CÂT DE VECHE ESTE BISERICA DUMNEAVOASTRĂ?

Dacă sunteţi luteran, religia Dvs. a fost întemeiată de către Martin Luther, un fost călugăr din Biserica
Catolică, în anul 1517.

Dacă aparţineţi de Biserica Angliei, religia Dvs. a fost înfiinţată de către Regele Henric al VIII-lea, în
anul 1543, deoarece Papa nu i-a acordat divorţul şi dreptul de a se recăsători.

Dacă sunteţi presbiterian, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către John Knox în Scoţia, în
anul 1560.

Dacă sunteţi protestant episcopalian, religia dumneavoastră este o ramură a Bisericii Angliei, înfiinţată
de către Samuel Seabury în Coloniile Americane, în secolul al XVII-lea.

Dacă sunteţi congregaţionist, religia Dvs. îşi are originea în Olanda, în anul 1582, prin Robert Brown.

Dacă sunteţi metodist, religia dumneavoastră a fost lansată de către John şi Charles Wesley în Anglia
anului 1744.

Dacă sunteţi unitarian, atunci Theophilus Lindley a fost cel care a fondat biserica Dvs. la Londra, în
anul 1774.

Dacă sunteţi mormon (Sfinţii zilei de pe urmă), religia Dvs. a pornit de la Joseph Smith, în anul 1829,
la Palmira, N.Y.

Dacă sunteţi baptist, datoraţi principiile religiei dumneavoastră lui John Smyth, care a propovăduit-o la
Amsterdam în anul 1605.

Dacă sunteţi din Biserica Reformata Olandeză, recunoaşteţi ca fondator pe Michaelis Jones, deoarece
el a fondat această religie la New York, în anul 1628.

Daca vă rugaţi împreună cu Armata Salvării, secta dumneavoastră a început cu William Booth, la
Londra, în anul 1865.

Dacă sunteţi creştin scientolog, Dvs. aveţi anul 1879 ca dată a apariţiei acestei religii şi pe dna Mary
Baker drept fondatoare.

Dacă aparţineţi uneia dintre organizaţiile religioase precum "Biserica din Nazaret", "Evanghelişti
penticostali", "Biserica sfinţeniei", "Biserica preregrină a sfinţeniei", "Martorii lui Iehova", religia Dvs.
este una din sutele de noi secte fondate de oameni în secolul trecut.

Dacă sunteţi catolic, ştiţi că religia Dvs. a fost întemeiată în anul 33, de către Isus Cristos, Fiul lui
Dumnezeu şi că a rămas aceeaşi Biserică.
 Creştinism
pr. Eugen Popa
achizitionare: 22.08.2003; sursa: Casa de Editură Viaţa Creştină

"Creştinismul nu este o simplă punere în valoare a culturilor anterioare, dar nici radicala lor repudiere.
El se naşte în afara evoluţiei culturale aducând acesteia forţe noi, de noi idei şi noi energii".

pr. Eugen Popa

o Originalitatea creştinismului
o Originea creştinismului
o Creştinismul în istorie
o Concluzii

ORIGINALITATEA CREŞTINISMULUI

Marile religii

Marile religii pe care istoria le consemnează sunt: taoismul şi confucianismul (în India), islamismul (în
Arabia), creştinismul - moştenitorul religiei israelite - (în Palestina).

Este de notat însă că taoismul şi confucianismul nu fac altceva decât să dea impuls tendinţelor proprii
civilizaţiei chineze; brahmanismul nu este altceva decât consacrarea religioasă a castelor sociale din
India, iar budismul reprezintă tentativa de a sfărâma acest sistem; islamismul nu este decât religia
nomazilor cuceritori şi justificarea războaielor şi a pretenţiei de dominaţie universală.

Creştinismul însă este cu totul altceva [1]. El nu este o simplă punere în valoare a culturilor anterioare
(nici chiar a celei evreieşti, cu atât mai puţin a celor indiene), dar nici radicala lor repudiere. El se
naşte în afara curentelor culturale, cu toate că, odată născut, pătrunde până în sânul evoluţiei
culturale, aducând acesteia forţe noi, nu de ordin material, ci noi idei şi noi energii.

Ce are creştinismul faţă de celelalte religii şi cum a influenţat el cultura omenirii?

Orice om simte, într-o oarecare măsură, suferinţa vieţii. Toţi încearcă, fiecare în felul său, să scape de
mizerie, de nemulţumire, de durere. Variate atitudini personale fac acest efort de eliberare din
suferinţă.

Mântuirea omului...

În omenire au apărut, însă, atitudini mai vaste de mântuire, în care se găsesc multe milioane de
oameni. Sunt marile religii, amintite, la care adăugăm umanismul occidental, marxismul şi
creştinismul.

... în brahmanism şi budism

Aceste religii sunt căi de mântuire din suferinţa vieţii, fundamentate pe experienţa mizeriei maselor de
indieni. Căile de ieşire din această mizerie sunt contemplaţia şi asceza. În felul acesta mizeria este
depăşită în inima unor oameni, care se pot dedica acestor mijloace, dar ea continuă să stăpânească
marea mulţime de oameni, deoarece în religiile indiene nimeni nu este îndemnat să lupte pentru
îmbunătăţirea lumii. Lumea este o aparenţă, iar omul trebuie să aştepte veşnicia, care nu este o
întâlnire în iubire, nici desăvârşirea persoanei, ci dizolvarea impersonală în Tot.
... în islamism

Islamismul are o atitudine contrară. Pentru el, viaţa omului pe pământ nu este o aparenţă. Ea e dată
de Allah cel unic şi milostiv, atotputernic şi bun. Totul depinde de el. Lumea nu are autonomie,
activitate proprie. Toate lucrurile, ca şi legile universului, depind de bunăplăcerea lui Allah, care dacă
vrea ca mâine lucrurile să fie altfel, toate se vor schimba. Dar Allah, care conduce totul este bun, şi de
aceea viaţa nu este numai suferinţă, ci şi plăcere şi bucurie. Existenţa pământească ideală, în bucurie,
se va continua în veşnicie. Islamismul este fatalist. Omul aşa cum este, voit de Allah, trebuie să se
resemneze, fără să poată face ceva pentru a se salva din mizerie.

... în umanism

Umanismul, ca un curent colectiv, nu se ocupă de Dumnezeu. Omenirea trebuie să ajungă la fericire

prin ea însăşi. Destinul fatal, ca şi mizeria, trebuie combătute cu toate mijloacele ştiinţei şi tehnicii.
Dacă omul este numai om, umanismul îi închide orice cale de a ieşi, de a evada din el însuşi, de a se
depăşi. Nevoia adâncă a omului de a trăi, nevoia de veşnicie, de iubire perfectă, rămân nerealizabile.
Dar omul vrea să ştie pentru ce trăieşte, mai ales în momentele în care viaţa îi apare bună şi plină,
aşa cum acel umanist care, după o discuţie prelungită întreaga noapte, pentru a-şi opri prietenul de la
sinucidere, reîntors acasă fericit, zice: "Simţeam nevoia să mulţumesc cuiva. Poate celui care se
numeşte Dumnezeu". Pentru umanism, problema binelui este gravă. De unde se naşte binele, ce rost
are? Este destinat să dispară deodată cu moartea? Cine ne va mântui de o existenţă care ne cere mai
mult decât dă? Subliniind măreţia de a fi om, umanismul îl închide în fatalul destin de a fi numai om şi
nimic mai mult. Nu poate oferi omului decât perspectiva unui posibil şi gradual progres al omenirii,
omenire care se stinge cu fiecare singură persoană.

... în marxism

O determinantă formă a umanismului este marxismul, care se numeşte în mod expres o doctrină de
eliberare. Dar salvarea omului nu se găseşte în dizolvarea în Tot, şi nici în simpla acceptare a
condiţiei umane. Marx vede mântuirea în revenirea la atitudinea originară a omului faţă de muncă. E
natural ca omul să rămână în posesia propriului său lucru, în care s-a pus pe sine însuşi. Posedându-
l, folosindu-l şi bucurându-se de el, omul rămâne el însuşi. Nu se înstrăinează, nu se alinează.

În lumea capitalistă, unii se îmbogăţesc fără muncă prin lucruri pe care alţii şi-au pus propriul lor eu
muncindu-le şi, deci, nu se găsesc ei în ele. De aceea se alienează.

La fel şi muncitorul exploatat se alienează şi el, deoarece se pune pe sine, prin muncă, într-un bun pe
care nu-l poate poseda, de care nu se poate bucura. Deodată cu lucrul în care s-a pus pe sine, se
înstrăinează în mâinile patronului. Din această situaţie, ieşirea, salvarea, nu poate veni decât prin
muncitori. În ei stă mântuirea omului. Când omul va ajunge să lucreze ce-i place şi să se bucure de
propria sa muncă, atunci va fi fericire pe pământ. Omul nu se va mai aliena ocupându-se de probleme
referitoare la viaţă, la moarte, la Dumnezeu. Va fi fericit: om nou, neînstrăinat în lucruri, nici de alţii, cu
care va trăi în armonie.

Dar până să se ajungă aici trebuie înfruntate crize. Proletariatul trebuie să facă revoluţie, să predice
lupta de clasă, să-şi facă drum prin istorie. Progresul omenirii se desfăşoară pe baza unor legi,
procesul fiind inevitabil.

Dar oare această mântuire, anunţată de marxism, aduce biruinţa asupra fatalităţii destinului?
Materialismul istoric afirmă că da, pentru că oferă omului un viitor de eliberare şi posibilitatea de
acţiune.
Însă, în acest proces istoric spre eliberare, omul nu este decât un inel. Eul fiecărei persoane se
dizolvă în comunitate, în omenire, în tot. Practic, aceasta înseamnă că individul poate fi sacrificat
pentru întreg. În cazul în care cursul istoriei cere ca un individ să fie lichidat, nimeni nu mai este în
siguranţă. Acest curs al istoriei este un destin fatal pe care nimeni nu-l poate evita. Omul e numai om;
cine-l va salva? Tendinţele şi nevoile cele mai adânci ale persoanei omeneşti rămân în afara câmpului
de vedere sociologic al marxismului. Persoana umană e considerată numai ca agent de forţă socială.

... în creştinism

În creştinism soarta omului e revelată de Dumnezeu, prin Isus Cristos. Dar oare Cristos a biruit fatalul
destin al omului? Rădăcina fatalului destin se găseşte în om. Nu ceva în afara noastră (o decizie
arbitrară a lui Allah), nu "karma", nici dialectica istorică nu sunt destinul omului, nici ceva ce aparţine
colectivităţii, ci doar liberei responsabilităţi, adică păcatul. Omul are de ales: sau învinge păcatul, sau
cade în el [2].

Păcatul - refuzul iubirii, ruperea legăturilor fireşti dintre creatură şi Creator, închiderea într-un egoism
ce nu cunoaşte în relaţia cu altul decât independenţă şi supremaţie - este considerat de creştinism ca
fiind cel mai mare rău al omenirii, nu numai rău, dar răutatea însăşi, izvor din care se nasc atâtea
nedreptăţi, atâtea umiliri şi suferinţe. Răutatea voinţei unei fiinţe libere este mai mult decât
imperfecţiunea omului (budism), mai mult decât transgresiunea unei legi superioare (islamism), sau o
ofensă adusă unui om (umanism) sau societăţii (marxism): este o ofensă adusă Creatorului de care
depindem cu întreaga noastră fiinţă şi viaţă: ofensă adusă Iubirii. Cine păcătuieşte, caută ceva ce este
în contrast cu iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (iubire reclamată de schema celor zece
porunci); omul se caută pe sine, desprinzându-se de întregul de care-l leagă iubirea. De aceea
păcatul este în afara ordinei. Este dezordinea care înjoseşte pe om şi se propagă în lume. În lumea
care tinde spre progres, păcatul este obstacolul progresului individual şi colectiv.

Creştinismul este religia mântuirii din păcat.

Creştinismul învaţă că omul e responsabil de faptele sale - deoarece omul e persoană liberă - dar, pe
de altă parte, afirmă că omul e incapabil să-şi realizeze propria mântuire. Omul singur nu poate
restabili contactul cu Dumnezeu, întrerupt prin păcat. Şi atunci, "Cine mă va izbăvi de trupul morţii
acesteia?", se întreabă Sfântul Pavel (Romani 7, 24). Dar tot el răspunde: "Darul lui Dumnezeu prin
Isus Cristos, Domnul nostru". Isus ne ridică deasupra incapacităţii noastre, prin darul Spiritului Sfânt.
Această ridicare este o nouă naştere. Este biruinţa asupra păcatului; e viaţa cu Dumnezeu: este
eliberarea de la moarte.

Dar lucrarea lui Dumnezeu nu-l dispensează pe om de responsabilitate, de stăruinţă spre progres.
Dimpotrivă, ne lasă liberi pentru a opera în mod personal, folosind toate mijloacele potrivite, pentru
bunătate, pentru iubire, pentru ca să depăşim păcatul, mizeria şi răul. Creştinismul exclude fatalismul.
Nu trebuie să ne resemnăm în faţa păcatului sau a răului. Dumnezeu nu vrea răul şi ne cere să luptăm
împotriva lui, chiar până la moarte. Este porunca lui Dumnezeu dată omului care înaintează în istorie.

Uneori, în decursul istoriei, creştinismul - mai ales în unele grupări protestante şi sectare - a alimentat
mentalităţi fataliste în legătură cu destinul nostru pământesc. Perspectiva cerului i-a făcut pe unii să
lupte numai împotriva păcatului personal, nu şi împotriva mizeriei colective. Dar conştiinţa
responsabilităţi de "a stăpâni pământul", a fost mereu prezentă în creştinism. Ea punea lumea în
mâna omului, şi nu întâmplător dominarea asupra forţelor naturii, numit ştiinţe naturale şi tehnice, a
apărut în lumea creştină. Chiar dacă au existat creştini care s-au opus dezvoltării ştiinţei, aceasta şi-a
avut originea şi s-a dezvoltat într-o viziune creştină a lumii.

Mesajul lui Cristos

Cu tot progresul şi iniţiativa personală, în faţa multor păcate şi suferinţe, omul rămâne neputincios.
Mesajul lui Cristos înfruntă oare nenorocirea?
Isus a făcut ceea ce nimeni pe lume n-a făcut. Nici Budha, nici Mohamed, nici Marx. Isus a înviat din
morţi! Mesajul Noului Testament este că Isus trăieşte! Prin El, păcatul şi moartea au fost învinse.
Dragii noştri dispăruţi din viaţa aceasta trăiesc. Nu absorbiţi în Tot sau în colectivitate ci, împreună cu
Isus, într-o viaţă proprie şi iubire personală.

Fără înviere, creştinismul nu are sens. Învierea înseamnă că ceea ce a început pe pământ va fi
transformat în slavă.

Dar Evangheliile spun că am fost mântuiţi nu numai prin învierea lui Isus, ci şi prin moartea Sa.
Misterul Pascal are aceste două feţe nedespărţite: moartea şi învierea; nu există înviere dacă n-a
precedat moartea, şi nu există moarte care să nu ducă la înviere.

În Isus se arată iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu L-a pedepsit. Făcându-Se Om, Fiul lui
Dumnezeu a acceptat în mod voit moartea la care l-a dus învăţătura Sa despre Împărăţia lui
Dumnezeu, învăţătură primită cu atâta ostilitate. În lumea fără iubire, Isus este iubirea; într-o lume
nedreaptă, El trăieşte corect; într-o lume rebelă, El se face ascultător; în mijlocul poporului ales El se
prezintă ca Mesia anunţat de profeţi. Dar această cale nu era pe placul oamenilor legaţi de pământ,
dornici de o eliberare naţională, avizi după măriri şi bogăţii. De aceea L-au omorât. Apostolii au înţeles
misterul ascuns în această moarte, de care vorbeau profeţii Vechiului Testament (Isaia 42, 1-9; 49, 1-
6; 50, 4-11; 52, 13-53), se înscrie în planul lui Dumnezeu. Acceptând moartea, ca reprezentant al
oamenilor păcătoşi, Isus se roagă Tatălui şi cere iertare pentru ei. Astfel, El a ispăşit păcatul în faţa lui
Dumnezeu şi a suferit pentru păcătoşi graţia care-i duce la viaţa de veci.

Isus ne mântuieşte nimicind răul şi păcatul din rădăcină, făcându-Se ascultător până la moarte. El ia
asupra Sa păcatele oamenilor. Prin întrupare, El devine o parte din lumea păcătoasă, pe care e
dispus să o mântuiască chiar prin moarte.

Prin mântuirea adusă de Isus, noi ştim că păcatul, moartea, nereuşita, nu sunt ultimele cuvinte,
deoarece din ele Dumnezeu poate face să izvorască viaţa. Destinul omului nu este o fatalitate rea, ci
viaţă şi lumină.

Chiar atunci când creştinul nu mai poate face nimic în faţa dezastrului şi a morţii trupeşti, el speră să
primească viaţa, speranţă garantată de Domnul său înviat.

Creştinul susţine că mântuirea este pentru toţi oamenii. Nu numai pentru Biserică, ci prin ea.

Numai Isus Cristos poate satisface cele mai profunde aspiraţii ale omului care vrea să păşească peste
fatalitatea destinului, care vrea să fie total mântuit, care vrea să fie curat, bun, care vrea ca iubirea să
fie scopul şi raţiunea întregii sale vieţi.

Numai în învăţătura creştină, inspirată de Spiritul lui Cristos, se poate găsi baza a tot ceea ce este
bine în lume: înţelepciunii hinduiste (cuprinsă în Bhagavadgita), binefacerii budiste, legăturii dintre
Dumnezeu şi om (redusă la simpla ascultare, nu la comuniune, ca în islamism), ca şi elementelor
creştine ce se găsesc în umanism şi marxism.

Cale spre progres

Dacă mulţi occidentali visează să meargă în Orient la măreţele prime sanctuare din lume ca să-şi
reaprindă credinţa în viaţă, găsesc doar coloane impresionante însă neputincioase să suporte elanul
actual al lumii noastre, după cum observă Teilhard de Chardin. "Grandoarea incomparabilă a religiilor
din Orient este de a fi vibrat ca nici o altă religie spre Unitate. Dar, pentru a atinge această Unitate,
înţelepţii budişti au considerat că omul trebuie să renege pământul, pasiunile, frământările şi efortul
său... De drept, doctrina lor este una de pasivitate, de aşteptare, de fugă de lucruri; de fapt, însă, este
o doctrină moartă sau inoperantă. Tocmai contrariul a ceea ce aşteaptă adevărata mistică umană,
născută în Occident.
Creştinismul, în ciuda unor aparenţe pe care şi prietenii şi adversarii săi le place să le accentueze,
este religia progresului universal. Fără îndoială că şi creştinismul, ca şi budismul, predică dezlipirea,
asceza şi, odinioară, a populat deşerturile, a produs sfinţi şi a dictat pagini ce te fac să te gândeşti la
viaţa şi învăţătura fachirilor. Dar în creştinism este mai profundă credinţa în învierea Pământului decât
admiraţia pentru stiliţi. Creştinismul bine instruit nu se simte dezorientat printre marile curente ale
gândirii moderne, ci se dezvoltă în toată libertatea ca într-un mediu natal" (II, p. 139-140), în acest
mediu în care Fiul lui Dumnezeu S-a coborât, S-a întrupat, a trăit şi a murit.

De aceea "crucea nu este umbra morţii, ci semnul progresului. Creştinismul nu ne face neumani ci
supraumani. De aceea, el rămâne acceptabil ca şi credinţă, pentru o generaţie care cere religiei nu
numai să ne facă înţelepţi şi să ne lege rănile, dar să facă din noi critici, entuziaşti, cercetători,
cuceritori" (II, p. 124).

Crucea, semnul distinctiv al creştinismului "nu este numai semnul ispăşirii, ci semnul dezvoltării prin
suferinţă. Resemnarea nu e decât forma ultimă a luptei împotriva răului, transformarea în Dumnezeu a
învingerilor inevitabile" (II, p. 162).

Drum spre Dumnezeu

Ca şi iudaismul, dar mai mult decât acesta, creştinismul este religia care descoperă drumul care duce
la Dumnezeu cel viu. Religiile păgâne nu ne spun ce este Dumnezeu. Adorând pe Marte sau pe
Venus, cei vechi se adorau pe ei înşişi. Este veşnica tendinţă a omului de a se considera pe sine
centrul lumii, şi de a glorifica instinctele, chiar cele mai obscure. Ori, dorinţa şi instinctul sunt iluzii.
Religia şi iubirea păgână sunt în ele însele iluzii. Creştinismul vrea să ne pună în adevăr, adică să
facă adevărate relaţiile noastre cu Dumnezeu, cu alţii; să facă iubirea adevărată. Pentru a face
adevărată iubirea, nu există altă normă decât purificarea dorinţei. E ceea ce ne învaţă şi religiile
orientale, ceea ce ne spune şi filosofii când cer înţeleptului să ne scape de iluzii şi să caute Frumosul,
Adevărul, Binele şi Unul (Platon şi Plotin). Această căutare este însă zadarnică în afara Fiului lui
Dumnezeu, Isus Cristos, "calea, adevărul şi viaţa".

Creştinismul nu se poate separa de Cel ce l-a generat, Isus Cristos. Creştinismul nu este rodul unui
efort omenesc; el nu este o religie în sensul în care Marx spunea că omul creează religia.
Manifestarea lui Dumnezeu nu este în primul rând în cosmos (ca în religiile naturale), nici în conştiinţă
(ca în pietism), ci în Istoria omenească, în care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a făcut Om, ca pe
om să-l ducă la Dumnezeu.

Credinţă, nu suprastructură, nici ideologie

Aderarea minţii şi a voinţei la acest adevăr este credinţa. Creştinismul se bazează deci pe credinţă,
care este un act liber, consimţit în mod personal: răspunde conştient la o chemare. Chemarea este
revelaţia lui Dumnezeu prin Isus Cristos, revelaţie care trebuie să întâlnească efortul omului. Din
această întâlnire scânteiază credinţa.

De aceea creştinismul nu este o "suprastructură", adică absolutizarea unui anume angajament politic,
expresia religioasă a unui grup social sau armătura spirituală a unei determinate colectivităţi. El este
mai mult o chemare decât o programare, o ascultare, mai mult decât o interpretare marginală (III).

Deşi uneori creştinismul s-a compromis cu ideologia ambiantă, el nu este ideologie, deoarece credinţa
este o chemare acceptată şi nu o interpretare dedusă (aceasta poate fi teologia); el nu exprimă o
situaţie, ci răspunde unei interpretări divine; apoi, ea depăşeşte orice mesianism parţial. Credinţa în
Isus Cristos ne descoperă iubirea Lui, iar aceasta este universală. Orice iubire a cuiva care exclude
iubirea altuia nu este iubirea lui Cristos" (Madeleine Delvél, cit. III, p. 111).

Este adevărat că Împărăţia lui Dumnezeu este viitorul lumii, dar acesta nu înseamnă ideologie, adică
proiecţia iluzorie a unui viitor dorit. Creştinismul nu anulează istoria ci, dacă Cel înviat a proclamat
biruinţa Sa decisivă şi a asigurat reuşita Planului lui Dumnezeu, prin aceasta nu se suprimă procesele
terestre, biologice şi politice. Cunoaşterea sensului istoriei nu dă creştinismului cheia unui model
prefabricat, înlăturându-i povara care constituie riscul oricărei decizii istorice, ba chiar eventualul ei
eşec. "Ceva îi este promis; cineva îl aşteaptă după moarte, dar acesta nu e un stimulent sau un
tranchilizant. Creştinul posedă, în caritate, legea fundamentală a perfecţiunii omeneşti şi, deci, a
transformării lumii" (Constituţia Conciliului Vatican II "Gaudium et Spes"), dar el trebuie să alimenteze
acest foc cu hotărâri laborioase şi munci grele, care interzic orice triumfalism" (III, p. 112).

"Creştinismul este mult mai revoluţionar decât revoluţia care se împotmoleşte în biruinţa ei şi se
degradează în tiranie stabilită. El este mai pacific decât orice violenţă, deoarece el dezarmează
agresivitatea chiar în inima ei. El este mai universal decât orice coaliţie, chiar la scară internaţională,
deoarece el nu exclude pe nimeni de la oferta mântuirii. El este mai înnoitor decât orice renovări cu
suflu scurt, şi aminteşte oricărui pozitivism, atât celui de insurecţie, cât şi celui al ordinii, că Împărăţia
lui Dumnezeu nu este rodul nici-unui determinism. El înţelege să aprecieze, la nivelul său,
întreprinderile omeneşti, chiar cele mai inevitabile în aparenţă, oprindu-le să-şi confere o totală
nevinovăţie (şi cu atât mai mult o sacralizare), deoarece ele nu pot să nu se afunde în păcatul lumii.
Aşa făcând, creştinismul se prezintă ca unica Evanghelie, singură capabilă să reclame o adevărată
credinţă, în sensul cel mai strict al cuvântului" (III, p. 113).

NOTE

[1] "Trebuie recunoscute ca nereuşite încercările de a demasca şi înlătura învăţăturile morale ale
creştinismului pe calea declarării lor drept compilaţie, ca fiind lipsite de originalitate, de legătură cu
realitatea, de profunzimea dovezilor... Învăţătura morală creştină îşi are propria sa înfăţişare, specificul
său, psihologia sa, datorită cărora putem s-o deosebim de învăţătura morală stoică, budistă, iudaică,
neoplatonică, să deosebim şi logica şi psihologia ei" (V.N. Şerdakov, în Psihologia religiei, Ed.
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.155)

[2] În acest sens, păcatul e o noţiune exclusivă a religiei ebraico-creştine. În afara Bibliei nu se găsesc
decât tentative incerte referitoare la noţiunea păcatului.
Origine divină

Originea divină a creştinismului s-a manifestat, chiar de la naşterea sa, prin aceea că el n-a fost o
filosofie, n-a fost o noţiune, ci o revelaţie (pe care se bazează credinţa), şi o Biserică (de aceea nu se
poate vorbi despre creştinism fără a vorbi despre Biserică). El este predicarea lui Isus despre
Împărăţia lui Dumnezeu, nu împărăţia unui Dumnezeu apocaliptic, ci o împărăţie interioară şi
transcendentă, împărăţie revelată de Isus şi începută de El. Isus este adevărul şi viaţa, adevăr şi viaţă
în care învăţăceii au umblat, nu ca oi fără păstor, ci ca o turmă ce se lasă condusă.

Învăţăceii au fost chemaţi, turma pe care au format-o a fost Biserica. Isus s-a întors la Tatăl lăsând un
păstor pentru a paşte oile şi mieluşeii Lui: pe Petru s-a zidit Biserica.

Astfel, Biserica este concretizarea Evangheliei, continuarea Întrupării. Ea s-a născut odată cu
creştinismul, în aceeaşi unitate de timp, de loc, de împrejurări istorice determinate.

Creştinismul nu-şi are rădăcinile în timpurile obscure ale epocii străvechi sau în regiunile misterioase
ale lumii păgâne. Istoria Imperiului roman din secolul I e.n. este amănunţit cunoscută. În Evanghelii ca
şi în Faptele Apostolilor găsim personaje amintite de istoria profană. Isus s-a născut sub domnia lui
Irod cel Mare, şi a fost condamnat la moarte când Ponţiu Pilat era procurator al Iudeii, iar Irod Antipa
al Galileei. Sf. Pavel a fost înfăţişat la Corint înaintea proconsulului Gallian, iar după arestarea sa a
fost interogat de procuratorul Felix şi P. Festus... (cf. Luca 3, 1-3; 23, 6; Fapte, 18,12; 23,24,25,).

În faţa acestor precizări ale istoriei, legenda nu are consistenţă, iar explicaţiile mitologice sau sociale
ale viziunii creştinismului se succed în val-vârtej de sisteme efemere, contradictorii.

Biserica este realizarea gândului şi voinţei unei Persoane care a trăit la o dată anume. Această
realizare s-a făcut printr-o dezvoltare uimitoare a unităţii unei învăţături care n-a mai fost auzită înainte
de Isus, şi care s-a propagat atât de surprinzător încât nu poate fi explicată decât prin fapta
supranaturală care o animă. Ce religie a reuşit, în timp atât de scurt, cu mijloace omeneşti atât de
slabe, să se impună şi să cucerească un număr atât de mare de credincioşi gata să-şi dea viaţa
pentru ea? Cu toate împrejurările favorabile pe care le prezenta întinderea Imperiului Roman, dacă
luăm în considerare obstacolele imense pe care creştinismul le-a întâmpinat, chiar de la început,
istoria Bisericii primitive apare ca un fapt extraordinar.

Înaintea sfârşitului primului secol, creştinismul era predicat în tot Imperiul Roman. Propagarea lui s-a
făcut într-un ritm necunoscut de nici o altă mişcare religioasă, fiind pretutindeni acelaşi. Pliniu cel
Tânăr scrie împăratului Traian: "Mulţi, de toate vârstele, de toate condiţiile, de ambele sexe sunt şi vor
fi chemaţi la judecată. Nu numai în oraşe, în cetăţi, ci şi în sate a intrat contagiunea acestei
superstiţii". Tertulian, deşi vorbeşte în mod retoric, n-ar fi putut exagera într-atâta dacă expansiunea
creştină ar fi fost fără însemnătate. "Noi suntem de ieri - zice el - şi deja am umplut pământul şi tot ce
aveţi voi: oraşe, insule, cetăţi, municipii, sate, chiar câmpiile, palatele, senatul, forul; nu v-am lăsat
decât templele".

Învăţătura Bisericii era una şi aceeaşi, după tradiţia apostolică, păstrată în cinstea tuturor ereziilor care
au încercat să o altereze.

Centrul acestei învăţături era divinitatea lui Isus care, de la început şi pretutindenea, a fost adorat ca
Dumnezeu. Aşa l-au considerat Apostolii care au trăit în preajma Lui, şi de la ei această credinţă s-a
răspândit în timp şi spaţiu. Isus-Dumnezeu n-a existat în mintea aşa-zişilor precreştini, şi nici n-a fost
inventată de comunitatea creştină de mai târziu. Sf. Pavel, pe care unii îl prezintă ca inventatorul
creştinismului, n-a fost decât propagatorul lui. Ar fi trebuit să fie un geniu extraordinar ca să poată
transforma o simplă poveste a unui sărman predicator mesianic într-o minunată taină de mântuire şi
apoi să poată face să fie primită de o mare mulţime de oameni, de toate vârstele şi clasele sociale, de
la o margine la alta a Imperiului Roman.

Dacă nu Sf. Pavel, nu cumva păgânismul greco-roman, care-i diviniza pe muritori, să fi făcut ca şi
creştinii să-L privească pe Isus ca Dumnezeu?
Remarcăm însă că, în primul rând, creştinismul este o religie monoteistă. Tendinţa păgânismului de a
multiplica zeii nu a putut cauza ideea unui singur Dumnezeu, idee care a constituit o piedică în calea
acceptării creştinismului.

Apoi, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a existat întotdeauna. El nu-şi începe existenţa deodată cu Întruparea,
cum sunt fiii zeilor din mitologia greacă. Aceştia toţi se nasc din părinţi, fără să fi preexistat.

Dumnezeu fiind, Isus este preasfânt şi nici un creştin n-ar fi consimţit să-l adore, dacă ar fi avut o
origine pătată. Josnicele poveşti mitologice nu i se potrivesc Lui, născut dintr-o Fecioară. Măreţia şi
sfinţenia creştinismului se leagă de întemeitorul său, Isus Cristos.

Dar dacă Isus n-a existat? Dacă El nu este decât obiectul unei experienţe mistice, produsul mitologic
al creştinismului generat înaintea Lui, copil al lumii greco-romane, un personaj legendar al
evangheliilor? Atunci ce mai rămâne din creştinism şi cine-i mai poate explica originea?

Păgânismul

Dacă creştinismul nu este de origine divină, trebuie să se fi născut din lumea păgână.

Dacă universul, cu toate fiinţele care-l compun şi care poartă în ele germenul nestatorniciei şi
schimbării, a apariţiei şi dispariţiei, este de la sine: dacă materia, în care se rezumă tot ceea ce moare,
naşte viaţa, atunci şi lumea păgână ar putea genera creştinismul.

Marx şi Engels - citaţi şi comentaţi de Charles Hainchelin [1] - afirmă că creştinismul este un produs
necesar al lumii vechi care intră în descompunere.

Este adevărat că există descompuneri care germinează, dar sunt şi descompuneri care duc la moarte
totală. Sămânţa pusă în pământ se descompune, iar din elementele ei vitale germinează planta. Dacă
însă sămânţa e putredă, nu mai poate germina. Un muribund care şi-a irosit toate forţele nu poate
evita moartea. Lumea păgână s-a sfârşit prin propriile ei abuzuri. Chiar dacă legea germinaţiei
biologice s-ar potrivi şi formelor sociale, păgânismul, care prin descompunere s-a stins în lumea
greco-romană, nu putea germina creştinismul.

Sau să admitem că descompunerea păgânismului era o descompunere germinativă; el nu putea

produce totuşi decât o religie de aceeaşi natură cu el, şi nicidecum una superioară şi contrară lui.
Creştinismul nu s-a născut din, ci alături de păgânismul care intra în putrefacţie. Apariţia creştinismului
în acest moment crucial al omenirii este providenţială.

Religia păgână nu putea nicidecum să explice esenţa creştinismului: credinţa în Fiul lui Dumnezeu.
Între divinizarea omului şi întruparea lui Dumnezeu sunt disproporţii şi abisuri care nu pot avea nici o
legătură.

Filosofia

Dar nici filosofia greacă nu putea da o astfel de explicaţie, deoarece chiar dacă Plato vorbeşte de
oameni în care se încarnează înţelepciunea divină, care ajung buni şi înţelepţi - ca şi Socrate - printr-
un dar divin, acesta nu este altceva decât raţiunea naturală.

Dacă terminologia uneori este aceeaşi, conţinutul învăţăturii creştine este cu totul nou şi deosebit de
ceea ce găsim în expresiile păgâne. Dacă Isus este Mântuitor, după cum a fost numit şi Ptolemeu sau
August, ce deosebire este între mântuirea adusă de Isus, prin reînnoirea totală a sufletului
răscumpărat din păcat şi eliberarea pământească pe care lumea linguşitoare o atribuia împăratului ei!
Când a apărut creştinismul în lume, ca un ferment ce trebuie să dospească întreaga frământătură,
elenismul era deja epuizat. El nu mai avea ce să-i înveţe pe oameni. Cum era posibil, deci, ca din
această muribundă filosofie să se nască învăţătură plină de vigoare a creştinismului?

Pentru un examinator superficial, asemănările de formă între ideologia păgână greco-romană şi

creştinism înseamnă legătură de strânsă dependenţă şi apropiere de fond. După cum am arătat mai
sus, însă, fondul este cu totul altul, iar dependenţa nu poate fi cauzală. Asemănările se explică prin
faptul că religia este un fenomen natural şi, ca atare, elementele ei de bază se găsesc în orice religie.
De aceea, între creştinism şi orice altă religie se pot găsi puncte de contact sau asemănări (religia
supranaturală creştină nu distruge religia naturală: "graţia nu distruge natura ci o desăvârşeşte";
Cristos n-a venit să strice legea ci să o facă mai plină). Între un umil şi sărac bordei şi un luxos palat
se pot găsi câteva lucruri comune şi asemănări, deoarece şi unul şi altul servesc de locuinţă pentru
oameni. Totuşi, ce deosebire este între unul şi altul: pe ruinele unui bordei, nu poţi clădi niciodată un
palat. Religia păgână nu putea fi bază pentru construirea creştinismului. Păgânismul, împins de
filosofie, a deviat de la adevărata religie, dând naştere la o mulţime de religii; creştinismul a redat
unitatea religiei şi a perfecţio- nat-o.

Mandeismul

Dacă lumea greco-romană, pe care o cunoaştem destul de bine, nu poate fi mama creştinismului,
raţionalismul, care urmăreşte cu încăpăţânare să reducă creştinismul la nivelul religiilor concepute de
spiritul uman, caută să găsească rădăcinile creştinismului în misteriosul şi mai puţin cunoscutul orient.

Pentru a clarifica problema creştinismului, se recurge astfel la tot felul de analogii imprecise, utilizând
cărţi obscure, ca de exemplu Ginzah, în care găsim câteva date despre religia mandeienilor din
Mesopotamia.

Despre începuturile şi doctrina primitivă mandeiană, istoria nu face decât presupuneri, datele de care
dispunem despre ea, cuprinse în Ginzah, fiind destul de recente (secolele VII-VIII).

Învăţătura acestei secte este dualistă, iar ritul principal e botezul pe care mandeianul îl reînnoieşte
mereu, ceremonie după care botezatul primeşte o mâncare şi băutură rituală.

