ECCLESIA DOMESTICA

Din „Înnoirea spiritului”

De Paul Evdokimov
Editura Pandora
Târgovişte – 1997
pagina 205

ECCLESIA DOMESTICA

Într-o omilie despre Faptele Apostolilor, sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre casa creştină: « Chiar
şi noaptea… ridică-te, aşează-te în genunchi şi roagă-te… În permanenţă casa trebuie să-ţi fie un loc
de rugăciune, o biserică ». Cuvintele « în permanenţă » au o valoare directivă. Ele invită la o stare de
veghe a spiritului: micuţa biserică domestică trebuie să stea zi şi noapte în faţa lui Dumnezeu.

Tradiţia orientală asociază astfel în natura lor profundă comunitatea Bisericii cu comunitatea conjugală. Ea
le vede sub forma încă nediferenţiată a « începutului »: în Paradisul pământesc misterul Bisericii şi
comuniunea primului cuplu uman nu sunt decât una şi aceeaşi realitate.

Prima celulă conjugală coincide cu prima biserică şi manifestă esenţa comunitară a relaţiilor dintre
Dumnezeu şi om. Textul biblic spune acest lucru: « Dumnezeu… umbla prin grădină în răcoarea zilei
» (Facerea 3, 8) pentru a vorbi cu bărbatul şi cu femeia.

Acest eveniment prefigurează tot ceea ce va revela sfantul Pavel vorbind despre <<marele Mister>>
(Efeseni 5), mister nupţial divino-uman, fundament comun al Bisericii şi al căsătoriei.

În timp ce istoria Vechiului Testament se deschide asupra dragostei conjugale, istoria Noului Testament
începe prin povestea nunţii din Cana (Ioan 2, 1). O astfel de coincidenţă nu ar putea fi fortuită. De altfel, de
fiecare dată când Biblia vorbeşte despre natura raporturilor dintre Dumnezeu şi umanitate o face în termeni
matrimoniali. Alianţa este de natură net nupţială: poporul lui Dumnezeu, apoi Biserica sunt împodobite cu
numele de Logodnică a Domnului (Osea 2, 19-20), de Nevastă a Mielului (Apocalipsa 21, 9) iar împărăţia
lui Dumnezeu celebrează Nunta lor eternă (Apoc. 19, 7).

Astfel, teologia căsătoriei îşi are originile în ecleziologie: amândouă sunt înrudite până într-acolo încât una
se exprimă prin intermediul simbolurilor celeilalte.

Un acelaşi mister

Atunci când logodnicii îşi mărturisesc iubirea în faţa Domnului şi pronunţă da-ul conjugal, oficiul nupţial
în Ortodoxie este mai mult decât o simplă binecuvântare, decât un schimb de consimţăminte reciproce
decurgând din ordinea creaţiei.

Este vorba aici de ordinea re-creării evanghelice, de împlinirea sa deplină care transcende istoria şi care se
repercutează în etern. Prin puterea sacramentală a preotului, Biserica leagă cele două destine şi înalţă
această uniune la valoarea de sacrament. Ea acordă fiinţei conjugale astfel constituită un har particular, în
vederea unui officium, a unui ministeriu eclezial. Aceasta reprezintă crearea unei celule a Bisericii în slujba
întregii Biserici, sub forma sacerdoţiului conjugal.

În teologia pe care a consacrat-o căsătoriei, sfântul Pavel utilizează o metodă similară celei pe care a folosit-
o la Atena (Faptele Ap. 17, 22ss).

Contemplând monumentul dedicat « zeului necunoscut », el descifrează anonimatul său: deus absconditus,
Dumnezeul ascuns şi misterios este acum Deus revelatus, al cărui nume este Iisus Hristos. De asemenea, în
Epistola către Efeseni (5, 31), sfântul Pavel citează textul Facerii: « Şi cei doi vor fi un singur trup », o
singură fiinţă. El ia acest mister, încă foarte enigmatic la originea sa şi-l scoate la iveală în plină zi spunând:
« Taina aceasta este mare – vorbesc despre Hristos şi despre Biserică » (5, 32).
Misterul conjugal, ascuns odinioară, se luminează acum şi se precizează: el devine imaginea substanţială a
izvorului său, icoana raporturilor misterioase dintre Hristos şi Biserică şi de aceea cei doi « nu vor constitui
decât o singură fiinţă ».

Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte căsătoria «taină a iubirii » şi justifică natura sa sacramentală
declarând că « iubirea schimbă însăşi substanţa lucrurilor ».

Dragostea naturală, devenită charismatică prin sacrament, îndeplineşte miracolul, operează metamorfoza.
Ea sustrage cuplul de la obişnuinţă, de la ordinea elementelor acestei lumi, planului animal şi-i introduce
în neobişnuit, în ordinea harului, în misterul (mysterion) oferit de sacrament.

«Două suflete astfel unite nu au de ce să se teamă. Cu înţelegere, pace şi dragoste reciprocă, bărbatul
şi femeia sunt în posesia tuturor bunurilor. Ei pot trăi în pace în spatele meterezei de necucerit care-
i protejează şi care este dragostea de care se bucură pe lângă Dumnezeu. Datorită iubirii, ei sunt mai
puternici ca diamantul şi mai tari decât fierul, ei navighează în plenitudine, se îndreaptă către slava
eternă şi atrag mereu mai mult mila lui Dumnezeu ».

De aceea, continuă acelaşi Părinte, «când soţ şi soţie se unesc prin căsătorie, ei nu mai apar ca fiind ceva
pământesc, ci ca însăşi imaginea lui Dumnezeu».

Numai că, precizează el, dacă fiinţa conjugală este o icoană vie a lui Dumnezeu, aceasta se întâmplă pentru
că ea este înainte de toate « o icoană misterioasă a Bisericii», o celulă organică a Bisericii. Şi orice parcelă
organică reflectă întotdeauna totul; plenitudinea Corpului se află în ea şi palpită.

Cunoaştem maxima Părinţilor: « Acolo unde este Hristos este şi Biserica ». Această afirmaţie fundamentală
decurge din cuvintele Domnului: « Căci acolo unde simt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în
mijlocul lor » (Matei 18,20).

O astfel de « reunire » este, de fapt, de natură eclezială, căci ea este integrată lui Hristos şi adusă în prezenţa
Sa.

Clement ai Alexandriei, iniţiator al teologiei patristice a cuplului, plasează căsătoria în relaţie directă
cu vorbele citate şi spune; « Cine sunt cei adunaţi în numele lui Hristos şi în mijlocul cărora se află
Domnul? Nu bărbatul şi femeia uniţi de Dumnezeu? »

Această descoperire suscită profunda mirare a lui Clement şi-l determină să proclame următoarele: «Cel
care a făcut exerciţiul vieţii în căsătorie… acesta-i depăşeşte pe ceilalţi oameni. »

Căsătoria transcende omenescul, căci, precum misterul Bisericii, ea constituie, potrivit lui Clement, o «
microbasilică », un « mic regat », imaginea profetică a împărăţiei lui Dumnezeu, anticiparea prefigurativă
a secolului viitor.

Astfel, ecleziologia conjugală a « bisericii mici » se referă la marea Ecleziologie.

Taina căsătoriei, « imaginea misterioasă a Bisericii », arată modul în care aceleaşi principii care structurează
fiinţa Bisericii, structurează şi fiinţa conjugală. Aceste principii fundamentale sunt în număr de trei: dogma
Treimii, dogma christologică, precum şi acea Pogorâre a Duhului Sfânt în viaţa conjugală, care, potrivit
expresiei lui Clement al Alexandriei, reprezintă manifestarea Duhului Sfânt şi a charismelor sale în «
camera cea mai de preţ » din « casa cea mică a lui Dumnezeu ».

Fundamentul trinitar

Un Dumnezeu dintr-o singură Persoană nu ar fi iubire; de asemenea, omul, dacă este o fiinţă izolată sau
total însingurată, nu ar putea fi « după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ».

De aceea, încă de la origine, Dumnezeu declară: « nu este bine ca omul să fie singur ». Şi Dumnezeu a creat
cuplul, fiinţă comunitară, altfel spus, eclezială.

Sub acest unghi descrie sfântul Grigorie de Nazianz misterul Treimii.

Desigur, această descriere nu are în vedere în nici un caz o evoluţie, o « teogonie » în Dumnezeu, ci propune
imaginea a ceea ce la început este un act unic şi indivizibil: « Unul se pune în mişcare şi-L pune şi pe
Celălalt; dualitatea lor exprimă multiplicitatea, nu încă unitatea. De aceea, dualitatea este depăşită şi
mişcarea se opreşte la Treime, care este plenitudinea ».

