Pr.

William Alexandru Bleiziffer

Obligativitatea pregătirii sacramentului căsătoriei:

o perspectivă canonică

Pr. William Alexandru BLEIZIFFER

Obligativitatea pregatirii casatoriei / o perspectiva canonica,
Cultura Crestina, Blaj, 2005, p. 78-87.

L`importanza di un argomento come quello trattato nel presente articolo non può passare
inosservato in una società che perde il senso sacrosanto del matrimonio e della famiglia, realtà che si
vedono sempre più minacciate dalle deviazioni sessuali e non solo. Senza entrare in dettagli di ordine
giuridico, l`autore passa in rassegna i canoni del Codice dei Canoni delle Chiese Orientali concernenti la
cura pastorale e ciò che si deve premettere alla celebrazione del matrimonio.
La preparazione alla celebrazione del sacramento del matrimonio, oltre ad essere una impegno
relativo ai due nubendi rappresenta anche una realtà che riguarda tutta la Chiesa e specialmente i pastori
delle anime, che devono, dunque si tratta di un vero obbligo, di curare che i fedeli cristiani siano
debitamente preparati allo stato matrimoniale, quindi evitare con opportuni rimedi che la celebrazione
sacramentale sia colpita da invalidità o iliceità. Dopo aver messo brevemente in rilievo le esigenze
puramente canoniche, si conclude con l’idea che oltre ad essere una realtà puramente giuridica o pastorale,
la preparazione al matrimonio è prima di tutto una questione di ordine morale che può influire
maggiormente sulla realtà civile e religiosa della società.

Nu fără o legitimă îngrijorare observăm în societatea modernă o tot mai mare alterare a sensului
divin pe care îl are căsătoria şi familia. Perioada modernă, care pierde tot mai mult din semnificaţia
căsătoriei ca şi sacrament, şi a familiei, ca celulă de bază a societăţii, invită la o mai profundă meditare
asupra legăturii dintre două persoane de sex opus1 care în legământul matrimonial „printr-o alianţă
irevocabilă, se dăruiesc şi se acceptă reciproc în vederea constituirii căsătoriei” (can. 817 CCEO).
Multitudinea de documente magisteriale, sau materiale din literatura de specialitate 2, pun bine în
evidenţă necesitatea unei pregătiri fundamentale a primirii sacramentului căsătoriei, şi asta tocmai
datorită faptului că acesta este văzut, cel puţin din perspectivă catolică, ca şi totius vitae consortium, şi
ca atare, considerat în dubla să proprietate esenţială: unitate şi indisolubilitate.
În cele ce urmează ne propunem o analiză sumară a acestei teme, considerată sub aspectul său
juridic. Doar o simplă privire de ansamblu acordată capitolului VII al titlului XVI din Codex Canonum
Ecclesiarum Orientalium, oferă perspectiva importanţei de care se bucură Grija pastorală şi cele ce
trebuie să preceadă celebrarea căsătoriei (art. I, cann. 783-789). După doar 7 canoane introductive ale
sacramentului căsătoriei, legislatorul supune spre analiză problema pregătirii la asumarea statutului de
căsătorit.


Lect. univ. drd. – Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Blaj.
1
Chiar dacă se subînţelege faptul că o căsătorie se realizează doar între două persoane de sex opus nu ni se pare superfluă
sublinierea făcută, atâta timp cât tendinţele „moderne” ale unor legislaţii civile (Spania, Olanda, Belgia, etc.) care se doresc
„civilizate”, sunt în totală contradicţie cu căsătoria naturală. Astfel de legislaţii atentează asupra instituţiei căsătoriei,
promovând chiar şi tacit, divorţul, unirile libere, homosexualitatea.
2
Ca un subsidiu în ajutorul celor implicaţi în pregătirea prematrimonială, fără a avea pretenţia prezentării unei liste
exhaustive, amintim doar: Congregaţia pentru Educaţie Catolică, Orientamenti educativi sull’amore umano (1983); CEI –
ufficio nazionale per la pastorale della famiglia, La preparazione dei fidanzati al matrimonio e alla famiglia (1989);Papa
Ioan Paul II, Familiaris Consortio, Editura Presa Bună, Iaşi, 1994; Consiliul Pontifical pentru Familie, Preparazione al
sacramento del matrimonio (1996); Claudiu Dumea, Taina Căsătoriei – manualul mirilor, Editura Arhiepiscopiei Romano-
Catolice de Bucureşti, 1999; Misionarii Cuvântului Divin (trad.), Pregătire la Sacramentul Căsătoriei, Traian, 2004;
Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1632 ss; Claudiu Dumea, Familia creştină, Editura Sapientia, Iaşi, 2005.