Istoria încă nu poate dovedi răspândirea în Siria şi Palestina a dualismului născut în Iran, ca acesta să
fi putut influenţa creştinismul prin Sf. Ioan Botezătorul. Asemănări, presupuneri, dar nimic cert. Iar
dacă în Evanghelia Sf. Ioan se găseşte opoziţia între lumină şi întuneric (evidenţiată cu plăcere în
dualism), nu trebuie să recurgem la mandeism pentru a înţelege un lucru atât de natural.

Misterele păgâne

Dacă nu în mandeism, atunci în religiile misterelor trebuie căutată originea creştinismului care, ca şi
aceste religii păgâne, se bazează pe mistere. Se afirmă chiar că "între misterele aşa-zise păgâne şi
tainele creştine nu există nici o contradicţie absolută. A admite singularitatea tainelor creştine
înseamnă să te raliezi vrând-nevrând tezei teologilor, înseamnă să consideri creştinismul drept o
religie diferite de celelalte religii din toate punctele de vedere, o religie lipsită de rădăcini istorice şi
sociale, o religie de origine cerească. Invers, a considera creştinismul o religie istorică, înseamnă să-i
atribui aceeaşi bază ca şi misterelor păgâne" [2].

După O. Casel, misterul este o acţiune de cult care aduce, într-o înmănunchiere de rituri, o promisiune
de mântuire: săvârşind riturile, credinciosul îşi asigură mântuirea.

Mai ales cultele mithrice - care au degenerat în scene de imoralitate - au ceremonii care amintesc de
regenerare. Creştinul, prin cultul botezului, renaşte "din apă şi din spirit". Astfel, şi creştinismul este o
religie de mântuire, are şi mistere, sau taine, iar credincioşii se supun anumitor rituri. Nu oricine este
admis la mistere, ci numai cel iniţiat.
Iată deci asemănări care fac să nu se admită originea divină a creştinismului. Dar ce deosebire
fundamentală e între misterele păgâne şi tainele creştine!

La creştinism "chiar la Sf. Pavel, cuvântul mister înseamnă un adevăr care întrece înţelegerea minţii
omeneşti şi nu poate fi cunoscut fără revelaţia divină. Este taina lui Dumnezeu în legătură cu
mântuirea omului - taină acum descoperită - cum scrie Sf. Pavel (Romani 16, 22). Pe lângă aceasta,
misterele şi ritul simbolic - numit şi Taină sau Sacrament - care produce graţia pe care o exprimă. Dar,
pe când iniţierea păgână aduce mântuirea într-un mod mecanic, fără să aibă în ea ceva moral,
iniţierea creştină îl reînnoieşte pe om în întregime. Nu este suficient să împlineşti ritul, ci este
necesară trăirea în conformitate cu graţia primită. Iniţierea creştină, participarea la mister, nu este o
simplă formulă, ci o viaţă; viaţa divină (graţia) care se altoieşte pe om natural şi-l transformă [3].

Faţă de păgâni, şi chiar faţă de cei ce se pregăteau pentru botez, creştinismul din primele veacuri
păstra secretul, mai ales în legătură cu simbolul apostolilor, cu Sacramentele, în special cu Sf.
Euharistie. Aceasta din motivul persecuţiei şi pentru ca păgânii să nu înţeleagă greşit, în concepţia lor,
anumite adevăruri din doctrina creştină, înainte de a fi cunoscut-o în întregime.

Dar după ce cineva era botezat, pentru el nu mai exista nici-un secret. La păgâni erau multe iniţieri şi
diferite grade de iniţiaţi. Între creştini însă nu. Simplul creştin, ca şi episcopul, avea şi are dreptul să
cunoască tot ce ţine de învăţătura şi cultul creştin. Gradele ierarhiei bisericeşti nu înseamnă iniţieri în
mistere, în lucruri necunoscute, ci numai diferite funcţii ori puteri spirituale.

La început, deci, iniţierea privea pe un păgân care voia să devină creştin. Astăzi, când împrejurările
sunt schimbate faţă de acelea în care trăia Biserica primelor veacuri, nu se mai păstrează nici un
secret: oricine poate cunoaşte învăţătura creştină.

În timp ce apărea creştinismul, religiile orientale - îmbrăcate în forma misterelor anumitor rituri, la care
erau chemaţi doar puţini iniţiaţi, care trebuiau să păstreze un secret absolut - au pătruns şi ele în
Imperiul Roman. Astfel, găsim aici cultul lui Dionisos (la greci) sau Bachus (la romani), Cibele -
divinitate de origine frigiană - Isis soră şi soţia lui Osiris la egipteni, mama lui Horus - şi, mai ales,
cultul lui Mithra, care ajunge la apogeu în Imperiul Roman în sec. al II-lea, despre care se afirmă că ar
fi avut mare influenţă asupra creştinismului. Despre aceşti zei se afirmă lucruri pe care creştinii le
socotesc adevăruri misterioase ale învăţăturii lor. Mai ales misterul morţii şi învierii lui Isus. Dar
creştinismul se ferea de aceste religii, care prezentau pentru el acelaşi pericol pe care-l prezenta cultul
împăraţilor şi al zeilor din Olimp.

Se vorbeşte prea uşor despre morţi şi învieri de zei, pentru a întuneca realitatea singulară a lui Isus
Cristos. Gurev [4] afirmă că Mithra a murit şi a înviat în împrejurări identice cu cele istorisite despre
moartea şi învierea lui Isus. Dar Mithra nu a murit [5]. Osiris, divinitate în religia Egiptului antic, soare,
ucis şi ciopârţit de fratele său Set, dar după înviere nu ajunge decât regele infernului. Dionisos cade
sub loviturile Titanilor, dar nu mai învie, ci un nou Dionisos se naşte din unirea lui Zeus cu Semela.

Aceşti zei simbolizează natura care înfloreşte şi apoi se ofileşte şi moare, ca apoi să renască. Cultul
lor e bazat pe divinizarea forţelor naturii. Din acest cult dat unor zei, care nu sunt decât simboluri, nu
putea deriva adoraţia creştinilor faţă de Isus, personaj istoric. Isus n-a fost inventat pentru a explica un
rit. Cultul care i s-a dat a urmat apariţiei sale în lume. Mai întâi este El şi apoi cultul.

Dacă Bachus, ca şi alţi zei din orient, mor şi renasc cum moare şi renaşte iarba în fiecare an, nu mor
pentru mântuirea omului. De moartea lor nu e legat destinul spiritual al omului, ci binele lui pământesc.
Ei nu s-au jertfit din iubire faţă de omenire cum a făcut Isus.

Limbajul mitic

Dacă există asemănări între misterele păgâne şi tainele creştine, între miturile religiilor vechi şi
adevărurile creştine, acestea nu sunt decât asemănări de formă, de expresie, de limbaj, mai mult
decât de esenţă. Oamenii nu au cuvinte suficiente pentru ca un lucru nou să-l poată exprima în mod
adevărat decât recurgând la cuvinte vechi. Dar nu expresia este importantă, ci conţinutul ei. Când un
păgân iniţiat se convertea la creştinism, în vocabularul său găsim cuvinte care-i sunt familiare. Este
cazul lui Clemente din Alexandria, de a cărui integritate a credinţei nimeni nu se poate îndoi.

Chiar Sf. Pavel, trăind într-o lume în care religiile misterelor erau răspândite, a împrumutat de la ele
diferite expresii. De exemplu, el afirmă că Isus este Mântuitor, după cum se spunea şi despre Attis,
Osiris, Mithra.

Dar ce înţeles are în alt caz? Mântuirea adusă de Isus este mântuirea sufletului care, prin botez,
devine fiul lui Dumnezeu, iar prin Euharistie se uneşte cu Cristos veşnic viu, mântuire cu totul
deosebită de mântuirea zeilor păgâni.

Sf. Pavel a cunoscut misterele păgâne, dar nu s-a lăsat influenţat de ele, deoarece el avea oroare de
tot ceea ce era în legătură cu idolul. Baza mentalităţii sale religioase este Legea şi Profeţii Vechiului
Testament. Restul nu a fost pentru el decât înveliş exterior. El a combătut păgânismul cu limbajul
acestuia [6].

Nici Sf. Pavel, nici evangheliştii şi nici autorii Vechiului Testament nu folosesc un limbaj univoc, care
este clar, fără două înţelesuri, dar foarte limitat, neputând fi expresia oricărui adevăr. Limbajul religios
este profund, plin de simboluri. Numai greşita înţelegere a Scripturii (când este considerată ca un text
comunicat de sus), şi a inspiraţiei, face din Scriptură un mit caracterizat. Unii găsesc în Scriptură
realizată definiţia mitului, adică o poveste inventată de fantezia oamenilor pre-logic, deci antiteza
realului cognoscibil în mod ştiinţific şi contrar istoriei.

Este adevărat că Biblia nu comunică misterele sale în mod conceptual, ci în imagini: nor de fum
(Facere 15, 17), atmosferă încărcată de fulgere şi tunete (Ieşire 19, 16-25), viziuni ce par
fantasmagorii (Isaia, c.6; Iezechiel, c.1), cer deschis (Marcu 1, 9-11), întuneric şi cutremur la moartea
lui Isus etc., expresii colorate, reprezentative pentru a exprima experienţa omului ce se găseşte în faţa
lui Dumnezeu, sau pentru a sublinia "demnitatea veşnică a lui Isus şi reprezentarea cosmică a
mântuirii adusă de El" (III, p.130).

Să nu se confunde deci limbajul mitic cu mitul însuşi. Dacă în Evanghelii găsim expresii mitice, nu vom
găsi un mit al lui Isus, în sens propriu.

Mitul se caracterizează prin anumite trăsături principale:

a. este o secreţie a conştiinţei sau chiar a subconştientului;

b. e o nostalgie a viziunii care creează în trecut o soluţie a problemelor de azi;
c. o alienare prin care omul renunţă la libertatea sa în favoarea fiinţelor străine, zei sau eroi;
d. o incapacitate de a separa simbolul de realitate, experienţa divinului şi traducerea ei
imaginată.

Creştinismul însă nu este un mit:

a. originea credinţei creştine este un eveniment istoric: Isus Cristos; credinţa este un mesaj;
chiar "strecurându-se în visele noastre, ea operează în cel care i se supune o demitizare:
demitizarea culpabilităţii, ca şi a viselor de viitor;... Este o conversiune completă, chiar dacă
nu este niciodată împlinită" (III, p. 131);
b. originea noastră nu este un paradis pierdut care ne lasă descumpăniţi. Noi suntem creaţia
Iubirii veşnice, care ne invită la comuniune;
c. mântuirea nu este o alienare, deoarece ea provoacă cea mai activă colaborare (I Corinteni 3,
91);
d. de aceea, creştinul nu este rob al imaginilor pe care le foloseşte, atâta cât e legat de timp şi
de spaţiu şi e silit să-şi exprime experienţa prin mijloace omeneşti.

Noul Testament nu elaborează un mit, ci utilizează numai fragmente mitice, dar cu atâta incoerenţă şi
contrazicere, încât mai mult el demitizează. "El arată că mitul e sfărâmat şi golit de puterea sa, pentru
a exprima un gând pe care el nu-l poate revela, şi care-l converteşte în simbol" (III, p.132). De altfel,
creştinul nici n-ar putea vorbi altfel. "Limbajul mitic pare să fie o formă permanentă a gândirii umane,
când ea avea, dincolo de limbajul echivoc, să exprime sensul adânc al lucrurilor" (III, p. 133) [7].
Limbajul figurat al Scripturii nu face pe Cristos mai ireal ci, dimpotrivă, "numai în felul acesta putea
înţelege pe Domnul în toată amploarea rolului său, în toată extinderea domniei sale şi, deci, în toată
realitatea fiinţei sale" (III, p.133).

Evanghelia nu este expresia mitologică a înţelegerii de sine pe care omul o are în faţa lui Dumnezeu,
fără nici un raport la fapte istorice, adică la Isus din Nazaret. Creştinismul se bazează pe un fapt
întâmplat în lume, văzut şi pipăit ( I, p.1). Nu există ruptură între "Isus al istoriei" şi "Isus al credinţei".
Chiar dacă credinţa este o interpretare în Spiritul Sfânt, este o interpretare a Faptului real împlinit, a
Cuvântului real pronunţat.

Dacă există povestirile unor fapte reale (Buna Vestire: Luca 1, 26,38; anunţul Sf. Iosif: Matei 1, 21-25),
care se aseamănă cu povestirile mitice în care un zeu se uneşte cu o tânără ca să dea naştere unui
erou, este de remarcat sobrietatea textelor evanghelice care nu sugerează o întâlnire fizică între
Dumnezeu şi Maria, nu descriu un proces de concepere. Aici credinţa - care nu permite să facem din
Cuvântul lui Dumnezeu un mijloc de reprezentare curioasă - se opune mitului. Mariei i se cere o
atitudine interioară, iar ea consimte cu un act de libertate care-i angajează întreaga existenţă.
Realitatea Mântuirii depinde de adevărul Întrupării. Biserica vorbeşte despre Maria ca să poată
prezenta mai bine pe Isus. De aceea, nu se ruşinează de Ea numai cine se ruşinează de El.

Pentru a interpreta limbajul atât de discret mitic al Evangheliilor, credinţa reţine tot ceea ce e necesar
în vederea mântuirii, adică tot ceea ce fundamentează realitatea experienţei noastre.

De aceea să nu evităm să vorbim despre lucruri care ne par "puerile", "mituri", deoarece tocmai ele
ascund realităţi esenţiale, şi riscăm să eliminăm puncte fundamentale, puncte fără de care Isus şi
creştinismul rămân fără înţeles: un Isus fără nici un mister, un creştinism fără o profunzime interioară
şi fără anvergură escatologică (III).

Evoluţia

Dacă creştinismul nu-şi are originea în contopirea din împrumuturi de la misterele păgâne, de care Sf.
Pavel este acuzat pe nedrept - deoarece el a acceptat creştinismul care se predicase încă înaintea lui
de către ceilalţi apostoli - atunci se mai recurge la o altă explicaţie a originii lui, şi anume, la formarea
creştinismului în mod treptat, după legea veche şi fatală a evoluţiei formelor sociale. Dar explicaţia
aceasta nu poate dovedi nimic, deoarece apariţia creştinismului ar fi mai degrabă o generaţie
spontană decât un proces evolutiv. Evoluţia le explică pe toate, dar nu se explică pe ea însăşi. De
unde acea forţă fatală şi nedirijată care adună elemente din diferite timpuri şi locuri, reţine pe unele, le
transmite, le leagă de altele, ca până la urmă să prezinte istoriei o formă socială sau religioasă
superioară altora? Înţelepciunea divină, care ar putea explica originea şi orientarea legii evoluţiei, în
doctrina materialistă este înlocuită cu nestatornicele împrejurări de mediu. Dar creştinismul nu este
produsul evoluţiei, nici efectul împrejurărilor istorice. El rămâne de neînţeles atâta vreme cât este
detaşat de adevăratul său întemeietor: Isus Cristos.

El singur a întemeiat Biserica, dându-i învăţătura din care ea trăieşte şi pe care o propagă. Timpul şi
mediul nu au fost decât mijloace de care Biserica s-a folosit pentru a deveni ceea ce este: aluat divin,
ascuns sub frământătura lumii, pentru ca s-o dospească.

NOTE

[1] Originea religiilor, Bucureşti, E.S.P.L.P., 1956, p.229.

[2] Charles Herinchelin, op.cit, p.181-182. Desigur, dacă creştinismul este de origine divină - cum am
arătat - nu are aceleaşi rădăcini ca şi celelalte religii - chiar dacă se pot găsi asemănări între una şi
celelalte. Pentru a combate originea divină a creştinismului nu este ştiinţific a căuta cu orice preţ a-l
reduce la aceleaşi origini ca şi celelalte religii. Notăm apoi că, deşi de origine divină, creştinismul,
apărut în timp, predicat de Isus, răspândit de Apostoli, care au trăit aievea, în acest sens este şi el o
religie istorică.

[3] Textul păgân care vorbeşte despre cineva "in aeternum renatus" datează din anul 376, când
creştinismul era deja mult răspândit şi putea să influenţeze asupra misterelor păgâne. De aceea, acel
text nu se poate aduce ca dovadă a influenţei misterelor păgâne asupra învăţăturii creştine despre
viaţa veşnică. De ce misterele păgâne să influenţeze creştinismul, iar creştinismul să nu poată avea
această forţă?

[4] Despre credinţa în Dumnezeu, ESPLP, Buc., 1956, p.3.

[5] Ch. Hainchelin, op.cit, p.229 sq., expune mithraismul dar nu aminteşte nimic despre moartea sau
învierea lui Mithra.

[6] I. P. Emilian Lemeny, Petru şi Pavel la Roma, Cluj, 1943, p. 49-59.

[7] Nici expunerile istorice nu sunt lipsite de un limbaj mitic, tocmai pentru a putea reda, nu numai
evenimentul ci şi spiritul de sacrificiu, speranţe, idealul, care erau tot atât de importante ca şi
evenimentul însuşi. Ex.: Mănăstirea Curtea de Argeş există; există şi fântâna lui Manole, dar numai
"Balada meşterului Manole" poate reda ideea de sacrificiu cu care s-a zidit această mănăstire. "Ştiinţa
n-a reuşit încă să lămurească ce este istorie şi ce e legendă în balada noastră, dar cert este că
fântâna de la locul căderii lui Manole curge şi azi... şi aceasta e cea mai sigură dovadă că Manole,
adică artistul gata de sacrificiu, a existat". Vezi: Vasile Rebreanu, Mit şi realitate..., în "Tribuna", 3
VI.1976, p.8.
După materialişti

Credinţele religioase reprezintă un fenomen social şi intră ca element component în suprastructura

bazei economice. Schimbându-se baza economică şi orânduirea socială, se schimbă şi religia. Acest
lucru se vede uşor din apariţia şi dezvoltarea istorică a creştinismului.

Creştinismul a apărut în epoca de decădere a Romei sclavagiste, atunci când era mai ascuţită lupta
dintre proprietarii de sclavi şi sclavi, între bogaţi şi săraci. La început, creştinismul a fost religia
oamenilor asupriţi şi lipsiţi de drepturi. De aceea, la început, creştinismul era străin de porunca iubirii şi
a iertării şi propovăduia răzbunarea, după cum apare din Apocalips, carte apărută pe la anul 68-69.

Când producţia de mărfuri (fenomen de care, după Marx, creştinismul se leagă mai bine ca orice altă
religie), s-a transformat în producţie naturală şi semiiobăgia ia locul sclavagismului, s-a schimbat şi
suprastructura, iar creştinismul s-a adapat acestor transformări. Clasele dominante au făcut din el
religie de stat. Acum apar Evangheliile cu porunca iubirii, a iertării, a supunerii, a răbdării, principii ce
conveneau claselor dominante, exploatatoare.

În epoca feudalismului Biserica a sprijinit feudalismul, devenind chiar ea feudală şi intrând astfel în
suprastructura acestei societăţi.

Când a venit la putere burghezia, creştinismul - incapabil să servească clasele progresiste (adică ateii
sec. al XVIII-lea) - a rămas proprietatea claselor stăpânitoare.

Astăzi creştinismul îşi are rădăcina în forţele capitalismului, care ameninţă proletariatul. În special
Biserica Catolică este interesată în menţinerea capitalismului.

În zilele noastre Biserica Catolică este în slujba imperialismului, deci se găseşte întotdeauna în
opoziţie cu mişcarea proletară.

Deci, toate formele sociale fundamentează o religie, numai baza economică socialistă nu. În
societatea socialistă membrii vor trăi fără religie, conduşi numai de ştiinţe care subminează temeliile
religiei, şi de morala comunistă, ale cărei norme nu se bazează pe religie ci pe interesul clasei
muncitoare, pe lupta de clasă revoluţionară pentru desfiinţarea societăţii vechi, exploatatoare, şi
înfăptuirea societăţii noi, comuniste [1].

Oare aşa să fie ?

Creştinismul primelor veacuri

Creştinismul a apărut într-un moment de mare decădere morală în care se găsea omenirea.
Decăderea morală era mai mare, şi era cauză a inegalităţilor sociale. Atât evreii cât şi păgânii erau
sclavii necredinţei care ridica altare pasiunilor brutale, imoralităţii, şi cruzimii, care ajunsese la apogeu.
Omul se degrada vertiginos. Această sclavie morală, care stăpânea pe oameni de orice clasă socială,
de orice rang sau cultură, era mai mare decât sclavia socială, făcând-o pe aceasta şi mai chinuitoare.

Rostul creştinismului - care n-a fost o mişcare socială, ci un curent religios - a fost, în primul rând,
mântuirea omului de această sclavie morală care îl degrada. El înseamnă reformă nu revoluţie.

Este adevărat că cei care au primit mai bucuros creştinismul erau oamenii simpli, erau săracii care,
nefiind înlănţuiţi de sclavia dezmăţului celor bogaţi, se puteau ridica mai uşor la înălţimea vieţii morale
predicate de creştinism.

Dar n-au fost numai ei. Chiar între apostoli găsim pe Matei, funcţionar de vamă şi, ca atare, nu era
sărac. La fel, apostolul Iuda Tadeul era dintr-o familie înstărită [2]. În Evanghelia Sf. Ioan, citim: "Şi
dintre boieri mulţi au crezut în dânsul" (12, 42). De fapt, Nicodim era membru al Sinedriului, Saul din
Tars era cărturar cu şcoală, Luca era medic, iar Corneliu era centurion.
Iată câteva nume dintre primii creştini din Palestina - locul de origine al creştinismului - care
aparţineau altor clase sociale decât clasei sclavilor sau a săracilor.

În afară de Palestina, în insula Cipru, în anul 46, deveni creştin proconsulul Sergius Paulus, iar la
Atena, în anul 51 se converti Dionisius, membru al areopagului. Creştinul Filimon, căruia Sf. Pavel i-a
scris o epistolă, era stăpân de sclavi. La Corint, proconsulul Galion, fratele lui Seneca, a fost
protectorul Sf. Pavel, ceea ce dovedeşte că învăţătura acestuia nu era un îndemn la revoltă şi ură de
clasă.

Către sfârşitul anului 58, Pomponia Graecina, matroană romană, a fost acuzată de "superstitio
externa" [3], cuvânt prin care se înţelege religia creştină, cult nerecunoscut şi pedepsit. Flavius
Clemente, vărul împăratului Domitian şi consul în anul 95, a fost acuzat de creştinism [4], iar Flavia
Demitilla, pentru acelaşi motiv a fost exilată în insula Pandettaria, iar Flavia Demitilla cea Tânără în
insula Pontia. Accilius Glabrian, care a fost consul în anul 91, muri martir. În afară de aceştia, se
găseau creştini în ilustrele familii ale Corneliilor, Ceciliilor, Basiilor, ca şi printre descendenţii lui
Atticus, prietenul lui Cicero.

Până la sfârşitul sec. I, creştinismul se răspândise uimitor în tot Imperiul Roman. Pătrunsese chiar la
curtea imperială. De aceea Tacitus poate vorbi de "mare mulţime" (multitudo ingens) de creştini, iar
Plinius afirmă că în Bitinia, unde era consul, exista un mare număr de creştini de "toate vârstele şi
condiţiile sociale".

Cum ar fi putut atunci să fi fost stăpânit creştinismul primelor veacuri de un "spirit democratic-
revoluţionar" - cum îl numeşte Lenin - de un sentiment "de ură sănătoasă de clasă" împotriva
proprietarilor de slavi, acelor bogaţi, a celor care deţineau posturi" [5]?

"Partea hotărâtoare care asigura victoria creştinismului, mai ales în afara hotarelor iudaismului, consta
în noutatea moralei pe care o afirma, în noua valoare pe care i-o recunoştea omului indiferent de sexul
acestuia şi de condiţia lui socială (s.n.). În această parte a conţinutului său, creştinismul a fost fără nici
o îndoială, încă de la origini, net distinct de religiile politeiste, care n-au pus problema condiţiei sociale
a omului (a sclavului câtuşi de puţin)" [6].

Dovada "creştinismului răzbunător" şi "revoluţionar" adusă din cartea Sf. Ioan, Apocalipsa [7], este
fără temei. Dacă în această carte se vorbeşte despre răzbunare, aceasta nu este altceva decât
pedeapsa pe care o vor suferi păcătoşii, opusă fericirii, de care se vor bucura cei curaţi, cei care au
murit pentru credinţa în "Mielul lui Dumnezeu". Deci, aici se face distincţie, nu între cei flămânzi sau
trăind în mizerie fizică şi cei bogaţi, ci între cei care au suferit pentru Cristos - săraci sau bogaţi - şi
prigonitorii lor. Martirologiul este plin de nume de martiri dintre cei bogaţi şi puternici.

Acest gând nu este propriu Apocalipsului. Evangheliile îl exprimă şi ele la fel de dramatic.
Răzbunătoarea pedeapsă pe care o vor primi păcătoşii, este redată în îngrozitoarea descriere a
judecăţii din urmă, de către Sf. Matei (13, 41-44 şi 25, 31) şi Sf. Marcu ( 14, 62); Sf. Matei şi Sf. Luca
(12, 51) au cuvinte ce par ieşite din gura unui revoluţionar: "Să nu vă pară că am venit să arunc pace
pe pământ; n-am venit să arunc pace ci sabie"; "Foc am venit să arunc pe pământ şi nu vreau decât
să se aprindă" (Luca 12, 41). Este vorba de focul iubirii lui Dumnezeu de care Isus vrea să fie cuprinsă
lumea întreagă, ca bază sigură a ordinii, păcii şi fericirii ce se poate avea pe pământ şi în ceruri.

Pe de altă parte, Apocalipsului nu-i este străină învăţătura necesităţii trăirii în iubire, în răbdare şi
ascultare (căci cine e omul care nu trebuie să asculte de nimeni şi de nimic?) pe care o găsim în
Evanghelii. În Apocalips se arată răsplata deosebit de mare şi specială pe care o vor primi cei care au
trăit în curăţie, în răspândirea învăţăturii lui Cristos şi în răbdarea în suferinţă pentru El (c.14).

Deci, Apocalipsul, scris de Sf. Ioan, numit şi Apostolul iubirii, pentru că învăţătura sa scrisă în cele trei
scrisori e adânc pătrunsă de porunca iubirii, nu prezintă doctrină deosebită de ceea care se găseşte în
Evanghelii. De aceea, e greşită teoria celor două etape ale creştinismului primitiv; una revoluţionară,
cealaltă de supunere şi răbdare.

Cu atât mai mult cu cât Apocalipsul nu a fost scris înaintea Evangheliilor. Sf. Matei şi-a scris
Evanghelia în limba aramaică pe la anul 41-42 [8]; Sf. Marcu pe la anul 44, iar Sf. Luca între anii 41-
42. Dupa dovada Sf. Irineu [9], Apocalipsul a fost scris în Insula Patmos, unde Sf. Ioan fusese exilat în
timpul prigoanei dezlănţuite de Domiţian. Deci, a fost scris abia pe la anul 96.

Creştinismul primitiv n-a fost stăpânit de ură şi revoltă. Revoluţia adusă de el nu este o spartachiadă.
Creştinismul urmărea reforma omului - bogat sau sărac, sclav sau liber, soldat sau conducător -
formarea personalităţii şi mântuirea din jugul păcatelor.

În felul acesta, schimbând mentalităţile şi inimile, creştinismul a contribuit la reformarea societăţii şi la

stingerea sclaviei. Predicând egalitatea oamenilor, proprietarii de sclavi au început să vadă în aceştia
pe fraţii lor [10], să-i trateze în consecinţă şi să-i elibereze. Creştinul Hermes, pe vremea lui Traian, a
eliberat 1250 sclavi; Cromantius, fost prefect al Romei, convertit de Sf. Sebastian, a eliberat 1400 de
sclavi, Sf. Melania 8000 de sclavi, etc.

Chiar de la început, creştinii adunau fonduri pentru eliberarea sclavilor, iar mai târziu găsim papi ca Sf.
Leon cel Mare (440-461), Gregoriu cel Mare (590-604), episcopi ca Sf. Ambrozie (sec. IV), Sf.
Augustin, Sf. Ilarie de Poitiers, etc., care şi-au vândut ornatele pentru a răscumpăra pe sclavi.

Acest curent al eliberării de sclavi a devenit atât de puternic, şi părea o adevărată revoluţie ce
ameninţa ordinea socială a imperiului, încât Diocleţian dădu ordin ca să nu se mai facă eliberări de
sclavi creştini. Totuşi, această acţiune a continuat până când împăratul creştin Iustinian (527-565) a
declarat sclavagismul contrar dreptului natural.

Sclavagismul nu dispăruse însă cu totul. Biserica a înfiinţat ordine călugăreşti, care aveau ca scop
adunarea de fonduri pentru eliberarea sclavilor şi chiar înlocuirea lor. Aşa au fost Trinitarii şi
Congregaţia lui Ioan de Malta.

După descoperirea Americii, creştinii au fost care s-au făcut apărătorii sclavilor. Au rămas faimoşi în
această acţiune Les Casas [11], supranumit Părintele indienilor, şi sf. Petru Claver.

În vremea din urmă, comerţul cu sclavi a fost aspru înfierat de către Papii Leon al X-lea şi Pius al XI-
lea [12].

Creştinismul în libertate

Creştinismul primitiv - biruind prin propria sa vitalitate prigoanele imperiului păgân, cât şi curentele de
erezii, după Edictul din Milano - dat de către împăratul Constantin cel Mare la 313, iese din
catacombe, având acum libertatea de a trăi şi a opera fără piedici din partea Statului, ca apoi, abia
după o sută de ani să devină religie de stat. Legătura dintre Stat şi Biserică deveni atât de strânsă,
încât ne întrebăm dacă ruina unuia n-a însemnat şi ruina celuilalt? Aceasta nu s-a întâmplat deoarece
creştinismul nu este o suprastructură. El trăieşte din propria-i viaţă. A salvat ceea ce a găsit autentic
uman în civilizaţia păgână şi, supravieţuind Imperiului muribund, a transmis popoarelor barbare, odată
cu civilizaţia şi acest depozit al vechii civilizaţii.

Dar solidaritatea care s-a născut între Biserică - întruparea organizată a creştinismului - şi Stat, a
cauzat multe neplăceri Bisericii, mai ales prin amestecul acestuia în administraţia ei. Statul a încercat
mereu să aservească Biserica. De multe ori, eforturile creştinismului de a face să dispară obiceiurile
păgâne, erau împiedicate de continua opoziţie a Statului care, deşi se numea creştin, rămase încă
prea legat de anumite elemente păgâne şi mai ales de ideea omnipotenţei împăraţilor. Autoritatea
bisericească era adesea paralizată în opera ei, de schisme, de erezii şi neînţelegeri pe care
autoritatea civilă le susţinea, împiedicând astfel ca civilizaţia creştină să pătrundă în adâncul societăţii.
Mai ales intervenţia împăratului în alegerea Papei, în sinoadele bisericeşti, în promulgarea de decrete,
a fost dezastruoasă.

Dacă mai notăm că între creştini mulţi erau numai pe jumătate creştini, iar între episcopi unii - ca să-şi
câştige bunăvoinţa Împăratului - erau de partea acestuia, ne putem da bine seama de răul pe care
legătura Bisericii cu Statul l-a adus creştinismului.
Biserica însă nu s-a lăsat aservită şi nu a încetat să predice învăţătura ei de iubire, nu numai celor
săraci şi supuşi, ci şi celor bogaţi şi puternici. Sf. Martin de Tours, Sf. Ambroziu şi Papa Siriciu au
condamnat uciderea ereticului Priscilian (385) de către împăratul Maxim (383-388). Sf. Ambroziu l-a
oprit pe împăratul Teodosiu să intre în biserică, înainte de a face pocăinţă pentru masacrele din
Tesalonic. Sf. Ioan Gură de Aur a biciuit moravurile de la curtea împăratului Eudochia şi exilul în care
a murit. Sf. Augustin în De civitate Dei a condamnat Statul-idol căruia trebuia să i se închine toţi.

Acesta este spiritul creştinismului în epoca amintită, epocă de libertate, plină însă de atâtea primejdii
pentru el.

Departe de a se pleca înaintea Cezarilor, creştinismul îşi revendica propria autonomie, precum şi
autonomia persoanei umane.

În faţa năvălirilor barbare, Imperiul decadent se arată neputincios. Episcopii sunt aceia care salvează
ceea ce se mai putea salva, şi de aceea lor li s-a dat numele de "defensor civitatis". Săracii găsesc în
jurul bisericilor şi mănăstirilor - care încep să se înmulţească deja din sec. al IV-lea - sprijin şi ajutor.
Biserica devine nu numai focar de cultură, prin exemplul dat de călugării cultivatori ai pământului, ci şi
izvor de ordine. Alături şi deasupra puterii temporare, se dezvoltă tot mai mult şi mai independent
puterea spirituală a creştinismului occidental.

Epoca feudală

Cu acest spirit, creştinismul intră în epoca feudală.

Deja din sec. al IV-lea, când Biserica ajunge la dreptul de persoană juridică în faţa Statului,
creştinismul a început să apară în bisericile ce se construiau din veniturile materiale care se
înmulţeau. Acestea erau împărţite între episcop, cler, săraci şi întreţinerea bisericilor. Săracii erau
primii care beneficiau din veniturile moşiilor Bisericii, lucrate de ţăranii ce se bucurau întotdeauna de
libertate personală. Sf. Gregoriu cel Mare repeta adesea că averea Bisericii este un "bun al săracilor".

"Chiar în acel timp Biserica era un mare azil al umanităţii" (Gregorovius). Azilele pentru săraci şi
orfani, spitalele pentru bolnavi, casele de oaspeţi pentru străini, sau cele pentru bătrâni şi copiii
abandonaţi se înmulţeau mereu. Sf. Vasile (sec. IV) a fondat un adevărat oraş de binefacere. Pe
vremea Sf. Ioan Gură de Aur, Biserica din Constantinopol hrănea zilnic 3000 de săraci, continuând
tradiţia începută chiar pe vremea Apostolilor care au înfiinţat ordinul diaconatului, organ al Bisericii
pentru ajutorarea săracilor.

Pentru recunoştinţa poporului, care-i considera pe episcopi binefăcătorii lui, pentru ştiinţa - atunci când
cavalerii nu ştiau decât să mânuiască spada - cât şi pentru demnitatea lor, în Evul Mediu puterea
acestora crescu considerabil. Din aceste motive şi regii îi considerau pe episcopi ca pe cei mai aleşi
cetăţeni, concedându-le, după obiceiul timpului, posesiuni feudale.

La fel crescu şi autoritatea civilă a Papilor care, după mutarea împăratului la Constantinopol, rămase
în Occident singura autoritate la care oamenii, părăsiţi de autoritatea civilă şi ameninţaţi de năvălirile
barbare, mai puteau să recurgă. Principii încă apelau la el împotriva nedreptăţilor făcute de cel mai
tare.

Aceste împrejurări au făcut ca Biserica să ajungă bogată. Dar, dacă caracteristica Evului Mediu constă
în mari contraste născute dintr-un larg spirit de credinţă neadâncită, dar suficientă să stăpânească
pasiunile violente ale timpului, laicizarea multor oameni ai Bisericii şi abuzurile lor n-au însemnat
adaptarea creştinismului spiritului epocii. Creştinismul a luptat pentru menţinerea independenţei faţă
de influenţa crescândă şi uneori violentă a principilor. Oamenii preferau să trăiască într-o feudă
condusă de un om al Bisericii, deoarece în aceasta viaţa era mai uşoară.

Pe de altă parte, folosirea averilor bisericeşti în favoarea celor săraci era mereu urmărită. Abaţia din
Hirsan (în Pădurea Neagră) dădea zilnic mâncare la 200 săraci. Mulţi ecleziastici au rămas faimoşi
pentru operele lor de binefacere. "Pentru că este firească eternizarea chipurilor unor oameni cum ar fi
Ciril şi Metodiu, culturalizatorii popoarelor slave, Beda venerabilul, păstrător al culturii mediteraneene
şi alcătuitorul unei "Cronici a naţiunii engleze", şi chiar cum ar fi un Germanus, Episcop de Auxerre
care - preluând comanda apărării lituanilor - se arunca împotriva invadatorilor saxoni şi picţi şi, ieşind
învingător, întârzia cotropirea. Firească este de asemenea amintirea unui Gregorius cel Mare, Papa
care, după invazia longobarzilor în Italia, nu-şi va preocupeţi visteria pontificală şi personală spre a
hrăni populaţia Romei căzută pradă anarhiei şi sărăciei, etc." [13].

Viaţa monahală care a luat un mare avânt şi a fost un exemplu de muncă (în special ordinul
călugăresc al Benedictinilor [14], de binefacere (în toate ţările apusene) şi izvor de concordie între
principale sau feude învrăjbite (în special Franciscanii). Creştinismul s-a impus atât de mult încât tot
binele care s-a făcut în acea epocă - de fapt, toată civilizaţia occidentală - se datorează lui.

