eva. Naşterea Evei din bărbatul său, pentru bărbatul său, căreia îi aparţine
fiinţial, întregindu-se prin acesta, ne arată consubstanţialitatea conjugală a
bărbatului şi a femeii.
Unul din altul, ei vor fi un singur trup, o singură fiinţă. Structura
arhetipică a creaţiei omului este deci conjugală. Prin păcat se produce
ruptura unităţii primordiale. Dar această structură arhetipică unitară va fi
refăcută prin inserarea ei în ordinea harului divin, la Nunta din Cana Galileii
(In 2.1-11).
Nunta din Cana Galileii, cinstită prin prezenţa Mântuitorului Hristos
(In 2.1-11), în realitatea ei terestră, marchează inaugurarea nunţii mesianice.
Hristos Se sprijină pe semnificaţia mântuirii, existentă deja în căsătorie ca
imagine a alianţei harice, şi, prin prezenţa Sa la Cana, proclamă profetic
sensul Împărăţiei lui Dumnezeu, asimilându-l cinei nupţiale din ceruri69.
La Nunta din Cana Galileii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos
restabileşte cuplul uman din ordinea iniţială a creaţiei. Unitatea iniţială este
reintegrată, consubstanţialitatea conjugală este restabilită.
La Nunta din Cana Galileii are loc prima minune a Mântuitorului
Hristos.El a venit în lume tocmai pentru a restabilii adevărul condiţiei
omului. Trebuia deci schimbată direcţia greşită a cugetării omului, dinspre
rău, înspre bine, înspre adevăr. El trebuia să înceapă activitatea Sa, prin
însăşi refacerea demnităţii persoanei umane, prin reintegrarea acesteia în
starea sa adevărată. Astfel, El îşi începe minunile prin recrearea unităţii
69
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 47.

40
primordiale, prin recentrarea omului (bărbat şi femeie) în adevărata sa natură
fiinţială. Căci nu există om adevărat în singurătate, în dezbinare, ci doar în
unire, în armonie.
Nu este vorba, la Nunta din Cana Galileii şi la orice sfântă Cununie, de
o simplă reunire a bărbatului cu femeia, ci de o repunere a omului în
adevărata sa stare, în adevărata sa natură. La începutul semnelor, deşi părea
să fie chemat întâmplător70 Mântuitorul vine la nuntă pentru a o sfinţi,
refăcând unitatea lui Adam, stricată prin păcat, pentru a redeveni „un singur
trup” şi pentru a pregăti omenirea în vederea naşterii din nou din apă şi din
Duh (In 3.5).
Acum la Cana Galileii se reîntemeiază o comunitate conjugală, o
Biserică domestică, casnică imagine a Bisericii de mai târziu. Cununia din
Cana, sfinţită de Mântuitorul Hristos, forma o biserică mică familială, după
imaginea bisericii de mai târziu. Prin venirea Sa la nuntă şi prin sfinţirea
acesteia, Fiul lui Dumnezeu, Care reînoia în El toată firea omenească şi o
chema la o treaptă superioară a existenţei sale, de desăvârşire, transformă
căsătoria, famillia, într-o biserică în care fii se vor naşte de acum nu numai
trupeşte ci şi sufleteşte ca şi fii ai Împărăţiei Sale71.
Cum s-a petrecut această restaurare a Căsătoriei la Nunta din Cana ne
arată Sfântul Chiril al Alexandriei când ne oferă câteva explicaţii cu privire
la timpul, locul unde se face nunta, cât şi atunci când ne oferă simbolul
reprezentat de minunea transformării apei în vin.
În comentariul său la Evanghelia Sfântului Ioan el numeşte umanitatea
mireasă, iar pe Mântuitorul nostru Hristos, Mire, care a venit să o convingă
să rodească seminţele duhovniceşti ale Înţelepciunii.
70
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad., Pr. Prof. Dumitru
Stăniloaie, Ed. IBM, Bucureşti, 2000, p. 156.
71
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 50.

41
Nunta din Cana vedem că s-a săvârşit în ziua a treia (In. 2.1) adică în
ziua învierii72, după cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei că: „nunta se
săvârşeşte în a treia zi, adică în ultimele timpuri ale veacului acesta. Căci
numărul trei ne înfăţişează începutul, mijlocul, şi sfârşitul 73. Astfel se
măsoară timpul întreg ... Iar cel bătut prin stricăciune şi moarte iarăşi s-a
tămăduit în a treia zi, adică nu în primele timpuri şi în cele de mijloc, ci în
cele din urmă, când, făcându-Se om a arătat firea sănătoasă, înviind-o în
Sine însuşi din morţi ... Deci spunând ziua a treia, când s-a săvârşit nunta,
arată timpul din urmă”74.
Dar tot el ne arată că şi locul unde are loc nunta are o semnificaţie
aparte pentru că ea nu are loc în Ierusalim ci în Cana Galileii, în afara Iudeii,
în ţara neamurilor, „în Galileea neamurilor” cum zice Proorocul (Is. 8.23;
Mt. 4.15). Căci e vădit că Sinagoga iudeilor a respins pe Mirele din cer, dar
L-a primit, cu multă iubire, Biserica dintre neamuri. Şi Mântuitorul nu vine
la nuntă cu grabă. Căci a fost chemat de glasurile multor Sfinţi. Dar
comesenii erau lipsiţi de vin. Căci Legea nu le- făcut nici o pregătire.
Scrierea lui Moise nu le-a dat putinţa să se bucure desăvârşit75.
Prezenţa Mântuitorului la Nunta din Cana conferă celor doi miri, un
dar sfinţitor, dar haric. Sub acţiunea acestui har sfinţitor, apa pasiunilor
naturale se transformă în vinul nobil al dragostei ce uneşte, ce îi duce pe cei
doi spre recâştigarea unei stări pierdute, spre Împărăţia Cerurilor, spre unirea
cu Dumnezeu. Acest vin nobil este de fapt dragostea nouă, dragostea
haristmatică ce recrează consubstanţialitatea conjugală, în Hristos76.

72
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 50.
73
Vezi nota 274 apud Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., 159.
74
Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., 159.
75
Idem., p. 160.
76
Drd. René Broscăreanu, art.cit., p. 108.

42
Maica Domnului adresându-se Fiului ei îi spune: „Nu mai au vin”
(In.2.3). Prin aceste cuvinte Sfânta Născătoare de Dumnezeu se referă de
fapt la integritatea cuplului uman ce era distrusă de păcat. Între bărbat şi
femeie nu mai există decât disonanţă, lipsă de armonie. Chiar vasele de
purificare ale poporului ales nu mai sunt suficiente, folositoare pentru
curăţarea spirituală a oamenilor. Ele vor fi umplute cu vin nou pentru că
lucrurile vechi au trecut. Purificarea naturii umane din legea veche, nu mai
era suficientă. Este necesar ca oamenii să asculte îndemnul Fecioarei:
„Faceţi orice vă va spune” (In. 2.5). Adică să asculte toţi de legea Lui cea
nouă, ce recrează unitatea fiinţei umane. Vinul bun (adică dragostea) unei
nunţi sociale, lipsite de har se epuizează repede, iar la sfârşit mirii beau un
vin slab. Dragostea între miri slăbeşte, se subţiază, asemenea unui vin lipsit
de calitate. Aceasta este ordinea naturală a unei vieţi lipsite de har, de unitate
şi de armonie. La Nunta din Cana această ordine este răsturnată. „Tu ai
păstrat vinul cel bun până acum”(In. 2.10). Aceste cuvinte vor să arate că o
cununie în Hristos, păstrează până la sfârşit un vin bun, adică o dragoste
plină de har, ce nu se subţiază, nu se pierde. Cu cât cei doi miri se unesc în
Hristos, cu atât mai mult cupa vieţii lor comune, măsura vieţii lor, se umple
de vin din Cana, devine o minune dumnezeiască.
Legea Vechiului Testament este asemuită vinului vechi care a trecut,
dar care nu dădea omului putere de mântuire, iar Legea Noului Testament
este asemănată cu vinul cel nou. Legea nu avea în ea desâvârşirea în
bunătăţi, pe când îndrumările dumnezeieşti ale învăţăturii evanghelice aduc
cea mai deplină binecuvântare. Dar cine aduce vestea minunii este cel care
gustă primul din vinul cel nou şi anume după porunca Mântuitorului
„Scoateţi acum şi aduceţi nunului” (In 2.8). Dar cine este acest nun, nimeni
altul decât Arhiereul sau preotul care patronează ca un nun sărbătoarea uniri

43
sufletelor cu Hristos şi gustă cel dintâi vinul cuvântului lui Hristos,
împărţindu-l apoi tuturor spre veselia lor. Cuvântul obişnuit omenesc, ca o
apă, a fost prefăcut de El în vinul înveselitor al cuvântului dumnezeiesc. Sau
vinul de rând al oamenilore prefăcut de El, în Sfânta Liturghie, în vinul
dătător de viaţă nemuritoare al Sângelui Său77.
La Nunta din Cana este prezent atât Cuvântul Întrupat, cât şi Duhul
Sfânt. Nunta din Cana este nunta celor doi miri în Hristos. El prezidează la
această Nuntă şi după cum spun Sfinţii Părinţi, El prezidează la toate Nunţile
creştine.

3.2 Unitatea divin – umană a Căsătoriei creştine

Pentru antropologia biblică, dragostea între bărbat şi femeie îşi are


originea în dragostea dumnezeiască şi se deschide, se îndreaptă spre
Dumnezeu. În cadrul oricărei iubiri se poate vorbi de o anumită anamneză,
de o reminiscenţă tainică a acestui lucru. Fiecare bărbat poartă în el pe Eva
lui, trăieşte în aşteptarea posibilei apariţii a acesteia. Prezenţa Domnului se
face simţită în atracţia pe care o simt cei ce se iubesc. Chipul celui iubit este
deja cunoscut, el pre-există în cel ce iubeşte, înainte de a fi întâlnit şi
recunoscut. Pe drumul spre Emaus Mântuitorul S-a făcut cunoscut ucenicilor
în momentul frângerii pâinii. Acest moment există de asemenea şi în iubirea
cea adevărată, este un moment foarte pur, când cei doi se recunosc într-o
descoperire directă, într-o clipă. Cei doi se văd unul în altul, ca într-o oglindă
şi la fel cum într-o oglindă chipul răspunde chipului, la fel inima unui om
răspunde iubirii celuilalt. Iar cei doi sunt împreună, în Hristos, căci după
cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici
77
Vezi nota 275 apud Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., p . 160.

44
bărbatul fără femeie, în Domnul” (I Cor. 11.11). Omul este creat după chipul
lui Dumnezeu cunoscut în trei persoane, esenţa firii sale este comuniunea de
persoane78.
Dacă omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, cu menirea de a
ajunge asemenea Lui, căsătoria a fost creată după modelul iubirii
intratrinitare. Putem spune că Sfânta Taină a Cununiei este unirea a două
persoane de sex opus într-o singură fiinţă , într-o singură substanţă. Această
unitate conjugală nu suprimă persoanele, căci acestea sunt unite după
imaginea treimii: unirea într-o singură natură a celor trei Persoane Treimice
formează un singur subiect, Dumnezeu Unul şi Întreit în persoane în acelaşi
timp. Cei doi miri formează o unitate, în acelaşi timp fiind uniţi în cel de al
treilea termen al unităţii lor, în Sfânta Treime.
Sfântul Teofil al Antiohiei spune că: „Dumnezeu a creat pe Adam şi pe
Eva pentru ca aceştia să-şi manifeste dragostea conjugală între ei, reflectând
astfel misterul unităţii persoanelor Treimice”79. Astfel, în nuntă al treilea,
între bărbat şi femeie, este Dumnezeu, este Hristos şi noi trebuie să-L avem
mereu ca icoană a dragostei, adică să ne iubim aşa cum El ne-a iubit, cu o
iubire Dumnezeiască.80
Perechea formată de cei doi miri este o imagine a lui Dumnezeu în
Treime, iar dogma trinitară este Arhetipul dumnezeiesc, icoana comunităţii
conjugale.
Căsătoria ca model al iubirii trinitare are ca exemplu de împlinire şi
desăvârşire legământul dintre Dumnezeu şi poporul ales, şi nunta dintre
Hristos şi Bisercă, ce devine icoană a Nunţii în Noul Testament. În viaţa

78
Paul Evdokimov, op. cit., p. 57.
79
Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, II, 28, trad., Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr.
Prof. D. Fecioru, în PSB. Vol II, Apologeţi de limbă greacă, Ed. IBM, Bucureşti, 1980, p. 315.
80
Pr. Magistr. Constantin Galeriu, Taina Nunţii, în Studii Teologice, an XII (1960), nr. 7-8, p. 486.

45
creştină Sfintele Taine constitue o cale de acces la divin. Dintre aceste taine,
Căsătoria are o trăsătură caracteristică: este o imagine a comuniunii dintre
Hristos şi Biserică sub un aspect particular şi într-un scop bine determinat.
În Răsărit, ideea paulină de Biserica – Mireasa lui Hristos şi-a făcut
simţită influenţa mai repede şi mai profund decât în Apus. Teologia şi slujba
căsătoriei, puse în raport cu textul de la Efeseni 5. 22-32, se inspiră din ideea
de unitate de viaţă dintre Hristos şi Biserică.
Instituirea Căsătoriei, a unităţii harice, între bărbat şi femeie îşi are
originea în Paradis. Clement Alexandrinul spune chiar mai mult: „dumnezeu
a creat omul: bărbat şi femeie; bărbatul semnifcă pe Hristos, femeia
semnifică Biserica.”81 „Cei doi una sunt.”82
Dragostea între Hristos şi Biserică este imaginea arhetipică a Cununiei
şi preexistă cuplului, căci Adam este creat după imaginea lui Hristos iar Eva
după imaginea Bisericii. Sfântul Apostol Pavel spune: „Taina aceasta mare
este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”(Efeseni 5.32).
„Creştinul este chemat – din lumea aceasta – pentru a trăi o nouă viaţă,
pentru a trăi o nouă viaţă, pentru a deveni fiu şi cetăţean al Împărăţiei, şi
aceasta o poate împlini în căsătorie. Însă, în această situaţie, căsătoria
încetează de a mai fi simpla satisfacere a unei exigenţe temporare privind
natura omului sau un mijloc de a-şi asigura supravieţuirea iluzorie de-a
lungul descendenţei sale. Ea devine unitate unică în iubirea dintre două fiinţe
ce pot transcende propria umanitate şi astfel să fie uniţi nu numai «unul cu
altul», ci şi « în Hristos şi în Biserică»”83.

81
Clement Alexandrinul, Despre II Corinteni, apud Paul Evdokimov, op. cit., p. 140.
82
Sf. Clement Romanul, Epistola a doua către Corinteni, trad., note şi indici de Pr. D. Fecioru, în PSB. Vol.
1, Scrierile părinţilor Apostolici, Ed. IBM, Bucureşti, 1979, p. 99.
83
Jean Meyendorff, Le Mariage dans la perspective orthodoxe, YMCA-PRESS, Paris, 1986, p.16, apud
Preot. dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 64

46
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Căsătoria creştină este unică, după
imaginea lui Hristos şi a Bisericii,” 84. „În Hristos şi în Biserică” Nunta
devine Taină a Bisericii, căsătoria se sfinţeşte şi devine ea însăşi o „mică
biserică”, ce are menirea de a sfinţi lumea85.
Ducând căsătoria „naturală” în „marea taină a lui Hristos şi a
Bisericii”, Taina Nuţii conferă căsătoriei un nou înţeles; el transformă, de
fapt, nu doar căsătoria ca atare, ci întreaga iubire umană86.
Taina iubirii dintre oameni îşi are izvorul şi puterea în Taina iubirii lui
Dumnezeu faţă de om. Dar cum trebuie înţeleasă această Taină ne arată
Sfântul Apostol Pavel când spune că „taina aceasta mare este”. Aceste
cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel trebuiesc puse în legătură cu texul de la
Facere 2.24: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni
cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” Am văzut că, în Vechiul Testament,
căsătoria era înţeleasă ca simbol al unei comuniuni de viaţă mai profunde
între doi parteneri, şi anume între Iahve şi Israel. Pavel, însă spune în mod
explicit: „iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5.32); marea taină care
a fost cunoscută într-o manieră ascunsă în Facere 2.24 este în concret
unitatea de viaţă (într-un singur trup) între Hristos şi Biserica Sa87.

3.3 Natura eclesiologică a Tainei Cununiei

Sfânta Taină a Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în


care prin preot, se împărtăşeşte harul Duhului Sfânt, unui bărbat şi unei
femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legatura naturală a
84
Pop Hoban Angela Doina, Unirea teandrică, mod al întrupării Fiului şi prefigurare a Tainei Căsătoriei,
(lucrare de licenţă), Baia Mare, anul 2000, p. 48.
85
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 68.
86
Pr. Prof. Alexander Schmemann, Pentru Viaţa Lumii/Sacramentele şi Ortodoxia, trad. din engleză de Pr.
Prof.Dr. Aurel Jivi, Ed. IBMO,Bucureşti, 2001, p.107.
87
E. Schillebeeckx, op. cit., p. 124, apud Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 65-66.

47
căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi
Biserică88.
Căderea în păcat a întunecat înţelesul adevărat al comuniunii
conjugale. O unire strict naturală, fizică, îl plasează pe om într-un plan al
regnului animal, al speciilor. Omul se supune acelui: „creşteţi şi vă
înmulţiţi..” (Facere 1.28), doar în plan fizic.
Sfânta Scriptură ne arată însă că omul nu este etern prin perpetuarea
speciei, ci el este etern în Mântuitorul Hristos reînnoindu-se după imaginea
Celui care l-a creat. Sfânta Taină a Cununiei îl plasează pe om în această
stare de reînnoire.
Referatul biblic ce prezintă arhetipul căsătoriei din capitolul II al
Facerii, vorbeşte despre un singur trup, despre unitatea celor doi.
Comuniunea conjugală e cea care constituie persoana umană, pentru că
unitatea „bărbat-femeie” este imaginea lui Dumnezeu. Această unitate, ca şi
la Cana Galileii, se obţine doar în prezenţa lui Hristos şi a Sfântului Duh, pe
care El îl revarsă peste cei doi miri. Iar acest lucru se realizează în Casa
Domnului, în Sfânta Sa Biserică, depozitară a harului şi a adevărului.
„Nunta este un act eclesial, o Taină a Bisericii prin care se împărtăşeşte
harul uniunii bipersonale celor ce realizează împreună legătura naturală a
căsătoriei. Ei se pot bucura numai în comuniunea unuia cu altul de acest
har”89.
Sfintele Taine sunt poarta pe care Mântuitorul Hristos a deschis-o
pentru noi. Trecând pe această cale şi prin această poartă El vine înspre
oameni. Iată că Sfintele Taine sunt poarta prin care Mântuitorul Hristos vine
către oameni. După Înălţarea la cer a Mântuitorului, El vine în mijlocul
88
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 24.
89
Pr. Prof. D. Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, în Studii Teologice, anul XVIII (1966), nr. 9-
10, p. 556.

48
oamenilor în cadrul Sfintelor Taine sâvârşite de Sfânta Biserică, Sfintele
Taine fiind lucrări instituite de Hristos şi săvârşite de arhiereu şi de preot,
prin care se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu necesar mântuirii90.
Sfintele Taine sunt căi de coborâre ale harului, fiind în acelaşi timp
instrumente ale mântuirii şi mântuirea însăşi. Această încopciere, unire între
văzut şi nevăzut, este inerentă naturii Biserici. „Unirea văzutului şi a
nevăzutului este inerentă naturii Bisericii. Cincizecime permanentă, Biserica
revarsă belşugul harului prin toate formele vieţii sale” 91. Numai în Hristos
prin Duhul ce se revarsă în Biserică şi de sus, la cererea Bisericii prin
episcopul sau preotul ei, în Taina Nunţii, cei doi devin una, iar familia pe
care aceştia au întemeiat-o un mic altar în care este prezent Hristos 92. „O
Taină este totdeauna un eveniment în Biserică, prin Biserică şi pentru
Biserică, el exclude tot ce nu are ecou eclezial. Astfel pentru Taina
Căsătoriei, soţul şi soţia, înainte de toate intră în sinaxa 93 euharistică, în noua
lor existenţă conjugală. Integrarea în Euharistie dă mărturie despre
pogorârea Duhului şi darul primit şi de aceea orice Taină era întotdeauna o
parte organică a Liturghiei Euharistice”94.
Prin integrarea în Euharistie, cei doi miri intră în comuniunea Bisericii,
adică acolo unde prin excelenţă se pogoară Sfântul Duh. Căsătoria este deci
într-un mod minunat amestecată cu misterul însuşi al Bisericii95.
Materia Sfintelor Taine nu este numai un „semn vizibil”, ci substratul
natural care se schimbă datorită prezenţei energiilor divine. În Taina Sfintei
Cununii materia este dragostea dintre bărbat şi femeia. După Sfântul Ioan

90
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe religioase,
editura Diecezană Caransebeş, anul 2001, p. 495.
91
Paul Evdokimov, op. cit., p. 138.
92
Pr. Prof. Dumitru Gh. Radu, art.cit., p. 314.
93
Adunarea credincioşilor care celebrează Euharistia.
94
Paul Evdokimov, op. cit., p. 138-139.
95
Pr. Prof. Dumitru Gh. Radu, art. cit., p. 314.

49
Gură de Aur: „Dragostea îi uneşte pe cei doi miri şi îi uneşte cu
Dumnezeu”96.
Sub starea de har edenică ce se realizează în cadul Sfintei Taine a
Cununiei, dragostea este transformată în comuniune harismatică. Epistola
către Efeseni înfăţişează Cununia ca pe o imagine a dragostei nupţiale între
Hristos şi Biserică.
Instituirea Căsătoriei, a unităţii harice, între bărbat şi femeie îşi are
originea în Paradis. Vorbind despre căsătorie Mântuitorul Hristos se referă
adesea la Vechiul Testament (Matei 19.4; Marcu 10. 2-12). La fel face şi
Sfântul Pavel (Efeseni 5.31). Clement Alexandrinul spune clar: „ Cum poate
fi, deci, socotită căsătorie numai căsătoria din Vechiul Testament, cum poate
fi socotită numai descoperirea legii şi cum poate fi căsătoria dată de Domnul
deosebită, când pentru noi este păstrat acelaşi Dumnezeu? Dacă « ceea ce a
unit Dumnezeu, omul – pe bună dreptate – nicicând nu poate despărţi.(Matei
19.6)» apoi cu mult mai mult Fiul va păstra cele ce a poruncit Tatăl”97.
Clement Alexandrinul spune chiar mai mult: „Dumnezeu a creat omul:
bărbat şi femeie; bărbatul semnifcă pe Hristos, femeia semnifică Biserica” 98.
„Cei doi una sunt”99.
Dragostea între Hristos şi Biserică este imaginea arhetipică a Cununiei
şi preexistă cuplului, căci Adam este creat după imaginea lui Hristos iar Eva
după imaginea Bisericii. Sfântul Apostol Pavel spune: „Taina aceasta mare
este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”(Efeseni 5.32). Numai prin
intermediul Tainei Sfintei Cununii, harul se poate sălăşlui peste cei doi miri.
„Mântuitorul în Cana Galileii confirmă de fapt ceea ce El a instituit în
96
Sf. Ioan Gură de Aur, Epist. Ad. Ephesios, P.G. LXII, col 141, apud drd. René Broscăreanu, art. cit., p.
111.
97
Clement Alexandrinul, , Stromatele, Stromata a III-a, Capitolul XII. 83. 3-4, P.S.B. vol. 4, Trad. Pr. D.
Fecioru, Ed. IBMO, Bucureşti, 1982, p. 224.
98
Clement Alexandrinul, Despre II Corinteni, apud Paul Evdokimov, op. cit., p.140.
99
Sf. Clement Romanul, Epistola a doua către Corinteni, trad. cit., p. 99.

50
Paradis”100. Prin harul Nunţii, comuniunea familiei este înălţată într-un
anume sens la nivelul comuniunii eclesiale, sau comuniunea eclesială este
ajutată să se realizeze prin familii, care sunt şi un model concret al
comuniunii bisericeşti. Înţelegerea comunitar-eclesială a căsătoriei creştine
este un pas hotărâtor pe drumul întăririi acesteia101.
Căsătoria este o realitate profund umană a vieţii umane sociale, cât şi o
realitate foarte consistentă şi indispensabilă a comuniunii eclesiale, în care
trăieşte şi se manifestă Hristos şi Biserica Sa102.
Natura eclesială a comunităţii conjugale reiese şi din faptul că Sfântul
Apostol Pavel plasează învăţătura sa despre cununie, în contextul Epistolei
sale cu privire la Biserică, Epistola către Efeseni. Este deci o strânsă legătură
între biserica cea mică, comunitatea familială şi Biserica cea mare.
3.4. Adevăratul scop al Tainei Căsătoriei

În Biserica Ortodoxă, căsătoria este o taină. S-ar putea pune întrebarea


de ce dintre multe alte „stări” ale vieţii umane, din marea varietate a
vocaţiilor omului doar această „stare” a fost aleasă ca şi taină? Se poate pune
întrebarea şi care este „adevăratul scop” al acestei taine, oare doar
binecuvântarea divină, ajutor duhovnicesc cuplului căsătorit, binecuvântare
pentru naştere de prunci? Nu pentru că dacă ar fi aşa căsătoia nu ar fi diferită
de orice diferită de orice alt act pentru care avem nevoie de ajutor, povăţuire,
aprobare şi binecuvântare103.
Din referatul biblic asupra creaţiei primei perechi de oameni reiese că
scopul căsătoriei este indoit: conservarea şi înmulţirea neamului omenesc,
100
Fericitul Augustin, In Evang. Ioannis, P.G. IX, 2, apud drd. René Broscăreanu, art. cit., p. 111.
101
Pr. Prof. Dumitru Gh. Radu, art. cit., p. 315.
102
Ibidem, p.315.
103
Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumi/Sacramentele şi Ortodoxia,trad. din limba enghlezăde pr.
prof. dr. Aurel Jivi, Ed. IBMO, Bucureşti, 2001, p. 98.

51
potivit binecuvântării adresate de către Dumnezeu lui Adam şi Evei:
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul!”(Facere 1.28); al doilea scop
este întrajutorarea reciprocă a celor doi soţi: „Nu este bine să fie omul
singur; să-i facem lui ajutor asemenea lui.”(Facere 2.18). La acestea două se
adaugă şi un al treilea, după căderea omului în păcat, acela de a pune frâu
pornirilor păcătoase, „Din cauza desfrânării,fiecare să-şi aibă bărbatul său şi
fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său.”(I Cor. 7.2)

3.4.1. Dragostea ca izvor al naşterii de prunci


în lumina unităţii divine-umane a căsătoriei şi familiei creştine

În actul iubirii se întâlneşte Taina Căsătoriei cu taina naşterii de prunci,


dar aceata după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur nu a fost aşa dintru
început. El are o învăţătură aparte în legătură cu înmulţirea neamului
omenesc. El este de părere că viaţa în rai a protopărinţilor noştrii Adam şi
Eva era împodobită cu fecioria104; căsătoria nu era absolut necesară pentru
înmulţirea oamenilor, aşa cum nu a fost necesară pentru aducerea la
existenţă a primei perechi de oameni. „ Spune-mi, te rog, - zice el – Adam a
fost născut prin căsătorie? Eva a fost născută prin durerile de naştere ale unei
alte femei? Nu poţi să-mi spui! Atunci pentru ce tremuri, pentru ce te temi
104
„ Nici după ce i s-a dat omului ajutor nu părea necesară căsătoria. De fapt, nici nu exista căsătoria;
Adam şi Eva trăiau fără căsătorie.Trăiau în rai ca în cer şi se desfătau de prietenia lui Dumnezeu” Sfântul
Ioan Gură de Aur, Despre feciorie/Apologia vieţii monahale/Despre creşterea copiilor, Trad. Pr. Prof. D.
Fecioru, Ed. IBMO, Bucureşti, 2001, p. 26.

52
degeaba că va dispărea neamul omenesc, dacă dispare căsătoria? Milioane
de milioane de îngeri slujesc lui Dumnezeu, mii de mii de arhangheli stau
înaintea Lui; şi nici unul dintre ei nu există datorită căsătoriei, naşterilor,
durerilor naşterii şi zămislirii. Prin urmare Dumnezeu ar fi înmulţit cu atât
mai mult pe oameni, fără să fi fost nevoie de căsătorie, aşa cum a făcut şi pe
cei dintâi oameni, din care se trag pe toţi oamenii” 105. Tot după Sfântul Ioan
Gură de Aur necesitatea căsătoriei pentru naştere de copii a apărut odată cu
căderea în păcat.106 „Căci naşterea de prunci nu o săvârşeşte deloc nunta , ci
acel cuvânt al lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul”
(Facere 1.28). Şi dau mărturie de aceasta toţi câţi s-au împărtăşit de nuntă,
dar nu au fost părinţi.Aşa încât aceasta este cea dintâi pricină, adică întreaga
înţelepciune...”107.
Sf. Clement Alexandrinul spune că „ prin căsătorie, prin facerea de
copii şi prin felul de vieţuire ne face mai cumpătaţi” 108, iată de ce este
necesară căsătoria după căderea în păcat.
Vorbnid despre bărbat şi femeie, vedem că în fiinţa lor sălăşluieşte o
dorinţă de unire, de contopire. Această năzuinţă este iubirea, forţă creatoare,
care cheamă la viaţă potenţialităţi ascunse în om şi le actualizează. Ea
dinamizează toate energiile şi îmbogăţeşte fiinţa şi viaţa omului, potenţând-
o, împlinid-o, desăvârşind-o. Caracterul dinamic creator, al iubirii îşi găseşte
expresia în iubirea dintre soţi, afară de reciproca dăruire, şi perfecţionare
într-un fel deosebit prin copii. Copiii sunt întruparea iubirii. Iubirea este
creatoare: ea cheamă la viaţă, ea creaza viaţa, ea îmbogăţeşte viaţa.

105
Ibidem, p. 27.
106
Ibidem, p.27.
107
Sf. Ioan Gură de Aur,Cateheze maritale, omilii la căsătorie, trad. din limba greacă veche Pr. Marcel
Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p. 14.
108
Clement Alexandrinul, , Stromatele, Stromata a III-a, Capitolul VI 46.1, p. 207.