78
 Obligativitatea pregătirii sacramentului căsătoriei:
- o perspectivă canonică -

Pentru a evita orice echivoc în interpretare, canoanele folosesc, atunci când se referă autoritatea care
este obligată să ofere pregătirea pentru starea căsătoriei, expresia păstorii sufleteşti. Astfel, precizând şi
dimensiunile de pregătirea candidaţilor la căsătorie, can. 783 afirmă:
Can. 783 - Păstorii sufletelor au obligaţia de a se îngriji astfel încât credincioşii creştini să fie pregătiţi
pentru starea căsătoriei:
1° printr-o predicare şi catehizare adecvată tinerilor şi adulţilor, prin care credincioşii creştini să fie
instruiţi asupra semnificaţiei căsătoriei creştine, asupra obligaţiilor soţilor între ei, precum şi asupra
dreptului primordial şi asupra obligaţiei pe care părinţii o au de a se îngriji, după puterile proprii, de
educaţia fizică, religioasă, morală, socială şi culturală a fiilor;
2° printr-o instruire personală a viitorilor soţi asupra căsătoriei, prin care viitorii soţi vor fi dispuşi
pentru noua stare;
§ 2. (cf 1065 § 2) Se recomandă cu stăruinţă logodnicilor catolici să primească Divina Euharistie la
celebrarea căsătoriei.
§ 3. (1063 4°) După celebrarea căsătoriei, păstorii sufletelor vor oferi căsătoriţilor ajutor pentru ca,
respectând şi îngrijind cu fidelitate alianţa conjugală, să ajungă să ducă în fiecare zi o viaţă tot mai sfântă
şi mai deplină în familie.
Prin această formulare se evidenţiază importanţa unei astfel de pregătiri, care nu este
rezervată doar parohului, administratorului parohial sau preotului. Prin formulare, canoanele indică
faptul că toţi cei care sunt implicaţi în cura animarum, deci toţi păstorii sufleteşti, au obligaţia de a
se îngriji de această pregătire. Un alt aspect demn de subliniat, şi facem acest lucru, este cel al
obligativităţii ce revine acestor păstori sufleteşti în pregătirea viitorilor miri pentru starea
căsătoriei.
În precedenţă, Conciliul Vatican II evidenţia în Constituţia pastorală Gaudium et Spes, grija pe
care Biserica o manifestă faţă pregătirea tinerilor la căsătorie şi la viaţa de familie:
„Tinerii trebuie instruiţi în mod corespunzător şi la timp, în primul rând în sânul familiei înseşi, în
privinţa demnităţii, funcţiei şi exercitării dragostei conjugale pentru ca, formaţi întru curăţie, la timpul
potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie”3.
O serie de canoane precizează faptul că este vorba de obligatione tenetur, adică de o obligaţie
care rezultă din însăţi ministerul asumat. Dacă canoanele pe care noi le analizăm vorbesc despre o
obligaţie specifică, aceea de a se îngriji de pregătirea prematrimonială şi de a evita prin remedii
oportune toate pericolele care ar putea duce la celebrarea invalidă a căsătoriei (cann. 783-785), această
obligaţie este generic subliniată de canonul 381 §2:
„Clericii, dacă nu sunt împiedicaţi de un motiv just, sunt obligaţi să furnizeze ajutoare derivate din
bunurile spirituale ale Bisericii, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente, credincioşilor
creştini care le cer în mod oportun, dispuşi să le primească în mod corect şi să nu li se interzică dreptul de
a primi sacramentele”.
În aceiaşi termeni se exprimă şi cann. 623-634.
Există, de altfel, o relaţie fundamentală între drept şi obligaţie. Această relaţie fundamentală s-
ar putea exprima după reputatul jurist Giorgio del Vecchio, în această maximă: “ceea ce este o datorie
este totdeauna un drept; şi nu poate să fie datorie ceea ce nu este drept”4. De aici se deduce cu uşurinţă
că ceea ce pentru un subiect poate fi o datorie, pentru celălalt poate fi un drept. Can. 16, canon care
face parte din Titlul I, Despre credincioşii creştini şi toate drepturile şi obligaţiile lor, interpretat în
această perspectivă, clarifică mult tematica abordată de noi:
“Credincioşii creştini au dreptul de a primi de la Păstorii Bisericii ajutoarele care provin din bunurile
spirituale ale Bisericii, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente”.
Credincioşii creştini, au aşadar dreptul de a beneficia de o bună cateheză prematrimonială, iar
acest drept se constituie în cazul păstorilor sufleteşti în obligaţie.