Sub influenţa creştinismului se nasc întovărăşirile şi asociaţiile de meşteşugari, legăturile fraterne între
tineri şi bătrâni, între bogaţi şi săraci. Aspiraţiile spre unire şi armonie erau universale, operând în
societate un imens bine, sub toate aspectele. Construcţiile de catedrale, de drumuri, de poduri - la
care s-au angajat chiar şi ordine călugăreşti (Fratres Pontifices), - sunt o manifestare externă a
colaborării frăţeşti, cu rezultate ce sfidează secolele.

Burghezia

Unul dintre efectele cruciadelor promovate de Biserică a fost dezvoltarea vieţii urbane şi apariţia între
nobili şi şerbi a unei noi clase sociale, cu caracteristici proprii: burghezia.

Burghezia a introdus în lume noi idealuri şi noi moravuri: spiritul de risipă şi aventură, valoarea muncii
în opoziţie cu valoarea contemplaţiei, şi mai ales individualismul cu caracter anti-religios şi anti-
clerical.

Acest lucru pune din nou în pericol creştinismul care în principiile sale transcendentale, rămâne
neschimbat. De aceea, burghezia, care-şi căuta o Biserică proprie şi potrivită gusturilor şi intereselor
ei, nu a putut decât să ajungă în conflict cu creştinismul tradiţional. În luteranism - creştinismul
reformat - burghezia şi-a găsit Religia potrivită pentru satisfacerea comodităţii ei.

Criza de credinţă care se anunţa, nu înseamnă compromis. Ciuma şi războaiele, schismele şi ereziile,
ideologii care se luptă între ele, arta şi literatura ce se emancipează, ameninţarea turcilor care
cuceresc Constantinopolul, nu reuşesc însă să distrugă creştinismul care, în trunchiul său, a rămas
sănătos, cu o credinţă mai purificată prin aceste vicisitudini. Şi de data aceasta creştinismul este
fermentul care dospeşte nu numai frământătura spirituală, ci şi toată frământătura lumii. Universul prin
definiţie, creştinismul arată oamenilor nu numai căile cerului, ci şi drumurile pământului.

În timp ce antichitatea supunea omul naturii pe care o zeifica, creştinismul supune natura omului şi,
astfel, dă avânt cercetărilor ştiinţifice [15].

Marco Polo n-a fost primul european care a ajuns în China, deoarece el a urmat drumul deschis de
călugărul franciscan Ioan de Plan-Carpin în 1245. În 1253, călugărul dominican Yves Bretanul este
trimis în Persia, iar franciscanul Guillaume de Rubrouch în China. În 1298 la Pekin se găsea o biserică
creştină.

Motive mai mult religioase decât comerciale şi politice au determinat pe regina Isabela să echipeze pe
Cristofor Columb, al cărui prim gest a fost să împlânte crucea în noua lume descoperită.

Renaşterea n-a fost o bruscă descoperire a frumuseţii neglijate. În Franţa, încă în secolul al XII-lea
clericii cunoşteau antichitatea aproape tot atât de bine ca şi cei din secolul al XVIII-lea. Biserica n-a
fost ostilă, ba chiar a încurajat revenirea la studiul antichităţii. Papa Pius al II-lea, renumitul Aeneas
Sylvius Piccolomini se numea el însuşi umanist, iar Raffael, ca şi Michelangelo, îşi datorează
celebritatea Papei Iuliu al II-lea. Şcolile secundare deschise de călugări aveau program umanist, bazat
pe cunoaşterea antichităţii greceşti şi latineşti. Planudes, călugăr bizantin, a tradus în greceşte în
secolul al XIII-lea la Veneţia, Metamorfozele şi Heroidele lui Ovidiu.
Când secolul al XVII-lea se deschide cu multiplele lui mizerii, Biserica este gata să ajute. Bunul Sf.
Vincenţiu de Gand, Fiicele carităţii, Lazariştii şi alte congregaţii religioase, îşi îndreaptă activitatea spre
ţăranii înfometaţi, spre copiii părăsiţi, spre bolnavii neîngrijiţi şi spre cei chinuiţi din galere. Sunt fapte
care dovedesc că Biserica catolică nu s-a ocupat numai de puternicii veacului, ci şi de poporul de
rând.

Sf. Jean-Baptiste, întemeietorul şcolii de aplicaţie, cu congregaţia sa "Fraţii şcolilor creştine", ajută
mizeria intelectuală a celor de jos, umplând a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi prima jumătate a
secolului al XVIII-lea cu activitatea sa. Sub grija Bisericii apar şcolile în jurul parohiilor, a mănăstirilor,
a episcopilor, având la bază cele şapte arte liberale din tradiţia antică, pentru a pregăti profesionişti
intelectuali [16]. Tot sub grija Bisericii se nasc universităţile: cea de la Paris, cu patru facultăţi:
teologie, drept, medicină şi filosofie şi artele frumoase; cea de la Bologna vestită în ştiinţele juridice;
cea de la Salermo şi apoi de la Montpellier, unde s-a dezvoltat medicina; cea de la Oxford şi
Cambridge, Padova şi Siena, de la Orleans, Coimbra şi Salamanca, iar mai târziu cea de la Praga şi
Cracovia. Afluenţa tinerilor era mare, uneori de 20.000-30.000, găzduiţi în colegii, între care cel mai
renumit a fost colegiul fondat de preotul Sorbon (125). La anul 1350, Parisul avea 19 colegii în care
locuiau mulţi studenţi bursieri [17].

De aceea, creştinismul poate fi numit cu adevărat mama civilizaţiei europene. Totuşi, cu ivirea
"secolului luminii", când filosofia nu mai face distincţie între ordinea politică, socială şi religioasă,
Biserica este acuzată de toate fărădelegile, ca şi când ea ar fi fost principalul obstacol pentru triumful
raţiunii.

De câte ori un popor vrea să se elibereze de un jug, adesea nedrept, crede că este necesar să atace
şi Biserica, ca şi când ea ar fi solidară cu un regim regretabil.

Capitalismul

În urma dezvoltării accelerate a tehnicii, burghezia devine capitalistă, naşte proletariatul industrial,
apare lupta de clasă şi se conturează naţionalismul.

În această epocă de frământări, creştinismul nu se lasă antrenat de curentul vremii, ci reafirmă vechiul
adevăr al deosebirii între regimul politic şi social şi cel religios, dând dovadă de puternică vitalitate. Se
nasc ordine religioase care corespund noilor necesităţi (ceea ce nu înseamnă acomodarea şi deci
transformarea creştinismului), iar apostolatul misionar - floare a universalităţii creştinismului - ia un
avânt deosebit de puternic. Prin această operă, care-i este proprie, Biserica duce unei lumi frământate
speranţele unei păci adevărate şi pregăteşte viitorul unei civilizaţii universale, care nu distruge cultura
proprie, ci o integrează într-o nouă sinteză.

Papa Leon al XIII-lea afirmă din nou transcendenţa Bisericii faţă de regimurile politice. În faţa noilor
probleme sociale, Biserica nu este dezarmată. Vechile principii creştine, bazate pe demnitatea
persoanei umane, sunt reafirmate, creştinismul desolidarizându-se de capitalismul burghez, situându-
se, pe bază de principii, departe de liberalism. Enciclicile papale au denunţat capitalismul, susţinut de
oameni stăpâniţi de un spirit naţionalist îngust, de interese egoiste. Fără insistenţele Bisericii faţă de
bogaţi, soarta proletariatului ar fi fost mult mai rea. Dar, a convinge pe bogaţi că averea lor trebuie să
aibă şi un rol social (aceasta este doctrina enciclicilor papale), este greu. Biserica însă nu are altă
armă decât convingerea.

Dacă creştinismul este în favoarea proprietăţii particulare e pentru că o consideră ca un mijloc natural
de progres uman [18]. Dar el repetă că proprietatea comportă şi obligaţii sociale.

Biserica s-a ridicat întotdeauna împotriva abuzurilor capitalismului. Enciclica Papei Pius al XI-lea,
"Quadragesimo anno", este o magistrală combatere a acestui sistem, acuzând capitalismul că este
răspunzător pentru că "toată viaţa economică a devenit îngrozitor de aspră, implacabilă, dură", fiindcă
"nu ţine seama nici de demnitatea umană a muncitorilor, nici de caracterul social al activităţii
economice, nici chiar de justiţie şi binele comun". Papa Pius al XI-lea demască şi stigmatizează pe
aceia care, zicându-şi catolici, calcă legea dreptăţii şi a carităţii, exploatând în numele religiei.
Creştinismul catolic, cu adânci rădăcini apostolice, nu se adaptează, nici nu trăieşte prin capitalism
sau imperialism, ale căror abuzuri le-a condamnat mereu.

Mişcarea muncitorească materialistă şi atee ca atare se găseşte în mod firesc în opoziţie cu

creştinismul teist şi spiritualist. Dar, prin aceasta, nu înseamnă că din Biserică a lipsit grija de
muncitor. Papii au dat principiile unei juste distribuiri a bunurilor, iar muncitorii organizaţi în sindicate
creştine îşi revendică drepturile, instruiţi în Săptămâni sociale de studii.

Dacă mişcările revoluţionare, anticreştine şi atee se numesc forţe progresiste, atunci sigur că au găsit
în creştinism un obstacol. Aceste forţe însă duc la excese şi pun în primejdie civilizaţia, pe care
creştinismul o poate salva arătând lumii că fericirea pământească nu poate fi obţinută în afara
principiilor creştine. Căci problema fundamentală a omenirii rămâne aceasta: poate oare omul să se
mântuiască singur, fără Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu? Creştinismul, consecvent principiilor
sale, predică mântuirea veşnică din robia păcatului şi din cea pământească, din orice nedreptate sau
eroare, mântuire care este posibilă numai prin învăţătura lui Isus Cristos.

În felul acesta, creştinismul a căutat să-şi păstreze independenţa învăţăturii sale faţă de materialism şi
ateism, precum şi faţă de fascismul statolatru sau hitlerismul păgân. Creştinismul nu s-a lăsat
influenţat de forţele politice sau statale care impuneau aceste învăţături, ci le-a condamnat, rezistând
chiar cu preţul martiriului [19].

NOTE

[1] cf. Materialismul istoric, Ed. a II-a, Buc., ESPLP, 1955, p. 387-414 şi Ch. Hainchelin, op.cit.,
p.XXXI.

[2] Eusebius în Historia Ecclesiastica, III, 20.

[3] Tacitus, Annales, XIII, 32.

[4] Suetonius, Domitianus, 12.

[5] Ch. Hainchelin, op.cit. p. XXVI.

[6] Alexandru Abeş, Sfinţii, mit, legendă, adevăr, Col. "Orizonturi", nr.41, EER, Buc.,1972, p.86.

[7] Apocalips, gr., descoperire.

[8] Eusebiu, op.cit., III, 25.

[9] Adversus Haereses (sec. II), V, 30.

[10] cf. Epistola Sf. Pavel către Filimon, în care recomandă cum să trateze pe sclavul Onisian, ajuns
mai târziu episcop.

[11] Nu este de mirare că Les Casas a avut de suferit din cauza acţiunii sale, dar aceasta dovedeşte
că era pătruns de adevăratul spirit creştin, spirit care a constituit un ferment întotdeauna în Biserică,
până în zilele noastre, când putem aminti pe preotul Maximilian Kolhe, închis la Auschwitz, şi care de
bună voie a înlocuit pe un deţinut, cap de familie, condamnat la moarte de hitlerişti.

[12] cf. Ioan Vultur, Biserica şi civilizaţia, Blaj, 1945, p. 7-14.

[13] Alexandru Baneş, op.cit., p.198-199.

[14] cf. I. Vultur, op.cit, p.86.

[15] cf. Al.Borza, Rolul cultural al Bisericii în Evul Mediu, Cluj, 1936. Despre savantul preot Alexandru
Borza, vezi: I. Resmeriţă şi I.T. Tarnovschi, Alexandru Borza, Bucureşti, 1976

[16] Al. Borza, op.cit., p.8-9.

[17] Ibidem.

[18] Dacă s-ar dovedi că socialismul ar fi mai folositor progresului spiritual şi material al omului,
Biserica n-ar avea nimic împotrivă.

[19] Poate că moartea neaşteptată a Papei Pius al XI-lea se datorează discursului pe care urma să-l
ţină în luna februarie 1938, discurs în care voia să condamne fascismul şi războiul. Cf. revista Lumea
din 11 februarie 1973, pag. 32.
CONCLUZII

1. Din cele expuse se vede cum creştinismul s-a născut şi a trăit în timp, dar nu din timp; în împrejurări
istorice, dar nu din ele şi prin ele. Rostul său primar este de a-l face pe om apt de fericirea deplină a
veşniciei. În felul acesta, el este transcendent, peste timp şi peste loc. Trăieşte pe pământ dar nu
pentru pământ.

Antichitatea păgână nu a cunoscut această distincţie între spiritualul transcendent şi temporalul în

care se scurge viaţa efemeră a omului. Nici anticreştinii de azi nu recunosc această distincţie, şi de
aici marea neînţelegere ce o au faţă de creştinism. Pentru ei religia e legată de ordinea pământească,
socială, în aşa fel încât ruina uneia aduce după sine ruina celeilalte. Legând creştinismul de timp, ei
socotesc că el şi-a îndeplinit rolul, şi chiar dacă odinioară ar fi fost instrument de progres, astăzi nu
este decât un obstacol. Identificând creştinismul cu o formă trecătoare de civilizaţie umană, în special
cu cea medievală, se socotesc îndreptăţiţi să-l combată ca pe ceva vechi, nepotrivit cu timpurile de
azi.

Pentru cei pentru care nu există decât materie şi funcţiuni ale acesteia, după cum în trup nu poate
exista un suflet, nici în societate nu poate exista o religie mai presus şi independentă de ea. Pentru
aceştia creştinismul nu ar avea alt rost decât să sprijine aspiraţiile temporale ale oamenilor şi de
aceea, dacă nu face ştiinţă sau revoluţie, nu este bun de nimic. Rolul spiritual şi civilizator al
creştinismului nu este înţeles.

Istoria creştinismului ne arată că aceste două forţe, temporală şi spirituală, n-au fost întotdeauna în
concordanţă, ba chiar de atâtea ori au fost în opoziţie. Acesta este un indiciu evident că spiritualul
opus temporalului nu s-a născut din acesta. Ba chiar multe temporalul s-a amestecat în spiritual, n-a
făcut decât să-i stânjenească acţiunea bienfăcătoare, iar când spiritualul s-a ocupat prea mult de
temporal, s-a compromis.

Compromisurile creştinismului - scoase în evidenţă cu atâta emfază de către duşmanii lui, nu sunt
decât rezultatul creştinilor care s-au îndepărtat de principiile rămase veşnic treze, apărate şi predicate
de Biserică. Dacă Biserica n-a reuşit întotdeauna să aducă la principiile creştine pe păgâni şi barbari,
pe principi şi pe burghezi, pe capitalişti şi pe socialişti, este pentru că forţele contrare, făţişe sau
ascunse, îşi aliau creştini slabi.

Creştinismul, chiar de la origini, nu s-a legat de nici o formă temporală. El nu-şi datorează existenţa
formelor de producţie sau de orânduire socială, fiind transcendent acesteia, iar permanţa sa nu este
alterată de declinul diferitelor civilizaţii.

Biserica - proiecţie în timp a creştinismului - n-a făcut altceva decât să iradieze în timp şi spaţiu acelaşi
principiu transcendent al adevărului predicat de Cristos.

Chiar când aceste lumini ale creştinismului au fost umbrite de către unii oameni ai Bisericii, ele au
rămas totuşi nealterate în ele însele. Există obiecte în care petele nu pătrund şi de aceea nici nu le fac
să-şi piardă valoarea. Astfel de pete întunecă doar strălucirea externă a obiectului. Biserica este un
astfel de "obiect". Păcatele celor ce o reprezintă pe pământ sunt peste care-i întunecă strălucirea, dar
nu o alterează, şi nici nu au întunecat-o de tot. Când o latură a ei era pătată, alta în schimb radia mai
multă strălucire. Schismele n-au fost decât rupturi din trunchiul care nu s-a uscat ci, dimpotrivă, s-a
întărit; ereziile, abateri de la adevăr sau de la viaţa morală, au fost eclipse parţiale care au scos în
evidenţă strălucirea curăţiei care se practica cu eroism; goana după îmbogăţire a fost contrabalansată
de ordinele călugăreşti care, cu exemplul lor de sărăcie şi apostolat dezinteresat, au menţinut
echilibrul. Biserica a avut întotdeauna tezaurul spiritual ca supapă de revenire când excesele
temporare o ameninţau.

2. Astfel de ameninţări au existat întotdeauna, deoarece diferitele forme de orânduire socială au

căutat să-şi acomodeze creştinismul propriilor interese. Aşa se explică naşterea şi difuzarea unor
erezii şi schisme, alimentate de unii reprezentanţi ai creştinismului care s-au adaptat cerinţelor
lumeşti. Dar cele mai frumoase pagini din istoria lui sunt tocmai paginile de luptă pentru a se menţine
şi a opera conform misiunii sale autentice. În această luptă unii au decăzut, dar alţii au devenit eroi ai
virtuţilor creştine şi, prin ei - exemplare - model care n-au lipsit niciodată din Biserică - ideea creştină a
biruit, menţinându-se nealterată, mereu aceeaşi, pentru toţi oamenii, din toate timpurile şi din toate
locurile.

Cel care, studiind istoria creştinismului, ţine seamă nu numai de anumite fapte şi nu analizează
ansamblul evenimentelor, cel care prezintă numai umbrele temporalului din Biserică şi omite să arate
luminile creştinismului, nu face istorie ştiinţifică.
INFAILIBILITATEA PAPEI

Învaţatura Bisericii Catolice privind infailibilitatea papei este în general înţeleasa greşit de catre cei din
afara Bisericii. In particular, fundamentaliştii şi creştinii care se bazează exclusiv pe biblie adesea
confunda carisma "infaibilitaţii" Papei cu imposibilitatea totală de a greşi. Ei îşi imagineaza ca creştinii
catolicii cred ca Papa nu poate pacatui. Alţii, care elimina aceasta greşeala, cred ca Papa se bazează
pe vreo amuleta sau incantaţie magica când da o definiţie infailibila.

Date fiind aceste interpretări greşite ale dogmei infailibilitaţii papale, este necesar sa explicam exact
ceea ce nu este infailibilitate. Infailibilitatea nu este absenţa pacatului. Nici nu este o carismă ce
aparţine doar Papei, căci infailibilitatea aparţine de asemenea Sinodului Episcopilor ca întreg, când
învaţă în mod solemn o doctrina ca fiind un adevar de credinţă. Ne-o spune Isus însuşi, care le-a lăsat
Apostolilor şi urmaşilor lor, Episcopilor, autoritatea Bisericii: "Cei care va ascultă pe voi, pe mine ma
ascultă" (Luca 10,16), şi "Tot ce veţi lega pe pamânt va fi legat şi în ceruri" (Matei 18,18).

Explicaţia oferită de Conciliului Vatican II

Conciliul Vatican II a explicat doctrina infailibilitaţii dupa cum urmeaza: "Deşi fiecare episcop în parte
nu se bucură de prerogativa infailibilităţii, totuşi atunci când, fie şi răspândiţi în întreaga lume dar
păstrând legătura comuniunii între ei şi cu Urmaşul lui Petru, în învăţătura lor autentică de credinţă şi
morală sunt de acord asupra unei afirmaţii care trebuie socotită definitivă, atunci ei enunţă în mod
infailibil învăţătura lui Cristos. Acest lucru este şi mai evident când, reuniţi în Conciliu ecumenic, ei
sunt pentru toată Biserica lui Cristos învăţători şi judecători ai credinţei şi moravurilor, şi definiţiile lor
trebuie primite cu adeziune de credinţă." (Lumen Gentium 25).

Infailibilitatea aparţine într-un mod special Papei ca şi cap al Episcopilor (Matei 16,17-19, Ioan 21,15-
7). Aşa cum a remarcat Conciliul Vatican II, este o carismă de care "se bucură Pontiful roman, capul
Colegiului episcopilor, în virtutea funcţiei sale, atunci când, în calitate de Păstor şi Învăţător suprem al
tuturor credincioşilor, care întăreşte în credinţă pe fraţii săi (cf. Lc 22, 32), proclamă printr-un act
definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. De aceea pe drept se spune că definiţiile
Pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor şi nu în virtutea consimţământului Bisericii, deoarece
ele au fost proclamate cu asistenţa Duhului Sfânt, care i-a fost făgăduită lui în persoana Sfântului
Petru."

Infaibilitatea Papei nu este o doctrină ce a apărut brusc în învăţătura Bisericii; mai degrabă ea este o
doctrină implicită în Biserica primelor veacuri. Doar înţelegerea noastră asupra infailibilităţii s-a
dezvoltat şi a devenit mai clară de-a lungul timpului. De fapt, doctrina infailibilităţii reiese implicit din
textele petrine: Ioan 21,15-17 ("Paşte oile mele.."), Luca 22,32 (" M-am rugat pentru tine ca să nu se
piardă credinţa ta"") şi Matei 16,18 ("Tu eşti Petru...")

Bazat pe mandatul lui Cristos

Cristos a ordonat Bisericii să propovăduiască toata învăţătura lui (Matei 28,19-20) şi a promis protecţia
Duhului Sfânt, care o "va călăuzi la tot adevărul" (Ioan 16:13). Acest mandat şi această promisiune
garantează că Biserica nu va se va îndepărta niciodată de la învăţăturile sale (Matei 16,18, 1Tim
3,15), chiar dacă, individual, catolicii o pot face.

Pe măsură ce creştinii au început să înţeleagă mai clar autoritatea Bisericii şi primatul Papei, ei au
dezvoltat o înţelegere mai clară a infailibilităţii papale. Această dezvoltate a înţelegerii credincioşilor îşi
are începuturile în Biserica primelor veacuri. De exemplu, Ciprian din Cartagina, scriind prin anul 256,
a pus întrebarea astfel: "Vor îndrăzni ereticii să vină la scaunul lui Petru de la care vine credinţa
apostolică şi de unde nu pot apărea erori?" (Scrisori 59 [55], 14). În secolul al V-lea, Augustin a
suprins atitudinea acelor vremuri când spunea: "Roma a vorbit, cazul s-a închis" (Predici 131,10).
Unele clarificări

O declaraţie infailibilă - fie că e făcută de Papa singur, de un Conciliu Ecumenic, sau de învăţătura
constantă a magisteriului Bisericii de-a lungul secolelor - este făcută de obicei numai când unele
doctrine sunt puse în discuţie. Cele mai multe doctrine nu au fost niciodată puse la îndoială de marea
majoritate a catolicilor.

Luaţi un catechism şi priviţi numărul mare de doctrine, dintre care majoritatea nu au fost definite de o
afirmaţie oficială a Papei. De fapt există puţine subiecte asupra cărora un Papă ar putea să decidă
ceva fără să dubleze una sau mai multe declaraţii infailibile ale Conciliilor Ecumenice sau ale
magisteriului Bisericii.

Pentru un catolic cu educaţie, subiectul este simplu şi paragrafele de mai sus, cu trimitere lor, pot fi
suficiente. Alta este însă problema cu creştinii ce se raportează exclusiv la Biblie. Pentru ei,
infailibilitatea papală reprezintă adesea o nebuloasă pentru că înţelegerea ce o dau lor este adesea
incorectă.

Unii întrebă cum pot fi Papii infailibili când unii dintre ei au trăit scandalos. Această obiecţie desigur
ilustrează confuzia obişnuită între infailibilitate şi impecabilitate. Nu este garanţie că Papii nu vor
păcătui şi nu vor da exemplu rău. (Trebuie să remarcăm aici gradul mare de sfinţenie găsit la Papi de-
a lungul istoriei, "Papii răi" fiind foarte rari). Alţii se întrebă cum poate exista infailibilitate dacă unii Papi
nu au fost de acord cu alţii. Aceasta, de asemenea, arată o înţelegere inexactă a problemei:
infailibilitatea se aplică doar la proclamări solemne, oficiale privind probleme de credinţă sau morală, şi
nu la decizii disciplinare sau chiar comentarii neoficiale privind credinţa sau morala. Opiniile teologice
particulare ale unui Papă nu sunt infailibile, doar ceea ce el defineşte solemn se consideră învăţătură
infailibilă.

Chiar şi cei care nu fac aceste greşeli comune, adesea gândesc că infailibilitatea înseamnă că Papilor
le este dat un dar special care le permite să propovăduiască pozitiv adevăruri necesare a fi ştiute. Dar
nici acest lucru nu este tocmai corect: infailibilitatea nu este un substitut pentru studiul teologic din
partea Papei. Ceea ce face infailibilitatea este să prevină faptul ca un Papă să propovăduiască
solemn şi oficial un "adevăr" care, de fapt, este eroare. Aceasta nu-l ajută să ştie ce este adevărat,
nici nu îl "inspiră " să înveţe pe alţii ce este adevărat. El trebuie să înveţe adevărul în felul în care îl
învăţăm cu toţii - prin studiu -, deşi, pentru a fi clari înţeleşi, el are unele avantaje datorită poziţiei sale.

Petru nu e infailibil?

Ca un exemplu biblic al incorectitudinii infailibilităţii papale, fundamentaliştilor le place să sublinieze

comportamentul lui Petru în Antiohia, unde a refuzat să mănânce cu creştinii dintre neamuri pentru a
nu afensa pe unii iudei din Palestina (Galateni 2,11-16). Pe aceasta temă el are un conflict cu Paul.
Demonstrează aceasta că infailibilitatea papală nu există? Deloc. Acţiunile lui Petru au legătură cu
probleme de disciplină, nu cu probleme de credinţă şi morală. Problema a fost acţiunea lui Petru, nu
învăţăturile lui. În acest exemplu, Petru nu a dat nici o învăţătură, şi cu atât mai puţin nu a definit o
problemă de credinţă sau morală.

Fundamentaliştii trebuie de asemenea să recunoască că Petru avea o anume infailibilitate - ei nu pot

nega că el a scris două epistole infailibile ale Noului Testament. Astfel, dacă comportamentul său în
Antiohia nu a fost incompatibil cu acest fel de infailibilitate, nici comportamentul său greşit din acel
episod nu este contrar infailibilităţii papale în general.

Intorcându-ne la istorie, criticii Bisericii citează anumite "erori ale Papilor". Argumentul lor se reduce de
fapt la trei cazuri, cel al Papilor Liberius, Virgilius şi Honorius, cele trei cazuri la care se întorc toţi
opozanţii infailibilităţii papale, deoarece acestea sunt singurele cazuri care nu se prăbuşesc odată
menţionate. Nu e cazul să intrăm în detalii aici - orice carte bună de istorie a Bisericii va oferi detaliile
necesare; este destul să notăm că nici unul din cazuri nu întruneşte cerinţele subliniate de definiţia
infailibilităţii papale dată de Conciliul Vatican I (cf. Pastor Aeternus 4).
"Cazul favorit"

Conform fundamentaliştilor, cazul lor cel mai bun se referă la Papa Honorius. Ei spun că acesta a
predicat monotelismul, o erezie ce susţinea că Cristos a avut doar o fire (cea divină) nu două firi (una
divină şi una umană) aşa cum susţine drepta credinţă. Dar Papa Honorius nu a făcut niciodată aşa
ceva. Chiar şi o cercetare sumară a datelor ne arată că el s-a decis pur şi simplu să nu ia vreo decizie.
Aşa cum explică Ronald Knox, "Din prudenţă umană, el s-a gândit că controversa se cuvine să
rămână nerezolvată [pentru moment], pentru mai binele Bisericii. Noi, având ştiinţa de acum, spunem
că a greşit. Dar nimeni, cred, nu poate pretinde că un Papă nu este infailibil pentru că nu a definti o
doctrină."

Respingerea infailibilităţii papale de către cei ce nu recunosc Tradiţia ci doar Biblia este provocată de
concepţia lor despre Biserică. Ei nu cred că Cristos a stabilit o Biserică vizibilă, ceea ce înseamnă că
ei nu cred într-o ierarhie a Episcopilor condusă de Papa. Nu e locul să dăm o demonstraţie elaborată
a înfiinţării Bisericii vizibile. Dar este destul de simplu să subliniem că Noul Testament îi arată pe
apostoli înfiinţând, după instrucţiunile Învăţătorului lor, un organism vizibil, şi că fiecare scriitor creştin
din primele veacuri - şi de fapt, aproape toţi creştinii până la Reformă - au recunoscut dintotdeauna că
Cristos a stabilit un organism activ.

Un exemplu al acestei credinţe vechi vine de la Ignaţiu al Antiohiei. În scrisoarea sa din secolul al II-
lea către biserica din Smirna, el scrie: "Oriunde apar Episcopii, lăsaţi poporul să vină, aşa cum oriunde
este Isus Cristos, este Biserica". (Epistola către smirneni, 8, 1 [A.D. 110]). Dacă Cristos a înfiinţat un
astfel de organism, El trebuie că l-a prevăzut să dăinuiască, să fie uşor identificabil (adică, să fie vizibil
încât să poată fi găsibil) şi, s-a gândit la o metodă care să conserve învăţătura Sa în acest organism.
Toate acestea s-au realizat prin succesiunea apostolică a Episcopilor, iar păstrarea mesajului lui
Cristos, în deplinătatea sa, s-a garantat prin darul infailibilităţii, a Bisericii ca întreg, dat mai ales a
conducătorilor numiţi de Cristos, Episcopii (la modul colectiv) şi Papa (la modul personal).

Este Duhul Sfânt cel care îl opreşte pe Papa de la a propovădui erori în mod oficial oficial, şi această
carismă provine în mod necesar din însăşi existenţa Bisericii. Dacă, aşa cum a promis Cristos, porţile
iadului nu vor triumfa împotriva Bisericii, atunci ea trebuie protejată de căderea în erori şi astfel de
îndepărtarea de Cristos. Ea trebuie să se dovedească un ghid perfect neclintit în problemele legate de
mântuire.

Desigur, infailibilitatea nu include o garanţie că orice Papă în particular nu va "neglija" să ne înveţe

adevărul, sau că el va fi fără de păcat, sau că deciziile disciplinare vor fi luate în cel mai cuvenit mod.
Ar fi frumos dacă ar fi atoateşiutor şi impecabil, dar nefiind astfel nu va aduce distrugerea Bisericii. El
trebuie să fie capabil să propovăduiască corect, din moment ce îndrumarea spre mântuire este
principala funcţie a Bisericii. Pentru ca oamenii să se mântuiască, ei trebuie să ştie ce să creadă. Ei
trebuie să aibă o stâncă sigură de sprijin în credinţă şi o sursă credibilă pentru învăţătura oficială
creştina. Tocmai de aceea există infailibilitatea papală.

Cristos a spus că porţile iadului nu vor birui Biserica (Matei 16,18b), ceea ce înseamnă că această
Biserică nu va putea niciodată înceta să existe. Dar dacă Biserica ne-ar învăţa vreodată erezii, atunci
ea ar înceta să existe, deoarece ar înceta să fie Biserica lui Isus. Astfel, Biserica nu poate să înveţe
erezii, însemnând că orice propovăduieşte ea solemn pentru credincioşi este adevărat. Această
realitate se reflectă în exprimarea Apostolului Paul că Biserica este "este stâlpul şi temelia adevărului"
(1Timotei 3,15). Dacă Biserica este temelia adevărului religios în această lume, atunci ea este
reprezentantul lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Cristos discipolilor săi: "Cine vă ascultă pe voi pe Mine
mă ascultă şi cine vă nesocoteşte pe voi pe Mine mă nesocoteşte, iar cel care Mă nesocoteşte pe
Mine îl nesocoteşte pe cel care m-a trimis pe Mine" (Luca 10,16).

Sursa: Catholic.com, republicat cu acordul sursei

Traducerea în limba română: Monica Culea
 Isus Cristos
pr. Eugen Popa
achizitionare: 14.01.2003; sursa: Casa de Editură Viaţa Creştină

"Isus Cristos este Mesia cel aşteptat şi prezis. El este realizarea profeţiilor cărora le dă mai multă
lumină. El completează revelaţia Vechiului Testament şi descoperă adevăratul sens".

Pr. prof. Eugen Popa

Realitate istorică
Evangheliile
Plinirea vremii
Naşterea
Om şi Dumnezeu
Taina lui Cristos
Prerogative
Minunile şi profeţiile
Sacramentele şi rugăciunea
Credinţa
Fericirile
Iubirea
Apostolii
Biserica
Ultimele zile
Ultima cină
Moartea
Învierea
Înălţarea
Mângâietorul
REALITATE ISTORICĂ

Cine este El? Un mit? Un întemeietor de religie, ca şi Budha sau Mahomed? Un supraom, cum îl
numeşte Renan, sau Dumnezeu venit pe pământ, cum Îl cred creştinii?

Mit, ca şi Jupiter al grecilor, Zeus al romanilor, ca şi Ra al egiptenilor: personificări sau idealizări

omeneşti cu caracter subiectiv? Nu. Isus Cristos este o realitate istorică dovedită prin documente. În
afară de istoricul evreu Iosif Flaviu - care ar fi trebuit să cunoască pe creştini, dar din dispreţ faţă de ei
în "Antichităţile iudaice" aminteşte numai în treacăt de Ioan Botezătorul şi de apostolul Iacob - există
istorici păgâni care amintesc despre Isus. Suetoniu spune că împăratul Claudiu a expulzat din Roma
pe evreii care, instigaţi de Cristos, erau o cauză permanentă de dezordini: "Judeos impulsore Chresto
assidue tumumultuantes Roma expubit"(1).

Între evreii şi creştinii din Roma erau mereu discuţii asupra venirii lui Cristos, iar împăratul, pentru a
avea pace în oraş, în anul 51-52 expulză din Roma pe evrei. În anul 52, la Corint se găsesc creştini de
origine evreiască veniţi din Roma "căci Claudiu a dispus ca toţi evreii să plece din Roma" (F 18, 3).

Tacitus, vorbind şi el despre prigoana dezlănţuită de Nero în anul 64 contra creştinilor, explică originea
numelui de creştin: "Acest nume vine de la Crist pe care, sub domnia lui Tiberiu, procuratorul Ponţiu
Pilat l-a condamnat la moarte..." (Annales, III.c. 15, 44).

Plinius cel Tânăr, în scrisoarea trimisă împăratului Traian în legătură cu atitudinea pe care trebuia să o
ia faţă de creştinii din Bitinia, spune că aceştia "afirmă că au obiceiul de a se întruni în zi fixă, înainte
de răsăritul soarelui, pentru a cânta lui Cristos, considerat ca Dumnezeu" (Ep.c. 10, 96).

EVANGHELIILE

Dar documentele cele mai importante în legătură cu viaţa şi învăţătura lui Isus Cristos sunt cărţile
Noului Testament, în special cele patru Evanghelii.

Cuvântul evanghelie înseamnă "veste bună". În cele patru cărţi se arată realizate profeţiile Vechiului
Testament care anunţau poporului marea bucurie a venirii "Domnului Dumnezeu ca un păstor care
paşte turma sa" (Is. 40, 10-11).

Cele peste 2300 manuscrise greceşti, vechi de peste o mie de ani, apoi versiuni în limbi vechi în
număr de peste 15, şi numeroasele citate găsite în scrieri contemporane, dovedesc originalitatea
substanţială a textului evanghelic.

Din evanghelia lui Matei, scrisă în limba aramaică între anii 30-40, avem o veche traducere grecească.
Apostolul Matei a evanghelizat pe evreii din Palestina, şi pentru ei a scris această evanghelie cu
scopul de a dovedi că Isus este Mesia cel promis, în care se împlinesc profeţiile Vechiului Testament.

Evanghelia Sf. Marcu transmite învăţătura pe care acesta a auzit-o de la Sf. Petru, şi e destinată
Romanilor ca să le arate că Isus este Fiul lui Dumnezeu, care trebuie ascultat.

Sf. Luca, ca istoric, a cules informaţii, în special de la Fecioara Maria, şi le-a prezentat în mod ordonat,
cronologic, ca să facă cunoscut creştinilor convertiţi de la păgânism pe Isus Mântuitorul.

A patra evanghelie a fost scrisă la începutul secolului al II-lea de către "învăţăcelul pe care Isus îl
iubea", apostolul Ioan, cu scopul de a conduce pe creştinii deja iniţiaţi în doctrina evanghelică spre
perfecţiunea credinţei, prezentând pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu.

Examinarea critică a acestor cărţi, făcută de atâţia eminenţi exegeţi - în confruntare cu valul de teorii
ce combat originea istorică a Evangheliilor şi vreau să o reducă la un mit după care Isus nu ar fi decât
un simplu muritor ridicat la rangul de Dumnezeu, de către nişte învăţăcei iluzionişti, sau o invenţie mai
târzie a unor creştini dornici de a-şi exterioriza credinţa - ne dă siguranţa autenticităţii lor.
Critica textuală este arta de a regăsi scrierea originală. Ediţiile critice ale autorilor clasici profani se
bazează pe date mai puţin solide decât ediţiile critice ale Noului Testament.