53
„Iubirea aceasta e justificată numai unde este vorba de întemeierea
unei comuniuni de viaţă permanentă între persoane libere spre perpetuarea
neamului omenesc”109. Din referatul biblic asupra creaţiei primei perechi de
oameni reiese că scopul căsătoriei este conservarea şi înmulţirea neamului
omenesc, după cum rezultă şi din binecuvântarea adresată de Dumnezeu
primilor oameni Adam şi Eva: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul!”(Fac. 1,28). Sfântul Clement Alexandrinul spune „eu sunt de
părere că trebuie să te căsătoreşti pentru ca să faci copii; iar după ce ai făcut
copii, să vrei să-ţi înfrânezi plăcerile trupeşti” 110. Tot el spune că dacă cineva
vrea să se căsătorească dar din cauza greutăţilor vieţii nu va voi să aibe
copii, acela, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, să rîmână necăsătorit111.
Taina prezenţei divine se simte şi în caracterul creator al iubirii, ea
fiind nu numai contemplaţie statică ci şi participare la puterea creatoare a lui
Dumnezeu. De aceea copiii sunt expresie şi mai concretă a prezenţei divine
în familia creştină. Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Scriptură ne
spune „că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu, în
mijlocul lor”(Mt.18.20). „Dar care sunt cei doi sau trei care sunt adunaţi în
numele lui Hristos şi în mijlocul cărora se află Domnul? Oare nu vorbeşte
Domnul prin cei trei de bărbat, femeie şi copil, pentru că prin Dumnezeu
este unită femeia cu bărbatul”112.
În orice iubire care se împărtăşeşte din iubirea lui Dumnezeu
sălăşluieşte o năzuinţă spre veşnicie. Felul ei de a fi, după asemănarea cu
iubirea divină are un caracter creator. În iubire ne ridicăm spre har şi spre
îndumnezeire. Orice iubire adevărată aspiră la eternitate, în iubirea
109
Pr. Dr. Nicolae Mladin, Studii De Teologie Morală, Sibiu, 1969, p. 354, apud Pop Hoban Angela Doina,
op. cit., p. 47.
110
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a III-a, Cap. III 24.1, P.S.B. vol. 4, Trad. Pr. D. Fecioru,
Editura IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 197.
111
Ibidem, Cap. X 68.2, p. 216.
112
Idem, Capitolul X 68.1, p. 216.

54
conjugală, ea se realizează în timp. Copilul este subiectul acestei iubiri în
care zace dorul după veşnicie.
Dacă în iubirea ce îi leagă pe soţi întreolaltă se resfrânge o rază din
lumina paradisului, în făptura de ghiocel a pruncului, în ochii lui senini, în
glasul lui cu rezonanţe cristaline este cerul întreg coborât pe pământ113.
Nenumărate sunt binecuvântările şi avantajele care rezultă din naşterea
de copii. Cine împlineşte porunca: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi” se
împărtăşeşte de o mulţime de binefaceri, după cuvântul Sfintei Scripturi care
zice: „De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, vor veni asupra ta
toate binecuvântările acestea şi se vor împlini asupra ta.”(Deuter. 28.2).
Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intră în căminul conjugal.
Adevăr lesne de înţeles, urmare firească, deoarece primirea copilului,
venirea lui pe lume înseamnă un „Amin” la planul făcător de viaţă al Tatălui
ceresc, un „Facă-se voia Ta” plin de încredere şi de nădejde în purtarea de
grija cea iubitoare a lui Dumnezeu114.
Copilul transformă familia în paradis, este fereastra neprihănirii, prin
care lumina pură a cerului pătrunde în casa părinţilor. El este o mărturie vie,
concretă despre lumea transcendentă a luminii neprihănirii şi bucuriei
veşnice. De aceea copilul apropie pe părinţi de Dumnezeu, îi înalţă în sfere
mai pure, intensifică iubirea şi le-o înnobilează. În familie,mai mult ca
oriunde, se vede prezenţa lui Dumnezeu.
Aduucând un copil pe lume, părinţii zidesc o nouă biserică lui
Dumnezeu. Lucrarea îi împovărează cu o mare răspundere, dar în acelaşi
timp îi înalţă la acea vrednicie la care sunt chemaţi prin Taina Căsătoriei.
Copilul este un dar de la Dumnezeu, un talant încredinţat părinţilor, talant pe

113
Pop Hoban Angela Doina, op. cit., p. 48.
114
Pr. Dr. Ştefan Slevoaca, op.cit., p. 270., apud Pop Hoban Angela Doina, op. cit., p. 49.

55
care ei nu pot să îl îngroape în pămînt. În fiecare copil nou botezat se
sălăşluieşte Hristos; ei sunt reflexe ale iubirii divine, reflexe ale lui
Dumnezeu între oameni. A lor este împărăţia cerurilor. Ei răspândesc un duh
de puritate care deşteaptă neprihănirea cea dintâi, căci „suntem atîta de
creştini cîtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi”115.
Cu adevărat copilăria este o prelungire pe pămât a cerului. Venirea
copilului în lume deschide o nemurire, dar în acelaşi timp angajează şi pe
părinţi la veşnicia vieţii lui. Putem zice că fiecare copil este un fel de
„mântuitor” pentru casa părinţilor săi. Copilul o mântuieşte mai întâi pe
aceea care l-a primit să fie conceput în trupul ei. În graiul obişnuit se spune
că orice copil este un dar al mamei. Adevărat, dar nu mai puţin adevăr este
faptul că mama este binecuvântată prin copil. Copilul este apoi un
„izbăvitor” pentru părinţi prin faptul că le asigură un toiag de sprijin pentru
vremea de boală, de bătrâneţe neputincioasă. „Iată, fii sunt moştenirea
Domnului, răsplata rodului pântecelui. Ca nişte săgeţi în mâna viteazului,
aşa sunt fii părinţilor aprigi. Fericit este omul care îşi va umple casa de copii;
nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă” (Psalmul 126.3-5).
Din nefericire sunt nenumărate cazuri când soţii nu voiesc să devină
părinţi, adică tată şi mamă. Astăzi în lumea civilizată se dă o înverşunată
luptă împotriva copiilor care îşi cer dreptul la viaţă. Putem spune că însăşi
familia pepiniera vieţii umane, se face adeseori mormânt pentru cei ce bat la
poarta vieţii. Emanciparea femeii merge atât de departe încât se susţine de
către unii că soţia are dreptul să se elibereze de fătul conceput în trupul ei.
Refuzând această responsabilitate a procreaţiei, omul respinge asemănarea

115
Pr. Dr. Nicolae Mladin, op. cit., p.357, apud Pop Hoban Angela Doina, op.cit., p. 49.

56
sa cu Dumnezeu, respinge pe Creatorul său şi prin această, alterează propria
sa umanitate116.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi numeşte pe părinţii care vor doar să îşi
satisfacă poftele trupeşti şi nu doresc să aibă copii „Tâlharii propriilor lor
bunuri.” Fericitul Augustin îi numeşte adulterini, spunând că această cruzime
destrăbălată ajunge până acolo încât soţii umblă după doctorii pentru a
rămâne sterpi, iar dacă nu reuşesc, caută să ucidă fătul încă fiind în
pântece ... dacă amândoi sunt aşa nu sunt soţi ci adulteri. Ei nu s-au legat
prin căsătorie ci mai degrabă prin pângărire117.
În fiinţa sa curată, ca într-o cupă cristalină copilul cuprinde prezenţa
celor mai mari iubiri: iubirea lui Dumnezeu şi iubirea soţilor; bucuria lui
Dumnezeu şi bucuria soţilor.
În preajma unui leagăn de copil se poate vorbi de un paradis
pământesc. Surâsul unui copil este o floare culeasă din rai, o oglindire a
luminii de sus. Mai ales din ziua când Mântuitorul a luat copii în braţele Sale
divine şi a zis plin de iubire: „Lăsaţi copiii să vină la Mine căci a unora ca
aceştia este împărăţia cerurilor”(Matei 19.14), mai cu seamă de când a
declarat că cine primeşte un prunc în numele Lui, pe El Însuşi îl primeşte.
(Matei 18.5)
Aducerea pe lume a uni copil este o faptă de evlavie, de credinţă.
Părinţii, prin naşterea şi prin educaţia pe care o dau copiilor aduc lui
Dumnezeu o jertfă bine-plăcută, se fac purtători de cruce iar crucea este o
cale care duce la mântuire.
Dumnezeu vrea şi porunceşte naşterea de copii. Biserica o proclamă ca
o binecuvântare cerească. Atârnă de voinţa omului să primească darul şi să

116
Preot Prof. Ilie Moldovan, op. cit., vol. II, p. 214.
117
Pr. Dr. Ştefan Slevoaca, op.cit., p. 277, apud Pop Hoban Angela Doina, op. cit., p. 50.

57
facă din acest dar o faptă de ascultare o mărturie de credinţă şi iubire.
Răsplata este cea mai înaltă fericire pe care şi-o poate dori omul pe pământ.

3.4.2 Căsătoria Taina dăruirii şi a desăvârşirii persoanei;


întrajutorarea soţilor

Sensul vocaţiei conjugale este dăruirea. Dăruirea de sine şi jertfelnicie


a unui soţ în raport cu celălalt soţ. De fapt, în mod simplu, simpatia
reciprocă dintre soţi şi comuniunea în cuget şi simţiri nu sunt acelea care fac
căsătoria, ci voinţa ca două făpturi ale lui Dumnezeu să devină o singură
fiinţă, realzând minunea de a fi amândoui „un trup”, de a deveni prin
dragoste o unitate de nedespărţit.
Unitatea fiinţială este idealul căsătoriei iar această unire nu se poate
realiza decât prin dragoste după cum ne spune Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan că „Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,8) şi „orcine iubeşte
este născut din Dumnezeu şi cunoaste pe Dumnezeu”(I Ioan 4,7), deci
unitatea se realizează doar prin apropierea de Dumnezeu şi intrarea în
comuniune cu El.
În ideea de comunitate a iubirii sunt cuprinse în general şi îndatoririle
pe care le au soţii unul faţă de altul după cum ne spune şi Sfântul Apostol
Pavel în Epistola către Efeseni: „Supuneţi-vă unul altuia întru frica lui
Hristos... Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit
Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea ... Aşadar bărbaţii sunt datori să-şi
iubească femeile ca pe însăşi trupurile lor.” (Efes. 5. 21,25,28)
Precum Fiul lui Dumnezeu a iubit biserica şi s-a Jertfit pentru ea şi o
apără până la sfârşitul veacurilor, aşa şi bărbatul creştin este dator să ţină
nestinsă flacăra dragostei pentru soţia sa, la fel şi femeia pentru bărbatul ei,

58
pentru că iubirea adevărată dintre soţi nu se stinge în inimile virtuoase, ea
arde mereu.
În ce priveşte persoana şi menirea soţiei, morala ortodoxă are în vedere
că şi femeia este purtătoare a unui suflet nemuritor, fiind pusă pe aceeaşi
treaptă de datorii şi drepturi morale cu bărbatul ei. Supunerea şi ascultarea
de bărbat nu poate avea decât sensul dăruirii de sine. În viaţa în familie soţii
trebuie să înveţe să-şi poarte sarcinile unii altora, pentru că familia cere
jertfă , devotament şi altruism.
În ceea ce priveşte acest scop al căsătoriei şi anume întrajutorarea
reciprocă a soţilor, sprijinul acordat bărbatului în rai, de către femeie se
manifesta în ordinea morală. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre acest
scop foarte frumos atunci când interpretează textul cu privire la facerea
femeii: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem lui ajutor asemenea
lui.”(Facere 2.18). „ Amândouă cuvintele au multă greutate; şi cuvântul
ajutor şi cuvântul asemenea lui. „Nu vreau ca omul să fie singur, spune
Dumneze, ci vreau ca omul să aibă oarecare mângâiere din această împreună
vieţuire; şi nu vreau numai atâta, ci trebuie să-i dau şi ajutor asemenea lui”,
vorbind despre femeie118. De aceea a spus Dumnezeu: „Să-i facem lui ajutor”
şi a adăugat: „asemenea lui”, ca să nu credem că este vorba despre animale
ci despre femeie. „Fericitul Moise aproape că ne spune cu acest cuvânt iar,
că toate animalele au fost create şi au primit de la Adam nume, dar că nu s-a
găsit nici una vrednică să-i fie omului de ajutor. Vrea, deci Moise să ne
înveţe că are să fie făcută o nouă fiinţă; şi că aceasta este fiinţa care avea să
fie creată şi despre care zice: „Să-i facem lui ajutor asemenea lui ”; adică de
aceeaşi fiinţă cu el, vrednică de el, întru nimic inferioară lui”119.
118
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), XIV,IV, P.S.B. vol. 23, Trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBMO,
Bucureşti, 1987, p. 162.
119
Ibidem, Omilia XV, I, p. 168.

59
Necesitatea într-ajutorării reciproce s-a extins asupra întregii societăţi,
aşa încât binele unuia este legat de folosul celuilalt, asigurându-se astfel
bună înţelegerea şi unitatea, nu numai în familie, ci şi în afara ei.

3.4.3 Înfrânarea ca şi scop al Taainei Căsătoriei.

La aceste scopuri s-a adăugat, după căderea în păcat şi acela de a pune


frâu pornirilor vinovate care au început a se manifesta în firea omenească:
„Dacă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se
căsătorească, decât să ardă ... Din cauza desfrânării, fiecare bărbat să-şi aibă
femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său” (I Cor. 7. 12, 9). O
rugăciune dine slujba Cununiei cere: „ Şi dă robilor Tăi acestora (N), viaţă
paşnică, lungime de zile, înţelepciune, dragoste unuia către altul întru
statornicia păcii ... Păzeşte patul lor fără bântuială”120. Prin această rugăciune
se arată că în familie trebuie să dăinuiască dragostea unul faţă de altul şi ce
este mai important „ patul să fie fără bântuială,” adică în familie soţii să se
înfrâneze. În ce constă această înfrânare voi încerca să dezbat în acest
subcapitol.
Iubirea poate să aibă mai multe înţelesuri. În lume pot exista mai multe
iubiri. Ceea ce le deosebeşte adesea nu este numele, ci roadele ce le produc
în sufletele celor ce le poartă. În Taina Căsătoriei, Dumnezeu uneşte pe soţ
cu soţia lui chiar prin sângele Său. De aceea unirea este atât de puternică,
încât mai mai degrabă sufletul trebuie să se despartă de trupul propriu, decât
soţul de soţie.Un alt efect al acestei iubiri conjugale este credinţa
(credincioşia) conjugală nestrămutată. Odinioară pe inele erau gravate nişte
peceţi ca însemne ale credinţei. Prin mâna preotului Biserica binecuvintează
un inel, pe care îl dă, mai întâi bărbatului, făcând astfel dovada vădită a
120
Vezi Molitfelnic, Ed. IBMO, Bucureşti, 1950, p. 79.

60
faptului că ea, Biserică şi soţie totodată, sigilează şi pecetluieşte inima lui
prin această taină, pentru că niciodată, nici numele, nici iubirea altei femei să
nu poată intra în sanctuar. Pecetea poartă valoarea veşniciei. Mirele, apoi,
pune inelul pe degetul miresei, pentru că în mod reciproc şi ea trebuie să ştie
că niciodată inima ei nu trebuie să primească dragostea pentru un alt
bărbat121.
Iubirea conjugală poartă cu sine taina prezenţei divine ce se descoperă
prin caracterul ei creator şi se traduce aevea în viaţa zilnică a celor doi soţi.
Ea e delicată, statornică şi sinceră. Un soţ trebuie să apară în ochii celuilalt
ca şi cel mai intim confident.
Dacă fidelitatea este marea realitate a căsătoriei creştine ea nu este un
fenomen de ordin natural sau profan, ci de ordin spiritual şi tainic. Prezenţa
lui Hristos în cadrul căsătoriei nu face comcurenţă iubirii conjugale ci o
înalţă pe culmi divine. Când această prezenţă devine fundamentul ontologic
al iubirii, problema necesităţii monofiliei şi a monogamiei absolute nu se
mai pune. Fidelitatea deplină este un rezultat al soţilor cu harul Sfântului
Duh122. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Când a intrat pofta [în fire], a
venit şi nunta ca să taie lipsa de măsură şi să ne înduplece să avem o singură
femeie... Încât una este pricina nunţii, să nu desfrânezi, şi de aceea s-a şi
rânduit acest leac. Iar dacă şi după nuntă petreci în desfrâu, degeaba te-ai
însoţit, de prisos şi în zadar. Ba, mai mult nu numai în zadar, ci şi spre
vătămare. Că nu este acelaşi lucru ca, neavând femeie, să desfrânezi, iar
după nuntă să faci la fel...”123.

121
Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, vol. II, p. 143
122
Ibidem, p. 144.
123
Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, trad. cit., p. 14 -15.

61
Căsătoria stabileşte o corelaţie ideală intre fidelitate şi castitate. Nu
este niciodată îngăduit să avem vreo voluptate care să transforme iubirea
conjugală într-o ipocrizie convenţională.
Cineva vorbea foarte frumos despre conceptul de căsătorie întru
feciorie, concept despre care Sfântul Clement Alexandrinul spune „eu sunt
de părere că trebuie să te căsătoreşti pentru ca să faci copii; iar după ce ai
făcut copii, să vrei să-ţi înfrânezi plăcerile trupeşti” 124. Părintele Arsenie
Boca ne spune la fel că binecuvântată este numai rodirea de copii; iar tot ce
este în afară de rostul acesta, în privinţa trupească, este desfrânare şi păcat şi
să nu se mai facă125.Tot Sfântul Clement ne spune că nu se poate dovedi cu
texte din Scriptură că cineva din cei din vechime s-a apropiat de soţia lui
când era însărcinată, ci s-a apropiat mai târziu, după ce a născut, după ce a
alăptat copilul. În acest sens Sfântul Clement ne dă ca şi exemplu pe tatăl
lui Moise care a păzit această rânduială trei ani la rând după naşterea lui
Aaron, când l-a născut pe Moisi (Iş. 7.7). Şi semiţia lui Levi a păstrat această
lege dată de Dumnezeu, fapt pentru care seminţia lui Levi a intrat în
pământul făgăduit cu un număr mai mic de oameni decât celelalte
seminţii126. Iată deci că familiile binecuvântate de Dumnezeu au fost cele ce
au respectat voia lui.
Părintele Arsenie Boca vorbeşte foarte frumos despre cum trebuie să se
ducă o viaţă curată în căsătorie, după cinstea ei de Taină arătând printre
altele care sunt zilele îngăduite pentru chemarea copiilor şi care sunt cele
oprite specificând pericolul nerespectării acestor perioade. El spune că:

124
Clement Alexandrinul, Stromatele, III,3,24.1, P.S.B., vol. 4, Trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBM, Bucureşti,
1982, p. 197.
125
Părintele Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină, Ed. Agaton, Făgăraş, 2003, p.22.
126
Clement Alexandrinul, Stromatele,Stromata a III-a, Capitolul XI, 72.1-3, trad. cit., p. 218.

62
„Vremea oprită cu mare asprime este toată vremea sarcinii, precum şi
vremea alăptării”127.
După cum am spus pe parcursul acestei lucrări marele scop al
căsătoriei este desăvârşirea care se realizează prin: naşterea de copii,
întrajutorarea reciprocă şi înfrânarea de la poftele pământeşti.
Pentru unii tineri, din ziua de astăzi căsătoria înseamnă realizarea unui
confort, satisfacerea unor plăceri fapt pentru care dau numai de necazuri şi
suferinţe. În cartea Tobit ni se arată că 7 bărbaţi au voit să ia în căsătorie pe
fata lui Raguel, dar toţi au fost omorâţi de un demon pentru că au căutat în
căsătorie numai plăcere. Tobie însă s-a rugat lui Dumnezeu înainte de a lua
pe Sara în căsătorie spunând că nu caută plăcerea în căsătorie şi datorită
acestui fapt a scăpat de moarte (Tobit 8).
Taina Căsătoriei vizează prin urmare „Iubirea cea adevărată”.
Referitor la aceasta Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Dacă vine
cineva la Mine şi nu-şi urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe copii şi pe fraţi
şi pe surori, chiar şi viaţa sa însăşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc. 14,
26) sau „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe mine nu este
vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu
este vrednic de Mine” (Matei 10.37) Aceste citate rămân de neînţeles, dacă
ignorăm scopul urmărit. Iar scopul este „ eliberarea noastră de necesitatea
naturală a exclusivităţii legăturii biologice create de relaţia trupească şi de
înrudire. În perspectiva trupului euharistic, care este şi aceea a Tainei
Căsătoriei, legătura trupească şi rudenia naturală nu sunt abolite, ci doar
încetează de a mai fi legate de exclusivitatea determinismului biologic... Iată
că imediatitatea relaţiei naturale se universalizează. Ea nu mai este
imediatitatea independenţei individuale, nici exclusivitatea supusă legii
127
Părintele Arsenie Boca, op.cit., p.22-23.

63
legăturii biologice... iubirea crează în Biserică relaţii de imediatitate
naturală. În acest sens, comuniunea eclezială a persoanelor este o „familie”
lărgită. Ea înseamnă relaţiile membrelor trupului euharistic, adică modul de
existenţă al Bisericii”128.
Nu relaţia trupească dintre oameni este importantă ci relaţia
duhovnicească, relaţie pe care o putem realiza doar ca şi membri ai Bisericii,
trupul lui Hristos.

3.4.4. Desăvârşirea în iubire

„O, sfântă unitate a căsătoriei! ... Cine ar putea spune câte binefaceri
nu rezultă din tine?... Tu esti izvorul bogat şi pururi aducător de fericire, de
pace şi prosperitate. Tu eşti orază din nesfârşitul veşniciei, introdus în
nestatornicia lucrurilor omeneşti. Numai prin tine se împlineşte scopul
căsătoriei, se asigură binele soţilor, viitorul copiilor, propăşirea
naţiunilor”129.
Precum şi celelalte taine, „Căsătoria nu este o „adăugire” religioasă la
viaţa naturală a individului, ci un eveniment care eliberează viaţa de
necesitatea naturală: ea transfigurează existenţa, făcând din aceasta un
ipostas de alteritate şi libertate personală. De aceea Taina Căsătoriei nu
trebuie nicidecum considerată ca binecuvântarea solemnă a legăturii
amoroase naturale, ca o valorizare religioasă a instituţiei obişnuite a
familiei”130.

128
Christos Yannaras, Libertatea Moralei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 173.
129
Pr. Dr. Ştefan Slevoaca, op.cit., p.260., apud Pop Hoban Angela Doina, op.cit., p. 44.
130
Christos Yannaras , op.cit., p. 44.

64
Taina Nunţii ridică pe om la starea de înnoire şi transfigurare adusă în
lume de Hristos „Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai
apar ca şi ceva pământesc, ci întruchipare a lui Dumnmezeu însuşi”131.
Iisus Hristos devine izvor şi putere transfiguratoare şi a vieţii
conjugale, prezenţa Lui modelând neîntrerupt această realitate. Iubirea dintre
soţi se intensifică, se adânceşte, se înnobilează continuu şi mai presus de
toate, dobândeşte un sens divin, pe care îl descoperă cu adevărat Iubirea
Domnului. Marea minune a existenţei este că Dumnezeu a făcut doi dintr-
unul şi că aceşti doi rămân unul prin iubire. Numai Dumnezeu poate aprinde
flacăra iubirii în inima lor şi nimeni şi nimic nu o poate stinge, întrucât se
îndreaptă spre El şi se descoperă ca energie izvorâtă din El. Aşadar căsătoria
nu mai perpetuează exclusiv natura. „Căsătoria, în plenitudinea ei de taină,
presupune iubirea adevărată, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, iar iubirea
presupune omul ca „persoană”132.
Relaţiile dintre soţi sunt binecuvântate de Biserică, transfigurate prin
harul Duhului Sfânt şi transformate întrâo alianţă eternă de dragoste. Iată
deci primul scop al căsătoriei şi anume desăvârşirea în dragoste.
Această desăvârşire în dragoste se realizează doar în Biserică şi prin
Biserică. Mulţi privim „căsătoria ca ceva care priveşte pe cei căsătoriţi, ca
ceva ce li se întâmplă lor, şi nu întregii Biserici şi, prin urmare, lumii înseşi,
nu vom pricepe niciodată înţelesul cu adevărat al sacramentului căsătoriei:
marea taină la care se referă Sântul Pavel când spune: „iar eu zic în Hristos
şi în Biserică.” Noi trebuie să înţelegem că adevărata temă, adevăratul
„conţinut” şi obiectul al acestui sacrament nu este „familia”, ci dragostea.
Familia ca atare, familia în sine poate fi o distorsiune demonică a dragostei –

131
Nicodim Aghioritul, Carte folositoare pentru suflet, p. 17, apud Pop Hoban Angela Doina,op.cit., p. 44.
132
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 333.

65
şi există cuvinte aspre despre aceasta în Evanghelie: „Şi duşmanii omului
(vor fi) casnicii lui”(Matei 10.36). In acest sens profund sacramentul nunţii
cuprinde mai mult decât familia”133. Taina Căsătoriei mântuieşte „eros”-ul
natural adică îl ipostaziază în cadrul Bisericii, tocmai fiindcă îl altoieşte pe
asceză, care este modul euharistic de existenţă: ea face ca iubirea naturală să
devină asemănătoare iubiri lui Hristos, acelei iubiri care a luat forma crucii,
şi să împlinească minunea crucii lui Hristos134.
Referitor la mântuirea noastră Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne
spune: „Dacă vine cinevă la Mine şi nu-şi urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi
pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi viaţa sa însăşi, nu poate să fie
ucenicul Meu” (Lc. 14, 26). Acest citat rămâne de neînţeles, dacă ignorăm
scopul urmărit. Iar scopul este „eliberarea noastră de necesitatea naturală a
exclusivităţii legăturii biologice create de relaţia trupească şi de înrudire. În
perspectiva trupului euharistic, care este şi aceea a Tainei Căsătoriei,
legătura trupească şi rudenia naturală nu sunt abolite, ci doar încetează de a
mai fi legate de exclusivitatea determinismului biologic...”135.
Neînţelegând sensul adevărat al căsătoriei, creştinii din zilele noastre,
cu atât mai mult necreştinii, absolutizează relaţia lor idolatrizând-o; şi, deşi
au pretenţia de a se cununa în Biserică, ei rămân în afara Bisericii pentru că
înlocuiesc „dimensiunea eclesială” a tainei cu un accentuat „caracter privat”.
Părerea că unirea sau comuniunea conjugală, trupească şi spirituală în
acelaşi timp, este numai un epifenomen al actului înmulţirii, o premiză
133
Alexander Schmemann, op. cit., p. 99-100.
134
Jean Zizioulas vorbeste despre legătura dintre Căsătorie şi Euharistie, în cartea Du personnage à la
personne, p. 319, nota 52, apud Christos Yannaras, op. cit., p. 168. nota 22: „Ar fi o eroare să considerăm
Căsătoria ca pe o simplă confirmare şi binecuvântare a unui fapt biologic. Legată de Euharistie, ea
constitue o chemare: chiar dacă tinerii căsătoriţi au parte de binecuvântarea de a-şi întemeia propria familie,
totuşi reţeaua ultimă şi esenţială de relaţii pe care se întemeiază realitatea lor nu este familia, ci Biserica:
lucru exprimat de adunarea euharistică. O astfel de depăşire a realităţii biologice în eshatologie este
indicată şi de „încoronarea” tinerilor soţi, dar ea se pierde, în sfera esenţei, atunci când celebrarea
Căsătoriei este ruptăde Euharistie.”
135
Ibidem, p. 173.

66
indispensabilă pentru naşterea copiilor sau numai justificarea neapărat
necesară în viaţa morală faţă de invazia concupiscenţei, susţinută cu titlu de
prestigiu de către o gândire apuseană milenară este superficială136.
Vocaţia unui sacerdoţiu conjugal este o aspiraţie către desăvârşire. Sub
influenţa acestei chemări soţii pot să vadă că cea mai înaltă datorire a
legăturii lor este ajutorul ce şi-l acordă unul altuia în vederea propăşirii lor
spirituale, cunoscând astfel şi sfinţenia legământului lor. Prin însăşi statutul
său ontologic omul nu poate trăi singur izolat. Pentru el căsătoria este
singura comuniune deplină de viaţa necondiţionată. Sfântul Ioan Gură de
Aur spunea în acest sens că: „soţii desăvârşiţi nu sunt cu nimic mai prejos
decât călugării, ei pot să dea dovadă de virtuţi mai mari decât cele
monastice”137.
Obligaţia soţilor este de a trăi în sfinţenia comuniunii lor cu Hristos
fără întrerupere. De vreme ce căsătoria este o taină, ea este şi spaţiul unei
necontenite Cicizecimi. Hristos este prezent continuu în căminul conjugal
prin Duhul Sfânt revărsat prin Sfânta Taină a Cununiei cât şi prin celelalte
taine.
Creştinul este chemat – din lumea aceasta – pentru a trăi o nouă viaţă,
pentru a deveni fiu şi cetăţean al Împărăţiei, şi aceasta o poate împlini în
căsătorie. Însă, în această situaţie, căsătoria încetează de a mai fi simpla
satisfacere a unei exigenţe temporare privind natura omului sau un mijloc de
a-şi asigura supravieţuirea iluzorie de-a lungul descendenţei sale. Ea devine
unitate unică în iubirea dintre două persoane ce pot transcende propria
umanitate şi astfel să fie uniţi nu numai „unul cu altul” ci şi „în Hristos şi în

136
Preot Prof. Ilie Moldovan, op. cit., vol. II, p. 67.
137
Apud Pop Hoban Angela Doina, op. cit, p. 45.

67
Biserică”138. În acest mod, căsătoria creştină nu mai este doar o simplă unire
„conjugală” sau o unire pur terestră, ci o legătură care va subzista în
trupurile noastre ce vor fi „slăvite” iar Hristos va fi „totul în toate”.Acesta
este adevăratul scop al căsătoriei cât şi al vieţii oricărui creştin anume
desăvârşirea în iubire.

Cap. III.

138
Jean Meyendorff, Le Mariage dans la perspective orthodoxe, YMCA-PRESS, Paris, 1986, p.42-43,apud
Preot. dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 12.

68
PREVEDERI CANONICE
CU PRIVIRE LA ADMINISTRAREA
TAINEI CĂSĂTĂRIEI

1. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească candidaţii


la Sfintei Taină a Căsătoriei139

Asupra condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească primitorii voi


vorbi mai pe larg deoarece aceste condiţii urmăresc asigurarea unei stări cât
mai corespunzătoare de sănătate religioasă, de sănătate morală, fizică şi
socială, pentru cei ce doresc să întemeieze o familie. Condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească candidaţii la căsătorie pot fi împărţite în patru
categorii: religioase, morale, fizice şi sociale.

a) Condiţii religioase.
Principalele condiţii religioase sunt: credinţa ortodoxă sau dreapta
credinţă; botezul valid; calitatea de membru al Bisericii cu toate drepturile;
nici una dintre cele două persoane să nu fie logodită bisericeşte cu o altă
139
Pentru acest capitol am folosit informaţiile cuprinse în lucrarea Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Dreptul
Canonic Ortodox, Ed. IBMO, Bucureşti, 1990, în capitolul Administrarea Sf. Taine a Cununiei, p. 67 -101.