3
GS 49.
4
G. Del Vecchio, Lezioni di filosofie del diritto, Milano, 196513, p. 230.

79
 Pr. William Alexandru Bleiziffer

Nu este lipsit de importanţă faptul că norma canonică solicită din partea Ierarhilor diferitelor
Biserici sui iuris care activează în acelaşi teritoriu, ca de comun acord, prin drept particular5 „să
stabilească norme privind examinarea viitorilor miri, şi toate celelalte mijloace de investigaţie, mai ales
cu privire la botez şi starea liberă, care trebuie făcute complet înainte de căsătorie...” (can. 784). Ne
aflăm aşadar, nu neapărat în faţa unui examen6, cu inerentele emoţii, ci în faţa unei modalităţi de
control, prin care viitori miri demonstrează că sunt informaţi asupra drepturilor si obligaţiilor care le
revin din noua stare de persoană căsătorită, că sunt conştienţi de statul pe care urmează să-l asume şi că
sunt apţi să realizeze acest lucru.
În această perspectivă se înţelege obligaţia pregătirii prematrimoniale, care nu are ca finalitate
pur şi simplu această metodă de control cu tot ceea ce ea implică, ci mai mult, o dimensiune legată de
responsabilitatea asumării unui statut unic şi irepetabil: într-adevăr, calităţile esenţiale ale căsătoriei
sunt unitatea şi indisolubilitatea.
Dar cum se realizează această pregătire pentru starea căsătoriei? Întrebarea este legitimă şi are
un răspuns destul de simplu, răspuns ca priveşte deopotrivă pe păstorii sufletelor cât şi pe cei care vor
să asume starea căsătoriei: clarificările, cel puţin de ordin juridic sunt făcute de cann. 783 şi 785 pe care
încercăm să le sintetizăm7:
- predicare şi cateheză tinerilor şi adulţilor asupra semnificaţiei căsătoriei, asupra drepturilor şi
obligaţiile care le revin;
- instruire personală a viitorilor soţi, instruire care are ca scop dispunerea acestora la noul statut
de viaţă, acela de căsătorit;
- se recomandă împărtăşania odată cu celebrarea căsătoriei;
- sprijinul acordat soţilor nu se termină odată cu celebrarea căsătoriei, ci se continuă,
reprezentând un fel de sprijin permanent acordat în creşterea tot mai profundă a fidelităţii
conjugale;
- excluderea prin remedii oportune a tot ceea ce s-ar putea opune unei celebrări invalide sau
ilicite8;
- în cazul pericolului de moarte aceste norme se restrâng doar la strictul necesar: afirmaţia
logodnicilor că sunt botezaţi, afirmaţie jurată dacă se consideră necesar, şi că nu se găsesc în
prezenţa vreunui impediment.
Un loc cu totul aparte în această pregătire prematrimonială îl au logodnicii care vor realiza ceea
ce doctrina canonică catolică numeşte căsătorie mixtă, adică acea căsătorie care urmează să se realizeze
între doi botezaţi dintre care doar unul aparţine Bisericii Catolice. Pregătirea prematrimonială, şi de
fapt acordarea licenţei pentru celebrarea unei astfel de căsătorii, este mult condiţionată de aşa-zisa
mentalitate divorţistică9, mentalitate conform căreia sacramentul căsătoriei poate fi anulat în prezenţa
adulterului, mentalitate destul de prezentă în mediile ortodoxe. Canonul 814, după ce prezintă condiţiile