Fiecare dintre cele trei Persoane le conţine pe celelalte două şi aceasta este eterna circulaţie a Iubirii intra-
divine, Natura sa întreită şi Una în acelaşi timp. Dogma protejează antinomia transcendentală a misterului,
Dumnezeu este în mod identic « unu şi trinitar ». Triada divină este dincolo de număr. Perfecta egalitate a
Celor Trei se trage din Tatăl, care este Izvorul, nu în timp, ci în ordinea fiinţei: în El se realizează Unul
divin.

Fără un al treilea termen, Dumnezeu şi omul ar rămâne însă etern disociaţi, separaţi unul de altul. Persoana
Verbului întrupat este acest al treilea termen spre care converg şi în care se unesc natura divină şi natura
umană. De aceea, întruparea Verbului este centrală şi indispensabilă pentru comuniunea între om şi
Dumnezeu. « Mielul înjunghiat » precedă întreaga creaţie a lumii (Apoc. 13,8).

Înţelegem acum insistenţa gândirii patristice asupra universalităţii principiului trinitar ca fundament al
întregii existenţe şi al oricărei fiinţe. Omul se clatină între neant şi absolutul lui Dumnezeu fără a putea
descoperi o altă ieşire. Kierkegaard a spus foarte bine acest lucru: « Dumnezeu este cel de-al treilea termen
pentru tot ceea ce, pentru om, reprezintă o preocupare».

Orice comuniune care transcende individul este întotdeauna unitate într-un al treilea. Tot ceea ce există în
mod real este imagine sau vestigiu al Treimii iar gradul său de realitate este în funcţie de participarea la
acest mister.

Astfel, contemplarea Părinţilor descoperă în Dumnezeu Ecclesia celestă a celor trei Persoane divine.
Această viziune constituie « imaginea centrală », modelul ideal al Bisericii terestre a oamenilor. Ea
postulează comuniunea, unitatea tuturor reluată în Iisus Hristos. După chipul lui Dumnezeu « unu şi trinitar
», Biserica este « una şi multiplă ». Unitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului este slăvită în chiar structura
Bisericii; misterul său esenţial este deci acela de a fi unul şi toţi la un loc.

Orice asociere omenească, orice formă sociologică, orice prietenie, orice iubire nu sunt decât substraturi
naturale, insuficiente prin ele însele; toate acestea au nevoie să fie întărite prin principiul de integrare
supranatural, prin cel de-al treilea termen al prezenţei divine. Această necesitate provine din chiar
profunzimile umanului.

De fapt, omul a fost creat ca şi cuplu, structura sa conjugală este eclezială. Bărbatul şi femeia simt
elemente constitutive şi complementare ale unei singure fiinţe conjugale, ei sunt « unul către celălalt» şi,
aşa cum spune Chiril al Alexandriei, « Dumnezeu a creat fiinţa-împreună ». Iar sfântul Ioan Gură de Aur,
la rândul său, precizează că ei sunt nu numai reuniţi, ci sunt unul.

De aceea, fiinţa conjugală este imaginea perfectă şi cea mai adecvată a lui Dumnezeu.

Iconografia oferă o ilustrare uimitoare a acestui adevăr. Fundul cupelor nupţiale de altă dată Îl reprezentau
pe Hristos ţinând două coroane deasupra mirilor, înălţând astfel centrul lor divin de integrare şi
transformând comuniunea conjugală într-o imagine a Treimii.

Sfântul Teofil de Antiohia pomeneşte de aceleaşi simboluri, spunând: «Dumnezeu i-a creat pe Adam şi
pt Eva pentru marea lor iubire, reflectând astfel misterul unităţii divine ».

Prima dogmă creştină structurează astfel fiinţa conjugală, transformând-o într-o mică triadă, într-o icoană
a misterului trinitar.

Fundamentul christologic

Dogma christologică formulată cu ocazia Conciliului din Calcedonia precizează semnificaţia întrupării în
raport cu mântuirea omului: cele două naturi, divină şi umană, sunt unite în Persoana Verbului fără confuzie,
fără nici o separaţie. Ele se pătrund reciproc şi, precum fierul aruncat în foc, natura umană este
îndumnezeită. Din acest moment, întreaga economie a mântuirii se îndreaptă către unitatea asemănătoare a
umanului şi a divinului: harul divin se uneşte cu natura umană, iar Biserica este, înainte de toate, locul în
care se produce această comuniune.

