Licenta Casatori

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”
FACULTATEA DE TEOLOGIE ,,DUMITRU

STĂNILOAIE”
IAȘI
TEZĂ DE LICENŢĂ
CĂSĂTORIA DUPĂ
LEGISLAŢIA CANONICĂ
ORTODOXĂ
Coordonator:
Pr.Prof.ROMAN EMILIAN
Student: IGNAT
ANDREI
„Căsătoria după legislaţia canonică ortodoxă” Student:
IAȘI
2
Alese mulţumiri părinţilor mei
care m-au încurajat pe parcursul anilor de studii.
3
CUPRINS
INTRODUCERE .......................................................................................p.6
CAPITOLUL I. LEGISLAŢIA CANONICĂ ORTODOXĂ ŞI
IMPORTANŢA EI PENTRU ÎNCHEIEREA UNEI CĂSĂTORII
CANONICE................................................................................................p.9
CAPITOLUL II. ACTE PREMERGĂTOARE ŞI PREGĂTITOARE
PENTRU CĂSĂTORIE...........................................................................p.15
II.1. Logodna............................................................................................... p.15
II.2. Strigările sau vestirile......................................................................... p.19
II.3. Timpul căsătoriei................................................................................ p.20
CAPITOLUL III. IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE ŞI
ÎNLĂTURAREA LOR.............................................................................p.21
III.1. Impedimente care lovesc esenţa cununiei. .......................p.22
III.1.1. Impedimente cu privire la materia cununiei
(consensul liber) ....................................................................p.22
III.1.2. Impedimente cu privire la formă ...............................p.27
III.1.3. Impedimente cu privire la săvârşitor .........................p.27
4
III.1.4. Impedimente care împiedică încheierea

cununiei din punct de vedere al scopului religios-moral.......p.28
III.1.5. Impedimente cu privire la primitor. Existenţa
unor raporturi intime între miri: Rudenia .............................p.38
III.2. Impedimente care lovesc formalităţile de
încheiere ale cununiei.....................................................................p.57
III.3.Înlăturarea impedimentelor....................................................p.57
CAPITOLUL IV. EFECTELE SFINTEI TAINE A CUNUNIEI …...p.59
CAPITOL V. CĂSĂTORIILE MIXTE ………………………………p.62
CAPITOL VI. ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI ŞI DIVORŢUL ............p.70
VI.1. Motivele de divorţ ................................................................p.71
VI.2. Organele competente a pronunţa desfacerea
căsătoriei civile şi a cununiei religioase........................................p.74
VI.3. Procedura în materie de divorţ.............................................p.74
VI.4. Efectele divorţului. ...............................................................p.77
CONCLUZII ............................................................................................p.79
ANEXĂ .....................................................................................................p.82
BIBLIOGRAFIE .....................................................................................p.95
CURRICULUM VITAE .......................................................................p.102

DECLARAŢIE ......................................................................................p.103
5
INTRODUCERE
Căsătoria, ca instituţie divină naturală, a fost aşezată în formă monogamă de

Dumnezeu în Rai, la crearea primilor oameni, Adam şi Eva 1: „Nu este bine să fie
omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el (Facere 2, 18).
Dumnezeu a făcut-o pe femeie cu os din oasele lui Adam şi carne din carnea
lui (Facere 2, 23), apoi i-a unit aşa încât să fie amândoi un trup: „De aceea va lăsa
omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”
(Facere 2, 24), şi i-a binecuvântat spunându-le: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28). Dintru început s-a stabilit deci importanţa
familiei ca celulă a societăţii, numai în cadrul familiei viitorii membri ai societăţii
având cele mai bune condiţii pentru a se forma.2
1 Dr.Dr.Valerian Şesan, Curs de Drept Bisericesc Universal, ed. A IV-a, îngrijită de Dr.Dr. Milan Şesan,
Profesor Universitar, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi, 1942, p.189.
2 Prof. Iorgu D. Ivan, Căsătoria – Sfânta taină a bisericii şi instituţiei juridică a statului , în Revista
„Biserica Ortodoxă Română”, CI (1983), Nr.9-10.
6
Am considerat că este necesar, ţinând seama de importanţa căsătoriei creştine

în viaţa Bisericii, să alcătuiesc o lucrare pe tema căsătoriei. Am pornit acest demers
observând faptul că mulţi din cei care vor să încheie o căsătorie, nu ştiu care sunt
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru aceasta iar după încheierea
căsătoriei, care sunt obligaţiile şi drepturile lor şi mai precis care este statutul lor în
faţa lui Dumnezeu şi al oamenilor, adică în Biserică.
Instituţia căsătoriei a făcut obiectul unei deosebite atenţii din partea tuturor
legiuitorilor, încă din timpurile anterioare creştinismului, chiar statele necreştine au
căutat întotdeauna să dea familiei o organizaţie cât mai potrivită, pentru ca în acest
fel, să corespundă scopului şi rolului ei atât de însemnat. 3
Pentru a reface caracterul monogam al căsătoriei, dispărut cu timpul,
Mântuitorul a ridicat în Biserica Sa căsătoria la rang de Sfântă Taină, El însuşi luând
parte la nunta din Cana Galileii, unde binecuvintează nunta şi săvârşeşte minunea
prefacerii apei în vin.
Sfântul Apostol Pavel numeşte nunta „taină mare” (Efeseni V, 32), şi o
aseamănă cu legătura dintre Hristos şi Biserică, astfel subliniind „că în căsătorie
legătura sufletească dintre soţi stă pe primul plan, determinând unitatea soţilor şi
preluând însoţirea conjugală”.4
Sfânta Taină a Cununiei este lucrarea sfântă prin care se desăvârşeşte – prin
har – înţelegerea dintre două persoane, prin care acestea încheie căsătoria”. 5 Căsătoria
este deci legătura şi unirea monogamă dintre un bărbat şi o femeie pentru toată viaţa
şi o participare reciprocă la dreptul divin.6
Cununia a fost totdeauna privită ca ceva venerabil şi cu demnitate etică:
„Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4), iar Biserica a
condamnat dispreţul faţă de căsătorie prin canonul 51 Apostolic, care condamnă
rigorismul neîntemeiat al unor feţe bisericeşti, ca şi al laicilor care ar socoti ca
stricăcioasă căsătoria. Căsătoria având un dublu aspect: religios-moral şi social-
3 Pr. Dr. Gheorghe T. Soare, Impedimente la căsătorie şi motive de divorţ, în Revista „Biserica Ortodoxă
Română”, LXI (1943), nr.4-6, p.230.
4 Dr.Dr. Valerian Şesan, op.cit., p.189.
5 Arhid. Prof.Dr. Ioan N.Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol.II,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p.67.
6 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.189.
7
juridic, prin ea se întemeiază familia; care este baza Bisericii ca organism social
precum şi a Statului.7
Nici o instituţie nu are un rol atât de hotărâtor pentru om şi societate ca
familia, cu ea stând sau pierzându-şi binele particular şi cel public şi de ea atârnând,
în mare măsură, ruina şi prosperitatea naţiunilor. Poate fi asemănată foarte bine cu o
temelie şi este lucru cunoscut că, dacă la o casă temelia este puternică, clădirea stă
neclintită, tot aşa, dacă într-o societate familia este aşezată pe idei sănătoase, întregul
trup social progresează.8
În primul capitol, intitulat: Legislaţia canonică, ortodoxă şi importanţa ei
pentru încheierea unei căsătorii canonice, vom arăta ce se înţelege prin termenul de
legislaţie canonică, care este definiţia şi rolul canoanelor în viaţa creştinilor şi cine
este autenticul interpret al acestora.
Capitolul al doilea este intitulat: Acte premergătoare şi pregătitoare pentru
căsătorie, deoarece vor fi prezentate acele acte care ar trebui să premeargă toate
cununiile.
În al treilea capitol, intitulat: Impedimente la cununie şi înlăturarea lor, vor fi
prezentate acele lipsuri (impedimente) şi împărţirea lor, care opresc încheierea unei
căsătorii valide şi modul în carele ele pot fi înlăturate prin dispensă şi în ce cazuri se
poate obţine aceasta.
Capitolul al patrulea este intitulat: Efectele Sfintei Taine a cununiei, întrucât
precizează care sunt efectele Tainei Cununiei atunci când aceasta se săvârşeşte cu
respectarea rânduielii stabilite de Biserică.
Capitolul al cincilea, intitulat: Căsătoriile mixte, tratează o problemă foarte
delicată, care se pune în relaţiile interconfesionale sau interbisericeşti şi cum poate fi
ea rezolvată în Biserica Ortodoxă Română.
În al şaselea capitol, intitulat sugestiv: Încetarea căsătoriei şi divorţul, vom
arăta care sunt motivele de desfacere a căsătoriei potrivit învăţăturii Bisericii, cine
7 Ibidem, p.190.
8 Pr.Ştefan Slevoacă, Căsătoria creştină, în Revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, (1967), nr.9-10,
p.612.
8
este în măsură să pronunţe desfacerea acesteia, atât civilă cât şi religioasă, şi care sunt
efectele divorţului, raportându-ne la cei doi soţi divorţaţi.
În Concluzii, vor fi reamintite principalele idei ale celor şase capitole şi va fi
făcut un îndemn pentru cei care vor să încheie o căsătorie canonică.
În Anexă, deoarece lucrarea are ca bază şi har călăuzitor Canoanele Bisericii
Ortodoxe, vor fi trecute în ordinea citării lor, toate canoanele la care s-a refăcut
referinţă în text.
CAPITOLUL I
LEGISLAŢIA CANONICĂ ORTODOXĂ ŞI
IMPORTANŢA EI PENTRU ÎNCHEIEREA
UNEI CĂSĂTORII CANONICE.
Creştinul ortodox are ca scop ultim mântuirea sufletului. „Această lucrare de

dobândire a mântuirii – desfăşurată într-un timp şi spaţiu bine definit –presupune o
conştiinţă creştină care îşi află în preceptele evanghelice sursa antologică, iar în
pravila canonică temeiul călăuzitor al vieţii creştine”. 9
Înainte de a ne referi la legislaţia canonică sinodală vom face câteva precizări
în ceea ce priveşte legea canonică. Pentru Biserica ecumenică a primului mileniu,
canoanele confirmate, date de primele şapte sinoade ecumenice, constituie „fântânile
dreptului constituit”.10 Dacă ne raportăm la un limbaj ecleziastic, canonul este „legea
Bisericii”.11
9 Pr.Prof.Nicolae Dură, Îndatorirea credincioşilor privind viaţa creştină în lumina sfintelor canoane, în
Revista „Altarul Banatului”, XLIII (1993), Nr.10-12, p.18.
10 Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, Le Regime De la Synodalitê Selon La Legislation Canonique Conciliaire,
Oecumenique, Du Ier Millénaire, Bucureşti, 1999, p.295.
11 J.M.P.Carriom, Nuevo Derecho Canonico, Manual pratico, Sevilla, 1983, p.13, apud.
Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, Le Regime..., p.295.
9
„Legislaţia canonică ecumenică a primului mileniu este o legislaţie suis

generis, care are caracteristici proprii”12. Utilizarea cunoştinţelor teologice, canonice,
istorice şi juridice „trebuie să se facă în spaţiul gnoseologic şi în spaţiul realităţii
universului credinţei”.13
Legislaţia canonică sinodală este o legislaţie suis generis a Bisericii creştine,
deoarece ea a fost editată în vederea slujirii unui scop special, şi anume acela de a
cunoaşte dorinţa legii divine în vederea obţinerii mântuirii. 14
Părinţii sinoadelor ecumenice mărturisesc că sinoadele au dat canoane pentru
salvarea de patimi, şi pentru mântuirea sufletelor, aceste reguli de viaţă dându-se ca să
nu „se pună nici o greutate afară de cele ce sunt necesare” (Fapte 15, 28). Toată
lucrarea de elaborare şi de redactare a legislaţiei canonice din primul mileniu s-a
derulat într-un cadru ecleziologic, deoarece ţelul final al acestei legislaţii este
soteriologică, de salvare a sufletelor.15
Aceasta este finalitatea pe care părinţii sinodali au dat-o totdeauna unui cadru
eclesiologic principiilor şi normelor juridice şi canonice afirmate de sinoade. 16 Aceste
reguli stabilite de Biserică, raportate la disciplina ecleziastică, au fost formulate de
Sfinţii Părinţi sub formă de canoane, „constituie nu numai mărturii peremptorii ale
realităţii vieţii creştine de odinioară, ci şi rânduieli şi norme de observat şi urmat în
viaţa creştină până la sfârşitul veacurilor”. 17
Prin urmare, apropierea epistimologică şi ermineutică a dreptului canonic al
primului mileniu, este necesar să se facă în lumina acestor canoane, confirmate de
Sfinţii Părinţi de la cele şapte sinoade ecumenice.
Cu toate că pentru un teolog al dogmei „studiul sinoadelor permite o mai bună
înţelegere a definiţiilor dogmatice, în crearea lor şi purtarea lor exactă pentru
12 Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.295.

13 A.M. Rouco-Valera, Algemeine Rechtslehre oder Theologie des Kanonischen Rechts, dans Archiv. Fur.
Katholisches, Kirchenrecht, 138, 1969, p.110, apud. Rev. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.295.
15 Rev.Prof.L.Stan, Contributions des théologiens roumains aux problèmes du droit canonique et leur
position dans ce domaine, dans vol. De la Théologie Ortodoxe Roumaine des origines à vos jours,
Bucarest, 1974, p.392, apud. Rev. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.295.
17 Pr.Prof.Nicolae Dură, Îndatorirea..., p.18
10
credinciosul de astăzi”18, în revanşă „pentru un canonist studiul sinoadelor ajută la

cunoaşterea mai bună a principiilor canonice de bază, exprimate prin textele
legislaţiei canonice sinodale, care au fost şi trebuie să rămână etalonul de măsură al
canonicităţii organizării fiecărei Biserici locale”. 19
Deci, este vorba de doctrina
canonică exprimată prin suma principiilor canonice a legislaţiei canonice sinodale,
ecumenice, care rămâne de asemenea la baza regimului sinodalităţii. 20
În primul mileniu, activitatea sinodală a fost concretizată printr-o legislaţie
canonică sinodală, confirmată de primele şapte sinoade ecumenice (conform
canoanelor: 1 Sinodul IV Ecumenic; 2 Sinodul VI Ecumenic; 1 Sinodul VII
Ecumenic), prin care Biserica din Răsărit este administrată până în prezent. 21
Conform tradiţiei canonice orientale, fiecare hotărâre a sinoadelor se numeşte
„Sinodicon”22, căci, pentru Biserica din primul mileniu, canoanele au fost considerate
ca o lucrare sinodală a Părinţilor participanţi la sinoade, aceştia plecând de la darurile
furnizate de o tradiţie canonică, care urcă până la epoca apostolică. În anul 890 la
Constantinopol a fost editată o istorie a sinoadelor sub numele de „Sinodican
Vetus”23, conform căruia Sinodul Apostolic a fost primul sinod al Bisericii.
„Legislaţia canonică sinodală, ecumenică, a primului mileniu, este o lucrare
eminamente sinodală”.24 Într-adevăr, este o autoritate constituită prin „corpul numit
apostolic”25, prin intermediul căruia Biserica la începuturile sale edita legi:
„Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28). Şi după aceea, conform modelului
oferit de Sinodul Apostolic, sinoadele care au urmat, locale sau ecumenice, au dat
canoane.
18 J.Wolinski, Les sept premiers conciles oecuméniques, dans Introduction à l’Etude de la Théologie.
Manuel de Théologie sous la direction de J.Doré, vol.III, Paris, 1992, p.271, apud. Rev.Prof.Dr.Nicolae
Dură, op.cit., p.296.
20 Ibidem.
21 Ibidem, p.297.
22 Archim. Ierotheos I.Vlahos, Eglise et pensée ecclésiastique (en grec), Athens.
24 Ibidem.
25 P.Bouchet, op.cit., Le Droit canonique, dans Invitation théologique, t.I, Edit. Cerf, Paris, 1952, p.138,
apud. Rev. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.297.
11
Patriarhul Fotie (858-867 şi 877-886) preciza în Prefaţa Nomocanonului în

XIV titluri: „canoanele au fost stabilite nu de un episcop, ci de un colegiu de
episcopi”.26 Potrivit practicii şi doctrinei canonice din primul mileniu, „canoanele nu
pot fi editate doar de un episcop, ci doar de o uniune a acestora”. 27
Tradiţia canonică bizantină vorbeşte „despre canoanele sinoadelor ecumenice”
despre „Sfintele sinoade locale” şi despre „regulile canonice ale Sfinţilor Părinţi”,
date de „Biserica Universală” a primului mileniu. 28
Conform tradiţiei canonice ortodoxe, sinoadele locale sunt de la început
reunite după modelul Sinodului Apostolic şi canoanele editate de ele, au devenit
ecumenice „după ratificarea lor prin canonul al doilea al Sinodului Ecumenic
(Trulan)”.29
Canonistul Nicodim Milaş, precizează că prin caracterul său, canonul al doilea
al Sinodului şase Ecumenic (Trulan) este unul dintre cele mai importante dintre toate
canoanele Bisericii Ortodoxe, întrucât prin acest canon s-a confirmat caracterul
canonic şi ecumenic a sute de canoane, care la emiterea lor aveau caracter şi putere
obligatorie numai pentru unele Biserici provinciale, iar acum toate aceste sute de
canoane primesc caracter ecumenic şi obligatoriu pentru întreaga Biserică. 30
Potrivit ecleziologiei ortodoxe „...singură Biserica este regatul lui Dumnezeu
pe pământ şi organul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor” 31, iar sinoadele
ecumenice sunt cele care impun autoritatea supremă.
Aşa cum mărturisim în Simbolul Credinţei, Biserica este Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească şi ea se exprimă prin aceste funcţiuni supreme, care
26 G.A. Rhalli/M.Potli, Szntagme des divins et Saints canons, t.I, Athens, 1852, p.42, apud. Rev. Prof.Dr.
Nicolae Dură, op.cit., p.298.
27 Le Nomocanon eu XIV titres, tit. A, chap.4 Cf.G.A. Rhali/M.Pottli, op.cit., t.I, p.42, apud Rev.
Prof.Dr.Nicolae Dură, opt.cit., p.298.
28 Vl. Benesivici, Taktikem Nikona Cernogorta, Greceskii teskt porukopisi no.441 Sinaiskago Monasteria
Sv. Ekaterinii/en ruse), Petrograd, 1971, p.15, apud. Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.298.
29 A. Alivisatos, Les Saints canons (en grec), Athènè, 1923, p.147, apud. Rev. Prof.Dr.Nicolae Dură,
op.cit., p.298.
30 Dr.Nicodim Milaş, Canoanele Sinoadelor ecumenice, trad. De Pr. U.Kovincici şi Pr.Prof.N.Popovici,
vol.I, Tipografia Diecezană, Arad, 1931, p.307.
31 I. Karmiris, Ecclésiologie orthodoxe (en grec) dans Theologhia, t.40, fasc.1, Athènes, 1969, p.89 apud
Rev. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.304.
12
sunt sinoadele ecumenice, ele având autoritate infailibilă dincolo de autoritatea

individuală a episcopilor participanţi, şi autoritatea lor, inclusiv a canoanelor şi a
dogmelor formulate de ele, rezultă din autoritatea însăşi a Bisericii. 32
Sinoadele ecumenice au fost şi sunt cea mai înaltă autoritate legislativă a
Bisericii, prin ele exprimându-se autoritatea sinodală supremă şi în primul mileniu,
ele au fost singurele legislatoare ale Bisericii Ecumenice. Interpretul autentic al aceste
legislaţii a fost totdeauna Biserica, aceasta exercitându-şi autoritatea prin organele
individuale, episcopi şi sinoade. Iată de ce nici un episcop nu poate şi nu a revendicat
dreptul de a da canoane, ci toţi episcopii sunt sub observaţia legislaţiei canonice
sinodale a Bisericii ecumenice. Conform vechii doctrine canonice un episcop care
păstoreşte într-un anumit teritoriu nu poate să dea el singur canoane şi trebuie să fie în
consens cu toate canoanele bisericii ecumenice. 33
„Practica canonică dovedeşte că în primul mileniu, interpretarea autentică a
legislaţiei canonice sinodale nu a fost alta decât aceea a însuşi sinodului sau a unui
sinod ecumenic următor”.34
Sfintele canoane sunt un produs al actului sinergetic – al asistenţei Duhului
Sfânt în procesul de legiferare bisericească de către Sfinţii Părinţi, ele fiind în slujba
vieţii întru libertatea Duhului. Ele sunt un instrument indispensabil pentru asigurarea
ordinii atât în viaţa individuală şi socială a creştinilor, cât şi în lucrarea mântuitoare a
Bisericii, aflându-şi temeiul în voinţa divină, în obiceiul canonic şi în tradiţia şi
practica Bisericii primare.35
Autoritatea şi forţa legislaţiei canonice sinodale a Bisericii ecumenice provine
din reuniunea Sfinţilor Părinţi în chip sinodal în numele lui Hristos şi din asistarea de
către Duhul Sfânt a acestora.36
Biserica, pentru a reglementa faptele şi acţiunile cu caracter extern, a pus la
îndemâna credincioşilor săi un îndreptar – Sfintele Canoane – acesta prevăzând şi
32 M.Farantes, Aspects théologique du dogme (en grec), dans Theologhia, t.40, fasc.2, Athènes, 1969,
pp.223-256, apud Rev. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.304.
34 Ibidem, p.305.
35 Pr.Prof.Nicolae Dură, Îndatorirea..., p.18.
36 Rev.Pr.Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit. p.306.
13
îndatoririle creştinilor cu privire la viaţa creştine. Pentru aplicarea acestui îndreptar şi

tâlcuirea canoanelor, creştinul trebuie să facă apel la ierarhia Bisericii, adică la
episcop sau preot, care vor interpreta şi explica sensul conţinutului respectiv în lumina
legii morale şi a doctrinei dogmatice ortodoxe. 37
37 Pr.Prof.Nicolae Dură, Îndatorirea..., p.18-19.

14
CAPITOLUL II
ACTE PREMERGĂTOARE ŞI
PREGĂTITOARE PENTRU CĂSĂTORIE
II.1. Logodna
Biserica creştină a folosit de la început logodna ca un act premergător

căsătoriei, fiindcă ea era practicată – fiind chiar legiferată – atât în Vechiul Testament
cât şi în dreptul roman. Definiţia logodnei - sponsalia – a adoptat-o Biserica din
dreptul roman (Dig. XX III, 1, 1) ca “promisiunea reciprocă a unui bărbat şi a unei
femei că se vor căsători în viitor”38
Importanţa şi consecinţele logodnei Biserica şi le-a însuşit însă din Vechiul
Testament, în care logodnica era socotită ca soţie a logodnicului, iar acesta ca soţ al
logodnicei lui (Deut. 22, 23-27; Matei 1, 18-20). Părinţii Sinodului VI ecumenic, în
canonul 98, socotesc ca vinovat de adulter pe cel care va lua în căsătorie pe o femeie
logodită cu altul, fiind încă în viaţă logodnicul ei.
Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 69, rânduieşte ca logodnicul care ar fi avut
raporturi de intimitate cu logodnica sa înainte de încheierea căsătoriei, să fie
sancţionat numai cu oprire de la Sfânta Împărtăşanie, aplicând pedeapsa menţionată
numai pentru neînfrânare, iar nu pentru desfrânare, socotind că, în realitate, el a
păcătuit cu o femeie care nu era cu totul străină de dânsul.
În dreptul roman, logodna nu avea urmări de drept, deşi se încheia printr-un
contract verbal sau scris, iar mirele dădea o arvună (arra) 39, ca semn că logodna s-a
încheiat. Cei logodiţi nu erau însă obligaţi să-şi ţină promisiunea dacă între timp se
38 Prof.Iorgu D.Ivan, op.cit., p.738

15
răzgândeau. Singura consecinţă la care se putea expune bărbatul vinovat de

nerespectarea logodnei, era restituirea darurilor pe care le primise cu prilejul
logodnei, uneori chiar dublul acestor daruri. 40 La greci, tinerii mergeau la templu,
aduceau sacrificii şi făceau rugăciuni.41
Deoarece logodna este un act premergător al căsătoriei, ea loveşte, într-o
oarecare măsură, în consensul liber necesar căsătoriei (consens liber qui facit nuptias),
obligând la căsătorie.42
Biserica a intervenit la încheierea logodnei cu binecuvântare, ca şi la
încheierea căsătoriei, logodna devenind astfel obligatorie ca act premergător al
cununiei, act îndeplinitor al căsătoriei creştine. Încheiată înaintea episcopului sau a
preotului, după o formă anumită (rugăciuni, schimbarea inelelor), logodna are aproape
un caracter în toate egal căsătoriei.
Întrucât logodna se putea încheia şi la o vârstă mai mică decât cea prevăzută
pentru încheierea căsătoriei (7 – 8 ani) când cei în cauză nu-şi puteau da seama de
importanţa şi implicaţiile actului pe care îl încheiau, s-a apreciat că obligaţia care
rezultă pentru logodnici din binecuvântarea Bisericii, de a se considera ca şi căsătoriţi,
era în contradicţie cu libertatea pe care o acordau legile statului celor logodiţi de a
nu-şi respecta promisiunea făcută prin logodnă, dacă nu mai doreau să întemeieze
împreună o familie, prin căsătorie.
Efectele logodnei precum şi raportul ei cu cununia le-a fixat împăratul Leon
Filosoful (886 – 912), care a stabilit etatea pentru logodnă , precum şi condiţiile
desfacerii ei. Prin Novela 74 împăratul a confirmat punctul de vedere al Bisericii,
asimilând logodna cu căsătoria în privinţa consecinţelor şi a interzis ca Biserica să
mai binecuvinteze logodna celor care nu au împlinit vârsta cerută pentru încheierea
căsătoriei “14 (18) ani la bărbat şi 12 (15) ani la femeie”. 43
La puţin timp, Leon Filosoful a intervenit cu o nouă lege – Novela 109 – prin
care a menţinut interdicţia ca logodna să fie binecuvântată înainte ca logodnicii să fi
40 Prof.Iorgu D.Ivan, art.cit., p.738.