69
persoană; de asemenea să nu fie căsătorită cu (bisericeşte sau civil); dacă a
fost căsătorită să obţină divorţul bisericesc dacă a fost şi cununată sau numai
civil dacă nu a fost cununată; nici una să nu fi fost căsătorită de trei ori;
persoanele să nu se afle în legătură de înrudire spirituală sau religioasă în
astfel de grade în care este oprită căsătoria după legile bisericeşti; nici una să
nu fie de altă religie (căsătoria mixtă nefiind acceptată); partea bărbătească
să nu fie hirotonită sau hirotesită în vreo treaptă a preoţiei şi nici hirotesită în
treapta de ipodiacon (can. 26 ap.; 6, VI ec.); nici una din persoane să nu fi
depus voturi monahale; să aibă nuni ortodocşi şi nu de altă religie;
persoanele candidate la căsătorie să aibă dispensă de impedimentele
religioase, de la care se poate obţine aceasta, în cazul în care există astefel de
impedimente.

b) Condiţii morale.
Principalele condiţii morale pe care trebuie să le îndeplinească,
primitorii Sf. Taine a Cununiei sunt: să fie conştienţi de ceea ce vor să facă;
să fie morali, adică să nu fi săvârşit anumite acte grave care i-ar descalifica
din punct de vedere moral; persoanele cu care se căsătoresc candidaţii la
preoţie să fie fecioare (Nov. Just. 6,1,3,22,42: Pravila Mare, Glavele 58 şi
61); să nu fie în grad de înrudire morală care să îi oprească de la căsătorie; să
aibă dispensă de impedimentele respective dacă aceasta este posibil.

c) Condiţii fizice.
Principalele condiţii fizice pe care trebuie să le îndeplinească,
primitorii Sfintei Taine a Cununiei sunt: să nu fie de acelaşi sex; să dispună
de sănătatea fizică trebuitoare; să aibă vârsta stabilită ca majorat
matrimonial; să fie prezente în mod fizic la încheierea căsătoriei ca şi la

70
administrarea Sf. Taine a Cununiei; să nu existe între ele legătură de înrudire
fizică, adică de sânge sau de cuscrie, în astfel de grade în care Biserica nu le
permite căsătoria; să aibă dispensă de impedimentele de la care se poate
acorda aceasta.

d) Condiţii sociale.
Principalele condiţii sociale pe care trebuie să le îndeplinească,
primitorii Sfintei Taine a Cununiei sunt: să fie cetăţeni ai statului în care vor
să încheie căsătoria şi să aibă liberul exerciţiu al drepturilor civile, nefiind
loviţi de vreo interdicţie; să aibă deplină libertate socială; să aibă aprobarea
aprobarea autorităţii superioare sau a organelor competente, când este
necesară o astfel de aprobare pentru persoane aflate în situaţii deosebite, fie
sub raportul libertăţii sociale, fie sub acela al profesiunii sau funcţiuniii
(binecuvântarea arhierească pentru candidatul la hirotonie); să încheie în
prealabil căsătoria civilă şi să prezinte dovada acesteia şi să aibă dispensele
trebuitoare în cazurile necesare şi posibile.

2. Rudenia ca impediment la căsătorie.

Prin impedimente la căsătorie trebuie să înţelegem împrejurările sau


situaţiile care se opun la încheierea unei căsătorii. Determinarea acestor
impedimente aparţine autorităţii civile, pentru caracterul civil al căsătoriei, şi
autorităţii bisericeşti pentru caracterul religios140.

140
Prof. Iorgu D. Ivan, Căsătoria – Sfântă Taină a Bisericii şi Instituţie Juridică a Statului, în rev. BOR.,
anul CI (1983), nr. 9-10, p. 740.

71
Cu privire la înrudire, după natura ei, poate fi religioasă, morală sau
fizică. Când aceasta se constată în anumite grade sau trepte care exprimă o
înrudire mai îndepărtată, ea nu constituie o piedică la căsătorie şi cununie,
sau eventual, constituie o piedică ce poate fi înlăturată pe cale de dispensă.
Când însă înrudirea se constată a fi prea apropiate la primitorii Sfintei Taine
a Cununiei, atunci ea poate constitui o piedică, de la care nu se poate da
dispensă, şi în acest caz se opreşte căsătoria, iar dacă s-a încheiat totuşi
aceasta, produce efectul anulării141.

Care sunt gradele de rudenie ce opresc de la căsătorie?


a) Rudenia religioasă:
Rudenia religioasă întemeiată pe actul asistării sau ţinerii la botez a
fost socotită iniţial ca formând impediment la căsătorie numai între naş şi
fini, adică în gradul întâi (Justinian, Cod. V.26). Mai târziu însă, prin canonul
53 al Sinod. VI ec. (Trulan) s-a extins impedimentul acestei înrudiri până în
gradul doi, specificându-se în termeni clari că este interzisă căsătoria între
naşi şi mama finului142.
Textul canonului spune: „Fiindcă mai mare este rudenia cea după
Hristos decât legătura cea a trupurilor, ne-am înştiinţat însă că în oarecare
locuri, unii primind copiii din Sfântul şi mântuitorul Botez, şi după aceasta,
văduvind maicile acelora, se învoiesc de fac împreună locuinţă prin nuntă;
hotărâm ca de acum nimic de acest fel să se facă. Iar oarecare după Canonul

141
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca,op.cit., p. 74.
142
Ibidem, p. 86.

72
acesta s-ar vădi făcând-o aceasta, mai întâi să se despartă de această
nelegiuită însoţire.Iar apoi şi certărilor curvarilor să se supună”143.
Vasilicalele au extins până în gradul trei, în toate cazurile
impedimentul rudeniei religioase întemeiate pe actul ţinerii la botez (Vasilic.
27, 5, 14), totuşi, în mod practic s-a statornicit rânduiala că se poate obţine
dispensă pentru gradul trei dar pentru gradul I şi II nu se poate cere şi nici
acorda dispensă.
Cât priveşte rudenia religioasă întemeiată pe actul asistării la cununie,
deşi nu este prevăzut în rânduielile canonice ale Bisericii, s-a impus ca şi
obicei, înrudirea aceasta fiind asimilată cu aceea care se naşte din actul
ţinerii la botez, stabilindu-se că acest grad de rudenie constituie – ca şi cel
dintâi – un impediment la căsătorie, până în gradul trei exclusiv în toate
cazurile, cu posibilitatea acordării de dispensă în gradul trei144.

b) Rudenia morală:
1) Cel mai simplu fel de înrudire morală, care constituie numai într-un
singur grad impediment de căsătorie, este înrudirea ce se naşte din actul
tutelei. Aceasta constituie impediment la căsătorie numai între tutore şi
persoana aflată sub tutelă, bineînţeles ca ele să fie de sex diferit, însă numai
pentru durată tutelei.
Această regulă trebuie înţeleasă însă şi aplicată în funcţie de existenţa
sau inexistenţa altor eventuale înrudiri ce ar putea exista între tutore şi
persoana tutelată, în mod independent de tutelă şi adică de o înrudire
religioasă, altă înrudire morală sau înrudire de sânge ori de cuscrie.

143
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, Pravila Mare (Îndreptarea Legii), gl.155 op. cit., p. 282- 283.
144
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 87- 88.

73
2) Asemănătoare formal cu tutela, dar deosebită prin natura sa de
tutelă, îmfierea sau adopţiunea crează raporturi depline de familie şi pentru
întreaga viaţă, cel puţin în principiu, între părintele adoptiv şi fiul adoptiv
sau între cel ce înfiază şi cel înfiat, precum şi între ceilalţi membri ai
familiilor acestora. De aceea, înfierea sau adopţiunea constituie tocmai din
această pricină un impediment la căsătorie, în toate cazurile până în gradul
trei.
Biserica, binecuvântând printr-o slujbă specială actul adopţiunii, a
socotit înrudirea ce se naşte din acest act un impediment până cel mult în
gradul patru, dar pe urmă, cedând, practica binecuvântării adopţiunii de către
Biserică, a redus acest impediment până la gradul doi inclusiv, rânduială ce
se păstrează şi acum.
Legile de stat însă, inclusiv Codul familiei din ţara noastră (art.7)
extind impedimentul adopţiunii sau al înfierii până la gradul trei în toate
cazurile, aşa încât faţă de practica bisericească numai cu privire la acest
singur fel de rudenie este mai puţin exigentă decât legile de stat, socotind-o
impediment numai până la gradul doi.
3) Alt fel de înrudire morală, ce constituie impediment la căsătorie,
provocând complicaţii mai multe, este logodna bisericească (logodna civilă
nu este socotită creatoare de impediment la căsătorie).
Considerând că încheierea logodnei obligă pe tineri să facă
promisiunea solemnă de căsătorie sau arvuna căsătoriei, în care constă de
fapt logodna, ea însemnâmd anticiparea căsătoriei şi deci stabilirea prin actul
logodnei a relaţiilor respective de intimitate pe întreaga scară şi în întreaga
scară şi în întreaga extensiune în care se stabilesc acestea prin actul
căsătoriei.

74
Raţionând tocmai în acest chip, Biserica a asimilat logodna cu
căsătoria în materie de impedimente şi de efecte, adică de creere a unor noi
impedimente şi în consecinţă socoteşte ca a doua căsătorie, căsătoria ce o
încheie o persoană care mai fusese logodită bisericeşte cu altă persoană
decât cea cu care se căsătoreşte.
Sinodul VI ecumenic (Trulan) reglementează acest lucru arătând că
logodna este percepută ca o căsătorie: can 94 VI ec. „Cel ce va lua întru
împărtăşie de nuntă muiere, pe cea logodită cu altul, încă viu
fiindlogodnicul ei, să se supună vinovăţiei preacurviei”145.

c) Rudenia fizică146

A treia categorie de înrudire care constituie în diverse grade un


impediment la căsătorie, este rudenia fizică cu cele două modalităţi ale ei,
rudenia de sânge şi rudenia cuscriei.
În privinţa limitelor în care rudenia de sânge constituie un impediment
la căsătorie sau adoptat la început normele dreptului mozaic, cuprinse în
captolul 18 din Levitic. Potrivit acestora, este interzisă căsătoria între rudele
de sânge, atât în linie directă cât şi colaterală, până în gradul trei inclusiv.
Împăratul Teodosie cel Mare l-a extins până în gradul patru,
interzicând căsătoria între verii primari. Sinodul Trulan prin canonul 54, o
interzice din nou şi categoric, oprind totodată căsătoria între rudele de sânge
de gradul patru în toate cazurile, adică şi pe linie directă şi pe linie
colaterală. Mai târziu Vasilicalele au extins acest impediment până ăn gradul
şase în toate cazurile, iar la gradul şapte au fost extinse întâi provizoriu, de

145
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 317.
146
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 92-98.

75
un sinod întrunit la Constantinopol, între anii 1023-143, şi definitiv printr-un
alt sinod de la Constantinopol, întrunit în anul 1166.
În concluzie, regula ce poate fi stabilită pentru rudenia de sânge, ca
impediment la căsătorie este următoarea: atât pe linie directă cât şi pe linie
colaterală, ea constituie un impediment până în gradul şapte inclusiv.
Practica vieţii bisericeşti a stabilit, că pe linie directă înrudirea de sânge
constituie impediment nelimitat, adică s-ar putea spune până la infinit.
Cât priveşte gradele acestei înrudiri pe linie colaterală, practica vieţii
bisericeşti a stabilit următoarea regulă: în gradul şapte, şase şi cinci se poate
acorda dispensă de către episcop chiar şi în gradul patru, în unele cazuri
posibile ca de exemplu între verii primari şi până la gradul trei, nu se poate
şi nici obţine dispensă, iar în gradul patru al verilor primari, se poate obţine
dispensă numai de la sinod.
A doua modalitate a rudeniei fizice, rudenia cuscriei, pentru
impedimentele la căsătorie ce iau naştere din aceasta, se prezintă în trei felri
şi anume:
a) Cu privire la cuscria de felul întâi, ca impediment la căsătorie,
Biserica s-a orientat tot după normele dreptului mozaic (Levitic cap. 18) şi
după dreptul roman, socotind că înrudirea de acest fel între un soţ şi
consângenii celuilalt soţ constituie un impediment la căsătorie până în gradul
trei în toate cazurile.
Pe linie colaterală a fost extins mai târziu prin analogie cu
impedimentul rudeniei de sânge, până la gradul cinci, prin hotărârea unui
sinod întrunit în anul 966 la Constantinopol şi apoi până la gradul şase,
printr-un sinod întrunit tot la Constantinopol, la anul 1199.
Drept regulă cu privire la limitele în care înrudirea cuscriei de felul
întâi constituie un impediment la căsătorie, pot fi stabilite următoarele:

76
Cuscria de felul întâi pe linie directă constituie un impediment la
căsătorie, până la infinit, iar cuscria de felul întâi pe linie colaterală,
constituie un impediment la căsătorie, până la gradul şase inclusiv.
Dispensele pentru acest impediment în gradele cinci şi şase se pot
acorda de episcop, iar în gradul patru numai de către sinod.
b) Cuscria de felul al doilea, rudenia ce se stabileşte între consângenii
celor doi soţi, a fost privită de Biserică dintru început ca impediment la
căsătorie, de aceeaşi greutate ca şi cuscria de felul întâi. Pe baza normelor
dreptului roman şi a obiceiurilor stabilite între creştini, şi pe baza
prevederilor canonului 54 al sinodului VI ecumenic, cuscria de felul doi a
fost socotită ca impediment la căsătorie până în gradul patru inclusiv. Dar cu
timpul, impedmentul acestei înrudiri a fost extins până în gradul şase
inclusiv, de către sinodul de la Constantinopol, din anul 966.
Pe temeiul celor spuse în legătură cu înrudirea cuscriei de felul al
doilea se pot anunţa următoarele reguli:
Cuscria de felul al doilea constituie un impediment la căsătorie în toate
cazurile până inclusiv în gradul cinci, iar în gradul şase şi şapte numai în
cazul când prin căsătorie s-ar produce amestec ilicit de nume care în gradul
şapte este inevitabil.
Dispensele de acest impediment în gradele cinci,şase şi şapte, pot fi
acordate de către episop, iar în gradul patru, numai de către sinod.
c) Cuscria de felul al treilea, rudenie ce se realizează între trei familii,
prin cel puţin două căsătorii, constituie şi ea un impediment după rânduielile
bisericeşti, până inclusiv în gradul trei aşa cum s-a stabilit pe cale de obicei.
Rânduiala aceasta nu se întemeiază pe vreun canon ci numai pe obicei
şi pe unele norme ale dreptului roman şi bizantin care au fost aplicate şi în
viaţa Bisericii şi astfel s-a ajuns ca în veacul XIII-XIV să se generalizeze

77
rânduiala amintită, fiind totuşi posibil ca în gradul trei să se acorde dispensă
şi de la acest impediment.
Prin înşirarea acestor categorii de impedimente la încheierea căsătorie
am dorit să arăt că Biseica s-a preocupat şi se preocupă de asigurarea pe cât
se poate a celor mai bune condiţii pentru încheierea căsătoriei, evitându-se
unele cauze de natură religioase, morale şi fizice, prin care s-ar prejudicia
sănătatea religioasă, morală şi fizică a familiei, dacă s-ar permite încheierea
căsătoriei atunci când există vreunele din impedimentele pe care le-am
enumerat.

2. Rânduieli canonice cu privire la modul în care se administrează


Sfânta Taină a Cununiei.

Săvârşitorul Tainei Cununiei


Potrivit rânduielilor religioase, cât şi a celor juridice bisericeşti,
săvârşitorul Tainei Cununiei poate fi numai episcopul sau preotul 147 care are
hirotonia validă şi care să nu fie pus sub vreo pedeapsă, care să-l oprească de
la săvârşirea Sfintelor Taine.
Vechile Pravile îi opresc pe preoţii-călugări (ieromonahi) să oficieze
nunta, ca unii care au făcut votul castităţii şi care nu pot deci lua parte nici la
dansul ritual de la „Isaie dănţuieşte ...”, nici la ospăţul şi petrecerea cu care e
împreunată de obicei nunta148. În cazuri exepţionale, atunci când nu există un

147
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, (II), Omilia XLVIII, 6, trad., introd., indici şi note de Pr. D.
Fecioru, edit. IBMO, Bucureşti, 1989, p. 166.
148
Răspunsurile canonice ale lui Petru Hartofilaxul (sec. XI), în «Sint. Aten.», V, 570; Regulile călugăreşti
ale Sfântului Teodor Studitul (P.G., t.XCIX, col.941); Pravila Mare (Îndreptarea Legii), gl.135, alin. 2; cap.
84 din Nomocanonul slav în 228 titluri, apud Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Specială (pentru
facultăţile de teologie), Ed. Nemira, Bucureşti, 2002, p. 311.

78
alt preot care să oficieze nunta preotul poate să oficieze cununia propriului
său fiu sau a fiicei sale149.
Săvârşitorul Tainei este în Biserica Ortodoxă preotul, pentru că prin el
vine în faţa celor ce se căsătoresc şi în mijlocul lor în mod invizibil Însuşi
Hristos, Care pecetluieşte legătura naturală pe care ei o realizează prin
consimţirea între ei şi care îi menţine pe aceştia uniţi în El. A considera
căsătoria încheiată numai prin consimţirea soţilor, ca în catolicism, unde
preotul este numai martor, înseamnă a o vedea doar la nivelul ei de legătură
naturală. Sfântul Ignatie al Antiohiei spune că cei ce se căsătoresc trebuie să
se adreseze episcopului, nu numai ca să primească de la el permisiunea, ci şi
binecuvântarea pentru ca nunta să se facă în Domnul şi nu după poftă150.
Acolo unde preotul nu slujeşte nunta nu poate fi vorba de Taină.
Mărturisirea Ortodoxă o spune lămurit: „Care este a şasea Taină? Răspuns:
Cinstita nuntă. Aceasta se face mai întâi cu învoirea bărbatului şi a femeii
între dânşi, nefiind la mijloc vreo împiedicare. Dar învoirea nu este
îndestulătoare pentru adevărata nuntă, decât numai dacă ei înşişi vor
mărturisi unul altuia, înaintea preotului, făgăduinţa lor şi să-şi dea mâna că
vor păziunul latuia credinţa şi dragostea nunţii până la sfârşitul vieţii lor şi că
în nici o primejdie nu va lăsa unul pe altul. În sfârşit, preotul întăreşte şi
binecuvintează această înţelegere şi făgăduială a lor. Şi astfel se împlinesc
cele scrise: «Cinstită este nunta şi patul neîntinat» (Evrei 13.4)”151.

Primitorii Sf. Taine a Cununiei

149
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., 317 şi Pravila Bisericească a mitropolitului Nifon , ed. II,
p.9; artic. 210din Nomocanonul slav în 228 titluri.
150
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp, v,2, în Scrierile Părinţilor Apostolici, vol I, trad. de Pr.
D. Fecioru, Ed. IBMO, Bucureşti, 1979, p. 188.
151
Mărturisirea Ortodoxă, Bucureşti, 1922, Întrebarea CXV-a, p. 106, apud Pr. Magistrand Ioan Gh.
Chirvasie, Slujitorul Tainei Nunţii în cele trei confesiuni creştine, în rev. Ortodoxia, Bucureşti, Anul XI
(1959), nr. 2, p. 221.

79
Primitorii sunt doi credincioşi ai Biserici, de sex diferit care dovedesc
că au botez valid şi îndeplinesc condiţiile pe care le impune Biserica spre a fi
respectate. Despre aceste condiţii am vorbi în capitolul trecut. Persoanele
care vor să se căsătorească trebuie să se mărturisească în prealabil şi să
primească dezlegare de păcate.

Naşii la Cununie
Atât la logodnă, cât şi la cununie, mirii sunt asistaţi de naşi sau
nuni.rostul naşilor la Cununie este la fel ca şi la Botez: ei sunt părinţii
spirituali ai celor care se vor naşte ca familie, în Biserică.
Naşii nu sunt doar simpli asistenţi aşa cum sunt ceilalţi nuntaşi, nu au
doar un rol estetic sau întregitor al decorului, ci ei sunt sau devin din acel
moment părinţi sufleteşti sau sppirituali ai finilor.
Având în vedere aceste consideraţii mirii trebuie să fie călăuziţi, în
alegerea naşilor, de principii creştineşti sănătoase, duhovniceşti, şi nu
deinterese, care pot crea stări conflicttuale, crize sau cel puţin indiferentism.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească naşii la cununie pot fi
sintetizate astfel:
– naşii să fie ortodocşi152;
– naşii sau nunii să fie mai în vârstă decât mirii , pentru a avea mai
multă autoritate în faţa lor şi mai multă experienţă de viaţă;
– trebuie ca ei să fie căsătoriţi civil şi religios, având o viaţă de creştin
model.

Materia Sf. Taine a Cununiei.

152
Cf. Regulamentului de procedură, artic. 47: “Clericii sunt obligaţi să nu oficieze Taine Cununiei decât
între ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi”.

80
Materia este consimţământul liber al bărbatului şi al femeii de a se uni
şi trăi împreună întreaga viaţă, în iubire şi sprijin reciproc, pentru
îndeplinirea tuturor îndatoririlor prin care se realizează scopul căsătoriei.
Materia Sfintelor Taine nu este numai un „semn vizibil”, ci şi
substratul natural care se schimbă datorită prezenţei energiilor divine. În
Taina Sfintei Cununii materia este dragostea dintre bărbat şi femeia. După
Sfântul Ioan Gură de Aur: „ Dragostea îi uneşte pe cei doi miri şi îi uneşte cu
Dumnezeu”153.

Locul săvârşirii Sf. Taine a Cununiei.


Locul în care se săvîrşeşte Slujba Cununiei este biserica şi nu în alte
locuri cum se obişnuieşte. De ce? Pentru că biserica este locul în care
Dumnezeu este tot timpul prezent prin Sfintele Daruri şi este locul în care se
săvârşesc şi celelalte sfinte taine; săvârşindu-se deci în biserică ea este făcută
în faţa lui Dumnezeu.
Un alt motiv pentru care cununia se face în biserică este faptul că ea
este unul din evenimentele cele mai de seamă din viaţa omului, trebuie
săvârşită în mijlocul comunintăţii creştine din care fac parte mirii, deci în
biserică – locaşul de adunare al comunităţii, locul unde comunitatea se
bucură împreună cu mirii şi sunt copărtaşi la bucuria mirilor şi la cele mai
importante evenimente din viaţa religioasă a fiecărui creştin.

Timpul săvârşirii Sf. Taine a Cununiei.


Cât priveşte timpul săvârşirii Sfintei Cununii sunt socotite potrivite
zilele care nu sunt prevăzute ca zile de post şi cele în care nu se serbează

153
Sf. Ioan Gură de Aur, Epist. Ad. Ephesios, P.G. LXII, col 141, apud drd. René Broscăreanu, art. cit., p.
111.

81
praznice mari ale Bisericii. În nici un caz nu se săvârşesc Cununii în zilele
de Miercuri şi Vineri, la 29 august, şi la 14 septembrie. Cu aprobarea
episcopului, pentru cazuri speciale, pot fi săvârşite Cununii după prima
săptămână şi înainte de ultima săptămână a posturilor mai mari de peste an,
în principiu la domiciliul soţilor şi cu recomandarea evitării petrecerilor. 154
Nu se mai fac, de asemenea, nunţi în Săptămâna Luminată , în timpul dintre
Crăciun şi Bobotează (25 dec.- 6.ian.), în Duminica Rusaliilor, în toate
praznicele împărăteşti, precum şi în ajunul tuturor praznicelor împărăteşti,
pentru ca veselia lumească a nunţii să nu eclipseze bucuria duhovnicească a
celor mai mari sărbători crerştine, transformându-le în prilejuri de desfătare
şi petrecere lumească155. Canonul 52 Laodiceea şi canonul 62 apostolic
menţionează că nu se cade ca în timpul „patruzecimii” să nu se facă nunţi156.

Vestirile sau anunţările.


Căsătoria ca şi act civil este reglementată de către stat, iar ca act
religios de către Biserică. De aceea atât Biserica cât şi Statul caută ca înainte
de a aproba încheierea unei căsătorii, să se documenteze cu privire la
raporturile dintre viitorii soţi, pentru ca nu cumva între ei să existe piedici
legale sau religioasecare s-ar opune încheierii căsătoriei lor, dar pe care ei nu
le cunosc, fie ar fi ispitiţi a le trece sub tăcere, a nu le mărturisi. Pentru o cât
mai largă informare asupra raporturilor dintre viitorii soţi, Codul Familiei,
după ce în art. 13 prevede datoria lor de a arăta în declaraţia de căsătorie că
nu există nici o piedică legală la căsătorie, în art. 14 precizează că « Orice
persoană poate face opunere la căsătorie dacă există o piedică legală, ori

154
Prof. Iorgu D. Ivan, art. cit., p. 754.
155
Vezi Învăţătura de credinţă creştină-ortodoxă, tip. cu aprob. Sfântului Sinod, 1952, p. 300-301, apud
Pr.Prof. Dr. Ene Branişte, op.cit., p.313.
156
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 440.

82
dacă alte cerinţe ale legii nu sunt împlinite », trebuind să arate însă în scris
dovezile pe care îşi întemeiază opunerea157.
Biserica respectă toate dispoziţiile prin care statul reglementează
căsătoria, sub aspect civil, dar şi Biserica are dispoziţii proprii prin care
reglementează căsătoria din punct de vedere religios, preotul paroh
competent să oficieze Cununia religioasă – după ce va constata că mirii sunt
botezaţi ortodox şi că ei nu se află în grade de rudenie interzise de Biserică
– va anunţa cererea de căsătorie în două duminici consecutive, iar în caz de
urgenţă motivată, într-o duminică sau zi de sărbătoare, cu o săptămână
înainte de ziua fixată pentru Cununie (preotul având obligaţia să îi
lămurească pe credincioşi asupra scopului pentru care se fac aceste vestiri şi
ce anume impedimente are în vedere Biserica).
Alte rânduieli canonice cu privire la modul în care se administrează
Sf. Taină a Cununiei arată că: slujba să se facă după ritualul prescris de
Biserică; să nu se repete căsătoria unor persoane valid cununate pentru ca nu
cumva aceasta să ducă la ivirea anumitor credinţe deşarte şi să se obţină
dispensă în cazurile necesare şi posibile cum ar fi: pentru vestiri, pentru
vremea de post etc.

157
Prof. Iorgu D. Ivan, art.cit., p. 740.

83
Cap. IV.
ISTORICUL TAINEI CUNUNIEI

84
1. Evoluţia ritualului Tainei Căsătoriei.

Este foarte important ca să înţelegem că, în Biserică, dintru început,


căsătoria a fost considerată „Căsătorie creştină” sau căsătoria a fost
contractată şi trăită în Hristos (I Cor. 7.39), pentru că era căsătoria între două
persoane botezate în Hristos, sfinţenia căsătoriei depinzând nu de ritualul
încununării ci de identitatea baptismală a cuplului.
În primele secole căsătoria creştinilor diferea de cea a păgânilor în
parte, dacă nu în totalitate, mai ales în ceea ce priveşte obiceiurile referitoare
la mire sau la mireasă, la petrecerile ce însoţeau căstoria, pregătirea camerei
nupţiale etc., adesea erau respectate legile civile impuse de puterea statală
dar după cum spune în epistola către Diognet: „Se căsătoresc ca toţi
oamenii ... Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor
rânduite de stat, dar prin felul lor de viaţă, biruiesc legie”158.

158
Epistola către Diognet, V. 6,8, trad. Pr. D. Fecioru, în Scrierile Părinţilor Apostolici, în PSB, vol 1, Ed.
IBM, Bucureşti, 1979, p. 340.

85
În timp ce Ritul Roman nu a avut o slujbă proprie căsătoriei, toate
riturile Răsăritene au avut slujbe speciale de binecuvântare şi de încununare
a acestora, însă în strânsă legătură cu Euharistia sau mai bine zis, în cadrul
Dumnezeieştii Liturghii159.
Cum se căsătoreau creştinii? Această întrebare este frecvent pusă şi
răspunsurile diferă:
– în timp ce unii susţin că nu a existat nici un fel de slujbă pentru
consacrarea căsătoriei,
– alţii afirmă că o anumită procedură trebuia să fi existat.
Astăzi, când pe de o parte creştinii nu mai înţeleg nimic din sensul
creştin al căsătoriei, iar pe de altă parte se încearcă o înnoire a spiritualităţii
creştine referitoare la căsătorie, pentru a ajunge la o perspectivă creştin
ortodoxă este necesar să recurgem la mărturiile vechi autentice care se
sprijină pe adevărul scripturistic.

1.1. Ritualul Tainei Căsătoriei în primele trei secole.

După cum se ştie Biserica primară s-a confruntat, în activitatea ei de


început, cu împrejurări şi condiţii deosebit de grele, fapt pentru care
mărturiile scrise cu privire la Taina Căsătoriei şi modalitatea ei de oficiere
sunt foarte puţine. Aceasta pentru că Părinţii sau Bărbaţii Apostolici, s-au
concentrat în special asupra învăţăturilor de ordin practic, punându-se
accentul pe ţinuta morală a vieţii creştinilor, asupra mesajelor de îmbărbătare
în faţa persecuţiilor şi asupra principalelor teme de doctrină cum ar fi:
Tainele de iniţiere, Biserica, ierarhia bisericească etc.

159
Mark Searle, Kenneth W. Stevenson, Documents of the Marriage Liturgy, The Liturgical Press,
Collegeville, Minnesota, p. 6, apud Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 74.

86
Încă din antichitate căsătoria a fost considerată sfântă; în lumea greacă
şi romană, căsătoria era considerată o instituţie a societăţii, fiind însoţită de
„binecuvântări”, de imne şi sacrificii. În Vechiul Testament, caracterul sacru
al căsătoriei a fost accentuat prin cuvântul creator al lui Dumnezeu ( Fac.
2.24).
Creştinii primelor secole şi-au trăit căsătoria în Duhul învăţăturii
Mântuitorului şi a Apostolilor după cum spune Sfântul Clement Romanul, că
creştinii nu trebuie să vieţuiască la întâmplare, ştiind că sunt „parte sfântă” ci
trebuie să facă „fapte de sfinţenie, fugind de clevetiri, de legături spurcate şi
necurate, de beţii, de răzvrătiri, de pofte urâte, de adulterul cel necurat şi de
ticăloasa mândrie... Să ne alipim, dar, de aceeia cărora li s-a dat de la
Dumnnezeu harul. Să ne îmbrăcăm cu unirea, smerenidu-ne... fiind drepţi
prin fapte, nu prin cuvinte”160. Pentru oficierea căsătoriei creştinii se
conformau procedurilor vremii şi locului în care trăiau, în măsura în care
acestea nu contraveneau credinţei creştine. Referitor la modul de vieţuire al
creştinilor din primele trei secole în „Epistola către Diognet” sunt cuprinse
informaţii preţioase: „Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni ...locuiesc
în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează
obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de
viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută ...
Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii ... Se căsătoresc ca toţi
oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi ... Locuiesc pe pământ,
dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul
lor de viaţă, biruiesc legie”161.
160
Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), XXX.1,3, în vol. cit., p. 61. De aceeaşi părere
este şi Sfântul Ignatie Teoforul când spune ,,Grăieşte surorilor mele să iubească pe Domnul şi să se
mulţumească, trupeşte şi duhovniceşte, cu soţii lor. La fel şi fraţilor mei porunceşte-le, în numele lui Iisus
Hristos, să-şi iubească soţiile, cum iubeşte Domnul Biseica” (Efes. 5. 25) în Epistola către Policarp, v,1, în
vol. cit., p. 188.
161
Epistola către Diognet, V. 6,8, în vol. cit., p. 339-340.