În ceea ce priveşte modul în care fiecare individ parvine la acest fruct universal al mântuirii, imaginea cea
mai frecventă are un caracter nupţial: este vorba de « nunta mistică » a Mielului şi a Bisericii, a Mielului şi
a sufletului uman.

O altă imagine ne vine de la noţiunea de « corp », noţiune a sfântului Pavel şi de origine evident euharistică.

Mădularele se integrează într-un singur organism (trupul lui Hristos prin care curge viaţă divină), toţi
devenind « un singur Hristos », potrivit cuvintelor sfântului Simeon.

Unitatea fraţilor despre care vorbesc Faptele Apostolilor (4, 32) se împlineşte înainte de toate în euharistie,
pentru că aceasta prezintă o manifestare autentică şi deplină a iui Hristos.

Origene o explică, spunând: « Hristos nu trăieşte decât în mijlocul celor care sunt uniţi ». Astfel, concepţia
euharistică despre Biserică este formulată în mod expres: prin participarea la « singurul Sfânt», Domnul
Iisus, Trupul Său este structurat în Communio Sanctornm.

Biserica cea mare şi biserica cea mică

Textele Dreptului canon ortodox definesc cu precizie comuniunea conjugală ca o formă particulară «
Comuniunii Sfinţilor ». Astfel, formula clasică a lui Balsamon: « cele două persoane unite într-o singură
fiinţă », nu este decât o imagine concretă a Bisericii, « pluralitate de persoane unite într-un singur corp ».

Căci nu prin hazard plasează sfântul Pavel învăţătura sa despre căsătorie în contextul Epistolei către
Biserică.

În Efeseni 4, 16 scrie: « Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură,
îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei ».

Miracolul Bisericii, unitatea ei înrădăcinată în Hristos rezultă din diversele forme ale acestei legături.
Alături de comunităţile parohiale şi monastice se aşează un alt tip de societate: comunitatea conjugală,
biserica cea mică, domestică, celulă organică a marii Biserici.

Trebuie să accentuăm foarte tare această afirmaţie centrală. De fapt, dacă fiinţa conjugală este, în relaţia sa
cu Dumnezeu, « după chipul şi asemănarea Treimii, relaţia sa cu Biserica este, dimpotrivă, de o natură
diferită. Pe acest plan există ceva mai mult decât o analogie, decât o similitudine.

Nu este vorba numai despre faptul de a fi asemănător Bisericii: în realitatea sa de har, comunitatea soţilor
este o parte organică a comunităţii ecleziastice, ea este Biserică.

Simbolismul Scripturii implică o corespondenţă foarte intimă între diversele planuri, care apar ca expresii
diferite ale unei unice realităţi.

Astfel, Clement al Alexandriei numeşte comunitatea conjugală « casă a Domnului », nume clasic al
Bisericii şi îi aplică vorbele învăţătorului: « Sunt în mijlocul lor »; iar sfântul Ioan Gură de Aur
vorbeşte despre « biserica cea mică », despre « biserica domestică », ecclesia mikra, ecclesia
domestica.

Această concepţie provine din starea paradisiacă şi chiar de dinainte de aceasta.

Hermas şi Clement al Romei spuneau deja că lumea a fost creată în vederea Bisericii şi că Biserica există
de dinainte de crearea omului, astfel încât «Adam a fost creat după chipul lui Hristos, iar Eva, după chipul
Bisericii ».

«Dumnezeu a creat omul, bărbat şi femeie; bărbatul Îl reprezintă pe Hristos, femeia reprezintă
Biserica ».

De aceea, iubirea pre-eternă a lui Hristos este arhetipul căsătoriei şi există de dinainte de cuplul uman.
Înţelegem astfel mai bine afirmaţia sfântului Pavel din Efeseni 5 şi referinţa oricărei căsătorii la ceea ce el
numeşte « marele mister ».

Exactitatea uimitoare, la început, a ritualului ortodox se explică prin această referinţă: « Nici păcatul
originar, nici potopul nu au deteriorat cu nimic sfinţenia uniunii conjugale ».

Înţelepciunea rabinică, de asemenea, considera dragostea conjugală ca fiind unicul canal al harului, chiar
şi la păgâni. Şi, potrivit doctrinei ortodoxe, Hristos nu a instituit sacramentul mariajului, însă prezenţa sa la
nunta din Cana a confirmat instituţia paradisiacă.

Nunta din Cana

În chiar comentariul său asupra nunţii din Cana, sfântul Ioan Gură de Aur degajă puternica afinitate dintre
simbolurile care vorbesc despre Biserică şi despre căsătorie în acelaşi timp.