41 Pr.Dr.D.G.Boroianu, Dreptul bisericesc. Principii de drept, Organizaţiunea Bisericii Române, vol.III,
Tipografia „Dacia”, P.Iliescu şi D.Grosu, Iaşi, 1899, p.206.
43 Ibidem.
16
împlinit vârsta prevăzută de Novela 74, şi ea să nu dezlege cu uşurinţă, dacă a fost

binecuvântată de Biserică. În acelaşi timp, împăratul şi-a rezervat dreptul de a acorda
dispensă atât pentru vârstă cât şi pentru binecuvântarea religioasă celor logodiţi cu
dispensă de vârstă dată de el.
Împăratul Alexie I Comnenul prin bula de aur din anul 1084, prevede ca la
logodnă să se facă rugăciuni şi cântări, hotărând că numai atunci logodna va avea
putere iar “dacă s-ar strica o logodnă, nebinecuvântată de Biserică, persoana care a
stricat-o nu este supusă amenzii” 44 în novela din 1092 împăratul a reînnoit măsurile
din 1084 şi declară că părţile care se logodesc trebuie să-şi ţină cuvântul. 45
Urmările logodnei, după canonistul Valerian Şesan, sunt: “oprirea logodnicilor
de a se logodi cu alte persoane; obligaţia morală de a încheia căsătoria cu cel logodit;
produce o rudenie între cei logodiţi şi neamurile de sânge ale lor; pe candidaţii la
preoţie îi opreşte de la hirotonie în următoarele cazuri: dacă după desfacerea legală a
logodnei s-a căsătorit cu alta (fiind privit ca bărbatul femeii a doua) şi dacă s-a
căsătorit cu logodnica altuia (fiind considerat drept căsătorit cu una quasidivorţată;
can. 98 Trulan)”46. După canonistul Balsamon acest efect îl are nu numai logodna
bisericească ci şi cea civilă, dar Matei Vlastare şi Pidalianul îl restrâng numai la
logodna bisericească.47
În imperiul bizantin şi alţi împăraţi au întărit asimilarea logodnei cu căsătoria,
dar după ce au luat naştere state naţionale cu Biserică Ortodoxă autocefală, asemenea
dispoziţii au putut fi respectate numai în statele în care jurisdicţia asupra căsătoriei a
fost încredinţată Bisericii. În statele în care logodna nu a mai fost legiferată, iar efecte
juridice s-au recunoscut numai căsătoriei civile, respectarea rânduielilor bisericeşti,
referitoare la logodnă şi căsătorie, a devenit tot mai dificilă.
De aceea, pentru a fi evitate inconvenientele ce ar fi rezultat dacă fiecare
Biserică autocefală ar fi aplicat legislaţia proprie, făcând abstracţie de legislaţia
statului respectiv, Sinodul fiecărei Biserici autocefale a luat hotărârea ca logodna
religioasă să nu se mai oficieze separat, ci numai odată cu Sfânta Taină a Cununiei şi
44 Pr.Dr.D.G. Boroianu, op.cit., p.206.

45 Ibidem, p.207.
47 Ibidem.
17
Taina Cununiei să se săvârşească numai celor ce fac dovada că au încheiat în prealabil

căsătoria civilă.
Biserica Ortodoxă Română s-a confruntat cu această situaţie începând cu 1
decembrie 1865, când a intrat în vigoare Codul Civil. Caracterul exclusiv civil al
căsătoriei l-a păstrat şi Codul Familiei care a intrat în vigoare de la 1 februarie 1954.
Prin articolul 3 acest Cod prevede: “Numai căsătoria încheiată în faţa
delegatului de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi” 48, iar în
articolul 18 se precizează: “Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de
căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă”. 49
Întrucât Constituţia României garantează tuturor cetăţenilor libertatea de
conştiinţă şi libertatea religioasă iar Cultele religioase recunoscute au libertatea de a
se organiza şi funcţiona liber, credincioşii pot cere binecuvântarea religioasă a
căsătoriei lor. Sfântul Sinod a luat hotărârea ca logodna religioasă să se săvârşească
odată cu Taina Cununiei, pentru a-i feri pe credincioşi de situaţia ce li s-ar crea din
punct de vedere bisericesc, de a fi socotiţi ca încheind a doua căsătorie dacă s-ar
întâmpla ca unul dintre logodnici să moară înainte de a fi încheiat căsătoria sau nu ar
mai vrea să se căsătorească cu logodnicul său.
Desfacerea logodnei bisericeşti este admisă, ca nefiind chiar o cununie deplină
şi aceasta se face, în afară de motivele pentru desfacerea cununiei (pe care le vom
prezenta într-un capitol următor) şi în următoarele cazuri, când: “unul dintre logodnici
trece la o confesiune eterodoxă, cade în erezie sau se constată că este eterodox; este
imoral; din cauza bolii cununia ar trebui amânată mai mult de 4 ani; e condamnat la
închisoare mai mult de 4 ani; pleacă într-o călătorie urgentă pentru timp îndelungat;
suferă o însemnată schimbare a stării sale personale sau sociale; încheie o căsătorie cu
o altă persoană; îmbrăţişează viaţa monahală; ajuns la pubertate nu vrea să mai
încheie căsătoria făgăduită; află că logodnica este însărcinată de altcineva; în caz de
epilepsie, însănătoşirea nu survine până în trei ani; păcătuieşte cu sora, nepoata sau
vara celuilalt logodit (Matei Vlastare şi Pravila c.78).50
48 Prof.Iorgu D.Ivan, Codul familiei, în Revista „Biserica Ortodoxă Română”, LXXII (1954), nr.4, p.472.
49 Ibidem.
50 Dr.Dr. Valerian Şesan, op.cit., p.195.
18
Desfacerea ilegală sau neîndeplinirea desfacerii logodnei în cazuri date, se

pedepseşte iar cel care se căsătoreşte cu logodnica altuia, cât timp aceste este în viaţă,
iar logodna nu a fost desfăcută în mod legal, e pedepsit ca un adulter, iar nu numai ca
un desfrânat (Canonul 98 Trulan).51
II.2. Strigările sau vestirile
Căsătoria ca act civil este reglementată de către stat, iar ca act religios de către
Biserică. De aceea, atât statul cât şi Biserica, înainte de a aproba încheierea unei
căsătorii, caută să se documenteze cu privire la raporturile dintre soţi, pentru ca nu
cumva între ei să existe impedimente legale sau religioase care s-ar opune încheierii
căsătoriei lor, pe care ei nu le cunosc sau vor să le treacă sub tăcere.
Codul Familiei în articolul 13 prevede datoria viitorilor soţi de a arăta în
declaraţia de căsătorie că nu există nici o piedică legală la căsătorie iar în articolul 14
precizează că: „Orice persoană poate face opunere la căsătorie dacă există o piedică
legală, ori dacă alte cerinţe de legi nu sunt îndeplinite” 52, acesta trebuind să arate în
scris dovezile în virtutea cărora îşi întemeiază opunerea.
Biserica respectă toate dispoziţiile prin care statul reglementează căsătoria, sub
aspect civil, inclusiv hotărârile prin care delegatul de stare civilă conform articolului
15 din Codul Familiei: „în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor
primite sau al informaţiilor ce are, găseşte că cerinţele legii nu sunt împlinite” 53 ar
respinge unele cereri de căsătorie.
Biserica însă, are şi dispoziţii proprii prin care reglementează căsătoria din
punct de vedere religios şi în acest sens preotul paroh competent să oficieze cununia
religioasă, după ce va constata că mirii sunt botezaţi ortodox şi că între ei nu există
rudenie în grade interzise de Biserică va anunţa cererea de căsătorie în două duminici
consecutive iar în caz de urgenţă motivată, într-o duminică sau zi de sărbătoare, cu o
săptămână înainte de ziua fixată pentru Cununie. Preotul are datoria de a-i lămuri pe
51 Dr.Nicodim Milaş, op.cit., p.484.

52 Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.472.
53 Ibidem.
19
credincioşi asupra scopului pentru care se fac asemenea vestiri şi ce anume

impedimente are în vedere Biserica.
II.3. Timpul căsătoriei.
Biserica a stabilit un timp anume pentru încheierea Cununiei pentru ca

veseliile împreunate cu cununia să nu contrazică spiritul creştin. Prin urmare, Biserica
a interzis săvârşirea cununiei în zilele de post ce sunt destinate înfrânării şi pocăinţei
pentru păcate şi în zilele de sărbători mari bisericeşti. Zilele interzise pentru
încheierea cununiei, devenite din secolul al XII-lea, chiar impedimente, sunt: postul
Naşterii Domnului (14 Noiembrie – 24 Decembrie – 1 ianuarie), postul Paştilor şi
Săptămâna luminată după Paşti, postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, postul
Adormirii Maicii Domnului (1 – 15 August), Tăierea capului Sfântului Ioan
Botezătorul (29 August), Înălţarea Sfintei Cruci (14 Septembrie), Miercurile şi
Vinerile de peste an.
20
CAPITOLUL III
IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE ŞI
ÎNLĂTURAREA LOR
Căsătoria, ca instituţie naturală de drept divin, se înfăţişează sub aspectul

îndoit: religios-moral şi social-juridic, întrucât printr-însa se întăreşte familia, care
este temelia societăţii. Instituţia căsătoriei a fost obiectul unei deosebite atenţii din
partea tuturor legiuitorilor.
Biserica creştină nu numai că nu a neglijat instituţia căsătoriei dar îi atribuie o
nuanţă nouă, o însemnătate deosebită, ridicând-o la rangul de „Taină” şi a căutat
necontenit să ţină trează, în conştiinţa credincioşilor, ideea acesteia de „Taină”, care
devine valabilă numai prin harul lui Dumnezeu, care se pogoară, sfinţeşte şi întăreşte
legătura dintre cei căsătoriţi.
Căsătoria ca Sfântă Taină trebuie să îndeplinească anumite condiţii esenţiale
cu privire la : materie, formă, săvârşitor, primitor şi viaţa socială. Cum aceste condiţii
nu sunt totdeauna afirmativ rezolvabile, se nasc impedimentele de cununie.
Canonistul Valerian Şesan defineşte astfel impedimentele: „impedimentele la cununie
sunt lipsuri ale condiţiilor necesare pentru încheierea cununiei sau împrejurării –
obstacole existente care împiedică încheierea cununiei, împiedicându-i scopul
religios-moral”.54
Impedimentele pot fi: absolute sau relative, după cum împiedică încheierea
cununiei în general cu oricine (hirotonia, votul monahal) sau numai cu anumite
persoane (înrudirea). Canonistul romano-apusean Sőgmüller împarte impedimentele
după efectul lor, şi anume: impedimente nimicitoare, care nu admit căsătoria, iar dacă

21
s-a încheiat deja este considerată nevalidată; şi impedimente opritoare, care opresc
căsătoria, dar dacă s-a încheiat nu ating valabilitatea ei.
Impedimentele se mai împart: după izvorul lor (bisericeşti, civile, mixte);
după însemnătate (indispensabile – cele de drept divin) şi dispensabile – cele de drept
uman); după scopul lor (de drept public şi de drept privat) şi după cunoaşterea lor
(oculte, secrete, necunoscute, publice şi cunoscute).
Canonistul Valerian Şesan împarte impedimentele în impedimente: care lovesc
esenţa cununiei şi impedimente care lovesc formalităţile de încheiere a cununiei,
împărţire pe care o vom prelua în lucrarea de faţă.
Legislaţia civilă priveşte căsătoria numai ca un contract, care are la bază latura
formală – consensul, în schimb Biserica priveşte căsătoria ca o Sfântă Taină cu
momente religios-morale, care are la bază nu numai materia-consensul (celor doi), ci
şi forma, săvârşitorul, primitorul, precum şi un scop religios-moral.
În conformitate cu aceste principii fundamentale, impedimentele care lovesc
esenţa cununiei sunt:
a) cu privire la materie (consensul)
b) cu privire la săvârşitor
c) cu privire la formă
d) cu privire la scopul religios-moral şi
e) cu privire la primitori.
III.1. Impedimente care lovesc esenţa cununiei.
III.1.1. Impedimente cu privire la materia cununiei

(consensul liber)
a) Imposibilitatea existenţei consensului

Consensul este socotit viciat în caz de boli mintale, la nebuni sau idioţi
(impedimentul fiind indispensabil şi de drept public), dar poate fi şi de drept privat,
când o îngrijitoare de la spital se căsătoreşte cu un bolnav, cu scopul de a-l îngriji.
Pierderea facultăţilor mintale poate fi totală şi definitivă, dar poate exista momente în
22
care bolnavul poate fi lucid şi este apt pentru încheierea căsătoriei, dar celălalt soţ
trebuie să aibă cunoştinţă de boală.
Dacă o căsătorie s-a încheiat de către cineva care era în stare de ebrietate,
poate fi reclamată şi se desface în cazul în care îmbătarea nu s-a făcut în mod
intenţionat.
Ţinându-se seama de scopul esenţial al Căsătoriei – naşterea de copii – prin
lege s-a stabilit o vârstă minimă, care presupune dezvoltarea fizică a viitorilor soţi ca
să poată da naştere la copii sănătoşi. Această vârstă, potrivit articolului 4 din „Codul
Familiei”55, este de 18 ani pentru bărbat şi 16 ani pentru femeie. În acest caz
impedimentul vârstei este absolut şi cazul este viciat din cauza stării de minorat.
Cei aflaţi sub curatelă sau sub tutelă, dacă nu au avut consimţământul
curatorilor sau tutorilor, intră tot în categoria în care consensul este viciat.
Consimţământul tatălui legitim la nevârstnici trebuie dat în prezenţa a doi martori şi
se introduce cu semnăturile respective în condica cununaţilor. La căsătoriile minorilor
legitimi orfani, precum şi la căsătoriile minorilor ilegitimi trebuie asigurat
consimţământul legal printr-un act eliberat de autoritatea judecătorească, în care este
exprimat consimţământul tutorelui.
b) Lipsa libertăţii consensului

În această categorie putem vorbi de impedimentul eroarei, ce se poate produce
din întâmplare sau viclenie, fiind violat substratul contractului valabil şi este de două
feluri: „error in personas şi error in qualitate personae” 56 .
În primul caz, dacă are loc substituirea persoanei unuia din soţi şi eroarea este
un impediment dirimens, în cazul în care soţul constată eroarea şi face reclamaţie iar
dacă este de acord impedimentul se înlătură prin înţelegere reciprocă. În al doilea caz,
când persoana unuia din soţi nu corespunde aşteptărilor celuilalt soţ (află că soţia nu
este fecioară, o găseşte însărcinată de altcineva sau bărbatul se dovedeşte a fi imoral,
brutal).
În această situaţie, buna credinţă a soţului înşelat are rolul de a arăta dacă
eroarea este sau nu impediment diriment. Dacă el a bănuit ceva înainte de încheierea
55 Prof.Iorgu. D.Ivan, Codul..., p.472

23
cununiei şi totuşi merge mai departe încheind căsătoria sau un alt caz în care cineva se
căsătoreşte cu o văduvă sau una divorţată înainte de a trece 10 luni, atunci eroarea nu
mai constituie un impediment.
„Biserica, potrivit principiilor din Dreptul Roman, recunoaşte eroarea ca
impediment la căsătorie”.57
Un alt impediment care poate determina vreo persoană să-şi dea
consimţământul chiar împotriva propriei voinţe este cel al silei (vis) şi fricei (metus),
atunci când se foloseşte violenţa.
Sila poate fi absolută, atunci când nu există posibilitatea de a rezista şi atunci
impedimentul este de drept privat sau poate fi compulsivă, respectivul fiind forţat
sufleteşte moral (un exemplu îl dă canonistul Valerian Şesan: „Creditorul cere de la
debitor banii împrumutaţi, sau fiica în căsătorie, de altfel ameninţă cu judecata” 58,
neconstituind un impediment grav la căsătorie.
Cel care judecă un astfel de caz trebuie să aprecieze persoana care aplică forţa,
persoana căreia i se aplică şi forţa în sine, dacă este motivată sau nu. Codul civil
vorbeşte despre acest impediment în articolul 206 ca motiv de cerere a anulării
căsătoriei: „Soţul poate cere anularea căsătoriei, când consimţământul său a fost
smuls prin violenţă”.59 După cum am văzut, în Codul civil constrângerea şi frica sunt
menţionate ca impediment sub numele de violenţă. Constrângerea are ca urmare frica
(metus), fiind în legătură de cauză şi efect şi se judecă la fel. Forţarea din partea
părinţilor poate şi nu trebuie să fie impediment, în cazul în care cel forţat reclamă sau
nu dreptul său.
Impedimentul răpirii (raptus) constă în aducerea în mod ilegal, prin silă sau
vicleşug (dolus) a unei persoane într-un loc în care nu beneficiază de libertate, ci este
în deplina putere a celui care o răpeşte, o astfel de persoană neputându-şi da
consimţământul liber pentru căsătorie.
Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 22 în privinţa celor care răpesc o fecioară
logodită cu altă, dispune că pot fi primiţi la pocăinţă, dacă femeile se întorc la
57 Pr.Dr.Gheorghe I.Soare, Impedimente la căsătorie. Necesitatea asigurării unei practici uniforme în

toată Biserica Ortodoxă, în Revista „Ortodoxia”, XIII (1961), nr.4, p.582.
59 Pr.Dr.Gheorghe I.Soare, Impedimente la căsătorie. .., p.241.
24
logodnicii lor, care au dreptul de a le reprimi sau nu. Iar pentru cel care răpeşte o
fecioară, Sfântul Vasile hotărăşte ca aceasta să fie dată părinţilor, care vor hotărî dacă
sunt sau nu de acord cu încheierea căsătoriei.
Acest canon 22 al Sfântului Vasile cel Mare este indulgent „probabil din
consideraţie faţă de familiile respective şi spre a se împiedica un rău mai mare” 60,
spune canonistul Nicodim Milaş şi nu a prins putere în practica bisericească.
Canonul 27 al Sinodului al IV-lea ecumenic, prescrie caterisirile pentru clerici
şi anatematizare pentru laici, dacă vor răpi pe cineva, precum şi pentru cei ce
colaborează la răpire sau pentru cei ce sunt înţeleşi cu răpitorii.
Canonistul Nicodim Milaş spune că răpirea unei persoane ar fi imposibilă unui
singur om din cauza dificultăţilor, dacă nu ar avea colaboratori care să-l încurajeze
moral şi să-l ajute fizic şi tocmai de aceea „Dispoziţia acestui sinod, care prescrie
pedeapsă egală atât pentru unul cât şi pentru celălalt, este deplin motivată şi sfântă” 61
Canonul nu arată dacă este posibilă căsătoria între răpitor şi femeia răpită,
imposibilitatea acestui lucru fiind cuprinsă de la sine în el şi legislaţia bisericească, a
respectat dispoziţia din „Novela CXLIII a lui Iustinian, după care între răpitor şi
femeie răpită niciodată nu se putea încheia căsătorie legală şi acest fel de căsătorie era
totdeauna privită ca ilegală”.62
Canonul 92 al Sinodului Trulan repetă literal canonul 27 al Sinodului al IV-lea
ecumenic şi acestea două au prins putere în practica bisericească.
Sfântul Vasile cel Mare în canonul 30 face distincţie între răpirea adevărată şi
cea aparentă, pe prima condamnând-o, iar în cazul celei de-a doua spune că
respectivul nu este supus pedepsei canonice (dacă fecioara merge cu el de bunăvoie
sau dacă este vorba despre o văduvă independentă care cu voia sa îl urmează pe
răpitor).
60 Dr.Nicodim Milaş, Canoanele Sinoadelor ecumenice însoţite de comentarii, trad.de Pr. U.Kovincici şi
Pr.Prof.N.Popovici, vol.II, partea a II-a, Tipografia Diecezană, Arad, 1936, p.82.
61 Idem, Canoanele Sinoadelor..., p.256.
62 Ibidem, p.257.
25
c) Lipsa facultăţii (puterii fizice) necesară pentru îndeplinirea

datoriei conjugale.
Lipsa unor însuşiri fizice, necesare pentru căsătorie, poate prezenta şi ea o

gravitate din cauza căreia scopul căsătoriei nu poate fi asigurat şi prin urmare atunci
când se constată o anumită lipsă, căsătoria nu se poate permite, cel puţin atât timp cât
durează respectiva lipsă.
Cei care vor să se căsătorească „Să dispună de sănătatea fizică trebuitoare,
adică să nu sufere de astfel de boli, care ar primejdui sănătatea celuilalt sau care ar
primejdui sănătatea urmaşilor”.63
Lipsa facultăţilor sau însuşirilor fizice necesare, aduce prejudicii încheierii
căsătoriei, fie că această lipsă se constată la partea bărbătească sau la cea femeiască.
Impedimentul impotenţei „loveşte în dreptul vieţii sexuale” 64, spune canonistul
Valerian Şesan, acest drept formând o parte esenţială din drepturile divine şi umane
ale contractului matrimonial, în acest sens participarea la viaţa sexuală fiind privită ca
datorie conjugală (debitum conjugale). Sub impotenţa de a presta datoria conjugală se
înţelege însă numai neputinţa împreunării sexuale, nu şi infertilitatea.
Cel care vrea să încheie o căsătorie trebuie să aibă integritate fizică, adică să
nu fie lipsit de organele genitale şi în acest sens atât dreptul roman cât şi cel bisericesc
pe cei care nu sunt capabili de a presta datoria conjugală îi deosebeşte în: fameni sau
eunuci „din sila oamenilor” sau „din naştere” (Canoanele 21-24 Apostolice).
Cei dintâi, ţinând cont de faptul că sunt conştienţi de starea lor (impotenţa) se
pedepsesc pentru căsătoria încheiată mai mult decât cei de felul al doilea, care nu sunt
conştienţi de starea lor. De la acest impediment nu se poate obţine dispensă
(impotenţa permanentă existentă înainte de încheierea căsătoriei), şi este un
impediment de drept privat, în schimb impotenţa temporală nu constituie un
impediment.
63 Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.70.

26
III.1.2. Impedimente cu privire la formă
Cununia trebuie să se săvârşească în numele Sfintei Treimi, potrivit

dispoziţiilor şi ritualului Bisericii, caz în care cununia nu a fost îndeplinită şi
impedimentul este distrugător. Aşadar, conform rânduielilor canonice, cununia
trebuie să se săvârşească în Biserică, să nu fie vreme de post, să nu se repete celor
valid cununaţi, iar cei care vor să se căsătorească să se mărturisească în prealabil şi să
primească de la preotul duhovnic dezlegare de păcate.
III.1.3. Impedimente cu privire la săvârşitor
Potrivit atât rânduielilor religioase, cât şi celor juridice ale Bisericii,

săvârşitorii Sfintei Taine a Cununiei pot fi numai episcopul şi preotul, aceştia având
hirotonia validă sau preoţia lucrătoare, nefiind opriţi de la săvârşirea Sfintelor Taine
de către nici o pedeapsă canonică. În cazul în care Cununia ar fi săvârşită de către
altcineva decât episcop sau preot, atunci cununia este invalidă.
Episcopul sau preotul care vor săvârşi o Cununie „trebuie să aibă şi
competenţă, adică îndreptăţirea (autorizaţia) legală pentru săvârşirea Sfintelor Taine
în general şi a Sfintei Taine a Cununiei în special, iar în cazul când această condiţie
nu este îndeplinită, „Atunci cununia este validă, dar fiind interzisă se pedepsesc mirii
şi preotul”.65
Săvârşitorul trebuie să fie prezent fizic, adică de faţă cu persoanele cărora le
administrează Sfânta Taină a Cununiei.
III.1.4. Impedimente care împiedică încheierea cununiei din punct

de vedere al scopului religios-moral.
65 Ibidem, p.201.
27
a) Obligamente existente
1. Logodna bisericească.
Logodna civilă (înţelegerea, declaraţia de căsătorie) nu constituie pentru nici
unul din logodnici un impediment care să-i oprească, pe fiecare dintre ei, să încheie o
căsătorie cu altă persoană. În schimb, logodna bisericească constituie pentru fiecare
dintre logodnici un impediment la cununia religioasă a oricăruia dintre ei cu o altă
persoană. În cazul în care cei doi logodiţi nu se mai înţeleg şi nu mai vor să se
căsătorească, în schimb unul din ei sau chiar amândoi doresc să încheie o căsătorie cu
altă persoană, trebuie să ceară de la autoritatea competentă (episcopul locului)
desfacerea logodnei bisericeşti.
Pentru candidatul la preoţie, logodna bisericească, încheiată anterior cu o altă
persoană, constituie impediment la hirotonie, chiar dacă a obţinut desfacerea ei,
deoarece „Logodna bisericească se socoteşte ca prima căsătorie, iar căsătoria, logodna
şi cununia propriu-zisă, ca a doua căsătorie, şi, ca urmare, nu sunt admişi la hirotonie,
pentru că cei căsătoriţi de două ori, nu pot fi hirotoniţi” 66 (canonul 17 Apostolic).
Canonistul Ioan Floca ne spune că în acest caz, logodna bisericească devine
impediment la hirotonie chiar dacă este desfăcută. Candidatul la hirotonie trebuie să
obţină dispensă de la acest impediment, căci dacă ar încheia o altă logodnă
bisericească şi cununia religioasă, fără să fie desfăcută cealaltă logodnă bisericească şi
să obţină dispensă, şi se descoperă acest lucru, atunci „se supune pedepselor
bisericeşti”.67
2. Legământul conjugal existent (starea de căsătorie). Cei care doresc să
primească Sfânta Taină a Cununiei, pot avea starea civilă de persoane căsătorite
numai civil, sau pot avea starea civilă de persoane căsătorite civil şi cununate
bisericeşte. Această stare civilă, atât într-un caz, cât şi în celălalt, constituie un
impediment la încheierea unei noi căsătorii. De la acest impediment nu se poate da
dispensă, iar dacă încheie totuşi o căsătorie, fiind lovită de acest impediment,
căsătoria respectivă este socotită nulă din momentul încheierii, iar cei care au
determinat-o sunt supuşi pedepselor corespunzătoare, atât prin legile de stat cât şi prin

67 Ibidem.
28
legile bisericeşti. Într-un asemenea caz, vor fi sancţionaţi penal atât delegatul de stare
civilă, care ar oficia o asemenea căsătorie, cât şi slujitorul bisericesc care ar
binecuvânta-o prin administrarea Sfintei Taine a Cununiei (Codul Penal, articolul 44).
Codul Familiei afirmă, „În articolul 5, categoric, principiul monogamiei,
declarând că este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care
este căsătorită”.68
Acest impediment este de drept divin şi indispensabil, monogamia fiind
moment esenţial în Biserică (can.48 Apostolic, 46, 80 Sfântul Vasile cel Mare) şi
recunoscută de statele moderne. Atunci când există vreo îndoială cu privire la starea
civilă a celor ce vor să să căsătorească, trebuie ca situaţia lor să fie cercetată sub
raportul stării civile, pentru a nu greşi atât faţă de legile de stat, cât şi faţă de cele
bisericeşti.
Bigamia constă în „Căsătoria a două persoane care se găsesc, ori amândouă,
ori numai una dintre ele, în situaţia legală de căsătorită” 69. Cei care încheie o astfel de
căsătorie săvârşesc un act de consacrare a bigamiei, prin puterea legii de stat sau prin
conferirea harului pe care-l mijloceşte Taina Sfintei Cununii.
O astfel de căsătorie contravine dispoziţiilor legale şi încalcă rânduielile
bisericeşti, din punct de vedere bisericesc acesta fiind un sacrilegiu, deoarece bigamia
este un păcat pe care Biserica nu-l binecuvintează prin cununie.
Păcatul bigamiei se agravează prin acela al sacrilegiului pe care îl provoacă,
dacă un slujitor bisericesc l-ar binecuvânta.
Împăratul bizantin Leon al VI-lea Filosoful „a dispus în Novela 30 că o
căsătorie bigamă să se desfacă, iar copiii din ea să fie primiţi ca ilegitimi”. 70 Sfânta
Taină a Cununiei poate fi administrată persoanelor care au obţinut divorţul civil şi
bisericesc, în cazul în care au fost căsătorite şi religios, sau numai divorţul civil, când
s-a încheiat numai căsătoria civilă.
În unele cazuri este necesar doar actul de anulare a căsătoriei anterioare sau
actul prin care justiţia stabileşte că o căsătorie a încetat, prin declararea unuia dintre
soţi ca mort. Codul Familiei în articolul 37 dispune: „Căsătoria se desface prin