87
Canonul 54 al sinodului din Elvira, ţinut în jurul anului 306 admite ca
toţi cei botezaţi să se căsătorească după aceeaşi legislaţie ca şi păgânii.
Biserica a considerat ca evidentă ideea că şi creştinii se supun legislaţieie
romane; de asemenea chestiunle legate de căsătorie le rezolvauîn faţa
tribunalului civil162. Cu toate acestea, Biserica a fost preocupată de
căsătorirea celor botezaţi, vrând să-i protejeze de influenţele păgâne nefaste
şi mai ales de jertfele aduse idolilor. Căsătoria, de care depinde, pentru cei
legaţi de ea, buna chivernisire şi chiar mântuirea proprie şi a celorlalţi
membri ai familiei, avea la creştini încă din acea vreme o mare importanţă.
De aceea, Sf. Ignatie Teoforul arzând de dorinţa de a lăsa Biserica în bună
rânduială, scrie episcopului Policarp al Smirnei, că toţi creştiniii trebuie să se
căsătorească având aprobarea episcopului: „ Trebuie ca aceia care se însoară
şi cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie
căsătoria lor după Domnul, şi nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui
Dumnezeu”163. După indicaţia Sfântului Ignatie Teoforul, prin extindere,
vedem că tot ceea ce face creştinul trebuie să facă doar cu binecuvântare şi
spre slava lui Dumnezeu.
Nu se poate spune că sfatul Sfântului Ignatie s-a impus în toată
creştinătatea; în secolul al III-lea nu se egăseşte nici un document care să
ateste o astfel de practică generalizată, ci dimpotrivă se poate că sfatul
Sfântului Ignatie era principiul care se aplica în episcopatul său de Antiohia.
După obiceiul antic, rolul principal în săvârşirea căsătoriei îl aveau
părinţii, în special tatăl sau tutorele, care se ocupa de copii mai ales când era
vorba de fete. La începutul erei creştine, obiceiurile permiteau o mai mare
independenţă în alegerea mirelui sau miresei.
162
Canonl 54 (Sin. Elvira), apud E. Schillebeeckx, op.cit., p. 219, apud Vasile Gavrilă, op. cit., p. 77.
163
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp, V,2, in PSB., vol I, Ed. IBMO, trad. Pr. D. Fecioru, p.
188.

88
În Noul Testament nu se menţionează vreo colaborare a celor ce doreau
să se căsătorească, cu vreun episcop sau preot, în vederea încheierii
căsătoriei. Sfântul Apostol Pavel ne arată, în epistolele pastorale, că părinţii
sunt cei care trebuie să urmărească respectarea preceptelor creştine în
familiile lor: numai cei care au ştiut a chivernisi bine casa şi numai cei care
au făccut din copii lor buni creştini pot fi aleşi episcopi, sasu preoţi (I Tim.
3.4,12, I Tit. 5.6 u.). În Siria secolului al III-lea, tatăl era cel care era
însărcinat în mod oficial cu responsabilitatea încheierii căsătoriei164.
Până la pacea constantiniană creştinii n-au cunoscut un alt mod de
celebrare a căsătoriei decât cel din familie. Înt-o societate în care creştinii
erau minoritari, ei n-au crezut că ar trebui să se separe de legile în vigoare
ale cetăţii, ci s-au mulţumit să evite elementele de idolatrie precum şi
practicilelicencioase legate de banchetul nnunţii şi de cortegiu. Biserica era
liniştită cu concepţia juridică romană. Sfântul Ambrozie afirma „pactul
conjugal constituie căsătoria”165.
Creştinii nu putea ignora faptul că actul care valida căsătoria, după
legea cetăţii, era transfigurat în interiorul lor prin botezul primit: ei sunt uniţi
în Hristos, şi după învăţătura Sfântului Apostol Pavel unirea lor este semnul
unei uniri şi mai înalte, cea dintre Hristos şi Biserică (Efes. 5.32)166.
Diferenţa dintre o căsătorie necreştină şio căsătorie creştină constă în
faptul că prima era încheiată între doi păgâni, în timp ce a doua implica doi
creştini. O altă deosebire este aceea că în căsătoria creştină unirea celor doi
(bărbat şi femeie) este pecetluită de Sfântul Duh, care trăieşte în fiecare din

164
E. Schillebeckx, op.cit., p. 220, precum şi în Didascalia siriană, c.22 (C. Acheles – Flemining 115,15-
19), apud Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 81.
165
Sfântul Ambrozie, De institutione virginum, 6, P.L. 16, col. 330.
166
Pr.Dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 82.

89
cei doi, unindu-i „într-un singur trup”, amândoi fiind membre ale Trupului
lui Hristos. Ceea ce îi face membri ai Trupului lui Hristos este Euharistia167.
Aşadar până în sec. al IV-lea nu avem nici o dovadă ca ar fi existat o
slujbă specială a Tainei Cununiei, în afara Dumnezeieştii Liturghii, iar ceea
ce consfiinţea şi transfigura căsătoria a doi miri botezaţi era primirea lor la
Sfânta Euharistie, despre care putem spune că a fost şi a rămas Taina
Tainelor, izvorul întregii vieţi liturgice, a Bisericii, ce include şi Taina
Nunţii.
Situaţia din primele secole nu ne demonstrează că Biserica era
indiferentă în privinţa căsătoriei, ci dimpotrivă ea a dorit să precizeze că
Taina Căsătoriei constă în prezenţa lui Dumnezeu în „realitatea terestră” a
căsătoriei şi transfigurarea ei, după modelul unirii spirituale dintre Hristos şi
Biserică. La început, această nouă realitate nu a fost exprimată printr-un
ritual propriu căsătoriei, dar s-a dat căsătoriei un statut aparte prin acceptarea
celor botezaţi la Sfânta Euharistie; pentru că totuşi ceea ce era mai important
nu era folosirea unei slujbe speciale pentru încheierea căsătoriei, ci
pecetluirea căsătoriei prin Botez şi prin Euharistie.

Ritualul Tainei Căsătoriei în secolele IV–VIII

Se ştie că deciziile luate de comun acord de către Constantin şi Liciniu


la Milano (313), pentru a acorda creştinilor totala libertate şi a restitui
bunurile confiscate în timpul persecuţiilor, au generat pentru comunităţile
creştine consecinţe foarte importante în toate domeniile. Odată cu acordarea
libertăţii creştinismului, episcopii vor devenii persoane oficiale, înconjuraţi
de colaboratori, „basilicile” vor deveni locul unde se va săvârşi
167
Jean Meyendorff, op.cit., p. 25, apud Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 83.

90
Dumnezeiasca Liturghie şi celelalte slujbe, se va dezvolta cultul şi chiar o
disciplină canonică, mai ales că perioada cuprinsă între secolele IV- VIII va
coincide şi cu perioada marilor frământări, dar şi a marilor sinoade.
Dacă în timpul primelor trei secole nu existau diferenţe între Apus şi
Răsărit, între secolele al IV-lea şi alVIII-lea apar diferenţe între cele două
lumi creştine. După cum am văzut în capitolul precedent până în secolul al
IV-lea nu se cunoştea o slubă aparte, specială pentru căsătorie, în afara
Euharistiei. În mod obişnuit după căsătoria civilă, cuplul creştin participa la
Sfânta Liturghie unde se împărtăşeau cu Sfânta Împărtăşanie 168, pecetea
căsătoriei, pecete care implica toate responsabilităţile vieţii de creştin.
După pacea adusă de Împăratul Constantin (313), se va elabora o
rânduială plecând de la practicile existente deja în rândul famliei. Această
rânduială consta în binecuvântarea lui Hristos exprimată liturgic, la care se
adăuga, în funcţie de regiune, înmânarea voalului sau acoperirea miresei –
la Roma şi la Milano; fie încununarea – în Răsărit; fie intrarea mirilor în
camera nupţială – în Galia, Spania şi ţinuturile celtice169.
Înmânarea voalului era un ritual specific în Apus, a apărut în Italia în
secolul al IV-lea ca şi ceremonial liturgic, după cum afirmă Sfântul
Ambrozie când zice:„căsătoria însăşi are nevoie să fie sfinţită cu
acoperământul şi binecuvântarea preotului”170. În ceea ce priveşte căsătoria
însăşi, binecuvântarea cuplului avea, la început, un caracter privat. Această
binecuvântare privată se întâlneşte începând cu secolul al IV-lea şi era
acordată de episcop sau preot atunci când era chemat de familie, după cum
spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „să chemaţi preoţii, ca prin rugăciunile şi
168
Tertulian spune că ,,nunta dintre doi creştini este «confirmată şi ratificată » de Jertfa Euharistică ce o
pecetluieşte”, apud K. Ritzer op. cit., p. 114, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 87.
169
Pr.dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 89.
170
Sfântul Ambrozie, Scrisori, Epistola XIX, 7, în PSB, vol. 53, trad. de Prof. David Popescu, Ed. IBMO,
Bucureşti 1994, p. 101.

91
binecuvântările lor, să întărească unirea între soţi”171. Iată că începând
sfârşitul cu secolului al IV-lea, această binecuvântare de circumstanţă se va
dezvolta şi va constitui un act liturgic cu rugăciuni şi cu cântări, Sfântul Ioan
Gură de Aur arătând cum trebuie să se realizeze o căsătorie în rândul
creştinilor172. Ceremoiile familiale şi civile au devenit astfel de ceremonii
liturgice mai devreme decât în Apus.
În Răsărit gestul cel mai profund era încununarea, un act liturgic ce
însoţea actul juridic esenţial de transferare a tinerei fete de la casa
părintească la casa mirelui.
Aşadar, chiar în vremea formării rânduielii, taina cunoaşte două părţi
distincte: Logodna şi Cununia. În acest sens Sfântul Vasile cel Mare (330-
379) ne dă o informaţie foarte utilă: în Scrierile sale Canonice către
Amfilohie de Iconiu, aflăm că logodna şi căsătoria reprezintă două etape
separate; el condamnă şi căsătoriile private (prezidate de preoţi), care
minimalizează binecuvântrea, arătând că că săvârşirea acestora în Biserică
este o cale ce-l face pe Hristos prezent la nuntă ca şi în Cana Galileii173.
Ceea ce se poate deci constata este: întâi, o succesiune a logodnei şi a
căsătoriei; mai târziu a apărut o rânduială liturgică, ce a culminat cu
perfecţionarea ceremonialului nunţii, însoţit în Răsărit de încununare, iar în
Apus, de punerea voalului miresei.
Logodna (între secolele IV-VIII). Contractul juridic al căsătoriei, în
imperiu, este redus la cea mai simplă expresie: consimţământul dintre părţile
prezumtiv libere. Actul logodnei – care la romani consta într-o simplă
promisiune de contractare a căsătoriei – capătă, potrivit dreptului bizantin, o
171
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, (II), Omilia XLVIII, VI., trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMO,
Bucureşti, 1989, p. 166.
172
Ibidem, Omilia XLVIII, VI, p. 164- 166.
173
Sf. Vasile cel Mare, Ep. Ad Amphilochium, 199, P.G., 32, col.721-723, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, op.cit.,
p. 89.

92
valoare juridică, necunoscută în dreptul roman. Începând din timpul domniei
lui Alexios I Comnen, logodna făcută cu binecuvântarea unui preot a fost
practic echivalată cu căsătoria174.
Obiceiurile păgâne vor fi progresiv creştinate, dar lăsate în grija
familiilor aflate în legătură cu comunitatea şi episcopul. Etapa următoare era
integrarea acestor cutume în ceremonii liturgice; înserate în formulare
liturgice, tind a se uni cu acestea şi astfel vor fi ritualizate.175
Logodna era însoţită de acea arvună care constituia o garanţie reală,
care în caz de ruptură a logodnei putea fi recuperată sau era pierdută în
funcţie de cine era de vină în ruperea logodnei; logodnicul oferea logodnicei
şi un dar de logodnă. Pe lângă suma de bani, se obişnuia să se ofere ca
arvună inelul, act care urmează, cu timpul, să se transforme în slujba
logodnei.
Elementele care contribuiau la ratificarea logodnei erau: inelul, un dar
de garanţie, sărutul şi, uneori, unirea mâinilor.
Despre importanţa logodnei ne vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare care
ne spune ca barbaţii care vor lua pe femeile care au fost logodite cu alţii, să
nu fie primiţi în Biserică; la fel şi Canonul 98 de la sinodul Trulan (691) 176,
care asimilează căsătoria unui bărbat cu logodnica altui bărbat, aflat încă în
viaţă, adulterlui177.

Căsătoria propriuzisă, între secolele IV- VIII.

174
Ovidiu Drâmba, op. cit., vol. II, p. 180.
175
Pr.dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 90.
176
Canonul 98 Trulan , Neofit, Patriarh al Constantinopolului, Pidalion (Cârma Bisericii Ortodoxe), Ed.
Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2004, p. 317; Canonul 22 al Sfântului Vasile cel Mare, apud ibidem, p. 618-
619.
177
Canonul 22 al Sfântului Vasile cel Mare, apud ibidem, p. 618-619.

93
Printre scrierile Părinţilor Bisericii posteriori Împăratului Constantin
cel Mare, în mod special Sfântul Ioan Gură de Aur, în omiliile sale, ne oferă
informaţii preţioase, atât din punct de vedere cultural cât şi istoric, cu privire
la modalitatea de desfăşurare a nunţii.
O căsătorie legitimă în Bizanţ prevedea – încă din Evul Mediu
timpuriu, când în Occident era suficient consensul matrimonial – celebrarea
religioasă: în biserică, preotul dădea mirilor binecuvântarea, le punea pe cap
coroanele rituale de miri şi le schimba inelele de logodnă. Dar care era
imaginea nunţii profane: casele tinerilor se împodobeau cu ghirlande de
frunze de măslin şi de laur, mireasa făcea baia rituală de purificare cu apa
adusă dintr-o fântână sacră de un cortegiu de femei purtând torţe, cortegiu
era precedat de un cântăreţi. În casa părinţilor miresei avea loc ospăţul, aici
tutorele (tatăl) o dădea pe mireasă mirelui,unindu-le mâinile şi punând
cununi pe capetele lor, mirele mulţumea oferind cadouri. După aceasta un
cortegiu de tineri cântând cântece nupţiale îi însoţeau în noua lor casă.
Târziu, în noapte, se forma un alai care îi conduce ape miri spre domiciliul
conjugal, la lumina torţelor; cu această ocazie se cântau cântece şi se rosteau
glume adesea triviale.
Acest mod de a sărbătorii nunţile creştinilor se întâlneşte şi în ziua de
astăzi când vedem că accentul nu este pus pe Sfânta Taină a Cununiei ci pe
petrecerea de după, se pune accent pe partea materială a nunţii şi anume –
muzică şi dans, alai zgomotos, petrecere de toată noaptea, cântece şi glume
obscene – iar slujba Tainei Cununiei se reduce aproximativ la 45 de
minute178, ruptă total de Sfânta Liturghie, desfăşurată într-un cadru familial

178
Unii ar dori să ţină cât mai puţin, astfel ajungându-se ca slujba Tainei Cununiei să ţină între 15-20 de
minute, pentru că spun ei ,,suntem aşteptaţi la restaurant (sau locaţia unde are loc petrecerea de după slujba
religioasă) şi nu vrem să îi facem să aştepte prea mult. ”

94
restrâns. Am amintit despre acest lucru ca să vedem în ce direcţie se
îndreaptă azi serbarea căsătoriei, anume spre practicile păgânilor.
Din aceste motive Sfinţii Părinţi au luat măsuri împotriva acestor
abateri de la vieţuirea creştină. Astfel Canoanele 53 şi 54 ale Sinodului de la
Laodiceea, Canonul 24 al Sinodului Trulan, Canonul 22 al Sinodului VII
Ecumenic179. În timpul posturilor nunţile şi orice petreceri erau oprite a se
săvârşi. Sfântul Ioan Gură de Aur combate acest mod de petrecere a nunţii,
atunci când spune creştinilor să nu se bucure de nuntă precum fac păgânii
(Omilia a XII-a din Comentariul la epistola către Coloseni)180, ci să
celebreze căsătoria de aşa manieră, încât să fie demnă de statutul de creştin
şi a dat nunţii o semnificaţie ascetică: „Se pune o coroană pe capul mirilor,
simbol al victoriei lor, pentru că au venit biruitori în faţa căsătoriei, ei, care
n-au fost biruiţi de patimă”181.
După Sfântul Grigorie , „petrecerea” la nunţile creştinilor trebuiau să
fie aceasta: se cântau psalmi (cu sguranţă, Psalmul 127), era invitat preotul
sau episcopul care era prezent să dea binecuvântarea mirilor şi chiar pentru a
pune cununile pe capul lor182.
Binecuvântarea preotului, anticipată în vechea rânduială a secolului al
IV-lea, din Constantinopol, înţeleasă din ce în ce mai mult ca un act liturgic,
a mutat nunta de acasă la Biserică, într-un mod firesc.

179
Can. 53: ,, Nu se cade creştinii mergând la nunţi, să cânte în organe, ori să joace, ci cu cinste să cineze,
ori să prânzească, precum se cade creştinilor”; Can. 54: ,, Nu se cade cei ieraticeşti, ori clerici a privi
niscareva priviri la nunţi, ori la cine, ci mai înainte de a intra muzicanţii, ei să se scoale, şi să se ducă.”;
apud Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 441
180
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viaţa de familie, trad. de Pr. Marcel Hancheş, Timişoara,
2005, p. 19- 30.
181
Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia a 9-a la I Tim,c.2, P.G. 62, col. 546, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p.
97.
182
Sf. Grigorie de Nazianz, Scrisoarea 231: ,, … aceasta am hotărât noi, atunci când avem ocazia a
participa la nuntă: ca părinţilor să le revină datoria de a pune cununile, iar nouă rugăciunile”, apud P.
Gallay, Grégoire de Nazianze, Textes choisis, Belles Lettres (Coll. Des Universités de France), 1941, E2,p.
122-123, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, op. cit, p. 98.

95
Am văzut că episcopul sau preotul era prezent la unirea a doi creştin
pentru a le da biecuvântarea după cum ne spun şi Sfinţii Părinţi 183. În această
perioadă binecuvântarea mirilor păstra încă un caracter particular.
Cele mai vechi documente liturgice conservate, Evhologhiul lui
Serapion de Thmuis şi Constituţiile Apostolice (Cartea a 8-a), considerate
cele mai vechi rânduieli din răsărit, nu conţin nici o rugăciune pentru acest
moment. Se pare că preotul trebuia să ştie, în aceste situaţii, să compună
rugăciunea cuvenită; se cântau psalmi – aşa după cum am observat conform
informaţiilor date de Sfântul Grigorie de Nazianz, Psalmul 127 era folosit în
astfel de situaţii184.
Rugăciunile pe care ni le transmit evhologhiile bizantine, începând cu
secolul al VIII-lea şi următoarele, pot fi totuşi anterioare celui mai vechi
manuscris care ni le face cunoscute. La început, mirii primeau deci
binecuvântarea preotului în casa familiei miresei; la binecuvântare s-au
adăugat câteva ceremonii vechi împlinite mai înainte de către tatăl fetei, în
cele mai multe cazuri şi, care, împreună, au devenit ceremonii liturgice.
Încununarea şi unirea mâinilor mirilor. După cum am arătat în unul
din capitolele precedente185, încununarea şi unirea mâinilor era un obicei din
antivhitatea clasică şi urma după ce mireasa fusese încredinţată mirelui. Cine
punea cununile pe capul mirilor, după recomandarea Sfântului Grigore de
Nazianz, era tatăl pentru că : „aşa am hotărât pentru noi, când avem ocazia
de a asista la nuntă: că punerea cununilor revine părinţilor şi nouă ne revin
rugăciunile”.

183
Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia a 9-a la I Tim,c.2, P.G. 62, col. 546, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p.
97; vezi şi Sf. Grigorie de Nazianz, Scrisoarea 231, apud P. Gallay, Grégoire de Nazianze, Textes choisis,
Belles Lettres (Coll. Des Universités de France), 1941, E2, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, op. cit, p. 98.
184
Sf. Grigorie de Nazianz, Scrisoarea 231, apud P. Gallay, Grégoire de Nazianze, Textes choisis, Belles
Lettres (Coll. Des Universités de France), 1941, E2, p. 122-123, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, op. cit, p. 98.
185
Vezi în capitolul Căsătoria în antichitatea greacă: În casa părinţilor miresei avea loc ospăţul, aici
tutorele (tatăl) o dădea pe mireasă mirelui,unindu-le mâinile şi punând cununi pe capetele lor.

96
Acest obicei de punere a cununilor a apărut în Biserica Ortodoxă, mai
întâi în Capadocia, mai precis în Biserica Armenească pentru că ea era sub
înalta autoritatea mitropolitului de Cezareea Capadociei. Iată că acest obicei
a venit pe filieră armenească186. Sfântul Ioan Gură de Aur, în omiliile la
Epistola I către Timotei, dă o interpretare creştină încununării când zice că
„se pună o coroană pe capul mirilor, simbol al victoriei lor, pentru că au
venit biruitori în faţa căsătoriei, ei, care n-au fost biruiţi de patimă”187.
Un alt gest liturgic important, pe lângă încununare, era şi a rămas până
astăzi în slujba Cununiei unirea mâinilor, care avea o semnificaţie şi un rol
juridic pentru cetăţenii atenieni, reprezentând chiar actul care încheia
căsătoria188. Sfântul Timotei al Alexandriei (318-385) arată, în Răspunsurile
sale Canonice (Responsa Canonica) că „unirea” cuplului de către preot era
un lucru necesar şi normal, dar precizează şi cazuri în care nu este permis ca
preotul să participe la unirea celor doi miri189. Din secolul al VI-lea ni s-a
păstrat o pafta din aur de la o cingătoare de nuntă bizantină. Pe această pafta
Hristos este înfăţişat între mire şi mireasă, care se privesc drăgăstos unul pe
altul. El uneşte dreapta unuia cu a celuilaltîntru căsătorie, iar deasupra
capetelor lor se află două cruciuliţe cu inscripţia: „ De la Dumnezeu bună
Înţelegere, har şi sănătate”190.
Cu timpul ritualul punerii cununilor de către preot se va impune şi va
deveni în Biserica Ortodoxă un ceremonial liturgic, încât Taina Căsătoriei se
va numi şi Taina Cununiei.

186
Cf. K. Ritzer, op.cit., p. 145- 162, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 101.
187
Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia a 9-a la I Tim,c.2, P.G. 62, col. 546, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p.
97.
188
Cf. W. Erdmann, Die Eh aim alten Griechenland, Műnchen, 1934, apud Pr.dr.Vasile Gavrilă, op.cit., p.
103.
189
Răspuns la întrebarea a 11-a , apud Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 683.
190
Pr.Ioan Zbârce, Iată, Mirele vine, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 2006, p.44.

97
1.3. Cununia devine slujbă separată

Până în secolul al IX-lea, Biserica nu a cunoscut o slujbă separată de


Dumnezeiasca Liturghie. Căsătoria la domiciliu aşa cum este atestată în
Biserica din Alexandria, în secolul al IV-lea, era legată de săvârşirea Sfintei
Liturghii, în cursul acestui secol se pare că Dumnezeiasca Liturghie se
săvârşea frecvent în casele particulare191.
Ceremoniile liturgice ale căsătoriei s-au dezvoltat plecând de la
binecuvântarea pe care o dădea Biserica mirilor în cadrul sărbătorii
familiale, prilejuite de căsătoria membrilor comunităţii creştine. După cum
am văzut în capitolele precedente această binecuvântare dobândeşte, odată
cu trecerea anilor, un rol din ce în ce mai important şi un caracter de
rânduială liturgică, mai ales de când preotul îndeplineşte anumite ceremonii
care, până la acea dată, erau îndeplnite de tatăl miresei.
Evoluţia acestei ceremonii s-a realizat diferit în provinciile imperiului
dar binecuvântarea pe care Biserica o dădea mirilor prin preot nu lipsea.
Sfântul Ignatie al Antiohiei, Sfântul Timotei al Alexandriei, Sfântul Vasile
cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, toţi vorbesc despre importatnţa
binecuvântării mirilor de către preot pentru ca nunta să fie validă, unii mai
adăugă şi alte informaţii cu privire la rugăciunile şi cântările care să se spună
în acest ritual (Sfântul Grigorie de Nazianz)192.
Plecând de la ceremoniile civile legate de căstăorie în aceste regiuni, s-
a format slujba Cununiei în Biserică; cu toate acestea, nu se poate neglija
191
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op.cit., p. 442 şi 648.
192
Vezi notele 151, 169.

98
influenţa exterioară, provenind din Armenia în special, unde binecuvântarea
cununilor era o practică deja curentă193.
La Constantinopol, separaţia dintre binecuvântarea preotului şi
ceremonile căsătoriei civile s-a conturat în timpul Sfântului Ioan Gură de
Aur; abuzurile deja menţionate şi greu de extirpat, împotriva cărora Sfântul
Ioan a luptat fără preget, au condus la această despărţire. După cum se ştie,
el a prescris clericilor să nu participe la astfel de manifestaţii. Separarea
dintre serbarea de familie şi binecuvântarea Bisericii trebuie să fi favorizat
formarea unei slujbe propriuzise. În epoca Sfântului Ioan, preotul era însă
chemat la casele oamenilor; deci binecuvântarea încă avea loc în case
particulare194. Fără îndoială însă, şi din ce în ce mai frecvent, au început ei să
vina la biserică pentru a primi binecuvântarea de la preot – aşa cum am
înţelege, în sensul de astăzi al cuvântului, într-un act liturgic, ceea ce
înseamnă că, în mod natural, săvârşirea nunţii s-a mutat din case la
biserică195.
Pe baza acestor concluzii putem afirma că primirea binecuvântării
Bisericii cu ocazia căsătoriei era, în Biserica ieşită din catacombe, un drept
onorific, ce devine, în Bisericile din Antiohia, Constantinopol şi Alexandria,
după secolul al IV-lea, o obligaţie de onoare pentru creştinii care se
căsătoreau pentru prima dată.

193
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 105.
194
Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viaţa de familie, trad.cit., p. 19- 30.
195
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 105.

99
Izvoare privind ritualul căsătoriei creştinilor
între secolele VIII – XII

Progresele recente în studiul evhologhiilor bizantine-manuscris


confirmă faptul că iconoclasmul a reprezentat o cotitură majoră în istoria
liturgică bizantină196.
Termenul general folosit, Evhologhion (Εύχολόγιον), se poate traduce
prin Rit, iar extrasul acestuia este Ieratikonul (Ιερατικόν), cartea care
cuprinde slujbele oficiate numai de preot. Perioada acestor manuscrise este
considerată de către liturgişti cea mai importantă perioadă din punct de
vedere liturgic197.
Ca şi celelalte Sfinte Taine, şi la săvârşirea Tainei Cununiei trebuie să
se respecte cu stricteţe rânduielile pe care Biserica Ortodoxă le-a stabilit cu
privire la: săvârşitor, primitor, materie, locul şi timpul săvârşirii Tainei
Cununiei.
Toate evhologhiile bizantine ce ni s-au păstrat pot fi clasificate, în
opinia profesorului Alexis Pentkovski (Moscova), după două criterii
fundamentale:
a) după epocă:
– evhologii dinainte de iconoclasm;
– evhologhii de după iconoclasm;
b) după tradiţia liturgică:
– evhologhii constantinopolitane (patriarhale);

196
Miguel Arranz, Sacraments I.1,în OCP 48, 1982,p. 322-323, apud Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 119.
197
Ibidem, p. 289.

100
– evhologhii provinciale, printre care se disting evhologhiile din
Palestina şi evhologhiile din Italia de Sud198.
Din nefericire evhologhiile de Constantinopol dinaintea perioadei
iconoclaste, care prezintă cel mai mare interes, nu s-au păstrat. Se cunosc
două versiuni din Italia Meridională:
Celebrul evhologhiu Barberinus Graecus 336, din a doua jumătate a
secolului al VIII-lea, conservat în Biblioteca Apostolică din Vatican şi o
copoie din secolul al X-lea, conţinând redactările arhaice ale textelor ce
aparţin lui Porphyrie Uspenski şi care, în prezent, este conservatăla St.
Petersburg, cunnoscută sub numele de Codex Leningradensis dr.226199.
Evhologhiile de Constantinopol, posterioare perioadei iconoclaste, sunt
reprezentate de două copii din secolele XI-XII:
– evhologhiul Coislin 213 din Biblioteca Naţională din Paris, care a fost
alcătuit în 1027 de un oarecare Sratèghios, preot la Sfânta Sofia200;
– al doilea evhologhiu , publicat deja în 1992, de profesorul R. P.
Miguel Arranz, este conservat la biblioteca Mânăstirii Grottaferrata, aproape
de Roma, cunoscut sub numele de Bessarion, după numele cardinalului201.
Acest evhologhiu a fost folosit de către participanţii la Conciliul de la
Ferrara-Florenţa (1439), pentru examinarea problemelor liturgice.
Aşadar, rânduiala Slujbei Căsătoriei, după evhologhiile- manuscris, nu
poate fi studiată decât începând cu secolul al VIII-lea şi până în secolul al

198
Alexis Pentkovski, Le cérémonial du Mariage dans L'Euchologe byzantin du XI-éme- XII-éme siécle, în
Le Mariage, Conférences Saint- Serge LX-éme Semaine d'études liturgiques, Paris, 29 juin- 2 juliet, 1993,
Roma, 1994, p. 261, apud Pr. dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 120.
199
Pr. dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 121.
200
A. D. Mitrievski, Opisanie liturgitcheskikh rukopisei II, Εύχολόγια, Kiev, 1901, p. 993- 1052, apud
ibidem, p. 121.
201
M. Arranz, L'Eucologio Constantinopolitane agli inizi del secolo XI secondo l'Eucologio Bessarion (ms.
Grottaferrata, GBI) comparator con l'Eucologio Strategios (ms. BN Paris Coislin 213), Roma, 1992.,apud
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 120.