Materia miracolului înfăptuit – apa şi vinul – se referă la botez şi la euharistie şi trimit la naşterea Bisericii
pe Cruce: « Din locul străpuns au curs sânge şi apă »; aceasta este esenţa euharistică a Bisericii.

Regăsim aceeaşi imagine în sacramentul căsătoriei, scoasă în relief de ritul caldean: « Mirele este
asemănător arborelui vieţii în Biserică. Mireasa este asemănătoare unei cupe de aur fin, debordând de lapte
şi stropită cu picături de sânge. Fie ca Treimea Sfântă să rămână mereu în locuinţa lor nupţială ».

Astfel, o legătură sacralizată uneşte miracolul din Cana, Crucea şi Potirul euharistie şi le face să conveargă
spre cupa comună din care mirii beau în timpul ceremoniei sacramentale. Cu cât mai puternică este legătura
mirilor întru Hristos, cu atât mai mult cupa lor comună, măsură a vieţii şi chiar a fiinţei lor, se umple cu
vinul din Cana, devine miracol euharistie, semnifică transformarea lor în « fiinţa cea nouă », reminiscenţă
a paradisului şi prefigurare a împărăţiei.

De fapt, pentru sfântul Ioan Gură de Aur schimbarea miraculoasă a apei în vin oferă « imaginea cheie » a
iubirii conjugale: apa pasiunilor naturale se schimbă în vinul nobil al noii iubiri, charismatică şi castă.

Castitatea conjugală transcende elementul fiziologic şi se înrudeşte cu structurile spiritului. În

geniala sa dialectică asupra circumciziei, sfântul Pavel substituie noţiunii fiziologice de «carne
circumcisă» noţiunea meta-fiziologică, a «inimii circumcise». Aceasta este exact perspectiva Noului
Testament, precum şi cea a patristicii asupra Căsătoriei.

În sfârşit, la Cana, Iisus « Îşi manifestă slava » (Ioan 2, 11) în cadrul unei ecclesia domestica. Potrivit
tradiţiei liturgice şi iconografice, Hristos este acela care prezida nunta din Cana; mai mult, El este unicul
Mire al fiecărei nunţi.

Icoana nunţii din Cana reprezintă în mod mistic căsătoria Bisericii şi a oricărui suflet cu Mirele divin. Prin
sacrament, orice cuplu se însoţeşte cu Hristos!

De aceea, iubindu-se unul pe celălalt, soţii Îl iubesc pe Hristos.

« Dă Doamne ca, iubindu-ne unul pe celălalt, să Te iubim pe Tine din ce în ce mai mult».

Din acest moment, orice clipă a vieţii conjugale devine doxologie, cântare de laudă, cântare duhovniceasă,
ofrandă totală a fiinţei conjugale lui Dumnezeu (cf. 2 Co. 11, 2; 1 Co. 10, 31; Col. 3, 17).

Fundamentul penticostar

Darul Duhului în ziua Rusaliilor este cel care a desăvârşit constituirea Bisericii. Efuziunea continuă a
Duhului Sfânt face din fiecare credincios o fiinţă charismatică, penetrată în întregime, suflet şi corp, de
darurile Duhului.

Sacramentul căsătoriei fondează Biserica domestică şi, reprezintă, în cadrul acesteia, evenimentul
Pogorârii Duhului Sfânt.
În inima sacramentului se află epicleza, adică rugăciunea prin care se cere Tatălui trimiterea Sfântului Duh:
«Doamne, Dumnezeul nostru, încununează-i (pe miri) de slavă şi cinste ».

Aceste cuvinte marchează momentul coborârii Duhului Sfânt şi reprezintă răspândirea Lui asupra cuplului
conjugal. Cerând încununarea mirilor, epicleza se referă la rugăciunea sacerdotală a Domnului: « Eu le-am
dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una »(Ioan 17, 22). Astfel, logodnicii sunt încununaţi
de slavă pentru a nu fi decât unul, într-o communio sanctorum a Bisericii.

Această formulă a epiclezei conjugale prezintă un mare interes biblic. O vom regăsi în toate momentele
decisive ale destinului omenesc. La începutul Istoriei, în momentul creaţiei omului, Dumnezeu « l-a
încununat cu slavă şi cinste » (Psalmi 8, 6; Evrei 2, 7); la cealaltă extremitate a Istoriei, intrând în noua
Cetate, « neamurile îi vor aduce slava şi cinstea » (Apoc. 21, 26), comorile şi darurile împlinirii totale.