5
Dreptul particular al Bisericii noastre se referă la acest aspect în două texte: Concilium Provinciale Primum Provinciae
Ecclesiasticae Graeco-Catholicae Alba-Iuliensis et Fogarasiensis, celebrato anno 1872, Blaj, Tit. V, cap.VIII, II, 3; cap.
IX; Concilium Provinciale Secundum Provinciae Ecclesiasticae Graeco-Catholicae Alba-Iuliensis et Fogarasiensis,
celebrato anno 1882, Blaj, Tit. IV, sect. I, §§ 27-30, 42.
6
Este totuşi interesant faptul că în lucrarea sa Ioan Genţ, Administraţie bisericească, Oradeamare, Tipografia Nagyvarad,
1912, autorul tratează această problemă într-un capitol aparte. Autorul îşi susţine argumentaţia prin desele trimiteri la
dreptul particular al Bisericii noastre.
7
Can. 785 - § 1. (1066) Păstorii sufletelor au obligaţia, conform necesităţilor locurilor şi timpurilor, să excludă prin remedii
potrivite toate pericolele privind celebrarea invalidă şi ilicită a căsătoriei; de aceea, înainte de a se celebra căsătoria, trebuie
să aibă certitudinea că nimic nu se opune celebrării valide şi licite.
§ 2. (1068) În cazul pericolului de moarte, dacă nu se pot avea alte dovezi, este suficientă, în caz că nu există mărturii
contrare, afirmaţia logodnicilor, dacă e cazul chiar sub jurământ, că sunt botezaţi şi că nu sunt opriţi de nici un impediment.
8
Concilium Provinciale Primum, op. cit., Tit. V, Cap. VII „Curent”, stabileşte detaliat care pot fi aceste remedii.
9
Interesant studiul lui Domenico Colella, L’influsso della mentalità divorzistica nella validità del matrimonio, Estratto della
tesi dottorale sostenuta nella Facoltà di Diritto Canonice della Pontificia Università Urbaniana, Roma, 1986.

80
 Obligativitatea pregătirii sacramentului căsătoriei:
- o perspectivă canonică -

care trebuiesc îndeplinite pentru acordarea unei licenţe în cazul celebrării unei astfel de căsătorii, în
ceea ce priveşte subiectul abordat de noi, stabileşte fără echivoc că „ambele părţi vor fi instruite asupra
scopurilor şi proprietăţilor esenţiale ale căsătoriei, care nu trebuie excluse de nici unul dintre cei doi
logodnici” (§3). Cu alte cuvinte, ambii logodnici vor fi informaţi asupra conţinutului doctrinei catolice
care nu admite divorţul, conform mandatului divin „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”
(Mt. 19, 6).
Obligativitatea pregătirii viitorilor soţi la asumarea responsabilităţilor care revin din statutul
matrimonial, precum şi excluderea prin remedii oportune a tot ceea ce poate duce la celebrarea invalidă
sau nulă a căsătoriei, este secondată de o altă obligaţie a credincioşilor: aceea de a dezvălui parohului
celebrant toate impedimentele care sunt cunoscute şi care ar crea dificultăţi în celebrarea căsătoriei.
Canonul 786 aminteşte tuturor credincioşilor faptul că fac parte din acelaşi unic corp al Bisericii, şi ca
atare au obligaţia de a dezvălui Ierarhului locului sau preotului paroh, înainte de celebrarea căsătoriei,
toate impedimentele pe care le cunoaşte10. Desigur că aici trebuie să înţelegem clara distincţie dintre
impediment public şi impediment ocult, în sensul can. 791, dar mai ales clarificarea termenului de
secret profesional, şi îndeosebi limitele pe care acestea le oferă în furnizarea unor informaţii medicale
sau legate de moralitate11. Dorinţa legislatorului este aceea de a pune într-o lumină justă valoarea
sacramentului şi de a evita pericolul celebrării invalide. În Bisericile orientale aşa-zisele vestiri au ca
scop publicizarea dorinţei celor doi logodnici de a realiza o căsătorie despre care comunitatea în care au
trăit să fie informată. Al doilea Conciliu Provincial al Bisericii noastre tratează acest subiect, subliniind
că vestirile se fac după celebrarea sfintei liturghii12.
O strânsă colaborare în vederea evitării pericolelor care ar putea duce la o celebrare invalidă
sacramentului căsătoriei tocmai datorită existenţei unui impediment sau a unui posibil viciu de
consens13, se cere şi în cazul când cei doi tineri, aşa cum deseori se întâmplă în realitate, sunt din
parohii diferite. Chiar dacă nu este vorba în mod concret de o pregătire prematrimonială a celor doi
viitori soţi, can. 787 se inserează complet în logica temei14: ceea ce trebuie să preceadă căsătoria, deci
implicit evitarea tuturor acelor circumstanţe care duc la celebrare ineficace din punct de vedere
canonic. În acest sens exigenţa unei strânse colaborări între parohii celor doi viitori soţi este
subînţeleasă. În cazul în care cei doi viitori soţi sunt din aceiaşi parohie, probleme nu ar trebui să
existe; cercetările prematrimoniale în vederea celebrării căsătoriei sunt făcute de paroh, căruia de drept
îi revine şi misiunea canonică de a binecuvânta căsătoriile în limitele teritoriale ale propriei parohii (cf.
can. 829). Mai delicată, deşi nu ar trebui să fie, este situaţia dată de cazul când cei doi sunt din parohii
diferite: în acest caz, parohul unuia dintre cei doi, va trebui să comunice oficial celebrantului căsătoriei
un document autentic referitor la rezultatul cercetărilor făcute,15 cercetări, care aşa cum am amintit
trebuie să, excludă prin oportune remedii pericolul ca respectiva căsătorie să fie celebrată invalid sau
ilicit (can. 785 §1).