Cărţile Noului Testament - ca oricare altă carte scrisă în antichitate - nu le avem în original. Se scria
pe papirus, pe pergament, pe tablă de lemn acoperită cu ceară. Dacă materialul era învârtit se numea
volumen, altfel se numea codex (forma cărţii de azi). Cărţile erau citite, transmise din mână în mână,
copiate, traduse. Originalul nu era posibil să reziste mult timp (Epistola către Romani a Sf. Pavel ar fi
atins 3 m de papirus!).

Manuscrisele pe care le avem în limba greacă sunt totuşi din secolul al III-lea, scrise pe papirus sau
pergament. Cel mai vechi (sec. III/IV) se găseşte la Philadelphia în Muzeul Universităţii (fragmente din
Evanghelia Sf. Matei), altul la Paris în Biblioteca Naţională (Sec. IV din Luca), altul la Londra în British
Museum (sec. IV), mai multe manuscrise din Sec. III/IV la Oxford, la Manchester (sec. III), etc. Cele
mai cunoscute sunt: Codex Sinaiticu (sec. III/IV) a fost întâi la Leningrad, iar acum e transferat în
Anglia; Codex Vaticanus (sec. IV) la Vatican: Codex Alexandrinus (sec. V), la Londra, etc.

Aceste manuscrise nu au fiecare în întregime Noul Testament. Lacunele lor se suplinesc prin vechi
traduceri şi citate făcute de către sfinţii Părinţi.

Cele mai vechi traduceri sunt în limba latină, coptă, egipteană şi siriacă, rămase în codici vechi, ca
Palatinus (sec. IV/V) la Viena, Vercellensis (sec. IV/V) la Vercelli, Veronensis (sec. IV/V) la Verona,
etc. Cea mai importantă traducere în limba latină a fost făcută de către Sf. Ieronim şi a fost terminată
în anul 380.

În operele Sf. Părinţi găsim atâtea citate, încât cu ele se poate reconstitui întreg Noul Testament (cum
a făcut Petru Sabatier în prima jumătate a sec. al XVIII-lea). Dintre ei amintesc pe cei mai vechi: Sf.
Ignaţiu din Antiohia (+107), Clemente din Roma (+ c.100), Hermas (sec. II), Policarp din Smirna
(+167), Iustin (+ c.165) cu 330 citate, Irineu (+ c.200) cu 1819; Clemente din Alexandrina (+220) cu
2406 citate, Origen (+253) cu 17922 citate, etc. Pe lângă acestea există cărţi ale căror autor e
necunoscut, ca Didaché - compusă spre sfârşitul secolului I în Siria sau în Palestina - Scrisoarea lui
Barnaba (c. 130) în Alexandria, etc.

Citatele găsite în aceste lucrări uneori sunt textuale, alteori libere. Dar ele dovedesc existenţa şi
autoritatea Noului Testament, cunoscut de către aceşti autori.

Din aceste documente reiese că Isus a fost o persoană reală, nu figură legendară sau mit imaginar.

Mitul nu are o existenţă determinată în timp şi loc, o existenţă istorică, cum are Isus.

PLINIREA VREMII

"Când a sosit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul său cel născut din femeie... ca să primim
moştenirea fiiască" (Gal 4, 4-5).

Această "plinire a vremii" era nevoia unei mântuiri pe care lumea, stăpânită de corupţie, senzualitate şi
necredinţă, o aştepta. Evreii şi păgânii suspinau după timpuri mai bune. Aşteptarea generală era
notată de mulţi scriitori păgâni. Sibilla anunţă venirea unui copil ceresc care să aducă o epocă de aur:
"Magnus ab integro saeculorum nascitur ordo... Iam nova progenies caelo dimittitur alto" (Virgil, Eclog.
4-10; 13, 14).

Mântuirea din starea de decădere în care se găsea păgânismul trebuia să vină din Orient. Aici
aşteptarea avea un caracter mai precis. Profeţii evrei - în cărţi care sigur existau în secolul al III-lea
înaintea lui Cristos când au fost traduse în limba greacă (Septuaginta) - vorbeau clar de o împărăţie
viitoare care va începe de la Ierusalim şi se va întinde în toată lumea, aducând iertarea păcatelor, şi
de un rege, care se va naşte din casa lui David, în Viflaim (Mi 5, 1), dintr-o mamă fecioară (Is 7, 14),
având un precursor (Ml 3, 11).

Aceste idei cuprinse în Vechiul Testament constituie mesianismul iudaic, iar regele care va conduce
pe Israil la Dumnezeu se numeşte Mesia. Acest mesianism este original şi nu depinde de mesianismul
persan sau babilonez, egiptean, grec sau roman, cu care are asemănări (dorinţa unei izbăviri), căci
natura omului din toate timpurile şi din toate locurile este în esenţă aceeaşi, dar prin monoteismul şi
prin caracterul său supranatural, religia Vechiului Testament întrece toate celelalte religii anterioare
creştinismului. Mesianismul iudaic conţine o promisiune din partea lui Dumnezeu, promisiune
împlinită, adică un fapt prezis şi realizat.

În profeţiile Vechiului Testament găsim descrise şi atributele Mesiei, precum şi detalii în legătură cu
sfârşitul vieţii lui: va fi osândit, zbiciuit şi scuipat, adăpat cu fiere şi oţet, răstignit. (cf. Za 11, 12; Ps 21,
8, 20; 21, 1; Za 12, 10, etc.).

NAŞTEREA

Isus Cristos este Mesia cel aşteptat şi prezis. El este realizarea profeţiilor cărora le dă mai multă
lumină. El completează revelaţia Vechiului Testament şi-i descopere adevăratul sens.

Isus s-a născut în Viflaimul Iudeii pe timpul lui Augustus, în timp ce în Siria era guvernator Quirinius,
iar în Iudeea Irod. Deci se precizează locul şi data.

De la naşterea lui numărăm anii: El este cumpăna între o eră ce trebuia să treacă, şi alta ce trebuia să
vină aducând schimbarea lumii.(2) Anul naşterii nu se cunoaşte exact, dar, după descrierile diferitelor
împrejurări, se deduce cu multă probabilitate că anul naşterii lui Isus cade între 747 şi 750 de la
întemeierea Romei.

Naşterea lui Isus este un fapt istoric ales ca punct de plecare pentru a data întreaga istorie. Dionisie
Exigul, adică "cel Mare" (460-550) călugăr scit, originar din Dobrogea, "bărbat ilustru", "este autorul
unui nou sistem de numărătoarea anilor: el este cel care a întrodus era creştină sau era noastră. Anul
1 este considerat anul 754 de la fondarea Romei, când se spune că s-a produs naşterea lui
Hristos".(3) Chiar dacă Dionisie a greşit luând ca exacte cuvintele Sf. Luca, după care Isus şi-a
început viaţa publică fiind "ca de treizeci de ani" şi, deci, chiar dacă s-ar fi născut cu câţiva ani mai
devreme, naşterea lui Isus rămâne data începutului unei noi ere.

Sărbătoarea Naşterii lui Isus probabil că exista la Roma în primele veacuri, dar e sigur că exista în
anul 336. S-ar putea ca data de 25 decembrie să fi fost aleasă ca să înlocuiască sărbătoarea păgână
a naşterii lui Mithra.

Isus s-a născut în oraşul regelui David, Viflaim, din Maria, icoana cea mai curată a poporului Israil în
aşteptare, prototipul Bisericii. După cum Isus este, ca nimeni altul, împlinirea celei mai arzătoare
dorinţe a omenirii, naşterea Sa depăşeşte naşterea oricărui alt om. Nu există în omenire, în
fecunditatea omenească, nimic ce l-ar putea genera. De El depinde orice fecunditate căci toate prin El
au fost create. El este supremul Dar gratuit făcut de Dumnezeu oamenilor. Dar misterios, ca şi
misterul conceperii Sale nu prin intervenţia unui om, ci conceput prin puterea Spiritului Sfânt, în sânul
unei Fecioare, aleasă de Dumnezeu să fie Mama sfântă a Fiului Său. Se cuvenea ca Fiul unic al
Părintelui, chiar şi ca om să fie atât de mult unit cu Tatăl ceresc încât să nu aibă alt tată decât pe
Dumnezeu. Cine crede că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, crede la fel că intrarea lui Emanuil
(=Dumnezeu cu noi) în istoria omenească trebuia să fie însoţit de un eveniment extraordinar, în
armonie cu acest mister divin.

Dacă evenimentul conceperii şi naşterii lui Isus dintr-o fecioară este extraordinar, nu este însă
imposibil. Însăşi Preacurata, în faţa acestui mister, s-a întrebat: "Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu
ştiu de bărbat?" Iar răspunsul a fost: "... la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă" (L 1, 34, 37)(4).

Orice mari evenimente sunt însoţite de împrejurări speciale. Venirea lui Dumnezeu în lume nu s-a
produs cu pompă sau revoluţii zguduitoare, ci cu evenimente demne de Persoana Sa: o mamă
Fecioară, Ingerii care-l vestesc, magii care-l adoră.

Sfinţenia lui Dumnezeu nu putea veni în lume decât printr-un mijloc sfânt, curat: Sfânta Fecioară. De
fapt, curăţia este o deschidere completă la planurile divine: este "tensiunea interioară a spiritelor către
Dumnezeu", e cea mai înaltă dintre energiile umane, şi e o virtute în mod esenţial activă. "În Sf.
Fecioară orice formă de activitate şi agitaţie inferioară dispăreau în acea singură şi luminoasă funcţie
de a atrage, de a primi şi a lăsa pe Dumnezeu să treacă" .(5) Pentru că ea credea; iar "curăţia e una
din condiţiile misterioase dar evidente ale acelei cunoaşteri supranaturale de sine însuşi în Dumnezeu,
care se numeşte credinţă".(6)

OM ŞI DUMNEZEU

Fecioara Maria este mama lui Isus, Om adevărat şi Dumnezeu adevărat.

Isus este om prin excelenţă. De aceea îi place să se numească "Fiul omului". Acesta e un titlu
mesianic, după cum apare din profeţia lui Daniel (7, 13-16): "... iată că pe nori vine ca un Fiu al
omului... căruia i s-a dat puterea, mărirea şi împărăţia, şi toate popoarele, naţiunile şi limbile îl vor
servi. Stăpânirea lui este veşnică şi nu va trece şi împărăţia lui nu va avea sfârşit". "Fiul omului" este
expresia cea mai cuprinzătoare a bogatei personalităţi a lui Isus: Domn şi judecător; şi frate al omenirii
umile şi suferinde; răbdător şi glorios. Isus foloseşte cu precădere acest titlu mângâietor pentru noi.

Dar e şi Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sf. Treime, care a venit pe
pământ şi s-a făcut om. Iată marea noutate, nemaiauzită; misterul persoanei divino-umane a lui
Cristos: sfinţenia lui Dumnezeu transpusă într-un trup şi suflet de om şi, astfel, expusă privirii
oamenilor. E un mister atât de măreţ, divin, încât omul abia îndrăzneşte să-l creadă. Căci omul şi-a
format despre Dumnezeu o idee de inaccesibilitate, şi de fapt, noi nu ştim cine e Dumnezeu decât
înţelegând pe Isus. El va duce la cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu. Dumnezeu se revelă în mod
nebănuit în Isus Cristos, născut, mort şi înviat, continuând să trăiască în Biserica Sa. Omul doreşte să
găsească pe Dumnezeu nu numai dincolo, dar şi în lumea aceasta. În persoana Cuvântului întrupat,
el găseşte răspuns la această dorinţă. Prin întrupare, Dumnezeu intră în istoria omenească într-o
formă umană. Isus "este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât orice făptură" (C 1,
15).

Sf. Pavel spune că Isus este "Fiul dragostei lui Dumnezeu", este "Chipul lui Dumnezeu celui nevăzut,
mai întâi născut decât toată făptura, căci prin dânsul s-au făcut toate cele din ceruri, cele de pe
pământ, cele văzute şi nevăzute... toate prin dânsul şi pentru dânsul s-au făcut. El este mai înainte de
toate..." (C 1, 15-17); iar Filipenilor le scrie: "Cristos Isus deşi era în chipul lui Dumnezeu, nu a socotit
că e răpire a fi asemenea lui Dumnezeu, ci s-a nimicit pe sine luând chipul robului, asemenea cu
oamenii făcându-se" (2, 6-7).

Sf. Ioan îşi începe Evanghelia afirmând solemn: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la
Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul" (1, 1), şi continuă: "Toate prin dânsul s-au făcut şi fără de
dânsul nimic nu s-a făcut" (1, 3).

De aceea - aşa cum n-a afirmat nici un întemeietor de religii - Isus se declară Fiul lui Dumnezeu, egal
cu Tatăl, existând din veşnicie. El se prezintă egal cu Fiinţa supremă şi izvor unic - cu Dumnezeu în
care trăieşte - al vieţii veşnice: "Nimeni nu cunoaşte pe Fiul fără numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l
cunoaşte nimeni, fără numai Fiul şi cui va vrea Fiul să-i descopere" ( M 11, 27). Fiul este o Fiinţă atât
de mare, frumoasă, bogată, plină de lumină şi mister, încât pentru a-L cunoaşte e necesară
cunoaşterea infinită: singur Tatăl poate cuprinde imensitatea acestei fiinţe.

Cunoaşterea Tatălui este obiectul principal al învăţăturii lui Isus. La Tatăl trebuie căutată originea
învăţăturii Lui, nu în întunecimea păgânismului, şi nici chiar în umbrele profeţilor: "Învăţătura mea nu
este a mea, ci a celui care m-a trimis" (I 7, 16). De aceea şi pretinde ca învăţătura Lui să fie primită
fără rezerve. (L 10, 16), căci, "cel ce crede în mine - zice Isus - nu crede în mine, ci în cel ce m-a
trimis". (I 12, 44-45).

"Cel ce mă vede pe mine, vede şi pe Tatăl" (I 14, 9), e una din multele expresii pe care Isus le
foloseşte pentru a arăta unitatea şi egalitatea lui cu Dumnezeu-Tatăl. De aceea conciliul din Niceea,
ţinut în anul 325, condamnă învăţătura lui Arie, care zicea că Isus este o creatură supremă dar nu
Dumnezeu; iar Conciliul din Efes (431), contra celor care vedeau în Isus două persoane, una divină şi
una umană, proclamă că, deşi în Isus există două naturi, totuşi El e o singură persoană; persoana
divină a Fiului lui Dumnezeu, venit pe pământ şi făcut om. De aceea şi Maria, născându-L, este cu
adevărat Theotokos: Mama lui Dumnezeu.
TAINA LUI CRISTOS

Unirea între natura divină şi cea umană, numită unire ipostatică (în persoană), e "taina lui Cristos",
după cum se exprimă Sf. Pavel (Ef. 3, 3; 1, 9; I Tim. 3, 16).

Acest mister prin care nevăzutul s-a făcut văzut, veşnicul a intrat în timp, cel veşnic fericit se face
pasibil, cel atotputernic devine slab, face pe Sf. Pavel să zică că, deşi natura Sa divină nu era un furt
(primul Adam a vrut să răpească, să fure natura divină ca să fie ca Dumnezeu), ci proprietatea Sa
personală în virtutea naşterii veşnice din Tatăl, totuşi, El "s-a nimicit pe sine luând chipul robului şi
făcându-se asemenea oamenilor" (Fp 2, 7). Ca să fie cât mai asemenea nouă "s-a desbrăcat" nu de
natura divină, ci de slava şi fericirea pe care o avea din veşnicie şi pe care o va reprimi după înviere.

Astfel Cuvântul lui Dumnezeu intră în istorie; se naşte, trăieşte şi moare. Această existenţă
pământească nu are însă numai un interes istoric, ci e şi obiect de credinţă: "s-a născut din Fecioara
Maria, a pătimit, s-a îngropat şi a înviat... s-a suit la ceruri", după cum mărturisim în Credeu.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu intră numai în istoria omenirii, ci şi în istoria cosmosului. El este
punctul culminant al acestei istorii, căreia îi determină sensul, îi determină valorile şi-i rezumă
(recapitulează) întreaga-i desfăşurare. El este "Alfa şi Omega", începutul şi sfârşitul (A 22, 13)
întregului univers.

De altfel, radicala dependenţă a Universului de Dumnezeu se exprimă în radicală propensiune a

acestuia spre Creatorul său.(7)

Făcându-se om - iar omul este fiinţa centrală a lumii - Fiul lui Dumnezeu asumă toate elementele
cosmice (le recapitulează), care, astfel, în El îşi găsesc desăvârşirea cea mai deplină a profundei lor
aspiraţii inconştiente.

Lui Isus Cristos, Cuvânt veşnic şi Cuvânt întrupat îi compete primatul absolut faţă de întreaga creaţie.
Sf. Pavel mărturiseşte că "Fiul dragostei Tatălui este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel dintâi
născut din toată zidirea(8), căci prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în cer şi pe pământ...
Toate au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El " (C
1, 13-17).

Deci, toate s-au creat prin El (cf. Ev 11, 3), toate se ţin prin El (cf. Ev 1, 3) şi toate sunt pentru El, spre
care întreg universul este orientat (cf. Ev 1, 2-8; E 1, 22).

Acest primat al lui Cristos asupra întregii creaţii nu este obiect al experienţei sau al raţiunii, ci aparţine
credinţei şi speranţei (cf. Ev 2, 8).

De aici se deduce că întruparea Fiului lui Dumnezeu nu avea ca scop numai mântuirea din păcat, ci
aceasta se încadra în împlinirea finalităţii întregii creaţii ce tinde spre focarul dorinţelor istoriei şi
civilizaţiei, spre centrul neamului omenesc, spre bucuria inimilor şi spre plinătatea aspiraţiilor lor.(9)

PREROGATIVE

Ca şi Cuvânt întrupat, lui Isus îi compet toate prerogativele, între care amintim:

1. REGE (10)> şi Stăpân al îngerilor, al oamenilor şi al universului întreg ( cf. Fp 2, 10; A 8, 5;

19, 16), cu deplină autoritate legislativă, executivă şi judecătorească (M 28, 20; I 5, 22). Dar
Împărăţia lui priveşte în primul rând ordinea spirituală (cf. I 18, 36), opunându-se împărăţiei
satanei şi puterii întunericului. În mod indirect priveşte şi ordinea naturală a lumii, prin Biserica
Sa.
2. MIJLOCITOR care menţine echilibrul între Dumnezeu şi om, îndreptând relaţiile rele dintre
aceşti doi poli.

Prin însăşi persoana Sa, Isus leagă pe om cu Dumnezeu şi pe Dumnezeu Îl dă omului. Prin
El, omenirea găseşte acces la Dumnezeu: El este Calea ( I 14, 6). Fără de El nimic nu se
ridică de pe pământ spre cer şi nimic din cer nu coboară pe pământ ( I Tm 2, 5).
 3. PREOT, adică persoană încredinţată să dea lui Dumnezeu cult public.

Ritul culminant al cultului este jertfa care, la rândul ei, presupune preoţie. Jertfa şi preoţia sunt
inseparabile. Isus este singurul preot capabil să dea lui Dumnezeu, în numele întregului neam
omenesc, cult (cinstire) vrednic de majestatea divină, deoarece jertfa pe care o oferă Tatălui
este El însuşi, Om şi Dumnezeu. "El aduce şi El se aduce" (liturghia). În felul acesta, Isus este
şi

4. MÂNTUITOR al omenirii care, prin păcat, ajunsese într-o condiţie disperată de a nu mai putea
ieşi din stare de duşmănie faţă de Dumnezeu şi de a-şi atinge rostul supranatural pentru care
a fost creată. Pe panta fatală a păcatului strămoşesc omenirea aluneca mereu fără să se
poată ridica singură. Ridicarea sau mântuirea nu-i putea veni decât de la Dumnezeu.(11)

Repararea - făcută de Cristos - ofensei aduse lui Dumnezeu prin păcat, nu a fost numai egală cu
răutatea ei, ci repararea a întrecut ofensa ( R 5, 20), astfel că omul a devenit prin mântuire, fiul lui
Dumnezeu şi moştean al fericirii veşnice. (R 8, 17). Prin Cristos, omul scapă de păcat şi primeşte viaţa
divină a Graţiei ( I 15, 15).

El este Mântuitorul lumii ( I 10, 9; 14, 6; F 4, 12), nu al unui popor, ci al omenirii întregi, pe care a
scăpat-o nu de tirania unui om, ci de stăpânirea satanei.

Această misiune Isus (=Dumnezeu mântuieşte) şi-a împlinit-o prin întreaga Sa viaţă, dar în mod
deosebit prin patimile Sale, care au culminat cu moartea pe cruce. Crucea este deci simbolul operei
de mântuire: ascultarea faţă de Tatăl şi dăruirea faţă de om; ea este semnul dragostei divine (I 15,
13).

Dar toate prerogativele amintite: de Rege, Mijlocitor, Preot şi Mântuitor, sunt reale şi în cel mai înalt şi
autentic sens, numai dacă Isus este cu adevărat Dumnezeu.

MINUNILE ŞI PROFEŢIILE

Isus îşi dovedeşte dumnezeirea cu profeţiile pe care le-a făcut şi cu minunile pe care le-a săvârşit.

În afară de profeţiile Vechiului Testament care s-au împlinit în Isus, El însuşi a făcut profeţii care s-au
împlinit cu exactitate: negarea lui Petru, prezicerea morţii şi învierii ( cf. M 17, 9; 16, 21; 26, 32),
distrugerea Ierusalimului ( cf. M 24, 1-3) confirmată de istoricii Iosif Flaviu în "Războiul iudaic" şi
Eusebiu în "Istoria bisericească"; prigoanele pe care vor trebui să le înfrunte apostolii şi atâtea altele,
atât de multe încât împlinirea lor nu poate fi atribuită întâmplării.

Pentru a dovedi dumnnezeirea sa, Isus apelează la minunile pe care le-a făcut. Celor care nu credeau
cuvântului său, prin care afirma că este Fiul lui Dumnezeu, le spune să creadă lucrurilor sale, din care
"să cunoască şi să creadă că Tatăl este în El şi El în Tatăl" (I 10, 36-39).

Minunile, în sens biblic, sunt lucrări, fapte, în care omul vede intervenţia specială a lui Dumnezeu. Prin
miracol străluceşte în mod deosebit puterea mântuitoare a lui Dumnezeu. Depăşind forţele cauzelor
create, minunile sunt efecte extraordinare ale actului etern prin care Dumnezeu susţine şi conduce
universul. Prin intervenţia lui Dumnezeu, forţele naturii sunt depăşite şi, totuşi, miracolul nu este
dezordine sau act arbitrar, ci se integrează în ordinea graţiei ca semn ce o garantează. Astfel
miracolul intră în ordinea totală, naturală şi supranaturală a creaţiei. El este lucrarea lui Dumnezeu
prin care se prevesteşte noua creaţie, cerul nou şi noul pământ pe care îl aşteptăm (cf. II P 3, 13); el
nu violează legile naturii ci, depăşindu-le, se aliniază în sensul "dorinţei" şi "suspinului" după
slobozenie, a naturii supusă egoismului omului (cf. R 8, 20-24); el arată lumii ultimul şi misteriosul Său
sens: răscumpărarea şi renaşterea omului păcătos, renaştere adusă lumii de Mântuitorul Cristos.

Isus Cristos a făcut minuni care, prin caracterul lor propriu şi original, se impun ca fapte istorice
adevărate. Dar minunile lui nu sunt opere spectaculoase - cum sunt prezentate faptele altor
întemeietori de religii sau ale magicienilor - ci sunt intervenţii în folosul persoanelor, gesturi simple,
cuvinte liniştite în care se oglindeşte activitatea creatoare a lui Dumnezeu şi se reflectă bunătatea sa.
Isus n-a recurs niciodată la miracol pentru a pedepsi şi nici n-a făcut vreo minune în avantajul său
propriu (cf. M 4, 1-11).

Minunile lui Isus (ca şi toate minunile ce se fac prin puterea lui Dumnezeu în Biserică) sunt semne,
cuvinte ale lui Dumnezeu (opera verbi verba) destinate să lucreze în suflete. Ele au o semnificaţie
religioasă şi exclud ideea păgână a prodigiului sensibil. Vindecările, ca şi învierile din morţi, săvârşite
de Isus, Îl arată duşman al răului şi al morţii, mai ales duşman al păcatului. Minunile Lui sunt semne
care anunţă sosirea Împărăţiei în care se dă lupta contra răului.

Această luptă se vede mai ales în eliberarea celor stăpâniţi de diavol, despre care Isus vorbeşte ca
despre o forţă personală, rea şi duşmănoasă, ducătoare la păcat. Chiar dacă evangheliştii confundă
uneori boala (ex. epilepsiei) cu obsesia diavolească (stăpânirea facultăţilor senzitive ale omului de
către diavol aşa încât raţiunea şi voinţa nu le mai poate conduce), totuşi vindecarea instantanee este
semnul puterii divine a lui Isus asupra forţei răului.

Minunile făcute asupra naturii (liniştirea furtunii, înmulţirea pâinilor, etc.) indică grija pe care Isus o are
faţă de cei ce-L roagă, şi siguranţa şi încrederea pe care aceştia trebuie să o aibă în El. Minunile au
rolul de a întări credinţa, de a dovedi că învăţătura Lui e necesară omului. Dar ele au şi o semnificaţie
proprie; unele simbolizează iertarea păcatelor ( cf. M 9, 6-7) sau iluminarea pe care o aduce iertarea (
cf. I 9); altele pregătesc pe oameni pentru primirea Sacramentului euharistic ( I 6), etc.

SACRAMENTELE ŞI RUGĂCIUNEA

Sacramentele sunt continuarea cea mai autentică a semnelor lui Isus. Nu numai ele, dar în Biserică
miracolul este un fenomen care însoţeşte viaţa ei ca semn al intervenţiei lui Dumnezeu în lume.

Totuşi - după cum în Evanghelii nu minunile sunt argumentele principale, deoarece sarcina lui Isus era
predicarea Împărăţiei lui Dumnezeu: "căci pentru aceasta am venit" ( Mc 1, 38) - şi în Biserică nu
miracolul, ci lucrul cel mai important este învăţătura Bisericii, Euharistia, Iertarea şi celelalte
sacramente pe care le administrează ca semne ale lui Cristos, prin care El vorbeşte, iartă, hrăneşte,
sfinţeşte şi mântuieşte pe toţi.

Dacă raportul lui Dumnezeu cu omul poate fi miracol, raportul omului cu Dumnezeu devine rugăciune.

Isus e omul care se roagă. După ce ne-a învăţat că Dumnezeu este Tatăl Său şi Tatăl nostru, bun şi
iertător, drept şi răbdător, ne-a învăţat - în primul rând prin exemplul său - care trebuie să fie atitudinea
noastră faţă de Tatăl ceresc.

Când se găsea în sinagogă, Isus se unea cu poporul în recitarea psalmilor şi a rugăciunilor comune.

Dar îi plăcea să se roage în singurătate ( cf. L 6, 12). Se retrăgea pentru ca în reculegere să se

pregătească pentru misiunea Sa. Rugăciunea ne indică direcţia precisă spre care trebuie să ne
conducă activitatea noastră.

Cea mai mişcătoare rugăciune a lui Isus este strigătul din Grădina Getsimani, înainte de patimile şi
moartea care-l aşteptau: "Părinte, toate îţi sunt cu putinţă; depărtează de la mine paharul acesta; însă
nu precum vreau eu, ci precum vrei tu" (Mc 14, 36).

Isus cheamă pe Dumnezeu Tată. E cuvântul familiar copiilor, cuvânt rostit cu simplitate şi încredere
care, şi pe buzele noastre trebuie să reproducă conştiinţa adevăratei atârnări de singurul şi adevăratul
Creator. La Acesta trebuie să recurgem aşa cum suntem, în condiţia noastră omenească de fiecare zi,
cu necazurile şi lipsurile noastre.

Când Isus ne spune că în rugăciuni nu trebuie să folosim multe cuvinte "căci ştie Tatăl nostru cele ce
vă trebuiesc" (M 6, 7-8); şi când ne îndeamnă să stăruim în rugăciune (cf. L 11, 5-13; 18, 1-7). El ne
învaţă să ne comportăm faţă de Dumnezeu ca faţă de un Tată căruia îi place să ne audă şi să-i fim
aproape. El ne ascultă rugăciunea, nu atât pentru mulţimea cuvintelor, cât pentru atitudinea de fii.
Isus ne învaţă să fim sinceri faţă de Tatăl ceresc, cerând cele de lipsă şi aşteptând cu încredere
împlinirea rugăciunilor. Când suferinţele ne încearcă să nu cerem socoteală lui Dumnezeu, care
urăşte răul, ci mai de grabă să ne gândim la răutatea noastră proprie, cerându-I să ne ierte datoriile ce
le avem faţă de El, chiar dacă şi alţii ne sunt datori nouă. Nimeni nu este fără greşeală.

Isus promite că rugăciunea va fi ascultată. Dar când vedem că ea nu se împlineşte, Isus ne învaţă să
continuăm mereu, ajungând astfel într-un contact cu Dumnezeu încât ruga noastră să fie cuprinsă în
cealaltă dorinţă, mai profundă: "Fie voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ". Dar "cât de departe sunt
cerurile de la pământ tot atât de departe sunt căile mele de căile voastre şi cugetele mele de cugetele
voastre" (Is 55, 9). De aceea nu ne dăm seama cum Dumnezeu ne împlineşte rugăciunea: dacă nu
după dorinţa noastră, de multe ori împlinirea ei depăşeşte mult ceea ce am cerut. Acest lucru îl vedem
clar în rugăciunea lui Isus din grădina Getsimani: a cerut să fie scăpat de suferinţe, dar rugăciunea i-a
fost ascultată într-un sens mai înalt: triumful învierii asupra morţii.

Pentru a înţelege acest lucru, e necesară lumina credinţei prin care să ne putem da seama de modul
în care rugăciunea este împlinită. "Aceasta este nădejdea noastră ce o avem către dânsul: că de
cerem ceva după voia lui ne aude, şi dacă ştim că ne aude tot ceea ce cerem, ştim că toate
rugăciunile noastre vor fi ascultate" (1 I 5, 14-15).

Toate acestea sunt cuprinse în rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus: "Tatăl nostru care eşti în
ceruri...", rugăciune ce depăşeşte orice naţionalism. Cuprinde cerere pentru orice nevoie; rugăciune
originală, spre sfinţirea numelui lui Dumnezeu şi venirea Împărăţiei Sale.

"Fie voia ta..." Isus era pătruns de dorinţa de a face voia Tatălui în totală şi absolută supunere.
Supunerea faţă de Tatăl nu era o greutate, ci constituia bucuria lui Isus. Astfel, El dă omenirii exemplul
unei vieţi orientate după voia lui Dumnezeu, ca să devină mai bogată, mai deschisă, mai simplă.

Totul în viaţa lui Isus a fost voluntar. În mod deliberat trăieşte retras, necunoscut în Nazaret, timp de
treizeci de ani. Dacă în timpul vieţii s-a cununat cu sărăcia în care s-a născut, a trăit şi a murit; dacă s-
a obosit şi a dormit pe timp de furtună ameninţătoare; dacă varsă lacrimi la mormântul lui Lazăr şi la
vederea încăpăţânării Ierusalimului care n-a vrut să recunoască ceasul graţiei; dacă a murit pe cruce,
totul e pentru că aşa a voit, ca în felul acesta să lumineze sufletele, să inaugureze Împărăţia lui
Dumnezeu, despre care vorbeşte mereu. Voinţa Lui, dorinţa Lui, a fost ca să se împlinească voia
Tatălui: realizarea pe pământ a Împărăţiei, a Stăpânirii lui Dumnezeu.

CREDINŢA

"MERGEŢI în toată lumea, vestiţi Evanghelia la toată făptura" (M 16, 15); "Cine vă ascultă pe voi pe
mine mă ascultă" (L 10, 16), iar "cuvântul pe care l-aţi auzit, nu este al meu, ci al Tatălui care m-a
trimis" (I 14, 24), a spus Isus Apostolilor.

Ascultarea faţă de Tatăl duce la credinţă. Cuvântul Tatălui descoperit de Isus prin Evanghelie trebuie
primit cu întreaga noastră fiinţă într-o atitudine care ne face să ieşim din noi înşine. Aceasta
înseamnă: "Credeţi în evanghelie" (Mc 1, 15).

Nicăieri, şi cu nici un efort, nu vom reuşi să găsim atât adevăr cât se găseşte în cuvântul lui Isus. A-l
accepta - a răspunde din adâncul fiinţei noastre: "da" Celui care ni-l spune; a ne pleca înaintea Lui ca
şi Petru, în timp ce oamenii, chiar după ce văzură minunea înmulţirii pâinilor, l-au părăsit zicând: "greu
este acest cuvânt, cine poate să-l asculte" (I 6, 60), "Doamne la cine vom merge? Tu ai cuvintele vieţii
de veci" (I 6, 68) - înseamnă stimă şi iubire. Iar credinţa este cunoaştere şi iubire: cunoaşterea care
iubeşte şi iubire care cunoaşte.

De aceea, credinţa nu e legată numai de inteligenţă - aşa cum este filosofia - cine, în intimitatea sa,
este mai orientat spre Dumnezeu, indiferent că este mai mult sau mai puţin inteligent, acela este mai
credincios. Isus a lăudat credinţa persoanelor imperfecte din punct de vedere moral: s-a minunat de
încrederea absolută a sutaşului roman (cf. M 8, 10) care era străin de observarea Legii, ca şi de
rugăciunea stăruitoare a cananiencei (cf. M 15, 28); şi-a exprimat preferinţa faţă de publicanii
recunoscuţi ca înşelători şi chiar faţă de prostituate, nu pentru ceea ce aveau ele în inimă, ci pentru că
au crezut predicării lui Ioan Botezătorul (cf. M 21, 32). Este elogiul pe care Isus îl face credinţei
oamenilor care nu se apără cu propria lor dreptate. Elogiul credinţei celor umili.

Credinţa este piatra unghiulară pentru fiecare om. "Cine nu crede osândit este ... pentru că lumina a
venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunerecul decât lumina, căci faptele lor erau rele. Tot cel ce
face răul urăşte lumina... iar cel ce face adevărul merge spre lumină" (I 3, 19-21).

Faptele rele, "grija veacului acestuia", cu indiferenţa, cu viaţa falsă (contra adevărului) şi "înşelăciunea
bogăţiei sugrumă cuvântul şi se face fără rod" (M 13, 22). Iată ce ne îndepărtează de Isus şi împiedică
avântul credinţei.

FERICIRILE

Supus Tatălui ceresc, Isus s-a supus şi legii. El nu este un fanatic revoluţionar care să dea peste cap
ordinea stabilită: "Să nu gândiţi că am venit să stric legea sau profeţii; n-am venit să o stric ci să o
plinesc" (M 5, 17). El este contra anarhiei şi neascultării.

Ceea ce a adus nou Isus este transformarea într-o atitudine interioară a ceea ce era exterior. Nu
numai a ucide este rău, ci şi a gândi la aşa ceva sau a izbucni în cuvinte de ură. Nu numai adulterul,
dar şi privirea impură şi voinţa de a consimţi la gândurile dezordonate, este păcat. Nu să nu te
răzbuni, dar să iubeşti pe orice om, chiar pe duşmanul tău (cf. M 5, 43-48).

În acest context, cuvântarea de pe munte (cf. M 5) te pune în faţa, nu a unei prescrieri legale
(necesară ca omul să se ştie comporta, dar insuficientă pentru a-l face bun) , ci în faţa Cuiva, în faţa
voinţei lui Dumnezeu, dîndu-ţi seama că aşa e bine, că în aceasta se găseşte Împărăţia lui
Dumnezeu.

Ceea ce Isus cere în această cuvântare nu este o lege, ci o invitaţie adresată tuturor. Cuvântarea de
pe munte nu conţine prescrieri bine definite în care faptele noastre să se încadreze, ci ea ne cere
stăruinţa întregii noastre persoane pentru a înainta cât mai mult posibil. Isus ne cere să trăim nu
numai pentru a câştiga merite, nu numai pentru a împlini legea, ci pentru iubire, pentru a realiza în
viaţa noastră personală şi socială exigenţele acestei cuvântări, singura sursă de fericire omenească.

De aceea "FERICIRILE" rostite de Isus pe munte, se termină cu: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata
voastră multă este în ceruri" (Mt 5, 12). E recompensa dată celui care caută pe Domnul, nu ca plată
pentru muncă, ci ca o îmbrăţişare în iubirea Sa. Această iubire e "comoara din cer" pe care nimeni nu
o poate fura şi care nu se poate degrada (M 6, 14-20).

Doctrinele care au indicat aiurea fericirea omului l-au făcut să nesocotească această comoară şi să-şi
compromită fericirea veşnică. Cuvântarea de pe munte "cuprinde o comoară de înţelepciune şi morală
religioasă, incomparabilă, fiind socotită ca o perlă între celelate cuvântări consemnate în evanghelii. În
ea nu există o linie, un cuvânt, care să nu poarte sigilul originalităţii, a adevărului, a celei mai sublime
concepţii, a celui mai admirabil sentiment" (Reuss). Aceasta pentru că cerinţele cuvântării de pe
munte pretind iubire şi duc la iubire.