Chiar această formulă, care leagă promisiunea şi împlinirea, Raiul şi împărăţia, este cuvântul care operează
taina căsătoriei.

Starea conjugală apare astfel ca fiind punctul de legătură între alfa şi omega destinului omenesc.

« Har paradisiac »

La acest nivel se plasează tradiţia asupra « harului paradisiac », la care se referă Clement al Alexandriei.
Mai presus de cădăre, acest har oferă şansa de a trăi încă, pe pământ, ceva din bucuria edenică.

Fără iubirea primului cuplu, raiul nu ar fi în mod deplin un rai. Fără această bucurie care izbucneşte în
primele cuvinte pe care Adam le adresează Evei: « Aceea este came din carnea mea » (Facerea 2, 23),
căsătoria nu ar fi în mod deplin o căsătorie.

La Cana, ca şi la fiecare nuntă creştină, Verbul şi Duhul sunt prezenţi şi de aceea se bea noul vin; şi acest
vin al miracolului acordă o bucurie care nu este numai pământească. Aceasta este « sobra beţie» a
Apostolilor în ziua Rusaliilor.

Ritul căsătoriei cântă această fericire şi o înalţă la nivelul bucuriei divine: «Şi cum se bucură mirele de
mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine » (Isaia 62, 5).

Şi aceasta pentru că, printre toate legăturile terestre, numai căsătoria prezintă o plenitudine în sine.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: « Cel care nu este legat prin legături de căsătorie nu posedă în sine
totalitatea fiinţei sale, ci numai o jumătate: bărbatul şi femeia nu sunt două, ci o singură fiinţai».

Căsătoria restituie omului natura sa originară, iar pluralul conjugal anticipează şi prefigurează nu un cuplu
sau altul, ci Masculinul şi Femininul în totalitatea lor, Adam-ul reconstituit şi împlinit al împărăţiei.

Sfântul Clement al Romei citează un agrafon despre conţinutul eschatologic al căsătoriei.

La întrebarea Salomeei: « Când va veni Domnia? », Domnul ar fi răspuns: «Atunci când doi vor fi
unul».
Revelaţia plenitudinii conjugale se plasează în timpurile din urmă şi se constituie în semn al apropierii
împărăţiei, anunţă că a sosit pentru Biserică ceasul trecerii sale în secolul viitor.

Marana Tha, « Vino, Doamne » este pentru acelaşi motiv rugăciune a Bisericii şi a comunităţii conjugale.

Îndrăgostiţii privesc împreună spre Orient, spre Cel ce vine. Orizonturile terestre nu limitează cu nimic
ascensiunea comună a soţilor spre Casa Tatălui. Există o dimensiune cerească şi profetică a căsătoriei care-
i conferă întreaga măreţie.

Asceza conjugală

Însă orice bucurie adevărată, orice înălţare se situează la limita unei suferinţe; liturghia încununării vorbeşte
neîncetat despre acest lucru. Numai cununa de spini a Domnului dă sens tuturor celorlalte cununi.
Potrivit sfântului Ioan Gură de Aur, cununa logodnicilor evocă pe cea a martirilor şi ne învaţă asceza
conjugală. Din dragostea reciprocă a soţilor se înalţă rugăciunea slujbei martirilor: « Pe tine, Domnul meu,
te doresc; căutându-te, mă lupt şi mă sacrific împreună cu tine, pentru a trăi în tine ».

Cameea vechilor verighete reprezenta doi soţi din profil, uniţi prin cruce.

Iubirea perfectă este iubirea crucificată. «În căsătoria ta, nu drumul este greu, ci greul îţi este drum »
(Kierkegaard). De aceea, căsătoria este un sacrament care are har şi în care liturghia face neîncetat rugăciuni
pentru «dragostea perfectă ».

« Dă-ţi sângele tău şi primeşte Duhul », acest aforism monastic se aplică, din aceleaşi motive, şi stării
conjugale.

Asceza conjugală are, printre altele, privilegiul şi vocaţia să arate că «păcatul carnal » nu este nicidecum
un păcat al cărnii, ci un păcat al spiritului contra cărnii.

Fiinţa conjugală atinge cerul, şi aceasta nu din punct de vedere poetic, nici platonic, nici precum o face
pustnicul, într-un mod spiritual, ci ontologic, prin charismă sfinţeniei conjugale.