69 Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.75
70 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.201
29
moartea unuia din soţi, prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi sau
prin divorţ”.71
Monogamia consecutivă este admisă de Biserică pentru mireni (laici), de 3 ori
(cununia a doua şi a treia făcându-se în forme din ce în ce mai restrânse), dar pentru
membrii clerului, este interzisă recăsătorirea, fiind privită ca „Bigamie succesivă” 72,
preotul având a fi în principiu monogam toată viaţa.
3. Hirotonia
Căsătoria clerului de mir, după hirotonie, este interzisă atât prin canoane (can.
26 Apostolic, can. 6 Trulan, can.10 Ancira, can.12 Sfântul Vasile cel Mare) cât şi prin
obiceiul îndelungat, care a dobândit şi el putere de lege.
Textul de la care se pleacă este cel de la I Timotei III, 2-3: „Se cade ca preotul
să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, întreg la minte, cuviincios,
primitor de străini, nebeţiv, nebăutor, neiubitor de argint, bun chivernisitor în casa
lui”.
Apostolul Pavel când accentuează „bărbat al unei femei” face aceasta contra
păgânilor şi iudeilor, care trăiau şi în bigamie sau poligamie simultană şi pe cel care
între ei avea o singură femeie, dând semn de moralitate, îl prefera Apostolul pentru
hirotonie.
În această problemă a recăsătoririi preoţilor, principiul „bărbat al unei singure
femei” este interpretat în mod diferit. Unii nu admit recăsătorirea preoţilor văduvi, pe
bază că se opreşte căsătoria a II-a după hirotonie precum şi hirotonia după căsătoria I,
iar alţii admit recăsătorirea preoţilor văduvi, aceştia interpretând cuvintele
Apostolului Pavel ca referindu-se la monogamia simultană, adică nu exclude
monogamia succesivă, după moartea primei soţii.
Hirotonia nu constituie o piedică cu caracter dogmatic, în calea primirii Tainei
Cununiei, dar prin canoane este interzisă. Aceste norme legale care nu au fond
dogmatic, pot fi abrogate sau modificate de autoritatea bisericească competentă, care
este fie Sinodul Ecumenic fie consensul tuturor Bisericilor.
71 Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.475

72 Dr.Dr.Valerian :esan, op.cit., p.201
30
Congresul panortodox de la Constantinopol din anul 1923 a apreciat că trebuie

să se acorde astfel de dispense, dar fiecare sinod al Bisericilor locale are dreptul să
hotărască dacă şi unde este cazul să acorde asemenea dispense.
Vom reda hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire
la această temă din luna septembrie, anul 1952.
Tema 5114/1938 asupra căsătoririi preoţilor văduvi prin deces: „Reluându-se
în cercetare problema recăsătoririi preoţilor văduvi prin deces, în urma unor ample
discuţii la care au luat parte toţi Î.P.S.S. şi P.S.S. membri ai Sfântului Sinod, Sfântul
Sinod hotărăşte în unanimitate:
1. Întrucât Sfântul Sinod nu cunoaşte hotărârile sinoadelor altor
Biserici surori, cu privire la adoptarea hotărârilor Congresului Sinod
Panortodox de la Constantinopol, din anul 1923, cu privire la
recăsătorirea preoţilor şi diaconilor văduvi prin deces, pentru a se
convinge cel puţin dacă s-a realizat în parte consimţământul
majorităţii Sinoadelor Bisericii Ortodoxe, adică măcar în parte acel
<consens ecclesial dispersal>, nu-şi poate însuşi integral acele
hotărâri înainte de a avea răspunsul Sfintelor Sinoade locale, ale
celorlalte Biserici surori.
2. Faţă însă de stările de fapte create în cei aproape 30 de ani, de la
aceste hotărâri, în sânul Bisericii noastre Sf. Sinod neputând lua
măsuri împotriva Hotărârilor Congresului Sinod – Panortodox de la
Constantinopol din anul 1923, din respectul faţă de acest Sinod
Panortodox şi din datoria de a păstra legătura şi comuniunea
dragostei neîntrerupte cu Biserica Ecumenică, hotărăşte ca situaţia
preoţilor şi diaconilor văduvi prin deces şi recăsătoriţi, să fie lăsată
pe seama fiecărui chiriarh, spre a fi rezolvată de la caz la caz, în
spiritul canoanelor şi hotărârilor canonice, cu pogorământ, în
virtutea puterii de a lega şi a dezlega, ce decurge din harul arhieriei,
până la întrunirea unui Sinod ecumenic, care va hotărî aprobarea sau
respingerea hotărârilor Congresului Sinod – Panortodox şi ale Sf.
Sinod al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, din anul 1923”. 73

31
Tema numărul 5116/1952 – Referat asupra căsătoriei clerului de mir după

hirotonie: „Deoarece prin revenirea Bisericii greco-catolice la Biserica Mamă, au
venit un număr mare de preoţi de mir hirotoniţi fără să fi încheiat mai întâi căsătorie;
cum iarăşi sunt atât de dese trecerile la ortodoxie ale clericilor celibi ai Bisericii
Romano-Catolice, şi unora şi altora, fiindu-le impusă de Biserica Romei, hirotonia
fără dreptul de a încheia căsătoria, pentru liniştea sufletească a credincioşilor unde
tradiţia preotului familist este aşa de puternică, Sfântul Sinod, numai pentru cazurile
preoţilor de mir foşti greco-catolici şi romano-catolici, - întrucât este ştiut că ei au fost
siliţi de Biserica Romei să primească hirotonia fără căsătorie -, cât şi pentru diaconii
celibi ai Bisericii Ortodoxe, în unanimitate hotărăşte: situaţia preoţilor de mir foşti
greco-catolici şi romano-catolici, ca şi diaconii celibi ai Bisericii Ortodoxe, în ceea ce
priveşte căsătoria lor se lasă pe seama fiecărui chiriarh spre a fi rezolvată – de la caz
la caz – în spiritul canoanelor şi hotărârilor ecumenice, ca pogorământ în virtutea
puterii de a lega şi deslega ce decurge din harul arhieriei”. 74
4. Voturile monahale.
Acestea sunt un jurământ dat Mântuitorului şi obligă pe cel care le-a depus, iar
potrivit legilor bisericeşti şi în Biserica veche şi legilor de stat, monahii prin actul
depunerii voturilor monahale, deveneau din starea de simpli mireni celibatari,
celibatari monahi şi li se interzicea încheierea căsătoriei, sub aspre sancţiuni, deoarece
au renunţat de bunăvoie la toate drepturile lor, inclusiv civile.
În prezent legile de stat nu socotesc starea civilă de monah, ca fiind o stare
aparte de celibat, şi în condiţiile în care permit căsătoria oricăror alte persoane,
indiferent de starea religioasă sau socială, aşa permit şi căsătoria monahilor socotind
starea lor civilă ca o stare celibatară comună.
Slujitorilor Bisericii le este interzisă cu desăvârşire oficierea cununiei
monahilor, Biserica privind aceasta drept o violare a legământului, un păcat faţă de
Duhul Sfânt şi un adulter, ameninţându-i cu pedeapsa caterisirii (can. 16 IV
Ecumenic; can. 44 Trulan; can.60 Sfântul Vasile cel Mare).
Canonistul Nicodim Milaş interpretând canonul 16 al Sinodului IV Ecumenic,
care prevede excomunicarea monahilor căsătoriţi şi dreptul episcopului de a dispune
74 Ibidem.
32
umanitar de cei în cauză, spune: „Dar aceasta nu trebuie să se interpreteze în felul că

episcopul ar avea dreptul de a recunoaşte legală căsătoria încheiată între persoanele
respective..., ci poate numai să nu excludă cu totul din comunitatea Bisericii pe
infractori, hotărând o epitimie mai mică sau mai mare” 75, conform dreptului de a
dispune cu pogorământ.
Pentru cei care au depus votul fecioriei şi au căzut în desfrânare, Sfântul Vasile
cel Mare, hotărăşte „pedeapsa cu epitimia adulterilor, deci cu penitenţă de
cincisprezece ani”.76
5. Deosebirea de religie şi de cult (mixta religie disparitas cultus).

Conform principiului că între soţii de credinţă deosebită, nu se poate ajunge la
idealul unei căsătorii cu adevărat creştineşti, Biserica nu admite căsătoria între creştini
şi necreştini, dar această temă o vom trata pe larg într-un capitol următor.
b) Impedimente care dovedesc lipsa sentimentului religios-moral.
1. Adulterul
În cazul în care o femeie se desparte de bărbatul ei, din cauza adulterului,
Sfânta Scriptură decide ca respectiva să nu se poată căsători a doua oară, câtă vreme
trăieşte bărbatul ei (Matei V, 32; XIX, 9; I. Cor. VI, 12; VII, 1-6). Origen precizează
că femeia care se află într-o asemenea situaţie şi se căsătoreşte, nu încheie de fapt o
căsătorie, ci numai comite un adulter cu al doilea bărbat. Canonistul Nicodim Milaş
interpretând canonul 39 al Sfântului Vasile cel Mare spune: „Nu trebuie să se
înţeleagă că fiecare femeie, care trăieşte cu un adulter, este adulteră fără nici o
deosebire, deoarece de pildă soţia legitimă a adulterului, dacă şi trăieşte cu dânsul, nu
se supune nici unei epitimii; ci trebuie să se înţeleagă femeia măritată, care a comis
infidelitate faţă de soţul său cu un adulter. O femeie de acest fel, după moartea soţului
său legitim, voia să încheie căsătorie cu adulterul respectiv, - şi în această privinţă
Vasile răspunde în canonul prezent, dispunând că unei astfel de femei niciodată să nu
i se permită căsătoria, ci ea trebuie să rămână sub epitimie până când trăieşte cu
75 Dr.Nicodim Milaş, Canoanele sinoadelor..., p.233.

76 Idem, Canoanele Bisericii..., partea a II-a, p.113.
33
adulterul, chiar şi dacă a îndeplinit epitimia de cincisprezece ani prescrisă pentru

adulter; deoarece în realitate numai aceia îndeplinesc epitimia impusă lor şi
dobândesc iertare, care părăsesc răutatea, iar cei ce nu se lasă de răutate, trebuie să
rămână totdeauna sub epitimie, chiar dacă după timp ar fi îndeplinit-o şi de o mie de
ori.”77
Sfântul Ioan Gură de Aur nu admite căsătoria nici după moartea fostului soţ,
iar împăratul Justinian în Novela 22 dispunea ca soţia care poartă vina despărţirii să
fie supusă pedepsei bisericeşti şi să nu poată încheia o a doua căsătorie decât după
trecerea de cinci ani.
Canonistul Matei Vlastare în Syntagma sa completează următoarele: „Femeia
care a devenit adulteră şi s-a legat, după moartea soţului ei legitim, cu adulteratorul la
o vieţuire căsătorească, nu are voie, nici din partea legilor bisericeşti şi nici a celor
civile, a convieţui cu dânsul; adulteratorul acuzat, chiar dacă nu i s-a dovedit în mod
evident adulterul, nu poate lua de soţie pe acea persoană cu care se pretinde că s-a
făcut vinovat de adulter; tot aşa nici servitorul nu poate lua pe soţia stăpânului său
după moartea lui, pentru că, s-ar presupune că încă pe când trăia el a săvârşit adulter
cu ea.”78
Canonistul Valerian Şesan precizează cazurile în care nu este permisă căsătoria
şi cu regret mărturiseşte că aceste dispoziţii nu sunt respectate: soţul adulter divorţat
cu adulteratorul, adulterul divorţat cu o terţă persoană cât timp trăieşte partea
nevinovată, iar pentru cei care au divorţat din alte motive, le era permisă căsătoria,
prin dispensă, abia după 5 ani de la divorţ.
2. Omorul de soţ.
Pentru cel care este vinovat de o astfel de faptă, chiar lipsind intenţia de a
încheia o căsătorie în viitor, constituie un impediment absolut la căsătorie.
Dacă o persoană s-a făcut vinovată de crimă, de orice fel de crimă, dar mai ales
în cazul când s-a făcut vinovată de omorul soţului sau a soţiei, sau chiar şi numai la
atentatul la viaţa soţului sau a soţiei, legile de stat în astfel de cazuri, prevăd
77 Ibidem, p.98
34
interdicţia civilă, aceste fapte sunt socotite impedimente grave la căsătorie şi ele
încetează atunci când expiră interdicţia civilă.
Cei vinovaţi de asemenea fapte, sunt loviţi complet de nedemnitate morală şi
nu sunt vrednici să mai încheie vreo căsătorie, ei nereprezentând nici o garanţie
pentru un asemenea act, dar mai ales cei care îşi omoară soţiile pentru a se căsători cu
altele.
3. Căsătoria a IV-a.
Căsătoria a IV-a constituie un impediment absolut, fiind un ecou al concepţiei
Bisericii despre monogamia consecutivă în genere. Biserica, potrivit dispoziţiilor sale
canonice, îngăduie căsătoria a II-a şi a III-a cu aplicare penitenţelor respective.
Romanii erau îndemnaţi de morală să nu încline pentru a doua şi a treia
căsătorie, văduvele lor fiind onorate, iar grecii le preţuiesc la rândul lor pe văduve şi
interzic căsătoria lor ca şi romanii.
Sfântul Apostol Pavel la Romani VII, 3 spune că dacă bărbatul ei moare,
femeie este liberă în faţa legii şi se poate mărita cu altcineva. În alt loc Apostolul
chiar le sfătuieşte pe văduve să se mărite (decât să ardă trăind în desfrâu).
Admisă de Biserică din indulgenţă faţă de slăbiciunea şi neînfrânarea
omenească (can. 8, Sinodul I Ecumenic), totuşi cei care se căsătoreau a doua oară erau
supuşi de Biserică unei penitenţe, această stare nefiind compatibilă cu cea de creştin
deplin (can.1 Laodiceea, can.3 Neocezareea).
Comentând canonul 7 al Sinodului de la Neocezareea, prin care se interzicea
prezenţa preoţilor la nunta celor care se căsătoresc a doua oară, canonistul Nicodim
Milaş spune: „Şi dacă a doua căsătorie era considerată de interzisă faţă de epitimia
cuvenită, iar această epitimie se dădea de către preoţi atunci când respectivii veneau
să se intereseze de epitimia pe care trebuiau să o suporte, apoi canonul dispune ca şi
preoţii să nu participe la ospeţele celor ce se căsătoresc a doua oară, deoarece – zice
canonul – care va fi situaţia acelui preot, care prin participarea sa aprobă cele pentru
care el a găsit de cuviinţă să dea cuiva epitimie?” 79 (canonul se referă la căsătoria a
doua, a celor care le-a murit prima soţie).
79 Dr.Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii..., partea a I-a, p.32

35
În secolul al X-lea patriarhul Poliact l-a oprit pe împărat de a intra pe uşile

împărăteşti până ce nu va face penitenţă, pentru că s-a căsătorit a doua oară.
Căsătoriile a doua sau a treia nu se celebrează de către Biserică la fel ca prima
căsătorie. Căsătoria a treia era privită de Biserică drept o neînfrânare şi mai mare
(faţă de a doua), Sfântul Vasile cel Mare în canonul 50 declarând-o direct nelegiuire,
dar tot Sfântul Vasile o declară „mai bună ca desfrânarea”. 80
Căsătoria a IV-a a fost interzisă ca nevalabilă şi fără posibilitate de dispensă,
de către sinodul din Constantinopol din anul 920-921, cu privire la problema
tetragamică.
Iată ce decide sinodul:
„1. Din anul 6429 (921), al optulea al indictionului, nu poate să încheie nimeni
a IV-a căsătorie; a încheiat-o, ea este nelegală şi celui vinovat i se ia orice
drept de a face parte din societatea bisericească, ba chiar şi intrarea în Biserică
i se opreşte, pe câtă vreme se găseşte în această căsătorie. Aceasta a fost
părerea părinţilor de mai înainte şi acum nu s-a făcut altceva decât s-a clarificat
mai bine, pentru ca să se oprească acest fel de căsătorii ca ceva cu totul străin
de organizaţia creştină.
2. Nici căsătoria a treia nu poate oricine şi cu înlesnire s-o facă. Dacă cineva nu
are copii şi are 40 de ani şi fără să caută la etatea şi la situaţia lui se căsătoreşte
a treia oară, atunci să se oprească de la împărtăşire cinci ani şi atunci să i se
învoiască numai la Duminica Învierii în respectul postului de mai înainte şi a
timpului de pocăinţă.
3. Dacă cineva în etate de 40 de ani are copii nu i se învoieşte căsătoria; căci
nu este drept, dacă acest părinte se supune sensurilor şi retrage grija de la
copii de mai înainte.
4. Este cineva de 30 de ani şi are copii din o căsătorie de mai înainte, trebuie,
dacă intră constrâns de senzualitate în căsătoria a treia, să nu i se dea Sfânta
Împărtăşanie timp de 4 ani; după acest timp să i se dea numai în Duminica
Învierii, la serbarea Adormirii Sfintei Fecioare şi în ziua de Crăciun.
5. Cel ce are 30 de ani şi nu are copii, poate, dacă doreşte să aibă copii, să se
căsătorească. Totuşi are să se supună pedepsei bisericeşti.

36
6. Şi în privinţa primei şi celei de a doua căsătorii se decide, ca oricine, care

se căsătoreşte să fie liber şi să nu se ia în seamă vina de furt sau de vreo
crimă secretă, în caz contrar să se supună 7 ani la penitenţă.
7. Preotul, care contra dispoziţiilor din acest tom, ar împărtăşi Sfânta
Cuminecătură, pierde oficiul său şi se supune în numărul acelora care, se
opresc de la Sfânta Împărtăşanie pe timp de 7 ani”. 81
Măsura de a nu se permite căsătoria a IV-a, cuprinsă în „Tomos-ul Unirii

(tomis tis enoseas)”82 al Sinodului de la Constantinopol din anul 920-921, a fost
acceptată în întreaga Ortodoxie, ca având puterea unui canon general obligatoriu. În
Biserica Ortodoxă această măsură se aplică neţinându-se seama de faptul că o
persoană a fost cununată civil de trei ori dar nu şi bisericeşte. „Nici de faptul că o
persoană a rămas văduvă prin deces de trei căsătorii anterioare sau de faptul că vreuna
din cele trei căsătorii anterioare ar fi fost declarată nulă sau inexistentă de la început
sau ar fi fost anulată ulterior”. 83 În schimb Biserica Romano-Catolică, în caz de
văduvie prin deces sau de nulitate ori anulare a căsătoriei, permite nu numai patru
căsătorii, ci şi mai multe.
Pentru codul civil căsătoria a IV-a, precum şi oricare alta următoare, nu
constituie un impediment.
4. Condamnarea la moarte sau la închisoare pe viaţă.

Acest impediment este distrugător, fiind recunoscut de Biserică, precum şi de
stat.
III.1.5. Impedimente cu privire la primitor. Existenţa unor

raporturi intime între miri: Rudenia.
O definiţie a rudeniei o găsim la canonistul Valerian Şesan şi anume:

„înrudirea sau rudenia este un raport de intimitate care se întemeiază între două sau
81 Pr.Dr.D.G.Boroianu, op.cit., pp.241-242.

82 Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.741.
83 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.76.
37
mai multe persoane printr-un act special, care îndreptăţeşte la aceasta” 84. Rudenia are
rost moral pozitiv, deoarece stabileşte momentele de legătură familială dintre oameni,
dar are şi un rost negativ, pentru că opreşte de la legături familiale noi pe cei ce sunt
deja într-un anumit raport sau grad familial (de rudenie).
Impedimentul rudeniei după canonistul Valerian Şesan este „de natură
igienică”85 prin aceasta oprindu-se degenerarea biologică prin căsătorii între rude
apropiate. Putem vorbi şi de o natură socială a acestui impediment, deoarece se
lărgesc legăturile dintre familii (promovându-se încheierea de rudenii cu alţii).
După cum actul care îndreptăţeşte la intimitate între oameni este după fiinţa lui
de natură fizică sau etică, tot aşa şi rudenia, bazată pe acest act, este fizică sau etică.
Actele speciale prin care se întemeiază rudenia fizică sunt: naşterea (descendenţa),
care produce rudenia de sânge şi căsătoria, care produce rudenia cuscriei, iar actele
prin care se întemeiază rudenia etică sunt: actul ţinerii la botez şi actul asistării la
cununie, care produc rudenia religioasă şi actul tutelei, actul adopţiunii şi actul
logodnei, care produc rudenia morală.
Toate aceste feluri de înrudire constituie în anumite limite impedimente la
căsătorie. Rânduielile prin care se stabilesc aceste limite, precum şi acelea prin care se
arată de la care impedimente şi în ce mod se poate obţine dispensă şi de la care nu se
poate obţine, s-au stabilit în decursul dezvoltării istorice a vieţii bisericeşti, în diverse
chipuri.
Aceste reguli s-au moştenit în primul rând din legea mozaică şi din dreptul
roman. Creştinii din primele veacuri se conduceau în relaţiile lor de familie şi rudenie
după aceste reguli, ele fiind confirmate şi de către Sfinţii Apostoli, care au solicitat şi
norme noi întemeiate pe considerente religioase.
Atât unele cât şi celelalte au intrat în viaţa Bisericii şi au fost completate şi
amplificate pe calea obiceiului şi a legiferării canonice. „Până în veacul al VII-lea,
adică până la Sinodul Trulan din anul 692, nu a existat o rânduială uniformă şi general

85 Ibidem.
38
obligatorie în privinţa impedimentelor la căsătorie, născute din legătura rudeniei” 86, ne

spune canonistul Ioan Floca.
În paralel cu legislaţia bisericească cu privire la impedimentul rudeniei, statul a
venit cu unele legi şi anume: împăratul Teodosie cel Mare în Codex Theodosiamus
(anul 438), împăratul Justinian I în Codex Justiniamus şi Novelae, împăraţii Vasile I
Macedoneanul şi Leon al VI-lea Filosoful.
Pe baza tuturor normelor stabilite de către autoritatea bisericească şi de către
cea de stat, s-au stabilit o serie de rânduieli care nici până astăzi nu reglementează în
mod uniform, limitele cu privire la impedimentul rudeniei.
Cu ajutorul anumitor scheme, prin care se reprezintă grafic diversele tipuri de
înrudiri, se calculează gradele în limitele cărora acestea constituie impedimente la
căsătorie, folosindu-se nişte semne convenţionale în acest scop. Iată care sunt aceste
semne convenţionale:
- un pătrăţel prin care se însemnează o familie alcătuită din
soţ şi soţie.
- un cerc prin care se însemnează genul masculin (soţ,
frate, părinte, fiu, nepot).
- un triunghi pentru genul feminin (soţie, mamă, soră,
nepoată, bunică).
- o linie verticală, aşezată între două persoane, prin care
se însemnează descendenţa sau naşterea fizică a unei persoane.
- o linie curbă, boltită sau curbată în jos, ale cărei capete

sunt fixate unul pe un cerc şi altul pe un triunghi, înseamnă legătura
conjugală dintre două persoane căsătorite.
- o linie boltită în sus, înseamnă legătura dintre două

persoane de sex opus din afara căsătoriei (concubinaj).
39
- aceeaşi linie curbă, boltită în jos, dar segmentată,

înseamnă legătura stabilită prin logodnă.
- o linie dreaptă verticală, segmentată, înseamnă raportul

de filiaţie adoptivă sau înrudire prin adopţie.
- o scurtă linie dreaptă verticală, punctată, înseamnă

raportul de filiaţie religioasă, stabilită prin actul ţinerii la botez.
- o linie dreaptă verticală, formată din puncte şi segmente,

înseamnă filiaţia religioasă sau înrudirea religioasă stabilită prin
asistarea la cununie.
- o linie scurtă, sinuoasă, verticală, înseamnă raportul de

tutelă dintre două persoane..
- o diagonală trasă peste unul din semnele specifice

persoanelor sau legăturilor de înrudire, înseamnă încetarea din viaţă
a persoanelor respective cât şi încrederea legăturilor peste care se
trage.
După cum am văzut rudenia are două ramuri şi anume : A. rudenia de sânge
şi B. rudenia cuscriei.
40
A. Rudenia de sânge (consângenitatea).