101
XIII, întrucât nu se cunosc manuscrise nici ale evhologhiilor anterioare
secolului al VIII-lea, nici ale celor de după secolul al XIII.
Cele mai cunoscute manuscrise, în care sunt cuprinse câteva informaţii
despre Rânduiala Căsătoriei sunt:
– Codex Barberinus Graecus 336, menţionat deja, care provine din
Italia Meridională, dinaintea perioadei iconoclaste. Acesta nu conţine o
slujbă sau o rânduială în sensul celor de azi sau în sensul celei cuprinse în
Codex Coislinus 213; ceremonialul căsătoriei se limitează la câteva
rugăciuni izolate, care ne arată însă că binecuvântarea propriu-zisă a
căsătoriei avea loc în biserică şi chiar „cununia” (încununarea), care
odinioară revenea tatălui, era definitiv atribuită unei slujbe bisericeşti. Slujba
cuprindea încă de pe atunci două părţi:
1) Rugăciunea pentru Logodnă;
2) Rugăciunea la căsătorie;
– Codex Coislinus 213 (din 1207) se păstrează astăzi la Bilioteca
naţională dinParis şi a fost descris de D. Mitrievski; a aparţinut preotului
Stratèghios de la „Marea Biserică” (de Constantinopol). Aici slujba cuprinde
două părţi care au odenumire comună: „Rânduiala săvârşită la căsătoria
împăraţilor şa a altora.”(G1:R-1). Prima parte a ceremonialului, este
apropiată de slujba căsătoriei contemporane, cuprinde o ectenie, două
rugăciuni care corespund slujbei actuale a Logodnei şi care se încheie cu
schimbul inelelor. Această slujbă avea loc în biserică, în faţa sfintelor uşi,
slujba fiind încheiată cei care urmeazăă a se căsătorii ies din biserică. A doua
parte a rânduielii se săvârşeşte la cererea mirilor, care în timp ce se citeşte
Psalmul 127 întră în biserică fiind însoţiţi de miros de tămâie. Apoi se rostea
o ectenie, o rugăciune care corespunde rugăciunii a treia din slujba actuală a
Cununiei. Urmează punerea cununiilor după care se cântă întâi pentru mire

102
apoi pentru mireasă: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste
încununează-l pe el/ încununeaz-o pe ea” (G2: S; 1; R-2; R:2). Urmează
rugăciunea plecării capetelor; rugăciunea „Tatăl nostru”, care în
avhologhionul cardinalului Bessarion lipseşte, şi împărtăşirea cu Darurile
mai înainte Sfinţite(G2:2; G2:R-3). Împărtăşirea este urmată de paharul
comun din care beau mirii (G2:3); slijba se încheie cu „Rugăciunea ridicării
cununilor”(G3) care începe astfel „Doamnme Dumnezeul nostru, Tu, Care ai
încununat anul bunătăţii Tale ...”
Apare pentru prima dată o rugăciune specială pentru binecuvântarea
celei de a doua căsătorii.
– Codex Sinaiticus 957 (din secolul al IX-lea sau al X-lea) 202, slujba
cununiei este precedată de o binecuvântare a camerei nupţiale; încununarea
şi împărtăşirea avea loc întocmai ca în Codex Barberinus. Totuşi
bineczvântarea „paharului comun” nu vine decât după împărtăşirea mirilor.
Apoi în manuscris este prevăzută o „rugăciune pentru ridicarea cununilor”,
ca-n slujba actuală.
– Codex Sinaiticus 958 (din seoclul al X-lea) prezintă slujba căsătoriei
sub titlul Canon bisericesc pentru căsătorie. La început se aminteşte de
pregătireace se face pentru oficierea Cununiei, iar după ce mirii vin în naos
se începe slujba. La început este o ectenie urmată de rugăciuni care sunt mai
multe decât în celelalte manuscrise.
Înainte de încununare preotul însemanează capetele mirilor cu semnul
Sfintei Cruci de trei ori, zicând: „Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre
scumpe” (Ps. 20.4); apoi pune cununile pe capetele mirilor, după care
urmează unirea mâinilor. După altă rugăciune rostită de preot, urmează o
lectură din Epistola către Evrei (12.28 – 13.2) şi alta din Evanghelia după
202
K. Ritzer, op. cit., p. 199-200, apud Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 127.

103
Ioan(cap. 2), unde se relatează nunta din Cana Galileii. Urmează
împărtăşirea mirilor, binecuvântarea paharului comun, pe care îl dă mirilor,
îi invită pe miri din nou să îşi dea mâna, îi binecuvintează şi îi eliberează în
pace. Slujba este completată cu „rugăciunea pentru ridicarea cununilor” şi cu
o „rugăciune de binecuvântare a camerei nupţiale”203.
În concluzie am văzut că în toate evhologhiile bizantine se distinge o
structură binară a căsătoriei , deja foarte bine formată şi definită: logodna şi
căsătoria.

Ritualul Tainei Căsătoriei, după evhologhiile slave şi româneşti.

Într-o cercetare ce se întinde pe o perioadă de mai bine de 400 de ani


privind Rânduiala Botezului şi Rânduiala a Sfintei Tainei a Cununiei, a
Mărturisirii şi a Maslului, C. Cornescu ajunge la următoarea concluzie: „ În
această vreme (1545- 1950), în rânduiala Sfintelor Taine constatăm unele
variaţii de natură diferită, care se pot grupa astfel:
– variaţii de formă, adică în stilul de redactare;
– variaţii de cuprins, adică în ritual, care nu ating esenţa haristmatică a
Tainei; numărul şi cuprinsul rugăciunilor şi al lecturilor biblice variază după
izvorul slav sau grecesc folosit la traducere;
– variaţii de fond, care se referă la însăşi structura şi concepţia
Tainei”204.
Toate ediţiile cuprind slujba integrală binară, alcătuită din Logodnă şi
Cununie.
a) Rânduiala Logodnei.

203
Ibidem, p. 200-201, apud ibidem, p. 128.
204
C. Cornescu, art. cit., p. 602, apud Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 148.

104
Înainte de rânduiala liturgică a Logodnei, toate molitfelnicele prevăd
caeleaşi indicaţii tipiconale, fapt care ne îndreptăţeşte să considerăm că au
aceeaşi sursă, şi anume greacă (atât cele slavone cât şi cele româneşti).
b) Rânduiala Cununiei.
În molitfelnicul din 1545 rânduiala Cununiei începe cu
Binecuvântarea mare: „Binecuvântată este împărăţia...”, după care urmează
ectenia mare. Apoi, prima rugăciune: „ Dumnezeule Sfinte, făcut-ai pe
om...”, după care urmează Psalmul 18: „Doamne, cu puterea Ta s-au veselit
împăraţii...”, care este urmat de punerea cununiilor pe capetele mirilor, timp
în care preotul zice: „Cu slavă şi cu cinste încununaşi pe ei şi ai pus pe capul
lor cunună de pietre scumpe” – partea a doua a aceste ziceri este cuprinsă azi
în prochimenul ce precede Apostolul. Apoi: „Pace tuturor... Capetele
voastre...” şi rugăciunea: „ Doamne, Dumnmezeul nostru, Care cu mărire şi
cu cinste ai încununat pe Sfinţii Tăi mucenici ...”.
Urmează lecturile biblice: Apostolul din Epistola întâi către Corinteni
(7.7) a Sfântului Apostol Pavel şi Evanghelia de la Ioan 2, după care
rugăciunea: „Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul nostru...”, apoi: „Pace
tuturor ... Să ne iubim unii pe alţii...Pe Tatăl, pa Fiul şi pe Sfântul Duh...” şi
preotul îi sărută pe miri, precum şi ei între iei se sărută, zicând: „Doamne,
Dumnezeul nostru, Care în socotinţa Ta de mântuire...” – aidoma cu
rugăciunea ce urmează pericopei evanghelice din rânduiala actuală; după
care preotul intră în Sfântul Altar şi zice: „ Şi ne spodobeşte (învredniceşte)
pe noi Stăpâne... Tatăl nostru... Că a Ta este Împărăţia...Să luam aminte,
Sfintele, Sfinţilor... Unul SFânt...” Apoi, preotul îi împărtăşeşte pe miri
zicând rugăciunea: „Doamne, Dumnezeul nostru, toate le făcuşi cu tăria
Ta...” – rugăciunea de la binecuvântarea paharului comun din actuala
rânduială, timp în care cântăreţii cântă troparele: „Doamne, Doamne, caută

105
din cer şi vezi...(tropar glas 5), Sfinţilor mucenici..., Slavă Ţie, Hristoase,...
(tropar glas 7), Una curată...” şi apoi rugăciunea: „ Doamne, Dumnezeul
nostru, Care ai venit în Cana Galileii... ”, urmată de „molitfa de
înfrumuseţare a nevestei”.
În molitfelnicele de sorginte slavă, ed. 1635 şi ed. 1689 rânduiala este
la fel cu cea din ediţia 1545, cu deosebirea că după Evanghelie intervine o
ectenie: „Să zicem toţi...”. tot ele au înainte de începutul Cununiei o
specificare cu privire la pregătirea bisericii pentru săvârşirea slujbei. În
ediţia 1689, la sfârşitul slujbei este prevăzută ridicarea cununilor, ca în
rânduiala actuală205.
În Molitfelnicul lui Dosoftei şi în cele ce ce-i urmează găsim rânduiala
asemenea celei actuale, inclusiv Apostolul, luat din Epistola căte Efeseni (5);
iar referitor la împărtăşirea mirilor există doar ,enţiunea: „şi le dă din păhar
cum îi obiceiul ţării de gustă”206.
În ediţiile de la Buzău (1699 -1701) rânduiala este apropiată celei din
ediţia lui Dosoftei; se păstrează Apostolul din I Corinteni, iar la sfârşitul
slujbei este prevăzută „Rânduiala la a doua nuntă”.
Aşa cum vedem, în Molitfelnicele tipărite se stabileşte o rânduială de
sine a Cununiei, care tinde să se uniformizeze în toate ediţiile, să se separe
treptat de Dumnezeiasca Liturghie, iar paharul comunia locul, în acelaşi
ritm, Sfântului Potir.

205
Ibidem, p. 605, apud ibidem, p. 152
206
Ibidem, p. 605, apud ibidem, p. 152

106
Cap. VI
RÂNDUIALA ŞI EXPLICAREA
MISTICO – SIMBOLICĂ
A TAINEI CUNUNIE

2.2.0. Rânduiala Cununiei207

207
Acest capitol l-am redactat după manualul de „Liturgică Specială (pentru facultăţile de teologie), al Pr.
Prof. Dr. Ene Branişte, Ed. Nemira, Bucuraşti, 2002, p. 313-315.

107
Slujba cununiei propriu-zise e precedată obligatoriu de cea a logodnei
religioase, o ierurgie prin care Biserica binecuvintează şi consfinţeşte o
veche datină strămoşească, respectată în popor, şi anume legământul sau
aşezământul, adică tocmirea, aşezarea sau punerea solemnă la cale a
căsătoriei dintre doi tineri.
c) Logodna:
Se pune din vreme în naos o masă pe care se aşază Sfânta Cruce şi
două sfeşnice mici cu lumini aprinse, iar la mijloc, Sfânta Evanghelie şi
deasupra ei cununiile.208 Alături se pune un pahar cu vin şi o bucată de pâine
(cozonac sau pişcot), pe care de obicei le aduc nuntaşii.
Preotul îmbracă epitrahilul şi felonul, iar la sosirea mirilor îi întâmpină
în mijlocul bisericii, binecuvintează cele două făclii aprinse, pe care le aduc
naşii, şi o dă pe cea dintâi naşului, iar pe cea de a doua naşei. Mirii şi naşii
se aşază în faţa mesei: mirii la mijloc (bărbatul în dreapta, adică spre sud,
mireasa în stânga, adică spre nord), naşul în dreapta bărbatului, naşa în
stânga miresei, amândoi ţinând făcliile aprinse în mâini.
Preotul face de trei ori semnul binecuvântării spre capetele mirilor şi
luând inelele de logodnă le aşază pe Sfânta Evanghelie, astfel: în dreapta pe
cel gravat cu numele bărbatului (şi care deci va fi purtat de femeie), iar în
stânga pe cel gravat cu numele miresei (care deci va fi purtat de bărbat).
Apoi ia cădelniţa şi cădeşte în jurul mesei şi spre nuntaşi; după aceea, stând
în faţa mesei, dă binecuvântarea („Binecuvântat este Dumnezeul nostru...”).
Urmează ectenia mare şi cele două rugăciuni din Molitfelni, din care pe
prima preotul o citeşte cu voce tare, iar pe a doua în taină (cu faţa spre miri).
208
Arhiep. Simeon al Tesalonicului recomandă să se pună pe masă şi chivotul sau cutia cu Sfintele Taine,
pentru ca slujba să se oficieze ca în faţa lui Hristos însuşi (Despre cinstita nuntă, cap. 276, trad. rom., p.
180.)

108
Apoi preotul ia inelul din dreapta, face cu el semnul Sfintei Cruci peste
Sfânta Evanghelie (unii îl ating şi de Sfânta Cruce), şi apoi peste faţa
bărbatului, de trei ori, zicând de fiecare dată: „Se logodeşte robul lui
Dumnezeu N (acum atinge cu inelul fruntea bărbatului), cu roaba lui
Dumnezeu N (atinge cu inelul fruntea femeii), în numele Tatălui (atinge cu
inelul fruntea bărbatului), şi al Fiului (la piept), şi al Sfântului Duh” (la
umărul drept şi apoi la cel stâng); a treia oară adaugă: „acum şi pururea şi în
vecii vecilor amin.”După aceasta, preotul, împreună cu nunul, pune inelul în
degetul inelar de la mâna dreaptă a mirelui. La fel face şi cu inelul al doilea
(al miresei), zicând de trei ori: „„Se logodeşte roaba lui Dumnezeu N (acum
atinge cu inelul fruntea miresei), cu robul lui Dumnezeu N (atinge cu inelul
fruntea bărbatului), în numele Tatălui ...”etc. (ca mai sus). Şi împreună cu
nuna preotul pune inelul în inelarul mâinii drepte a miresei. Apoi nunii
schimba inelele, adică le inversează, punându-le aşa cum urmează să fie
purtate de către miri tot timpul.
După aceea, preotul citeşte rugăciunea de consfinţire a logodnei,
întorcându-se cu faţa spre miri şi făcând semnul binecuvântării spre ei acolo
unde indică textul sau unde se pomenesc numele mirilor. Urmează ectenia
întreită şi otpustul (zilei), atunci când nu se face îndată cununia.
b) Cununia:
Dacă însă urmeză îndată cununia, atunci nu se mai face otpustul, ci
îndată după rugăciunea de binecuvântare se citeşte Psalmul 127, cântându-
se, după fiecare verset al lui, refrenul: „Mărire Ţie, Dumnezeul nostru,
Mărire Ţie!”(în unele biserici nu se mai citeşte Psalmul127 ci se cântă numai
„Mărire Ţie Dumnezeul nostru, Mărire Ţie”de trei ori); în timpul acesta
preotul cădeşte din nou masa şi pe miri. Apoi îşi descoperă capul, se închină,
sărută Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, ia în mâini Sfânta Evanghelie (unii

109
iau şi Sfânta Cruce) şi dă binecuvântarea („Binecuvântată este împărăţia
Tatălui...”), făcând cu Evanghelia semnul Sfintei Cruci deasupra cununiilor.
Apoi aşază cununiile peste Sfânta Evanghelie şi rosteşte ectenia mare (cu
cereri speciale pentru miri), urmată de cele trei rugăciuni de binecuvântare a
mirilor. La a treia, preotul împreunează dreapta mirelui cu dreapta miresei,
atunci când rosteşte cuvintele: „Însuţi şi acum, Stăpâne, trimite mâna Ta din
Sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N)...” etc.
Se face apoi punerea cununiilor astfel:
Preotul ia cununia din dreapta (a mirelui), face cu ea semnul Sfintei
Cruci peste Sfânta Evanghelie (unii o ating şi de Sfânta Cruce), apoi peste
faţa mirelui, de trei ori, zicând de fiecare dată: „Cunună-se robul lui
Dumnezeu N (acum atinge cu cununia fruntea mirelui), cu roaba lui
Dumnezeu N (atinge fruntea miresei), în numele Tatălui (atinge fruntea
mirelui), şi al Fiului (atinge pieptul), şi al Sfântului Duh” (atinge umărul
drept şi pe cel stâng); a treia oară adaugă: „acum şi pururea...”. şi sărutând
mirele cununia, preotul i-o pune pe cap ţinând-o şi naşul cu dreapta.
La fel face preotul cu cununia miresei, rostind formula : : „Cunună-se
roaba lui Dumnezeu N (acum atinge cu cununia fruntea miresei), cu robul lui
Dumnezeu N (atinge fruntea mirelui), în numele Tatălui...” etc.(ca mai sus).
Mireasa sărută cununia şi preotul i-o pune pe cap, ţinând-o şi naşa cu
dreapta.
Apoi cântă preotul o dată: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu
cinste încununează-i pe dânşii”, iar corul (cântăreţii) repetă aceeaşi cântare
de două ori; de fiecare dată preotul face semnul binecuvântării spre miri.
Urmează citirea Apostoluilui şi a Evangheliei, cu regula ştiută. În
timpul Apostolului, de vrea, preotul cădeşte, iar Evanghelia o citeşte cu faţa
spre miri şi nuntaşi şi cu capul descoperit; după citire, se închină, sărută

110
Sfânta Evanghelie, o închide şi face semnul Sfintei Cruci cu ea spre popor.
Urmează o ectenie întreită scurtă, o rugăciune pe care preotul o citeşte cu
faţa spre miri, binecuvântându-i, apoi ectenia cererilor (acestea se omit
uneori sau se prescurtează). Urmează „Tatăl nostru” şi rugăciunea pentru
binecuvântarea paharului cu vin (cu faţa spre răsărit). Preotul ia apoi paharul
şi dă pe rând întâi mirelui apoi miresei să guste din el de câte trei ori, în timp
ce cântăreţii (corul) cântă „Paharul mântuirii...” (Ps. 115.4). Dacă se
obişnuieşte a se aduce şi o bucată de pâine sau cozonac, preotul dă mirilor să
guste întâi din ea, după ce o înmoaie în vin şi apoi dă paharul209.
Urmează înconjurarea, astfel: preotul primeşte cădelniţa, dă stânga
nunului, iar acesta dă stânga sa mirelui, ş.a.m.d. şi ţinându-se toţi de mână
preotul cădind, fac înconjurarea mesei de trei ori cântând la prima
înconjurare: „Isaie, dănţuieşte ...”, la a doua „Sfinţilor mucenici ..”, iar la a
treia „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule ...”210.
După înconjurare urmează luarea (depunerea) cununiilor: mirele
înaintează lângă masă, se închină de trei ori şi, plecându-şi capul, pune
mâinile cruciş pe Sfânta Evanghelie, cu toată evlavia; preotul de o parte a
mirelui iar nunul de cealaltă îi iau cu dreapta cununia, zicând preotul: „Mărit
să fii, mire, ca Avraam ...” etc. Mirele sărută cununia, iar preotul o pune pe
Sfânta Evanghelie. Mirele se retrage la locul lui şi se face acelaşi lucru
pentru mireasă, punând nuna mâna dreaptă pe cununie şi zicând preotul: „Şi
tu, mireasă, mărită să fii că Sara ...”.

209
Molitfelnicele româneşti mai vechi, ca şi cele greceşti şi slave, nu pomenesc decât despre paharul cu vin;
pâinea, deşi obişnuită mai demult în practica românească, nu e menţionată decât în Molitfelnicele
româneşti mai noi, începând cu cel din 1965, p. 84.
210
Prin unele părţi ale Bisericii noastre (Ardeal) se face acum înconjurarea mare: atât mirii cât şi naşii
sărută de fiacre dată întâi Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce de pe masă, apoi icoana de pe iconostas şi pe
cele împărăteşti de la tâmplă, iar când trec prin dreptul uşilor împărăteşti se închină spre altar (Comp. Tipic
bisericesc de I. Bojor şi Şt. Roşianu, ed. a II-a, p.187).

111
Apoi, stând cu faţa spre miri, preotul zice cele două rugăciuni de
binecuvântare a mirilor din Molitfelnic, binecuvântându-i şi face otpustul
(acum sau înainte de otpust preotul poate ţine cuvântarea ocazională, când e
cazul)211. După aceea, cântăreţii cântă „Cuvine-se cu adevărat ...” sau altă
cântare îndătinată (în multe biserici se cântă acum „Mulţi ani trăiască ...”); în
timpul acesta, vin mai întâi mirii şi nunii, se închină şi sărută pe rând Sfânta
Evanghelie, Sfânta Cruce şi cununiile,primind felicitări de la preot; acelaşi
lucru îl fac apoi părinţii şi rudele mirilor. La sfârşit, preotul încheie cu
„Pentru rugăciunile ...”.
La opt zile după cununie, urmează ceea ce în popor se numeşte ieşirea
la biserică: tinerii căsătoriţi vin din nou la biserică şi stând la uşa bisericii (în
pronaos), în genunchi, preotul, îmbrăcat cu epitrahilul, le pune epitrahilul pe
cap şi le citeşte Rugăciunea de curăţire şi binecuvântare (pe care credincioşii
o numesc, în virtutea tradiţiei, dezlegarea cununiilor)212.

211
Vechile molitfelnice de tip rusesc cuprindeau chiar o Învăţătură către miri de dimensiunile unei adevărate
predici, introdusă în momentul acesta al slujbei (vezi de ex., Molitfelnic, Chişinău, 1820, p. 68 ş.u. şi
Trebnic, Chişinău, 1908, p. 1307-1911). Ultimele ediţii româeşti, începând cu cea din 1965, au introdus aici
o scurtă povăţuire, adresată de preot tinerilor, dacă nu li se ţine cuvântare.
212
Despre acest lucru voi trata atunci cînd voi explica înţelesul Cununiei. (caută la înţelesul acestei numiri).

112
CAP. V
EXPLICAREA MISTICO-SIMBOLICĂ
A TAINEI CUNUNIEI

113
Omul este singura făptură care are vocaţia celor două naşteri, naşterea
din trup şi naşterea din duh213, dacă prin botez omul este readus la o nouă
viaţă, la viaţa în Hristos, prin Taina Căsătoriei creştinul trebuie să crească
duhovniceşte după vocaţia împărtăşită de Dumnezeu în Rai. „În Hristos şi în
Biserică”(Efes.5.32) înseamnă că aşa „ cum e unit Hristos cu biserica, deci
duhovniceşte, până la jertfă, aşa trebuie să devină omul în suişul
duhovnicesc al nunţii, la această culme să ajungă, la Arhetip, la prototipul
unirii lui Hristos cu Biserica”214.
Noi creştinii credem într-un Dumnezeu întreit în persoane Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt, care lucrează în deplină Unitate, numindu-l pe Dumnezeu şi
Sfânta Treime. Aşa cum Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-
Duhul Sfânt sunt una aşa şi familia creştină, tatăl, mama şi copiii una sunt,
legaţi fiind unul de altul prin taina iubirii sfinte. Înţelegerea Tainei Cununiei
este foarte importantă pentru că, ortodoxia este o religie în care tipul şi
antitipul, simbolul şi arhetipul, ritualul şi realitatea sunt aduse laolaltă prin
harul sfânt215. Când rupem această legătură, ignorând simbolurile stabilite de
slujbele bisericeşti, ne asumăm riscul de a înţelege greşit şi de a ne îndepărta
de harul care străbate aceste legături dumnezeieşti dintre lumesc şi spiritual.
Refacerea stării corecte a acestei legături – degradată de cădere – este legată
parţial de viaţa sacramentală şi de relaţia corectă dintre simbol şi acţiune216.
Noua responsabilitate atribuită Bisericii prin legile împăraţilor Leon al
VI-lea şi Alexis I, în virtutea cărora Biserica trebuia să dea o formă legală
tuturor căsătoriilor, impunea adoptarea unor forme liturgice diferite. Astfel

213
Cu Părintele Galeriu între Geneză şi Apocalipsă, Convorbiri realizate de Dorin Popa, Ed. Harisma,
Bucureşti, 2002, p. 323
214
Ibidem., p.324,
215
Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Ed. Egumeniţa, Galaţi,
2003, p. 106.
216
Ibidem., p.106.

114
au apărut din secolul X- XI două slujbe diferite cea a logodnei şi a cununiei
(propriu-zise), aşa cum se oficiază şi în zilele noastre217.
Atât rânduiala Logodnei, cât şi rugăciunile principale din slujba
Cununiei (cele pentru binecuvântarea mirilor) şi din rânduiala nunţii a doua
sunt atribuite, în cel mai vechi manuscris al Evhologhionului grecesc (Cod.
Barberini, din secolele VIII-IX), lui Metodie Mărturisitorul, patriarhul
Constantinopolului(† 846)218.

3.1. Explicarea Logodnei

Slujba Cununiei propriu-zise este precedată obligatoriu de slujba


logodnei, ierurgie prin care Biserica binecuvintează şi consfinţeşte o veche
tradiţie, respectată în popor, şi anume legământul sau aşezământul, adică
tocmirea, aşezarea sau punerea solemnă la cale a căsătoriei dintre doi tineri.
Logodna este deci o nouă formă a „contractului” căsătoriei, logodnicul
şi logodnica se făgăduiesc, în logodna lor, lui Dumnezeu. Întrucât logodna
corespundea contractului, care pentru dreptul roman reprzenta esenţa şi
forma concretă a consimţământului ce valida căsătoria , pentru o perioadă de
timp logodna era suficientă şi nu era ca astăzi doar o pregătire pentru
Cununie219.
Cuvântul sau termenul de logodnă vine din cuvintele greceşti ή
μνηστεία ce înseamnă cerere în căsătorie şi ό άρραβών ce înseamnă arvună,
gaj, angajament, chezăşie220.

217
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p.158.
218
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op.cit., p. 316
219
Pr.. dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 159.
220
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 313.

115
Binecuvântarea. Pentru a întări legământul dintre cei doi tineri şi
pentru a-l sfinţii, Biserica lui Dumnezeu este chemată ca şi martor al acestui
contract, căci Dumnezeu Însuşi dă binecuvântarea Sa, oamenilor care Îl
binecuvintează şi fac voia Lui: „Cel ce binecuvintezi pe cei ce te
binecuvintează...” Prin binecuvânterea lui Dumnezeu, Logodna devine
„legământ” sfânt, încheiat în Hristos, care îî arvuneşte pe cei doi lui
Dumnezeu şi vieţii veşnice221.
Semnificaţia inelelor. Actul principal al logodnei este punerea şi
schimbarea inelelor. Întrebuinţarea inelelor la slujba logodnei este un obicei
străvechi pe care Biserica creştină l-a preluat şi l-a consfinţit prin încadrarea
lui în slujba bisericească 222 şi căruia i-a dat un sens duhovnicesc mult mai
înalt decât cel pe care îl avea în lumea păgână.
În Vechiul Testament inele simbolizau puterea şi încrederea ce se
acorda cuiva, precum se vede şi în textul rugăciunii pe care preotul o citeşte
pentru binecuvântarea logodnicilor după punerea inelelor. Inelul este deci
semn al puterii (Fac.41.42); este semn al slavei (Dan. 6.17), semn al
adevărului (Tamara – Fac. 38.25).
Cele două inele pe care le primeşte preotul de la logodnic şi logodnică
erau puse în Biserica primară în mijlocul sanctuarului, pe Sfânta Masă în
Altar; ele atingând astfel taina împărăţiei şi simboluri ale unui nou destin,
arată dimensiunea în care Taina va introduce cuplul223.
În Bisericile Greacă şi Rusă şi astăzi se păstrează rânduiala punerii
inelelor pe Sfânta Masă şi aşezarea mirilor pe solee în faţa Sfintelor Uşi,

221
Pr. dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 160.
222
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 316.
223
Paul Evdokimov, op.cit., p.166..

116
pentru a fi binecuvântaţi, după care sunt duşi în naos pentru oficierea
slujbei224.
Lumânările mirilor. Preotul primeşte de la miri confirmarea că se
prezintă în în deplină libertate înaintea lui Dumnezeu. El binecuvintează
lumânările nupţiale aprinse pe care naşii le vor ţine în timpul slujbei.
Molitfelnicele româneşti mai vechi ( ca şi cel de la Chişinău, 1820, f.51 v)
şi azi Evhologhiile greceşti ( Εύχολόγιον τό Μέγα, Atena, 1970, p. 238),
prevăd ca lumânările să fie ţinute de logodnicii (mirii) înşişi225.
Lumina lor este amintirea a ceea ce a fost la început: „Să fie
lumină”(Fac. 1.3) regăsind astfel planul creaţiei de dinainte de cădere şi
cuvântul de instituire paradisiacă a legăturii conjugale. Pe de altă parte,
flacăra lor este o amintire a limbilor de foc de la Cincizecime; logodnicii
find în aşteptarea pogorârii harului la Cincizecimea conjugală226.
Făcliile aprinse pe care le ţin în mâini naşii – iar odinioară le purtau şi
sfinţiţii slujitori – sunt şi simbol al curăţiei mirilor, al luminii darului de sus
şi al bucuriei nuntaşilor.
Tămâia şi semnul Sfintei Cruci. După ce preotul îi binecuvintează şi
le dă să ţină în mână făcliile, ei îi tămâiază pe logodnici în formă de cruce.
Acest gest simbolic trimite la istroria lui Tobie (Tobit 7-8) unde vedem că
fumul alungă demonii, purifică şi sfinţeşte locul.
În pragul noii vieţi, se face semnul Sfintei Cruci pentru ca ea curăţă
văzduhul şi eliberează universul de stăpânirea diavolului, ne învaţă Sfântul
Atanasie227.

224
Pr. dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 161.
225
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 317.
226
Paul Evdokimov, op.cit., p.166.
227
P.G. 25, 140 AC, apud Paul Evdokimov, op. cit., p. 166.

117
Ce simbolizează rugăciunile de la Slujba Logodnei. Pentru
înţelegerea sensului dat de Biserică punerii şi schimbării inelelor, prin
rugăciunile şi binecuvântarea lor, este foarte important să pătrundem în
sensul adânc al rugăciunilor de la slujba logodnei.
Noi suntem obişnuiţi să interpretăm schimbul inelelor ca pe o simplă
mărturie a fidelităţii reciproce. Mulţi pun accentul pe o interpretare lumească
a acestui schimb de inele, cu toate că nici una din cele patru referinţe biblice,
la care se face aluzie în rugăciunea ce se citeşte după punerea inelelor, nu
interpretează slujba în acest sens limitat şi pur omenesc228.
Alexander Schmemann spune că logodna se face în pridvorul bisericii,
ea fiind forma creştină a căsătoriei „naturale”. Este binecuvântarea inelelor
de către preot şi schimbarea lor de către perechea de logodnici. Totuşi de la
bun început, acestei, căsătorii naturale i se dă adevărata ei perspectivă şi
direcţie229. A doua rugăciune din timpul slujbei logodnei este citită în taină
de către preot, ea ne aduce înaintea arhetipului divin al căsătoriei: nunta lui
Hristos cu Biserica „Doamne Dumnezeul nostru, cel ce dintre neamuri mai
înainte Ţi-ai logodit Biserica, fecioară curată, binecuvintează logodna
aceasta; uneşte şi păzeşte pe robii tăi aceştia în pace şi într-un gând”230.
A treia rugăciune ne dezvăluie cu adevărat semnificaţia punerii şi
schimbării inelelor. Sensul punerii şi schimbării lor între logodnici
simbolizează încredinţarea reciprocă a vieţilor lor.
Ritul sirian începe la punstul culminant: „ Câte taine nu sunt ascunse
şi cuprinse în strălucirea inelelor! ... Domnul nostru Iisus Hristos Care S-a

228
Jean Meyendorff, Le Mariage dans la perspective orthodoxe, YMCA-PRESS, Paris, 1986, p.42-43,apud
Preot. dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 162
229
Alexander Schmemann, op. cit.,p. 108.
230
Vezi Molitfelnic, Ed. IBMO, Bucureşti, 1950, p. 72.