10
Can. 786 - credincioşii creştini au obligaţia să dezvăluie parohului sau Ierarhului locului, înainte de celebrarea căsătoriei,
impedimentele pe care le-ar cunoaşte.
Obligaţia canonică şi morală de revelare a impedimentelor nu se confundă cu pâra, sau turnătoria. Referitor la acest
argument sugerez lecturarea unei omilii în Nicolae Steinhard, Dăruind vei dobândi, Editura Episcopiei ortodoxe române a
Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992, pp. 66-70: Pilda magilor şi nepilda lui Irod.
11
Vezi Isidor Mărtincă, Etica doctrinei sociale a Bisericii, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, pp. 100-115. Paginile
tratează despre secretul profesional în raport cu diferite instanţe.
12
Concilium Provinciale Secundum, op. cit.,, Tit. IV, Sect. I, cap. III, §§27-30. Vezi şi Ioan Genţ, op. cit., pp. 330-332.
13
Pentru celebrarea validă a sacramentului căsătoriei se impune realizarea impecabilă a trei instanţe separate. Inexistenţa
unei dintre acestea duce la celebrarea invalidă. După cum am amintit, două ţin de miri, respectiv existenţa unui impediment
sau a unui viciu de formă, iar al treilea ţine de ministrul celebrant, viciu de formă de celebrare.
14
Can. 787 - Parohul care a efectuat investigaţiile îl va înştiinţa imediat despre rezultatul acestora, printr-un document
autentic, pe parohul care trebuie să binecuvânteze căsătoria.
15
Prin document autentic se înţelege acel document public ecleziastic pe care o persoană l-a redactat ca urmare a exercitării
funcţiei sale în Biserică (în cazul nostru parohul), observând formalităţile prevăzute de către drept (cf. can. 1221 §1).