Rudenia de sânge „Este raportul de intimitate ce se stabileşte între două sau
mai multe persoane, în baza comunicării aceluiaşi sânge, prin actul fizic al naşterii „.87
În privinţa limitelor în care rudenia de sânge constituie un impediment la căsătorie,
s-au adaptat la început normele dreptului mozaic cuprinse în Levitic la capitolul 18.
„Consângenitatea se întemeiază prin descendenţa, originea directă sau indirectă a unei
persoane din alta, sau prin originea lor dintr-un tată comun”. 88.
Raportul rudeniei de sânge mai apropiate sau mai îndepărtate se stabileşte nu
numai între părinţi şi copii ca ascendenţi şi descendenţi direcţi, ci şi între fraţi ca
descendenţi ai aceloraşi progenituri, părinţii lor, sau între veri, ca descendenţi direcţi
ai aceloraşi progenituri comuni (bunicii lor). Progenitorii cu descendenţii lor formând
la un loc un singur neam, consângenitatea se numeşte şi „Rudenia cea de un neam „.89
Rudenia de sânge poate fi :
1. În linie dreaptă, şi anume :
a) în linie descendentă, de la un procreator la urmaşii săi înşiraţi gradat (de la
protopărinte la strănepot) sau
b) în linie ascendentă, de la un născut la procreatorii săi, rânduiţi gradat (de
la strănepot la protopărinte). Rudenia în linie dreaptă ascendentă merge de la noi prin
Noe la Adam, iar în linie descendentă de la Adam prin Noe şi noi până la sfârşitul
lumii, sau până la infinit.
Consângenitatea în linie directă s-ar reprezenta astfel în schemă :
A Linia este descendentă dacă se începe calculul de la A, care ar fi deci

tatăl lui B, bunicul nepoatei C, străbunicul strănepotului D şi

89 Ibidem.
41
B răstrăbunicul răstrănepoatei E, şi ar fi consângen în gradul I cu B, în

gradul II cu C, în gradul III cu D şi în gradul IV cu E, corespunzător
C numărului de naşteri care îi despart ; în cazul în care calculul ar porni de
la E, O i-ar fi tată, C bunica, B străbunic şi A răstrăbunic, în acest caz
D linia fiind tot directă, dar în sens ascendent ».90
E
2. În linie colaterală, rudenia de sânge cuprinde persoanele care deşi fac parte
din diferite linii drepte, totuşi au descendenţa comună, într-un protopărinte comun şi
putem vorbi de:
a) linie colaterală egală, dacă stau în raport egal de consângenitate cu
protopărintele lor comun, despărţindu-i de el acelaşi număr de naşteri şi
b) linie colaterală inegală, dacă omul stă într-un raport de consângenitate mai
apropiat de protopărintele comun, decât celălalt, sau stau la o depărtare inegală de el,
despărţindu-i de el un număr neegal de naşteri.
Consângenitatea în linie colaterală se reprezintă astfel în schemă:
A
B B’
C C’
D D’
Din autorul comun A pornesc două şiruri de naşteri prin fiii B şi B’, care au la
rândul lor B pe fiica C, iar B’ pe fiica C’ pe fiica D’. Fraţii B şi B’, sunt consângeni în
gradul II în linie colaterală egală; verii primari C şi C’ în gradul IV şi verii al doilea D
şi D’ în gradul VI în linie colaterală tot egală; B cu C’ (unchiul şi nepoata de frate)
sunt consângeni în gradul III în linie colaterală inegală, iar C’ cu nepotul său D, de

42
vară primară, sunt consângeni în gradul IV, în linie colaterală inegală, fiind două
naşteri pe o linie şi trei naşteri în cealaltă linie”. 91
Calcularea gradelor rudeniei de sânge, atât în linie directă cât şi în linie
colaterală se face ţinându-se cont de numărul naşterilor, alcătuindu-se totdeauna,
pentru siguranţa calculului, spiţa neamului sau arborele genealogic. Fiecare naştere
este socotită un grad. În linie directă calculul este mai uşor, între tată şi fiu fiind o
consângenitate mai apropiată, decât între moş şi nepot, deoarece între tată şi fiu nu
este decât o naştere. În linie colaterală, calculul se face pornindu-se (după cum am
văzut în schemă) de la o persoană dintr-o linie până la protopărintele comun şi
coborându-se apoi la persoana din linia a doua, cu care vrem să stabilim gradul de
rudenie. Numărul naşterilor de pe o linie, până la autorul comun care nu se ia în
calcul, plus numărul naşterilor de pe cealaltă linie, dă gradul rudeniei.
Fraţii între ei sunt consângeni în linie colaterală, în gradul II, fiind o naştere pe
o linie şi altă naştere pe cealaltă linie; verii primari sunt de gradul IV, fiind două
naşteri pe o linie şi două naşteri pe cealaltă linie iar verii al doilea sunt consângeni în
linie colaterală în gradul al VI-lea, fiind trei naşteri pe o linie şi trei pe a doua linie.
Calculul pentru consângenitatea în linie colaterală inegală, se face la fel: unchiul cu
nepotul de frate sunt consângeni în gradul al III-lea, fiind două naşteri pe o linie şi o
naştere pe cealaltă linie, unchiul cu strănepotul de frate sunt consângeni în gradul IV,
în linie colaterală inegală, fiind trei naşteri pe o linie şi o naştere pe a doua linie.
„Consângenitatea a constituit impediment la căsătorie pentru considerente de
ordin moral, natural, igienic şi social.” 92 Descendenţii le datorează părinţilor şi
celorlalţi ascendenţi ai lor respect şi veneraţie, acest lucru nefiind compatibil cu
raporturile de egalitate pe care le impune căsătoria între soţi, iar consângenii
colaterali (fraţii şi surorile, bunicii şi nepoatele de intimitate a familiei, dintre ei, dacă
ar şti că se pot căsători între ei.
Experienţa de veacuri a dovedit că încheierea de căsătorii repetate între
consângeni în grade apropiate, are drept consecinţă inevitabilă degenerarea neamului
omenesc, atât sub aspect fizic cât şi sub aspect spiritual. Aceste motive, cât şi pentru
91 Ibidem.
92 Ibidem.
43
îndepărtarea vrăjmăşiilor dintre diferite neamuri, au condus la încheierea de căsătorii

între membrii din familii cât mai îndepărtate.
„Biserica Romano-Catolică a acceptat un alt mod de numărare a gradelor de
rudenie, formulat de papa Grigorie cel Mare (+604) după dreptul „vechi german”,
întărit apoi de papa Alexandru II, în 1063”. 93 Aceştia socotesc gradele după numărul
generaţiilor, al treptelor de origine, al seriilor de procreaţiuni şi nu după număr
naşterilor. Copiii unui protopărinte alcătuiesc primul grad descendent, iar părinţii lor
primul grad ascendent.
Potrivit normelor dreptului mozaic, cuprinse în capitolul 18 din Levitic,
adaptate la început, căsătoria este interzisă între rudele de sânge, atât în linie directă,
cât şi colaterală, până în gradul trei inclusiv. Dreptul roman nu extindea nici el mai
mult de gradul trei, impedimentul rudeniei de sânge, iar împăratul Teodosie cel Mare
a extins acest impediment până la gradul patru, interzicând căsătoria între verii
primari.
Sinodul Trulan, prin canonul 54 interzice categoric căsătoria între rudele de
sânge de gradul patru, atât pe linie directă (străbunic cu strănepoată), cât şi pe linie
colaterală, în toate cazurile (verişori, străunchi-strănepoată). Mai târziu „Vasilicalele
au extins acest impediment până în gradul şase atât pe linie directă, cât şi pe linie
colaterală, în toate cazurile”.94
Sinodul întrunit la Constantinopol din 1025-1043, sub patriarhul Alexie
Studitul, a decis că o căsătorie încheiată în gradul 7 „Nu este iertată, iar dacă s-a
încheiat, să nu se despartă, ci numai soţii să fie supuşi pedepsei bisericeşti”. 95
În anul 1166 la Constantinopol a fost convocat un sinod de patriarhul Luca
Chrysoverges (+1169), care a extins impedimentul rudeniei de sânge până la gradul
şapte în toate cazurile, această hotărâre fiind întărită şi de împăratul Manuil I
Comnenul, căsătoria încheiat în gradul şapte fiind nevalabilă, despărţibilă, iar cei
vinovaţi să fie excomunicaţi.

94 Diac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Rudenia ca piedică (impediment) la căsătorie şi cununie, în Revista „Studii
Teologice” XLIV (1992), nr.1-2, p.22.
44
Canonistul Nicodim Milaş, comentând canonul 68 al Sfântului Vasile cel Mare,

spune: „Vasile cel Mare dispune să se pedepsească ca pentru adulter oricine va
încheia căsătorie, deşi ştie că în privinţa înrudirii există impediment canonic, şi adică
se va pedepsi cu excluderea pe cincisprezece ani de la Sfânta Împărtăşanie”. 96
Căsătoria între verii primari (gradul II) este oprită de Sinodul Trulan prin
canonul 54. Acelaşi canon pentru cei care ar încheia căsătorii fiind în grade de rudenie
interzise „Ameninţă cu epitimie de şapte ani pentru oricine care s-ar prinde în astfel
de căsătorie şi fireşte căsătoria aceasta se anulează”. 97
Timotei al Alexandriei opreşte prin Canonul 11 pe preot să încheie o căsătorie
nelegiuită între nepot şi mătuşă, aceştia aflându-se în gradul III pe linie colaterală.
Regula ce poate fi stabilită pentru rudenia de sânge, ca impediment la căsătorie
este următoarea: atât pe linie directă cât şi pe linie colaterală, aceasta constituie un
impediment inclusiv până în gradul şapte. Practica vieţii bisericeşti, a stabilit în timp,
că pe linie directă, acest impediment al consângenităţii este nelimitat, adică s-ar putea
spune că merge până la infinit, deşi legiuirile nu amintesc decât maximum gradul
şapte. Este amintit gradul şapte, deoarece în gradele mai îndepărtate nici nu este
posibilă încheierea unei căsătorii, abia dacă se mai găsesc în viaţă câteodată rude de
sânge pe linie directă până la gradul cinci, dar în grade superioare nici nu poate fi
vorba.
Cu privire la înrudirea pe linie colaterală, practica vieţii bisericeşti a stabilit
următoarea regulă: „în gradul şapte, şase şi cinci se poate acorda dispensă de către
episcop, chiar şi în gradul patru, în unele cazuri posibile, ca de exemplu între veri
primari şi până la gradul trei, nu se poate cere şi nici obţine dispensă, iar în gradul
patru al verilor primari, se poate obţine dispensă numai de la sinod”. 98
Codul Familiei, conform prevederilor articolului 6 stipulează: „Între rudele din
consângenitate, căsătoria este oprită, în linie dreaptă, până la al patrulea grad
inclusiv”99.
96 Dr.Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii..., partea a II-a, p.211.

97 Idem, Canoanele Sinoadelor..., p.428.
45
Deci Codul Familiei interzice căsătoria între: tată şi fiică, mamă şi fiu, bunic şi
nepoată, bunică şi nepot, străbunic şi strănepoată, străbunică şi strănepot (în linie
directă) şi între: frate şi vară (fără deosebire după cum ei sunt frate şi soră bună) ori
numai consacvini sau uterini, unchi şi nepoată, mătuşă şi nepot, verişori primari (pe
linie colaterală).
Impedimentul rudeniei de sânge impunându-se în vederea asigurării unei
descendenţe sănătoase, ca şi pentru considerenţe de moralitate a relaţiilor de familie,
încălcarea acestuia este sancţionată atât cu nulitatea căsătoriei, cât şi cu incriminarea
ca infracţiune de incest a relaţiilor sexuale dintre rudele în linie dreaptă şi dintre fraţi
şi surori în linie colaterală.
Articolul 6 din Codul Familiei prevede că, pentru unele motive temeinice, se
poate încuviinţa căsătoria între rudele de sânge în linie colaterală de gradul al
patrulea, de către „consiliul popular al judeţului respectiv, prin decizie motivată” 100
impedimentul provenit din rudenia de sânge se referă atât la rudenia din căsătorie, cât
şi la rudenia din afara căsătoriei, stabilită conform legii. „Cu privire la rudenia din
afara căsătoriei nestabilită legal, adică rudenia de fapt, deşi legea nu prevede, în
doctrina juridică s-a impus interpretarea opusă, potrivit căreia, rudenia din afara
căsătoriei constituie impediment la căsătorie prin faptul legăturii de sânge, şi nu după
cum a fost sau nu legal stabilită.”101
B. Rudenia cuscriei
„Prin căsătorie se produce un raport intim între două sau mai multe persoane,
care se numeşte curscrie”.102 Cuscria, ca afinitate întemeiată printr-un act de
împreunare sexuală (copula carnalis) ia fiinţă fără deosebire, dacă această împreunare
este legitimă, săvârşită în mod real (prin căsătorie), sau este ilegitimă, săvârşită în
mod ilegal, în afară de căsătorie, deoarece prin actul împreunării sexuale două
persoane devin un singur trup, o personalitate (Matei XIX, 5, 6; I Corinteni 6, 16).
100 Ibidem.
101 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, Rudenia..., p.20.
46
Din unitatea aceasta reală a doi soţi rezultă, că între un soţ şi consângenii
celuilalt soţ, precum şi între consângenii ambilor soţi se produc raporturi de
intimitate, numite: rudenia afinităţii, încuscrirea sau cuscria, iar persoanele se numesc
încuscriţi. Între cei doi soţi nu se produce un astfel de raport de cuscrie, căci ei
formează un singur trup.
Impedimentele la căsătorie ce iau naştere din rudenia cuscriei, se prezintă în
trei feluri şi anume:
a) Rudenia cuscriei de felul I.
Cu privire la cuscria de felul I, Biserica s-a orientat tot după normele dreptului
mozaic de la Levitic capitolul 18, versetele 8, 15, 17, în care se interzicea căsătoria
între un soţ şi consângenii celuilalt soţ până la gradul 3, oprind ca nelegiuire însoţirea
sexuală cu soţia tatălui, cu nora, cu fiica sau cu nepoata. „Vasiliadele (cartea 28 tit.5,
cap.3) interzic căsătoria în gradul 3, în linie ascendentă şi descendentă (cu soacra,
mama, bunica, nora, nepoata, mama şi fiica vitregă)”. 103
În mod practic, Biserica l-a socotit ca impediment (cuscria de felul I) în toate
cazurile, la început numai până la gradul 3, iar prin canonul 54 al Sinodului Trulan
până la gradul patru inclusiv, făcându-se după aceea şi distincţia dintre linia directă şi
linia colaterală, în sensul că pe linie directă acest impediment a fost extins la infinit.
Pe linie colaterală impedimentul cuscriei de felul I a fost extins prin analogie
cu impedimentul rudeniei de sânge, până la gradul cinci de către „Sinodul din
Constantinopol, ţinut în anul 996 sub patriarhul Sizimin (995-998)”. 104
Un alt sinod întrunit tot la Constantinopol în anul 1199 sub patriarhal Ioan X
Kamaterus (1199-1206), a extins impedimentul cuscriei de felul I până la gradul 6
inclusiv.
103 Ibidem, p.216.

104 Ibidem, p.217.
47
E F
B G
CH
DI
J
L
Conform schemei, se interzice căsătoria lui A rămas văduv cu toate rudele de

sânge, pe linie dreaptă, a fostei sale soţii, adică (A-E = gr.I ; A-C=gr.I ; A-D=gr.II ;
A-J=gr.III, etc.), la fel se interzice căsătoria soţului văduv A cu rudele de sânge pe
linie colaterală a fostei sale soţii, anume : (A-F=gr.III ; A-C=gr.IV ; A-H =gr.V ; A-
I=gr.VI).105
Astfel cuscria de felul întâi, pe linie directă, constituie un impediment la
căsătorie, până la infinit, iar pe linie colaterală, constituie un impediment la căsătorie
până la gradul şase inclusiv.
„Dispensa de la acest impediment în gradul şase şi cinci se acordă de către
episcopul eparhiot, iar în gradul patru, numai de către sinodul plenar pentru a nu se
crea cazuri de precedenţă. Sinodul poate acorda acest drept episcopului eparhiot în
anumite cazuri”.106
Codul Familiei nu recunoaşte o astfel de rudenie, ca impediment la căsătorie.
105 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, Impedimente la căsătorie şi cununie, în „Mitropolia Ardealului”, XXXIV

(1989), nr.1, p.33.
106 Idem, Rudenia..., p.23.
48
b) Rudenia cuscriei de felul II.

Cuscria de felul al II-lea se constată, formând arborele genealogic atât în linie
directă precum şi colaterală al fiecărui soţ, urmând apoi soţii prin linia căsătoriei.
Cuscria de felul al II-lea reprezentând rudenia ce se stabileşte între
consângenii celor doi soţi, a fost privită de Biserică dintru început ca impediment la
căsătorie, de aceeaşi greutate ca şi cuscria de felul întâi. Biserica a primit astfel acest
impediment orientându-se după normele dreptului roman şi după obiceiul stabilit între
creştini.
Pe baza acestuia şi pe baza prevederilor canonului 54 al sinodului Trulan (VI
Ecumenic), cuscria de felul doi a fost socotită ca impediment la căsătorie şi cununie
până în gradul patru inclusiv. Sinodul de la Constantinopol din anul 996 ţinut sub
patriarhul Sizimin a extins acest impediment până în gradul şase inclusiv. Cu privire
la gradul şase s-a făcut distincţia că el este un impediment la căsătorie, dacă, cei care
vor să se căsătorească se află înrudiţi după cuscria de felul doi, şi s-ar produce aşa-
numitul amestec necuviincios de nume sau confuzia ilicită a numelor, iar în cazul în
care nu s-ar produce acest amestec, căsătoria este permisă şi între rudele de gradul
şase, după cuscria de felul doi.
Pe baza unui principiu exprimat de canonul 87 al Sfântului Vasile cel Mare,
s-a stabilit această rânduială, iar în cazul când se face acel amestec necuviincios de
nume impedimentul cuscriei de felul doi s-a extins până în gradul şapte.
Sfântul Vasile cel Mare opreşte prin canonul 87 căsătoria succesivă a unui
bărbat cu două surori ca necuviincioasă amestecare de nume, neştiindu-se cum să se
numească copiii născuţi din aceste două căsnicii, ei fiind fraţi după acelaşi tată, devin
veri, fiind născuţi de două surori, iar soţia a doua, mătuşă după consângenitate devine
totodată şi mamă vitregă a fiilor surorii sale.
Pentru a nu se crea confuzii cu privire la faptul că înrudirea cuscriei de felul
al doilea este socotită ca impediment la căsătorie de o gravitate ca şi înrudirea de
sânge (gradul VII), să vedem ce se înţelege prin acel amestec ilicit de nume.
De obicei, căsătoriile între rude de sânge sau între rude de cuscrie produc un
amestec de nume, „în sensul că două persoane care pe scara înrudirii respective aveau
o anumită poziţie determinată printr-un nume corespunzător, prin căsătorie devin soţi
şi se dobândesc astfel un nou nume în raporturile dintre ei, fără a fi pierdut însă şi
49
vechile numiri pe care le aveau pe scara înrudirilor înainte de a se căsători”. 107 Prin
amestecarea acestor nume vechi şi noi, dacă se produce în limita gradelor de înrudire
permise căsătoriei, fie cu dispensă, fie fără dispensă, respectivul amestec de nume,
care se produce « se cheamă amestec licit sau permis, îngăduit sau onest »108
Atunci când două persoane aflate într-un grad de rudenie, în care nu le este
permisă căsătoria, nici cu dispensă, nici fără dispensă, şi ei o încheie, atunci se
produce amestecul ilicit de nume, caracterul lui ilicit provenind de fapt prin caracterul
ilicit al căsătoriei.
Un fel aparte şi grav al acestui amestec ilicit de nume, se poate produce
atunci când prin căsătoria între două persoane aflate în rudenie de cuscrie de felul al
doilea se creează situaţia, ca una din persoane care pe scara înrudirii de sânge şi de
cuscrie se găsea sub nivelul parental, adică sub nivelul părinţilor, ajunge prin
căsătorie, fie la nivelul parental, fie depăşeşte acest nivel, fiind deasupra lui.
In acest fel, cel ce după numele înrudirii anterioare sau în care se găsea
anterior, ajunge să dobândească prin căsătorie înrudire egală cu a părinţilor, sau chiar
superioară acestora, devine prin urmare un fiu sau un nepot quasi-cumnat al tatălui
sau chiar quasi-unchi al tatălui. Prin acest amestec de nume, se încalcă respectul
datorat părinţilor şi el este neîngăduit. Dacă prin căsătoria a două rude de cuscrie de
felul al doilea s-ar produce acest amestec ilicit de nume, atunci această înrudire
constituie impediment la căsătorie atât în gradul şase cât şi în gradul şapte.
In cazul căsătoriei a doi fraţi cu două verişoare, se creează un amestec
prezumtiv de nume, deoarece el apare abia la căsătoria urmaşilor. Acest impediment
prezumtiv, a fost impus de un Sinod endemic de la Constantinopol întrunit sub
patriarhul ecumenic Samuil I (1763-1768).
Canonistul Ioan Floca consideră impedimentul cuscriei de felul al doilea mai
puţin grav decât cel al rudeniei de sânge :”Totuşi, în fond, căsătoria între rudele în
cazul cărora s-ar produce prin căsătoria menţionată confuzie neîngăduită de nume, nu
contravine scopului general al căsătoriei, nici considerentelor de bază de natură
religioasă, morală şi fizică, care au determinat oprirea căsătoriei între care există o
înrudire mai apropiată. De asemenea această confuzie de nume apare ca mai puţin
107 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., pp.95-96.
108 Ibidem, p.96.

50
gravă decât aceea care se produce prin căsătoria între rude de sânge, chiar dacă
aceasta este admisă cu sau fără dispensă”. 109
Practica vieţii bisericeşti nu-i acordă impedimentului, ce constă în amestecul
ilicit de nume greutatea hotărâtă de sinodul din anul 996 de la Constantinopol şi
dispensa pentru acest impediment în gradul şapte şi şase, când se produce amestecul
de nume, a fost lăsată la latitudinea episcopului, nefiind strict rezervată sinodului.
Pentru aspectele menţionate, „Biserica Ortodoxă a stabilit ca principiu că
afinitatea sau cuscria de felul II constituie impediment la căsătorie în toate cazurile,
până la gradul V inclusiv ; în cazurile de confuzie de nume până la gradul VI inclusiv
şi în cazurile de confuzie de nume între ascendenţi şi descendenţi până la gradul VII
inclusiv. „110
Codul Familiei nu recunoaşte o astfel de rudenie ca impediment la căsătorie.
Părerea canonistului Milan Şesan cu privire la această nerecunoaştere din
partea statului este următoarea : „În ce priveşte rudenia cuscriei de felul II opinez că
Codul civil trebuie să o recunoască cel puţin în gradele şi în cazurile de tot restrânse
concrete şi stabilite limitativ de Sinodul Trulan, şi anume : fraţii vitregi, cuscrii şi tatăl
şi fiul sau mama şi fiica pe de o parte şi două surori sau doi fraţi pe de altă parte „.111
Biserica face pogorămintele necesare, când cei căsătoriţi civil, aflaţi în
rudenie de cuscrie de felul al doilea şi astfel „ Dispensele de acest impediment în
gradele cinci, şase şi şapte, pot fi acordate de către episcop, iar în gradul patru, numai
de către sinod „.112
c) Rudenia Cuscriei de felul III.
Cuscria de felul al treilea, deşi nu este amintită ca impediment la căsătorie
nici de Sfânta Scriptură, nici de canoane, constituie totuşi impediment după
rânduielile bisericeşti, până inclusiv gradul III.
Această rudenie se realizează între trei familii prin cel puţin două căsătorii şi
rânduiala potrivit căreia este impediment la căsătorie se întemeiază de obicei şi pe
109 Diac.Prof.Dr.Ioan Floca, Rudenia..., p.24..

111 Prof.Dr.Milan Şesan, Obligativitatea căsătoriei bisericeşti după canonistul Dr.Valerian Şesan, în
Revista „Biserica Ortodoxă Română”, LIX (1941), nr.9-10, pp.530-531.
51
unele norme ale dreptului roman şi bizantin, aplicate în viaţa Bisericii, şi a fost
generalizată din veacul XIII-XIV. Este posibil ca în gradul III să se acorde dispensă
de la acest impediment.
Prin rudenia cuscriei de felul al treilea este oprită căsătoria între : socrul
vitreg cu nora vitregă, fiind gradul I ; tatăl primului soţ cu mama soţului al doilea
(gradul II) şi soţul unei surori cu soacra celei de a doua surori (fiind gradul III).
După cum am văzut Rudenia religioasă este produsă de :
● actul ţinerii la botez şi
● actul asistării la cununie
Rudenia religioasă întemeiată pe actul ţinerii la botez :
Potrivit cuvintelor Mântuitorului : „Adevăr, adevăr zic ţie, de nu se va naşte
cineva din apă şi din duh, nu va intra în Împărăţia cerurilor” (Ioan II, 5), Biserica
primeşte Sfântul Botez ca o a doua naştere, ca o naştere spirituală.
Botezul fiind socotit o naştere spirituală, de către Biserica Ortodoxă cât şi de
cea Romano-Catolică, naşul care asistă pe copil la botez este considerat ca părintele
său spiritual. Prin urmare, raporturile dintre naş şi fin sunt asemănate celor care se
creează între copil şi părinţii săi fireşti, numai că acestei legături dintre naş şi fin
(precum şi dintre unele rude ale lor) nu poartă numele de consângenitate, ci rudenie
spirituală (religioasă).
Arborele genealogic al rudeniei spirituale se formează ca şi la rudenia fizică.
Finul şi descendenţii lui formează astfel o linie paralelă cu fiii naturali ai naşului, finul
găsindu-se deci în gradul I de rudenie spirituală cu naşul său şi în gradul II cu fiii
acestuia, ei fiind fraţi spirituali, iar fiul finului cu nepotul naşului sunt în gradul IV de
rudenie spirituală, ca veri spirituali.
La început, venind la botez şi persoane mai în vârstă, pentru respectarea
atmosferei de moralitate care trebuie să existe permanent între rudele spirituale în
gradele apropiate, împăratul Justinian, printr-o lege din octombrie 530, a interzis
căsătoria naşului cu fina sa, ca fiind ceva necuviincios, care contravine respectului
părintesc.
Rudenia religioasă întemeiată pe actul asistării la botez a fost socotită la
început ca fiind impediment la căsătorie numai în gradul I (între naş şi fin),
impunându-se prin obicei până a fost consacrată de împăratul Justinian.
52
« Mai târziu, prin canonul 53 al Sinodului VI ecumenic (Trulan) s-a extins

impedimentul acestei înrudiri până la gradul doi, specificându-se în termeni cât se
poate de clari că este interzisă căsătoria între naş şi mama finului şi că în cazul când
s-ar încheia totuşi o asemenea căsătorie, ea trebuie să fie despărţită, iar cei ce o
încheiaseră să fie supuşi epitimiilor pentru desfrânaţi. »113
Canonul 53 al Sinodului VI Ecumenic (Trulan) spunea că rudenia spirituală
este mai presus decât legăturile după trup prin urmare s-au produs unele abuzuri în
aplicarea canonului, în sensul că unii soţi care ştiau ce prevede canonul îşi ţineau pe
propriul copil la Botez, cu scopul de a divorţa de soţiile lor, deoarece prin actul ţinerii
la botez deveneau rude religioase de gradul II.
Cu privire la superioritatea rudeniei spirituale faţă de cea de sânge, este
evident că înrudirea de sânge stabileşte un raport de intimitate mai strânsă între rude,
acest raport fiind mai viu, mai puternic, determinând raporturi de intimitate şi de
solidaritate mai mari.
Canonul 53 al Sinodului Trulan extinde impedimentul rudeniei religioase
până la gradul doi, iar canonul 54 al aceluiaşi sinod prevede că înrudirea de sânge şi
de cuscrie, deci o înrudire fizică, nu spirituală, constituie impediment la căsătorie
până în gradul IV inclusiv, pe linie colaterală, iar nu numai până în gradul II, ca
înrudirea religioasă, acest lucru întărind afirmaţia anterioară.
Vasilicalele au extins până în gradul trei acest impediment, care până la urmă
a fost extins până la gradul al VII-lea inclusiv, ca şi rudenia de sânge.
„Balsamon, în răspunsurile sale canonice către Manuil al Alexandriei,
întemeindu-se pe importanţa dată prin canonul 53 Trulan rudeniei spirituale, a extins
impedimentul rudeniei spirituale asupra tuturor descendenţilor naşului şi finului până
la gradul VII inclusiv. Episcopul Ioan al Ciprului, în răspunsurile date lui Constantin
Cabasila, a extins acest impediment şi între colateralii naşului şi finului, tot până la
gradul VII inclusiv ».114

Canonistul Nicodim Milaş comentând acest canon spune : „Deoarece nici în
acest canon trulan, nici în alt canon bisericesc general nu se face menţiune, afară de
113 Ibidem, p.86.