118
cununat cu Biserica şi Care prin sângele Său a înzestrat-o şi i-a făcut inel din
cuiele răstignirii...”231.
A treia rugăciune începe cu amintirea istoriei lui Eliazar, slujitorul lui
Avraam, pe care Dumnezeu îl însoţeste la drum şi îl ajută să aleagă o soţie
lui Isaac fiul lui Avraam. Aşa călăuzeşte Dumnezeu paşii celor ce vor să se
întâlnească; planul Lui cu îndrăgostiţii este arvuna binecuvântărilor Sale:
„Însuţi binecuvintează logodna robilor tăi acestora (N), şi întăreşte cuvântul
ce şi-au dat. Uneşte-i pe ei cu sfânta unire cea de la Tine... Însuţi dar şi
acum, Stăpâne, binecuvintează această punere a inelelor cu binecuvântare
cerească...”232 Prin această rugăciune observăm că Dumnezeu întăreşte
cuvântul ce şi-au dat cei doi miri în vederea căsătoriei.
Inelul este un semn al făgăduinţei lui Dumnezeu: „Însuţi dar, Stăpâne
Dumnezeul nostru, Cela ce ai trimis adevărul peste moştenirea Ta şi
făgăduinţa Ta peste robii Tăi, părinţii noştri, cei aleşi ai Tăi întru fiecare
neam şi neam, caută spre robul Tău (N) şi spre roaba Ta (N), şi întăreşte
logodna lor într-o credinţă, într-un gând, în adevăr şi în dragoste”233.
În această rugăciune ce se citeşte după punerea inelelor este pomenit
Iosif care primeşte pecetea regală care este săpată în sigiliul inelului şi gajul
care confirma încrederea şi ataşamentul Faraonului faţă de el (Fac.41.42);
altă referire este cea cu privire la inelul pe care îl primeşte profetul Daniel ca
semn al slavei Dumnezeului lui Daniel, regele Darius al perşilor
recunoscând slava Dumnezeului evreilor(Dan.6.7u); a treia referire este cea
la inelul Tamarei care chemată fiind la judecătorul Iuda, îşi dovedeşte
nevinovăţia amintindu-i lui Iuda şi de făgăduinţa pe care acesta o făcuse ei şi
îl obliga să-i fie credincoios. Ultima referire este cea cu privire la fiul
231
Paul Evdokimov, op.cit, p.167-168.
232
Vezi ,Molitfelnic, p. 73-74.
233
Ibidem, p. 74.

119
risipitor, care după ce se întoarce acasă, îşi recunoaşte păcatul şi se pocăiaşte
tatăl îi pune inel în dreapta lui ca şi semn al iertării şi al demnităţii
împărăteşti restituite.
Actul divin este însoţit de un dar împărătesc „şi îngerul Domnului să
meargă înaintea lor în toate zilele vieţii lor”234. Acest „dar” este simbolul
unităţii într-o singură fiinţă, într-un singur destin: „îngerul comunităţii
conjugale o călăuzeşte spre împărăţie”235.
„Punerea inelelor” este dovada noii vieţi la care sunt chemaţi mirii, ei
primesc înfierea dumnezeiască, posibilitatea de a intra în comuniune cu
Duhul Sfânt. Prin Taina Botezului credincioşii sunt „umpluţi de puterea
Duhului Sfânt, spre unirea cu Hristos, ca să nu mai fie fii ai trupului ci fii ai
Împărăţiei Sale. Astfel fiecare creştin se logodeşte cu Hristos în apa
botezului. Logodna săvârşită solemn în Biserică este mai mult decât un
simplu „angajament” sau o afacere privată de familie; împreună cu cununia
este o „liturghie complectă” .236
Tot cu privire la logodnă aş vrea să vorbesc puţin despre punerea
verighetei şi anume pe ce mână se poartă ea.
Este important de menţionat că obiceiul de a purta verigheta pe mâna
stângă este unul păgân. Biserica occidentală (Romano-catolică) i-a conferit
acestuia o semnificaţie creştină. Tot în acea vreme, Papa a adoptat aşa-
numitul inel cu sigiliu al Sfântului Petru, iar episcopii supuşi lui au început
să poarte inele. Obiceiul ortodox ca verigheta să fie purtată pe mâna
dreaptă, ar putea fi şi el de origine păgână, dar nu există o dovadă care să
sprijine această afirmaţie. Practica latină de a purta verigheta pe mâna stângă

234
Ibidem, p. 74.
235
Paul Evdokimov, op.cit., p.168.
236
Constantin Andronicof, Des mystéres sacramentales, Cherf, Paris, 1998, apud, Pr. Dr. Vasile Gavrilă,
op. cit., p.164.

120
compromite unitatea dintre simbol şi faptă, lucru ce este subliniat în
spiritualitatea ortodoxă şi care formează reţeaua complicată, alcătuită din
elemente perfect îmbinate ale ritualului şi realităţii, deci ale etosului
ortodox237.
În Biserica latină fecioria fiind considerată superioară căsătoriei,
verigheta soţului şi a soţiei sunt transferate pe mâna stângă. În Biserica
oertodoxă varigheta se poartă pe mâna dreaptă ca şi semn al binecuvântării
lui Dumnezeu238.

3.2. Explicarea simbolică a Tainei Cununiei

Dacă Botezul este o retopire integrală a naturii umane şi o refacere a ei,


printr-o reintegrare în Hristos şi în Biserică, tot aşa şi Căsătoria este Taina
transfigurării omului în întreaga lui existenţă.
Familia creştină, rânduită şi binecuvântată de Dumnezeu în Rai, iar de
la Hristos statornică prin Sfânta Taină a Cununiei, nu e doar „celula de bază
a societăţii”, ci o comunitate de iubire care depăşeşte veacul şi viaţa
trupească, împărtăşind-se din taina dumnezeieştii Treimi şi împlinidu-se în
organismul mistic al Bisericii – anticameră a Împărăţiei cerurilor. De ce
această comuniune de iubire depăşeşte veacul şi viaţa trupească? Pentru că
prin Căsătorie trecutul prezentul şi viitorul se transformă într-un etern astăzi,
pentru că „astăzi este timpul lui dumnezeu. Orice eveniment divin sau divin-
uman se săvârşeşte într-un astăzi al veşniciei”239.

237
Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Editura Egumeniţa,
Galaţi, 2003, p. 107.
238
Ibidem, p. 107-108.
239
Pr. Constantin Galeriu,Tâlcuiri la mari praznice de peste an. 22 de modele omiletice, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 2001, p. 29.

121
Te va binecuvânta Domnul din Sion
şi vei vedea bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii tale.
Şi vei vedea pe fii fiilor tăi. Pace peste Israel. (Ps. 127. 5-6)

Mirii stau în faţa mesei pe care se află pregătite din timp Sf.
Evanghelie, Sf. Cruce, şi Cununiile.
Slujba încununării începe cu prin cântarea psalmului 127 integrat în
slujba cununiei încă din secolul al IV-lea, mai mult pentru finalul său
eshatologic pe care îl are : „Te va binecuvânta Domnul din Sion şi vei vedea
bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii tale. Şi vei vedea pe fii fiilor tăi.
Pace peste Israel” (Ps. 127. 5-6).
Acest psalm se cântă imediat după logodnă în cazul în care Cunuia se
săvârşeşte imediat după logodnă sau dacă Logodna se face separat de
Căsătorie Psalmul se cântă înainte de începerea Cununiei.
Odinioară Cununia se săvârşea separat de logodnă în mod obligatoriu,
mirii intrau în biserică în mod solemn în biserică în timp ce se cânta Ps. 127,
iar preotul (sau episcopul) mergea înaintea lor cădind240.
Psalmul 127, intonat la primirea mirilor în biserică, dobândeşte un nou
sens unul eshatologic. Cuvintele de la sfârşitul psalmului se regăsesc şi în
rugăciunea prinicpală de la Taina Mirungerii, „Sionul” este „templul trupului
lui Hristos”, „Ierusalimul” este cetatea eternă „coborând din Cer de la
Domnul” (Apoc. 20, 10), „Israel” este noul popor al lui Dumnezeu, unit în
Biserica Sa. De aceea procesiunea care are loc în aintea Cununiei reprezintă
intrarea în Împărăţia lui Hristos. Cântarea psalmului 127 Îl invocă pe
Domnul şi Îi cere binecuvântarea din Sion. Acest nume înseamnă deodată

240
Cf., Codex Coislinus 213, [G2], apud Pr. dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 166.

122
loc al mântuirii (Isaia 46.13) şi Ierusalimul, sinonim al Împărăţiei
mesianice241.
Alexander Schmemann spune că logodna se face în pridvorul bisericii,
ea fiind forma creştină a căsătoriei „naturale”, apoi după ce a binecuvântat
căsătoria naturală preotul îi duce pe miri, în alai solemn, în Biserică 242. Când
perechea merge în alai în mijlocul bisericii pentru cununie, se cântă Psalmul
127, „Fericiţi toţi care se tem de Domnul, care umblă în căile Lui ...”
Aceasta este, spune Alexander Schmemann, forma adevărată a
sacramentului, pentru că el nu doar smbolizează, ci într-adevăr este intrarea
căsătoriei în Biserică, şi aceasta este intrarea lumii în „lumea ce va să vie”,
procesiunea poporului lui Dumnezeu – în Hristos – spre Împărăţie243.
De aceea, slujba Cunuiei va începe prin proclamarea solemnă a
Împărăţiei lui Dumnezeu:

„Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,


acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Slujba propriuzisă a Tainei Cununiei începe cu binecuvântarea mare,


binecuvântare cu care începe Slujba Sfintei Liturghii. Ca orice lucrare
dumnezeiască, săvârşită de Dumnezeu în sânul poporului Său, ca
Liturghie244, Cununia începe cu Binecuvântarea Împărăţiei lui Dumnezeu
pentru că deşi este în şi din lumea aceasta, Taina Cununiei este destinată

241
Paul Evdokimov, op. cit., p. 169.
242
Alexander Schmemann, op. cit., p. 108- 109.
243
Ibidem, p. 109.
244
În antichitatea creştină cuuvântul liturghie (λειτουργιαι) avea un înţeles mult mai larg decât cel de azi; el
indica totalitatea actelor de cult sau al serviciilor divine, precum şi administrarea lor, adică ceea ce
înţelegem prin cult sau prin slujire preoţească. Pr. prof. dr. Ene Branişte, op. cit., p. 130.

123
Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea prin Taină, Căsătoria este proiectată în
Împărăţia lui Dumnezeu.
Din moment ce Cununia se întemeiază pe unirea lui Hristos cu
Biserica, comuniunea celor două persoane tebuie să aspire spre desăvârşire.
La început, cei doi suntmai mult un trup. Apoi, un trup şi un suflet. Apoi un
trup, o inimă şi un suflet245.
Prin Sfintele Taine, Biserica recapitulează actele mântuitoare săvârşite
de Dumnezeu şi credincioşii gustă deja din viaţa veşnică ce va să fie.
Comuniunea mirilor se împlineşte şi se desăvârşeşte în comuniunea lor cu
Dumnezeu în Jertfa Euharistică în care devin „un singur trup” în Trupul lui
Hristos, Care-i integrează în împărăţia veşnică, uniţi în Taina iubirii
dumnezeieşti.
Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu este însoţită de un act liturgic cu
profunde semnificaţii, stabilit de rânduiala tipiconală: după ce se închină şi
sărută Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, preotul dă binecuvântarea făcând
semnul Sfintei Cruci cu Evanghelia, deasupra cununilor.
Întreaga creaţie poartă pecetea iubirii lui Dumnezeu. Datorită iubirii a
creat Dumnezeu lumea şi pe om, tot datorită iubirii l-a înzestrat pe om cu
voinţă liberă, i-a dat libertatea să aleagă binele şi să nu facă răul, tot datorită
iubirii pe care o poartă Dumnezeu faţă de om „pe Fiul Său cel Unul Născut
L-a trimis în lume, ca prin El viaţă să avem... şi a trimis pe Fiul Său jertfă de
ispăşire pentru păcatele noastre” (I In. 4.9-10). Crucea putem spune că este
semnul iubirii supreme a lui Dumnezeu faţă de om, şi acesta ar trebui să fie
modelul de viaţă şi în familie, între soţi. Căsătoria este pecetluită de jertfa

245
Cu Părintele Galeriu..., p. 326.

124
Crucii şi se înalţă prin Cruce la Înviere; de aceea ne rugăm, în cadrul
Cununiei, să se reverse peste miri bucuria Crucii246.
Semnul Sfintei Cruci se face în numele Sfintei Treimi, deasupra
cununilor. Unirea dintre Hristos şi Biserică, aşa cum o înfăţişează Sfântul
Apostol Pavel (Efes.5), dar şi aşa cum este sugerată de Mântuitorul nostru în
Evanghelie (în special cap. 4-17), este o unire care duce la Tatăl în Sfântul
Duh247.
Cununile, prin binecuvântare, ies din realitatea terestră a lumii acesteia,
pentru a fi primite şi ele în Împărăţia Cerurilor: „Doamne, Dumnezeul
nostru, Care ai venit în Cana Galileii ..., primeşte cununile lor întru
Împărăţia Ta, păzindu-i curaţi, fără de prihană şi neasupriţi în vecii
vecilor”248.

Rugăciunile premergătoare încununării.


Taina Cununiei începe cu o ectenie mare urmată de rugăciunile
principale ale Cununiei. Ectenia cuprinde o serie de cereri de bnecuvântare
pentru cei care „acum se însoţesc unul cu altul prin unirea nunţii”249.
Partea cea mai importantă din Rânduiala Cununiei o formează cele trei
rugăciuni care urmează ecteniei mari, la care se adaugă şi celelalte
rugăciunide pe parcursul slujbelor.
Prima rugăciune ni-L prezintă pe Dumnezeu ca şi Ziditor a toată făptura,
care din iubirea de oameni a „prefăcut coasta lui Adam întru femeie şi i-ai
binecuvântat pe dânşii şi ai zis: creştaţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul...
şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă”(Rugăciunea I)250.

246
Molitfelnic, ed. cit., p. 81.
247
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 171.
248
Molitfelnic, ed. cit., p. 89.
249
Ibidem, p. 77.
250
Ibidem, 78-80

125
Căsătoria îşi are principiul în primul act al Creaţiei, prin care bărbatul
şi femeia au fost făcuţi tocmai pentru a fi una, iar iubirea lor unul pentru
altul să ajungă la o desăvârşire prin care să se reflecte misterul
Dumnezeirii251. În Taina Nunţii omul îşi descoperă obârşia propriei unităţi
sau integralităţi şi a unirii lui cu Dumnezeu şi, prin viziunea paulină („Taina
aceasta mare este iar eu zic în Hristos şi în Biserică” – Efes. 5.32), căsătoria
iese din sfera obişnuitului, devenind Taină ce transfigurează; dar acest lucru
nu este posibil decât în Hristos şi în Biserică. De aceea ce s-a unit de către
Dumnezeu nu poate fi despărţit de oameni. Prin aceste cuvinte se întăreşte
concepţia monogamă despre căsătorie.
Binecuvintează-i pe dânşii, precum ai binecuvântat pe Avraam şi pa
Sara, pe Isaac şi pe Rebeca, pe Iacob şi pe toţi patriarhii ...pe Ioachim şi pe
Ana ... pe Zaharia şi Elisabeta252.
Primele rugăciuni ale Cununiei menţionează numele Patriarhilor şi
binecuvântările date lor, ceea ce reuneşte cele două Testamente într-o
singură iconomie a mântuirii. Evenimentele pomenite vorbesc şi slăvesc
neclătinata credincioşie a lui Dumnezeu. Impunătorul cortegiu al
Patriarhului se sfârşeşte cu Zaharia şi Elisabeta pe de o parte şi Ioachim şi
Ana de cealaltă. De ce? Pentru că aceste cupluri sunt cele care au născut
arhetipurile umane: cel al masculinului, Sfântul Ioan Botezătorul; şi cel al
femininului, Fecioara, „mireasă nenuntită”, din care, „fără stricăciune, S-a
născut Dumnezeu Cuvântul”, Mirele Împărătesc al cinei fecioarelor
înţelepte.
Iată că Taina Iubirii nu se descoperă doar în actul creaţiei –
„Dumnezeule Cel prea curat şi Ziditorule a toată făptura” 253 – şi în
251
Teofil al Antiohiei, Apologeţi de limbă greacă, trad. cit., p. 315.
252
Aghiazmatar, ed. cit., p. 80-81.
253
Ibidem, p.78.

126
binecuvântarea iubirii dintre oameni, trăită la cel mai înalt grad în familie –
„Sfinţitorul nunţii celei tainice şi preacurate, legiuitorul nunţii celei
trupeşti...”254 – dar mai ales în întruparea şi în mântuirea neamului omenesc
– „Cel ce din rădăcina lui Iesei după trup ai crescut pe pururea Fecioara şi
dintr-însa Te-ai întrupat şi Te-ai născut spre mântuirea neamului
omenesc...”255.
În acest fel căsătoria implică fidelitate. Această fidelitate între soţ şi
soţie trebuie asemănată cu aceea dintre Biserică (Noul Israel) şi Hristos
Mirele ei. Precum în Noul Testament şi în Vechiul Testament, Israel este
poporul ales, cu care Dumnezeu încheie un legământ ce presupune
fidelitatea reciprocă. Din acest motiv în Sfânte Scriptură căsătoria nu avea
doar o funcţie determinată de nevoile sociale şi fiziologice, ci de a deveni
„rădăcina lui Iesei.”
În acest sens, punctul cuminant îl atinge familia sfântă din care s-a
născut Maica Domnului, familia Sfinţilor Ioachim şi Ana, care a făcut
posibilă întruparea Fiului lui Dumnezeu. Cuviosul Paisie Aghioritul spune în
acest sens: „ Sfinţii Ioachim şi Ana sunt perechea cea mai nepătimaşă care a
existat vreodată. Nu a avut loc cugetare trupească.
Dumnezeu aşa l-a plăsmuit pe om şi astfel, fără patimă, ar fi vrut să se
nască oamenii. Dar după cădere a intrat patima în relaţia dintre bărbat şi
femeie. De îndată ce s-a aflat o pereche nepătimaşă, aşa cum l-a plăsmuit
Dumnezeu pe om şi aşa cum voia să se nască oamenii, s-a născut Maica
Domnului, această făptură neprihănită, din care mai apoi s-a întrupat Hristos.
Gândul îmi spune că Hristos ar fi venit mai devreme pe pământ dacă ar fi
existat o pereche neprihănită, aşa cum au fost Sfinţii Ioachim şi Ana.

254
Ibidem, p. 80.
255
Ibidem, p. 79.

127
Romano-catolici au ajuns la înşelare şi cred, chipurile din evlavie, că
Maica Domnului s-a născut fără să aibă păcatul strămoşesc. Dar Maica
Domnului nu s-a născut fără păcatul strămoşesc ci aşa cum a vrut Dumnezeu
să se nască oamenii după creaţie. Ea a fost preacurată, pentru că zămislirea
ei s-a făcut fără plăcere trupească. Sfinţii Ioachim şi Ana după rrugăciunea
fierbinte făcută către Dumnezeu pentru a le dărui un copil, s-au împreunat nu
din poftă trupească, ci din ascultare faţă de Dumnezeu”256.
Prima rugăciune din Slujba Cununiei cere lui Dumnezeu să-i facă pe
miri asemenea, familiilor sfinte ale strămoşilor după trup ai Mântuitorului şi
de a-i împărtăşii cu aceeaşi binecuvântare.
Prin a doua rugăcune se cere de la Dumnezeu să poarte de grijă asupra
mirilor tot timpul: „Binecuvintează-i pe dânşii ... păzeşte-i pe dânşii ... aduţi
aminte de dânşii”257. În partea a doua a acestei rugăciuni preotul cere de la
Dumnezeu să trimită mirilor bucuria Crucii: „Şi să vină peste dânşii bucuria
aceea pe care a avut-o Elena, când a aflat cinstita Cruce”258.
Părintele Ilie Moldovan spunea că Taina Crucii şi a mormântului este
Taina Iubirii, care îşi află în Taina Învierii suprema încununare259.

Rugăciunea a III-a Epicleza Tainei


Momentul principal din slujba Cununiei, acela în care se săvârşeşte
consfinţirea legăturii dintre bărbat şi femeie, este atunci când preotul rosteşte
cuvintele din a treia rugăciune de binecuvântare a mirilor „ Însuţi şi acum,
Stăpâne, trimite mâna Ta din sfântul Tău lăcaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu

256
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovniceşti IV, Viaţa de familie, trad. din limba greacă de
Ieroschim. Ştefan Nuţescu Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 63-
63.
257
Aghiasmatar, ed. cit., p. 80-81.
258
Ibidem, p. 81.
259
Pr. Prof. Ilie Moldovan, op.cit., vol. I, p. 35.

128
roaba Ta (N)...”. Acest moment este socotit ca o epicleză a slujbei Cununiei,
echivalentă celei din rugăciunea pentru sfinţirea apei din alujba botezului260.
Botezul este o retopire integrală a plasmei umane şi o refacere a ei în „Duhul
lui Hristos”. Tot aşa şi Căsătoria ne apare ca formă a „naşterii celei de a
doua”, o reînnoire a vieţii creştine în căsătorie şi în familie ce se realizează
doar în măsura în care această nouă realitate, ce se naşte între Hristos şi
aleşii săi, nu este o simplă atracţie, ci o unire adevărată cu Sine261.
După cum am spus slujba Cununiei ar trebui să se facă după Sfânta
Liturghie pentru că numai după ce au primit Sfânta Împărtăşanie, în timpul
Sfintei Liturghii şi după ce au devenit „un singur gând” şi „un singur trup”
cu Hristos, cer în Taina Nunţii unirea lor pentru viaţa cotidiană. Reamintim
aici că în tipurile în care căsătoria „ civilă” se făcea în afara Biserici, Sfânta
Împărtăşanie era cea care consacra eclesial unirea soţilor.

Încununarea mirilror
a) Cununiile sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încununau
odinioară regii şi împăraţii, biruitorii în războaie, precum şi fecioarele în
anumite procesiuni religioase. Ritualul Încoronării mirilor «άκολουθία τοΰ
στεφανώματος », arată că aceştia sunt umpluţi de slavă, de demnitate, de
mărire262. Ei sunt reaşezaţi în demnitatea lor de stăpâni încoronaţi ai
paradisului, iar slava care se revarsă peste ei prin încoronare, este harul
Sfântului Duh. Acest har al Sfântului Duh, harisma unităţii pe care o
împărtăşeşte Acesta nu poate fi primit decât în cadrul Sfintei Taine săvârşită

260
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 317.
261
Pr. Prof. Ilie Moldovan, op.cit., vol. II, p. 15.
262
Drd. René Broscăreanu, art.cit., p. 113.

129
în Biserică. Sfântul Clement Alexandrinul arată că: „... prin Dumnezeu este
unită femeia cu bărbatul”263.
Mirii sunt încoronaţi ca nişte regi. Or, demnitatea de rege vrea să arate
că cei doi devin stăpâni, dominând pasiunile lor negative. Prin puterea
metamorfozată a Harului, omul poate să devină stăpân al destinelor sale,
dominând asupra trupului şi asupra lumii. Sufletul îşi arată demniatea sa
împărătească în puterea de a dispune în liberatate de dorinţele sale,
dominândule.
Acest ritual al în coronării mirilor subliniază libertatea regală a
acestora şi în acelaşi timp egalitatea lor în actul de dăruire reciprocă a
persoanelor lor. Demnitatea femeii este restabilită, este pusă evident în
lumină. Ea este de acum partenera de viaţă şi egală a bărbatului ei, cei doi
constituind împreună imaginea unică a lui Dumnezeu. Încoronarea arată că
ei au şi o slujire de îndeplinit, căci orice rege trebuie să slujească regatului
său. Ori regatul celor doi miri este regatul ceresc, Împărăţia cerurilor. Deci
toată viaţa lor este o viaţă de slujire, de desăvârşire, pentru cîştigarea
Împărăţiei cerurilor în care ei trebuie să intre, cu demnitate, la sfârşitul vieţii
acesteia pământeşti.
În momentul încoronării mirilor Hristos este prezent în faţa lor, este
Cel ce-i încoronează cu slavă. Harul Sfântului Duh realizează acel „noi” în
care cei doi se păstrează ca existenţe distincte, dar unul pentru altul. El este
invocat de către preot să se pogoare peste aceştia: „Doamne Dumnezeul
nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii” 264. Acesta este
momentul Cincizecimii conjugale, pogorârea Duhului Sfânt făcând noua
făptură unită265.
263
Sfântul Slement Alexandrinul, Stromate, III, X, 68. 1, trad.cit., p. 216.
264
Ibidem, p.83.
265
Paul Evdokimov, op.cit., p. 171.

130
Slava şi cinstea cu care sunt încununaţi mirii sunt slava şi cinstea
omului ca rege sau, mai bine zis, cununa creaţiei: „Creşteţi şi vă înmulţiţi,
umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Fac. 1.25). „Fiecare familie este cu adevărat
o „împărăţie”, o mică biserică şi-n consecinţă o taină şi o cale a Împărăţiei
lui Dumnezeu. Şi cununiile de la căsătorie subliniază aceasta: că aici în
Taina Căsătoriei este începutul unei mici împărăţii care poate fi „ ceva” din
adevărata Împărăţie”266.
b) În altă ordine de idei, mărirea şi cinstea încununării mirilor, este cea
a cununiei martirului pentru că drumul către Împărăţie este martyria – a
aduce mărturie lui Hristos267.
Coroana (Cununa) ca semn al victoriei în competiţiile atletice este în
Noul Testament semnul victoiei vieţii deasupra morţii 268. „Nu ştiţi voi – scrie
Sfântul Apostol Pavel – că aceeia care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar
numai unul ia premiul? Alergaţi aşa că să-l luaţi. Şi orice luptător de la toate
se înfrânează. Ei însă, ca să ia o cunună stricăcioasă; dar noi una
nestricăcioasă” (I Cor. 9.24-25). „Cînd se va arăta Mai-Marele păstorilor,
veţi lua cununa cea neveştejită a măririi”( I Pt. 5.4). La fel se spune şi în
prima rugăciune a cununiei „şi le dă robilor Tăi acestora (N) viaţă paşnică...
cununa neveştejită a măririi (slavei)”269.
Spre „cununa neveştejită a măririi” sunt chemaţi toţi creştinii, pe
diferite căi, proprii fiecăruia. În mod evident, cununa victoriei şi a nemuririi
aparţine, înainte de toate, Domnului nostru Iisus Hristos, răstignit şi înviat.
Din acest motiv foloseşte Biserica versetele 3 şi 4 din Psalmul 20 drept

266
Pr. Prof. Alexander Schmemann, op. cit., p. 109.
267
Ibidem, p. 110.
268
Jean Meyendorff, op. cit., p. 50, apud Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 206.
269
Aghiasmatar, ed. cit., p. 79.

131
prochimen înainte de citirea Apostolului de la Cununie: „Pus-ai pe capetele
lor cununi de pietre scumpe. Viaţă au cerut de la Tine şi le-ai dat lor”.
În acest sens putem spune că ritualul încununării începe, cu a două
parte din a doua rugăciune a Cununiei unde se face pomenirea Sfinţilor 40
de mucenici din Sevasta cărora Dumnezeu le-a trimis cununi din cer.
Menţionarea Sfântului Procopie este de asemenea semnificativă. Viaţa sa
relatează că Sfântul Procopie îi îndemna pe cei căsătoriţi să obţină prin
mucenicie nunta cerească270.
„Aceasta înseamnă răstignire şi suferinţă. O căsătorie care nu-şi
răstigneşte în mod constant propriul egoism şi mulţumirea de sine, ca să
poate trece dincolo de sine, nu este o căsătorie creştină ... Adevăratul păcat
este idolatrizarea familiei în sine, refuzul de a înţelege familia ca
îndreptându-se spre Împărăţia lui Dumnezeu... Este identificarea căsătoriei
cu fericirea, şi refuzul de a accepta crucea ... Crucea lui Hristos este cea care
face să dispară auto-suficienţa naturii. Dar „prin Cruce, bucurie ( şi nu
fericirea!) a venit la toată lumea”. Prezenţa Crucii este astfel adevărata
bucurie a căsătoriei. Este certitudinea plină de bucurie că votul căsătoriei, în
perspectiva Împărăţiei celei veşnice, nu a fost făcut „până când moartea ne
va despărţi”, ci până când moartea ne va uni în mod desăvârşit”271.
a) De aici cel de-al treilea şi ultim înţeles al cununiilor: ele sunt
cununiile Împărăţiei, ale Realităţii finale, pentru care orice lucru din „lumea
aceasta” a devenit un semn o anticipare sacramentală 272. De aceea îl rugăm
pe Împăratul Cerurilor să primească în Împărăţia Sa cununile celor care au
fost readuşi la starea paradisiacă şi încununaţi ca regi ai creaţiei: „Doamne
Dumnezeul nostru, Care ai venit în Cana Galileii şi nunta de acolo ai
270
Paul Evdokimov, op.cit., p. 172.
271
Pr. Prof. Alexander Schmemann, op. cit., p. 110-111.
272
Ibidem, p. 111.

132
binecuvântat-o; binecuvintează şi pe robii Tăi aceştia ... Primeşte cununile
lor întru Împărăţia Ta; păzindu-i curaţi, fără prihană şi neasupriţi în vecii
vecilor”273.

Lecturile Biblice
Lecturile biblice se compun din două texte, cele mai importante din
Noul Testament, privind revelaţia asupra căsătoriei.
Apostolul de la cununie este luat din epistola Sfântului Apostol Pavel
către Efeseni (5.20-33), în care acesta compară nunta cu legătura sfântă şi
indisolubilă dintre Hristos şi Biserică, îndemnându-i pe viitorii soţi să se
iubească între ei cu aceeaşi dragoste neţărmurită şi sfântă.
Evanghelia e formată din pericopa în care se istoriceşte minunea
săvârşită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileii, la care El a luat parte cu
Sfânta Sa Maică (In. 2.1-11).
În cultul creştin ortodox, întâi se citeşte un text luat din Faptele
Apostolilor sau din Epistole, numit Apostol, şi apoi un text luat din
Evanghelie. Lecturile biblice au rolul de a transmite învăţătura Bisericii,
primită de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin predica Apostolilor.
„Citindu-se întâi din Epistolele Apostolilor, apoi din Evanghelie, se arată că
pentru înţelegerea lui Hristos e şi azi, cum a fost şi la început, nevoie de
predica Apostolilor. De la ei s-a aflat întâi despre Hristos. Ei ne-au dat
înţelegerea adevărată a lui Hristos şi a operei lui mântuitoare. Pe temelia lor
stă dreapta credinţă păstrată în Biserica Ortodoxă. Nu mergem întâi la
Evanghelie ca să o înţelegem după capul nostru. Învăţătura Apostolilor e

273
Aghiasmatar, ed. cit., p. 89.

133
înţelegerea adevărată şi completă a învăţăturii lui Hristos, care rămâne
neîntrerupt şi permanent în Biserică”274.
Inepuizabila bogăţie a textelor amintite culminează spre esenţial:
natura euharistică a iubirii conjugale275.
Dumnezeiasca Euharistie este locul prin excelenţă al unirii dintre
Hristos şi Biserică, iar Sfântul Apostol Pavel oferă efesenilor imaginea
căsătoriei pentru a contempla această unire, care este modelul absolut pentru
relaţia dintre bărbat şi femeie. Astfel, Căsătoria, ca Taină, introduce raportul
bărbat-femeie în Împărăţia lui Dumnezeu deja descoperită, unde Hristos şi
Biserica sunt un singur trup276.
Istorisirea nunţii din Cana Galileii, la care participă şi Mântuitorul cu
ucenicii şi Maica Domnului, constituie cea dea doua lectură biblică din
cadrul Tainei Căsătoriei. Viaţa care implică unirea dintre Hristos şi Biserică,
pe care soţii trebuie să o mărturisească în propria unire, găseşte un alt simbol
foarte puternic în Evanghelia de la nuntă: apa transformată în vin. Prin
Sângele Său, Hristos schimbă apa creaţiei în vinul nou al noii creaţii.
Această primă minune prefigurează darul vieţii celei noi primit prin Patimi şi
prin Înviere. Legătura tainică între minunea de la Cana, Cruce şi Potir se
dezvăluie în ritualul paharului comun al mântuirii.
Paharul comun
Structura liturgică a Tainei, cu lecturile din Sfânta Scriptură, urmate de
ectenia întreită şi de ectenia cererilor, care introduce rugăciunea Tatăl nostru,
succedată de paharul comun, ne face să credem că Taina Căsătoriei a fost
concepută ca o Liturghie Euharistică.277 În slujba ortodoxă actuală, acest
274
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. IBMO, ed. a I-a,
Bucureşti, 2004, p.314-315.
275
Paul Evdokimov, op.cit., p. 175.
276
Jean Meyendorff, op.cit., p.52, apud Pr.dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 210.
277
Ibidem, p. 54, apud ibidem, p. 212.

