Rezumat

Familia, considerată în alte vremuri „leagăn al vieții și civilizației”, mediul cel mai
prielnic și propriu al dezvoltării ființei umane personale și comunitare, a suferit în ultimele
decenii numeroase transformări și alterări care amenință însăși ființa ei.
Fiecare dintre noi, care trăim pe acest pământ, neam născut în sânul unei familii. Aici,
în familie, am trăit bucuria nașterii de sus, „din apă și din Duh” și ne-am unit cu Hristos în
Taina Euharistiei. Familia este locul în care copiii (tinerii) experimentează pentru prima dată
valorile evanghelice, iubirea și respectul care se cuvin a fi oferite lui Dumnezeu si celorlalți
semeni ai noștri. Pe bună dreptate, familia reprezintă o adevărată „școală a virtuților
creștine”, loc al iubirii și dăruirii, al dragostei și desăvârșirii. Numită uneori „Biserica de
acasă" și antecameră a împărăției lui Dumnezeu, familia este un „colțișor de rai", aici pe
pământ, și loc al principiilor de viată sănătoase.
Lucrarea intitulată Provocări la adresa familiei, în era digitală cuprinde trei capitole.
În primul capitol am prezentat temeiuri scripturistice pentru întemeierea familiei și
apoi am vorbit despre familie din punct de vedere patristic.
Căsătoria a luat fiinţă odată cu crearea primilor oameni. Astfel, după crearea lui
Adam, Dumnezeu, văzând că este singur, i-a făcut „ajutor” potrivit pentru el şi a zis: „Nu este
bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el..., din coasta luată din Adam a
făcut Dumnezeu femeie şi a dus-o lui Adam” (Facere 2, 18; 2, 22), plinindu-i prin aceasta un
gol fiinţial cu o persoană de un chip cu el. Crearea Evei este esenţialul consubstanţialităţii
conjugale. La vederea Evei, Adam a zis: „Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carnea din
carnea mea, ea se va numi femeie pentru că este luată din bărbatul său. De aceea, va lăsa
omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” (Facere
2, 23-24) Dacă Eva înseamnă viaţă, această viaţă este destinată omului, prin aceasta starea
conjugală care corespunde structurii ei, este norma ontologică.
În Sfânta Scriptură se face adeseori referire la „menirea sublimă a familiei”.
Creștinismul este religia care a pornit de la leagănul unui copil și de la sânul unei mame. Fiul
lui Dumnezeu S-a întrupat și a luat chip de prunc, pentru mântuirea noastră.
Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei prin harul Duhului Sfânt,
„purificând şi înnobilând iubirea conjugală, El îşi începe activitatea cinstind căsătoria prin
prezența Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 2-11).
Prin participarea la această nuntă şi săvârşind prima minune din activitatea Sa,
„Mântuitorul reafirmă necesitatea căsătoriei și unirii la forma iniţială a instituţiei familiei.
Așadar, la Cana Galileii, nunta a primit caracter de taină și i s-a redat familiei dimensiunea
paradisiacă”.
În Noul Testament, „unirea dintre bărbat şi femeie în actul căsătoriei are o altă
dimensiune. Pentru Sfântul apostol Pavel, „taina aceasta este mare, iar eu zic în Hristos şi în
Biserică” (Efeseseni 5, 32), deoarece are ca principiu şi model comuniunea de iubire dintre
Hristos şi Biserică”. Astfel, imaginea apariţiei bărbatului şi a femeii în referatul biblic e „un
simbol, o profeţie a arătării Bisericii în lume. Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie.
Femeia reprezintă Biserica, iar bărbatul pe Hristos. În Vechiul Testament unirea deplină dintre
bărbat şi femeie a fost folosită ca metaforă pentru relaţia dintre Iahve şi poporul său. Ideea
aceasta va fi preluată în Noul Testament, unde nunta apare drept figură profetică a unirii
dintre Hristos şi Biserica Sa.
 Familia este un sanctuar, căminul sfânt al tuturor virtuţilor creştine. Sfântul Ioan Gură
de Aur o numește „biserica mică”. Dacă Biserica este „mireasa lui Hristos, fiecare familie -
întrucât face parte din Biserică poate fi socotită, tot mireasă a lui Hristos, care, ca mire ceresc
al ei, o uneşte cu Sine, o umple de viaţă divină, o încadrează în organismul cel mare al
Bisericii, o luminează, o întăreşte, o sfinţeşte şi aşa cum unitatea şi puterea bisericii o
constituie Hristos, tot Hristos constituie unitatea şi puterea familiei creştine.