53
gradul al doilea, de nici un alt grad de rudenie spirituală, în care căsătoria ar fi oprită,
astfel proibirea sau permisiunea căsătoriei în celelalte grade este lăsată în seama
legislaţiilor respective ale Bisericilor particulare şi a înţelepciunii episcopilor cu
cădere”.115
In concluzie, în viaţa practică a Bisericii rudenia spirituală constând din actul
ţinerii la botez, s-a socotit a fi impediment la căsătorie, numai până în gradul doi, în
toate cazurile şi foarte rar până în gradul trei.
In gradul I şi II nu se poate cere şi nici nu poate fi dată dispensă, iar în gradul
III se poate obţine.
Rudenia religioasă întemeiată pe actul asistării la cununie.

Această rudenie constituie un impediment la căsătorie până în gradul trei
exclusiv în toate cazurile, ca şi cea întemeiată pe actul asistării la botez, acordându-se
dispensă doar în gradul trei.
Rudenia spirituală întemeiată pe actul asistării la cununie, nu constituie un
impediment la căsătorie în toate Bisericile Ortodoxe locale, ci numai în practica
generală a Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Ortodoxe Sârbe. Statul nu
recunoaşte rudenia spirituală ca impediment la căsătorie.
Rudenia morală este produsă de :
a) actul tutelei
b) actul adopţiunii şi
c) actul logodnei.
a) Rudenia morală întemeiată pe tutelă, înrudirea născută din actul tutelei,
constituie numai într-un singur grad impediment la căsătorie şi anume între tutore şi
persoana aflată sub tutelă, dacă una este de sex feminin iar cealaltă persoană este de
sex masculin, însă numai pentru durata tutelei.
Statul recunoaşte acest impediment la căsătorie şi potrivit Codului Familiei,
articolului 8 : „Căsătoria este oprită şi între tutore şi persoana minoră ce se află sub
tutela sa, în timpul tutelei”.116
115 Dr.Nicodim Milan, Canoanele sinoadele..., p.423.

54
Acest impediment s-a impus pentru considerente de natură morală şi este

profibitiv. Tutorele poate încheia o căsătorie cu persoana aflată sub tutela sa când
aceasta împlineşte vârsta de 18 ani şi dacă nu sunt alte impedimente care să împiedice
respectiva căsătorie.
b) Rudenia morală întemeiată pe adopţiune.
Această rudenie se aseamănă formal cu cea a tutelei, dar se deosebeşte de
aceea prin natura sa, în sensul că prin adopţie se creează raporturi depline de familie
şi pentru întreaga viaţă, între părintele adoptiv şi fiul adoptiv, precum şi între ceilalţi
membri ai familiilor acestora.
„Înfierea sau adopţiunea constituie … un impediment la căsătorie, în toate
cazurile, până în gradul trei „.117
Cu privire la numărul gradelor până la care acest impediment a fost socotit ca
impediment la căsătorie, pe calea obiceiului şi prin aplicarea analogiei cu numărul
gradelor până la care constituie rudenia întemeiată pe asistarea la botez impediment la
căsătorie, deci până la gradul doi inclusiv.
„Respectând obiceiul, împăratul Leon VI Filosoful opri prin navela 24 numai
căsătoria dintre fraţii adoptivi (gradul 2), fiind de la sine înţeles că cu atât mai mult
este interzisă căsătoria între părinţi şi copii adoptivi (gradul 1). „118
„Dimitrie Chomatenul, Balsamon şi alţii aplică însă şi aici interpretarea largă
a canonului 53 Trulan şi deduc, că impedimentul rudeniei prin adopţiune trebuie să se
extindă şi el, ca şi impedimentul rudeniei spirituale, până la gradul 7 în linie dreaptă
descendentă. Această interpretare o observă şi Pravila târgovişteană „.119
Biserica, binecuvântând printr-o slujbă specială actul adopţiunii a socotit
această înrudire până cel mult în gradul IV, dar după aceea a redus acest impediment
până la gradul doi inclusiv.
Canonistul Ioan Floca, potrivit articolului 7 din Codul Familiei spune : „Este
oprită căsătoria :
1. între cel care înfiază sau ascendenţii lui de o parte şi cel înfiat ori descendenţii
acestuia.
117 Diac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Rudenia..., p.27.

119 Ibidem.
55
2. între copiii celui care înfiază, de o parte şi cel înfiat sau copiii acestuia de alta
3. între cei înfiaţi de aceeaşi persoană „.120
Legile de stat extind impedimentul adopţiunii sau al înfierii până la gradul
trei în toate cazurile, comparativ cu practica bisericească, care socotesc această
rudenie impediment numai până la gradul doi.
c) Rudenia morală întemeiată pe actul logodnei bisericeşti.
Logodna bisericească este al treilea fel de înrudire morală, care constituie
impediment la căsătorie, logodna civilă încheiată în faţa ofiţerului stării civile nefiind
socotită ca impediment la căsătorie.
In ce priveşte vârsta, impedimentele, efectele logodnei, am tratat aceste
aspecte în capitolul « Acte premergătoare şi pregătitoare pentru cununie ».
Biserica a asimilat logodna cu căsătoria în materie de impedimente şi efecte,
socotind ca o a doua căsătorie cazul în care o persoană logodită vrea să încheie o
căsătorie cu altcineva, în afară de persoana cu care era logodită.
In cazurile în care nu poate fi permisă căsătoria, nu este permisă nici logodna,
aceasta neconstituind un act cu scop în sine, prin logodnă necreându-se o stare civilă
de durată, ci scopul logodnei este exclusiv căsătoria. Deci impedimentele care opresc
încheierea căsătoriei, constituie impedimente şi la încheierea logodnei.
Cu privire la impedimentele determinate de logodnă, între rudele celor
logodiţi, canonistul Ioan Floca, precizează : « Aceste impedimente au fost privite ori
numai parţial şi restrânse la gradul doi a rudelor de sânge a oricăruia dintre logodnici,
ori cel mult până la gradul şase al acestor rude, socotindu-se însă ca impediment
numai înrudirea unui logodnic cu consângenii celuilalt sau invers, nu însă şi înrudirea
dintre consângenii respectivi, raportaţi unii la alţii, adică dintre consângenii unui
logodnic cu consângenii celuilalt logodnic ».121
III.2. Impedimente care lovesc formalităţile de încheiere ale

cununiei.
120 Diac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Rudenia..., p.21.

121 Arhidiac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.92.
56
Canonistul Valerian Şesan sublinia că preotul paroh competent trebuia să

ceară şi să obţină de la miri următoarele acte : „1. Buletinul căsătoriei civile de la
ofiţerul stării civile ; 2. Certificatul de naştere şi botez ; 3. Certificatul de
naţionalitate… ; 4. pentru minori încuviinţarea tatălui sau a tutorelui ; 5. Dovada… că
nupturientul poate încheia o căsătorie, adică nu este legat de altă persoană ; 6.
Certificatul medical cu privire la sănătatea mirilor…7. Certificatul de vestiri în cazul
că sunt mai multe parohii competente ; 8. Dovada cunoaşterii învăţăturilor
fundamentale de credinţă ; 9. Certificatul de moarte al soţului pentru văduvi sau
certificatul de divorţ, dacă unui din miri a fost căsătorit mai înainte „.122
In prezent, în practica Bisericii preoţii trebuie să ceară şi să obţină de la miri
certificatul de căsătorie civilă, deoarece „ Potrivit unor rânduieli mai vechi bisericeşti
şi de stat, căsătoria civilă este socotită căsătorie legală care produce toate efectele
juridice ale unei căsătorii valide. „123
Existenţa consensului liber între cei care vor să se căsătorească, o dovedeşte
actul de căsătorie civilă, iar legile ţării noastre interzic oficierea cununiei religioase
înaintea oficierii căsătoriei civile.
III.3.Înlăturarea impedimentelor.
Impedimentele fiind lipsuri, se pot înlătura, după natura lor, în două chipuri şi
anume : unele dispar de la sine sau pe cale naturală, iar în cazul impedimentelor de
vârstă, prin trecerea unei perioade de timp.
Atunci când boala este un impediment, acesta cede prin însănătoşirea
respectivei persoane, iar când o persoană nu-şi poate îndeplini datoria conjugală, se
aşteaptă redobândirea acestei capacităţi.
„ Impedimentele care nu pot cădea de la sine sau prin voinţa soţilor, sunt de
drept public ; pentru înlăturarea lor trebuie dispensă din partea autorităţii
competente „124, iar „ Autoritatea competentă în Biserică este episcopul şi sinodul,

57
după caz, iar în Stat, felurite organe ale puterii de stat, după modul în care este
organizată puterea de stat „.125
Cu privire la dreptul episcopului şi al sinodului de a acorda dispense, trebuie
să precizăm că acesta nu este prevăzut de nici un canon sau lege pozitivă, ci se
întemeiază pe un obicei îndelungat, care prin observarea lui a dobândit puterea legii
scrise.
Episcopul acordă dispensă de impedimentele la căsătorie, de la care se poate
da dispensă, el putând să dea dispensă de la orice canon, lege sau altă rânduială
bisericească, afară de acelea care au conţinut dogmatic sau moral, când prin
respectivul canon este exprimat un adevăr de credinţă, neavând ca temei puterea
obişnuită de a lega şi a dezlega a acestuia, ci bazându-se pe obiceiul constant prin care
a primit acest drept.
Câteva dintre canoanele care atestă dreptul episcopilor de a acorda dispensă
de la anumite prescripţii canonice sunt : Canonul 12 al Sinodului I Ecumenic, canonul
16 al Sinodului IV Ecumenic şi canonul 2 al Sinodului local de la Ancira.
CAPITOLUL IV
58
EFECTELE SFINTEI TAINE A CUNUNIEI
Săvârşirea Sfintei Cununii şi respectarea rânduielii stabilite de Biserică şi

îndeosebi rostirea corectă a formulei uneşte pe cei căsătoriţi pentru toată viaţa,
bucurându-se împreună de harul Duhului Sfânt.
Cei căsătoriţi „ sunt consideraţi ca formând cea mai mică unitate socială
religioasă, adică familia creştină, sau sanctuarul familial creştin. „126 Prin căsătorie,
cei doi soţi s-au unit trupeşte şi într-o măsură chiar sufleteşte. După căsătorie, soţii
trebuie să ajungă la o desăvârşire sufletească, pentru că numai atunci se vor purta unul
faţă de altul aşa cum se poartă cu ei înşişi.
Din referatul biblic asupra creaţiei primei perechi de oameni reiese că scopul
căsătoriei este îndoit : conservarea şi înmulţirea neamului omenesc : « Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul ! » (Facere 1, 28) şi cel de-al doilea scop, întrajutorarea
reciprocă a celor doi soţi : « Nu este bine să fie unul singur ; să-i facem ajutor
asemenea lui ! » (Facere 2, 18).
Din momentul unirii lor, cei doi soţi îşi datorează unul altuia fidelitate
deplină şi întrajutorare cu tot devotamentul şi la bine şi la rău, abţinându-se de la
folosirea oricărui mijloc care ar împiedica naşterea de copii.
Prin căsătorie soţii dobândesc anumite drepturi şi îşi asumă anumite obligaţii
atât unul faţă de celălalt, cât şi împreună faţă de copiii lor. De aceea e bine ca soţii să
cunoască, înainte de a încheia căsătoria, atât drepturile pe care le vor putea pretinde
unul faţă de celălalt în urma căsătoriei lor, cât şi obligaţiile de la care nu se vor putea
sustrage fără motiv bine întemeiat.
Soţii trebuie să ştie : « Că impulsul natural sexual care îndeamnă pe bărbat şi
pe femeie să se apropie şi să se unească a fost sădit în firea lor în primul rând pentru
naşterea de copii, dar că atâta timp cât, fără vina lor, acest scop nu se realizează,
afecţiunea şi iubirea lor, ca şi întrajutorarea, nu trebuie să slăbească, ci cu conştiinţă
126 Ibidem, p.72.

59
împăcată că nu au păcătuit împotriva poruncii divine, « creşteţi şi vă înmulţiţi », să-şi

îndeplinească celelalte îndatoriri care corespund esenţei şi scopului căsătoriei ».127
In ce priveşte înţelegerea cu care sunt datori să-şi răspundă reciproc la
solicitarea pentru satisfacerea impulsurilor naturale, cei doi soţi e bine să cunoască
recomandarea şi precizarea Sfântului Apostol Pavel, care spune : « Femeia nu este
stăpână pe trupul său, ci bărbatul, asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său,
ci femeia ; să nu vă lipsiţi unul de altul decât cu bună învoială pentru un timp, ca să
îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea şi iarăşi să fiţi împreună ca să nu vă ispitească
satana, din pricina neînfrânării voastre ». (I Corinteni 7, 4-5).
Soţii din povăţuirea preotului duhovnic, trebuie să cunoască, că prin
binecuvântarea căsătoriei lor, ei devin răspunzători înaintea lui Dumnezeu, în primul
rând, şi apoi înaintea oamenilor, pentru nerespectarea fidelităţii. Această nerespectare,
« adulterul », scoate pe cel care îl săvârşeşte de sub harul Duhului Sfânt şi îl face
răspunzător înaintea societăţii pentru distrugerea unităţii, cinstei şi demnităţii familiei,
întrucât de stabilitatea şi tăria familiei depinde însăşi tăria şi progresul societăţii.
In cadrul îndatoririlor pe care şi le asumă căsătorindu-se, soţii trebuie să-şi
îngrijească în mod special copiii, care sunt sânge din sângele lor. La creşterea fizică a
copiilor, la pregătirea lor intelectuală şi la educarea lor spirituală şi morală, soţii – ca
şi părinţi – sunt obligaţi atât de dreptul divin şi bisericesc, cât şi de dreptul uman,
dreptul care reglementează viaţa socială a fiecărui soţ.
Părinţii Sinodului local din Cangra au hotărât aspre şi grave sancţiuni, atât
pentru părinţii care nu şi-ar îngriji copiii (canonul 15) cât şi pentru copiii care nu ar da
cinstea cuvenită părinţilor, chiar şi în cazul în care părinţii lor n-ar fi ortodocşi
(canonul 16).
„ Întemeiaţi pe referatul biblic despre crearea omului ca « bărbat şi femeie »,
precum şi pe învăţătura apostolică după care în Hristos « nu mai este parte
bărbătească şi parte femeiască » (Galateni 3, 28), Sfinţii părinţi susţin în termeni clari
ideea egalităţii dintre bărbat şi femeie. Si unul şi celălalt sunt purtători ai chipului lui
Dumnezeu, cu aceleaşi daruri creaturale şi cu aceeaşi responsabilitate „.128
128 Pr.Dr.Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai
Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p.102-103.
60
Codul Familiei, reglementând amănunţit Căsătoria şi Familia, iată ce spune :

„ în relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi
femeia au drepturi egale” (art.1, aliniat3) ; şi mai precis : „Bărbatul şi femeia au
drepturi şi obligaţii egale în căsătorie” (art.25) ; apoi : „Ambii părinţi au aceleaşi
drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori… (art.97). ”129
Mama şi copii, în ţara noastră, au parte de o ocrotire deosebită, în scopul
asigurării unor generaţii viitoare cu o bună dezvoltare fizică, spirituală şi morală.
„Biserica Ortodoxă Română se străduieşte – folosind mijloacele specifice
misiunii ei – ca toţi membrii ei să considere căsătoria şi naşterea de copii ca o datorie
de cea mai înaltă responsabilitate morală, socială şi naţională, identificându-se cu
toate îndatoririle ce le revin, după învăţătura Sfintei Scripturi, ca soţi şi părinţi, pentru
a asigura astfel permanenţa şi tăria neamului, de-a lungul mileniilor viitoare, aşa cum
au asigurat-o toţi înaintaşii noştri, de-a lungul mileniilor trecute, până în prezent”. 130
CAPITOL V
CĂSĂTORIILE MIXTE
129 Pr.Prof.Liviu Stan, Noul cod al familiei, în Revista „Mitropolia Olteniei”, (1954), nr.4-6, p.166.
61
Biserica Ortodoxă s-a confruntat cu problema căsătoriilor mixte încă din

epoca apostolică, atunci când primii săi membri, recrutaţi dintre iudei şi păgâni,
încheiau căsătorii legale, adică după rânduielile dreptului roman, cu necreştinii. Tot
atunci a apărut şi „problema practică, de a şti ce se întâmplă cu legătura conjugală a
doi necreştini, dintre care unul s-a convertit la „religia creştină.” 131
Comentând cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Nu trageţi cu necredincioşii
într-un jug străin vouă... ce însoţire are credinciosul cu cel necredincios?”(II Corinteni
VI, 14), canonistul Valerian Şesan spune că: „între soţii de credinţă deosebită nu se
poate ajunge idealul căsătoriei creştine” 132. Tot Sfântul Apostol Pavel adevereşte că se
întâmplă adeseori ca atunci când doi necreştini încheiau o căsătorie, numai unul dintre
soţi devenea creştin.
Apostolul neamurilor cu privire „la întrebarea Corintenilor dacă o astfel de
căsătorie mixtă – sub raportul credinţei deosebite a soţilor – trebuie anulată sau să
rămână în fiinţă... a dat un răspuns care a rămas cu putere de normă legală”. 133
Răspunsul este următorul „Dacă din doi soţi păgâni unul trece la creştinism şi celălalt
soţ păgân nu voieşte să trăiască împreună, atunci căsătoria se desface şi soţul creştin
poate încheia o a doua căsătorie; dacă însă soţul păgân vrea să trăiască împreună cu
soţul creştin, atunci acesta din urmă poate încheia o altă căsătorie abia după moartea
soţului păgân”. (I Corinteni VII, 14).
„Tertulian numeşte căsătoriile dintre creştini şi necreştini ca asociaţii
desfrânate şi are excomunicarea celor căsătoriţi astfel.” 134
Răspunsul Sfântului Apostol Pavel se regăseşte şi în textul canonului 72
Trulan iar existenţa unei astfel de căsătorii mixte principal se recunoaşte, deoarece
căsătoria a fost încheiată înainte ca soţul respectiv să fi primit credinţa ortodoxă. „Prin
urmare, privilegiul paulin ... a principalizat aplicarea iconomiei de către Biserica
Ortodoxă numai în cazul în care respectiva căsătorie a fost contractată înainte ca unui
131 Pr.Prof.Liviu Stan, Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate de Vatican în privinţa lor, în Revista
„Studii Teologice”, XX (1968), nr.7-8, p.488.
133 Pr.Prof.Nicolae Dură, Căsătoriile mixte în lumina învăţăturii şi practicii canonice ortodoxe, în Revista
„Ortodoxia”, XXXIX (1988), nr.1, p.92.
62
dintre soţi să fi fost încreştinat. Cât priveşte căsătoria creştinilor cu necreştinii, Sfântul
Apostol Pavel s-a pronunţat negativ, interzicând-o cu desăvârşire (II Corinteni VI,
14)”135.
Canonul 72 Trulan reafirmă această rânduială de sorginte apostolică şi
stabileşte o dispoziţie canonică de principiu în viaţa Bisericii Ortodoxe. Prin aplicarea
principiului canonic al iconomiei poate fi tolerată, conform învăţăturii pauline,
căsătoria dintre un creştin ortodox cu o persoană de altă credinţă.
Apostolul neamurilor a precizat că atunci când se încheie o căsătorie mixtă,
soţul ortodox este obligat din punct de vedere moral să-şi educe copiii între credinţa
Bisericii Ortodoxe. „De altfel, sub influenţa învăţăturii lui Hristos – care pe toate le
sfinţeşte – devin „sfinţi” şi copiii rezultaţi din căsătoria mixtă”. 136
În baza unor dispoziţii canonice, căsătoriile mixte (ortodocşi şi eterodocşi)
sunt interzise. „Căsătoria creştinilor ortodocşi cu eterodocşii a fost însă permisă
numai în cazul când partea eterodoxă făgăduia că va trece la Ortodoxie (Canonul 31
Laodiceea; 14 IV ecumenic), adică devenea subiect de drept al Bisericii prin Taina
Botezului”.137
Canonistul Nicodim Milaş, interpretând canonul 10 al Sinodului de la
Laodiceea spune că este interzisă căsătoria ortodocşilor cu ereticii (eterodocşii) 138.
Sfântul Ioan Postitorul (+ 595) prin canonul 23 interzice cu desăvârşire căsătoria unui
creştin ortodox cu un eterodox. „După rânduiala apostolică, cei care nu vor renunţa la
o asemenea căsătorie, erau excomunicaţi din Biserică... Urmând această rânduială
apostolică <<Regulamentul pentru cazuri de afurisenii şi anateme>>, din anul 1910, -
în vigoare şi astăzi în Biserica noastră – prevede ca <<... în cazuri de abatere a
vreunuia dintre credincioşii creştini ortodocşi sau clerici..., după ce se va fi
întrebuinţat mijloacele descrise şi răul ar fi tot neîndreptat, Sfântul Sinod va fi sesizat,
prin Chiriarhul Eparhiot, spre a decide. Sfântul Sinod, deliberând asupra cazului adus
la cunoştinţa sa şi, neaflând alt mijloc de întoarcere şi îndreptare, va putea da
135 Pr.Prof.Nicolae Dură, Căsătoriile..., p.93.

136 Ibidem.
137 Ibidem, p.94.
138 Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii..., partea I, p.88-89.
63
autorizare de anatemă şi afurisanie, cu rezerva de a se putea primi în adunarea

credincioşilor al blestemat, dacă se va pocăi deplin>> (Art.II-III). 139
Prin canonul 72 Sinodul Trulan interzice cu desăvârşire, căsătoria între un
creştin ortodox şi un eterodox, iar conform învăţăturii Bisericii Ortodoxe o astfel de
căsătorie este nulă, deoarece fiind o însoţire nelegiuită, nu transmite harul Tainei
Cununiei şi nu este purtătoare de efecte canonice.
„Împăratul Constantin II interzice în 339, sub pedeapsa cu moartea, căsătoria
creştinilor cu evreii (dispoziţia a intrat în Codul împăratului Justinian, precum şi în
Vasilicale)”.140
Prin urmare, canonul 72 al Sinodului Trulan, care declara nevalidate
căsătoriile între ortodocşii şi eretici, „dădea deci expresie şi spiritului legislaţiei
bizantine din vremea respectivă, care consfinţea şi legislaţia anterioară dată în această
privinţă de autoritatea imperială bizantină”. 141
Conform Canonului 31 al Sinodului de la Laodiceea, căsătoria mixtă între un
creştin ortodox şi un eterodox poate fi permisă, numai dacă persoana eterodoxă ar
făgădui în mod solemn că devine creştin ortodox. În acest sens „Prin Canonul 14
Părinţii Sinodului IV ecumenic au stabilit însă şi o dispoziţie canonică de principiu,
potrivit căreia un ortodox se poate căsători cu un eterodox numai în cazul în care
persoana respectivă ar făgădui că se ca converti la credinţa ortodoxă” 142
Proiecţia bisericească, bazată pe aşa-zisul privilegiu paulin (I Corinteni VII,
14), întărită şi confirmată de Sinodul Trulan prin canonul 72, prevede ca, dacă doi
eterodocşi au încheiat o căsătorie legală şi unul dintre ei se converteşte la credinţa
ortodoxă, iar celălalt rămâne tot eterodox, dar ei se învoiesc să trăiască împreună mai
departe, căsătoria încheiată de ei să nu se desfacă.
În ce priveşte forma canonică a săvârşirii cununiei mixte, canonistul Valerian
Şesan precizează că „nesăvârşirea cununiei în numele Sfintei Treimi” 143, conform,
139 Pr.Prof.Nicolae Dură, Căsătoriile..., pp.94-95.