IUBIREA

În doctrina lui Isus, la baza oricărei legi, centrul, nucleul, focarul, este iubirea. Iubirea în toate direcţiile,
în toate sensurile: iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui, din care Isus face cea dintâi şi cea mai
de seamă poruncă, poruncă la care se reduce orice lege.

Dumnezeu ne iubeşte şi pretinde să-L iubim.

Dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu fără să iubim pe aproapele: "cine iubeşte pe Dumnezeu, să
iubească şi pe fratele său" (I I. 4, 21). Dar aproapele - orice om - nu este un mijloc de a dovedi iubirea
faţă de Dumnezeu, ci este obiect concret de iubire: omul de lângă noi, cu nevoile sale, cu
personalitatea sa. În acest om trebuie să vedem pe Dumnezeu, rădăcina şi raţiunea primordială a
întregii existenţe, raţiunea supremă a iubirii.
Isus a iubit pe oameni dăruindu-se, în supunere cu voinţa Tatălui ceresc, pentru mântuirea lor, până la
moarte.

Abnegaţia creştină devine şi ea iubire şi, deci, plăcută lui Dumnezeu, dacă se practică din aceste
motive care l-au însufleţit pe Isus. Iar iubirea este fericire.

Cine nu se caută pe sine duce o viaţă fericită, căci în toate găseşte motiv de a se devota oamenilor
prin Cristos, pentru Dumnezeu vrednic de toată iubirea.

În acest sens, abnegaţia şi devotamentul devine jugul lui Cristos; jug plăcut şi sarcină uşoară (cf. M
11, 30).

APOSTOLII

Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se formeze între oameni. "Nu te teme turmă mică căci bine a voit
Tatăl să vă dea vouă împărăţia" (Lc 12, 32). Această turmă mică era nucleul din care se va dezvolta
comunitatea, poporul nou, la care întreaga omenire e chemată să facă parte.

"Turma mică" erau învăţăceii pe care Isus i-a ales şi i-a iniţiat în misterele Împărăţiei lui Dumnezeu. I-a
format cu deosebită grijă, învăţându-i să boteze (cf. I 4, 2); le-a dat puteri deosebite (cuvântul
"apostol" înseamnă "trimis", plenipotenţiar) şi-i face predicatorii Împărăţiei lui Dumnezeu. Le dă puteri
să lege şi să dezlege, adică autoritate pentru conducerea unei comunităţi, autoritate plină de
răspundere.

Între cei doisprezece Apostoli, figura cea mai deosebită este aceea a pescarului Simon, fiul lui Iona.
Din acest om din popor, impetuos, prompt să reacţioneze, Isus a făcut un fundament solid de fidelitate
şi iubire: "Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca şi grâul; dar eu m-am rugat pentru
tine ca să nu slăbească credinţa ta, şi tu, după ce te vei fi întors (după lăpădare), întăreşte pe fraţii tăi"
(L 22, 31).

Îi schimbă numele în Petru (greceşte: stâncă) şi-l însărcinează să conducă mica turmă: Biserica.
Evangheliile ne referă această însărcinare, iar textul (text care nu lipseşte din nici un manuscris, oricât
de vechi ar fi) de la Matei, în care se redă schimbarea numelui şi în care lui Petru i se conferă puteri
deosebite (cf. M 16, 13-14), vorbeşte clar de Biserica pe care Isus o va înfiinţa în contra căreia puterile
iadului, puterea răului, nu o va birui. "Faptele apostolilor" dovedesc că după moartea lui Isus, Biserica
s-a închegat condusă de Petru.

BISERICA

Biserica este un dar al lui Cristos. Prin ea este El care ne învaţă: "Cel ce vă ascultă, pe mine mă
ascultă" (L 10,16). Ceea ce uneşte pe oameni în sânul Bisericii este legătura lui Cristos, nu lucrarea
lor.

Biserica este comunitatea în care se vesteşte cuvântul Împărăţiei (evanghelia), în care se găsesc
semnele Împărăţiei (sacramentele), şi în care se trăieşte viaţa Împărăţiei cerurilor. Viaţa aceasta
înseamnă lupta contra păcatului (neghina ce creşte alături de grâul cel bun), însoţită de speranţa că
răul nu va birui.

Ea este asemenea grăuntelui de muştar care încolţeşte pe-ncetul şi devine copac mare în care se vor
adăposti păsările cerului (cf. M 13, 31-32) sau, asemenea aluatului care dospeşte întreaga
frământătură (cf. M 13, 33), cu toate piedicile şi obstacolele ce se vor ivi în decursul lungii sale istorii.

Prin Biserică oamenii sunt destinaţi să formeze o familie, într-o singură turmă şi un singur păstor.

Ea este sfântă, căci numai renăscând prin apă şi Spirit, cineva poate aparţine ei; numai evitând
păcatul se poate trăi viaţa ei, numai cine se hrăneşte cu Trupul şi Sângele Mântuitorului îşi poate
păstra viaţa harului. Prin sacramente, Biserica ne comunică sfinţenia lui Cristos.
Ea este apostolică şi în mod necesar catolică (universală), căci fiii Împărăţiei "vor veni de la răsărit şi
de la apus, de la miazăzi şi de la miază noapte" (L 13, 29).

Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, născută prin moartea lui Isus. Dar ea se continuă în
cer, după moarte. Cel care a biruit moartea prin înviere, aminteşte Bisericii destinul ei de biruinţă,
biruinţă care, prin ea, se răsfrânge la întreaga omenire.

ULTIMELE ZILE

După spusele profeţilor, Împărăţia lui Dumnezeu trebuia să înceapă în Ierusalim (cf. Is 2, 3). De aceea
Isus se îndreaptă spre acest oraş care a rezistat cu încăpăţânare chemării şi iubirii Lui: "Ierusalime,
Ierusalime, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi precum cloşca puii, dar tu nu ai vrut". (M 23, 27).

Hotărârea de a merge în Ierusalim a însemnat o cotitură decizivă în viaţa Sa. În momentul culminant
al misiunii Sale, păcatul omenirii, pe care a venit să-l ia asupra Sa, îl va prăbuşi. În Ierusalim Isus se
găseşte faţă în faţă cu răul, contra căruia a luptat viaţa întreagă. Ce va face? Îşi va împlini cu hotărâre
chemarea, voinţa Tatălui, în supunere şi iubire. ştia că Tatăl poate face să răsară Împărăţia, chiar
dintr-un trup chinuit, ca şi spicul din sămânţa ce moare sub glie (cf. I 12, 24).

Isus va muri prin mâna oamenilor. Mulţi i s-au opus chiar de la început: Irodianii, partidul politic ce
urma pe Irod; Fariseii care ţineau cu rigoare legea lui Moise; casta liberală a mai marilor preoţilor;
aristocraţia laică formată din bătrânii poporului, şi atâţia alţi oameni din popor care nu voiau să
primească învăţătura nouă predicată de Isus, sufocând în sufletele lor vocea Spiritului, punându-se
astfel în situaţia imposibilităţii convertirii.

Toţi aceştia au uneltit contra lor Isus şi l-au dus la moarte. O moarte prezisă de profeţi (cf. Is 53),
moarte pe care El a dorit-o şi a primit-o de bună voie (cf. L 12, 5; M 26, 51-54).

Prin această moarte, Isus se apropie şi mai mult de viaţa noastră omenească, roasă de păcat,
alunecând spre moarte. Astfel suferinţa sau moartea noastră, unită prin credinţă, abandon şi iubire cu
suferinţele lui Isus, nu este o înfrângere. Ea primeşte o semnificaţie cu totul pozitivă; e gestul suprem
de abandon, de credinţă şi iubire. "Dureroasa descompunere şi pierderea de sine şi a lumii sale,
acceptate cu răbdare şi iubire, ne unesc cu viaţa noastră" (P. Smulders).

Intrarea în Ierusalim a fost triumfală, în aclamaţia mulţimii de galileeni, săracii patriei sale, care, la
vestea sosirii lui Isus, îşi părăsesc corturile de pe muntele măslinilor, unde s-au adunat pentru
sărbătoarea paştilor, îi ies înainte, aştern pe drum haine, ramuri de copaci şi-i strigă: "Osana Fiul lui
David!"

Dar adevăratul început al Împărăţiei, nu va fi acest triumf, ci moartea cerută chiar de cei care îl
aclamă.

ULTIMA CINĂ

În ultima seară a vieţii Sale, seara de despărţire de ai săi, Isus a făcut un banchet festiv, după obiceiul
evreilor, care atunci sărbătoreau paştile - comemorarea ieşirii din robia Egiptului - în mod solemn, la
cina însoţită de cântări, rugăciuni şi binecuvântări.

La cina pregătită de apostoli în Joia Mare, spre uimirea acestora, Isus se apleacă şi le spală
picioarele: Împărăţia se va realiza prin iubire şi slujire.

Peste atmosfera de pace care cuprinsese cenacolul unde se săvârşea cina cea de taină se lăsă însă
o umbră ameninţătoare, căci unul din cei doisprezece, a conspirat cu duşmanii de moarte ai lui Isus.
Iuda era şi el prietenul lui Isus: "Dacă un vrăşmaş m-ar face de ocară, aş suferi, dacă un potrivnic s-ar
ridica semeţ împotriva mea, m-aş ascunde de el; dar tu.... prietenul meu şi confidentul meu, cu care
conversam în mod familial...!" (Ps. 55, 13-15). Tristeţea s-a lăsat peste cenacol căci, "chiar şi acela cu
care trăiam în bună pace şi în care îmi pusesem nădejdea, acela care mănâncă pâinea mea, acela a
ridicat călcâiul împotriva mea" (Ps 41, 10).
Cine ştie de ce acest apostol s-a făcut trădător! Izvorul răului este obscur. Evangheliştii spun că
infidelitatea lui Iuda se datorează ahtierii lui după bani.

Psalmii care descriu exemplul dureros al deziluziei omeneşti ne amintesc de moartea lui Isus, şi în
această suferinţă El vrea să fie solidar cu suferinţele inimilor încercate de infidelitatea celor la care
ţineau.

În timpul cinei "Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi mulţumind a frânt şi a zis:
"Acesta este trupul meu care se frânge pentru voi; aceasta să o faceţi întru pomenirea mea".
Asemenea a luat paharul după cină zicând: "Acest pahar este legea cea nouă în sângele meu:
aceasta să o faceţi de câte ori veţi bea întru pomenirea mea. Căci de câte ori veţi mânca pâinea
aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului o vestiţi până când va veni. Drept aceea,
oricine va mânca pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de trupul şi
sângele Domnului" (I C 11, 23-27).

Prin acest gest al binecuvântării pâinii şi vinului, şi prin cuvintele pe care le pronunţă, Isus arată
apostolilor cum va muri: în mod violent, cu trupul, frânt ca o pâine şi cu sângele, vărsat ca un vin.

Prin această moarte, Dumnezeu face un nou pact - legea cea nouă - cu omenirea, legământ despre
care profetul Ieremia spunea cu şase sute de ani mai înainte: "Voi încheia un legământ nou. Dar nu-l
voi încheia precum l-am încheiat cu părinţii voştrii când i-am prins de mână ca să-i scot din ţara
Egiptului.... . Ci iată care va fi legământul pe care-l voi încheia după acele zile: Pune-voi legea mea
înăuntru lor şi în inima lor o voi scrie: eu voi fi Dumnezeul lor iar ei vor fi poporul meu" (Ir 31, 31-33).

Poporul lui Dumnezeu are de aici înainte posibilitatea de a intra în contact cu sacrificiul şi legământul
lui Isus în mod fizic. Cine mănâncă şi bea, participă la sacrificiul legământului, căci pâinea frântă şi
vinul din pahar nu sunt numai amintirea morţii, dar sunt o realitate: trupul şi sângele lui Isus (În limba
semitică prin trup se înţelege omul întreg, iar sângele reprezintă forţa vitală. Deci, primind trupul şi
sângele lui Isus, primim întreaga sa persoană): "Căci trupul meu este cu adevărat mâncare şi sângele
meu cu adevărat este băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, rămâne în mine şi eu în
el" (I 6, 55-56), spusese Isus.

La ultima cină Isus se oferi cu adevărat. El înlocui sacrificiul legii vechi - mielul pascal - cu jertfa
trupului său, cu sângele care va aduce mântuire. Astfel, El lasă Bisericii un nou sacrificiu, o nouă
formă de mulţumire (în limba grecească: euharistia). Biserica, ascultând de porunca dată atunci:
"Aceasta să o faceţi întru amintirea mea" (L 22, 19), reînnoieşte mereu jertfa Lui la Sfânta Liturghie, şi
astfel ultima cină, zilnic repetată, ne însoţeşte, ne hrăneşte şi zideşte Biserica în decursul veacurilor.

Prin Biserică, jertfa lui Isus ne este mereu aproape. Până când va veni.

MOARTEA

Părăsind cenacolul, Isus se îndreaptă spre grădina Getsimani pentru a se ruga. Aici a fost prins. Se
lasă prins "căci aşa se cade să fie" (M 26, 54), şi, liniştit, se predă trimişilor duşmanilor săi, înarmaţi
"cu săbii şi suliţe", conduşi de Iuda. În mâinile lor rămâne singur, căci apostolii fug. E dus la "Caiafa
arhiereul unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii... şi tot sfatul (care) căutau mărturie mincinoasă
împotriva lui Isus, ca să-l omoare, dar n-au aflat" (M 26, 57-60). Noaptea o petrece în închisoare,
scuipat, pălmuit peste faţă şi bătut (cf. M 26, 67). Dimineaţa e dus în faţa lui Pilat ca să fie judecat. La
insistenţele şi ameninţările mulţimii, Pilat eliberează pe un "vinovat vestit", Baraba, iar pe "cel
nevinovat şi drept" (Mt 27, 24) îl dă pe mâna soldaţilor să-l biciuiască, şi apoi aduce contra Lui cea
mai inumană sentinţă, şi cea mai crudă pedeapsă: crucificarea.

Părăsit de ai săi, huiduit de cei prezenţi, în prada unor chinuri atroce, Isus se roagă, îşi iartă duşmanii,
îşi încredinţează pe mama sa grijii apostolului Ioan, iar pe Ioan mamei sale. În faţa celui ce-L privea
din înălţimea crucii, Ioan reprezenta pe cei credincioşi. Aceştia primesc de mamă pe Fecioara Maria.

Pe la orele trei după amiază, Isus cu glas puternic, semn al lucidităţii, al stăpânirii de sine, îşi
încredinţează spiritul său, întreaga sa fiinţă Tatălui şi, pronunţând ultimele cuvinte: "Totul s-a sfârşit"
îşi înclină capul şi moare. Astfel a venit în lume Împărăţia lui Dumnezeu.
Evangheliştii înregistrează anumite semne care arată demnitatea veşnică a lui Isus Cristos şi
repercutarea cosmică a mântuirii adusă prin moartea Lui: cutremure de pământ, ruperea vălului din
templul, învierea morţilor, toate indicând într-un limbaj măreţ şi semnificativ, puterea vivicatoare a
morţii lui Isus.

De aici înainte crucea devine semnul care va reînnoi lumea.

Isus a murit cu adevărat. Aceasta este semnificaţia expresiei: "a coborât la iad", adică în lumea
morţilor care, după concepţia celor vechi, era un loc în care se găseau defuncţii toţi, buni sau răi.

ÎNVIEREA

A treia zi însă a înviat. O afirmă apostolii. Mărturia lor este unanimă; afirmaţia lor hotărâtă. Ba chiar fac
din această mărturie piatra unghiulară a predicării lor, a credinţei noastre: "Dacă Cristos n-a înviat,
zadarnică este vestirea noastră, zădarnică e şi credinţa voastră" (I Cor 15, 24). Pentru acest adevăr ei
sunt gata să suporte orice , căci L-au văzut în realitate, atunci când nu se aşteptau, când nu le venea
să creadă ochilor.

Ei n-au născocit învierea lui Isus. Nu opera omului, ci lucrarea lui Dumnezeu a început să transforme
lumea. Apostolii nu împrumută ideea învierii de la alte credinţe preexistente la asirieni şi babilonezi, ori
de la alte religii orientale sau greceşti (Attis, Adonis, Osiris). Asemănarea învierii lui Isus cu
reînsufleţirea zeilor solari, a semizeilor vegetaţiei, duce la o evidentă contrazicere.

Isus este un om cunoscut, real, prins şi judecat, ucis de către duşmani sub ochii ucenicilor care, după
aceea se conving prin experienţa faptelor, nu prin închipuiri, că El este viu. Ei nu s-au aşteptat la
aceasta, deci nu pot fi acuzaţi de halucinaţie. Oameni simpli şi sănătoşi, ei mărturisesc la fel, acelaşi
lucru. Fără să spere să-L mai vadă, realitatea învierii li s-a impus cu atâta tărie încât devin martirii şi
predicatorii ei.

"Evangheliile, departe de a vrea să declanşeze o cursă de apariţii, adică o manie de a surprinde pe

Isus înviat, mai degrabă ne învită la o credinţă tare, purificată de acea dorinţă bolnăvicioasă de a pipăi
şi a reţine ( I 20, 17-29)" (A. Manaranche).

Zeii miturilor n-au istorie, ci se prezintă în vagi contururi de legendă. Povestea lor cuprinde elemente
obscure, anonime, imorale, în afară de orice context real. Asemănările ce unii le fac între zeii mitici şi
învierea lui Isus sunt forţate, şi nu ţin seamă că textele Scripturii conţin fapte, nu reprezentări
simbolice ale primăverii (când natura renaşte), sau ale începutului de an, renaşteri şi începuturi
reprezentate prin zei.

Apariţiile înşirate de apostoli indică prezenţa continuă a lui Isus în lume. Această prezenţă este
recunoscută prin credinţă. Ea este reală şi continuă, dar pentru a o sesiza trebuie să ai sensul noii
creaţii. Cine nu este dispus a crede, nu-l poate recunoaşte înviat. De aceea Isus nu s-a arătat
fariseilor sau mulţimii. Astăzi la fel: chiar dacă L-am vedea, fără dispoziţia credinţei, am vorbi de falsă
imaginaţie, de sugestie în masă, etc.

Învierea lui Isus este motivul bucuriei noastre (cf. L 16,22). Paştile sunt sărbătoarea bucuriei iubirii că
Cel drag al nostru este veşnic viu şi bucuria speranţei că unde este El vom fi şi noi (cf. I 17, 24) - toţi
cei ce vreau să-L urmeze, lăpădânsu-se de sine şi luându-şi crucea - că "durerea voastră se va
schimba în bucurie" (I 16, 20). Bucuria speranţei învierii noastre trebuie să ne facă să trecem peste
orice greutate, chiar peste moarte, căci se bazează pe viaţa lui Isus de după înviere.

Această bucurie se reaprinde în fiecare duminică. Duminica este ziua Domnului, amintirea învierii Lui.

ÎNĂLŢAREA

După înviere Isus "merge la Tatăl".

Înălţarea la cer e descrisă cu multă simplitate. Nimic pompos ca în miturile păgâne, ci o sobră aluzie la
direcţia spre care Isus se îndreaptă: spre Tatăl.
"Mesajul evanghelic nu este că Isus - când norul L-a ascuns de la privirea învăţăceilor - a continuat să
străbată straturile atmosferice până când să ajungă la Tatăl. Umanitatea lui Isus glorificată, nu a trecut
distanţe, cum facem noi. Apoi, Tatăl, cerul, nu sunt sus". Direcţia spre "înălţime" e aleasă ca expresie,
pentru că bolta cerească, cu lumina ei, libertatea şi vastitatea ei, e un splendid simbol al locuinţei lui
Dumnezeu.

Tatăl la care a ajuns Isus nu este legat de un loc determinat (cf. I 4, 24).

Trebuie deci să ne debarasăm de posibilităţile imaginare relative la spaţiu; ştim că Isus este la Tatăl,
ca şi om: om cu trup, dar nu cu trup pământesc, ci cu trup transfigurat, preamărit, spiritual. Cum este
acest mod de existenţă al trupului după înviere, nu ştim. Sf. Pavel caută să ne facă să înţelegem
aceasta (cf. I C 15, 35-49).

"Stă de-a dreapta Tatălui" este şi aceasta o imagine, căci Tatăl nu are o .... "dreaptă". Această
expresie indică mărirea şi iubirea Tatălui în care se găseşte Isus".(12)

Sf. Pavel spune că Isus "S-a suit...ca toate să le umple" (Ef. 4, 10). Isus este centrul creaţiei lui
Dumnezeu. Tot ce este în lume tinde spre El. Deodată cu învierea a început pe pământ era Împărăţiei
lui Dumnezeu. Timpul mesianic a sosit şi noi îl trăim.

Desăvârşirea acestui timp va fi la a doua Sa venire, când va judeca pe toţi: vii sau morţi (cf. F 10,42);
iar judecata va fi iertare pentru cei credincioşi, osândă pentru cei care nu au vrut să-L caute în nici un
fel.

MÂNGÂIETORUL

Isus n-a rămas pe pământ în mod vizibil căci, cum spune el, "E mai bine pentru voi că eu să merg,
căci de nu voi merge Mângâietorul nu va veni la voi; iar de voi merge îl voi trimite la voi" ( I 16, 7).
Prezenţa omenească a lui Isus e substituită de prezenţa Mângâietorului, a Spiritului Sfânt. Spiritul din
noi ne pune în contact cu Isus mai intim decât ar face-o figura sa omenească. În felul acesta, El poate
pătrunde mai adânc şi poate cuprinde în mod mai larg lumea. Prezenţa lui Isus în lume este deci reală
şi, chiar dacă nu este vizibilă, se desfăşoară în mod manifestat în oameni.

Isus trimite Spiritul în lume. Profetul Ezechiel spunea: "Voi pune înăuntrul vostru pe Spiritul meu ca să
trăiţi după legile mele... Vă voi da un cuget nou şi un spirit nou voi vărsa înăuntrul vostru şi vă voi da o
inimă nouă" (36, 37, 26). Iată ce face Spiritul: o calmă şi plăcută cunoaştere a voinţei lui Dumnezeu.

Venirea Spiritului cu darurile sale s-a făcut simţită adesea în Biserică. Dar mai ales s-a făcut simţită la
cincizeci de zile după înviere, în ziua de Rusalii. În casa în care se găseau apostolii împreună cu
Mama lui sus, se auzi deodată o suflare ca de vifor, se văzură limbi de foc, iar ei, extaziaţi, începură a
vorbi limbi străine. Iluminaţi şi întăriţi Apostolii nu mai cunosc frica şi încep a vorbi mulţimii (în primul
rând Sf. Petru). Iar mulţimea, "pătrunşi la inimă au primit bucuros cuvântul şi s-au botezat" (F 2).
Mulţimea celor ce credeau "avea o inimă şi un suflet" (F 4, 32). O nouă legătură care uni pe oameni s-
a format pe pământ. Această unire e cel mai important lucru pe care-l găsim în descrierea coborârii
Spiritului Sfânt.

Roadele obişnuite ale Spiritului Sfânt sunt: "dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdare, bunătatea,
facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor" (G 5, 22). Iubirea este însă, între toate, cel
mai important dar (cf. I C 14, 5). Cine trăieşte, străduindu-se în bunătate, răbdare, fidelitate, iubire faţă
de Dumnezeu şi faţă de oameni, în acela lucrează Spiritul, chiar dacă omul nu-şi dă seama de
prezenţa lui. În Biserică există însă şi daruri speciale ale Spiritului Sfânt, adaptate la nevoile timpurilor.
Uneori acestea se manifestă în mod particular în anumite locuri: Viflaim, Lourdes, Roma, etc. Dar mai
ales viaţa creştină trăită în mod eroic (sfinţenia), este un dar deosebit, care nici astăzi nu lipseşte
Bisericii lui Cristos.

Biserica: Isus pe pământ, de la Rusalii până la sfârşitul omenirii!

Note
1. "Divus Claudius", 25,11
2. Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, în omenire crescu conştiinţa demnităţii umane. El a
venit să îndumnezeiască pe om. Învăţăturile Lui sunt valori ce înalţă. Dacă ne pare că, cu toate
acestea, omenirea e departe de acest ideal, noi nu ştim ce ar fi fost omenirea fără Isus Cristos.
3. I. Barnea, Identităţi ale romanităţii, în "Magazin istoric" nr.1/1976,p.32.
4. De altfel partenogeneza este un fenomen ce se întâlneşte şi în natură: "Partenogeneza (de la grec.
parthenos=fecioară, şi genesis= naştere); reproducere care constă din dezvoltarea unui gamet femel
fără participarea gametului mascul, fenomen comun la plantele inferioare şi animalele nevertebrate,
dar care poate fi indus prin stimulare mecanică sau chimică a ovulelor şi la vertebrate şi plante
superioare:(N. Giosanu şi N.Săvulescu: Principii de Genetică, ed. Ceres, Buc.,1972, pg.68).
5. Pierre Smulders, La vision de Teilhard de Chardin, ed. Deschér de Bronwer, Burges, 1965, p.251.
6. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, ed. Plon 1966.
7. Şi Campanella numeşte amor Dei tendinţa naturală fiecărei fiinţe de a se conserva şi de a se
perfecţiona.
8. "Primul născut din toată zidirea" priveşte pe Cuvântul veşnic, preexistent creaţiei (nu ca în v.18 şi în
Tm 8,29, unde e vorba de Cuvântul făcut om). Deci El nu e creatură: "El este mai înainte de toate...şi
toate au fost create prin El şi toate se ţin prin El" (C 1, 13-17).
9. Cf. Conciliul Vatican II, Gaudium et Spes nr. 45.
10. Papa Pius al XI-lea a întrodus sărbătorirea lui Cristos Rege (1925).
11. Şi păgânii erau convinşi despre aceasta. Eschil pune în gura lui Mercur, gata să părăsească pe
înlănţuitul Prometeu, aceste cuvinte: "Nu aştepta sfârşitul chinului tău înainte de a veni un zeu ca să te
înlocuiască".
12. Voltaire, şi după el şi alţii, se întreabă ironic, dar fără rost: spre ce planetă s-a îndreptat Isus?
 De ce nu se căsătoresc preoţii catolici
pr. Claudiu Dumea

DE CE NU SE CĂSĂTORESC PREOŢII CATOLICI

Celibatul preoţesc: o problemă învăluită de ignoranţă şi prejudecăţi. Pentru o înţelegere corectă a

problemei, două lucruri se cer clarificate: celibatar nu este identic cu necăsătorit; o lege, cum este cea
a celibatului preoţesc, obligă şi înainte de a fi promulgată în scris.

Discuţii cu privire la celibatul preoţilor catolici au existat întotdeauna. Ele au adesea un caracter
polemic, pătimaş. Părerile despre originea celibatului preoţesc sunt foarte diferite. Pentru unii el este
de orânduire divină. Pentru alţii el este impus prin lege bisericească în Occident preoţilor de către
Papa începând din secolul al IV-lea, după părerea unora, sau chiar în secolul al XII-lea, mai exact la
Conciliul al II-lea din Lateran (1139), după părerea altora.

Pentru o înţelegere corectă a problemei trebuie clarificate două lucruri.

Mai întâi, în primul mileniu al Bisericii, cuvântul celibat avea o semnificaţie mult mai largă decât o are
astăzi. Celibatar era nu numai cel necăsătorit, dar şi cel căsătorit care trăia în cadrul căsătoriei în
înfrânare sexuală completă.

În jurul anului 1190 juristul Uguccio de Pisa, explicând Decretul lui Graţian care cuprindea tot dreptul
bisericesc din primul mileniu al creştinismului, arată că în Decretul lui Graţian "continentia clericorum"
(înfrânarea clericilor) constă "in non contrahendo matrimonio et in non utendo contracto" (în a nu
încheia căsătoria şi a nu uza de cea încheiată). De aici rezultă că în secolul al XII-lea încă mai erau
admişi la cele trei trepte ale preoţiei: diaconat, presbiterat şi episcopat, bărbaţi căsătoriţi dar care
înainte de hirotonire acceptau, evident cu consimţământul soţiilor lor, să trăiască în abstinenţă sexuală
totală.

De fapt, după cum ne informează însăşi Sfânta Scriptură, hirotonirea bărbaţilor căsătoriţi era un lucru
normal, de vreme ce apostolul Pavel le scrie ucenicilor săi Tit şi Timotei că cei care candidează la
hirotonire trebuie să fi fost căsătoriţi o singură dată. Despre Sf. Petru ştim sigur că a fost căsătorit,
având în vedere cuvintele pe care Petru le adresează lui Cristos: "Iată că noi am lăsat totul şi te-am
urmat". Şi Isus le-a zis: "Adevăr vă spun că nu este nimeni care să-şi fi lăsat casa, sau nevasta, sau
fraţii, sau părinţii, sau copiii, pentru împărăţia lui Dumnezeu şi să nu primească mult mai mult în veacul
acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică" (Lc 18,28-30). Celibatul preoţesc în prima sa fază,
aşa cum îl cerea Isus de la apostoli, nu însemna renunţarea la căsătorie, ci renunţarea de la uzul
căsătoriei.

În al doilea rând, trebuie clarificată o chestiune de ordin juridic. Este greşit a se identifica dreptul (ius)
cu legea (lex). Dreptul (ius) înseamnă orice normă juridică obligatorie, fie că a fost dată doar verbal şi
s-a transmis prin tradiţie, sau cutumă, fie că s-a pus deja în scris. Legea (lex), în schimb, e orice
dispoziţie dată în scris şi formulată în formă legitimă.

Se ştie din istoria dreptului că la origine toate dispoziţiile juridice au constat din tradiţii orale transmise
prin consuetudine sau cutumă care apoi încetul cu încetul au fost puse în scris devenind legi dar care
au fost obligatorii şi înainte de a fi legi, adică şi înainte de a fi fost puse în scris. Astfel, la Romani,
jurişti neîntrecuţi, sute de ani a funcţionat legea nescrisă, până când să apară, din motive de ordin
sociologic, legea scrisă a celor Douăsprezece Table. La fel, la toate popoarele germane, normele
juridice orale au. fost redactate în scris după mai multe secole de existenţă.

La fel, de la bun început au existat în Biserică dispoziţii şi norme date oral şi transmise prin tradiţie
care, mai ales din cauza persecuţiilor din primele trei veacuri, nu puteau fi puse în scris. Despre
aceste tradiţii orale scrie Sf. Pavel în a doua sa scrisoare către Tesaloniceni (2,15): "Aşadar, fraţilor,
rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin scrisoarea noastră".

Printre normele juridice transmise prin viu grai, obligatorii de la bun început pentru toată Biserica
creştină, a fost şi celibatul bisericesc în sensul explicat mai sus. El a existat începând cu Cristos şi
Apostolii ca lege nescrisă, mai înainte de a deveni lege scrisă în secolul al IV-lea.
Mari savanţi şi teologi de la începutul acestui secol, ca E.F. Vacandard şi H. Leclercq nu au sesizat
această realitate de ordin juridic, adică faptul că o normă disciplinară există şi e obligatorie sute de ani
ca tradiţie orală, mai înainte de a fi pusă în scris şi a deveni lege. Ca atare, au susţinut că celibatul
preoţesc îşi are originea într-o lege pur bisericească de la începutul secolului al IV-lea, lege dată de
Biserica Romei şi impusă clerului superior în Occident.

Datorită prestigiului acestor savanţi şi a posibilităţilor lor de a-şi propaga ideile, în special în dicţionare
de circulaţie universală, afirmaţia lor eronată a devenit convingere generală care dăinuie şi astăzi.

TRADIŢIA OCCIDENTALĂ (a)

Începând din secolul al IV-lea, Conciliile şi Papii promulgă în scris, prin lege bisericească, tradiţia orală
transmisă de Apostoli.

Mărturia Conciliilor

Legea nescrisă a celibatului preoţesc devine lege scrisă pentru prima dată la Conciliul din Elvira, în
primul deceniu al secolului al IV-lea. Episcopii şi preoţii din Spania, care ţinea de sfera Occidentală a
Imperiului Roman şi care se bucura de o anumită libertate religioasă sub împăratul Constanţiu chiar
înainte de Edictul din Milan (313), s-au adunat la Elvira, în apropiere de Granada, spre a analiza
situaţia Bisericii din Spania şi a reprima numeroasele abuzuri care se strecuraseră în observarea
disciplinei bisericeşti.

Nu puteau lipsi măsurile menite să restabilească moravurile clerului. Astfel în canonul 27 se interzice
femeilor străine să locuiască împreună cu episcopii şi ceilalţi slujitori ai altarului. Aceştia puteau să ţină
cu ei o soră sau o fiică dacă era consacrată în viaţa de feciorie, dar pentru nici un motiv o femeie
străină.

În canonul 33 al aceluiaşi Conciliu, sub titlul "Despre episcopii şi slujitorii (altarului) care trebuie să se
abţină de la soţiile lor" găsim scris: "Suntem de acord cu interzicerea completă care e valabilă pentru
episcopi, preoţi şi diaconi, adică pentru toţi clericii angajaţi în slujba altarului, că trebuie să se abţină
de la soţiile lor şi că nu trebuie să aducă pe lume copii; cine a făcut lucrul acesta trebuie exclus de la
starea clericală" (H.T. Bruns, Canones Apostolorum et Conciliorum, II, 5-6). Aceasta este prima lege
bisericească referitoare la celibatul preoţesc. Darea nu constituia o noutate. Ea confirma şi consfinţea
tradiţia Bisericii dintru început şi practica anterioară obligatorie care începuse să fie încălcată. Dacă
această lege ar fi fost o inovaţie a Conciliului, ar fi provocat o furtună de proteste. Or, nu s-a înregistrat
nici o obiecţie şi nici un protest.

La fel de importantă este hotărârea luată la al doilea Conciliu al Bisericii din Africa (390) reluată la
conciliile următoare şi inclusă în Codicele Canoanelor Bisericii africane la importantul Conciliu din
Cartagina din anul 419. Sub titlul: "Leviţii şi preoţii trebuie să păstreze castitatea" găsim scris:
"Episcopul Epigoniu a zis: «întrucât la Conciliul precedent s-a tratat despre înfrânare şi castitate, cele
trei trepte care datorită hirotonirii sunt legate prin obligaţia strictă a castităţii - adică episcopul, preotul
şi diaconul - trebuie să fie mai complet instruiţi cu privire la observarea castităţii». Episcopul Genetlius
a continuat: «După cum s-a spus mai înainte, se cuvine ca primii stătători sacri, preoţii lui Dumnezeu
şi Leviţii (diaconii), adică toţi cei care slujesc tainele sfinte să se înfrâneze în toate ca să poată
dobândi fără greutate ceea ce cer de la Domnul, ca astfel să punem şi noi în practică ceea ce au
învăţat apostolii şi ceea ce a păstrat tot trecutul». La acestea episcopii au răspuns în unanimitate:
«Noi toţi suntem de acord ca episcopii, preoţii şi diaconii, păstrând castitatea, să se abţină şi ei de la
soţiile lor, pentru ca să fie în toate păstrată castitatea de către cei care slujesc la altar»" (Corpus
Christianorum Series Latina 149,13).

Şedinţa principală a acestui Conciliu în care s-a tratat această chestiune (25 mai 419) a fost prezidată
de Aureliu, episcop de Cartagina. Erau prezenţi 240 de episcopi africani printre care Sfântul Augustin,
episcop de Hippona şi Alipiu, episcop de Tagaste. De asemenea a participat delegatul Papei de la
Roma, Faustin de Termo, împreună cu doi preoţi romani, Filip şi Azell.
După ce a citit cele hotărâte la Conciliul din 390, episcopul Aureliu a continuat: "Noi, dragi confraţi,
adăugăm la acestea; când s-a tratat despre neînfrânarea de la propriile soţii din partea unor clerici
care erau simpli lectori, s-a hotărât ceea ce a fost confirmat sila alte diferite concilii: anume, că
subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoţii şi episcopii trebuie, potrivit normelor în vigoare
pentru ei, să se abţină chiar de la propriile soţii, astfel încât trebuie să se poarte cu ele ca şi cum nu le-
ar avea; dacă nu se comportă în felul acesta, trebuie îndepărtaţi din slujba lor bisericească. Ceilalţi
clerici nu sunt obligaţi la aceasta, decât la o vârstă mai înaintată." După care tot Conciliul a răspuns:
"Noi întărim ceea ce sanctitatea voastră a spus în mod just şi ceea ce e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu"
(Corp. Christ. Lat. 149,142).

Faustin, delegatul papal, luând cuvântul, a adăugat: "Noi suntem de acord că episcopul, preotul şi
diaconul, adică toţi cei care vin în contact cu sacramentele, păstrând castitatea, trebuie să se abţină
de la soţiile lor." La care toţi episcopii au răspuns: "Suntem de acord ca toţi cei care slujesc la altar să
păstreze în toate castitatea" (Corp. Christ. Lat. 149,142).