Unirea soţilor în Hristos este o Biserică mică sau o parte a Bisericii, care se constituie
din astfel de unităţi ale celor căsătoriţi prin Duhul Sfânt, Care suflă în Biserică. „Căsătoria
este un chip tainic al Bisericii”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, de aceea familia era un
factor important pentru creşterea şi stabilitatea Bisericii.
Cu toate că, în general, literatura patristică este constituită din operele teologice ale
unor Sfinți Părinți, dintre care cei mai mulți nu au fost căsătoriți, totuși avem nenumărate
exemple de referințe privitoare la viața conjugală și nașterea pruncilor. În mai multe locuri
din scrierile Sfinților Iustin Martirul și Filosoful, Irineu de Lyon, Atanasie cel Mare, Metodie
al Olimpului, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Efrem Sirul, Ambrozie
al Mediolanului și a scriitorilor bisericești Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen este atinsă
sau tratată importanța nașterii pruncilor în cadrul căsătoriei. Cel mai „exploatat” Sfânt Părinte
al Bisericii în ceea ce privește viața familială și nașterea copiilor este de departe Sfântul Ioan
Gură de Aur, cu numeroasele sale scrieri în acest sens. Opera hrisostomiană face nenumărate
trimiteri la viața de familie sub variatele ei aspecte, însă, în ansamblul viziunii teologice a
Sfântului Ioan Gură de Aur, este mult mai apreciată asumarea fecioriei ca drum spre
mântuire.

În al 2-lea capitol intitulat Familia contemporană și provocările ei am prezentat

Căsătoria – taină a bisericii și contract social pentru a găsi ca soluție, pentru provocările
contemporane, iubirea și rugăciunea care constituie cel mai temeinic liant al familiei creștine.
Căsătoria ca taină presupune că „omul este cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, nu
numai o fiinţă cu simple funcţiuni fiziologice, psihologice ş.a., adică viaţa omului antrenează
valori veşnice, pe Dumnezeu însuşi”. „Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie ei nu
formează o imagine a ceva terestru, ci a lui Dumnezeu însuşi. Prin unirea cu Dumnezeu şi
cunoaşterea Lui, omul poate să actualizeze darul său divin, chipul lui Dumnezeu, care poate
fi definit şi prin capacitatea de cunoaştere.
Nunta pare a fi prima lui sărbătoare când, contemplând femeia zidită din sine, îşi
cântă bucuria celei dintâi creaţii şi primeşte de la Dumnezeu, ca dar de nuntă, paradisul.
Viaţa va renaşte mereu în Taina nunţii şi Nunta va deveni mereu o aniversare a creaţiei.
Noțiunea de contract pentru căsătorie provine din dreptul roman, deși la români nu
întâlnim căsătoria definită ca un contract.
Biserica este aceea care „veghează asupra sensului autentic al căsătoriei, apărând într-
o lume secularizată, unitatea și indisolubiltatea, precum și caracterul său de taină a Bisericii,
instituită de Însuși Dumnezeu. În consecință, Biserica are dreptul să ceară credincioșilor săi
aplicarea legislației bisericești, adică celebrarea Sfintei Taine a Cununiei, respectându-se
condițiile canonice pentru evitarea impedimentelor. Toate unirile nebinecuvântate de Biserică,
chiar dacă a fost încheiată în prealabil căsătoria civilă, nu pot fi recunoscute sub aspect
canonic și moral, ele fiind considerate concubinaj.
 Articolul 48 din Constituţia României precizează că: „Familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi (căsătoria civilă, n.n.), pe egalitatea acestora şi pe dreptul
şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor (alin. 1).
Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.
Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă (alin. 2)”. Putem
observa cu uşurinţă caracterul facultativ al căsătoriei religioase în legea fundamentală a ţării
noastre şi aceasta după încheierea actului juridic al căsătoriei civile.
Biserica trebuie să țină cont de legislația laică dar și statul trebuie să respecte
dispozițiile bisericești care se referă la căsătorie, ca Taină a Bisericii. Așadar, astăzi se impune
cu necesitate armonizarea celor două legislații, existând două căsătorii, a Statului și a
Bisericii.