142 Ibidem, p.96.
64
ritualului stabilit de Biserica Ortodoxă, constituie un impediment care loveşte însăşi

esenţa cununiei ca taină.
„În conformitate cu dispoziţia Articolului 47 din Regulamentul de procedură
al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române – în vigoare -
<< clericii sunt obligaţi să nu oficieze Taina Cununiei, decât între ortodocşi, asistaţi
de nuni ortodocşi. Cei de alt cult sunt obligaţi, înaintea căsătoriei, să îndeplinească
formalităţile de trecere la Ortodoxie. Preoţii care se vor abate de la aceste norme –
conchide dispoziţia regulamentară – se vor pedepsi cu canonisire la sfânta mânăstire,
până la transferare, afară de cazul când a avut dezlegarea Chiriarhului>>. 144 „În
conformitate cu doctrina şi practica canonică ortodoxă, căsătoria mixtă trebuie
oficiată în public, adică în biserica parohială a soţului ortodox, pentru a nu se
transforma într-o simplă căsătorie de conştiinţă (matrimonium conscienciae), adică
încheiată numai înaintea preotului şi a martorilor respectivi”. 145
Ţinând cont de faptul că mediul Familial din cadrul căsătoriilor mixte este
prielnic propagării prozelitismului în rândurile credincioşilor ortodocşi, este necesar
ca preoţii Bisericii Ortodoxe să cunoască foarte bine doctrina şi practica canonică
ortodoxă, cu privire la căsătoriile mixte şi să acţioneze de o aşa manieră încât copiii
rezultaţi din asemenea căsătorii să fie crescuţi şi educaţi în credinţa ortodoxă.
În vremea în care prozelitismul catolic s-a extins printre credincioşii
ortodocşi atât în lumea slavă cât şi cea grecească, autoritatea bisericească ortodoxă a
fost nevoită să nu recunoască validitatea tainelor catolice, tocmai cu scopul de a pune
stavilă prozelitismului.
Prin urmare „După unirea de la Brest din anul 1596 a unei părţi din
credincioşii ruteni cu Biserica Romei, Sinodul din Moscova a adoptat, la anul 1620,
hotărârea de a nu recunoaşte nici o taină a catolicilor, nici măcar Botezul, iar la anul
1756 Sinodul din Constantinopol a adus şi el hotărârea de a nu recunoaşte nici măcar
botezul catolic. Cu toate că aceste hotărâri au fost ulterior abrogate, ele au continuat
să se aplice până aproape de zilele noastre, afectând şi validitatea cununiei, aşa încât

145 Ibidem, p.101.
65
cei ce se converteau de la catolicism la ortodoxie erau supuşi rebotezării şi li se

administrau inclusiv taina cununiei dacă erau căsătoriţi.” 146
De pe această poziţie de apărare împotriva prozelitismului catolic, adoptată
din motive de iconomie „Biserica Ortodoxă în genere a primit ca nevalidă şi cununia
oficiată de protestanţi şi de alte confesiuni apusene, dar a acceptat ca valide tainele
Bisericilor necalcedoniene, inclusiv pe aceea a cununiei”. 147
Elementele care delimitează şi determină cadrul principal în care se pune
problema căsătoriilor mixte între creştinii de diferite confesiuni sunt:
a) validitatea botezului celor care încheie căsătoria.
b) caracterul cununiei sau natura actului cununiei, care este considerat o taină
oficiată de slujitorul bisericesc calificat sau nu este considerat ca atare şi
c) cu privire la validitatea botezului şi a efectelor care decurg din
„considerarea ca valid a botezului oricăror neortodocşi care vor să încheie o căsătorie
cu o persoană de confesiune ortodoxă, este de observat, că în cazul când două
persoane vor să se căsătorească sunt socotite în mod valid, ele sunt îndreptăţite să
primească şi taina cununiei, iar dacă aceasta li se administrează de către preotul
ortodox, chiar şi în cazul când nici una dintre ele n-ar fi de confesiune ortodoxă taina
cununiei îşi produce efectul haric specific, adică ea este deplin validă. Sub raportul
legalităţii, adică al canonicităţii, o astfel de căsătorie religioasă sau o astfel de cununie
mixtă, fie că este vorba de un soţ ortodox şi de altul eterodox, fie că este vorba de doi
soţi eterodocşi ai căror botez se recunoaşte ca valid, căsătoria nu este permisă şi ea
poate atrage sancţiuni, potrivit canoanelor şi potrivit art.47 din Regulamentul de
disciplină al Bisericii Ortodoxe Române. Ea poate fi însă încheiată condiţionat, aşa
cum prevăd canoanele menţionate la locul său şi cum prevede şi art.47 citat mai
sus”.148
b) În ce priveşte caracterul sau natura sacramentală a cununiei, între catolici
şi ortodocşi şi între toţi protestanţii şi ortodocşi, există astfel de deosebiri care nu
permit Bisericii Ortodoxe să considere drept taină deplină sau adevărată cununia
catolică şi nici cea protestantă de orice nuanţă.
146 Pr.Prof.Liviu Stan, Căsătoriile..., p.492.

147 Ibidem.
148 Ibidem, 493.
66
În Biserica Romano-Catolică „şi-a făcut tot mai mult drum şi a fost acceptată
ca învăţătură dogmatică teza, potrivit căreia taina cununiei şi-o administrează reciproc
persoanele care se căsătoresc, prin exprimarea consensului în mod solemn în faţa
preotului, care nu este decât martorul calificat şi autorizat să ia act de oficierea
reciprocă de către cei doi soţi a acestei sfinte taine”. 149
Din punct de vedere al învăţăturii ortodoxe, cununia catolică nici nu poate fi
socotită taină, ci o simplă legătură care are la bază un contract, aceasta putând fi
socotită în cel mai bun caz o căsătorie legală, cum este şi căsătoria civilă, deoarece are
la bază formula: <<Consensus facit nuptias>> (Consensul face căsătoria, iar nu o
cununie propriu-zisă, adică o căsătorie încheiată printr-o sfântă taină).
În acest sens, căsătoriile oficiate de catolici şi de ceilalţi eterodocşi
occidentali nu pot fi acceptate ca având caracter de sfântă taină şi pot fi privite ca
fiind căsătorii valide doar prin iconimie.
c) Cu privire la iconomie putem spune că: „Prin ea se urmăreşte a se deschide
uşa mântuirii tuturor celor care cred în Hristos şi-şi manifestă dorinţa de a dobândi
mântuirea înfăptuită de El. De asemenea, prin iconimie Biserica cea adevărată, care
nu poate închide nimănui uşa mântuirii, suplineşte prin lucrarea Sfântului Duh care
sălăşluieşte într-însa, lipsa de har a celor care nu au primit sfintele taine în mod valid.
Deci ea poate valida deopotrivă atât botezul nevalid, cât şi cununa nevalidă a
eterodocşilor care aleargă la ajutorul ei”.150
În Biserica Ortodoxă modalităţile folosite în problema căsătoriilor mixte
sunt: acrivia şi iconomia, iar aplicarea lor este determinată de interesele majore ale
Bisericii, care au determinat-o ca, atunci şi acolo unde un prozelitism străin putea
să-şi facă drum prin intermediul căsătoriilor mixte, să aplice acrivia unde este acel
pericol sau iconomia.
Acrivia este prevăzută şi întărită de canoanele: 10, 31, Sinodul de la
Laodiceea, 21, Sinodul de la Cartagina, 14 Sinodul IV Ecumenic, 72 Sinodul Trulan,
precum şi de hotărârea Sinodului de la Moscana din 1620 şi a celui de la
Constantinopol din 1756, dar şi de articolul 47 din Regulamentul de disciplină al
Bisericii Ortodoxe Române.
149 Ibidem, p.494.

150 Ibidem.
67
Ţinând cont de faptul că se desfăşoară o lucrare în spirit ecumenic în întreaga

lume creştină, că s-au creat condiţii noi, care îmbunătăţesc relaţiile interconfesionale
şi interbisericeşti, să vedem ce hotărâri panortodoxe s-au luat privind problema
căsătoriilor mixte.
Comisia interortodoxă pregătitoare a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii
Ortodoxe care s-a întrunit la Chambery – Geneva între 16 – 28 iulie 1971,
referindu-se la problema căsătoriilor mixte, „S-a sprijinit pe rapoartele respective ale
Bisericilor Ortodoxe Rusă şi a Greciei, pe observaţiile pe care le-au făcut asupra
acestei teme Bisericile Ortodoxe Sârbă, Română, Bulgară, a Ciprului, a Poloniei...,
precum şi pe punctele de vedere formulate de reprezentanţii ortodocşi.” 151
Concluziile la care s-a ajuns sunt : „Biserica Ortodoxă Rusă afirmă că modul
de viaţă contemporan are <<o întoarcere la practica bisericească din primele trei
secole ale creştinismului>>, când Biserica urmând pe Apostolul Pavel (I Corinteni
VII, 12, 14, 16) se arată plină de candescenţă faţă de căsătoriile mixte”. 152 Biserica
Ortodoxă a Ciprului, conform canonului 14 al Sinodului II Ecumenic, interzice
căsătoria dintre un creştin cu un necreştin. Biserica Ortodoxă Greacă socoteşte că
problema căsătoriilor mixte se poate rezolva prin iconomie iar Biserica Ortodoxă
Polonă, „propune să se judece posibilitatea binecuvântării unuia dintre parteneri, în
acele situaţii când unul dintre ei e necreştin”.153
Biserica Ortodoxă Română se conformează canonului 31 al Sinodului local
din Laodiceea, precum reiese şi din articolul 47 al Regulamentului de procedură al
instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, conform căreia
preoţii sunt datori să oficieze taina cununiei decât între ortodocşi care au naşi
ortodocşi.
A II-a Conferinţă panortodoxă presinodală întrunită la Chambery (3 – 12
septembrie 1982) cu privire la căsătoriile mixte a hotărât: „a) Căsătoria între
ortodocşi şi eterodocşi este interzisă conform acriviei canonice. Cu toate acestea ea
poate fi oficiată cu pogorământ şi din dragoste faţă de om, cu condiţia expresă ca
151 Drd. Marcel Ciucur, Problema căsătoriilor mixte în lumina documentelor oficiale şi a propunerilor
interconfesionale, în ultimul deceniu, în Revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LI (1975), nr.1-2, p.62.
152 Ibidem, p.63.
153 Ibidem.
68
pruncii rezultaţi din această căsătorie să fie botezaţi şi educaţi în Biserica Ortodoxă.
Bisericile Ortodoxe locale pot să decidă în privinţa aplicării iconomiei, în funcţie de
cazurile determinate şi ţinând seama şi de nevoile pastorale deosebite; b) Căsătoria
dintre ortodocşi şi necreştini sau necredincioşi este categoric respinsă conform
acriviei canonice. Bisericile Ortodoxe locale pot totuşi hotărî, cu privire la această
căsătorie, de a aplica iconomia pastorală faţă de soţul ortodox, ţinând seama de
necesităţile lor pastorale specifice”. 154
În străduinţele lor, Bisericile Ortodoxe autocefale locale îşi dau seama că
problema căsătoriilor mixte implică numeroase dificultăţi, pentru că în realitate, prin
încheierea unor astfel de căsătorii, o Biserică poate fi păgubită, dacă majoritatea unor
asemenea căsătorii se înregistrează şi se integrează altei confesiuni. Prin urmare
fiecare Biserică priveşte cu mare responsabilitate această problemă, preocupându-se
serios de toate implicaţiile juridice, liturgice şi pastorale, fără a se ignora dificultăţile
şi riscurile inerente, acestor căsătorii mixte.
„Dorinţa actuală de înţelegere interconfesională, în problema căsătoriilor
mixte, este promovată şi de teama că partenerii constituirii căsătoriilor mixte, în stare
de afectivitate pronunţată, văzându-se stânjeniţi şi împiedicaţi de la încheierea
căsătoriei, s-ar putea retrage de la oficierea căsătoriei religioase. Primită sub acest
aspect, problema căsătoriilor mixte ar viza în mod direct nu numai bunele relaţii
dintre confesiunile creştine, ci şi calea spre imitarea lor.” 155
CAPITOL VI
155 Drd.Marcel Ciucur, art.cit., p.64.
69
ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI ŞI DIVORŢUL
Orice aspect al problemei trebuie să-l privim pornind de la rânduiala potrivit

căreia o căsătorie şi o cununie religioasă încheiată cu observarea tuturor condiţiilor
care le dau fiinţă legală, fie în viaţa civilă, fie în cea bisericească, este destinată să
dureze întreaga viaţă a celor care au încheiat-o.156
Potrivit doctrinei Bisericii „Sfânta Taină a căsătoriei este indisolubilă”. 157
Totuşi, având în vedere slăbiciunea firii omeneşti, însuşi Domnul Hristos a admis
desfacerea căsătoriei, pentru motive bine determinate, cum sunt: moartea şi
divorţul.158
În cazul morţii unui soţ sau al amândoura, sau prin declararea pe cale
judecătorească a morţii unuia din soţi, în caz de incertitudine a morţii fizice sau
naturale, căsătoria civilă ca şi cununia religioasă încetează să mai existe sau îşi pierde
fiinţa legală.
Atunci când alte cauze intervin şi „fac imposibilă păstrarea sau continuarea
legăturilor matrimoniale între soţi, atunci această legătură nu încetează totuşi de la
sine, ci poate fi desfăcută numai prin respectarea unor anumite rânduieli, printr-o
procedură şi un act legal, care se numeşte act sau certificat de desfacere a căsătoriei
sau de despărţire, sau divorţ.”159
VI.1. Motivele de divorţ
156 Diac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Încetarea şi desfacerea căsătoriei civile şi a cununiei religioase sau
divorţul în lumina învăţăturii creştine, în Revista „Mitropolia Ardealului”, XXIX (1974), nr.10-12, p.572.
157 Pr.Dr.Gheorghe Soare, Impedimentele la căsătorie şi motivele..., p.257.
158 Ibidem, p.258.
159 Diac.Prof.Dr.Ioan N.Floca,
70
Motivele de desfacere a căsătoriei civile admise de legile civile şi cele de

desfacere a cununiei religioase, admise de legile bisericeşti, s-au deosebit atât ca
număr cât şi cu privire la greutatea acordată de o legislaţie sau alta.
Legislaţia bisericească ca şi practica vieţii bisericeşti nu a stabilit niciodată o
listă determinată în care să precizeze motivele de divorţ, în aprecierea acestor motive
s-a orientat în primul rând după normele sale cu caracter religios şi după aceea după
normele stabilite de Stat, pentru acceptarea divorţului.160
Canonistul Ioan Floca spune că „În ţara noastră, potrivit legislaţiei ce
reglementează materia, nu mai există o listă amănunţită, ca în trecut, în care să se
arate, sau să se încerce a se arăta toate motivele de divorţ, ci aprecierea motivelor este
lăsată la latitudinea instanţei, care atunci când sunt întrunite condiţiile, le poate admite
pentru desfacerea căsătoriei sau le poate respinge, în cazul când constată lipsa
temeiniciei acestora”.161
Acelaşi canonist precizează că din prevederile Codului Familiei pot fi
determinate cinci motive de divorţ: alienaţia şi debilitatea mintală cronică, boala
gravă cronică şi contagioasă, condamnarea unui soţ la detenţie mai mare de trei ani,
declararea unui soţ ca dispărut prin hotărâre judecătorească, în aceste cazuri instanţele
pronunţând divorţul.162
Biserica la început, conform învăţăturii ei, a admis divorţul pentru un singur
motiv şi anume pentru acela precizat şi admis de Mântuitorul Însuşi, şi anume;
adulterul.163 „Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de
desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată
săvârşeşte adulter” (Matei 19, 9).
Alte motive nu au fost admise de către Biserică, aceasta ţinând la trăinicia
căsătoriei, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: „Ceea ce a împreuna
Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 6).164 De asemenea, cu privire la aceasta şi
Sfântul Apostol Pavel rânduieşte: „legatu-te-ai cu femeia nu căuta despărţire” (I
160 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, opt.cit., p.102.

161 Diac.Prof.Dr. Ioan.N.Floca, Încetarea..., p.573.
162 Ibidem.
164 Diac.Prof.Dr.Ioan N. Floca, Încetarea..., p.573.
71
Corinteni 7, 27) şi „Celor căsătoriţi, nu eu, ci Domnul le porunceşte: Femeia să nu se

despartă de bărbat”. (I Corinteni 7, 10).
Pentru a fi păstrată o bună rânduială în viaţa Bisericii, aceasta a socotit că şi
în materie de desfacere a căsătoriei „poate stabili o serie de norme noi în scopul de a
evita unele consecinţe grave în cazul menţinerii căsătoriilor care nu-şi mai pot atinge
scopul ei şi care primejduiesc dea dreptul atât viaţa fizică, cât şi cea morală şi cea
religioasă a soţilor, a unei familii sau chiar a mai multor familii, influenţând negativ şi
societatea bisericească pe o rază destul de întinsă”. 165
Mântuitorul a admis divorţul pentru motiv de adulter, un act grav, care în
efectele sale a fost asmiliat cu moartea morală. Plecând de la acest aspect şi ţinând
cont de faptul că mai sunt şi alte acte care pot provoca moartea morală a unuia din soţi
iar altele moartea civilă, „pe cale practică ca şi prin anumite hotărâri, unele originare
chiar din epoca apostolică, s-a admis pronunţarea divorţului bisericeşti pentru mai
multe categorii de motive asimilate cu moartea”. 166
Aceste motive produc efecte asemănătoare cu moartea fizică iar precum prin
moartea fizică încetează legătura căsătoriei, tot aşa acestea pot impune uneori
încetarea căsătoriei.167
Prin urmare, Biserica admite următoarele motive de divorţ:
a) motive care provoacă moartea religioasă
b) motive care provoacă moartea morală
c) motive care provoacă moartea fizică parţială
d) motive care provoacă moartea civilă.168
a) Motivele care provoacă moartea religioasă sunt: apostazia, erezie şi ţinerea
la botez a propriului fiu.
Sfântul Apostol Pavel la I Corinteni 7, 15, spune în acest sens: „Dacă însă cel
necredincios se desparte, să se despartă. În astfel de împrejurare, fratele sau sora nu
sunt legaţi; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace”.
165 Ibidem.
167 Ibidem.
168 Ibidem.
72
Aceste motive sunt întărite şi de Canoanele 72 Trulan cu privire la erezie şi

53 Trulan cu privire la ţinerea la botez a propriului fiu.
b) Motivele care provoacă moartea morală sunt: „alienaţia incurabilă, crima,
avortul, atentatul la viaţa soţului, osânda gravă din partea duhovnicului care se dă
pentru păcate foarte grele, cum sunt cele strigătoare la cer, adulterul, boala venerică,
silirea la acte imorale, refuzul convieţuirii conjugale şi părăsirea domiciliului”. 169
Canonistul Nicodim Milaş comentând canonul 8 al Sinodului local de la
Neocezareea spune că: „principiul de care se conduc Părinţii de la Neocezareea la
judecarea acestui caz, este unitatea soţului şi soţiei în căsătorie şi legătura strânsă
dintre dânşii”.170
Canonul 8 de la Neocezareea tratează problema adulterului, iar acelaşi
canonist precizează că femeia măritată care comite adulter se consideră pătată iar
bărbatul ei împreunându-se trupeşte cu ea, se pătează şi el, necurăţia trecând şi la
el.171
c) Motivele care provoacă moartea fizică parţială sunt: „Neputinţa
îndeplinirii îndatoririlor conjugale sau impotenţa, boala gravă incurabilă şi
contagioasă (lepra)”.172
d) Motivele care provoacă moartea civilă sunt: „condamnarea la închisoare
pe viaţă, condamnarea la închisoare mai mult de trei ani, declararea unui soţ ca
dispărut, anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea şi alegerea
de episcop”.173
VI.2. Organele competente a pronunţa desfacerea căsătoriei

civile şi a cununiei religioase.

170 Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii..., partea I, p.32.
171 Ibidem, pp.32-33.
173 Ibidem.
73
Motivele de divorţ, admiterea lor şi pronunţarea divorţului intră exclusiv în

competenţa organelor judecătoreşti. „În ţara noastră această competenţă o au
judecătoriile ca instanţe de fond şi tribunalele ca instanţe de judecată”. 174
În viaţa bisericească, pronunţarea divorţului a fost în competenţa mai multor
organe, care au variat începând cu episcopul şi presbiterii săi, apoi la horepiscopi, iar
mai târziu la unele instanţe eparhiale şi mitropolitane.
„Începând cu Codul Civil (1865) al lui Cuza Vodă s-a introdus obligativitatea
căsătoriei civile şi ca urmare cauzele de divorţ al fost trecute în competenţa exclusivă
a instanţelor civile”.175
VI.3. Procedura în materie de divorţ.
Aceste proceduri au cuprins totdeauna două etape sau faze:

a) procedură de anchetă în cadrul căreia se investighează cazul respectiv, care
avea ca scop împăcarea soţilor învrăjbiţi şi dornici de a divorţa în Biserica noastră,
mai demult, protopopul era cel care se ocupa de această procedură.
b) O procedură valabilă şi astăzi acolo unde mai există instanţe bisericeşti ce
au competenţă în probleme matrimoniale, este aceea de judecare a cauzelor de divorţ
în faţa instanţei eparhiale, iar dacă divorţul este admis se întocmeşte un act oficial de
divorţ numit „Carte de despărţenie”176, iar căsătoria este declarată desfăcută.
Odată cu încetarea competenţei instanţelor bisericeşti pentru probleme
matrimoniale, în Biserica noastră, divorţul bisericesc se pronunţă prin hotărârea
episcopului, în baza cererii celor care voiesc acest lucru, însoţită de actul divorţului
civil, „fără de care autoritatea bisericească este ţinută să nu pronunţe divorţul, în
conformitate cu art.90 litera 1 din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe
Române din 1949”.177
Cu privire la forma de desfacere a cununiei bisericeşti, putem spune că s-a
simplificat foarte mult, fapt care „se pare că ar duce la necesitatea revenirii la
174 Ibidem.
175 Ibidem.
176 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, opt.cit.,p.104.
177 Ibidem.
74
pronunţarea divorţului religios printr-un act al episcopului care să însemneze de fapt

dezlegarea legăturii de taină dintre persoanele care cer să fie despărţite pentru că fără
o astfel de dezlegare, desfacerea cununiei religioase sau divorţul religios nu are decât
caracterul unei îngăduinţe sau toleranţe a separării conjugale a celor ce divorţează, iar
nicidecum caracterul de act prin care căsătoria existentă anterior cu binecuvântarea
bisericească... încetează să mai existe de la data pronunţării divorţului”. 178
Socotindu-se în mod greşit că divorţul bisericesc nu ar desface de fapt
legătura pe care o creează Sfânta Taină a Cununiei, ar însemna că Biserica ar admite
bigamia şi concubinajul, prin îngăduirea şi administrarea celei de a doua şi a treia
căsătorii, dacă soţii sunt consideraţi numai formal despărţiţi. 179
O altă greşeală se face atunci când doi soţi divorţaţi religios, căsătoriţi a doua
şi poate a treia oară, se întorc la prima relaţie, crezând că nu trebuie să primească din
nou Taina Cununiei.
Ierarhul Irineu Mihăilescu a propus Sfântului Sinod al Bisericii noastre o
rânduială şi o formulă a unei rugăciuni corespunzătoare de dezlegare a legăturii de
taină a Sfintei Taine a Cununiei de către arhierei şi pronunţare a divorţului bisericesc,
pe care „a publicat-o în revista Mitropolia Moldovei din anul 1942”. 180
Episcopului i s-a recunoscut în chip tradiţional, sau pe cale de obicei, o
putere şi un drept care prin natura sa face parte din puterea arhierească, anume acea
calitate pe care episcopul o are de a dezlega legătura de taină a cununiei. Dacă
episcopul nu ar avea această putere, „atunci toate divorţurile sau dezlegările de
căsătorii bisericeşti pe care le-au săvârşit episcopii până acum, ar trebui socotite nişte
înscenări sacrilege şi chiar hulitoare de Dumnezeu, pe care Biserica nu numai că le-a
tolerat, ci chiar le-a oficializat”.181
La baza acestor păreri greşite despre natura divorţului stau două teze sau
învăţături greşite, apărute ca inovaţii în Biserica Apuseană şi anume: învăţătura
conform căreia Taina Cununiei ar avea caracter indelebil şi aceea potrivit căreia nu

179 Ibidem.
180 Ibidem, p.576.
75
preotul este cel de administrează Sfânta Taină a Cununiei, ci cei care se căsătoresc şi
o administrează reciproc.182
Prin caracterul indelebil al Tainei Cununiei, se înţelege că harul comunicat
celor doi miri nu se şterge şi nu se pierde niciodată, deci nu pot divorţa niciodată. „Că
Ortodoxia a gândit şi gândeşte altfel, rezultă clar din faptul că ea a admis şi teoretic şi
practic, deci şi doctrinar şi practic, divorţul bisericesc, precum şi repetarea tainei
Cununiei, în cazul căsătoriei bisericeşti a doua şi a treia oară”. 183
Cu privire la cea de a doua inovaţie, potrivit căreia preotul este cel ce
administrează Sfânta Taină a Cununiei, şi cei doi miri şi-o administrează reciproc,
rezultă că atât preotul cât şi episcopul dacă nu ei sunt cei care administrează taina,
atunci nu au putere nici de a dezlega această legătură. Totuşi în Biserica Romano-
Catolică papa este cel care are calitatea şi dreptul de a dezlega legătura tainei cununiei
„fapt care infirmă întregul eşafodaj teologic şi întreaga practică curentă a Bisericii
Apusene, prin care se etalează: indisolubilitatea căsătoriei, caracterul indelebil al
cununiei, nerepetarea acestei Sfinte Taine şi neputinţa de a fi dezlegată prin divorţ
legătura cununiei”.184
„Pentru a eluda în mod practic consecinţele care s-ar impune din
recunoaşterea învăţăturii şi practicii Bisericii vechi în privinţa căsătoriei, cununiei şi
divorţului, lucruri care se recunosc prin admiterea divorţului numai prin lucrarea
papei, în Biserica Apuseană ori de câte ori se pune problema unui divorţ se recurge la
trei stratageme şi anume: la declararea căsătoriei ca nulă sau inexistentă din momentul
încheierii ei, la instrumentarea unui proces de anulare a căsătoriei existente, la aşa zisa
convalidare a căsătoriei în privinţa căreia ar exista îndoiala că ar fi căsătorie
adevărată, ori primejdia de a fi desfăcută pe calea admiterii simplei separaţii dintre
soţi, nu însă şi a divorţului”.185
VI.4. Efectele divorţului.
182 Ibidem, pp.106-107.

183 Ibidem, p.107.
184 Ibidem.
185 Diac.Prof.Dr.Ioan N. Floca, Încetarea..., pp.577-578.
76
În Biserica Ortodoxă divorţul bisericesc este admis şi este socotit ca

producând efectul despărţirii complete a căsătoriei religioase. În Biserica Romano-
Catolică, divorţul apare doar ca o excepţie a papei şi doar atunci este socotit ca
producând efectul desfacerii căsătoriei.
În mod obişnuit divorţul nu este admis de romano-catolici, iar atunci când
soţii nu mai pot trăi împreună, se recurge la separaţia lor fizică şi gospodărească, ce se
numeşte „separaţie de pat şi masă”. 186
Pe lângă efectul desfacerii reale şi complete a căsătoriei, privitor la divorţ
mai putem menţiona trei aspecte şi anume:
a) efectul asupra dreptului celor divorţaţi de a se căsători cu alte persoane
b) efectul asupra dreptului de a se recăsători între ele persoanele divorţate.
c) efectul asupra relaţiilor de înrudire în care s-au găsit persoanele în cauză
până la data divorţului.187
În practica actuală, divorţul bisericesc nu prevede restricţii cu privire la
dreptul celor divorţaţi de a se recăsători cu alte persoane, dar, în practica veche a
Bisericii el producea anumite interdicţii şi anume:
a) „Sfânta Scriptură opreşte pe soţul vinovat să se recăsătorească
atâta timp cât trăieşte soţul nevinovat”.188
b) „oprirea soţului vinovat de a se căsători cu persoana din pricina
căreia s-a provocat divorţul”.189
c) „din vremea împăratului Justinian adică de prin sec.VI a început a
se permite şi căsătoria soţului vinovat, însă abia după trecerea a
cinci ani de la divorţ”190 şi
d) „văduva sau divorţata trebuie să aştepte un an, sau 10 luni până la
o a doua căsătorie, pentru a nu se face perturbaţio seminis; văduva
care nu respectă acest termen pierde data, iar bărbatul ce o ia
186 Ibidem, p.578.