Din aceste texte rezultă că şi în Biserica din Africa, o mare parte a clerului, dacă nu majoritatea, era
căsătorit înainte de hirotonire şi că trebuia să trăiască în înfrânare sexuală totală după hirotonire. Era
o lege nescrisă atribuită apostolilor, observată din cele mai vechi timpuri (antiquitas) care acum
devenea lege scrisă. Era o lege universală, valabilă nu numai pentru Biserica africană ci pentru toate
Bisericile locale care atunci erau în comuniune între ele. Nimeni nu o punea la îndoială. Aceasta era
convingerea generală. Dovadă că nu se introducea vreo noutate e faptul că nu s-a ridicat nici o
contestaţie, nici un protest, după cum nu se ridicase nici la Conciliul din Elvira.

Mărturia Bisericii Romei

În păstrarea şi transmiterea celibatului preoţesc, ca ţinând de tradiţia apostolică, episcopul Romei a

avut un rol hotărâtor în bisericile Occidentului, aflate sub jurisdicţia Patriarhatului Romei. Pentru
bisericile Occidentului, Papa, urmaşul lui Petru era punct de referinţă şi centru al unităţii nu numai în
materie de credinţă dar şi de disciplină bisericească.

Primul Papă care s-a ocupat în mod special de problema celibatului preoţesc a fost Siriciu. Într-o
scrisoare din anul 385 trimisă episcopului Himeriu din Tarragon (Spania), Papa Siriciu îi spune că acei
preoţi şi diaconi care şi după hirotonire aduc pe lume copii acţionează împotriva unei legi la care nu se
poate renunţa şi care îi obligă pe clericii treptelor superioare de la începutul Bisericii. Apelul pe care îl
fac ei la Vechiul Testament, când preoţii şi leviţii puteau să facă uz de căsătoria lor, nu are valoare. În
Noul Testament clericii majori săvârşesc sfintele slujbe în fiecare zi şi, prin urmare, din ziua hirotonirii
lor trebuie să trăiască continuu în înfrânare (cf. PL. 13,1131-1147).

Acelaşi Papă trimite o scrisoare episcopilor din Africa în care le face cunoscute deciziile celor 80 de
episcopi întruniţi la sinodul din 386 la Roma. Cât priveşte celibatul clericilor, Papa Siriciu aminteşte că
nu e vorba de impunerea unor obligaţii noi, ci de chestiuni de credinţă şi de disciplină care, din cauza
lenei şi inerţiei unora, sunt nesocotite. Ele se cer reactivate fiind vorba de dispoziţii care vin de la
Apostoli, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: "Rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin
viu grai, fie prin scrisoarea noastră" (2Tes 2, 15). Conciliul roman era conştient că şi tradiţiile
transmise doar prin viu grai au caracter obligatoriu. Părinţii conciliari reamintesc tradiţia transmisă de
la Apostoli: episcopii, preoţii şi diaconii nu trebuie să aibă raporturi sexuale cu soţiile lor întrucât ei
trebuie să săvârşească zilnic slujba lor preoţească. În continuare cei 80 de episcopi resping
justificarea unora care continuă să uzeze de căsătorie şi după hirotonire invocând cuvintele Sfântului
Pavel care spune că cel care candidează la hirotonire trebuie să fi fost căsătorit o singură dată.
Apostolul, explică episcopii, prin aceste cuvinte nu autorizează raporturile sexuale după hirotonire, ci
vrea să spună că un bărbat care nu a fost capabil să trăiască în înfrânare după prima căsătorie şi s-a
recăsătorit, nu prezintă garanţii că va trăi în înfrânare totală după hirotonire.

În continuare, un alt Papă care s-a ocupat îndeaproape de problema celibatului preoţesc a fost
Inocenţiu I (401-417). Dintre scrisorile trimise unor episcopi din Occident în care tratează această
chestiune, cea mai importantă este cea trimisă episcopilor din Gallia la începutul secolului al V-lea în
care le face cunoscute deciziile unui sinod ţinut la Roma referitor la "castitatea şi curăţia preoţilor". În
introducerea scrisorii, Papa notează că "mai mulţi episcopi s-au grăbit în temeritatea lor omenească
să schimbe tradiţiile părinţilor şi de aceea au căzut în întunericul ereziei preferând în felul acesta
cinstea primită de la oameni în locul meritelor în faţa lui Dumnezeu". În continuare, Papa scrie ce a
decis sinodul: "în primul rând s-a decis cu privire la episcopi, preoţi şi diaconi care trebuie să ia parte
la jertfele dumnezeieşti, prin mâinile lor fiind dăruit harul botezului şi oferit Trupul lui Cristos, că ei sunt
obligaţi nu numai de noi dar de dumnezeieştile Scripturi să trăiască în castitate: acestora şi sfinţii
părinţi le-a poruncit să practice înfrânarea trupească." După ce sunt expuse pe larg motivele biblice
ale acestei porunci, se atrage atenţia că taina lui Dumnezeu nu trebuie încredinţată celor neascultători
(o.c. II, 274).

Papa Leon cel Mare (441-460) scria în anul 456 episcopului Rustic din Narbonne (Gallia): "Legea
înfrânării este aceeaşi pentru slujitorii altarului (diaconi) ca şi pentru preoţi şi pentru episcopi. Când
erau doar laici şi lectori le era îngăduit să se căsătorească şi să aducă pe lume copii. Dar ridicându-se
la treptele amintite, a început să nu le mai fie îngăduit ce le era îngăduit mai înainte. Ca să devină
căsătoria lor trupească o căsătorie spirituală nu e necesar ca soţiile lor de mai înainte să fie izgonite,
dar să le aibă ca şi cum nu le-ar avea, pentru ca astfel să rămână neatinsă iubirea conjugală dar în
acelaşi timp să înceteze uzul căsătorie?" (P.L 54, 1194). Papa Leon cel Mare a extins obligaţia
celibatului şi la subdiaconi fiindcă nu era clarificată problema dacă subdiaconatul face parte din
treptele majore ale preoţiei.

Papa Grigore cel Mare (590-604) a confirmat această dispoziţie. Ca şi înaintaşul său, a interzis
convieţuirea slujitorilor altarului cu soţiile lor, afară de cazurile excepţionale când nu era riscul ca
obligaţia castităţii asumată la hirotonire să fie încălcată. În tot cazul, rămânea neatinsă obligaţia
întreţinerii soţiilor, la nevoie, chiar din veniturile Bisericii. Sancţiunea pentru cei care nu observau
înfrânarea totală după hirotonire rămânea în continuare excluderea din cler.

Sfântul Irineu, fost ucenic al Sfântului Policarp, venit din Orient ca episcop la Lyon, în Gallia, în anul
178, transmitea şi Occidentului învăţătura Sfântului Policarp pe care acesta o primise direct de la
Sfântul Apostol Ioan al cărui ucenic fusese la Efes, cu privire la tradiţia apostolică. În lucrarea sa
principală Împotriva ereziilor, Sfântul Irineu scrie că tradiţia apostolică este păstrată în Biserica Romei
care a fost întemeiată de apostolii Petru şi Pavel, de aceea toate Bisericile trebuie să se pună de
acord cu ea. Punându-se de acord cu Biserica Romei, Bisericile Occidentului au păstrat tradiţia
apostolică a celibatului preoţesc.

Mărturia sfinţilor părinţi

Sfinţii Părinţi se numără printre martorii cei mai importanţi ai credinţei şi ai tradiţiei în primele perioade
ale istoriei Bisericii.

Mai întâi să-l ascultăm pe Sfântul Ambroziu care, ales episcop de Milano, a ajuns unul din oamenii cei
mai importanţi ai Bisericii din Occident. Întrucât fusese mai înainte avocat şi înalt funcţionar imperial,
era un cunoscător perfect al normelor juridice. În ceea ce priveşte celibatul preoţesc, ca episcop,
veghează ca tradiţia Bisericii să fie respectată. Învăţătura lui este clară: slujitorii altarului, chiar dacă
au fost căsătoriţi înainte de hirotonire, nu mai au dreptul să uzeze de căsătorie după hirotonire deşi,
recunoaşte el, această obligaţie nu era respectată cum trebuie în regiunile mai îndepărtate.

Sf. Ieronim cunoştea personal atât tradiţia occidentală cât şi cea orientală - întrucât a trăit şi în
Occident şi în Orient. Combătându-l pe Iovinian, îi scrie acestuia în anul 393 că Apostolul Pavel, în
cunoscutul pasaj din scrisoarea către Tit, a spus că un candidat căsătorit la hirotonire trebuia să fi
încheiat o singură dată căsătoria şi că trebuia să-şi fi educat bine copiii, dar nu-i dădea dreptul să
aducă în continuare alţi copii pe lume. Trebuia să se dedice rugăciunii şi serviciului divin, nu pentru un
timp limitat ca în Vechiul Testament, ci permanent, deoarece "si semper orandum et ergo semper
carendum matrimonio" (dacă trebuie să se roage mereu, mereu trebuie să se lipsească de căsătorie)
(P.L. 23,257).

În lucrarea sa "Împotriva lui Vigilanţiu" din anul 406, Sf. Ieronim vorbeşte din nou despre obligaţia
slujitorilor altarului de a trăi continuu în înfrânare. El afirmă că aceasta este practica Bisericii
Orientului, a Egiptului şi a Scaunului Apostolic al Romei, unde sunt acceptaţi numai clerici necăsătoriţi
şi înfrânaţi sau, dacă au fost căsătoriţi, au renunţat mai întâi la viaţa matrimonială (P.L 23,340-341).
În "Apologeticum ad Pammachium", Sf. Ieronim afirmă că înşişi apostolii erau "vel virgines, vel post
nuptias continentes" (ori feciorelnici, ori trăind în înfrânare după căsătorie) (CSEL 54, 386) şi că
"Presbyteri, episcopi, diaconi aut virgines eliguntur aut vidui aut certe post sacerdotium in aeternum
pudici" (prezbiterii, episcopii şi diaconii sunt aleşi sau feciorelnici, sau văduvi, sau cei care după
preoţie trăiesc în mod sigur, permanent în castitate) (P.L. 22, 510).

Sf. Augustin, episcop de Hippona din anul 395, a participat la conciliile episcopilor din Africa de Nord
ţinute la Cartagina în care s-a afirmat în mai multe rânduri obligaţia clerului major de a trăi în înfrânare
totală, aceasta fiind practica constantă a trecutului, provenind chiar de la apostoli. În lucrarea sa
"Despre căsătoriile adultere", Sf. Augustin scrie că chiar bărbaţii căsătoriţi, dacă pe neaşteptate şi
împotriva voinţei au fost chemaţi să facă parte din clerul superior şi hirotonit, sunt obligaţi să trăiască
în înfrânare devenind astfel un exemplu pentru laicii care sunt nevoiţi să trăiască departe de soţiile lor
şi astfel sunt expuşi tentaţiei de a comite adulter (P.L. 40, 486).

După perioada persecuţiilor, din cauza convertirii tot mai numeroase la creştinism, şi hirotonirile se
cereau tot mai numeroase şi prin aceasta şi numărul celor care nu respectau obligaţia de a trăi în
înfrânare completă era mai mare. De aici necesitatea ca Păstorii Bisericii, Papii, Conciliile, să
întărească prin legi şi dispoziţii scrise o obligaţie care aparţinuse anterior patrimoniului tradiţiei orale.
Aceste legi şi dispoziţii prevedeau şi pedepsele aplicate transgresorilor: suspendarea sau expulzarea
din cler.

Celibatul preoţesc în Evul Mediu

Practica generală a celibatului preoţesc din primele secole ale Bisericii a continuat în Occident, în
Biserica Catolică, în secolele care au urmat, rămânând neschimbată până în zilele noastre.

În continuare au fost aleşi slujitori ai altarelor bărbaţi căsătoriţi. Conciliile atrag mereu atenţia asupra
obligaţiei asumate la hirotonire. Sancţiunile devin uneori mai uşoare. De pildă Conciliul din Tour (461)
nu mai prevede pentru transgresori excomunicarea ci numai excluderea din cler. Se aminteşte mereu
interzicerea ca femeile să locuiască împreună cu soţii lor după hirotonirea acestora. Pe de altă parte,
Biserica, conştientă de pericolul permanent ce se naşte din slăbiciunea omenească, este tot mai
preocupată să aleagă candidaţii la preoţie dintre cei necăsătoriţi şi să reducă numărul celor căsătoriţi
admişi la slujba altarului.

În Evul Mediu timpuriu, cărţile penitenţiale care cuprindeau pedepsele ce trebuiau aplicate penitenţilor
la spovadă îi tratau pe clericii care aveau raporturi conjugale cu soţiile lor după hirotonire drept adulteri
şi le aplicau penitenţa prevăzută pentru adulter: şapte ani de post cu pâine şi apă.

Celibatul preoţesc a cunoscut o criză deosebit de gravă în secolele X-XII. Datorită sistemului
economic existent în acea epocă, de beneficiul bisericesc fiind legat oficiul, la oficiul bisericesc,
urmărind beneficiul, intrau ca episcopi, ca abaţi şi chiar ca parohi oameni nevrednici, fără chemare la
preoţie. În felul acesta două păcate mari umbreau viaţa Bisericii: simonia, adică cumpărarea funcţiilor
bisericeşti, şi nicolaismul, adică încălcarea celibatului preoţesc. În acest context a avut loc marea
reformă bisericească înfăptuită de Papa Grigore al VII-lea (1073-1085). S-a procedat la o alegere mai
atentă şi la pregătirea mai bună a candidaţilor la preoţie. Accesul bărbaţilor căsătoriţi la hirotonire s-a
redus drastic.

O altă urmare importantă a acestei reforme a fost decizia promulgată solemn la Conciliul al II-lea din
Lateran (1139): căsătoriile încheiate de clericii aparţinând treptelor superioare - diaconi, preoţi,
episcopi - ca şi ale persoanelor consacrate prin voturile călugăreşti, devin nu numai ilicite dar şi
invalide. Această măsură i-a dus pe mulţi la concluzia greşită că celibatul preoţesc a fost introdus de
Biserica Catolică la Conciliul al II-lea din Lateran. Conciliul, prin această măsură, declarând fără
valoare juridică ceea ce mai înainte fusese numai interzis, confirma încă o dată o obligaţie care
existase de la început în Biserică.

Mai trebuie amintit un fapt din această perioadă care a condus la înţelegerea greşită a tradiţiei
orientale cu privire la celibatul preoţesc. În jurul anului 1142, călugărul camaldulez Ioan Graţian a
compus la Bologna "Concordia Discordantium Canonum" cunoscută mai târziu cu numele de Decretul
lui Graţian în care a adunat tot materialul juridic din primul mileniu al Bisericii. Cum era normal, Graţian
a tratat în Decretul său şi problema celibatului preoţesc. Eroarea pe care a comis-o stă în faptul că el
a acceptat ca istorică povestea intervenţiei episcopului egiptean Pafnuţie la Conciliul din Niceea,
poveste care împreună cu canonul al 13-lea al Conciliului al II-lea din Trullo (691) stă la originea
tradiţiei diferite a celibatului preoţesc în Orient şi Occident: în Orient tradiţia este că preoţii şi diaconii
se pot căsători, în Occident, dimpotrivă, tradiţia este că diaconii, preoţii şi episcopii nu se pot căsători.
De unde provine această obligaţie pentru clerul Occidentului potrivit Decretului lui Graţian?
Recunoscând că aceasta a fost practica de la începutul Bisericii, aproape toţi canoniştii sunt de acord
că este vorba de o dispoziţie dată de apostoli, transmisă iniţial prin viu grai. Nu lipsesc canonişti care
susţin că la origine stau dispoziţii legislative ulterioare provenind în special de la Papi, începând cu
Papa Siriciu, în secolul al IV-lea. În acest caz, la baza obligaţiei de a practica celibatul stă un vot sau
un jurământ pe care îl face candidatul la hirotonire. Lucrurile se complică. Cum poate autoritatea,
Papa, să impună cuiva să facă un vot sau un jurământ? Răspunsul: votul sau jurământul nu este
impus persoanei ci e legat de oficiu, ca o condiţie pentru cel care vrea să dobândească oficiul
preoţesc. Fiind vorba de o lege ce ţine de tradiţia apostolică, unii jurişti susţin că nici Papa nu-l poate
dispensa pe un cleric de obligaţia celibatului. Convingerea generală însă este, aşa cum se va dovedi
practic în istoria Bisericii, de pildă în cazul Bisericilor Unite, că Papa nu poate aboli legea generală a
celibatului preoţesc, dar poate dispensa în cazuri particulare.

Celibatul preoţesc în epoca modernă şi contemporană

Viaţa celibatară e o viaţă de renunţare eroică şi nu poate fi trăită dacă nu este alimentată de o credinţă
vie şi nu e întemeiată pe motive supranaturale. Când credinţa dispare sau slăbeşte, dispare sau
slăbeşte castitatea. Toate ereziile şi schismele au avut ca primă consecinţă la cei care le-au îmbrăţişat
abolirea celibatului preoţesc. Aşa a fost cazul şi cu marile erezii şi rupturi de la unitatea Bisericii
Catolice din secolul al XVI-lea născute din Reforma protestantă. Luteranii, Calviniştii, Zvinglianii,
Anglicanii au renunţat imediat la celibatul preoţesc. Reformaţii au motivat abandonarea celibatului
printr-o nouă concepţie a preoţiei, neadmiţând decât preoţia comună care derivă din botez: toţi laicii
sunt preoţi. În plus, neadmiţând decât Sfânta Scriptură, au motivat desfiinţarea celibatului spunând că
nu-l găsesc în Cărţile Sfinte, în timp ce catolicii îşi justificau învăţătura şi practica lor cu privire la
celibat pe Tradiţie.

La Conciliul Tridentin care s-a ţinut ca reacţie la Reforma protestantă, unii împăraţi, regi, principi şi
chiar oameni ai Bisericii au cerut o atenuare sau o dispensă de la obligaţia celibatului în intenţia de a-i
recupera pe preoţii care părăsiseră Biserica Catolică. Dar părinţii conciliari au căzut de acord în
unanimitate că Biserica nu poate aboli o tradiţia existentă de la începutul ei şi reafirmată permanent
de-a lungul veacurilor. Deasemenea, au refuzat să declare legea celibatului în Biserica Latină drept
lege pur bisericească: "Apostolii au hotărât şi au poruncit ca preoţii să nu se căsătorească. O tradiţie
apostolică universală, adică receptată prin consensul întregii Biserici şi păstrată permanent este de
drept divin" - a afirmat la Conciliu Francisc Orante.

Ca atare, preoţii apostaţi din Germania şi Anglia ori renunţau la căsătoria încheiată invalid şi erau
admişi la slujba preoţească, ori puteau să ceară validarea căsătoriei şi în acest caz erau excluşi de la
slujba preoţească.

O măsură salutară luată de Conciliul Tridentin a fost înfiinţarea de seminarii în toate diecezele. În
seminarii de acum vor fi formaţi numai candidaţi necăsătoriţi la preoţie, renunţându-se definitiv la cei
căsătoriţi. De unde înainte de Conciliul Tridentin celibatar însemna şi necăsătorit şi căsătorit care
renunţa la uzul căsătoriei în momentul hirotonirii, după Conciliul Tridentin cuvântul celibatar şi-a
restrâns aria de semnificaţie fiind identic cu necăsătorit. Biserica Catolică a rămas în continuare
neclintită în păstrarea tradiţiei celibatului preoţesc, cu toate tentativele de abolire şi cu toate
momentele de criză prin care a trecut în ultimele trei secole.

La marea Revoluţie franceză (sfârşitul secolului XVIII, începutul secolului XIX) Biserica a procedat
exact ca şi la Reformă: preoţii căsătoriţi civil în timpul Revoluţiei trebuiau ori să renunţe la căsătoria
încheiată invalid şi puteau să-şi reia slujba preoţească, ori să ceară validarea căsătoriei şi să renunţe
la slujba preoţească. Biserica nu a ţinut cont nici de alte tentative de abolire a celibatului preoţesc cum
a fost aceea a grupului de preoţi din Baden-Wurtemberg, Germania, în secolul trecut, pe timpul Papei
Grigore al XVI-lea, sau a Vechilor Catolici care s-au desprins de la unitatea Bisericii la Conciliul
Vatican I, sau a mişcării Jednota, în Cehia, în secolul nostru, pe timpul Papei Benedict al XV-lea.

Neschimbată a rămas poziţia Bisericii Catolice în menţinerea celibatului preoţesc şi la Conciliul

Vatican II: "Sfântul Conciliu aprobă şi confirmă încă o dată această legislaţie cât priveşte pe aceia
care sunt destinaţi preoţiei, având încredere în Duhul Sfânt că darul celibatului, atât de adecvat
preoţiei Noului Testament, este dat cu generozitate de către Tatăl, cu condiţia ca aceia care, prin
sacramentul Preoţiei, participă la Preoţia lui Cristos, ba chiar şi Biserica întreagă să-l ceară cu
smerenie şi stăruinţă. Sfântul Conciliu îi îndeamnă pe toţi preoţii care, încrezători în harul lui
Dumnezeu, au îmbrăţişat cu voinţă liberă celibatul sacru după exemplul lui Cristos, ca, aderând la
această stare cu hotărâre şi din toată inima şi perseverând în ea cu fidelitate, să preţuiască măreţia
acestui dar ce le-a fost acordat de Tătăl" (Presbyterorum Ordinis, 16).

TRADIŢIA ORIENTALĂ

Bisericii Catolice i se reproşează că în materie de disciplină celibatară s-a abătut de la tradiţia iniţială
care ar fi fost mult mai liberală şi mai elastică, disciplina celibatară în Occident, devenind din ce în ce
mai rigidă, mai intolerantă, mai inumană. Şi i se pune în faţă practica Bisericii Orientale care permite
căsătoria diaconilor şi a preoţilor. Biserica Orientală, prin definiţie tradiţionalistă, ar fi păstrat mai bine
disciplina generală autentică a Bisericii dintru început. De aceea Biserica Catolică ar trebuie să se
reîntoarcă la disciplina de la început mai ales astăzi când, din cauza jugului greu al celibatului,
numărul preoţilor a scăzut şi nu se mai face faţă nevoilor pastorale ale Bisericii.

Un studiu istoric serios arată cât de lipsite de temei sunt aceste aprecieri.

Mărturiile Sfinţilor Părinţi cu privire la celibatul preoţesc în Orient

Un martor foarte important este Sf. Epifanie, episcop în oraşul Salamina, numit mai târziu Constanţa,
în Cipru (315-403). Cu viaţa sa îndelungată de 88 de ani Sf. Epifaniu a acoperit aproape în întregime
secolul al IV-lea. El a fost un bun cunoscător şi un vajnic apărător al ortodoxiei şi al tradiţiei Bisericii.
Chiar dacă uneori în lupta de idei, cum a fost în cazul lui Origene, a dat dovadă de un zel mai puţin
luminat, mărturiile lui cu privire la disciplina Bisericii nu pot fi puse la îndoială.

Despre celibat, adică despre viaţa de înfrânare totală a slujitorilor altarelor, Sf. Epifanie vorbeşte în
cartea sa principală intitulată Panarion, scrisă în a doua jumătate a secolului al IV-lea. "Dumnezeul
universului, scrie Sf. Epifanie, a făcut cunoscută carisma preoţiei noi prin intermediul acelor oameni
care au renunţat la uzul unicei căsătorii încheiată înainte de hirotonire sau care au trăit întotdeauna ca
feciorelnici. Aceasta, explică Sf. Epifanie, este norma orânduită de către apostoli întru înţelepciune şi
sfinţenie" (P.G. 41, 868, 1024).

Aceleaşi afirmaţii le face într-o altă lucrare a sa: Expositio fidei (Expunerea credinţei). "Biserica, scrie
Sf. Epifanie, îi admite la slujba episcopală şi preoţească, precum şi la cea diaconală numai pe cei care
renunţă, întru înfrânare, la propria soţie sau care au ajuns văduvi. În felul acesta, precizează el, se
procedează acolo unde sunt respectate cu fidelitate dispoziţiile Bisericii. Se poate totuşi constata,
recunoaşte Sf. Epifanie, că în diferite locuri preoţii, diaconii şi subdiaconii continuă să aducă pe lume
copii. Acest lucru însă nu se întâmplă conform normei în vigoare, ci este urmarea slăbiciunii omeneşti
care urmează întotdeauna ceea ce este mai uşor. În continuare explică încă o dată că preoţii sunt
aleşi în primul rând dintre cei necăsătoriţi şi monahi. Dar dacă printre aceştia nu se găsesc candidaţi
suficienţi, sunt luaţi şi dintre cei căsătoriţi, dar numai cei care au renunţat să uzeze de căsătorie sau
care, după unica lor căsătorie, au devenit văduvi" (P.G. 42, 823).

Aceste afirmaţii vin din partea unei personalităţi care cunoştea multe limbi şi care a călătorit mult în tot
Orientul în primul secol în care Biserica s-a bucurat de libertate. Ele constituie o mărturie indiscutabilă
atât cu privire la norma comună a celibatului preoţesc cât şi a modului în care era practicat de fapt în
Biserica Orientală în primele trei veacuri.
Un alt martor al celibatului preoţesc în Biserica Orientală în primele veacuri este Sf. Ieronim. Sf.
Ieronim a fost hirotonit preot în Asia Mică în jurul anului 379. În continuare, a trăit şase ani în Orient,
timp în care a cunoscut mulţi oameni ai Bisericii şi numeroase comunităţi monahale, venind astfel în
contact direct cu doctrinele şi disciplina Bisericii Orientale. După ce petrece trei ani la Roma, se
reîntoarce în Orient trecând prin Egipt şi se stabileşte în Palestina unde rămâne până la moarte.
Moare la Betleem în jurul anului 420. Faptul că era cunoscător al multor limbi, i-a permis să aibă toată
viaţa legături strânse cu marii oameni ai Bisericii atât din Orient cât şi din Occident.

În lucrarea sa "Adversus Vigilantium", Sf. Ieronim îl combate pe preotul Vigilanţiu din Gallia
meridională care dispreţuia celibatul preoţesc. Sf. Ieronim face apel la practica Bisericilor Orientale,
Egiptului şi Scaunului Apostolic care, toate, acceptă numai clerici necăsătoriţi care trăiesc în înfrânare
sau căsătoriţi, dar cu condiţia clară cu privire la poziţia oficială a Bisericii întregi, inclusiv a celei din
Orient, referitor la celibatul preoţesc.

E adevărat că la sinoadele locale diferite Biserici schismatice care în secolul al V-lea s-au rupt de la
comuniunea bisericească cu Bizanţul, îmbrăţişând fie erezia nestoriană, fie erezia monofizită, au
hotărât abolirea celibatului preoţesc. Este acelaşi fenomen care avea să se întâmple în timpurile
moderne cu comunităţile care se vor rupe de la unitatea cu Biserica Romei: erezia şi schisma au ca
primă consecinţă abandonarea celibatului preoţesc.

Cazul Pafnuţie

Dintre Conciliile Ecumenice care au tratat problema celibatului preoţesc la slujitorii altarelor a fost
primul Conciliu Ecumenic ţinut la Niceea în anul 325.

În canonul al 3-lea, Conciliul interzice episcopilor, preoţilor şi diaconilor şi în general tuturor clericilor
să ţină femei care s-au introdus în casele lor pe uşa din spate. Excepţie fac: mama, sora, mătuşa şi
altele care nu dau loc la nici o bănuială. Printre femeile cărora le este îngăduit să trăiască în casă cu
episcopii, preoţii şi diaconii nu figurează soţiile. Putem trage de aici concluzia că pentru Părinţii
Conciliului din Niceea era clară convingerea că diaconii, preoţii şi episcopii nu puteau să mai facă uz
de căsătoria încheiată înainte de hirotonire, normă rămasă în vigoare până în zilele noastre în Biserica
Orientală, dar numai pentru episcopi.

Pentru ca diaconii şi preoţii să fie sustraşi de la această obligaţie, s-a creat o legendă care din păcate,
s-a transformat pentru mulţi în adevăr istoric necontestat. Se spune că la Conciliul din Niceea ar fi luat
parte şi un anahoret, episcop în acelaşi timp, din pustiul Egiptului, cu numele de Pafnuţie. Acesta s-ar
fi ridicat în adunare şi i-ar fi convins pe Părinţii Conciliari să nu impună această obligaţie grea a
celibatului diaconilor şi preoţilor, ci să lase bisericile locale să hotărască în această problemă ce vor
crede de cuviinţă. Iar adunarea ar fi fost de acord cu propunerea lui Pafnuţie.

Că povestea aceasta este neîntemeiată o arată deajuns faptul că cel mai mare istoriograf la Bisericii,
episcopul Eusebiu din Cezareea, participant la Conciliu, deşi filoarian, nu pomeneşte nimic despre
acest episod de o importanţă covârşitoare pentru întreaga Biserică şi care nu ar fi putut fi trecut sub
tăcere.

Despre episodul cu Pafnuţie se vorbeşte pentru prima dată după o sută de ani de la Conciliul din
Niceea. Cei care îl relatează pentru prima oară sunt doi scriitori bisericeşti bizantini: Socrate şi
Sozomen. Socrate spune că a aflat acest fapt de la un om foarte bătrân care luase parte la Conciliu şi
care i-a povestit diferite episoade şi fapte ale unor personaje prezente la numitul Conciliu. Având în
vedere că Socrate s-a născut în jurul anului 380, chiar dacă ar fi ascultat povestirea când era foarte
tânăr, în anul 325 când s-a ţinut Conciliu! din Niceea, bătrânul care i-a povestit-o nu putea să fi trecut
de vârsta copilăriei, autenticitatea acestei povestiri nu poate fi luată în serios.

În Occident, Papa Grigore al VII-lea şi Bernold de Constanţa au atras atenţia destul de timpuriu cu
privire la neautenticitatea acestui fapt. În comentariul pe care umanistul Valesius, editorul operelor lui
Socrate şi Sozomen, l-a făcut în 1668 asupra acestui episod pe care Migne l-a introdus în Patrologia
greacă, volumul 67, atrăgea atenţia că povestirea referitoare la Pafnuţie e suspectă, întrucât printre
părinţii veniţi din Egipt la Conciliul din Niceea nu există nici un Pafnuţie. E vorba de o poveste
inventată, scrie Valesius, având în vedere că printre Părinţii care au semnat Actele Conciliului din
Niceea nu figurează numele de Pafnuţie. Acest nume apare în manuscrisele târzii ale Actelor
Conciliului din Niceea. Scrierile din secolul al IV-lea cunosc doar un mărturisitor cu numele de
Pafnuţie. Abia mai târziu legendele hagiografe l-au înălţat pe acesta la demnitatea de taumaturg şi de
Părinte al Conciliului din Niceea. Dar argumentul cel mai convingător împotriva autenticităţii acestei
povestiri e faptul că chiar Biserica Orientală nu uzează de această povestire în documentele ei
oficiale, deşi ar fi avut interesul să o facă. Nici măcar la Conciliul II din Trullo unde s-a făcut o cotitură
decisivă în tradiţia Bisericii Orientale în ceea ce priveşte celibatul preoţesc nu s-a făcut vreo referire la
Pafnuţie. Nici scrierile polemice referitoare la celibatul preoţesc, nici marii jurişti orientali din secolul al
XII-lea: Aristen, Zonaras şi Balsamon nu menţionează episodul cu Pafnuţie şi nu fac uz de el.

Abia în secolul al XIV-lea această istorisire apare ca document juridic în Orient în Syntagma
alfabeticum al lui Matei Blastares. Dar aceasta se întâmplă datorită influenţei Decretului lui Graţian în
care, cum am spus în altă parte, legenda lui Pafnuţie a fost inclusă în mod greşit şi acritic, justificând
tradiţia celibatară orientală diferită de cea occidentală.

CONCILIUL II DIN TRULLO - O COTITURĂ ISTORICĂ

Conciliul II din Trullo (Constantinopol), ţinut în anul 691, constituie punctul central în istoria celibatului
preoţesc în Biserica Bizantină şi în Bisericile orientale de diferite rituri din sfera de influenţă a
Bizanţului.

O sumară analiză a situaţiei Bisericii din Orient ne va ajuta să înţelegem mai bine ce s-a petrecut la
Conciliul din Trullo. Celibatul preoţesc este un angajament eroic şi, omeneşte vorbind, trebuia să
plătească tributul său slăbiciunii omeneşti. Sfântul Ambroziu nota că obligaţia celibatului nu era
observată întotdeauna, mai ales în regiunile mai îndepărtate ale Occidentului. Acelaşi lucru îl
consemna Sfântul Epifanie în Orient. Observarea celibatului necesită un control vigilent şi o aducere la
ordine permanentă din partea autorităţii Bisericii. În Occident, Conciliile teritoriale şi Papii au intervenit
permanent cerând clericilor să-şi respecte angajamentul luat şi ajutându-i pe toate căile să-l pună în
practică.

Acest control riguros a lipsit în Orient. Conciliile Ecumenice sau Universale ţinute toate în Orient în
primul mileniu au avut urmări benefice mai ales în Biserica Orientală. Dar aceste Concilii au tratat
aproape în exclusivitate probleme de credinţă şi de doctrină. Problemele disciplinare şi de natură
pastorală au fost lăsate pe seama Bisericii locale, ţinându-se seama de situaţiile diferite existente, dar
mai ţinându-se cont de organizarea bisericească patriarhală în Orient. Cele patru patriarhate:
Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalim aveau o anumită autonomie de guvernare. Cu ocazia
marilor erezii cristologice care au răvăşit Orientul în secolul al IV-lea, patriarhatul Antiohiei şi cel al
Alexandriei, precum şi alte Biserici devenite naţionale, s-au declarat complet autonome. Lipsind o
autoritate general recunoscută pentru toate Bisericile, Biserica Orientului nu s-a putut pune sistematic
de acord în ceea ce priveşte disciplina bisericească, aici intrând şi celibatul preoţesc. Fiecare Biserică
locală emitea norme disciplinare proprii, adesea diferite de ale celorlalte, nefiind o coordonare
generală şi neexistând mijloacele eficace de control, supraveghere şi executare.

În primele veacuri Biserica Orientală aduna prescripţiile date de Conciliile Ecumenice şi de cele locale,
ca şi prescripţiile papale, în colecţia de legi numită Syntagma canonum. Ulterior locul prescripţiilor
papale l-au luat anumite pasaje din scrierile Părinţilor Orientali mai importanţi, pasaje mai mult de
natură ascetică, şi legile imperiale de natură bisericească, urmare a cezaro-papismului dominant în
Biserica Bizantină. Din legislaţia bisericească occidentală, Orientul a continuat să primească în
colecţia sa de legi doar prescripţiile Bisericii din Africa de Nord care îi era mai aproape şi mai
cunoscută, deşi aparţinea Occidentului roman. Legile bisericeşti şi civile date de împăratul Bizanţului
reunite în colecţiile numite Nomocanones, la observarea cărora vegheau împăraţii în teritoriile supuse
lor, confereau Bisericii Orientale o anumită uniformitate disciplinară.

În aceste condiţii, celibatul preoţesc era din ce în ce mai puţin observat. În timp ce se reuşea să se
observe în continuare în tot Orientul tradiţia înfrânării totale pentru episcopi, chiar dacă aceştia
fuseseră căsătoriţi înainte de hirotonire, procesul de abandonare a celibatului pentru preoţi, diaconi şi
subdiaconi părea ireversibil. Iar în cele din urmă s-a capitulat în faţa unei stări de fapt.
Această stare de lucruri se reflectă limpede în legile imperiale care, evident, nu se inspirau din
consideraţii teologice. Astfel, dacă în Codicele lui Teodosie (434) se dă de înţeles că celibatul
preoţesc mai poate fi salvat, chiar dacă i se permite soţiei să locuiască împreună cu soţul şi după
hirotonire fiindcă iubirea castităţii nu-i permite să o arunce în stradă şi purtarea ei înainte de
hirotonirea soţului a arătat-o vrednică de el, în legislaţia împăratului Iustinian I în materie bisericească,
fie în Codicele lui Iustinian (534), fie în Novellele sale (535-536), deci numai după un secol, lucrurile
stau cu totul altfel. Pe de o parte, se interzice, în continuare, să fie admis la hirotonire de la
subdiaconat în sus cine nu a fost căsătorit numai o dată precum şi recăsătorirea după hirotonire, fără
a se explica ce rost mai aveau aceste interdicţii; pe de altă parte, li se permite preoţilor, diaconilor şi
subdiaconilor să convieţuiască cu soţiile lor ca să poată uza în continuare de căsătorie dacă aceasta a
fost încheiată o singură dată, înainte de hirotonire şi cu o fecioară.

Întrucât la Conciliul I din Trullo (680-681) nu se adăugaseră dispoziţii noi în materie de disciplină
bisericească, împăratul Iustinian al II-lea a convocat un al doilea Conciliu la Trullo în toamna anului
691, în intenţia de a se legaliza unele stări de fapt existente, fără însă a li se da suportul normativ
necesar. S-au promulgat 102 canoane care s-au adăugat la vechea Syntagma care a devenit
Syntagma auctum, ultimul Codice al Bisericii bizantine.