Potrivit vechii tradiţii, se aştepta cea de-a şaptea zi pentru a ridica cununile; acest răstimp consacrat
rugăciunii pregăteşte pentru misterul iubirii. Şi în mediile fidele ale tradiţiei, soţii plecau într-o mănăstire,
pentru a petrece acest răstimp printre călugări sau călugăriţe.

Aceste zile de abstinenţă iniţiau în stăpânirea trupului şi în Sacramentul conjugal. Ce distanţă între aceste
momente de veghe iniţiatică şi banchetele noastre cu ocazia nunţii, din care iubirea iese cei mai adesea
rănită şi în care caracterul eclezial al misterului se vede profanat!

Noi dimensiuni

Liturghia Rusaliilor descoperă dimensiuni nebănuite ale timpului, ale fiinţei şi ale existenţei. Ea reprezintă
trecerea de la starea de captivitate la starea de « nouă creatură ». Mai mult încă: celebrarea sărbătorii nu
numai că anunţă aceste noi dimensiuni, dar ea chiar le vehiculează. Trebuie să fim atenţi la acest simbolism.
Evanghelia nu încetează să ne avertizeze: « Cine are urechi de auzit, să audă » (Matei 11, 15, 13, 9. 43;
Marcu 4, 9; Luca 8, 8; 14, 35). Deşi invizibil, există un abis interior între fiinţa celui botezat şi a celui
nebotezat.

Chiar aceste noi dimensiuni condiţionează existenţa « bisericii mici », conjugale. Biserica acordă
charismele sale pentru a fi trăite şi pentru a spori fiinţa cuplului.

Marele sfânt rus, Serafim de Sarov, vedea scopul vieţii creştine în dobândirea darurilor Sfântului Duh.

Comentând parabola fecioarelor, el spunea că fecioarele nebune erau cu certitudine fiinţe virtuoase, pentru
că erau « fecioare», dar felinarele lor goale le arătau preocupate să cucerească virtuţi morale, fară a se
preocupa să câştige darurile Sfântului Duh şi să devină « fiinţe charismatice ». Însă, în Biserică orice
charismă este dată pentru a îndeplini o funcţie în serviciul întregului Corp. Orice charismă are un scop
apostolic.

Mesajul secret de la Rusalii

Celebrarea liturghiei de Rusalii conţine un mesaj secret cu o foarte mare semnificaţie şi care are relaţie cu
charismele conjugale. Este singura zi din an când Biserica se roagă pentru toţi morţii de ia crearea lumii
încoace şi autorizează chiar şi rugăciunea pentru cei sinucişi.

În excesul milosteniei sale, sărbătoarea ne plasează în faţa misterului infernului. Nu este vorba aici despre
elementul doctrinar: despre eternitatea infernului sau despre destinul ultim al damnaţilor. Este vorba de
atitudinea orantă a celor vii, singura posibilă în faţa misterului de nepătruns. Fără să prejudicieze nimic,
liturghia îşi dublează rugăciunea sa pentru toţi cei vii şi pentru toţi cei morţi.

Ce înseamnă de fapt infernul? Este locul din care este exclus Dumnezeu.
Din acest punct de vedere, lumea modernă în ansamblul ei se prezintă chiar sub acest aspect infernal. Există
aici o mare întrebare adresată oricărui credincios: ce trebuie făcut în faţa acestei lumi demonice?

Se pare că atitudinea creştinului poate găsi un indiciu precis într-o foarte veche tradiţie evocată de sfântul
Ioan Gură de Aur: în timpul celebrării botezului, cel care este botezat moare împreună cu Hristos şi, de
asemenea, coboară cu El in infern şi, precum Hristos care a înviat din morţi, poartă asupra lui destinul
păcătoşilor.

Cât de puternic este acest apel de a-L urma şi noi pe Hristos în coborârea Sa în infernul lumii moderne; de
a coborî nu ca « turişti », după cum spunea Peguy cu referire la Dante, ci ca martori ai luminii Iui Hristos!

Un text liturgic din Vinerea Sfântă descrie coborârea în infern şi urcarea lui Hristos,«ieşind din infern ca
dintr-un palat nupţial ». Se poate discerne un apel foarte precis adresat soţilor creştini: trebuie să-şi creeze
« un raport nupţial » cu lumea, chiar şi mai ales cu lumea sub aspectul ei infernal şi să intre în ea ca într-un
« palat nupţial », pentru că, potrivit expresiei lui Isaac Sirul, păcatul esenţial al lumii este de a fi insensibil
faţă de Cel înviat, cuplul creştin trebuie să încerce să sensibilizeze lumea şi omul modern în ceea ce-L
priveşte pe Cei Înviat.