187 Ibidem.
190 Ibidem.
77
divorţată înainte de 10 luni de la divorţul ei, pierde dreptul de a

cere desfacerea căsătoriei, dacă află că ea este însărcinată”. 191
În ce priveşte dreptul soţilor divorţaţi de a se recăsători între ei, divorţul
bisericesc nu a produs nici un efect restrictiv, deci recăsătorirea soţilor divorţaţi a fost
mereu admisă. În trecut, Codul Civil român nu permitea căsătoria soţilor divorţaţi dar
„Prin decretul nr.32 din 31 ianuarie 1954, această restricţie din Codul Civil a fost
abrogată şi ca urmare de atunci se permite şi în ţara noastră recăsătorirea soţilor
divorţaţi”.192
Relaţiile de înrudire în care se găseau soţii divorţaţi până la divorţ nu sunt
încetate, prin efectul divorţului bisericesc şi a celui civil, ci în mod obişnuit se
observă o răcire a lor. După divorţ se păstrează raporturile rudeniei de cuscrie între
aceia care, aceste raporturi se stabiliseră prin legătura căsătoriei de către soţii care
ulterior au divorţat. Rezultă că şi după divorţ „raporturile de înrudire stabilite prin
căsătoria celor ce au divorţat, continuă să existe şi ca atare ele constituie impedimente
la căsătorie, exact ca şi în cazul când soţii respectivi nu ar fi divorţat”. 193
CONCLUZII
Trebuie să reţinem că legislatorul şi interpretul autentic al întregii legislaţii

canonice sinodale, ecumenice, a primului mileniu a fost şi rămâne Biserica. Deci, nici
o autoritate individuală nu poate să-şi revendice dreptul de legislator sau interpret al

193 Ibidem, p.110.
78
acestei legislaţii canonice sinodale, deoarece singurul organ legislativ suprem al

Bisericii a fost sinodul ecumenic.194
Credinciosul ortodox are ca primă îndatorire, aceea de a cunoaşte şi respecta
rânduielile şi normele prevăzute de Sfintele Canoane, întrucât prin observarea şi
cunoaşterea acestora, în viaţa de zi cu zi şi în mod special în vederea încheierii unei
căsătorii, el rămâne în graniţele legalităţii canonice, fiind ferit de sancţiunile
prevăzute pentru încălcarea dispoziţiilor canonice. 195
Actele premergătoare şi pregătitoare pentru cununie sunt: logodna, strigările
sau vestirile şi timpul încheierii cununiei. „Logodna este promisiunea reciprocă dată
şi primită de două persoane de sex diferit de a încheia împreună în viitor o
căsătorie”196. Strigările sunt practicate în Biserică pentru a se afla dacă între cei doi
care vor să încheie o căsătorie, nu sunt piedici legale sau religioase, care s-ar opune
încheierii acesteia.
Timpul încheierii cununiei a fost stabilit de Biserică, aceasta interzicând
cununia în zilele de post, care sunt destinate înfrânării şi căirii pentru păcate, iar nu
veseliei.
„Impedimentele la căsătorie şi cununie sunt lipsuri ale condiţiilor necesare
pentru încheierea căsătoriei şi administrarea Sfintei Taine a Cununiei”. 197 Am văzut că
aceste impedimente sunt de mai multe feluri, unele lovind esenţa cununiei (lipsa
consensului liber; vârsta nepotrivită; impedimentul silei (vis) şi a fricii (metus) sau al
răpirii; impedimentul izvorât din lipsa facultăţii fizice, necesară pentru îndeplinirea
datoriei conjugale; impedimente cu privire la forma cununiei; cu privire la săvârşitor;
obligamente existente şi lipsa sentimentului religios; impedimente cu privire la
primitor: Rudenia cu cele trei aspecte ale ei) şi altele lovesc formalităţile de încheiere
ale cununiei.
Săvârşirea Sfintei Cununiei cu respectarea rânduielii stabilite de Biserică şi
rostirea corectă a formulei uneşte pe cei căsătoriţi pentru toată viaţa, din acest
194 Rev.Prof.Dr. Nicolae Dură, Le Regime..., p.308.

195 Pr.Prof.Dr.Nicolae Dură, Îndatorirea..., p.19.
79
moment creându-se anumite drepturi şi îndatoriri atât între cei doi cât şi între copiii
lor.198
În lumina mărturiilor canonice şi a ultimelor hotărâri luate de Biserica
Ortodoxă cu privire la căsătoriile mixte, putem concluziona: căsătoriile
interconfesionale şi interreligioase sunt interzise, iar în cazul în care sunt tolerate,
prin aplicarea iconomiei, slujba cununiei, trebuie să fie oficiată în Biserica Ortodoxă
de către un preot ortodox. Cu privire la posibilităţile şi formele de aplicare a
iconomiei depind de necesităţile practice de fiecărei Biserici Ortodoxe locale, care
are dreptul de a decide şi a judeca fiecare caz în parte. Privitor la copiii rezultaţi
dintr-o astfel de căsătorie, aceştia trebuie botezaţi şi educaţi în credinţa ortodoxă.
Căsătoria mixtă este admisă conform privilegiului paulin (I Corinteni VII, 12-16),
numai în cazul în care ea a fost încheiată înainte ca unul dintre soţi să fi fost
încreştinat. Canoanele 10 Laodiceea, 23 Ioan Postitorul nu admit căsătoria unui
creştin ortodox cu o persoană de altă credinţă, iar canoanele 31 Laodiceea şi 14, IV
ecumenic îngăduie această căsătorie, cu condiţia expresă ca soţul eterodox să
făgăduiască solemn – cu prilejul contractării căsătoriei – că va trece la Ortodoxie.
Canonul 72 Trulan uniformizează practica canonică de până atunci, cu privire la
căsătoriile mixte şi interzice, în mod categoric, sub pedeapsa excomunicării,
asemenea căsătorii.
Biserica, în principiu este împotriva divorţului, acesta nefiind socotit un act
normal şi pozitiv, ci unul negativ, care provoacă multe suferinţe şi neajunsuri întregii
vieţi omeneşti. Biserica a socotit că, atunci când o căsătorie nu mai poate fi continuată
din motive grave, care fac să nu mai poată fi asigurat atât scopul natural cât şi cel
religios al căsătoriei, aceasta poate fi desfăcută prin pronunţarea divorţului, pentru a
se evita un rău mai mare.
„Viaţa creştinului este o continuă Nuntă în Biserică, nuntă care începe în
Botez, se împlineşte în Euharistie şi se desăvârşeşte în unirea cu Hristos în Împărăţia
Veşnică; însuşirea de creştin nu presupune o cunoaştere teoretică a adevărului
Evangheliei, ci o trăire a acestuia”. 199 Iată de ce un creştin ortodox trebuie să facă tot

199 Pr.Dr.Vasile Gavrilă, Cununia, Viaţa întru Împărăţie, Prefaţă de P.S.Prof.Univ.Dr.Liviu (Laurenţiu),
Streza, Episcop al Caransebeşului, Tipografia „Tradiţia românească”, Bucureşti, 2004, p.351.
80
ce-i stă în putinţă pentru a încheia o căsătorie canonică, prin care se primească de la
Dumnezeu prin Taina Sfintei Cununii, harul sfinţitor.
ANEXĂ 200
1. Canonul 51 Apostolic.
200 Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note ;i comentarii, Sibiu, 1991.
81
„Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din catalogul (cinul)
preoţesc, se ţine departe (se abţine) de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru
înfrânare, ci din scârbă, trecând cu vederea (uitând) că toate sunt foarte bune şi că
bărbat şi femeie l-a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind ar cleveti făptura, ori să se
îndrepte, ori să se caterisească şi să se îndepărteze (să se azvârle) din Biserică (să se
afurisească). Asemenea şi laicul.”.
2. Canonul 1 Sinodul IV Ecumenic.

„Am găsit că este cu dreptate (bine) să se ţie canoanele aşezate de către sfinţii
Părinţi la fiecare sinod de până acum.”
3. Canonul 2 Sinodul V-VI Ecumenic (Trulan).

„Acestui sfânt sinod i s-a mai părut şi aceia, că este un lucru foarte bun şi de
mare însemnătate, ca şi de acum înainte să rămână tari (sigure) şi statornice, spre
tămăduirea sufletelor şi vindecarea suferinţelor, cele optzeci şi cinci de canoane, care
au fost primite şi întărite de către sfinţii şi fericiţii părinţi, cei mai înainte de noi, şi
care au fost încă şi predanisite nouă cu (sub) numele sfinţilor şi slăviţilor apostoli.
Dar devreme ce în aceste canoane, ni se porunceşte nouă să primim orânduirile
aceloraşi sfinţi apostoli date prin Clement, cărora încă din vechime li s-au mai
adăugat (introdus) prin oarecari rătăciţi (eterodocşi) unde lucruri mincinoase şi străine
dreptei credinţe (false), spre paguba Bisericii, şi care ne-au întunecat frumuseţea
cuviincioasă a dumnezeieştilor învăţături (dogme) – am făcut lepădarea cea de
cuviinţă a unor astfel de orânduiri, spre zidirea şi ferirea de primejdie (asigurarea) a
prea creştineştei turme, nici într-un chip judecând a pune în rând cu învăţătura dată
(autentică) şi (întreagă) desăvârşită a apostolilor, născocirile mincinoasei vorbiri
eretice.
Pecetluim însă (întărim) şi pe toate celelalte canoane care au fost aşezate de
către sfinţii şi fericiţii noştri părinţi, şi adică ale celor trei sute optsprezece sfinţi
părinţi care s-au întrunit la Niceia şi ale celor de la Ancira, încă şi ale celor de la
Neocezareea, precum şi a celor de la Gangra; iar către acestea şi (cele) ale celor de la
Antiohia Siriei dar şi ale celor din Laodiceea Frigiei, încă şi ale celor o sută cincizeci
care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate şi ale celor
82
două sute care s-au întrunit mai demult în cetatea de căpetenie (metropolă) –
Efesenilor, şi ale celor şase sute treizeci de sfinţi şi fericiţi părinţi din Calcedon, de
asemenea şi ale celor din Sardica şi încă şi ale celor din Cartagina, apoi încă şi a celor
ce de curând s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate în
vremea lui Nectarie, înaintestătătorul acestei cetăţi împărăteşti, şi ale lui Teofil care a
fost arhipăstor al Alexandriei, şi ale lui Dionisie care a fost arhiepiscop al marii cetăţi
a Alexandriei, dar şi ale lui Petru, care a fost (arhiepiscop) al Alexandriei şi martirul,
şi ale lui Grigorie, care a fost episcop al Neocezareei şi de minuni făcătorul
(Taumaturgul), ale lui Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, ale lui Vasile
Arhiepiscopul Cezareei, ale lui Grigorie episcopul Nisei, ale lui Grigorie Teologul,
ale lui Amfilofie al Iconiei şi ale lui Timotei, care a fost mai demult arhiepiscop al
Alexandriei şi ale lui Teofil, arhiepiscopul aceloraşi mari cetăţi a Alexandrinilor, ale
lui Chiril arhiepiscopul Alexandriei şi ale lui Ghenadie, care a fost patriarh al acestei
de Dumnezeu păzite şi împărăteşti cetăţi, dar încă şi canonul aşezat de către Ciprian,
care a fost arhiepiscop al ţării Africanilor şi martir, şi de către sinodul ţinut sub el,
care canon a avut tărie (a statornicit), a fost în vigoare (în) locurile înaintestătătorilor
pomeniţi mai înainte (menţionaţi) şi numai după obiceiul predonisit lor. Şi nimănui să
nu-i fie îngăduit a strica cele mai înainte arătate canoane sau a le lepăda (abroga) sau
a primi în afară de cele de faţă stabilite (existente) alte canoane, mincinos intitulate de
către unii care le-au alcătuit şi care au încercat să precupeţească adevărul.
Iar dacă cineva s-ar prinde înnoind vreun canon din cele zise sau încercând a-l
surpa, să fie învinuit, primindu-şi osânda precum rânduieşte un asemenea canon
împotriva căruia a greşit şi prin aceasta se vindecă de ceea ce a greşit.”
4. Canonul 1 Sinodul VII Ecumenic.

„Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoţească, rânduielile
canonice le sunt mărturii şi îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm
împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: <<Întru
calea mărturiilor toate m-am desfătat ca întru toată bogăţia>> (Psalmul 118, 14) şi:
83
<<Ai poruncit ca mărturiile toate să fie dreptate în veac; înţelepţeşte-mă şi viu voi
fi>> (Psalmul 118, 138-144).
Şi dacă glasul proorocesc (profetic) ne porunceşte nouă să păzim în veac
mărturiile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, este învederat (evident), că ele rămân
neclătinate şi nestrămutate, căci şi văzătorul de Dumnezeu Moise zice astfel:
<<Acestora nu este a li se adăuga (nimic), şi nici nu este să se scoată (ceva)
dintr-însele>> (5 Moise 12, 32). Şi dumnezeiescul Apostol Petru, proslăvindu-se întru
ele strigă: <<Spre care şi îngerii doresc să privească>> (I Petru 1, 12), şi Pavel zice:
<<Chiar dacă noi, sau înger din cer de ar binevesti vouă, în afară de ceea ce v-am
binevestit noi vouă, să fie anatema>> (Galateni 1, 8).
Aşadar, acestea astfel fiind, şi fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-se de ele ca
şi când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însuşim), primim în inimile
noastre sfintele canoane, şi întărim întreaga şi nestrămutata orânduire a lor, a celor ce
sunt aşezate de către sfintele trâmbiţe ale Duhului, de preaslăviţilor apostoli, ale celor
şase sfinte sinoade ecumenice şi ale celor ce s-au întrunit local pentru aşezarea unor
astfel de rânduieli, şi ale sfinţilor noştri părinţi. Căci ei, toţi sunt luminaţi de către
unul şi acelaşi Duh, au orânduit cele de folos. Şi pe acei pe care ei îi supun anatemei,
şi noi îi dăm anatemei; şi pe cei pe care îi supun caterisirii, şi noi îi caterisim; şi pe cei
care îi supun afurisirii, şi noi îi afurisim, iar pe cei pe care îi dau certării (epitemiei) şi
noi aşijderea îi supunem. Căci dumnezeiescul apostol Pavel care s-a urcat în al treilea
cer şi a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: <<Fără iubire de argint să fie
purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de faţă (pe care le aveţi)>>. (Evrei 13, 5).
5. Canonul 98 Sinodul VI Ecumenic (Trulan).

„Cel ce ia spre însoţire de căsătorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă
logodnicul, să fie pus sub învinuire de adulter”.
6. Canonul 69 Sfântul Vasile cel Mare.

„Citeţul, dacă s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nuntă, un an fiind
oprit, se va primi spre a citi, rămânând neînaintat; iar împreunându-se pe ascuns fără
logodnă, va înceta din slujbă. Asemenea şi slujitorul bisericesc.”
84

„ Pe cei ce au femei din răpire, dacă ar fi luat ei pe cele logodite mai înainte
cu alţii, nu se cade a-i primi mai înainte, până a nu se lua acelea de la dânşii şi a se da
în stăpânirea logodnicilor celor dintâi, de ar vrea aceştia să le ia, sau să renunţe la ele,
iar de va lua cineva pe una liberă, trebuie a i se lua şi a se da la ai săi şi a se lăsa în
socotinţa rudelor, ori părinţi de vor fi, ori fraţi, sau orice fel de ocrotitori ai fetei; şi
de ar voi ei a o da lui, să se staornicească căsătorie, iar de nu vor voi, să nu se
silească. Însă cel ce are femeie din necinstire, ori ascunsă, ori siluită trebuie să
recunoască epitimia pentru desfrâu. Iar epitimia pentru cei ce desfrânează este
hotărâtă la patru ani; şi trebuie ca în cel dintâi să se scoată de la rugăciuni şi a se
tângui ei înaintea uşii bisericii; iar în al doilea a se primi la ascultare; iar în al treilea
spre pocăinţă; iar în al patrulea să stea împreună cu poporul, fiind îndepărtaţi de la
jertfa adusă; numai după aceea să li se admită împărtăşirea cu cel Bun”.
8. Canonul 27 Sinodul IV Ecumenic

„Sfântul Sinod a orânduit (hotărât), ca cei ce răpesc femei sub cuvânt de
căsătorie, sau părtaşii, sau sfătuitorii celor ce răpesc, dacă ar fi clerici, să cadă din
treapta lor, iar dacă ar fi laici să fie daţi anatemei”.
9. Canonul 92 Sinodul V Ecumenic este identic cu Canonul 27 de la Sinodul

IV Ecumenic.

„În privinţa celor ce răpesc, nu avem un canon vechi, ci am exprimat socotinţa
noastră proprie, ca trei ani să fie afară de rugăciune atât dânşii cât şi cei ce răpesc
împreună cu ei. Iar pentru aceea ce nu se va face cu silă, nu este a se da socoteală,
dacă nu se va fi întâmplat şi necinstire, şi nici n-a premers furarea lucrului, iar văduva
este stăpână pe sine, şi stă în voia sa de a urma pe răpitor, drept aceea noi nu avem să
purtăm grijă de aparenţele exterioare”.
11. Canonul 21 Apostolic
85
„Dacă cineva a devenit eunuc (scopit, famen) din sila oamenilor, sau dacă în
persecuţie a fost lipsit de cele ale bărbaţilor, (sau dacă aşa s-a născut, şi este vrednic)
acela să se facă (să devie) episcop.”
12.Canonul 24 Apostolic.
„Laicul castrându-se (scopindu-se) pe sine însuşi, să se afurisească trei ani,
căci este pizmaşul propriei sale vieţi.”
„Cel care s-a legat cu două căsătorii după botez, sau care a luat concubină
(ţiitoare), nu poate să fie episcop sau presbiter sau diacon, sau peste tot orice altceva
din rândul clerului (din catalogul stării preoţeşti)”.
„Dacă vreun laic, alungându-şi pe soţia sa, ar lua pe alta sau pe una părăsită de
altul, să se afurisească”.
15.Canonul 46 Sfântul Vasile cel Mare.

„Ceea ce s-a măritat din neştiinţă cu cel pe care l-a părăsit soţia pe un timp,
apoi l-a lăsat, fiindcă s-a întors la dânsul cea de mai înainte, a desfrânat, dar din
neştiinţă. Deci nu se va opri de la nuntă, însă mai bine este dacă rămâne aşa.”

„Părinţii au trecut sub tăcere poligamia ca pe o faptă dobitocească şi cu totul
străină de neamul omenesc – iar nouă ni se arată că acest păcat este ceva mai mult
decât desfrânarea. Drept aceea este de cuviinţă ca unii ca aceştia să se supună
canoanelor; adică un om tânguindu-se şi trei ani prosternându-se apoi să fie primiţi”.

„Ceea ce vieţuieşte împreună cu adulterul, adulteră este tot timpul cât
vieţuieşte cu acela”.
86
18.Canonul 8 Sinodul I Ecumenic.

„În privinţa celor ce s-au numit pe sine cândva (curaţi) iar acum (se reîntorc)
vin la soborniceasca şi apostoleasca biserică, i s-a părut sfântului şi marelui sinod, ca
punându-şi mâinile asupra lor să rămână astfel în cler. Dar înainte de toate se cuvine
ca ei să mărturisească în scris că vor primi (se vor uni, vor fi de acord) şi vor urma
dogmele bisericii soborniceşti şi apostolice, anume că vor avea comuniune
(împărtăşire) şi cu cei căsătoriţi a doua oară şi cu cei care au căzut în vremea
prigoanei (persecuţiei), cu privire la care s-a rânduit timpul (de pocăinţă), şi s-a
hotărât sorocul (termenul de iertare), aşa încât aceştia (catarii) să urmeze întru toate
dogmele bisericii soborniceşti. Prin urmare aceştia toţi, fie că sunt în sate, fie că sunt
în oraşe, numai singuri cei cari s-ar găsi hirotoniţi (adică) cei ce găsesc în cler, să fie
în acelaşi chip (în acelaşi cin, în aceeaşi stare), iar dacă acolo unde este (există)
episcop sau presbiter al bisericii soborniceşti, se reîntorc (revin) oarecari (dintre
clericii catari), este învederat că episcopul bisericii va avea vrednicia de episcop, iar
acela ce se numeşte episcop la aşa zişii catari, va avea vrednicia de presbiter; afară
numai dacă nu cumva i s-ar părea episcopului (potrivit) să-l împărtăşească pe acesta la
cinstea numelui. Iar dacă lui nu i-ar plăcea acest lucru (atunci), pentru ca totuşi să se
vadă că este în cler, să-i să se găsească un loc, fie de horepiscop, fie de presbiter, ca să
nu fie doi episcopi într-o cetate”.
19. Canonul 1 Sinodul al V/lea Local de la Laodiceea.

„Am hotărât potrivit canonului bisericesc, ca celor care liber şi legiuit s-au
împreunat prin nunta a doua, şi nu s-au căsătorit clandestin, după ce a trecut un timp
scurt, pe care l-au petrecut în rugăciuni şi posturi, după iertare trebuie să li se dea
împărtăşirea”.
20. Canonul 3 Sinodul al II-lea local de la Neocezareea.

„Pentru cei ce cad în mai multe nunţi este învederat timpul hotărât pentru
penintenţă, dar întoarcerea şi credinţa lor le scurtează timpul penitenţei.
87
21. Canonul 7 Sinodul al II-lea Local de la Neocezareea.

„Presbiterul să nu mănânce la nunţile celor căsătoriţi a doua oară, deoarece
nunta a doua cere penitenţă; cine va fi acel presbiter, care prin participarea sa la
ospătare aprobă aceste nunţi?”.
22. Canonul 54 Sinodul VI Ecumenic.

„De vreme ce dumnezeiasca Scriptură, ne învaţă pe noi în chip lămurit astfel:
„Să nu intri la nici o rudă a trupului tău, spre a-i descoperi ruşinea ei” (3 Moise 18, 6);
de Dumnezeu purtătorul Vasile a numărat (înşirat) în canoanele sale proprii câteva
dintre căsătoriile oprite, trecând cu vederea pe cele mai multe, dar cu amândouă
gătindu-ne nouă ceea ce este de folos. Căci lăsând la o parte mulţimea numirilor celor
ruşinoase, ca să nu spurce cuvântarea prin vorbe, a cuprins necurăţiile prin numiri
îndeobşte, prin care ne-a arătat nouă peste tot căsătoriile cele nelegiuite.
De vreme ce însă, printr-o astfel de tăcere şi prin oprirea nelămurită a
căsătoriilor celor nelegiuite, însăşi firea s-a amestecat pe sine, am chibzuit (socotit)
împreună să arătăm mai pe faţă (neacoperit) cele în privinţa aceasta, orânduind de
acum înainte, ca să cadă sub canonul de 7 ani, - de bună seamă după ce aceia s-au
despărţit de însoţirea nelegiuită, - cel ce s-a împreunat cu vara sa, (dintâia) spre
însoţire de nuntă (căsătorie), sau tatăl şi fiul, cu mama şi cu fiica, sau tatăl şi fiul cu
două fete surori, sau mama şi fiica cu doi fraţi, sau doi fraţi cu două surori”.

„Legăturile de căsătorie a persoanelor din rudenia oprită, de se va dovedi, ca
una ce s-a făcut întru păcatele oamenilor, va primi epitimia adulterilor”.
24. Canonul 11 Timotei Alexandrinul.

„De va chema cineva pe un cleric spre a încheia căsătoria, şi va auzi că nunta
este nelegiuită, ori căsătorie cu mătuşă, sau ceea ce voieşte a se însoţi ar fi chiar sora
celei moarte, se cuvine clericului a urma chemării, sau să săvărşească producerea?
88
Răspuns: Aţi zis odată, dacă clericul va auzi că nunta este nelegiuită, deci de
este nelegiuită nunta, nu se cuvine clericului a se face părtaş de păcate străine”.