Tranziția spre cel de-al treilea mileniu a surprins preocupările academice, și nu numai,
privitoare la situația familiei, accentuând cu precădere deviațiile de la firescul vieții familiale
și noile tendințe redefinitoare și remodelatoare ale familiei. Astfel, în noile contexte
(post)ideologice și socio-culturale, abordarea temelor avortului, contracepției,
homosexualității, pierderii fecioriei premaritale etc. au prevalat în fața abordărilor de natură
spirituală și morală care potențează aspecte ce pun în lumină frumusețile care împlinesc
familia în ansamblul ei și pe soți în mod special: dăruirea și primirea iubirii, viața conjugală,
nașterea copiilor, ajutorul reciproc ș.a.”.
Un aspect deosebit de important, care trece dincolo de valorile lui spiritual-morale îl
constituie paradigma nașterii copiilor ca rezultat al iubirii și ca liant în familia contemporană
și în viața conjugală a soților.

În al 3-lea capitol am prezentat Familia în spațiul cibernetic pornind de educația în

familie în era digitală. Apoi despre Familia care se confruntă adesea cu adicțiile digitale și
caută prin intermediul Bisericii să găsească Terapii și profilaxii spirituale în fața acestor
provocări.
Născut în era digitală, copilul este purtat, iar apoi pășește în lumea tehnologiei
digitale, dobândind, într-un final, o familiaritate cu dispozitivele electronice mai mare decât
cu ființele umane.
Referindu-se la creșterea copiilor în era digitală, un moralist observa că „suntem
martorii unei epoci noi, când copiii par cetățeni cu drepturi depline în lumea digitală, în timp
ce părinții au doar statutul de imigranți. Cu alte cuvinte, mulți copii știu mai multe despre
tehnologie decât părinții lor, situație cu totul diferită de cea pe care o cunoștea lumea noastră
cu câteva secole în urmă. (...) Iar în zilele noastre, pozițiile aproape s-au inversat. Părinții se
străduiesc să înțeleagă viețile tehnologizate ale copiilor și adolescenților, cerându-le sfatul
copiilor în tot soiul de probleme, de la parole la scrierea de mesaje. (...) Într-adevăr, copiii pot
avea un simț tehnologic mai dezvoltat decât părinții lor, dar ei încă au nevoie de bunul-simț și
discernământul unei persoane cu autoritate, care să îi îndrume pe cărările vieții”.
În societatea contemporană, „s-ar părea că există o prăpastie, uneori de netrecut, între
generații și, ceea ce este și mai dureros, între părinții care fac efortul de a oferi copiilor lor tot
ceea ce cred că este mai bun pentru aceștia, și copii, care se socotesc mai apropiați de teh-
nologia neînsuflețită și rece, pe care au primit-o, decât de cei care le-au oferit-o, căci, în
multe cămine, copiilor le este mai dor de computere sau de alte dispozitive electronice decât
de tatăl sau de mama lor.
Adicția digitală este caracterizată de anumite tulburările clinice și anume: „o dispariție
a controlului asupra timpului de lucru cu acesta, tendința de a mări cantitatea de timp și de
interacțiune petrecut cu el, stări pronunțate de disconfort psihologic, cum ar fi iritabilitatea,
deprimarea sau sentimentul de gol și pustietate sufletească, în cazul în care nu are acces cum
ar dori la ea, folosirea tehnologiei informaționale pentru îmbunătățirea dispoziției, pentru
ignorarea sau uitarea frământărilor și a problemelor personale, adică o modificare artificială
sau fortață a stării psihice, dar care conduc la apariția unor probleme legate de relațiile
interumane și intrapersonale.