134
context euharistic este încă accentuat de cântarea chinonicului, în timp ce
mirii gustă din paharul comun: „Paharul mântuirii voi la şi numele
Domnului voi chema.”(Ps. 115. 13)
După cum spune şi părintele Cleopa , Slujba Cununiei presupune întâi
participarea mirilor la Dumnezeiasca Liturghie şi Împărtăşirea lor 278. Deşi
practica actuală păstrează contextul euharistic al căsătoriei, paharul comun
totuşi a fost acceptat, din păcate, ca un substitut al Sfântului Potir, fiind
interpretat, simplist, ca un „simbol al vieţii comune,”lucru ce arată cel mai
bine „desacramentalizarea”căsătoriei, reducerea ei la o „fericire naturală”.
Iată că astăzi paharul cu vin, pe care preotul îl binecuvintează şi din
care apoi gustă mirii, numit în Molitfelnic paharul comun sau de obşte,
închipuie atât bucuria şi veselia nunţii, cât şi soarta comună a viitorilor soţi,
pe care o vor împărtăşii împreună, având parte de aceleaşi necazuri şi
aceleaşi bucurii.
În trecut, acesta era potirul împărtăşirii, primirea Euharistiei, pecetea
finală a împlinirii căsătoriei în Hristos. Hristos trebuie să fie esenţa însăşi a
vieţii în doi. El este vinul vieţii celei noi a fiilor lui Dumnezeu, şi
cuminecarea cu ea vesteşte cum, îmbătrânind în această lume, noi întinerim
în viaţa cea neînserată.
În capitolul 282 al principalei sale lucrări, Dialoguri, întitulat: „Cei ce
se căsătoresc trebuie să fie curaţi, să primească binecuvântarea în biserică şi
să participe la Sfintele Taine”, arhiepiscopul grec ortodox, Sfântul Simeon al
Tesalonicului († 1420), tratează în detaliu împărtăşirea la căsătorie şi
„paharul comun”:

278
Ne vorbeşte Părintele Cleopa, ed. îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ed. Episcopiei Romanului,
Roman, 1996, p. 9.

135
„Preotul ia Sfântul Potir cu Dumnezeieştile Taine mai înainte Sfinţite şi
spune: «Cele mai înainte Sfinţite, Sfintele, Sfinţilor!». Toţi răspund: «Unul
Sfânt, unul Domn Iisus Hristos ...», căci El este unica sfinţenie, pacea şi
comuniunea celor ce se căsătoresc. În acest timp,preotul împărtăşeşte pe
miri, dacă îndeplinesc condiţiile necesare. Ei trebuie să fie pregătiţi pentru a
putea fi încununaţi cu cinste şi pentru a se putea uni în căsătorie în bune
condiţii. Căci Sfânta Împărtăşanie desăvârşeşte şi pecetluieşte acest act, ca
toate Sfintele Taine. Şi Biserica are dreptate să pregătească Dumnezeieştile
daruri pentru curăţirea şi binecuvântarea mirilor. Aşadar, trebuie să fie
prezent la acestă căsătorie Cel ce o dată dăruieşte şi Se dăruieşte şi Care, în
caelaşi timp, este prezent pentru unirea şi acordul mirilor în pace. Iată de ce
mirii trebuie să fie vrednici de împărtăşire şi unirea se face în biserică, în
prezenţa lui Dumnezeu, unde El ese prezent în chipul Celor Sfinţite pentru
noi şi unde este vizibil în mijlocul nostru. Preotul dă apoi „paharul comun”.
Se cântă versetul din psalmi „Paharul mântuirii voi lua” şi celelalte ale
Sfintelor Daruri... Nu se dau Dumnezeieştile Daruri celor ce nu se pot
împărtăşii din cauza situaţiei lor, ca cei aflaţi la a doua căsătorie sau alţii.
Aceştia primesc doar „paharul comun” în semn de sfinţire parţială, de
comuiune şi nitate în binecuvântarea lui Dumnezeu”279.
Astăzi mirii se împărtăşesc la Liturghia de dimineaţă, iar la slujba
cununiei se dă numai „paharul comun” şi mirii beau astfel din cupa comună
a vieţii.
Troparele din timpul dansului liturgic
Înconjurarea mesei de către alaiul de nuntă format din slujitori, miri şi
naşi, în chip de horă, simbolizează şi exprimă bucuria firească şi

279
Sfântul Simeon al Tesaloniculi, în P.G. 155, col..512C-513 A apud K. Ritzer, op.cit., p. 205, apud Pr.dr.
Vasile Gavrilă, op.cit., p. 132-133.

136
sentimentele de jubilare prilejuite de nuntă, sentimente care sau exprimat
totdeauna prin cântare şi joc sau dans. Ca şi la botez , această procesiune în
cerc semnifică eterna călătorie care începe acum; căsătoria va fi procesiune
mână în mână, o continuare a celei care a început aici, poate nu întotdeauna
capabilă de a se raporta la bucurie şi de a se umple de bucurie.
Dimensiunea hristologică a Tainei Cununiei reiese nu numai din
lecturile biblice, ci şi din textul primului tropar care se intonează în timpul
înconjurării mesei şi care atrage atenţia, în mod direct, asupra a ceea ce
reprezintă Întruparea Fiului lui Dumnezeu, eveniment central pentru statutul
umanităţii şi, în consecinţă, al întregii creaţii280.
Deoarece nunta se face şi în vederea naşterii de prunci în frica
Domnului, Biserica ne duce cu gândul mai întâi la naşterea minunată a
dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naştere pe care a prezis-o
proorocul Isaia (7.14) „Isaie, dănţuieşte; Fecioara avut în pântece şi a născut
Fiu pe Emanuel, pe Dumnezeu şi Omul; Răsăritul este numele Lui, pe Care
slăvindu-L, pe Fecioara o fericim”.
Al doilea tropar: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi
încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre.” La fel
cum Sfinţii Mucenici şi-au jertfit viaţa în lupta contra păcatelor fiind
încununaţi cu coroana sfinţeniei în Împărăţia cerurilor, la fel şi mirii trebuie
să lupte cu toate ispitele pentru a-şi păstra, ca şi martirii, coroana cu
demnitate281.
Al treilea şi ultimul tropar, care, din nou, îi evocă ăe Mucenici, de data
aceasta împreună cu Apostolii, ne arată, în sfârşit, foarte discret şi totuşi

280
Pr. dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 212-213.
281
Drd. René Broscăreanu, art.cit., p. 115.

137
distinct, care este natura cea mai profundă a noii vieţi, la care ne cheamă să
dăm mărturie.
Întreita ocolire a mesei este o triplă intensificarea simbolului cercului.
Formă geometrică a zidurilor din jurul templelor şi a oraşelor de odinioară,
cercul figurează eternitatea exprimându-i puterea de protecţie. Drumul vieţii
conjugale nu este un simplu itinerar, ci este plasat în axa eternităţii. Drumul
acesta nu are doar un caracter terestru, el este îndreptat spre eternitate, spre
împărăţia cerurilor282. Cei doi miri au de îndeplinit în timpul drumului
acestei vieţi o misiune apostolică. Ei trebuie să mărturisească credinţa
creştină prin viaţa lor, prin slujirea lor, prin comportamentul lor conjugal. Ei
trebuie să închine fiecare clipă şi fiecare vorbă a vieţii lor slujirii Domnului.
Vrednic de semnalat în acest context este faptul că aceste trei tropare
(în ordine inversă) sunt interpretate şi în cadrul Tainei Preoţiei, în timp ce
viitorul slujitor, dus de mâini de preoţi sau de diaconi, înconjoară Sfânta
Masă, sărutând colţurile acesteia.
Taina Cununiei şi Taina Preoţiei ajută pe credincioşi, prin harul pe care
îl împărtăşesc acestora, să puna într-o aplicare cuvenită harurile celorlalte
Taine, în situaţia concretă familială şi socială în care trăieşte; îi ajută ca în
relaţia cu semenii lor, în căsătorie şi în preoţie şi în multiplele probleme şi
relaţii pe care le impun acestea, să se întâlnescă cu Dumnezeu, sau să
dezvolte relaţia cu Hristos mai ales printr-un semen cu care se unesc pe
viaţă, sau cu credincioşii pentru care sunt răspunzători.283
Taina Preoţiei şi Taina Cununiei ne arată că mântuirea nu se poate
realiza decât în comuniune, că persoana şi comuniunea sunt doi poli
inseparabili; fac vădit faptul că Tainele îşi au rodirea lor în răspunderea
282
Ibidem, p.115.
283
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. II, Ed. IBM, vol. III, Bucureşti,
1997, p. 119.

138
oamenilor unii faţă de alţii. Această comuniune se realizează doar prin taina
iubirii.
Vocaţia preoţiei este vocaţia principală a lui Adam, dar din cauza
păcatului s-a luat de la Adam preoţia. Însă în Hristos, starea omului este
reaudusă la strălucirea iniţială, mai mult, la desăvârşire, la „măsura
deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4.13), lucru ce îl îndeamnă pe omul, căruia i
s-a redat vocaţia preoţiei, să-şi transforme viaţa într-o liturghie a Împărăţiei.
Ridicarea cununilor
Formulele: „Mărit să fii, mire, ca Avraam...”şi „Iar tu, mireasă, mărită
să fi ca Sarra...”, pe care preotul le rosteşte la ridicarea cununilor, sunt
formulelel de felicitare rituală a mirilor de către Biserică, prin glasul
preotului. Ridicarea cununiilor trebuie pusă în legătură cu rugăciunea de la
sfârşit unde se cere ca Dumnezeu să binecuvinteze „intrările şi ieşirile lor”.
Textele II Regi 3.25; Fapte 13.24, Luca 13.24 se referă la importanţa care s-a
acordat din totdeauna „intrărilor”284. Cel ce ştie să intre şi să iasă „cu
vrednicie” este stăpân pe propiul destin.
Rugăciuinea finală coboară în timp şi dă binecuvântarea pentru o viaţă
lungă cu mulţi urmaşi. Iar otpustul regăseşte esenţialul puterii primite prin
Sfânta Taină pomenind de numele Sfinţilor Constantin şi Elena „cei întocmai
cu Apostolii” şi plasând demnitatea lor împărătescă sub semnul Crucii
biruitoare este o trimitere la Preoţia împărătească a soţilor. Dar aceşti Sfinţi
sunt cinstiţi mai cu seamă pentru că sunt „întocmai ” Apostolii, pentru
pentru răspândirea misionară a credinţei. Ultimele cuvinte ale ritualului îi
întoarce pe soţi aşadar pe soţi spre misiunea lor apostolică: mărturisirea
credinţei prin viaţa lor, prin preoţia lor conjugală.

284
,,Mica şi ,,Marea Ieşire” arată creşterea lucrării liturgice.

139
Obiceiul ca tinerii căsătoriţi să vină a opta zi după cununie la biserică,
pentru ali se citi rânduiala pe care credincioşii o numesc dezlegarea
cununiilor, este străvechi. El are analogie cu ritualul spălării şi al tunderii
noului botezat, din rânduiala botezului, care odinioară, avea loc la opt zile
după botez.
În vechime, se puneau pe capetele mirilor cununi de ramuri, pe care ei
le purtau timp de o săptămână şi cu care veneau după opt zile de la nuntă la
biserică, unde preotul le lua de pe capete. Depunerea cununiilor se făcea deci
a opta zi după cununie; ulterior a fost încadrată în însăşi slujba cununiei, dar
obiceiul ca tinerii să vină la biserică la opt zile după cununie s-a păstrat până
azi, în virtutea tradiţiei păstrând vechea denumire: dezlegarea cununiilor,
adică desfacerea cununiţelor de ramuri şi depunerea lor.
În practică astăzi tinerii vin de obicei la preot după slujbă. Odinioară
însă molitfa li se citea dimineaţa, înainte de slujbă, pentru ca ei să poată intra
cu preotul în biserică şi să asiste la slujbă, cum prevede încă Molitfelnicul285.

285
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op.cit., p. 318-319.

140
Cap. V
TAINA CUNUNIEI
– ÎNTRE TRADIŢIE ŞI SECULARIZARE–

141
1. Separarea Nunţii de Euharistie – distorsonarea sensului de
comuniune, întoarcerea la „păgânism” –

Majoritatea liturgiştilor sunt de părere că până prin secolul al IX-lea,


Biserica nu a cunoscut o slujbă proprie Căsătoriei, separată de
Dumnezeiasca Liturghie286.
Ceremoniile liturgice ale căsătoriei s-au dezvoltat plecând de la
binecuvântarea pe care o dădea Biserica mirilor în cadrul sărbătoririi
familiale, sărbătoare prilejuită de căsătoria membrilor comunităţii creştine.
Aceste binecuvântări aveau loc în cadrul Sfintei Liturghii, bucuria mirilor
fiind bucuria întregii comunităţi.
Pierderea conştiinţei ecclesiale a fost determinată, în timp de
îndepărtarea creştinilor de Sfânta Liturghie şi de înstrăinarea de adevăratul
sens al Jertfei Euharistice; înlocuirea ecclesiei (adunării credincioşilor) cu
grupul restrâns al familiei „privatizarea” Tainei Nunţii, a condus la ruperea
totală a acesteia de Euharistie.
„Creştinii” zilelor noastre nici nu cunosc integrarea organică nunţii lor
în Trupul Bisericii şi cu atât mai puţin „Banchetul Euharistic” pe care l-au
înlocuit cu masa şi petrecerea din afara Bisericii287.
„Împlinirea” nunţii de către doi creştini se făcea prin împărtăşirea lor
împreună cu Euharistia288. „Creştinii” din zilele noastre nu-şi dau seama de
importanţa Sfintei Euharistii, nu îşi dau seama că mântuirea se realizează în
comuniune cu Hristos, cu Biserica pe care El a întemeiat-o, iar singura
modalitate de a intra în deplină comuniune cu Hristos şi cu Biserica este
286
Jean Meyendorff, Le Mariage dans les Eglises Chrétiennes du I-er au XI-éme siécle, Cherf, Paris, 1970,
p.31, apud Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p.103.
287
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p.339.
288
Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumi/Sacramentele şi Ortodoxia,trad. Pr. prof. dr. Aurel Jivi, Ed.
IBM, Bucureşti, 2001, p. 107.

142
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. Aşa cum fiecarae aspect al vieţii a
fost cuprins în Euharistie, tot aşa nunta a fost pecetluită prin includerea în
acest act central al comunităţii. Aceasta înseamnă că, întrucât căsătoria a
avut întotdeauna dimensiuni sociologice şi legale, acestea au fost pur şi
simpu acceptate de Biserică. La fel ca şi întreaga viaţă „naturală a omului”,
căsătoria trebuie să fie adusă în Biserică şi transformată în taină a Împărăţiei.
Vreme de 800 de ani, neexistând o slujbă specială pentru Cununie,
juruinţa mirilor avea loc în faţa Sfântului Potir cu Trupul şi Sângele
Mântuitorului. De ce acest lucru? Pentru că doar în Trupul şi Sângele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos stă puterea menită ca „pe cei doi să-i
zidească într-un singur om nou” (Efes. 2.15), după cum aflăm de la Sf. Ap.
Pavel. „ Uniţi într-un trup, prin cruce”(Efes. 2.16), mirii sunt şi ei în măsură
să vadă că această apropiere o au numai, „prin sângele lui Hristos”
(Efes.2.13), unire ce este asemănată de Sf. Ap. Pavel cu cea dintre „Hristos
Şi Biserică” (Efes)289.
Cum s-a ajuns la această depărtare de Euharistie, de comuniune? Se
poate constata foarte uşor, şi anume observând că trăim într-o lume în care
„viaţa este considerată în limitele existenţei individuale, iar adevărul lumii
este privit în limitele raţionalului”290. Primirea de către Biserică a puterii
civile de a săvârşii cununia s-a făcut primul pas spre o „desacramentalizare”
progresivă. Un semn evident al acestei desacralizări l-a constituit despărţirea
cununiei de Euharistie291. Toate acestea exlpică de ce şi astăzi slujba
ortodoxă a nunţii constă din două servicii distincte: logodna şi cununia.

289
Preot Prof. Ilie Moldovan, op. cit., vol. II, p. 45.
290
Christos Yannaras, Liberatea Moralei, trad. de Mihai Cantuniari, Ed. Anastasia, Bucureşti, p. 177.
291
Alexander Schmemann, op.cit., p.108.

143
Logodna nu este săvârşită înăuntrul bisericii, ci în pridvor, ea fiind forma
creştină a căsătoriei „naturale”292.
Separarea Cununiei de Euharistie se datorează nu numai neputinţei ori
insuficienţei umane, ci şi a organismelor ecleziale instituţionalizate, mână în
mână cu puterea statului, care fac din Taina Bisericii o condiţie formală şi
obligatorie pentru recunoaşterea socială şi civilî a căsătoriei. Cu alte cuvinte,
este vorba de o ignorare sau respingere „oficială” a adevărului Tainei
Căsătoriei293.
După cum am spus şi la început separându-se de Euharistie se separă
de Hristos şi de Biserică, pentru că adunarea euharistică, trupul Bisericii, nu
mai este cea care îi primeşte altoindu-i pe trunchiul vieţii pe cei ce se
apropie de sfintele taine. Ceea ce conferă Nunţii caracterul de Taină este
integrarea euharistică în Trupul lui Hristos, Biserica; fără această integrare
căsătoria este la fel ca tot ceea ce aparţine „acestei lumi” o căsătorie căzută
şi alterată294. Fără integrarea în viaţa euharistcă, căsătoria nu poate primi
demnitatea de taină. Comuniunea euharistică conferă Cununiei norma eternă
a iubirii nemuritoare şi o transformă în noua realitate avieţii veşnice. Astfel
Sfânta Euharistie fiind dătătoare a celor mai înalte forţe morale, împărtăşeşte
şi tăria legăturii dintre cei doi soţi. Comuniunea euharistică temeiul unităţii
creştine: „Fiindcă este o pâine un trup suntem şi noi cei mulţi, căci toţi ne
împărtăşim dintr-o pâine”(I Cor. 10.17)295. De aceea ea nu are nevoie de a fi
instituţionalizată aşa cum este şi nici de a fi binecuvântată „ceremonios” în
starea în care se află, ci are nevoie ca ea să fie restaurată. Această restaurare
nu poate fi făcută decât în Hristos , şi aceasta înseamnă în viaţa, moartea,

292
Ibidem, p.108.
293
Christos Yannaras, op. cit., p. 178-179.
294
Vezi nota 58.
295
Pop Hoban Angela Doina, op. cit., p. 36.

144
învierea şi înălţarea Sa la cer; în inaugurarea în duhul Rusaliilor a „noului
eon”, în Biserică, taina tuturor acestora. Este de prisos să subliniem faptul că
această restaurare transcende total ideea de „familie creştină” şi dă căsătoriei
dimensiuni cosmice şi universale296.
Prin modalitatea în care este înţeleasă şi îndeplinită nunta din zilele
noastre, ea tinde să se asemene mai degrabă cu nunta păgână unde important
nu este elementul divin ci elementul uman; acolo Banchetul Euharistic este
inlocuit cu cel al dezmăţului unde muzica nepotrivită şi mâncarea peste
măsură alături de consumarea alcoolului fără măsură degradează adevăratul
sens şi înţeles al Cununiei.
În zilele noastre preotul a ajuns să acorde, binecuvântarea, în mod
individual, în cursul ceremoniilor succesive care se derulează în aceeaşi zi şi
în aceeaşi biserică.Această alterare a adevărului tainelor este atât de radicală
şi de profundă încât ne întrebăm în ce sens astfel de ceremonii eliberează pe
om din stricăciune şi de moartea individualităţii, şi ce raport mai au ele cu
modul de existenţă al Bisericii, cu participarea la comuniunea sfinţilor.

2. Abateri de la rânduiala Tainei Sfintei Cununii

După cum am văzut ceremoniile liturgice ale căsătoriei s-au dezvoltat


plecând de la binecuvântarea pe care o dădea Biserica mirilor în cadrul
sărbătoririi familiale, sărbătoare prilejuită de căsătoria membrilor
comunităţii creştine. Aceste binecuvântări aveau loc în cadrul Sfintei
Liturghii, bucuria mirilor fiind bucuria întregii comunităţi.
Criza instituţiei Căsătoriei din timpul nostru are desigur o legătură cu
înstrăinarea adevărului acestei taine în viaţa spirituală a Bisericii. În cadrul
296
Alexander Schmemann, op.cit., p. 99.

145
aşa numitei „secularizări”, finalităţile convenţionale ale utilitarismului social
despoaie adesea Căsătoria eclesială de conţinutul ei sacramental: ele
transformă în validare formală sau binecuvântare solemnă a unirii fizice şi
sociale a două persoane heterosexuale. Taina încetează de a mai fi o harismă
de liberrtate care eliberează de necesitatea naturală, ea nu mai este o
posibilitate reală de relaţie personală şi de participare la universalitatea
eclesială a viaţii, nu mai e o conformare ascetică a adevărului şi alterităţii
persoanei297.
Disjuncţia dintre Căsătorie şi adevărul Tainei se exprimă şi prin faptul
că mariajul s-a înstrăinat de Euharistie298, dar şi datorită unor abateri sau
inovaţii în cadrul săvârşirii Slujbei Cununiei.
Aşa cum e înţeleasă şi împlinită astăzi, nunta tinde să se asemene mai
degrabă nunţilor din păgânismul antic, deoarece azi se pune accentul pe
masa de după Slujba Cununiei, pune accent pe partea materială şi nu pe cea
spirituală.
Astăzi în unele locuri slujba Cununiei durează între o oră şi o jumătate
de oră, pentru că omul care trăieşte, după cum spune şi Max Picard, într-o
lume a „fugii”299, în care nu mai are timp să stea în biserică şi să ceară
binecuvântarea lui Dumnezeu, dar are timp să stea la masa de după slujba
religioasă până dimineaţa.
Una din abateri ar fi deci reducerea timpului afectat pentru slujba
Cununiei. Pentru a fi mai explicit am să enumăr abaterile făcând mici
completări:

297
Christos Yannaras, op.cit., p. 178.
298
Ibidem, p. 179.
299
Max Picard, Fuga de Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 17

146
– în unele locuri nu se săvârşeşte slujba Logodnei, caz în care inelele ce
ar trebui puse în timpul Logodnei se pun la citirea Apostolului de la
Cununiei;
– nu se zic toate rugăciunile de la Logodnă şi Cununie, sau în cazul
primelor rugăciuni de la Cununie se face o compilaţie dintre cele două:
– după punerea Cununiilor nu se mai cântă de trei ori „Doamne
Dumnezeul nostru cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii” ci numai o
dată de către preot iar cântăreţul răspunde: „Întru mulţi ani”. În alte locuri se
cântă doar de două ori, odată de preot şi a doua oară de către cântăreţ.
– Apostolul ce trebuie citit este redus la jumătate şi finalul Apostolului
„iar femeia să se teamă de bărbat” este înlocuit cu „femeia să-l cinstească pe
bărbat”;
– Ecteniile şi rugăciunile de după Evanghelie nu se zic şi se trece la
rugăciunea „Tatăl nostru”;
– În unele locuri nu se mai dă mirilor să guste din „paharul comun”, fapt
pentru care nu se zice rugăciunea de binecuvântare a „paharului” şi nu se
cântă „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”.
Cu privire la această abatere există o părere că dacă mirii s-au
împărtăşit la slujba Sfintei Liturghii din ziua în care se săvârşeşte Cununia
atunci, preotul nu le mai dă să guste din „paharul comun”; iar dacă nu s-au
împărtăşit atunci preotul le dă să guste din „paharul comun”. În unele cazuri
mirii nu ştiu cum se săvârşeşte Taina Cununiei şi nu aduc vin şi pâine motiv
pentru care ei nu primesc paharul comun.
Această practică, de înlocuire a Sfintei Îpărtăşanii cu paharul comun a
fost consemnată pentru prima data în Evhologhiile tipărite atunci în care se
lăsa la alegerea preoţilor slujitori alternativa: sau Sfânta Împărtăşanie sau
paharul comun şi pâinea comună. Din secolul al XVI-lea, se renunţă la

147
Euharistie şi se impune pahaurul comun. În unele locuri pe lângă vin şi pâine
se dă mirilor şi miere ca şi simbol al belşugului.
1. O altă abatere este cea a jurământului ce se face în cadrul slujbei
cununiei:
2. Prin adaptarea sau mai bine zis transformarea cuvântului de final, care

trebuie spus după specificarea din molitfelnic: „dacă preotul nu ţine


cuvântare, zice către tineri: Iată, fiilor duhovniceşti ...”, într-un jurământ;
3. Alţii compun ei un jurământ după bunul lor plac, inspirat fiind de
jurământul de la cununia civilă.
Aceste abateri de la slujba Sfintei Cununii nu fac decât să-l tulbure pe
om, să-l facă să-şi pună semne de întrebare cu privire la corectitudinea
săvârşirii Tainei, pentru că pe unde merge vede că Taina Cununiei se
săvârşeşte diferit, în unele locuri se zic mai multe rugăciuni, în altele mai
puţine.

3. Pervertirea sensului iubirii, al familiei

Dacă privim familia din perspectiva existenţei umane, se poate afirma că ea


este „izvor şi albie a vieţii”. Familia este prima societate naturală care se
sprijină pe legătura indisolubilă dintre bărbat şi femeie şi care se
completează cu o lume nouă în care apar copiii. Familia conferă omului
ajutor şi siguranţă celui dintâi pas pe care îl face în viaţă şi fără de care nu
poate face altul.
Dacă Dumnezeu a zis ,,nu este bine să fie omul singur pe pământ,”
înseamnă că familia este însăşi viaţa şi cea dintâi instituţie, mamă a tuturor
celorlalte, unitate primordială a întregii societăţi, purtând în sine toata viaţa,
precum poarta celula energiile materiei.

148
În cultura ortodoxă, familia reflectă în constituţia ei misterul Sfintei
Treimi. După cuvântul Mântuitorului care a spus că ,,Eu şi Tatăl Una
suntem”, în chip asemănător, bărbatul şi femeia, prin căsătoria lor, alcătuiesc
o singură fiinţă, în lumina Sfintei Treimi. De aceea, taina cununiei începe cu
invocarea Sfintei Treimi ,,Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: […], să vă
binecuvânteze pe voi. Să vă dea viaţă îndelungată, naştere de prunci buni,
spor în viaţă şi în credinţă. Să vă umple de bunătăţile cele pământeşti şi sa vă
învrednicească de desfătarea bunătăţilor celor făgăduite”. În lumina
comuniunii treimice, familia constituie Biserica cea mică, în timp ce
Biserica constituie familia cea mare. Familia devine un mijloc de a promova
nu doar valorile lumii acesteia, ci mai ales, valorile vieţii veşnice, scopul ei
fiind acela de a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu. În sensul acesta ne
sfătuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Folosiţi-vă cu înţelepciune de viaţa de
familie şi veţi fi primii în Împărăţia cerurilor şi vă veţi bucura de toate
bunurile”. Atâta timp cât privim familia numai din perspectiva umană şi nu o
raportăm în Treime, la Biserica întreagă, nu vom înţelege că familia poartă
în ea taina iubirii dumnezeieşti. Astfel în ciuda unei bimilenare istorii,
familia creştina este ameninţată astăzi de numeroase primejdii, care vin din
interiorul sau exteriorul ei: adulterul, divorţul, păcatele împotriva firii,
avortul abandonul copiilor etc.
Familia creştină ca şi toate celelalte instituţii cu rol formativ-educativ,
luate ca valori tradiţionale, se confruntă cu o reală criză. Starea de criză
trebuie să ne pună pe gânduri şi să fie supuşi judecăţii morale toţi factorii
implicaţi. Valorile tradiţionale creştine sunt într-un real proces de diluare sau
de substituire. Cel mai clar exemplu îl avem cu libertatea: toţi urlă după
libertatea de a trăi în patimi şi dacă le vorbeşti despre stăpânirea poftelor, te
vor privi ca pe un duşman. Într-o lume în care omul este supus procesului de

149
dezintegrare, mai putem oare nădăjdui în – vorba părintelui Stăniloae –
restaurarea omului şi a familiei?
Dacă facem o incursiune în spiritualitatea românească, familia creştină
se înscrie cu propriile ei valori. În afirmaţia femeii românce, care îşi numea
soţul „omul meu” se cuprinde o întreagă teologie sau mai precis o
antropologie creştină, deoarece soţul era pentru ea omul dat ei de către
Dumnezeu, cu care îşi năştea copiii, îi creştea, îi ducea la Biserică şi îşi trăia
viaţa în cea mai perfectă curăţenie trupească şi sufletească, lipsită de orice
imaginaţie perversă a căsniciei. Avea deci, sentimentul unei teofanii în cei pe
care Dumnezeu i i-a dat. Viaţa de familie se baza pe fidelitate şi devotament
ca valori religios morale izvorâte din credinţa şi frica de Dumnezeu. Cultul
fecioriei până la cununie şi a fidelităţii până la moarte - cum se exprima
marele duhovnic Arsenie Boca, au fost piatra neclintită prin care s-a
fortificat sufletul românesc în familia tradiţională.
Exista aşadar o ruşine sacră faţă de păcatele, care astazi pentru
soţul/soţia contemporană au devenit virtuţi: căsătoriile de probă, fără
legătura sacră a tainei Nunţii, desfrâul liber, perversiunile sexuale din cadrul
cuplului sau cu alte cupluri, avorturile în masă, etc. Ne trăim drama unei
societati, care, deşi mai vorbeşte despre Dumnezeu, L-a transformat de mult
într-o noţiune contractuală („mă rog Lui ca să-mi ajute în afaceri, să-mi dea
sănătate, etc.”), şi pe Care, aşa cum spunea Petre Tutea („ţăranul imperial”),
l-am făcut bun „doar pentru a ne binecuvânta pravaliile” sau ca propagandă
publicitară pentru a ne afişa un „look electoral”.
Din punct de vedere social, soarta unei tinere familii româneşti stă încă
din clipa întemeierii sub semnul demagogiei, atunci când mirii sunt asiguraţi
de ofiţerul stării civile că: „În România statul ocroteşte familia”. Nimic mai
cinic decât această minciună spusă într-un cadru festiv. În realitate statul ia

150
numai act de întemeierea familiei şi atât. Indicatorii statistici arată clar o
criză a tinerei familii. La trei căsătorii corespunde un divorţ. Familia nu mai
este un refugiu protejat, ci locul unde refulează neîmplinirile din viata
publică: scăderea nivelului de trai, nesiguranţa serviciului, marginalizarea
socială, etc. Familia este un loc din ce în ce mai puţin sigur, zilnic aflăm de
orori comise contra copiilor, mamelor, soţiilor, părinţilor. Familia suferă în
prezent şi un alt gen de atac pe care l-am putea numi ideologic. O întreagă
propagandă în mass media încearcă să ne inoculeze ideea că familia este o
instituţie depăşită, iar bunul familist este anacronic.
De la mişcările feministe care proclamă „amurgul datoriilor” până la
reclamele stupide de genul „eu să ajung devreme acasă?”, „eu să calc şi să
cos?”, se insinuează imaginea cuplului liber, fie el şi homosexual, ca
substitut al familiei tradiţionale. Emanciparea cuplului este însă o modă cu
consecinţe nefaste, prima dintre ele fiind numărul alarmant de copii născuţi
în afara căsătoriei: 23% din total în anul 2000, având tendinţă de creştere.
Cuplul „liber” nu poate oferi unui copil normalitatea şi grija pe care acesta ar
găsi-o într-o familie tradiţională.
De ce a intrat în familia creştină „taina fărădelegii”? Asistăm în ţara noastră
la renaşterea unui păgânism domestic, ce înaintează insistent spre un cult al
goliciunii, ruinând familia din interior şi din exterior. Din interior, prin
trădarea iubirii şi a sfinţeniei, iar din exterior prin însuşirea unor modele
străine (de peste ocean).
Astfel sub privirea neputincioasă a şcolii şi a Bisericii se trasează
coordonatele unei noi civilizaţii – „civilizaţia afrodisiacă”, în contrast
frapant cu modelul tradiţional ţărănesc care se îndârjeşte să nu dispară. De la
scenele pornografice televizate, de la dansurile libidinoase din discoteci, la
lecţiile ce se predau în cabinetele de „planificare a familiei”, în toate e pus la

151
cale atentatul împotriva castităţii, una din cele mai de seamă virtuţi pe care
se întemeiază viaţa în sânul familiei şi se afirmă ordinea divină. Toate
acestea şi multe altele pe care nu le-ar mai suporta hârtia sau cugetarea
omului aşezat, descoperă tarele unei omeniri moderne care şi-a pierdut
credinţa în Dumnezeu, care a uitat ruşinea dintre oameni şi a încetat să se
mai jeneze de ceva. Ceea ce altadată se petrecea în rarele cuibare de desfrâu,
astăzi se doreşte să se facă deschis. Degradarea erotică este considerată de
Sfântul Apostol Pavel de o gravitate deosebită, o adevarată „taină a
fărădelegii” implicată în subminarea valorilor familiei de astăzi. Aş dori să
mai amintesc de „starea avorţionistă”, care reprezintă plaga vremii noastre,
precum lepra în antichitate. La începutul creştinismului trei păcate erau
considerate cele mai grave: apostazia, uciderea, şi desfrânarea. Avortul cred
că este sinteza celor trei împreună şi poate ceva mai mult. Nici un motiv nu
justifică actul criminal al uciderii fătului; cauza fărădelegii nu este alta decât
lipsa de iubire maternă şi paternă.
În concluzie ce-i de făcut? Să credem că omul-familia mai poate fi
restaurat, dar nu mâine, ci astăzi. Sufletul familiei trebuie apărat prin
catehizare şi implicare asupra tuturor categoriilor sociale şi de vârstă; prin
înmulţirea rugăciunii şi a trăirii vieţii duhovniceşti, etc. Destinul familiei
româneşti atârnă de spusele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce seamănă în
propria sa carne, va secera stricăciunea; iar cel ce seamănă în Duhul, din
Duh va secera viaţa veşnică (Galateni 6, 8). Familia îşi va reveni din dilema
ei, atunci când oamenii nu se vor mai privi ca obiecte, ci ca subiecţi teofori,
chemaţi să se mântuiască unul pe celălalt.