„Deci mai întâi, ceea ce este foarte important în privinţa acestor fel de lucruri,
avem a menţiona obiceiul cel de la noi, care are putere de lege, pentru că de la bărbaţi
sfinţi s-au predanisit nouă legiuirile. Iar obiceiul acesta este acest fel. Dacă cineva
stăpânit fiind cândva de patima necurăţiei, ar cădea spre însoţirea nelegiuită cu două
surori, nici nuntă să se socoată aceasta, şi în general nici să nu se primească ei în
obştea bisericii mai înainte de a-i despărţi unul de altul, drept aceea, dacă nimic
altceva nu ar fi fost de zis, obiceiul este de ajuns pentru ferirea de răul acesta. Dar
fiindcă cel ce a scris epistola, cu apucătură vicleană a încercat să introducă în viaţă
răul acesta atât de mare, este de nevoie ca nici noi să nu ne ferim de ajutorul raţiunii,
cu toate că în privinţa celor deplin lămurite mai importantă este prezumţia fiecăruia
decât raţionarea. S-a scris, zice, în Levitic: „Să nu iei pe femeia care este geloasă pe
sora ei, ca să descoperi ruşinea ei peste dânsa, fiind ea încă în viaţă” (18, 18). Deci
lămurit este din aceasta, se zice, că este îngăduit a lua pe sora ei după moartea dânsei.
La ceasta dar, mai întâi zic că câte le spune Legea, celor ce sunt în Lege le grăieşte.
(Rom. 3, 19); fiindcă aşa ne-am supune atât tăierii împrejur, cât şi sâmbetei, şi ceva să
se potrivească plăcerilor noastre ne-am supune pe noi înşine jugului robiei Legii, iar
de s-ar părea ceva greu din cele ale Legii, atunci alergăm spre libertatea cea întru
Hristos. Am fost întrebaţi dacă este scris a lua femeie peste sora ei. Am răspuns ceea
ce socotim că este sigur şi adevărat, dar că nu este scris aceasta; iar a se conchide ceea
ce s-a retăcut din adaosul de mai târziu este dreptul legiuitorului, iar nu al celui ce
spune ale legii; fiindcă altfel ar fi cu putinţă celui ce vrea să îndrăznească a lua pe
soţia ei încă şi în viaţă fiind femeia; căci sofisma aceasta se potriveşte şi la aceea. Dar
este scris, zice: „Să nu iei pe ceea ce va fi geloasă”, aşadar nu a oprit a lua pe ceea ce
este libertă de gelozie. Deci înlăturându-se pricina de gelozie, pentru care a oprit
împreună însoţirea amândorura, ce va fi ceea ce opreşte a lua pe surori? Dar vom zice,
acestea nu sunt scrise. Dar nici celelalte nu s-au hotărât; iar sensul după deducţie dă
libertate la fel pentru ambele înţelesuri. Dar trebuie revenind puţin la cele în urmă
leghiferate, a se libera de circumstanţe. Căci se vede că legiuitorul nu îmbrăţişează tot
89
felul de păcate, ci mai cu seamă opreşte pe cele ale egiptenilor, de unde s-a scos
Israelă şi pe cele ale cananeilor, la care s-a mutat. Căci expresia este aşa: <<După
obiceiurile Egiptului, unde aţi locuit, să nu faceţi; şi după obiceiurile pământului
Canaan întru care vă voi duce pe voi, să nu faceţi, şi după legile lor să nu umblaţi >>
(III, Moise, 18,3); încât poate că este cu putinţă că felul acesta al păcatului nu era
încetăţenit pe atunci la acele neamuri. Din cauza aceasta legiuitorul n-a avut nevoie de
păzirea de acel păcat, ci s-a reţinut de a menţiona obiceiul necunoscut, din cauza
aversiunii faţă de faptele ruşinoase.
Într-adevăr, legiuitorul, interzicând pe cel mai mare, cum de a retăcut pe cel
mai mic? Legiuitorul a procedat astfel, fiindcă în privinţa vieţuirii cu surorile cele vii
aduc prejudiciu pildei patriarhului. Dar noi ce trebuie să facem? A spune cele scrise,
ori cele retăcute a le iscodi? În acele lege nu este scris că nu se crede ca tatăl şi fiul
deodată să se folosească de aceeaşi ţiitoare; dar, proorocul a socotit că acest lucru este
vrednic de cea mai mare învinovăţire. Căci zice: <<Fiul şi tatăl intră la aceeaşi
slujnică>> (Amos 2, 7). Dar, câte alte feluri de necurate patimi a născucit învăţătura
demonilor, pe care însă dumnezeiasca Scriptură le-a retăcut, nevrând să spurce
demnitatea sa cu numirile celor ruşinoase, ci pe cele necurate le-a amintit cu numiri
generale, precum zice şi apostolul Pavel: <<Iar desfrânarea şi toată necurăţia nici să
nu se numească între voi, precum se cuvine sfinţilor (Efeseni 5, 3), înţelegându-se
sub numirea de necurăţie faptele cele de ruşine ale bărbaţilor şi femeilor, astfel că
tăcerea cu nici un chip nu asigură celor dedaţi plăcerilor, libertatea de înfăptuire. Iar
eu zic că nici nu s-a refăcut chestiunea aceasta, ci că legiuitorul a oprit-o chiar foarte
strict, căci acea expresie: <<Nu vei intra către toată rudenia trupului tău, spre a
descoperi ruşinea lor>> (Moise 18, 6), cuprinde şi felul acesta de rudenie. Căci ce ar
fi bărbatului mai rudă decât soţia sa, mai bine zis decât trupul său? Că nu mai sunt doi
ci un trup; astfel că prin soţie, sora ei intră în rudenie cu bărbatul. Că precum pe
mama soţiei sale nu o va lua, nici pe fiica soţiei, fiindcă nu poate lua nici pe mama sa,
nici pe fiica sa, aşa nici pe sora soţiei, fiindcă nici pe sora sa nu o poate lua. Şi
dimpotrivă, nici soţiei nu-i este îngăduit a trăi în căsătorie cu rudele bărbatului său;
căci normele de drept sunt comune pentru amândouă felurile de rudenie. Eu deci
mărturisesc fiecăruia, care mă consultă asupra căsătoriei, că <<va trece chipul lumii
acesteia şi timpul este scurt, ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea>>. (I
90
Corinteni 7, 29). Iar dacă-mi va răspunde cineva aceasta: <<Creşteţi şi vă înmulţiţi>>

(I Moise 1, 18), râd că el nu face deosebire între timpurile legiferărilor. Nunta a doua
este remediu împotriva desfrâului, dar nu mijloc de încurajare pentru necumpătare.
<<Dar dacă nu se înfrânează, căsătorească-se>> (I Corinteni 7, 9), zice, iar nu şi
căsătorindu-se, să facă fărădelege. Iar cei ce nu au în vedere nici firea, cei ce-şi orbesc
sufletul cu patima necinstei, măcar să facă deosebire între felurile numirilor din
vechime. Căci cu ce fel de numire de rudenie se vor numi cei născuţi dintr-o astfel de
căsătorie? Se vor numi fraţi unii altora, ori nepoţi? Căci ambele se potrivesc lor din
cauza amestecării. Să nu faci, o, omule, maşteră pe mătuşa pruncilor, şi nici pe ceea
ce este datoare a-i ocroti în locul mamei, nu o înarma cu gelozie neîmpăcată; căci
numai ura maşterilor întinde vrăjmăşia şi după moarte, chiar şi duşmanii se împacă cu
cei morţi; naşterile însă încep ura după moarte. Rezumatul celor zise este că dacă
cineva doreşte căsătoria potrivit legii, îi este deschisă lumea întreagă; iar dacă
năzuinţa lui este pătimaşă, apoi cu atât mai vârtos să se oprească <<pentru ca să se
înveţe să-şi ţină vasul său în sfinţenie, şi cinste, iar nu întru patima poftei>> (I
Tesaloniceni 4, 4). Aş dori să spun mai mult, dar mă opreşte măsura epistolei. Mă rog
însă ori ca sfatul nostru să se arate mai tare decât patima, ori ca acea crimă să nu se
împământenească în ţinutul nostru, că să rămână în acele locuri unde a odrăslit.”.
26. Canonul 53 Sinodul Trulan.

„De vreme ce rudenia (înrudirea) cea după suflet este mai mare decât legătura
trupurilor, iar noi am aflat că în oarecare locuri unii primesc copii din sfântul şi
dătătorul de mântuire botez, şi după aceea încheie însoţire de nuntă, (căsătorie) cu
mamele văduve ale acelora, orânduim ca de la (canonul) de faţă, nimeni să nu mai
facă un lucru ca acesta. Iar dacă oarecare ar fi prinşi făcând acest lucru, după canonul
de faţă, unii ca aceştia să se lase (depărteze) mai întâi de la această însoţire nelegiuită,
iar apoi să fie supuşi arătărilor (pedepselor) celor pentru desfrânaţi”.
27. Canonul 12. Sinodul I Ecumenic.

„Iar cei ce sunt chemaţi de har şi au arătat cel dintâi zel (pornire) şi au lepădat
cingătorile, iar după aceea s-au întors ca câinii la propria lor vomitură, încât unii şi
arginţi (bani) au cheltuit şi prin daruri au izbutit să ajungă din nou la slujba din oaste,
91
aceştia zice ani să se plece (să cadă, să se umilească), după timpul de trei ani al
ascultării. Dar la toţi aceştia trebuie să se cerceteze bunăvoinţa şi felul căinţii. Iar câţi
arată întoarcerea lor cu fapte, dar nu de formă (cu chipul), ci cu frică şi cu lacrimi şi
cu răbdare şi cu faceri de bine, aceştia împlinind vremea hotărâtă a ascultării, se vor
împărtăşi neapărat de rugăciuni (vor participa la rugăciunile comune), episcopului
fiindu-i îngăduit să hotărască (să dispună) ceva şi mai omenos (blând) cu privire la
aceştia. Iar câţi au suferit (suportat) cu nepăsare (îndreptarea de la rugăciuni) şi au
socotit că pentru reîntoarcere le este de ajuns forma (aparenţa) intrării în biserică, să
plinească întru totul (întocmai, pe deplin) timpul (penitenţei).

„Nu este îngăduit ca fecioara care s-a închinat (consfinţit, consacrat) pe sine
Domnului Dumnezeu, de asemenea nici monahiilor (călugăriţelor) să încheie
căsătorie. Iar dacă s-ar afla făcând aceasta să fie afurisite (excomunicate). Dar am
orânduit (hotărât), ca episcopul locului să aibă putere de a fi cu pogorământ
(umanitar, cu omenie, cu îngăduinţă) faţă de acestea”.
29. Canonul 2 Sinodul local de la Ancira.

„Aşijderea şi diaconii, care au jertfit idolilor după aceea iarăşi s-au luptat
pentru credinţă, altcum să aibă cinste, dar să înceteze de orice slujbă sfântă, şi de a
aduce pâinea sau paharul, sau de a propovădui. Dacă însă oarecare dintre episcopi vor
băga de seamă la aceştia vreo râvnă, sau umilinţa blândeţii, şi ar voi să le dea ceva
mai mult, sau să-i ierte, dânşii au puterea să facă acest lucru”.
30. Canonul 15 Sinodul local de la Gangra.

„Dacă cineva şi-ar părăsi copiii săi, şi nu i-ar mai creşte şi nu i-ar îndrepta cât
atârnă de el, spre cuvenita cinstire de Dumnezeu, ci sub pretextul ascezei i-ar neglija,
să fie anatema”.
31. Canonul 16 Sinodul local de la Gangra.
92
„Dacă oarecare fii s-ar depărta de părinţi, mai ales de cei credincioşi, sub
pretext de evlavie şi nu ar da cuvenita cinste părinţilor, preferându-se de către ei
evlavia, să fie anatema”.
32. Canonul 72 Sinodul V-VI Ecumenic (Trulan).

„Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin căsătorie) cu femeia
eretică, nici ca femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie) cu un bărbat eretic, ci
ele s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul dintre toţi, căsătoria
(nunta) să se socotească fără de tărie, şi căsătoria (însoţirea nelegiuită să se dezlege); -
căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oii să se împerecheze cu
lupul, şi nici părţii lui Hristos cu soarta (ceata) păcătoşilor; iar dacă cineva al călca
cele orânduite de noi, să se afurisească.
Iar dacă oarecare găsindu-se încă în necredinţă, şi, nefiind încă număraţi în
turma ortodocşilor, s-au legat (potrivit), întreolaltă, prin căsătoria legiuită, şi apoi unul
dintre ei alegând binele a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut,
(stăpânit) de legătura sărăcirii, nealegând (nedorind) să vadă (să ia în seamă), razele
dumnezeieşti; dacă soţia cea necredincioasă socoteşte că este bine (consimte) să
vieţuiască cu soţul cel credincios, sau dimpotrivă, - cel necredincios cu soţia cea
credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul apostol: <<Căci bărbatul
necredincios se sfinţeşte prin femeie, şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin
bărbat>> (I Corinteni 7, 14)”.
33. Canonul 31 Sinodul local de la Laodiceea.

„Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie, sau a se da fiii sau fiicele
după eretici, ci mai ales a-i lua, adică ar făgădui că se fac creştini”.

„De vreme ce în unele eparhii (mitropolii) se permite citeţilor (lectorilor) şi
cântăreţilor să se căsătorească (şi după hirotesie) sfântul sinod a orânduit (hotărât) să
nu fie îngăduit vreunuia dintre aceştia să ia femeie eterodoxă. Iar cei ce dintr-o astfel
de căsătorie au şi dobândit copii, dacă au apucat să-i boteze la eretici pe cei născuţi
dintr-înşii, să-i aducă pe aceştia la împreunarea cu soborniceasca Biserică (în
93
comuniunea Bisericii soborniceşti), iar dacă nu i-au botezat, să nu poată (să nu le fie
permis) să-i boteze pe aceştia la eretici, şi nici să-i lege spre căsătorie cu eretic ori cu
iudeu ori cu păgân, decât numai dacă faţa (persoana) care va să se lege (prin
căsătorie) cu cel ortodox, ar făgădui (promite) că va trece la credinţa ortodoxă. Iar
dacă cineva ar călca această orânduire (hotărâre) a Sfântului Sinod, să fie supus
pedepsei canonice”.
35. Canonul 10 Sinodul local de la Laodiceea.

„Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să împreune cu nebăgare de seamă pe
fiii lor cu ereticii prin legătura căsătoriei”.
36. Canonul 23 Sfântul Ioan Postitorul.

„Canonul al 72-lea al aceluiaşi sinod hotărăşte că dacă un ortodox se împreună
cu o femeie eretică, nunta să fie fără valoare, şi căsătoria nelegiuită să se desfacă; iar
de vor stărui în această căsătorie, să se afurisească”.
37. Canonul 21 Sinodul local de la Cartagina.

„Aşijderea s-a hotărât ca copiii clericilor să nu se căsătorească, cu păgânii sau
cu ereticii”.
38. Canonul 8 Sinodul local de la Neocezareea.

„De se va vădi în public că soţia cuiva care este laic, a comis adulter, unul ca
acela nu poate veni în slujba preoţească. Iar, dacă dânsa va comite adulter după
hirotonie, el este dator să o demită; iar de va vieţui cu dânsa, nu poate ţine slujba ce i
s-a încredinţat”.
BIBLIOGRAFIE
94
OPERE DE REFERINŢĂ
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune

Ortodoxă, Bucureşti, 1988;
2. Branişte, Pr.Prof.Dr.Ene;
Branişte, Prof.Ecaterina Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase,
Ed.Diecezană, Caransebeş, 2001;
3.Bria Pr.Prof.Dr.Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994;
4. Boroianu, Pr.Dr.D.G., Dreptul bisericesc. Principii de drept,

Organizaţiunea Bisericii Române, vol.II. Tipografia
editoare, Dacia; P. Iliescu şi D,Grosu, Iaşi, 1899;
5. Dură, Rev.Pr.Prof.Dr.Nicolae, Le Regime De la Synodalité Selon La

Legislation Canonique Conciliaire, Oecuménique, Du
I er Millénaire, Bucureşti, 1999;
6. Enchiridionu adică Carte manuale de canoane ale unei

scântei, sobornicesci, şi apostolesci Biserici cu
Comentare de Andreiu Baronu de Siagun´a,
Tipografia archidiecesana, Sabüu, 1871;
7.Evdochimov, Paul, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina

Tradiţiei Ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu,
Editura „Christiana”, Bucureşti, 1994;
8. Floca, Arhid.Prof.Dr.N.Ioan, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi
95
administraţie bisericească, vol.II, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
9. Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi comentarii,

Sibiu, 1991;
10. Gavrilă, Pr. Dr. Vasile, Cununia, Viaţa întru Împărăţie, Prefaţă de
P.S.Episcop al Caransebeşului, Tipografia
„Tradiţia românească”, Bucureşti, 2004;
11. Mihoc, Pr.Dr. Constantin, Taina căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile
marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Editura
Teofania, Sibiu, 2004;
12. Mladin, Mitropolit Dr.Nicolae, Bucevsci, Prof. Diac.Dr.Orest, Pavel, Prof.

Dr.Constantin, Zăgrean, Prof. Diac.Dr.Ioan, Teologia
Morală Ortodoxă, pentru institutele teologice, vol.II,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
13. Milaş, Dr.Nicodim, Canoanele Sinoadelor ecumenice, traducere de

Pr.U.Kovincici şi Pr.Prof. N.Popovici, vol.I,
Tipografia Diecezană, Arad, 1931;
14. Idem. Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de

comentarii , traducere de Pr.U.Kovincici şi
Pr.Prof. N.Popovici, vol.II, partea I,
Tipografia Diecezană, Arad, 1934, Partea a II-a
Tipografia Diecezană, Arad, 1936;
15. Sachelarie, Arhim.Nicodim, Pravila bisericeacă, ediţia a II-a, Editura Valea
Plopului, Prahova, 1996;
96
16. Şesan, Dr.Dr.Valerian, Curs De Drept Bisericesc Universal, ediţia a IV-a,

Îngrijită de Dr.Dr.Milan Şesan. Prof. Univ,
Tipografia „Mitropolitul Silvestru” Cernăuţi, 1942;
ARTICOLE ŞI STUDII
1. Alexe, Magistrand C.Ştefan, Eclesiologia Părinţilor Apostolici, în

„Studii Teologice”, VII (1995), nr.5-6,
p.368-381.
2. Alexe, Pr.Prof.Dr.Ştefan, Dialogul teologic oficial ortodoxo-vechi-catolic,
în „Ortodoxia” XL (1988), Nr.1, p.15-30;
3. Idem, Relaţiile actuale ale Bisericii Ortodoxe cu

Biserica Romano-Catolică, Dialogul Teologic , în
„Ortodoxia” XL (1988), Nr.3, p.11-28;
4. Branişte,Magistrand Pr.Marin, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre

familie, în „Studii Teologice”, IX (1957),
Nr.1-2, p.125-151;
5. Branişte, Pr.Prof.Ene, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele

Taine, în „Ortodoxia”, X, (1959), Nr.4, p.513-
517;
6. Căciulă, Pr.Dr.N.Olimp, Proceduri sinodale în dreptul matrimonial, în

„Biserica Ortodoxă Română”, LI, (1933), Nr.7-8,
p.346;
7. Chirvasie, Pr.Magistrand, Gh.Ioan, Slujitorul tainei nunţii în cele trei

confesiuni creştine, în „Ortodoxia” XI (1959),
Nr.2, p.218-233;
97
8. Ciucur, Drd.Marcel, Problema căsătoriilor mixte în lumina documentelor

oficiale şi a propunerilor inteconfesionale, în ultimul
deceniu, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LI
(1975), Nr.1-2, p.61-73;
9. Dură, Pr.Prof.Nicolae, Căsătoriile mixte în lumina învăţăturii şi practicii

Canonice ortodoxe, în „Ortodoxia” XXXIX
(1988), Nr.1, p.92-113;
10. Idem, Îndatorirea credincioşilor privind viaţa creştină în

lumina sfintelor canoane, în „Altarul Banatului”
XLIII; (1993), Nr.10-12, p.18-26;
11. Ennescu, Pr.C., Despre rudenie în dreptul canonic şi în dreptul

civil, în „Biserica Ortodoxă Română”, XX,
(1897), Nr.7, p.661-674;
12.Erbiceanu, C., Despre căsătorie, în „Biserica Ortodoxă

Română”,
XXII, (1899), Nr.12, p.1081-1135;
13. Floca, Diacon, Prof.Dr.N.Ioan, Încetarea şi desfacerea căsătoriei civile şi a

cununiei religioase sau divorţul în lumina
învăţăturii creştine, în „Mitropolia
Ardealului”, XXIX (1974), Nr.10-12,
p.572-579;
14. Idem, Impedimente la căsătorie şi cununie, în

„Mitropolia Ardealului”, XXXIV
(1989), Nr.1, p.30-36;
98
15. Idem, Rudenia ca piedică (impediment) la

căsătorie şi cununie, în „Studii Teologie”,
XLIV (1992), Nr.1-2, p.17-32;
16. Galeriu, Pr.Magistrand Constantin, Taina minţii, în „Studii Teologice” XII

(1960), Nr.7-8, p.484-499;
17. Ivan, Prof.D.Iorgu, Codul familiei, în „Biserica Ortodoxă

Română”, LXXII (1954), Nr.4, p.467-
483;
18. Idem, Căsătoria – Sfânta taină a bisericii şi

instituţie juridică a statului, în „Biserica
Ortodoxă Română”, CI (1983), Nr.9-10,
p.732-755;
19.Jemăneanu, Pr.C., În chestiunea recăsătoriei preoţilor, în

„Biserica Ortodoxă Română”, LXXII
(1930), Nr.6, p.567-569;
20. Manolache, Anca, Consideraţii despre taina cununiei în

cadrul
misteriologiei ortodoxe, în „Mitropolia
Banatului”, XXXI (1981), Nr.4-6,
p.308-321;
21. Mihuţ, Drd.Diac.Miron, Legislaţia română cu privire la căsătorie şi

familie în ultimii douăzeci de ani, în
„Biserica Ortodoxă Română”,
LXXXV (1967), Nr.1-2, p.210-230;
22. Moldovan, Pr.Conf.Ilie, Taina nunţii, în „Ortodoxia”, XXXI (1979),
99
Nr.3-4, p.511-531;
23. Paschia, Pr.Gh., Familia şi raporturile dintre membrii ei, în

„Biserica Ortodoxă Română”, CIII
(1985),
Nr.1-2, p.100-109;
24. Pavel, Prof.C.Const., Probleme morale cu privire la căsătorie şi

familie, în Biserica ortodoxă Română”,
LXXXV (1967), Nr.1-2, p.126-144;
25. Răducă, Diac. Asist.Dr.V., Căsătoria în perspectivă ortodoxă de

P.Jean
Meyendorff, traducere din limba engleză de
Lucette Marçais, colecţia «L´Echelle de
Jacob», Imca – Press, Paris, 1986, în
„Studii Teologice”, XLII (1990), Nr.2,
p.138-141;
26. Samureanu, P.George, Despre căsătoriile mixte, în „Bisrica

Ortodoxă Română”, XIII (1889), Nr.8,
p.487-489;
27. Slevoacă, Pr. Ştefan, Căsătoria creştină, în „Mitropolia

Moldovei
şi Sucevei”, (1967), Nr.9-10, p.612-615;
28. Idem, Împotriva divorţului, în „ Mitropolia

Moldovei şi Sucevei”, (1968), Nr.1-2,
p.50-53;
29. Soare, Pr.Dr.I.Gheorghe, Impedimentele de căsătorie şi motivele de
100
divorţ, în „Biserica Ortodoxă Română”,

LXI (1943), Nr.4-6, p.230-264;
30. Idem, Impedimente la căsătorie. Necesitatea

asigurării unei practici uniforme în
toată Biserica Ortodoxă, în „Ortodoxia”,
XIII (1961, nr.4, p.576-589);
31. Stan, Pr.Prof.Liviu, Noul cod al familiei, în „Mitropolia

Olteniei”, (1954), Nr.4-6, p.162-172;
32. Idem, Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate

de Vatican în privinţa lor, în „Studii
Teologice”, XX, (1968), Nr.7-8, p.487-497;
33. Şesan, Prof.Dr.Milan, Obligativitatea căsătoriei bisericeşti după

canonistul Dr.Valerian Şesan, în Biserica
Ortodoxă Română”, LIX (1941), Nr.9-10,
p.518-535;
101
Curiculum Vitae
Subsemnatul, Niţă Ion Lucian, m-am născut la 13 septembrie 1981, în

orasul Zimnicea, judetul Teleorman, din părintii Gheorghe şi Liliana Niţă.
Am urmat cursurile Scolii Generale – clasele I-V în Satul Fântânele şi
VI-VIII la Şcoala Generală nr.7 din oraşul Feteşti.
În perioada 1996-2001 am urmat cursurile Seminarului Teologic
Liceal Ortodox din Slobozia.
Începând cu luna octombrie 2000 am fost angajat cântăreţ bisericesc la
Parohia Feteşti Gară II, Protoieria Feteşti.
În perioada 2001-2005 am urmat cursurile Facultăţii de Teologie –
Secţia Pastorală din cadrul Universităţii „Ovidius” – Constanţa.
Niţă Ion Lucian
102
Declaratie
Subsemnatul Niţă Ion Lucian, candidat la titlul de licenţiat în teologie,

declar că la elaborarea lucrării « CĂSĂTORIA DUPĂ LEGISLAŢIA
CANONICĂ ORTODOXĂ », nu am folosit alte lucrări decât cele
menţionate în lista bibliografică şi în aparatul critic şi că lucrarea îmi
aparţine în întregime.
31 Mai 2005
Niţă Ion Lucian
103

Licenta Casatori

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta Casatori

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ,,DUMITRU

Alese mulţumiri părinţilor mei

care m-au încurajat pe parcursul anilor de studii.

III.1.4. Impedimente care împiedică încheierea

CURRICULUM VITAE .......................................................................p.102

Căsătoria, ca instituţie divină naturală, a fost aşezată în formă monogamă de

Am considerat că este necesar, ţinând seama de importanţa căsătoriei creştine

Creştinul ortodox are ca scop ultim mântuirea sufletului. „Această lucrare de

„Legislaţia canonică ecumenică a primului mileniu este o legislaţie suis

12 Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.295.

credinciosul de astăzi”18, în revanşă „pentru un canonist studiul sinoadelor ajută la

Patriarhul Fotie (858-867 şi 877-886) preciza în Prefaţa Nomocanonului în

sunt sinoadele ecumenice, ele având autoritate infailibilă dincolo de autoritatea

îndatoririle creştinilor cu privire la viaţa creştine. Pentru aplicarea acestui îndreptar şi

37 Pr.Prof.Nicolae Dură, Îndatorirea..., p.18-19.

Biserica creştină a folosit de la început logodna ca un act premergător

38 Prof.Iorgu D.Ivan, op.cit., p.738

răzgândeau. Singura consecinţă la care se putea expune bărbatul vinovat de

40 Prof.Iorgu D.Ivan, art.cit., p.738.

împlinit vârsta prevăzută de Novela 74, şi ea să nu dezlege cu uşurinţă, dacă a fost

44 Pr.Dr.D.G. Boroianu, op.cit., p.206.

Taina Cununiei să se săvârşească numai celor ce fac dovada că au încheiat în prealabil

Desfacerea ilegală sau neîndeplinirea desfacerii logodnei în cazuri date, se

II.2. Strigările sau vestirile

51 Dr.Nicodim Milaş, op.cit., p.484.

credincioşi asupra scopului pentru care se fac asemenea vestiri şi ce anume

II.3. Timpul căsătoriei.

Biserica a stabilit un timp anume pentru încheierea Cununiei pentru ca

Căsătoria, ca instituţie naturală de drept divin, se înfăţişează sub aspectul

54 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.196.

III.1. Impedimente care lovesc esenţa cununiei.

III.1.1. Impedimente cu privire la materia cununiei

a) Imposibilitatea existenţei consensului

b) Lipsa libertăţii consensului

55 Prof.Iorgu. D.Ivan, Codul..., p.472

57 Pr.Dr.Gheorghe I.Soare, Impedimente la căsătorie. Necesitatea asigurării unei practici uniforme în

c) Lipsa facultăţii (puterii fizice) necesară pentru îndeplinirea

Lipsa unor însuşiri fizice, necesare pentru căsătorie, poate prezenta şi ea o

63 Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.70.

III.1.2. Impedimente cu privire la formă

Cununia trebuie să se săvârşească în numele Sfintei Treimi, potrivit

III.1.3. Impedimente cu privire la săvârşitor

Potrivit atât rânduielilor religioase, cât şi celor juridice ale Bisericii,

III.1.4. Impedimente care împiedică încheierea cununiei din punct

66 Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.75.

68 Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.472.

71 Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.475

Congresul panortodox de la Constantinopol din anul 1923 a apreciat că trebuie

73 Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.201.

Tema numărul 5116/1952 – Referat asupra căsătoriei clerului de mir după

umanitar de cei în cauză, spune: „Dar aceasta nu trebuie să se interpreteze în felul că

5. Deosebirea de religie şi de cult (mixta religie disparitas cultus).

b) Impedimente care dovedesc lipsa sentimentului religios-moral.

75 Dr.Nicodim Milaş, Canoanele sinoadelor..., p.233.

adulterul, chiar şi dacă a îndeplinit epitimia de cincisprezece ani prescrisă pentru

79 Dr.Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii..., partea a I-a, p.32

În secolul al X-lea patriarhul Poliact l-a oprit pe împărat de a intra pe uşile

80 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.204

6. Şi în privinţa primei şi celei de a doua căsătorii se decide, ca oricine, care

Măsura de a nu se permite căsătoria a IV-a, cuprinsă în „Tomos-ul Unirii

4. Condamnarea la moarte sau la închisoare pe viaţă.

III.1.5. Impedimente cu privire la primitor. Existenţa unor