Dependența digitală reprezintă folosirea oricărui dispozitiv digital, hardware sau
software, într-un mod compulsiv, până în măsura în care interferă cu viața cotidiană,
împiedicând persoana să aibă o funcție socială coerentă față de sine și față de alții. Efectele
față de sine și față de alții pot fi numeroase și de diferite grade: neglijarea somnului, a
mâncării, a igienei personale, tendință la retragere socială, toleranță redusă la frustrare,
neliniște sau agitație psiho-motorie, iritabilitate, interpretativitate, suspiciozitate, anxietate,
depresie etc. Panoplia cuprinde diferite simptomatologii psihice și psihiatrice. Folosirea în
exces a tehnologiei din ultimele decenii a dus la considerarea stabilirii nosologice a unor
sindroame psihiatrice, deoarece impactul a fost considerabil asupra sănătății fizice și mentale,
asupra funcției sociale - dependența digitală având trăsături comune cu celelalte tipuri de
dependențe (alcool, droguri). Teoria principală a creării dependenței digitale are la bază
explicarea clasică pentru celălalt tip de dependențe (alcool, droguri): folosirea habituală a
circuitelor de recompensă și plăcere. Centrii de recompensă din creier vor elibera, ca de
obicei, dopamină, substanțe opioid-like și alți neurotransmițători, care în timp creează
toleranță la stimulare: efectul va determina nevoia de a avea o stimulare mai intensă pentru a
preveni efectele de retragere.
În ceea ce-i privește pe copii și adolescenți, cauzele principale ale dependenței de
Internet sunt folosirea universală a Internetului, lipsa supravegherii de către părinți,
imaturitatea și naivitatea adolescenților.
Pentru a afla mai multe răspunsuri am făcut un chestionar ale cărui rezultate le
prezint mai jos.
Și, astfel, ajungem să ne întrebăm dacă cei care au dezvoltat aceste rețele și-au dat
seama ce fabrici de dependențe au creat. Oare fondatorii lor nu au experimentat ei înșiși
aceste probleme? Oare nu s-au alarmat văzând ce mecanism distrugător au generat, sau li s-au
închis ochii să nu vadă și urechile să nu audă strigătele mute ale tinerilor?
Tehnologia digitală poate distorsiona eforturile educaționale ale părinților. Se
recomandă multă răbdare și precauție, formularea de reguli și respectarea acestora cu
fermitate. Mai mult decât atât, mediile digitale intervin așezând amprente asupra
personalității copilului acolo unde nu este locul lor, ci al adulților semnificativi. Creierul
uman este într-o continuă transformare, pe care știința a denumit-o neuroplasticitate. Avem
capacitatea de a învăța permanent, dar asimilăm doar ceea ce alegem să oferim minții. Părinții
trebuie să fie în acord unul cu altul când decid traseele educaționale pe care doresc să își
conducă copiii, în funcție de acestea și căile neuronale vor arăta diferit la vârsta maturității.
Copilul care a pierdut la vârsta preșcolarității timp înaintea aparatelor digitale va dispune de o
capacitate de învățare mai redusă și de puține abilități sociale. Aceasta este constatarea pe
care studiile din domeniul neuroștiinței a făcut-o cunoscută tuturor. învățat de mic respectul
pentru sine și pentru ceilalți într-un mediu iubitor de Dumnezeu, copilul creștin va înțelege
lumea prin prisma învățăturilor de credință insuflate în mediul familial.
Asemenea monahului aflat la spovedanie înaintea starețului, copilul trebuie să fie
obișnuit de mic să mărturisească gândurile părinților, pe care să-i perceapă ca sprijinul lui
permanent în orice situație. În învățătura creștină ortodoxă atenția la gânduri ocupă un loc
fundamental. Mintea copilului nu se poate concentra la rugăciune dacă este podidită de
gânduri împrăștiate, care mai de care mai colorate și neașezate în albia curenților
duhovnicești instituiți de părinți în familie. Trezvia este un element care face diferența uriașă
între un creștin în continuă creștere în relația lui cu Dumnezeu și altul nepăsător care, deși
intuiește beneficiile concentrării atenției în viața duhovnicească, nu se hotărăște să le
însușească cât mai curând.
Cel care învață de mic atenția la gânduri și știe să le alunge pe cele rele progresează
rapid în bucuria credinței în dragostea lui Dumnezeu. Lipsa atenției la gândurile care străbat
mintea și o subjugă este în defavoarea copilului și a părinților, dacă luăm în considerare
marea de ispite pe care mediile digitale o aruncă în talazuri neprevăzute și adesea
înspăimântoare asupra celor mici. Trezvia necesită atenție încordată și nu poate fi învățată de
unul singur, mai ales copil fiind. De altfel, nicio deprindere bună nu se formează de la sine.