152
3) Avorturile şi planingul familial

Nimeni nu poate nega faptul ca în lumea contemporană, cel puţin în


cea care se considera “civilizată”, se pune foarte serios problema planingului
familial. Cuplurile care declară că nu şi-au pus aceasta problemă sunt ori
iresponsabile, ori ipocrite. A gândi la numarul copiilor pe care poţi să-i naşti,
să-i educi şi să-i faci oameni este o realitate a cuplului familial. Şi este deja
un control, un planing. Că din acest moment cuplurile iau sau nu măsuri
pentru limitarea naşterilor, este altceva. Absolutizezi biologicul şi laşi în
grija lui Dumnezeu ceea ce urmează este un aspect al lucrurilor, limitezi
forţa biologicului (constient că sexualitatea omului este a unei fiinţe
personale care se manifesta şi altfel decât biologic), fară să excluzi lucrarea
lui Dumnezeu este un alt aspect al vieţii cuplului. Şi aceasta, cu atât mai
mult, cu cât, pentru un asemenea cuplu sunt şi alte valori, cel puţin tot atât
de importante ca şi naşterea şi creşterea copiilor, care trebuie cultivate şi
carora poţi sau trebuie să-ţi dedici viaţa, lucru ce nu poate fi făcut dacă toate
celelalte activităţi umane vor fi subordonate biologicului, sentimentului,
pasionalului.
Naşterea, creşterea şi educarea copiilor nu reprezintă un simplu proces
mecanic sau biologic, ci şi un act ontologic: este actul unei voinţe pro-
creatoare, care cel puţin în mod implicit va fi împlinit de mamă, de părinţi,
dar ăi de comunitatea umană. Aceasta are responsabilitatea ei nu numai în ce
priveşte grija faţă de copiii existenţi, ci şi faţă de decizia parinţilor de a avea
sau nu copii.
Determinantă ramane, desigur, hotararea soţilor. Cuplul familial, în
care domneşte iubirea autentică, nu poate ramâne neroditor. Roadele sunt
însă diverse, nu neapărat biologice. Finalitatea căsătoriei se găseşte în

153
împlinirea celor doi soţi printr-o iubire jertfelnică, ce-i poate conduce la
cunoaşterea lui Dumnezeu şi la desăvârşire. Dacă între roadele vieţii de
familie se va număra şi naşterea de prunci, aceasta trebuie primită ca un dar
şi ca o binecuvântarea a lui Dumnezeu .
Controlul naşterilor, se opune acestui dar? Este o problemă delicată la
care Biserica nu a dat un raspuns clar. Abstinenţa (care fără îndoială, este
una din formele de control al naşterilor) este recomandată de Biserică, ba
mai mult, este socotită chiar virtute, şi pe drept cuvânt. Opunându-se altor
forme de control al naşterilor, creştinismul a adoptat porunca “Să nu ucizi!”
a Decalogului. Poruncile au o valoare normativă pentru viaţa umană, în caz
contrar prin nerespectarea lor se ajunge la disoluţia societăţii. Conformarea
vieţii potrivit acestora adica poruncilor, este realizată în număr restrâns, mai
ales în veacul nostru, aceştia fiind numiţi pe drept cuvânt eroi. Creştinismul
cultivă, de altfel, eroismul moral: el recomandă calea cea strâmtă (Matei 7,
13) şi luarea Împaraţiei lui Dumnezeu cu stăruinţă (sau cu asalt) (Matei 11,
12), dar nu toţi oamenii sunt eroi, mai ales în faţa biologicului. Morala
creştină nu trebuie înţeleasă ca o culegere de învăţături abstracte aplicate
unor realităţi anonime sau neutre. Ea are un caracter istoric. Ea se adresează
persoanelor şi relaţiilor interpersonale, care definesc şi fundamentează rolul
omului în lume şi faţă de lume.
Metode în vederea controlului naşterii ar mai putea fi urmatoarele:
a) Cea mai cunoscută metoda în vederea limitării naşterilor este avortul.
Ca mijloc de reglare voluntară şi premeditată a naşterilor, avortul poate fi
socotit infanticid şi va rămâne, din punct de vedere al moralei creştine, un
păcat greu.

154
In secolul al II-lea, Didahia celor 12 Apostoli spunea: “să nu faci
otrăvuri, să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi” (II,
13)300. Canonul 91 al Sinodului Trulan considera avortul provocat omucidere
(“Pe cele care din doctorii lepădătoare de făt şi pe cele care primesc otrăvuri
omorâtoare de prunci, le supunem pedepsei ucigaşului”)301.
Parinţii Sinodului Trulan (692) mergeau pe linia tradiţională a
Bisericii, sesizând gravitatea actului prin care se provoca, în mod voit,
avortul.
Biserica nu s-a pronunţat prin dogmă la învăţătura cu privire la apariţia
vieţii. Viaţa şi apariţia ei constituie o taină pe care Biserica o primeşte şi o
respectă ca atare. Dacă credinţa nu are elemente suficiente ca să se pronunţe
categoric în această privinţă, de altfel nu este obiectul ei, biologia oferă o
serie de elemente care ar putea clarifica şi fundamenta o atitudine morală
faţă de ceea ce noi numim făt.
Transcendenţa sa (fundamentul ultim al drepturilor sale), nu este primită
de embrion din partea cuiva; el o posedă totală, sau în potenţă, prin sine, prin
existenţa sa personală, din momentul apariţiei sale”. Acesta este motivul
pentru care nu se poate dispune de embrion după bunul plac al fiecărei
persoane sau chiar al unei anumite comunităţi mai mari sau mai mici, fie ea
chiar a oamenilor de ştiinţă. Embrionul nu trebuie sa fie nici vândut, nici
cedat, nici obiect de experienţă, de manipulare sau suprimabil fără ca
persoanele capabile de acesta să nu-şi asume cu seriozitate responsabilitatea
morală, şi nu numai.
Cu toate acestea, există avorturi. Nimeni nu le poate nega existenţa.
Ele ridică serioase probleme celui care este sensibil din punct de vedere
300
Învăţătura celor doisprezece Apostoli, în Scrierile Părinţilor Apoostolici, PSB. vol 1, trad. de Pr. D.
Fecioru, , Ed. IBM, Bucureşti, p. 26.
301
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 312.

155
moral, dar şi preotului duhovnic. Avoturile sunt o suferinţă care loveşte viaţa
mamei şi care crează suficiente probleme de ordin pastoral. Biserica a
instituit chiar rugăciuni pentru femeia “care a lepadat”. Există însă avorturile
medicale pentru care omul este responsabil în parte, sau, deloc, şi avorturile
spontane, pentru care omul nu are nici o responsabilitate. Pentru avortul
spontan, precizăm că, în mod natural, în cadrul procesului de reproducere, în
primele luni ale vieţii foetale, au loc avortări spontane ale multor ovule
fertilizate. Geneticienii consideră că acestea sunt chiar benefice pentru
sănătatea femeii. Trupul ei elimină spontan embrionii care nu sunt valabili.
“Prin urmare, mecanismele pur naturale ale reproducerii sunt organizate în
aşa manieră, încât eliminarea embrioanalelor neviabile este una din funcţiile
lor şi nu putem considera câ în asemenea cazuri ar fi vorba de fiinţe umane”,
chiar dacă este vorba de o materie produsă în trupul omenesc. În mod
spontan sunt avortaţi uneori embrionii care au murit în pântecele mamei,
alteori este nevoie de intervenţia medicului.
Dumnezeu a poruncit omului: “Creşteţi, umpleţi pământul şi-l
stăpâniţi!”(Gen. 1, 28). Porunca organizarii şi stăpânirii lumii nu se
potriveşte cu o morala care absolutizează capriciile propriei biologii. Sfântul
Vasile cel Mare înţelegea deja în secolul al IV-lea ca porunca stăpânirii
pământului se referea şi la stăpânirea pământului propriului nostru trup prin
fapte bune 7, de unde putem extinde ideea, la stăpânirea propriei noastre
biologii. Şi este posibil acesta, cu siguranţă, când “dominăm” propria
biologie, nu suprimând-o, ci modelând-o, înălţând-o la dimensiunea
persoanei care caută iubirea curată în care termenul de comparaţie şi
modelul de urmat este Dumnezeu însuşi. Aceasta este iubirea care nu
provoacă nici un fel de violenţă, nici macar propriei biologii. Dimpotrivă,

156
biologicul din om îşi găseşte împlinirea şi chiar motivaţia de a exista
omeneşte.
Biserica Ortodoxă nu s-a pronunţat oficial asupra metodelor de
contracepţie şi planing familial. A lăsat să fie rezolvată pe plan pastoral, în
relaţia dintre credincios şi preotul duhovnic. Normativ rămâne sfatul
Sfântului Pavel: abstinenţa de comun acord pentru o vreme (I Cor. 7, 5) şi
ceea ce spunea Sfantul Vasile cel mare: stăpânirea pământului timpului
nostru, adică, disciplinarea afectivităţii şi corporeităţii noastre. Abstinenţa
temporară de la relaţiile trupeşti nu înseamnă renunţare la alte dovezi de
dragoste şi de preţuire a tovarăşului de viaţă, care, de foarte multe ori, pot fi
mai tandre, mai profunde, mai delicate şi mai durabile, chiar sublime, în
comparaţie cu cele procurate prin relaţiile trupeşti. În abstinenţă periodică,
soţii afirma autonomia persoanei faţă de automatismele firii. Această metodă
de planing familial este acceptată de cea mai mare parte a moraliştilor
creştini, ştiut fiind că uciderea (orice motive s-ar invoca pentru justificarea
ei) ramane ucidere, şi ca Dumnezeu însuşi a pus în natură o ordine în care
există perioade de fertilitate şi perioade de nefertilitate.
Problema controlului naşterilor şi a formelor sale acceptabile nu poate
fi rezolvată decât de fiecare cuplu creştin în parte. Soţii nu pot lua o decizie
dreaptă decât dacă acceptă angajarea lor creştină cu cea mai mare seriozitate,
dacă cred în putrarea de grijă a lui Dumnezeu, dacă evită să fie foarte
neliniştiţi cu privire la siguranţa lor materială, dacă iau în considerare faptul
că pruncii sunt o mare bucurie şi un dar al lui Dumnezeu, dacă iubirea lor nu
este egoistă şi interesată, dacă-şi aduc aminte că iubirea redusă la placerea
sexuală nu este iubire adevarată. In acest sens este nevoie de o bună
consiliere duhovnicească şi o receptare pe măsură.

157
6) Mişcarea feministă

Feminismul este mişcarea pentru egalitate socială, politică şi


economică între femei şi bărbaţi. „Feminismul este o ideologie prin
excelenţă în relaţie cu celelalte ideologii, faţă de care adoptă o poziţie de
emulaţie, evaluare critică şi respingere şi inovaţie”302.
 Se adresează dezechilibrului de putere dintre sexe care dezavantajează
femeile.
 Se opune subordonării femeii de către bărbaţi în familie şi societate,
că şi pretenţiei bărbaţilor de a stabili ce este cel mai bine pentru femei fără a
le consulta în prealabil.
 Crede în oportunităţi egale şi susţine promovarea, emanciparea,
progresul, dezvoltarea femeii.
Termenul de „feminism” a început să fie folosit în sensul de
convingere şi pledoarie în favoarea drepturilor egale pentru femei, bazată pe
ideea egalităţii între sexe după prima Conferinţa Internaţională a Femeilor
(Paris, 1892)303.
Rădăcinile feminismului sunt insa mult mai vechi; practic odată cu
primele contestări publice ale tratării femeilor ca sex inferior si cerinţa
pentru consideraţie egala putem vorbi de feminism.

302
Michael Freeden, JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 4, apud Mihaela Frunză în Feminismul ca şi ideologie
(referat), 2006, Cluj, p.1.
303
Multe dictionare feministe nu propun o intrare separata termenului ca atare. Vezi de exemplu Janet K.
Boles, Diane Long Hoeveler, From the Goddess to the Glass Ceiling. A Dictionary of Feminism, Madison
Books, Lanham, Maryland, 1996; sau în spatiul nostru cultural: Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu (ed.),
Lexicon feminist, Ed. Polirom, Iasi, 2002.

158
Cel mai răspândit model de periodizare a feminismului este cel numit
„în valuri”304:
Valul I – mijlocul secolului al XIX-lea – Începutul secolului XX,
marcat de lupta pentru obţinerea drepturilor politice.
Valul II – anii ’60 –’70, când feministele au trecut dincolo de
revendicările iniţiale, militând pentru egalitate în sens larg şi în toate
domeniile: educaţie, loc de munca, familie.
Valul III – pune, în lupta pentru egalitate, un accent deosebit pe
identităţile diferite constituite pe criterii de rasă, etnie, clasă socială,
naţionalitate, religie.
Susan Griffin este sceptică în legatura chiar cu proiectul de a teoretiza
ideologia. Dupa cum se remarca din textul său, este limpede ca ea operează
cu un concept peiorativ asupră ideologiei, parţial problematizat, în care
ideologia se opune praxis-ului (în sensul ca e ruptă de viaţa concretă) şi, pe
de alta parte, tema sa centrală este dominarea 305. Feminismul este înteles ca
aspirînd sa fie fundamental non- sau anti-ideologic. Astfel, ea susţine că
teoria feministă ca şi critica a ideologiei trebuie să se critice şi pe sine şi să
contracareze tendinţa de a deveni o nouă ideologie.
Problema fundamentală a ideologiei este tocmai lipsa ei de aderenţă la
concret306.
Una dintre prejudecăţile despre feminism, este aceea ca feminismul
este doar victimism şi că feministele consideră barbaţii vinovaţi de
nenumăratele drepturi încălcate ale femeilor în trecut. Ceea ce nu se stie,

304
Michael Freeden, JSRI • No.6 /Winter 2003 p. 4, apud Mihaela Frunză în Feminismul ca şi ideologie
(referat), 2006, Cluj, p.1.
305
Susan Griffin, „The Way of All Ideology”, în Nannerl O. Keohane, Michelle Z. Rosaldo, Barbara C.
Gelpi, Feminist Theory. A Critique of Ideology, The University of Chicago Press, Chicago, 1982, pp. 275-
280., apud, Mihaela Frunză, op.cit., p.3
306
Ibidem, op.cit. p.3.

159
este ca exista o mare varietate de curente feministe în diverse locuri şi
timpuri: feminismul liberal, feminismul marxist şi feminismul radical.
Am văzut deci că feminismul este o ideologie care nu este legată de
concret, nu are la bază o concepţie corectă despre realiţia inter-umană ci au o
viziune distorsonată.

160
CONCLUZII

Viaţa creştinului este o Nuntă continuă în Biserică, nuntă care începe în


Botez şi împlineşte în Euharistie şi se desăvârşeşte în unirea cu Hristos în
Împărăţia Veşnică.
Însuşirea de creştin nu presupune doar o cunoaştere teoretică a
adevărului Evangheliei, ci o trăire a acestuia: „Nu oricine Îmi zice :
Doamne, Doamne!, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui
Meu Celui din Ceruri”(Matei 7.21). Astfel calitatea de creştin o dă numai
participarea la viaţa Bisericii,prin Sfânta Liturghie, temelia oricărei vieţi
religioase.
Răspunsul Bisericii Ortodoxe cu privire la criza şi provocările
societăţii în care trăim trebuie căutat mergând în profunzime, la mesajul
euharistic în perspectiva eshatologică a vieţii în Hristos307.
În urma studiului întreprins asupra Tainei Cununiei, am ajuns la
următoarele concluzii:
– În Antichitate, căsătoria a fost considerată o instituţie sfântă, pusă sub
protecţia zeilor. Ceea ce dădea greutate şi instituţionaliza familia din punct
de vedere social şi juridic era contractul căsătoriei.
– În Vechiul Testament am văzut care erau normele după care se
conduceau evreii în contractarea căsătoriei, ritualul căsătoriei şi viaţa de
familie. Am aflat că la evrei căsătoria are şi un înţeles simbolic şi anume
căsătoria lui Iahve cu poporul ales Israel.
– Contextul iudeo-greco-roman în care a apărut şi s-a dezvoltat
creştinismul îşi pune amprenta asupra căsătoriei creştinilor sub două aspecte:
juridic – creştinii respectau şi îndeplineau formele legale ale statului
307
Pr.Dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 353.

161
referitoare la căsătorie; cutumiar – anumite obiceiuri s-au impus şi în
căsătoria creştinilor. În această situaţie Biserica a vegheat şi s-a luptat pe
două fronturi: să elimine elementele păgânecare nu sunt în conformitate cu
învăţătura Bisericii (bancheturile, jertfele aduse idolilor), iar pe de altă parte
să dea un sens nou şi un conţinut nou anumitor elemente care se puteau
păstra fără să contravină Evangheliei (Inelul, cununa, pâinea, paharul comun
chiar şi masa festivă).
– În Noul Testament, Căsătoria devine Taină, Taină a Nunţii în care se
împlineşte vocaţia unirii „într-un singur trup” (Facere 2.24), având ca icoană
unirea spirituală dintre Hristos şi Biserică (Efeseni 5.32). de aceea căsătoria
se face în Domnul şi nu după trup, aşteptând desăvârşirea ei în Împărăţia lui
Dumnezeu. Am văzut apoi că sopul principal al căsătoriei este
desăvârşireacare se realizează prin iubirea care se manifestă în naşterea de
copii, întrajutorare şi înfrânare (păzirea de păcatul desfrâului).
– Viaţa eclesială gravitează euharistic în jurul lui Hristos. De aceea o
slujbă separată a căsătoriei, în sensul modern al cuvântului, Biserica nu a
cunoscut decât începând cu a doua jumătate a secolului al VIII-lea.
Studiul manuscriselor ne pune în faţă următoarele rânduieli privind
slujba Cununiei:
a) Cununia în cadrul Dumnezeieştii liturghii;
b) Cununia cuprinzând împărtăşirea cu Darurile mai înainte
Sfinţite;
c) Cununia cuprinzând împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sângeal lui
Hristos şi paharul comun, impunându-se „obiceiul locului”;
d) Cununia în afara Liturghiei, păstrându-se doar paharul comun –
aşa cum s-a generalizat în zilele noastre.

162
În ciuda unei reale slăbiri a conştiinţei eclesiale, cauzate de
îndepărtarea de Sfântul Potir şi de diminuarea tensiunii trăirii eshatologice,
Biserica Ortodoxă nu a pirdut adevăratul sens al Tainei Căsătoriei.
Pentru aproximativ nouă secole, creştinătatea nu a cunoscut o rânduială
aparte a Tainei Cununiei; era, ca toate Tainele de altfel integrată euharistic.
Tipărirea Eνhologhiilor confirmă existenţa, până în secolele al VI-lea şi al
VII-lea, două moduri liturgice de a săvârşi Taina Cununiei în practica
Bisericii:
– Cei mai credincioşi, care doreau să se ridice la nivelul cerinţelor
evanghelice, erau cununaţi în cadrul Dumnezeieştii Liturghii;
– Cei care îşi pierduseră conştiinţa euharistică erau cununaţi într-o
rânduială aparte, fără a se ămpărtăşii.
Treptat, din nefericire, s-a impus cel de-al doilea mod, primul
rămânândundeva în amintirea Bisericii, conservat de cărţile vechi de cult.
În ultimele capitole am tratat câteva probleme care au apărut datorită
lume secularizate în care trăim, o lume decăzută în care adevăratul sens al
iubirii şi al familiei este total pervertit.

163
BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE
1. Ediţii ale Sfintei Scripturi şi ale Noului Testament
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubileară a Sfântului Sinod, tipărită
cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. IBM,
Bucureşti, 1991.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubileară a Sfântului Sinod, tipărită
cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBM, Bucureşti, 2001.
3. Noul Testament(comentat), tipărit cu binecuvântarea şi prefaţa Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed. a II-a,
Ed. IBM, Bucureşti, 1995.
2. Cărţi de slujbă
1. Aghiazmatar, Ed. IBM, Bucureşti, 1950.
2. Catvasier, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000.
3. Liturghier, Ed. IBM, Bucureşti, 1995.
3. Opere patristice
1. Sfântul Ambrozie, Scrisori, trad. Prof. David Popescu, în PSB, vol.
53, Ed. IBM, Bucureşti, 1994.
2. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului
Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în PSB, vol. 41, Ed. IBM, Bucureşti,
2000.
3. Sfântul Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. Pr. D. Fecioru, în
PSB, vol. 4, Ed. IBM, Bucureşti, 1982.

164
4. Idem, Stromatele, trad. Pr. D. Fecioru, în PSB, vol. 5, Ed. IBM,
Bucureşti, 1982.
5. Sf. Clement Romanul, Epistola a doua către Corinteni, trad. de Pr. D.
Fecioru, în PSB. Vol. 1, Scrierile părinţilor Apostolici, Ed. IBM, Bucureşti,
1979.
6. Epistola către Diognet, Epistola către Diognet, V. 6,8, trad. Pr. D.
Fecioru, în Scrierile Părinţilor Apostolici, în PSB, vol 1, Ed. IBM,
Bucureşti, 1979.
7. Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, trad. Radu
Alexandrescu, în PSB, vol. 14, Ed. IBM, Bucureşti, 1991.
8. Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp, trad. de Pr. D.
Fecioru, în Scrierile Părinţilor Apostolici, în PSB, vol.1, Ed. IBM,
Bucureşti, 1979, p. 188.
9. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere(I), trad. Pr. D. Fecioru, în
PSB, vol. 21, Ed. IBM, Bucureşti, 1987.
10. Idem, Omilii la Facere(II), trad. Pr. D. Fecioru, în PSB, vol. 22, Ed.
IBM, Bucureşti, 1989.
11. Idem, Omilii la Matei, trad. Pr. D. Fecioru, în PSB, vol. 23, Ed. IBM,
Bucureşti, 1994.
12. Sfântul Vasile ce Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. Pr. D. Fecioru, în
PSB, vol. 17, Ed. IBM, Bucureşti, 1986.
13. Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, II, 28, trad., Pr. Prof. T.
Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru, în Apologeţi de
limbă greacă, în PSB. Vol II, Ed. IBM, Bucureşti, 1980.

165
II. LUCRĂRI ŞI STUDII

1. Boca, Arsenie, Ridicarea căsătoriei la înălţime de Taină, Ed. Agaton,


Făgăraş, 2003.
2. Branişte, Pr.Prof.Dr. Ene şi Branişte, Prof. Ecaterina, dicţionar
enciclopedic de cunoştinţe religioase,Ed. Diecezană, Caransebeş, 2001.
3. Branişte, Pr. Prof. Dr., Liturgica specială, pentru facultăţile de
teologie, Ed. Nemira, Bucureşti 2002.
4. Broscăreanu, Drd. René, Despre Taina Sfintei Cununii, în rev. BOR,
an XXXVIII (1986), nr.4, p. 104-116.
5. Chirvasie, Pr. Magistrand Ioan G., Slujitorul Tainei nunţii în cele trei
cofesiuni creştine, în rev. BOR, an XI (1959), nr. 2, p. 218-233.
6. Codrescu, Răzvan, Biserica de acasă. Rugăciuni şi rânduieli ortodoxe
pentru căsătorie şi binele familiei, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004.
7. Cu părintele Galeriu între Geneză şi Apocalipsă. Convorbiri realizate
de Dorin Popa, Ed. Harisma, Bucureşti, 2002.
8. Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti IV,Viaţa de familie,
trad. Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003.
9. Dascăl, Pr. Cornel, Pregătirea Mirilor pentru Sfânta Taină a Cununiei
şi Pentru Familie, în rev. MA, an XXIX (1984), nr. 3-4, p. 186- 195.
10. Epifanie, Fericitul Arhimandrit, Familiei ortodoxe – cu smerită
dragoste –, trad. de Ieroschim. Ştefan Lacoschitiotul, Schitul Lacu, Sfântul
Munte Athos, 2001.
11. Evdokimov, Paul, Taina Iubirii.Sfinţenia unirii conjugale în lumina
tradiţiei ortodoxe,trad. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti,
2006.

166
12. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislaţie şi
administraţie bisericească, vol. II, Ed. IBM, Bucureşti, 1990.
13. Galeriu, Pr. Magistrand Constantin, Taina Nunţii, în ST, seria a II-a,
an XII (1960), nr. 7-8, p. 484-499.
14. Gavrilă, Pr.Dr.Vasile, Cununia viaţă întru împărăţie, Fundaţia
Tradiţia Românească, Bucureşti, 2004.
15. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale.
Despre creşterea copiilor, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBM,
Bucureşti, 2001.
16. Idem, Cateheze maritale,omilii la căsătorie, trad. Pr. Marcel
Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004.
17. Idem, Cuvântări despre viaţa de familie, trad. Pr. Marcel Hancheş,
Ed. Învierea, Timişoara, 2005.
18. Ivan, Prof. Iorgu D., Căsătoria- Sfânta Taină a Bisericii şi instituţie
juridică a statului, în rev. BOR, an CI (1983), nr. 9-10, p. 732-735.
19. Mihălcescu, Pr. Dr.I., Sfânta Taină a Nunţii sau Căsătoriei, în rev.
BOR, seria a II-a, an XLVI (1928), nr.4, p. 292-305.
20. Mihoc, Pr.Dr. Constantin, Taina Căsătoriei şi familia creştină, în
învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Ed. Teofania, Sibiu,
2002.
21. Moldovan, Pr.Prof. Ilie, Taina nunţii, în rev. BOR, an XXXI (1979),
nr. 3-4, p. 511-531.
22. Idem, În Hristos şi în Biserică, Iubirea, Taina Căsătoriei, Teologia
Iubirii I, Alba Iulia, 1996.
23. Idem, În Hristos şi în Biserică,Adevărul şi frumuseţea căsătoriei,
Teologia Iubirii II, Alba Iulia, 1996.

167
24. Neofit, Patriarhul Constantinopolului, Pidalion, Cârma Bisericii
Ortodoxe, Ed. Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2004.
25. Ne vorbeşte părintele Cleopa, ediţie îngrijită de Arhim. Ioanichie
Bălan, Ed. Episcopiei Romanului, 1996.
26. Noica, Ierom. Rafail, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2002.
27. Papuc, Diacon Gheorghe, Despre familie în Vechiul Testament, în rev.
MA,an V (1960), nr.11-12, p. 821-835.
28. Pop, Studentă Hoban Angela Doina, Lucrare de licenţă. Unirea
teandrică mod al întrupării Fiului şi prefigurare a Tainei Căsătoriei, Baia
Mare, 2000.
29. Răducă, Pr. Dr. Asist. Vasile, Căsătoria- Taina dăruirii şi a
desăvârşirii persoanei, în rev. ST, seria a II-a, an XLIV (1992), nr. 3-4, p.
130-138.
30. Schmemann, Pr.Prof. Alexander, Pentru viaţa Lumii, Scaramenteleşi
Ortodoxia, trad. Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Ed. IBM, Bucureşti, 2001.
31. Stăniloae, Pr.Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă I, Ed.
IBM, Bucureşti, 1996.
32. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă III, Ed. IBM, Bucureşti, 1996.
33. Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. IBM,
Bucureşti, 2004.
34. Streza. P.S. Dr. Laurenţiu, Tainele de iniţierecreştină în bisericile
răsăritene, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002.
35. Yannaras, Christos, Libertatea Moralei, trad. Mihai Cantuniarii, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 2004.
36. Zbârce, Pr. Ioan, Iată Mirele vine, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 2006.

168