Mai mult ca oricând, orice casă creştină reprezintă înainte de toate un semn de unire, o legătură între
Templul lui Dumnezeu şi civilizaţia fără Dumnezeu.

Sacerdoţiul conjugal

Cum vor exercita însă soţii această influenţă decisivă asupra lumii? Prin sacedoţiul lor conjugal. Şi acest
sacerdoţiu se articulează prin charismele particulare ale bărbatului şi ale femeii.

Bărbatul este o fiinţă extatică: Iese din sine şi se prelungeşte în lume prin intermediul instrumentelor, prin
intermediul actelor sale.

Femeia este o fiinţă en-statică; ea nu este act, ci fiinţă; ea este întoarsă către propria sa profunzime, se
interiorizează, asemănătoare Fecioarei care, păstra cuvintele divine în sufletul său; ea se prezintă în lume
prin totală dăruire de sine.

O frescă din catacomba sfântului Calist îl arată pe bărbat cu mâna întinsă asupra ofrandei şi
celebrând euharistia; în spatele lui se află femeia cu manile încrucişate în rugăciune, orantă.

Dacă propriul bărbatului este acţiunea, cel al femeii este faptul de a fi.

Lăsat de unul singur, bărbatul se rătăceşte în abstracţii şi obiectivări; degradat, el devine degradant şi
construieşte o lume dezumanizată.

A proteja lumea, bărbaţii şi viaţa în calitate de mamă şi nouă Evă, a-i purifica în calitate de Fecioară
– aceasta este vocaţia oricărei femei. Ea trebuie să convertească bărbatul la funcţia sa esenţialmente
sacerdotală: să pătrundă din punct de vedere sacramental elementele acestei lumi şi să le sfinţească,
să ie purifice prin rugăciune.

Orice creştin este invitat de Dumnezeu să-şi trăiască credinţa: să vadă ceea ce nu se vede, să
contemple înţelepciunea lui Dumnezeu în absurditatea aparentă a istoriei, să devină lumină,
revelaţie, profeţie, să-i urmeze pe cei « violenţi » care iau cu asalt cerul şi să pună mâna pe împărăţie
(Matei 11, 12).

Astfel, Duhul Sfânt dă naştere harului sacerdotal al soţilor şi tandreţei materne a femeii; el îi deschide
asupra lumii pentru a-l elibera pe aproapele şi pentru a-l restitui lui Dumnezeu.

Dacă un călugăr transcende timpul, cuplul creştin produce transfigurarea timpului. Fiinţa conjugală se
aprofundează, devine o epifanie, un loc al prezenţei singurului Prea-Iubit şi punctul de plecare al ascensiunii
comune, împreună cu El şi spre El către Casa Tatălui.

Evanghelia după sfântul Ioan (13, 20) reaminteşte un cuvânt al Domnului, cel mai profund care a fost
probabil adresat Bisericii: « Cine primeşte pe acela pe care-l trimet Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă
primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimes pe Mine ». Aceste cuvinte se adresează şi «bisericii mici
» pe care o reprezintă orice cămin creştin. Ele vor să spună că destinul lumii este dependent de atitudinea
creatoare a Bisericii, de arta sa de a primi şi de a se face primită, de harul sfinţilor săi. Această artă semnifică
lucrul cel mai simplu şi, în acelaşi timp, cel mai înalt: recunoaşterea prezenţei Domnului în orice fiinţă
omeneasca.

O secretă germinaţie se petrece în interiorul Bisericii, pregătind primăvara Duhului, această sărbătoare în
care dragostea nupţială faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul său se împlineşte în sfârşit în fiecare cuplu şi
în fiecare suflet omenesc care vrea să o primească.

Fericirea pascală se răspândeşte în noi armonii. În faţa pesimismului şi uzurii timpului se ridică vorbele lui
Origene: « Biserica este plină de trinitate ».

La orice slăbire a efortului răspund cuvintele magnifice ale Sfântului Grigorie de Nyssa: « Puterea divină
este capabilă să inventeze o speranţă acolo unde nu mai există speranţă şi să inventeze o cale în imposibil
».