Părinții au responsabilitatea de a lărgi spectrul subiectelor de discuții din familie asupra celor
care vizează „calitatea” gândurilor. Acest efort educațional părintesc trebuie strecurat în
treburile zilnice ale familiei. Atenționarea asupra gândurilor nefolositoare trebuie să aibă loc
firesc în dialogul dintre părinți și vlăstare. Alungarea gândurilor rele presupune luare-aminte.
Trezvia din practica creștină are ca rol creșterea morală a pruncului concretizată în relații
oneste și frumoase cu semenii. Totodată, ea adâncește apropierea de Dumnezeul Cel adevărat,
fără care moralitatea nu ar avea fundament. în același timp, sporind atenția conștientă, oferită
în mod voluntar, trezvia dezvoltă și cortexul prefrontal răspunzător de funcțiile executive
precum gândirea. întâlnirea dintre copilul creștin educat să practice trezvia cu amalgamul de
tentații ale mediilor digitale se prezintă pentru părinți ca o provocare de zile mari sau, mai
bine zis, ca un pericol destul de greu de înlătura.
Învățat încă de mic respectul pentru sine și pentru ceilalți într-un mediu iubitor de
Dumnezeu, copilul creștin va înțelege lumea prin prisma învățăturilor de credință insuflate în
mediul familial împlinirea faptelor bune ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu este o achiziție
pe care adulții credincioși au menirea să o transfere copilului încă de la vârstă fragedă. Ea
schimbă lumea și înlătură pericolul transformării feței umane într-o mască neutră prin care nu
trece decât singurătatea și, odată cu ea, depresia. Copiii au nevoie de părinți iubitori, cu
autodisciplină în formare și hotărâți să trăiască aceeași viață cu pruncii aduși pe lume.
Oricând, alternativa ecranului este la îndemână, însă nu și timpul vieții.
Copiii sunt, de cele mai multe ori, oglinda părinților. Ei repetă ceea ce văd în casă.
Pentru a fi un model sănătos pentru copii, părinții ar trebui să vorbească mai puțin la telefonul
mobil și să utilizeze cât mai puțin tehnologia digitală în prezența acestora, să fie permanent
conectați la viața reală, să participe la plimbări și jocuri în natură, să iubească și să protejeze
natura, să citească ziare, reviste, cărți, să meargă la concerte, la expoziții, să practice un sport.
Copiii trebuie învățați să scrie cât mai mult de mână, să deseneze, să memoreze poezii pentru
a-și dezvolta atenția, creativitatea, memoria, concentrarea, pe de o parte, iar pe de altă parte,
să aibă timpul ocupat cu activități benefice dezvoltării lor armonioase, nu cu un terminal,
oricare a fi el.
Disciplina spirituală trăită de părinți în familie își pune amprenta în viața copilului cu
mult mai mult decât un set de reguli impuse și respectate cu strictețe, datorită unor consecințe
neplăcute. Așadar, pentru ca această moștenire să fie asimilată, este recomandat ca familia să
devină acel mediu propice în care disciplina spirituală să fie cultivată cu dragoste.
În concluzie, disciplina spirituală este parte componentă a unui ciclu inter-
generațional, care debutează în copilărie, se consolidează de-a lungul adolescenței și se
transmite generației viitoare la maturitate. Această moștenire spirituală reprezintă de fapt cea
mai de dorit moștenire pe care părinții o pot transmite copiilor lor, având impact atât
individual, cât și comunitar. Așadar, părinții contribuie la bunăstarea spirituală nu doar a
propriilor copii sau a propriei familii, ci și la bunăstarea spirituală a întregii societății.
Chiar dacă, în fața deviațiilor actuale și a perspectivelor sumbre asupra viitorului, ni s-
ar părea că importantă și de dorit ar fi o schimbare a societății, scopul nostru are în vedere o
stare actuală de urgență și este, în primul rând, unul pragmatic, și anume: Pornind de la o mai
bună cunoaștere a deviațiilor provocate de noile media și a efectelor patologice reale și
potențiale, să învățăm să le controlăm și să reducem utilizarea lor în zona în care produc
efecte nedorite.
Numai conștientizând gravitatea acestei maladii care afectează civilizația noastră se
va putea organiza o rezistență față de ele; și numai prin această rezistență a utilizatorilor de
media se poate declanșa o scădere a ofertei din partea celor care le produc, și numai prin
această scădere ne vom putea gândi la o schimbare în societate care să poată reda comunicării
dimensiunea cu adevărat umană și spirituală ce s-a pierdut.