81
 Pr. William Alexandru Bleiziffer

Parohul înaintea celebrării unei căsătorii trebuie să fie cert că nimic nu se opune validităţii şi
liceităţii căsătoriei. În cazul unui dubiu se aplică can. 788 care stabileşte că
„dacă, după investigaţiile făcute cu grijă, mai persistă vreun dubiu asupra existenţei unui impediment,
parohul va deferi problema Ierarhului locului”.
Ierarhul locului poate în acest caz să solicite ulterioare anchete din care să rezulte mai apoi cu
certitudine inexistenţa vre-unui impediment, evaluând în cazuri excepţionale toate indiciile, probele sau
chiar afirmaţiile celor doi viitori soţi16.
În cele din urmă, canoanele tratează despre unele categorii de persoane care se găsesc în
delicata situaţie de a le fi refuzată celebrarea căsătoriei. Chiar dacă în linie de principiu orice persoană
ar putea celebra căsătoria, celebrarea nu poate fi realizată de către cei cărora le este interzis de către
drept (can. 788). Iar cazurile pe care le prezintă can. 789 sunt specifice şi se încadrează în aceste limite
restrictive17.
Chiar dacă celebrarea ar putea fi validă, refuzul nu este datorat unei incapacităţi în asumarea
drepturilor şi obligaţilor matrimoniale, ci faptului că aceste persoane se află într-o oarecare situaţie de
iregularitate canonică: fie există prea puţine informaţii referitoare la statutul lor social, fiind astfel
riscantă o celebrarea pripită din care să lipsească elementul de siguranţă referitor la validitatea şi
liceitatea sacramentului; fie respectivele persoane se găsesc în anumite situaţii delicate în ceea ce
priveşte statutul lor. De altfel, această stare de fapt poate fi îndepărtată prin acordarea licenţei de către
Ierarhului locului care prin acest procedeu îşi asumă responsabilitatea - desigur după o atentă reflexie -
unei astfel de căsătorii canonice. Este deci vorba nu de lipsa validităţii unei astfel de căsătorii pentru
care licenţa episcopului lipseşte, ci de liceitatea care urmăreşte garantarea unor mai mari precauţii
referitoare la căsătorie şi la consecinţele sale pentru forul ecleziastic şi cel civil.
Aşadar, doar în prezenţa acestei licenţe preotul paroh poate celebra licit o căsătorie a
următoarelor categorii de persoane: a nomazilor; a acelora cărora căsătoria nu le poate fi recunoscută în
for civil; a acelora care sunt reţinuţi de obligaţii morale faţă de terţe persoane; a minorilor fără acordul
părinţilor18; a acelora cărora le este interzisă căsătoria prin sentinţă ecleziastică; a acelora care au
abandonat în mod public credinţa catolică. Desigur că interdicţia celebrării sacramentului unor astfel de
persoane are justificări plauzibile specifice fiecărui caz în parte, şi nu dorim aici o aprofundare a
subiectului.
Concluzionând, nu putem trece cu vederea importanţa unui astfel de subiect. Pregătirea
sacramentului căsătoriei, dincolo de obligativitatea juridică sau pastorală, obligativitate precizată fără

16
Cf. Pio Vito Pinto (a cura di), Commento al Codice dei Canoni delle Chiese Orientali, Libreria Editrice Vaticana, Roma,
2001, p. 661.
17
Can. 788 - Dacă, după investigaţiile făcute cu grijă, mai persistă vreun dubiu asupra existenţei unui impediment, parohul
va deferi problema Ierarhului locului.
Can. 789 - (1071 § 1) Chiar dacă, pe de altă parte, căsătoria poate fi celebrată valid, sacerdotul, în afara celorlalte cazuri
determinate de drept, fără permisiunea Ierarhului locului nu va binecuvânta:
1° căsătoria nomazilor;
2° căsătoria care, conform normei dreptului civil, nu poate fi recunoscută sau încheiată;
3° căsătoria celui care este reţinut de obligaţii naturale faţă de o terţă parte sau faţă de fiii născuţi dintr-o uniune
precedentă cu acea parte;
4° căsătoria unui fiu minor fără ştirea sau împotriva voinţei părinţilor;
5° căsătoria celui căruia i s-a interzis prin sentinţă bisericească să treacă la o nouă căsătorie dacă nu îndeplineşte unele
condiţii;
6° căsătoria celui care a abandonat în mod public credinţa catolică, chiar dacă nu a trecut la o Biserică sau Comunitate
bisericească necatolică; Ierarhul locului nu va acorda în acest caz permisiunea decât cu respectarea can. 814, cu referinţele
de rigoare.
18
La baza formulării canonului stă şi un text din dreptul particular al Bisericii noastre: Concilium Provinciale Secundum,
op. cit., Tit. IV, sect. I, § 33.

82
 Obligativitatea pregătirii sacramentului căsătoriei:
- o perspectivă canonică -

echivoc de canoane, este mai mult o obligaţie de ordin moral, pe care toţi păstorii sufletelor, ba mai
mult, tot poporul creştin trebuie să o susţină şi să o promoveze. La urma urmei, familia creştină, bazată
pe căsătorie, este celula de bază a unei societăţi din care şi noi facem parte, iar gradul de moralitate a
acestei societăţi pleacă desigur de la familie, de la felul în care această celulă este pregătită şi
constituită pentru asumarea definitivă a unor obligaţii care sunt specifice doar ei.

83