Conciliul II din Trullo a fost un Conciliu al Bisericii Bizantine, convocat şi susţinut în mod hotărât de
împăratul Bizanţului, la care Papa nu a trimis delegaţi şi pe care Biserica Romei nu l-a recunoscut ca
fiind un Conciliu Ecumenic, în ciuda repetatelor încercări şi presiuni făcute în acest sens de împărat.
Papa Sergiu (687-701), în timpul căruia s-a ţinut, a refuzat să-l recunoască, deşi el, Papa, era un
oriental, de origine sirian. Papa Ioan al VIII-lea (872-882) a recunoscut dezbaterile acestui Conciliu dar
numai pe cele care nu erau contrare practicii Bisericii Romane la vremea aceea.

Conciliul a fixat disciplina referitoare la celibatul preoţesc în şapte canoane, în formă obligatorie şi cu
cuvenitele sancţiuni, după cum urmează.

Canonul 3 hotărăşte ca toţi cei care, după botez, au încheiat a doua căsătorie sau au trăit în
concubinaj ca şi cei care s-au căsătorit cu o văduvă, cu o divorţată, cu o prostituată, cu o sclavă sau
cu o actriţă să nu poată deveni nici episcopi, nici preoţi, nici diaconi.

Canonul 6 stabileşte că preoţilor şi diaconilor nu le este permis să se căsătorească după hirotonire.

Canonul 12 le interzice episcopilor să locuiască, după hirotonire, cu soţiile lor şi, prin aceasta, să mai
facă uz de căsătorie.

Canonul 13 reprezintă cotitura istorică a celibatului preoţesc în Orient. Contrar întregii tradiţii rămase
în vigoare în Biserica Occidentului, acest canon decide că preoţii, diaconii şi subdiaconii în Biserica
Orientală pot, "în conformitate cu străvechile orânduieli date de Apostoli", pentru desăvârşire şi
dreaptă rânduială, să convieţuiască cu soţiile lor şi să facă uz de căsătorie cu excepţia timpului în care
slujesc la altar şi săvârşesc sfintele taine, când trebuie să se înfrâneze. Aceasta, chipurile, s-a hotărât
de către Părinţii adunaţi la Conciliul din Cartagina, în Africa: "Preoţii, diaconii şi subdiaconii trebuie să
se înfrâneze în timpul în care slujesc la altar, pentru ca să păstrăm şi noi ceea ce a fost transmis de
către apostoli şi a fost observat din timpurile cele mai vechi, folosind timpul pentru toate, în special
pentru rugăciune şi pentru post: aşadar, cei care slujesc la altarul dumnezeiesc trebuie să se
înfrâneze întru totul în timpul slujbelor lor sfinte, ca să poată dobândi ceea ce cer de la Dumnezeu cu
toată umilinţa". Cine, aşadar, îndrăzneşte, încălcând canoanele apostolilor, să-i lipsească pe slujitorii
"in sacris", adică pe preoţi, pe diaconi şi subdiaconi de la unirea şi împreunarea cu soţiile lor legitime,
ca şi cel care, sub pretextul evlaviei, îşi alungă soţia şi continuă să trăiască separat de ea, trebuie
exclus din cler.

Canonul 26 stabileşte ca preotul care, din ignoranţă, a încheiat o căsătorie în neregulă, să desfacă o
asemenea căsătorie, iar până atunci să se abţină şi de la raporturile conjugale şi de la slujba
preoţească.

Canonul 30 permite celor care, prin consimţământ reciproc, vor să trăiască în înfrânare, să trăiască
separaţi. Permisiunea e dată preoţilor care trăiesc în ţările barbare (adică preoţilor care trăiesc în
Biserica Occidentului). E vorba de o dispensă care se acordă sus-numiţilor preoţi din cauza micimii lor
sufleteşti şi a moravurilor oamenilor în mijlocul cărora trăiesc.
Canonul 48 dispune ca soţia episcopului care s-a despărţit prin liber consimţământ să intre în
mănăstire după hirotonirea bărbatului şi să fie întreţinută de bărbatul devenit episcop. Totodată ea
poate fi ridicată la treapta de diaconesă.

Din hotărârile care s-au luat la Conciliul din Trullo rezultă că Orientul cunoştea bine practica celibatară
a Occidentului. Pentru a-şi justifica practica sa diferită, face apel, ca şi Occidentul, la tradiţia
apostolilor observată încă de la începutul Bisericii. De fapt Conciliul din Trullo validează două tradiţii
apostolice: una celibatară pentru episcopi, alta anticelibatară pentru preoţi şi diaconi.

Părinţii Conciliului din Trullo nu găseau în documentele lor bisericeşti o justificare a practicii diferite
faţă de Occident. Nu puteau să facă apel la autoritatea Vechiului Testament, întrucât nu era adecvată
preoţiei Noului Testament, deşi Conciliul din Trullo, acceptând înfrânarea slujitorilor altarelor numai în
timpul slujbelor, s-a întors la practica Vechiului Testament. Cu atât mai puţin erau dispuşi să apeleze
la legislaţia imperială care, cum am văzut, anticipase deja decizia bisericească în faţa situaţiei de
nerespectare generală a obligaţiei celibatului preoţesc. De falsitatea legendei lui Pafnuţie erau
conştienţi, de aceea nici nu pomenesc de ea. Şi atunci, recurg la autoritatea unei Biserici Occidentale,
mai exact a Bisericii din Africa de Nord, ale cărei canoane disciplinare fuseseră acceptate în Codul de
legi al Bisericii Bizantine. În ce fel recurg? Părinţii Conciliului din Trullo manipulează textele
canoanelor Bisericii din Africa, le falsifică, dându-le un înţeles tocmai contrar.

Textul canonului 13 al Conciliului din Trullo e o combinaţie şi o mistificare a canoanelor 25 şi 3 ale

Conciliului din Cartagina. Textul canonului 25 de la Cartagina: "subdiaconii care ating tainele sfinte,
diaconii, preoţii şi episcopii trebuie, potrivit normelor în vigoare pentru ei, să se abţină chiar de la
propriile lor soţii" la care se adaugă textul canonului 3 "ca astfel să punem şi noi în practică ceea ce au
învăţat apostolii şi ceea ce a păstrat tot trecutul" este mistificat în canonul 13 de la Trullo după cum
urmează: "Ştim însă că şi cei care se îngrijesc de viaţa slujitorilor (altarelor) adunându-se la Cartagina
au spus: «ca subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoţii (episcopii din textul de la Cartagina
sunt lăsaţi afară), potrivit normelor în vigoare pentru ei să se abţină de la soţiile lor... cât timp slujesc la
altar şi săvârşesc sfintele taine ...ca astfel să punem şi noi în practică ceea ce au învăţat apostolii şi
ceea ce a păstrat tot trecutul»". După care urmează sancţiunile: "Cine, aşadar, îndrăzneşte, încălcând
canoanele apostolilor, să-i lipsească pe slujitorii..." ş.a.m.d. În felul acesta, aceeaşi tradiţie apostolică
observată din cele mai vechi timpuri care stă la temelia celibatului clerului în Occident, devine la
Conciliul din Trullo temelia obligaţiei de a se căsători (cu excepţia episcopilor) pentru clerul din Orient.
Menţionând celibatul pentru episcopi, Conciliul din Trullo a salvat ce s-a mai putut salva din practica
celibatului preoţesc în vigoare mai înainte în întreaga Biserică. Dacă părinţi conciliari din Trullo ar fi
uzat, în hotărârea luată, de autonomia juridică pe care o revendicau în domeniul administrativ şi
disciplinar, ar mai fi fost de înţeles. Dar a recurge la falsificarea de texte pentru a da o bază juridică
unei tradiţii noi şi definitive în istoria celibatului preoţesc în Orient, evident, nu este o metodă corectă.

Părinţii conciliari de la Trullo au mizat probabil pe faptul că puţini cunosc limba latină în care e scris
textul canoanelor de la Cartagina sperând că mistificarea nu va fi depistată. De fapt chiar canoniştii
bizantini, începând cu secolul al XIV-lea, de pildă Matei Blastares, au remarcat folosirea inexactă la
Trullo a textelor africane. De asemenea în Occident, cel puţin din secolul al XVI-lea, istoriografia a
semnalat manipularea textelor africane la Conciliul din Trullo, manipulare pe care istoricul Baronius o
numea "impostură".

Cu toate acestea, se poate constata o ignoranţă generală cu privire la formarea celor două tradiţii
diferite referitoare la celibatul preoţesc.

Conciliul II Vatican afirmă că "înfrânarea desăvârşită şi perpetuă pentru împărăţia cerurilor... nu este
pretinsă de însăşi natura preoţiei", nici nu intenţionează să schimbe disciplina care este în vigoare în
Bisericile Orientale (PO 16). Roma nu a impus celibatul preoţilor Bisericilor Orientale unite, deşi
aceştia, acceptând celebrarea zilnică a Liturghiei, se află într-o serioasă dilemă. Ce fac? Revin la viaţa
de înfrânare totală ca în primele veacuri ale Bisericii sau renunţă şi la acel celibat preoţesc minim
observat în Vechiul Testament? Cu tot respectul faţă de disciplina celibatară diferită în Orient, Biserica
Romei, nu va aboli, aşa cum nu a făcut-o în trecut, legea generală a celibatului preoţesc întemeiată pe
tradiţia apostolică.

MOTIVAŢIILE TEOLOGICE ALE CELIBATULUI PREOŢESC

Prin preotul celibatar, Cristos, Mirele continuă să-şi iubească într-o manieră totală şi exclusivă
Mireasa, Biserica.

Marea şi veşnica actuală problemă a celibatului preoţesc nu poate fi tratată şi nici rezolvată prin
consideraţii şi motivaţii antropologice, psihologice, sociologice, prin puncte de vedere profane şi
pământeşti.

Misterul celibatului este intim legat de misterul preoţiei creştine, iar preoţia creştină e parte integrantă
a misterului preoţiei lui Cristos. Conciliul II din Vatican afirmă că celibatul se naşte din "motive
întemeiate pe misterul lui Cristos şi pe misiunea Iui" (PO 16). Pentru a accepta acest mister global,
omul trebuie să se deschidă unei viziuni supranaturale, de credinţă şi să-şi supună raţiunea unui mod
de gândire transcendental.

În .perioadele de raţionalism şi de necredinţă, figura lui Cristos-Preot dispare şi, în consecinţă, preotul
îşi pierde identitatea şi, în mod inevitabil, celibatul preoţesc intră în criză. Vorbind despre motivaţiile
teologice ale celibatului, e bine să amintim cele două izvoare ale teologiei catolice: Sfânta Scriptură şi
Tradiţia. Ce ne spune Tradiţia despre celibat am văzut. Să ne oprim în continuare la celălalt izvor al
teologiei: Sfânta Scriptură.

Celibatul preoţiei creştine nu are un suport suficient în textele Vechiului Testament. Preoţii Vechiului
Testament aveau datoria de a trăi din plin viaţa conjugală în afara timpului de serviciu la templu,
întrucât preoţia era încredinţată unui singur trib, cel al Leviţilor şi, dacă nu s-ar fi reprodus trupeşte,
odată cu tribul lui Levi ar fi dispărut şi preoţia. Preoţia Noului Testament, în schimb, nu se transmite
ereditar. Preoţii Noului Testament sunt chemaţi la o paternitate supranaturală: "Misiunea preotului este
în întregime consacrată slujirii noii omeniri pe care Cristos, învingătorul morţii, o face să se nască în
lume prin Duhul său care îşi are originea «nu din sânge, nici din voinţă trupească, nici din voinţă de
bărbat, ci de la Dumnezeu» (In 1,13). Prin fecioria sau celibatul păstrat pentru împărăţia Cerurilor
preoţii... sunt mai disponibili pentru a sluji împărăţiei lui şi operei lui de regenerare supranaturală şi
astfel sunt în stare într-o măsură mai mare să primească o paternitate mai largă în Cristos" (PO 16).

Mai trebuie adăugat că preoţii Vechiului Testament slujeau un timp limitat la templu. Dacă pe vremea
lui Isus erau peste 20.000 de preoţi, înseamnă că fiecăruia abia îi venea rândul o dată în viaţă să facă
serviciu la templu. În schimb, preoţii Noului Testament împlinesc o slujbă neîntreruptă, de unde
necesitatea de a trăi permanent în castitate.

Preoţia Noului Testament se deosebeşte substanţial de preoţia Vechiului Testament. Fiindcă îl

transformă ontologic, fiinţial, prin taina hirotonirii, făcându-l părtaş la unica sa preoţie, Cristos îl vrea pe
preotul său întru tot cast ca şi el. Acest lucru l-au înţeles primii săi preoţi, apostolii, care, înainte de a-l
urma, au lăsat tată, mamă, soţie, copii, frate şi soră, adică au renunţat la familie (cf. Lc 18,29; 14,26).

Dacă aşa au înţeles apostolii voinţa lui Cristos, nu putea să o înţeleagă altfel Apostolul Pavel când
scria ucenicilor săi Timotei (1Tm 3,2; 3,12) şi Tit (1,6) că cei hirotoniţi, dacă sunt căsătoriţi, trebuie să
fi fost bărbaţi ai unei singure femei şi acea femeie trebuie să fie o fecioară, nu o văduvă. De ce aceste
norme? Propter continentiam futuram - pentru înfrânarea de după hirotonire, cum au spus în repetate
rânduri Papii Siriciu şi Inocenţiu I. Fiindcă un bărbat recăsătorit şi o văduvă recăsătorită nu ar fi
prezentat o garanţie suficientă pentru înfrânarea totală după hirotonire, explică comentatorii Decretului
lui Graţian.

Slujitorul Bisericii trebuie să fie "înfrânat", îi scrie Sfântul Pavel lui Tit (1,8). Cuvântul folosit în greceşte
este "encrates", acelaşi cuvânt pe care îl foloseşte când le cere soţilor înfrânare sexuală completă
pentru a se putea îndeletnici cu postul şi rugăciunea (1 Cor 7,15).

Tot Corintenilor (1 Cor 9,5) apostolul Pavel le scrie că ar avea şi el dreptul ca şi alţi apostoli, ca şi
rudele Domnului, ca şi Petru, să ducă cu el o femeie care, cel puţin în cazul lui Petru putea fi chiar
soţia lui. Dar, spre a risipi orice echivoc, Apostolul adaugă că această femeie - ghiunaica - este o
femeie soră - adelfen, adică o femeie cu care slujitorul altarului trăieşte ca frate şi soră. Tradiţia
Bisericii a preluat expresia Apostolului Neamurilor. "Preotul, din momentul hirotonirii sale, o va iubi pe
preoteasa sa (pe soţia sa) ca pe o soră" (Sf. Grigore cel Mare). "Dacă au fost hirotoniţi cei care mai
înainte au fost căsătoriţi, nu trebuie să trăiască împreună cu cea care din soţie a devenit soră"
(Conciliul din Gerona, 517). "Dacă un preot sau un diacon a primit hirotonirea întru slujba divină,
devine de îndată din soţ fratele soţie sale" (Conciliul II Auvergne, 535).

Preotul celibatar al Noului Testament se recunoaşte pe sine în Cristos Preotul celibatar, se identifică
cu el, vede în el şi trăieşte esenţa propriei preoţii, Cristos Preotul celibatar fiind "unicul izvor şi modelul
de neînlocuit" al preoţiei sale.

Apostolul Pavel recunoştea în preoţia lui Cristos identitatea preoţiei sale când le scria Corintenilor:
"Aşadar, noi suntem ambasadorii lui Cristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă
implorăm, în numele lui Cristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (2Cor 5,20). Aici găsim temeiul
cunoscutei definiţii a preotului: sacerdos alter Christus (preotul e un alt Cristos).

Conciliul Vatican II dezvoltă această idee folosind în repetate rânduri expresia: preotul îl personifică pe
Cristos, el acţionează "in persona Christi". "Din Tradiţia atestată mai ales în ceremoniile liturgice şi în
obiceiurile Bisericii atât din Răsărit cât şi din Apus, rezultă clar că impunerea mâinilor şi cuvintele
consacrării conferă harul Duhului Sfânt şi imprimă un caracter sacru astfel încât episcopii, în mod
eminent şi vizibil, ţin locul lui Cristos, Învăţător, Păstor şi Mare Preot şi acţionează «in persona
Christi», în numele şi ca reprezentanţi ai lui" (LG 21). Preoţii "îşi exercită însă în cel mai înalt grad
funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică în care acţionează «in persona Christi» şi proclamând
misterul lui, unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor" (LG 28).

Actualul Papă Ioan Paul al II-lea a acordat, chiar de la începutul pontificatului său, o importanţă
deosebită preoţiei. În fiecare an, în Joia Sfântă trimite un mesaj preoţilor. În Exortaţia Apostolică
"Pastores dabo vobis" (25 martie 1992) care a încoronat lucrările Sinodului Episcopilor consacrat
preoţiei, Sfântul Părinte tratează despre "legătura ontologică (fiinţială) specifică prin care preotul este
unit cu Cristos, Marele Preot şi Păstorul cel Bun". "Preotul îşi găseşte identitatea adevărată şi deplină
în faptul că este o emanaţie, o părtăşie şi o continuare a lui Cristos însuşi, marele şi unicul preot al
Noului şi Veşnicului Legământ; el este icoană vie şi transparentă a lui Cristos preot. Preoţia lui Cristos,
expresie a «noutăţii» sale absolute în istoria mântuirii, constituie izvorul unic şi modelul de neînlocuit al
preoţiei creştine şi, în special, al prezbiteriului. Referinţa la Cristos este în acest caz cheia absolut
necesară pentru înţelegerea realităţilor preoţeşti". Aceasta este prin urmare şi cheia înţelegerii
celibatului preoţesc: "E deosebit de important ca preotul să înţeleagă motivaţia teologică a legii
bisericeşti cu privire la celibat, întrucât e lege, ea exprimă voinţa Bisericii, mai înainte de a exprima
voinţa subiectului şi disponibilitatea sa. Însă voinţa Bisericii îşi găseşte motivaţia ultimă în legătura pe
care o are celibatul cu hirotonirea sacră care întipăreşte în preot chipul lui Isus Cristos, Capul şi
Mirele Bisericii. Biserica, întrucât este Mireasa lui Isus Cristos, vrea să fie iubită de preot în Cristos,
Mirele ei. În acest caz, celibatul preoţesc este dăruirea de sine în Cristos şi cu Cristos Bisericii sale şi
reflectă slujirea pe care preotul o aduce Bisericii în Domnul şi cu Domnul".

Preotul celibatar e adesea luat în derâdere, calificat cu dispreţ de "mutilat" sau, în cel mai bun caz,
compătimit ca un om condamnat să trăiască fără să iubească.

Privind lucrurile prin prisma credinţei, dispreţul faţă de preotul celibatar este dispreţ faţă de Cristos
preotul celibatar.

Pentru acest motiv Cristos a fost dispreţuit deja când trăia pe pământ. Când a vorbit despre cele trei
categorii de eunuci, Isus a dat răspuns adversarilor săi care îl insultaseră aruncându-i în faţă
apelativul de eunuc. El continuă să fie insultat în preoţii săi celibatari.

În realitate, celibatul preoţesc nu înseamnă o renunţare la iubire, ci însemna a trăi cea mai sublimă
aventură de iubire nupţială, adică aventura iubirii unice şi exclusive a lui Cristos faţă de Mireasa sa,
Biserica.

Afirmând în Pastores dabo vobis că preotul "e chemat să retrăiască în viaţa sa spirituală iubirea lui
Cristos mirele faţă de mireasa sa Biserica", Papa loan Paul al II-lea nu face altceva decât să
sintetizeze învăţătura Conciliului Vatican II: Preoţii celibatari "dau mărturie în faţa oamenilor că vor să
se consacre în mod exclusiv îndatoririi încredinţate: de a-i logodi pe creştini cu un singur Mire şi de a-i
aduce lui Cristos ca pe o fecioară curată; astfel ei evocă acea cununie tainică voită de Dumnezeu,
care se va arăta pe deplin în lumea viitoare: cununia Bisericii cu unicul ei Mire, Cristos. Pe lângă
aceasta, ei devin semn viu al acelei lumi viitoare care este deja prezentă prin credinţă şi iubire şi în
care fiii învierii nu se însoară şi nu se mărită" (PO 16).
 Despre Posturi
În această secţiune vom colecta materiale despre diferitele Posturi din calendarul creştin (atât după
ritul apusean cât şi după cel răsăritean).

Posturile din cursul anului bisericesc

(după Liturgia Generală ortodoxă a pr. Ene Branişte)

o Ce este postul? Diferite păreri despre originea lui

o Postul în diferite religii şi în Vechiul Testament
o Concepţia creştină despre post
o Postul în creştinismul primar. Primele reglementări privitoare la post
o Disciplina bisericească privitoare la posturi. Felurile postirii
o Posturile de mai multe zile (de durată) din cursul anului bisericesc răsăritean

Pentru ritul romano-catolic vezi de la "Despre Anul liturgic" următoarele două capitole:

Anul liturgic
(după Semnele mântuirii a pr. Claudiu Dumea)

o Paştele şi ciclul pascal

o Crăciunul şi ciclul Crăciunului
POSTURILE DIN CURSUL ANULUI BISERICESC

1. Ce este postul? Diferite păreri despre originea lui

Pe lângă instituţia sacră a sărbătorilor, despre care am vorbit până acum, o altă rânduială disciplinară
cu care Biserica îndrumează viaţa credincioşilor ei pe căile adevăratei trăiri creştine, ale virtuţii si ale
cinstirii de Dumnezeu este aceea a posturilor din cursul anului bisericesc.

Postul, adică abţinerea totală sau parţială de la anumite alimente, pe un timp mai lung sau mai scurt,
este o practică existentă, în diferite forme, în mai toate religiile, vechi şi noi, ale omenirii.

Asupra originii postului părerile sunt împărţite. Cei mai mulţi îl leagă de cultul morţilor din vremuri
străvechi. Astfel, după unii, postul îşi are originea în sacrificiile de animale, care erau aduse pentru cei
morţi şi de care cei vii nu trebuiau să se atingă. Alţii cred că durerea pricinuită de moartea fiinţelor
dragi a avut ca urmare firească neglijarea mâncării si băuturii, ceea ce cu timpul a devenit un semn
convenţional de doliu, făcând astfel parte din riturile legate de cultul morţilor. Unii cred că originea
postului ar trebui căutată în frica de contaminare; atingerea obiectelor sau consumarea alimentelor
contaminate de mort ar fi produs o mare frică, lucru care ar fi determinat familia la abţinerea, pe un
anumit timp, de la mâncare şi băutură; deci şi aici ar fi vorba de o practică tot în legătură cu cultul
morţilor. În fine, unii cred că originea postului trebuie căutată într-o simplă practică de sobrietate şi de
temperanţă, recomandată si uneori experimentată de marii înţelepţi, filosofi sau întemeietori de religii.
De la acest post igienic s-ar fi ajuns la ideea unui post cu caracter religios, mai ales pentru faptul că, în
anumite cazuri, postul a prilejuit viziuni religioase. Uneori el este practicat ca un exerciţiu de penitenţă,
alteori ca un mijloc de pregătire pentru săvârşirea unor acte religioase sau unor fapte importante din
viaţă, alteori ca un rit de doliu (formă de exprimare a durerii sau a tristeţii) sau de purificare (curăţire).
Uneori a fost considerat si practicat ca un mijloc pentru a avea viziuni, alteori - dezbrăcat complet de
caracterul religios - se practică pur şi simplu ca un mijloc igienic pentru refacerea sau păstrarea
sănătăţii fizice, fiind recomandat ca atare chiar de ştiinţa medicală.
POSTURILE DIN CURSUL ANULUI BISERICESC

2. Postul în diferite religii şi în Vechiul Testament

a) În general, mai toate religiile acordă o mare importanţă postului, practicându-l sub diferite forme şi
din diferite motive. Astfel, egiptenii şi babilonienii practicau postul socotindu-l ca un mijloc eficace
pentru expierea sau ispăşirea păcatelor. Greco-romanii îl practicau dându-i caracter atât igienic cât şi
religios. De exemplu, în cultul zeiţei Ceres (Demeter), postul era socotit ca un mijloc de câştigare a
unor puteri spirituale si se practica în riturile de pregătire şi de iniţiere în misterele cultului respectiv (ca
în cultul lui Mitra). Atleţilor şi gimnaştilor li se prescriau anumite zile de post înainte de jocurile
olimpice, de întrecerile sau de luptele din circuri, palestre şi arene. Celebrul medic al antichităţii
păgâne, Hipocrate, care a ajuns la adânci bătrâneţi, atribuia longevitatea sa postului, spunând că
niciodată nu s-a ridicat de la masă sătul de tot. De asemenea, filosoful Pitagora propovăduia adepţilor
săi asceză, în cadrul căreia postul şi abstinenţa aveau rol de căpetenie.

Pentru budiştii şi brahmanii de azi postul este o regulă de viaţă. Mahomedanii au şi ei un post mare,
numit Ramadan (Ramazan), în timpul căruia nu mănâncă nimic, de la răsăritul soarelui până seara.

b) În Vechiul Testament, postul practicat de evrei era prescris prin poruncile pozitive socotite ca date
de Dumnezeu prin Moise şi profeţi, fiind reglementate prin dispoziţii precise din Lege, privitoare mai
ales la timpurile de post. Astfel, Dumnezeu însuşi orânduieşte, prin Moise, postul din ziua Curăţirii sau
Ispăşirii (ziua a zecea din luna a şaptea: Lev. XVI, 29 şi XXIII, 32).

După captivitate s-au adăugat noi posturi generale, pe lângă cele vechi, din luna a şaptea
(sărbătoarea Ispăşirii), si anume posturile din lunile a patra, a cincea, a şasea şi a zecea, cel din
ajunul sărbătorii Purim ş.a. (Zaharia VII,5; VIII,19; Estera IX,31 ş.a.). În general, acestea ţineau câte o
zi. În vremea Mântuitorului, evreii ţineau în fiecare lună a anului câte o zi sau mai multe (izolate) de
post; cei mai zeloşi, şi mai ales fariseii, posteau regulat câte două zile pe săptămână, şi anume lunea
şi joia (Luca XVIII, 12). Se mai instituiau posturi generale speciale (incidentale), în împrejurări triste din
viaţa publică a evreilor (ca moartea regelui) sau pentru înlăturarea unor mari nenorociri, socotite
pedepse dumnezeieşti (vezi de ex., Judec. XX,26; Estera IV,13; Ieremia XXXVI,9; Ioel II,12).

Cât priveşte postul particular, practicat de diferite persoane în diverse momente şi împrejurări, el este
amintit în Cărţile Sfinte ale Vechiului Testament. Astfel, Moise a postit 40 de zile pe muntele Sinai
înainte de a primi tablele Legii (Ieşire XXXIV,28); Daniel în Babilon a postit trei săptămâni (Dan. X,2-
3); regele David postea adesea cu pocăinţă (Ps. XXXIV,13; CVIII,24). Vedem de asemenea postind
pe regele Ahav (3 Regi XXI,27-29), pe proorocul Ilie (3 Regi XIX,8), pe Ezdra (Ezdra VIII,21 şi X,6), pe
proorocită Ana (Luca II, 36,37) ş.a.

De obicei, evreii însoţeau postul alimentar (abţinerea de la mâncare şi băutură) cu rugăciuni de căinţă
şi cu frângerea inimii pentru păcatele săvârşite, manifestată prin anumite semne exterioare ale
întristării: presărarea cenuşii pe cap, plângerea, smolirea feţei, uneori îmbrăcarea în sac şi sfâşierea
veşmintelor ş.a. (cp. Matei VI,16-17). Profeţii caută să spiritualizeze postul, accentuând că renunţarea
la mâncare şi băutură trebuie asociată cu acte de virtute şi de dreptate socială (smerenie, pocăinţă
sinceră, milostenie, înlăturarea asupririlor şi a nedreptăţilor etc. - Vezi mai ales: Is. LVIII,3 ş.u.; Ier.
XIV,12; Tobie XII,8 ş.a.).
POSTURILE DIN CURSUL ANULUI BISERICESC

3. Concepţia creştină despre post

Mântuitorul însuşi a practicat postul; El a postit 40 de zile înainte de începutul activităţii Sale publice
(Mat. IV, 2; Marcu I, 13 şi Luca IV, l-3) şi a învăţat pe ucenicii Săi, atât prin cuvânt cât şi prin faptă, că
postul este inseparabil de rugăciune (Mat. IV, l; Marcu IX, 29). El l-a recomandat ca pe un mijloc de
luptă împotriva ispitelor şi a puterii diavolului (Mat. XVII, 21), stăruind că nu trebuie practicat numai cu
forme externe, după obiceiul iudeilor, ci cu voie bună şi cu conştiinţa că, postind, săvârşesti o faptă
bine plăcută lui Dumnezeu (Mat. IV, 16).

Sfinţii Apostoli au practicat şi ei postul. Aşa, de exemplu, Sfântul Apostol Pavel a postit şi a îndemnat
pe fiii săi duhovniceşti să practice postul, unit cu rugăciunea (Fapte IX, 9; XIII, 2-3 şi XIV, 23; 2 Cor.
VI, 5; l Cor. VII, 5).

Menţiuni despre practicarea postului după epoca apostolică găsim apoi la numeroşi scriitori creştini,
ca de ex. Barnaba, Sf. Iustin, Sf. Policarp, Herma, Clement al Alexandriei, iar din sec. IV înainte,
mărturiile sunt prea numeroase ca să mai stăruim asupra lor.

Sfinţii Părinţi practicau postul, după pilda Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, relevând foloasele lui
pentru trupul şi sufletul omului.

De aceea, Creştinismul a dat postului o însemnătate mare în viaţa religioasă şi mai ales în viaţa
monahală, făcând din el un act de virtute şi de cult, un mijloc de progres în viaţa spirituală, de luptă
împotriva patimilor şi a poftelor şi totodată un semn de respect şi de omagiu adus lui Dumnezeu. S-a
accentuat îndeosebi sensul spiritual al postului, precizându-se că postul adevărat constă nu numai în
abţinerea voluntară de la mâncare şi băutură, ci într-o străduinţă neîncetată de a domina, cu spiritul,
cu voinţa, toate patimile şi poftele, instinctele şi pornirile inferioare ale trupului, care îl apropie pe om
de animale. Este vorba deci nu numai de o renunţare temporară, conştientă si consimţită, la
satisfacerea unui instinct natural - nevoia de hrană -, ci de un efort pentru înnoirea vieţii, prin
întronarea supremaţiei spiritului asupra trupului şi a sufletului; iar această strădanie este legată cu o
luptă grea, care constă în întărirea voinţei si a raţiunii sănătoase, în disciplinarea instinctelor, în
înfrânarea sufletului, tinzând la stabilirea unui echilibru lăuntric, în care spiritul - adică partea
superioară si nobilă a fiinţei noastre - să domine toată viaţa omului.

Iată de ce postul face parte din mijloacele de cultivare şi desăvârşire a sufletului, fiind inseparabil de
alte virtuţi şi acte creştine, ca rugăciunea, căinţa, smerenia, milostenia ş.a. El slăbeşte, atenuează sau
chiar stinge puterea patimilor şi a instinctelor, constituind deci o formă sau un auxiliar al sârguinţei
continue spre desăvârşire, prin urmare, numai atunci este postul desăvârşit (post complet sau
adevărat), când abţinerea de la mâncările de dulce (postirea de bucate sau de alimente) este unită cu
efortul spre virtute şi progres spiritual, cu încordarea voinţei spre purificarea sufletului, spre alungarea
gândurilor şi dorinţelor păcătoase, spre înfrânarea de la răul moral (păcat). «Posteşte, dar, lui
Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci nici o faptă rea în viaţa ta, ci slujeşte Domnului cu inimă
curată, păzind poruncile Lui şi mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nici o faptă
rea; crede, însă, lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El şi dacă te vei înfrâna
de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu. Dacă vei face acestea, vei posti post mare şi primit de
Domnul», zice unul dintre discipolii apostolilor. Cu alte cuvinte postul extern se completează cu postul
intern, sau «postul de bucate» se desăvârseşte prin «postul de păcate», însoţit de rugăciune.

De aceea e nevoie, din timp în timp, de zile sau perioade de postire, în care lupta spirituală cu patimile
trupeşti şi sufleteşti trebuie ajutată şi intensificată printr-o strunire mai atentă şi mai aspră a trupului,
pentru ca acesta să devină (rămână) un instrument docil şi apt pentru realizarea năzuinţelor
superioare ale spiritului, pentru ridicarea lui către Dumnezeu, izvorul şi întruparea desăvârşită a
Binelui şi a Perfecţiunii.

Postul este conceput deci şi practicat în creştinism ca un mijloc de progres în virtute şi ca un act de
cult, ca o jertfă vie de evlavie, de căinţă, de supunere faţă de Dumnezeu şi un mod de cinstire a Lui. El
nu este numai un efort de a supune, a domina şi a birui ceea ce este rău şi inferior în noi, ci şi o
dorinţă de a ne apropia de modul de viaţă îngeresc, ca şi de Dumnezeu, de a-I plăcea si a ne
asemăna cu El, căci - precum spune Simeon al Tesalonicului - nici Dumnezeu, nici îngerii nu au
nevoie de hrană; de aceea, de regulă postul religios se încheie şi se încununează prin împărtăşirea cu
Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, care este în acest caz o pecetluire şi o încununare a străduinţelor
noastre ascetice şi duhovniceşti. Postul este astfel rădăcină sau începătură a eliberării de patimi şi
«maică a virtuţilor», temelie a întregii vieţi morale.

Postul poate să fie practicat şi ca un mijloc igienic pentru păstrarea sănătăţii, pentru întărirea şi
înviorarea organismului. Ştiinţa medicală de astăzi a constatat că postul, departe de a fi împotriva
naturii omului, dimpotrivă el este întotdeauna folositor, fiind în unele cazuri chiar recomandat ca mijloc
de vindecare, pentru redresarea organismului obosit şi intoxicat de hrană prea îmbelşugată. E de la
sine înţeles că, atunci când e practicat din nevoie, din motive pur igienice sau sanitare, postul e lipsit
de valoarea religioasă pe care o are atunci când e practicat de bună voie şi din motive pur spirituale,
ca un act de virtute şi de cult, prescris şi reglementat de Biserică.
POSTURILE DIN CURSUL ANULUI BISERICESC

4. Postul în creştinismul primar. Primele reglementări privitoare la post

În primele zile ale creştinismului nu găsim prescripţii precise cu privire la timpul (datele) şi formele
practicării postului. Primii creştini au postit, probabil, după obiceiul iudaic, dar trebuie subliniat că
Biserica creştină n-a adoptat nici unul din posturile evreilor.

Dacă, la început, postul era practicat ca un act de pietate personală, lăsat la libera voie şi la râvna
religioasă sau la posibilităţile fiecăruia, cu timpul conducerea Bisericii a formulat treptat reguli şi
îndrumări, mai mult sau mai puţin precise şi obligatorii pentru toţi în această privinţă, reglementând
timpul, durata şi felul postirii, precum se va vedea mai departe. Astfel de norme apar mai ales din sec.
IV înainte, concomintent cu reglementarea disciplinei catehumenatului şi a penitenţei şi cu
desăvârşirea organizării Bisericii, după creştinarea totală a păgânilor din cuprinsul imperiului roman.
Totuşi, preocupări pentru reglementarea disciplinei postului găsim în Biserică foarte de timpuriu, şi
anume încă de la sfârşitul secolului I.

Astfel, primele prescripţii cu privire la post se găsesc în Didahia (învăţătura) celor 12 apostoli (cap.
VIII), care fixează zilele de miercuri şi de vineri ca zile de post pentru creştini, în locul postului iudaic
de luni şi joi. Mai târziu, Canoanele Apostolice (66 şi 69), Didascalia (cap. XXI) şi Constituţiile
Apostolice prescriu postul înainte de hirotonie, practicat încă din epoca apostolică (vezi Fapte XIII, 2-
3), înainte de botez şi de împărtăşire, înainte de Paşti, postul pentru penitenţi, precum şi posturile de
miercuri şi vineri şi cele din preajma sărbătorilor mari. La început, întrucât Sfânta Euharistie se
săvârşea seara, creştinii posteau ziua întreagă, abţinându-se cu totul de la mâncare şi băutură (adică
ajunau). Din scrierile lui Tertulian, ca si din alte documente posterioare, rezultă că postul nu era
totdeauna sau peste tot la fel de aspru şi de lung.

Fiind împreunat cu căinţă şi zdrobire de inimă, postul era interzis în zilele de bucurie, ca duminica, şi
de sărbători mari, ca Naşterea Domnului, Bobotează (Arătarea Domnului), Învierea şi Pogorârea
Sfântului Duh. Creştinii nu posteau, de asemenea, joia, care la evrei era zi de post, iar la păgâni era
închinată zeului Jupiter.

Cu vremea, dispoziţiile oficiale care reglementează disciplina postului se înmulţesc treptat, ele fiind
numeroase mai ales în canoanele sinoadelor ecumenice şi locale şi ale Părinţilor bisericeşti. În
Biserica Răsăriteană ele se fixează definitiv şi se uniformizează peste tot mai ales în epoca
premergătoare marii schisme (secolele VIII-IX), cristalizându-se în rânduiala posturilor şi ajunărilor, pe
care vom expune-o mai departe.
5. Disciplina bisericească privitoare la posturi. Felurile postirii

Din punct de vedere al felului sau asprimii lui, atât în practica veche a Bisericii cât şi în cea
răsăriteană, postul poate fi de mult multe feluri sau grade:

a) Postul integral (total) sau ajunarea propriu-zisă, care constă în abţinerea completă de la orice fel de
mâncare şi băutură pe un timp anumit (care, bineînţeles, nu poate fi prea lung); e postul ţinut, timp de
40 de zile, de către Moise pe Sinai (Ieşire XXIV, 18), de Sf. Prooroc Ilie (3 Regi XIX, 8) şi de
Mântuitorul în ajunul începerii activităţii Sale mesianice (Luca IV, l-2);

b) Postul aspru (xirofagie), în care se îngăduie numai consumarea de hrană uscată: pâine, fructe
uscate sau seminţe, legume şi apă. E postul pe care l-a practicat Sf. Ioan Botezătorul în pustia
Iordanului (vezi Matei III, 4 şi Marcu I, 6), precum şi marii asceţi şi pustnici creştini din epocile de
strălucire a monahismului;

c) Postul comun sau obişnuit, în care se admite consumarea mâncărilor gătite din alimente de origine
vegetală (inclusiv untdelemnul), excluzându-se orice aliment de provenienţă animală (carnea, inclusiv
cea de peşte, untura sau grăsimea, ouăle, laptele şi toate derivatele lui). Este postul practicat de
marea majoritate a credincioşilor, în cele mai multe cazuri;

d) Postul uşor, numit şi dezlegare, în care se îngăduie consumarea peştelui şi a vinului, precum şi a
untdelemnului, în perioadele când e impus post aspru. Astfel de dezlegări se acordă pentru sărbătorile
mai importante care cad în timpul posturilor de durată, când e prescris post aspru sau post comun, ca
de exemplu, Bunavestire, care cade totdeauna în timpul Păresimilor; ele sunt reglementate prin
tradiţia şi practica bisericească, fiind consemnate în Mineie şi în Triod (la sărbătorile respective), în
Tipicul cel Mare, precum şi în Sinaxarul de la sfârşitul unora din ediţiile mai mari ale Ceaslovului (vezi
mai departe, la posturile de durată).

Din punctul de vedere al extensiunii postului (al numărului celor ce postesc în acelaşi timp), postul
poate fi:

a) Post general (obştesc), când este ţinut de Biserica întreagă;

b) Post local (regional), când este.ţinut numai de o parte a unei Biserici (o regiune, o eparhie, o
localitate etc.). Asemenea posturi se practicau mai ales în trecut, când erau rânduite de conducerea
Bisericii (iar uneori chiar de autoritatea de Stat), pentru diverse motive (doliu general la moartea unei
persoane importante, pentru îndepărtarea diferitelor calamităţi naturale sau nenorociri etc.);

c) Postul particular (personal), ţinut de fiecare credincios în parte, după nevoile sale proprii şi în afara
posturilor obşteşti, prescrise de Biserică. Asemenea posturi practică mai ales credincioşii mai zeloşi,
înzestraţi cu o evlavie sau râvnă religioasă deosebită.

În sfârşit, după durata (lungimea) lui, postul poate fi de două feluri, şi anume:

a) Posturi de câte o singură zi;

b) Posturi de mai multe zile (posturi de durată).

Posturile generale (obşteşti) ale Bisericii Răsăritene, adică cele obligatorii pentru toţi credincioşii, sunt
unele de câte o zi, altele de durată. Le vom enumera mai departe, începând cu cele de câte o zi şi
arătând la fiecare originea şi vechimea, durata şi felul postirii, precum şi rostul sau scopul lor în viaţa
religioasă. Aceste zile şi perioade de timp se deosebesc de restul zilelor din cursul anului nu numai
prin înfrânarea de la mâncările «de dulce» şi de la băutură, ci ele constituie vreme de pocăinţă, de
luptă împotriva patimilor, de practicare mai intensă a virtuţilor, îndeosebi a faptelor iubirii creştine
(iertarea, milostenia, întrajutorarea frăţească etc.), precum şi a rugăciunii. «Să postim post primit, bine
plăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutate, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei,
depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul
cel adevărat şi bine primit» (Triod).
Din cele mai vechi timpuri s-a păstrat obiceiul de a posti o zi înaintea unor sărbători mai mari sau în
unele zile care aminteau fapte sau evenimente triste din istoria sfântă a mântuirii, pentru ca astfel
credincioşii, priveghind în post şi rugăciune, să întâmpine şi să serbeze cu vrednicie sărbătorile
respective şi să participe în duh la suferinţele pe care le comemorează acele zile.

Zilele separate (singuratice) de post din cursul anului bisericesc răsăritean sunt următoarele:

a) Toate miercurile şi vinerile de peste an (cu excepţia celor de harţi, care vor fi arătate mai departe),
pentru că amândouă aceste zile amintesc întâmplări triste din viaţa Mântuitorului. Într-o zi de miercuri
au luat cărturarii şi fariseii hotărârea de a ucide pe Mântuitorul, iar într-o zi de vineri au adus-o la
îndeplinire, prin judecarea, osândirea la moarte şi răstignirea Mântuitorului; vinerea este ziua tristă, a
înfricoşătoarelor Patimi şi a morţii Domnului. Totodată, la păgâni miercurea era închinată lui Mercur
(Hermes), zeul comerţului, al cărui nume îl şi purta şi în cinstea căruia aveau loc târguri, urmate de
chefuri şi destrăbălări, iar vinerea era ziua zeiţei Venus (Afrodita), zeiţa frumuseţii şi a amorului,
sărbătorită la greco-romanii antici prin orgii şi rituri imorale. Prin contrast, pentru a se feri de excesele
păgânilor şi pentru a le combate, creştinii îşi impuneau în aceste zile post şi rugăciune în amintirea
suferinţelor Domnului pentru mântuirea noastră. Numai denumirile păgâne ale zilelor respective s-au
păstrat până astăzi, atât în limba noastră cât şi în limbile altor popoare creştine.

Despre vechimea postului de miercuri şi vineri avem mărturii încă de la sfârşitul veacului I, în
învăţătura celor 12 apostoli (cap. 8) şi în Păstorul lui Hernia (Asem. V, 1); mai târziu, se găsesc
mărturii la Tertulian, Origen, Clement Alexandrinul ş.a. Ca severitate (asprime) şi importanţă, postul de
miercuri şi vineri este pus pe picior de egalitate cu cel al Păresimilor. În vechime nu se îngăduiau
excepţii decât pentru cazuri de boală. După pravilele călugăreşti, postul acesta este post de gradul I şi
II (vezi în urmă la felurile postului), adică ajunare (post total) până la Ceasul IX din zi (vremea
Vecerniei), urmată de post aspru, adică se îngăduie, spre seară, consumul de mâncare uscată (pline
si apă) sau de verdeţuri fierte fără untdelemn. În zilele de miercuri şi vineri nu sunt îngăduite
nicidecum nunţile si nici un fel de petreceri.

Sunt însă anumite săptămâni şi perioade de timp din cursul anului bisericesc, în care, pentru motive
care vor fi arătate la timp, miercurile şi vinerile sunt exceptate de la post, adică se face dezlegare
deplină a postului, îngăduindu-se mâncarea de dulce (ouă şi brânză pentru monahi, peşte şi carne
pentru mireni), şi anume:

- Miercuri şi vineri în Săptămâna Luminată (săptămâna de după Paşti), în care postul obişnuit se
suspendă, pentru marea sărbătoare a Învierii, a cărei bucurie şi strălucire nu trebuie întunecată prin
post sau întristare;

- Miercuri şi vineri în Săptămâna I-a după Rusalii, care este de fapt o prelungire (după-serbare) a marii
sărbători a Pogorârii Duhului Sfânt şi totodată ultima din perioada Penticostarului.

- Miercurile şi vinerile din răstimpul dintre Naşterea şi Botezul Domnului, pentru că postul contrastează
cu bucuria celor două mari sărbători creştine;

- Miercuri şi vineri din săptămina vameşului şi a fariseului (prima din perioada Triodului) si din
săptămina numită a brânzei sau albă (a treia din perioada Triodului). În prima din aceste două
săptămâni, Biserica Răsăriteană suspendă postul pentru a se opune obiceiului armenilor (monofiziţi)
de a posti în toată săptămâna aceasta, iar în cea de a doua se îngăduie consumul de ouă si lapte (cu
toate derivatele lui, inclusiv brânză), împotriva uzului iacobiţilor (sirienilor monofiziţi) şi a ereticilor
tetradiţi, de a posti miercuri şi vineri din această săptămâna.

Toate aceste miercuri şi vineri exceptate de la post se numesc, cu un termen popular, zile de harţi,
adică de dezlegare sau suspendare a postului, fiind notate cu această denumire în unele calendare
bisericeşti.

Se suspendă de asemenea postul de miercuri şi vineri, în cazul când în aceste zile cad cele două mari
praznice ale Mântuitorului cu date fixe: Naşterea Domnului (25 decembrie) şi Bobotează (6 ianuarie).
Zilele de miercuri şi vineri sunt respectate ca zile de post şi în Biserica Romano-Catolică, sub
denumirea de dies stationum (zile de şedere), pentru că în areste zile şederea în biserici se prelungea
odinioară până la vremea Ceasului IX, când se termina ajunarea.

b) O altă zi izolată de post, din cursul anului bisericesc, este Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14
septembrie), în care postim, în orice zi a săptămânii ar cădea (chiar şi duminica), deoarece ea ne
aduce aminte de patimile îndurate de Mântuitorul pe Cruce pentru mântuirea noastră şi ne îndeamnă
la pocăinţă şi întristare. Se dezleagă la untdelemn şi vin.

c) Ziua ajunului Bobotezei (5 ianuarie) este, de asemenea, zi de ajunare, adică post desăvârşit până
la vremea Ceasului IX. Postul din această zi e păstrat prin tradiţie, din adâncă vechime (secolele IV-
VI), când catehumenii care urmau să primească botezul în seara acestei zile, trebuiau să postească,
pentru a se putea împărtăşi la liturghia credincioşilor, la care luau parte pentru prima dată, după botez.
Astăzi creştinii postesc în această zi pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfinţită la Aghiazma
Mare.

Despre vechimea postului din ajunul Bobotezei avem mărturie în Constituţiile Apostolice (cart. VII,
cap. 22), care spun următoarele: «Înainte de botez să postească însă cel ce se botează, căci Domnul
a fost mai întâi botezat de Ioan şi a petrecut în pustie, după aceea a postit patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi... Cine se iniţiază în moartea Lui trebuie mai întâi să postească şi apoi să se
boteze...» etc.

Se face dezlegare la untdelemn şi vin (după vecernie).

d) În ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) postim, de asemenea, în orice zi a
săptămânii ar cădea această sărbătoare, în amintirea celui mai aspru postitor şi zelos propovăduitor al
pocăinţei, decât care n-a fost nimeni mai mare dintre cei născuţi din femei (Matei XI, 11 şi Luca VII,
28). E post uşor, cu dezlegare la untdelemn şi vin, două mese pe zi.

e) În unele pravile călugăreşti, se recomandă, îndeosebi vieţuitorilor din mănăstiri, în plus, postul din
zilele de luni, pe care îl practică şi unii dintre credincioşii mireni mai zeloşi, dar care nu este obligatoriu
pentru toţi creştinii, ci rămâne facultativ sau benevol (vezi de exemplu Învăţătura pentru duhovnic de la
sfârşitul slujbei Mărturisirii, din Molitfelnic, Bucureşti, 1937, p. 67: «De va să postească (penitentul) si
lunea, să nu mănânce carne, să-i laşi (scazi) încă un an (din canonul de pocăinţă)». Sf. Nicodim
Aghioritul explică astfel: fiindcă fariseul din pilda evanghelică zicea despre sine, lăudându-se că
posteşte de două ori (două zile) pe săptămână (Luca XVIII, 12), iar Mântuitorul a spus că dreptatea
noastră trebuie să prisosească mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor (Matei V, 20), de aceea noi
trebuie să postim mai mult decât ei.
6. Posturile de mai multe zile (de durată) din cursul anului bisericesc răsăritean

Acestea sunt în număr de patru; ele stau în legătură cu sărbătorile mari din cele patru anotimpuri ale
anului, şi anume:

a. Postul Naşterii Domnului (postul de iarnă),

b. Postul Paştilor sau Păresimile (postul de primăvară),
c. Postul Sfinţilor Apostoli (postul de vară) şi
d. Postul Adormirii Maicii Domnului (postul de toamnă).

a) Postul Naşterii Domnului (al Crăciunului) a fost orânduit de Biserică pentru a pregăti pe credincioşi
spre cuviincioasa întâmpinare şi serbare a marelui praznic al naşterii cu trup a Mântuitorului. El aduce
aminte creştinilor de patriarhii şi drepţii din Vechiul Testament, care au petrecut timp îndelungat în
post şi rugăciune, în aşteptarea şi nădejdea venirii lui Mesia - Izbăvitorul.

Ca vechime, cele dintâi menţiuni despre practicarea acestui post provin din secolele IV-V, de la Sf.
Augustin şi episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit
postul din luna a zecea. Dar la început, creştinii nu posteau toţi în acelaşi fel şi acelaşi număr de zile.
Aşa, de exemplu, unii posteau numai şapte zile, alţii şase săptămâni; unii ţineau un post mai aspru,
alţii unul mai uşor. Sinodul local din Constantinopol ţinut la anul 1166 (sub patriarhul Luca
Chrysoverghi) a uniformizat durata postului Naşterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toţi
credincioşii să postească timp de 40 de zile, începând de la 15 noiembrie. Se lasă sec în seara zilei
de 14 noiembrie (Sf. Filip); iar dacă această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai
înainte. Postul durează până în seara zilei de 24 decembrie inclusiv.

După unii tâlcuitori ai cultului răsăritean, prin lungimea sau durata lui de 40 de zile, acest post ne
aduce aminte şi de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aştepta să primească cuvintele
lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii. Tot aşa şi creştinii, postind 40 de zile, îşi
curăţesc sufletele şi trupurile si se învrednicesc să primească între ei pe Cuvântul lui Dumnezeu,
Cuvântul cel Viu, nu scris cu litere, ci întrupat şi născut din Sfânta Fecioară. După alţi tâlcuitori ai
cultului, postul Naşterii mai simbolizează şi noaptea întunecoasă a Vechiului Testament.

Ca fel de postire, postul Naşterii Domnului este de asprime mijlocie (ca şi al Sfinţilor Apostoli). După
rânduiala din pravile, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea şi vinerea, până
la Ceasul IX (circa 3-4 p.m.), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte fără untdelemn;
marţea şi joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn şi se bea vin, iar sâmbăta şi duminica se
îngăduie şi peşte (afară de răstimpul dintre 20-25 decembrie, când postul devine mai aspru). Dacă
lunea, marţea sau joia cade serbarea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la peşte, iar
miercurea şi vinerea în acest caz se dezleagă la untdelemn şi vin, dar se mănâncă numai o dată pe zi.
Dacă se întâmplă miercuri şi vineri un sfânt cu Priveghere (5, 6, 9, 12 şi 13 decembrie), ori hramul
bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, peşte şi vin. Dezlegare la peşte se dă de asemenea la
praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), în orice zi, ar cădea.

Ultima zi a postului Naşterii (24 decembrie), numită ajunul Crăciunului, este zi de post mai aspru decât
celelalte zile: se ajunează până la Ceasul IX, când se obişnuieşte să se mănânce, în unele părţi, grâu
fiert, amestecat cu fructe şi miere, în amintirea postului lui Daniel şi al celor trei tineri în Babilon
(Daniel I, 5, 8-16). În unele părţi se ajunează în această zi până la răsăritul luceafărului de seară, care
ne aduce aminte de steaua care a vestit magilor Naşterea Domnului. Această ajunare aminteşte
totodată postul ţinut odinioară de catehumenii care în seara acestei zile primeau botezul creştin şi apoi
prima împărtăşire, la liturghia săvârşită atunci în acest scop (Liturghia Sfântului Vasile, care azi se
săvârşeste dimineaţa).

Postul Naşterii Domnului este ţinut şi în Biserica Romano-Catolică, unde e numit Jcjunium Advcntus
Domini (Postul venirii Domnului) sau simplu Adventus, dar e mult mai scurt decât la ortodocşi; el ţine
numai trei săptămâni înainte de Naşterea Domnului, având zile de post mai aspru miercurea, vinerea
şi sâmbăta.

b) Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai
lung si mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Răsăritene; de aceea în popor e
numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelenţă. El a fost orânduit de Biserică pentru
cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paşti şi ca
un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării
anuale a Patimilor şi a Învierii Domnului; totodată ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut
de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Luca IV, l-2), de unde i s-a dat şi
denumirea de Păresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime.

În general, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti privesc acest post ca o instituţie de origine apostolică.
Dar în primele trei secole durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile
Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexandriei ş.a., unii posteau numai o zi
(Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sâmbăta înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o
săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti; la Ierusalim, în sec.
IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus în aceeaşi vreme se postea numai
patruzeci de zile.

Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea înainte, postul cel mare a fost împărţit în două perioade
distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care ţinea până la
Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână,
adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, şi anume
după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I ecumenic, Biserica de Răsărit (Constantinopol)
a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe
care o are şi astăzi, deşi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei si modului postirii au
persistat şi după această dată. După disciplina răsăriteană, se lasă sec în seara Duminicii izgonirii lui
Adam din rai (a lăsatului sec de brânză) şi postim până în seara Sâmbetei din săptămâna Patimilor,
inclusiv.

Precum am văzut, ultima dintre cele şapte săptămâni de post deplin, adică săptămâna dintre Florii si
Paşti, pe care noi o numim a Sfintelor Patimi, nu era socotită în postul Păresimilor, ci se socotea
aparte, sub denumirea de Săptămâna Paştilor, a «Paştilor» în sensul originar al cuvântului, adică
Paştile Crucii sau al suferinţei Domnului.

Denumirea de Păresimi sau Patruzecime (Quadragesima), care se întâlneşte prima oară în canonul 5
al Sinodului I ecumenic, era deci perfect justificată pentru cele şase săptămâni care rămâneau şi care
constituiau în vechime Postul cel Mare sau al Păresimilor; el se considera încheiat în Vinerea lui Lazăr
(Vinerea dinaintea Floriilor), iar Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte.

Durata aceasta de 40 de zile a Postului Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară, de

atâtea ori atestată când e vorba de cercetarea şi pregătirea sufletului prin măsuri divine: potopul, care
trebuia să spele pământul de păcate, a ţinut 40 de zile si 40 de nopţi (Facere VII, 11-17); patruzeci de
ani au mâncat evreii mană în pustie, înainte de a ajunge în pământul făgăduinţei (Deut. VII, 7 şi XXIX,
5-6); Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea (Ieşire XXXIV, 28); ninivitenii au postit 40
de zile pentru a se pocăi (Iona III, 4-10); Isus a postit în munte 40 de zile şi 40 de nopţi înainte de
începerea activităţii publice (Matei IV, 1-2 şi Luca IV, 1-2) ş.a.m.d.

Practica aceasta a fost adoptată de Biserică încă dinainte de sec. IV, ca timp de pregătire a
catehumenilor pentru botez, adică pentru renaşterea sau înnoirea spirituală. În creştinismul primar
postul quadragesimal prepascal era deci de fapt postul catehumenilor; din sec. IV înainte, caracterul
catehumenal al quadragesimei cedează din ce în ce mai mult celui penitenţial; sub influenţa puternică
a monahismului, întreaga Biserică creştină devine penitentă. Dar sensul iniţial al postului rămâne
acelaşi: urcuşul spre eshatologie. Căci toate patruzecimile - atât cele din tradiţia universală, cât si cele
din tradiţia biblică a Vechiului şi a Noului Legământ - nu sunt decât perioade pregătitoare către «un
cer nou şi un pământ nou», etape active către regenerarea omului şi înnoirea universală, anticipată şi
chezăşuită de Învierea lui Hristos, serbată la Paşti.

Postul Paştilor este nu numai cel mai lung şi mai important, ci şi cel mai aspru dintre cele patru posturi
de durată ale Bisericii Ortodoxe.

În sec. IV, de exemplu, canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul unora de a întrerupe
ajunarea în Joia dinaintea Paştilor, dispune să se ţină post aspru (mâncare uscată) în toată
Patruzecimea. Cam în aceeaşi vreme, Constituţiile Apostolice (cartea V, cap. 18) recomandă să se
postească, în săptămâna ultimă, astfel: «În zilele Paştilor postiţi începând din ziua a doua (luni) până
vineri şi sâmbătă şase zile, întrebuinţând numai pâine şi sare şi legume şi bând apă, iar de vin şi de
carne abţineţi-vă în aceste zile, căci sunt zile de întristare, nu de sărbătoare; iar vineri şi sâmbătă să
postiţi, cei cărora le stă în putinţă, negustând nimic până la cântatui cocoşului din noapte. Iar de nu
poate cineva să ajuneze în şir aceste două zile, să păzească cel puţin sâmbătă, căci zice undeva
Domnul, vorbind despre bine: Când se va lua de la ei Mirele vor posti în zilele acelea». În secolul VII,
canonul 56 al Sinodului Trulan (692) interzice, sub pedeapsa caterisirii şi excomunicării, consumarea
hranei provenite de la animale (carne, ouă, brânză), în timpul Păresimilor, osândind astfel direct
obiceiul armenilor şi al apusenilor de a mânca lapte, ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile acestui
post. La începutul secolului IX, Can. 48 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, patriarhul
Constantinopolului şi Regulile Sfântului Teodor Studitul ne lasă să înţelegem că monahii, în tot postul
Paştilor, nu mâncau decât o singură dată pe zi (seara), îngăduindu-se numai celor ce lucrau (fiziceşte)
să guste puţină pâine şi la Ceasul IX din zi.

În general, deci, în vechime postul Păresimilor era mult mai aspru decât cum se ţine azi. Toate zilele
erau de ajunare, adică abţinere completă de la orice mâncare şi băutură până la Ceasul IX din zi (spre
seară), afară de sâmbete şi duminici, care erau exceptate de la ajunare.

Conform tradiţiei stabilite cu timpul în Biserică, în cursul Postului Mare se posteşte astfel: în primele
două zile (luni si marţi din săptămina primă) se recomandă, pentru cei ce pot să ţină, post complet sau
(pentru cei mai slabi) ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă; la fel în
primele trei zile (luni, marţi şi miercuri) şi ultimele două zile (vinerea şi sâmbăta) din Săptămâna
Patimilor. Miercuri se ajunează până seara (odinioară până după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai
înainte sfinţite), când se mănâncă pâine şi legume fierte fără untdelemn. În tot restul postului, în
primele cinci zile din săptămână (luni-vineri inclusiv) se mănâncă uscat o singură dată pe zi (seara),
iar sâmbăta şi duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin. Se dezleagă de
asemenea la vin şi untdelemn (în orice zi a săptămânu ar cădea), la următoarele sărbători fără ţinere
(însemnate în calendar cu cruce neagră): Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul (24 februarie),
Sfinţii 40 de mucenici (9 martie), Joia Canonului celui mare, înainte-serbarea si după-serbarea
Buneivestiri (24 şi 26 martie), precum şi în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), iar după unii şi în Joia
Patimilor. La praznicul Buneivestiri (25 martie) şi în Duminica Floriilor se dezleagă şi la peşte (când
însă Bunavestire cade în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă numai la untdelemn
şi vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin).

Din cele mai vechi timpuri, postul Păresimilor a fost ţinut cu multă rigurozitate (de altfel, până astăzi,
postul acesta este încă cel mai mult respectat în creştinătatea răsăriteană). Precum am văzut,
Canonul 69 apostolic osândea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii si cu excomunicarea (afurisirea) pe
credincioşii laici care n-ar fi respectat postul de miercuri şi de vineri si pe cel al Păresimilor,
neadmiţând excepţii decât în cazuri de boală.

Pentru a trezi sufletele credincioşilor si a le îndemna la căinţă şi smerenie, Biserica a hotărât, prin
canoanele 49 Laodiceea şi 52 Trulan, ca în timpul Păresimilor să nu se săvârşească liturghie decât
sâmbăta, duminica şi sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptâmânii (de luni până vineri
inclusiv) să se săvârşească numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, care e mai potrivită pentru
acest timp. Totodată, pentru a păstra caracterul sobru al Păresimilor, Biserica a oprit prăznuirea
sărbătorilor martirilor în zilele de rând ale Păresimilor, pomenirile acestora urmând a se face numai în
sâmbetele şi duminicile din acest timp. Sunt oprite, de asemenea, nunţile şi serbarea zilelor
onomastice în Păresimi, fiindcă acestea se serbează în general cu petreceri şi veselie, care nu
cadrează cu atmosfera de smerenie, de sobrietate şi pocăinţă, specifică perioadelor de post.
Odinioară chiar şi legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Păresimilor, interzicând
toate petrecerile, jocurile si spectacolele din acest timp.

Postul propriu-zis al Păresimilor este precedat de cele trei săptămâni introductive de la începutul
perioadei Triodului (începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului), care pregătesc treptat şi
prevestesc postul mai aspru, care începe de la lăsata secului. Ultima dintre acestea face deja trecerea
spre postul propriu-zis, pentru că în cursul ei este îngăduit numai consumul laptelui şi al derivatelor lui,
lăsându-se mai dinainte sec de carne (în seara duminicii a treia din Triod, adică Duminica
Înfricoşătoarei Judecăţi); de aceea săptămâna aceasta poartă denumirea de săptămâna brânzei sau
săptămâna albă. Toate serviciile divine din timpul Păresimiior sunt mai sobre decât cele din restul
anului şi îndeamnă la smerenie, întristare şi căinţă. De aceea, postul Păresimilor şi întreaga perioadă
a Triodului are o importanţă de prim rang nu numai în evlavia monahală, ci şi în spiritualitatea sau
viaţa religioasă ortodoxă a credincioşilor mireni în general; este timpul în care se spovedesc cei mai
mulţi credincioşi, în vederea împărtăşirii din ziua Paştilor, conform poruncii a patra a Bisericii.

Postul Paştilor c ţinut şi îa Biserica Romano-Catolică; el tino 40 de zile, incepând nu luni ca la

ortodocşi, ci în miercurea numită a Cenuşii (Dies Ceneris), pentru că în această zi se practică la
apuseni presărarea cenuşii pe creştetul capului (rost clin ceremonialul penitenţei publice din vechime,
moştenit de la evrei). Catolicii dezleagă postul in duminicile Păresimilor, mâncând de dulce 64.

c) Postul Sfinţilor Apostoli (popular = Postul Sâmpetrului), care precede sărbătoarea comună a
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), este orânduit de Biserică în cinstea celor doi verhovnici ai
apostolilor şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante (vezi
Fapte XIII, 2 şi XIV, 23). Totodată prin ţinerea acestui post se cinstesc darurile Sfântului Duh, care s-
au pogorât peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime şi care se revarsă în fiecare an peste Biserică la
sărbătoarea Rusaliilor, împărtăşindu-se din ele şi credincioşii; de aceea în vechime acest post se
numea Postul Cincizecimii.

Despre vechimea acestui post mărturisesc, în sec. IV, Constituţiile Apostolice. Mărturii ulterioare se
găsesc la Sfântul Atanasie cel Mare, la Teodoret, episcopul Cirului, la Leon cel Mare, care numeşte
postul acesta postul de vară (aestivum jejunium) sau al Cincizecimii (jejunium Pentecostes) ş.a. Se
pare că la început postul acesta era ţinut numai în cercurile monahale şi abia mai târziu s-a extins şi la
credincioşii din lume.

Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durată fixă, postul Sâmpetrului are o durată variabilă de
la an la an, deoarece începutul lui (fixat aproximativ prin sec. VI) e în funcţie de data variabilă a
Paştilor. Postul începe luni după Duminica Tuturor Sfinţilor şi ţine până în ziua de 29 iunie (inclusiv,
dacă această sărbătoare cade miercurea sau vinerea, dezlegându-se în acest caz numai la peşte şi
untdelemn). Durata lui este deci mai lungă sau mai scurtă, după cum Paştile din anul respectiv a căzut
mai devreme sau mai târziu. În chip normal (dacă Paştile s-ar sărbători în răstimpul indicat de regula
consfinţită la Sinodul I ecumenic, adică între 22 martie şi 25 aprilie), ea variază de la 8 zile (durata cea
mai scurtă, când Paştile cade la 25 aprilie) până la 42 de zile (durata cea mai lungă, când Paştile cade
la 22 martie). Dar în actuala situaţie, în care Bisericile din Răsărit şi-au îndreptat calendarul,
menţinând însă Pascalia stilului vechi, a calendarului neîndreptat, Paştile fiind sărbătorit de fapt între 4
aprilie şi 8 mai, durata postului Sfinţilor Apostoli se scurtează, de la 28 de zile (durata cea mai lungă)
până la desfiinţare (în anii când Paştile cade după data de 1 mai). Aşa s-a întâmplat în anii 1945 şi
1956 (Paştile la 6 mai), când Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât ca postul să se ţină în cele trei
zile dinaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (sărbătoarea căzând înaintea Duminicii Tuturor
Sfinţilor, în seara căreia trebuia să lăsăm sec). Aceeaşi situaţie a avut loc şi în anul 1983 (Paştile la 8
mai), când postul a fost numai de două zile (27-28 iunie).

O regulă simplă şi practică spre a afla durata postului Sâmpetrului din orice an este următoarea: câte
zile sunt de la data Paştilor (inclusiv) din anul respectiv până la 3 mai (exclusiv) atâtea zile ţine postul.
De exemplu, în anul 1982, când Paştile s-a serbat la 18 aprilie, postul Sfinţilor Apostoli a ţinut 15 zile
(14-28 iunie).

Postul Sfinţilor Apostoli e mai puţin aspru ca al Păresimilor.

După Pravila cea Mare (gl. 384) şi Învăţătura pentru posturi din Ceaslovul Mare, luni, miercuri şi vineri
se mănâncă legume fără untdelemn, marţi şi joi aceleaşi cu untdelemn (şi vin), iar sâmbătă şi
duminică şi peşte; dezlegarea la peşte se dă şi luni, marţi şi joi, când cade sărbătoarea vreunui sfânt
cu doxologie, iar când o astfel de sărbătoare cade miercuri sau vineri, se dezleagă la untdelemn şi vin.
La hramuri şi la Naşterea Sfântului loan Botezătorul (24 iunie) se dă dezlegare la peşte, în orice zi a
săptămânii ar cădea. După Tipicul Mare, luni, miercuri şi vineri se mănâncă mâncare uscată după
Vecernie; iar în celelalte zile, ca mai sus.

La romano-catolici acest post e redus la o singură zi (ajunul sărbătorii Sfinţilor Petru si Pavel, adică 28
iunie).

d) Postul Adormirii Maicii Domnului (popular = al Sfântă-Măriei), care precede praznicului Adormirii
Maicii Domnului, e rânduit de Biserică spre aducerea aminte de virtuţile alese ale Sfintei Fecioare şi
de postul cu care ea însăşi, după tradiţie, s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice.
Ca vechime, este cel mai nou dintre cele patru posturi de durată. Originea lui trebuie pusă probabil
prin sec. V, când cultul Maicii Domnului a început a lua o dezvoltare mai mare şi când sărbătoarea
Adormirii ei a început a căpăta o mai mare importanţă. La început însă, nici timpul din an, nici durata şi
nici felul postirii nu erau la fel peste tot; unii (în părţile Antiohiei) posteau o singură zi (6 august), alţii
mai multe zile (4 la Constantinopol, 8 la Ierusalim); unii (în răsărit) posteau în luna august si de aceea
postul era numit si postul lui August, alţii în septembrie (apusenii, cum fac până azi), iar alţii nu
posteau deloc, socotind că sărbătoarea Adormirii este zi de mare bucurie, deoarece Maica Domnului a
trecut de la amărăciunea pământească la bucuria cerească, unde stă în nemijlocită apropiere de Fiul
ei iubit. Data şi durata postului au fost uniformizate în toată Ortodoxia abia în sec. XII, la sinodul local
din Constantinopol, ţinut la 1166 sub patriarhul ecumenic Luca Crysoverghi, care a hotărât ca postul
să înceapă la l august si să dureze 14 sau 15 zile, până la sărbătoarea Adormirii (15 august), aşa
cum, de altfel, se practica mai dinainte prin unele părţi.

Se lasă sec în seara zilei de 31 iulie, iar când această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec
cu o zi mai înainte; de asemenea, postul se prelungeşte şi în ziua sărbătorii înseşi, dacă aceasta cade
miercurea sau vinerea, fâcându-se dezlegare la untdelemn, peşte şi vin.

Postul Sfântă-Măriei este mai uşor decât al Patruzecimii, dar mai aspru decât al Naşterii Domnului şi
al Sfinţilor Apostoli.

Tipicul cel Mare şi învăţătura pentru posturi din Ceaslovul Mare prescriu ajunare lunea, miercurea şi
vinerea, până la Ceasul IX, când se consumă mâncare uscată; marţea şi joia se consumă legume
fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta şi duminica se dezleagă la untdelemn şi vin. La 6 august
(sărbătoarea Schimbării la faţă), în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, peşte şi vin, dar
în Pravila Mare (glava 385) se dă dezlegare la vin şi untdelemn nu numai pentru sâmbete şi duminici,
ci şi pentru marţi şi joi. În timpul acestui post se citesc în bisericile mănăstireşti, zilnic (alternativ), cele
două Paraclise ale Maicii Domnului, din Ceaslov.

La romano-catolici postul Sfântă-Măriei se reduce la o singură zi: ziua ajunului sărbătorii (14 august).

În afară de postul Păresimilor (Careme) şi al Crăciunului (Advent), romano-catolicii mai au aşa

numitele posturi ale celor patru anotimpuri (Quatember, Quatuor tempora), adică patru grupe de câte
trei zile (miercuri, vineri şi sâmbăta), câte una pentru fiecare anotimp al anului; două din ele (cea de
primăvară şi cea de iarnă) cad în cele două posturi de durată (al Paştilor şi al Crăciunului); dintre
celelalte, una (cea de vară) e în prima săptămână după Rusalii, iar a doua (cea de toamnă), în prima
săptămână după înălţarea Crucii (14 septembrie). Mai e o zi de post izolat în ajunul duminicii
Rusaliilor.
ANUL LITURGIC

Paştele şi ciclul pascal

Numele şi data

Cuvântul Paşte provine din limba ebraică - Pesah - şi înseamnă "trecere". În liturgia iudaică el indica
trecerea îngerului nimicitor care a cruţat casele evreilor ce trăiau ca sclavi în Egipt. Totodată indica
trecerea poporului evreu de la sclavie la libertate; trecerea din Egipt spre Ţara Făgăduită, străbătând
Marea Roşie şi pustiul. Ulterior,- a însemnat şi cina rituală sau cina pascală la care se mânca mielul
pascal, cină la care se făcea memorialul trecerii, poporului ales de la sclavie la libertate, de unde
expresia a mânca pastele.

Pentru creştini, Paştele a însemnat de asemenea o trecere, o eliberare: trecerea de la sclavia

păcatului, a morţii şi a Satanei la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Această trecere şi eliberare s-a
înfăptuit prin patima, moartea şi învierea lui Cristos, Mielul pascal. El s-a jertfit pe cruce la ceasul când
la Templu era jertfit mielul pascal. Iar din cina pascală pe care o celebrează împreună cu apostolii în
cenacol, El face memorialul Noii Eliberări şi a noii treceri de la sclavie la libertate: este Euharistia sau
Sfânta Liturghie.

Paştele sau misterul pascal nu trebuie redus la învierea Domnului, care s-a petrecut în zorii zilei de
duminică, ci el include, cum se exprimă Sfântul Augustin, întregul triduum (trei zile) preasfânt al
Domnului răstignit, înmormântat şi înviat, adică tot ce se celebrează din Joia Sfântă seara până în
duminica Învierii inclusiv.

Separarea acestor evenimente ale mântuirii sau accentuarea excesivă a unuia sau a altuia dintre ele
a fost cauza numeroaselor controverse şi conflicte legate de data sărbătorii anuale a Paştelui. Astfel
de la bun început s-au creat în Biserică două curente şi două tendinţe: cea asiatică şi cea romană. Din
cele două elemente ale unicului mister pascal, Roma accentua învierea, iar comunităţile din Asia
accentuau Patima Domnului.

Creştinii din Asia Mică şi din Siria, considerând că ţin tradiţia apostolilor Filip şi loan, sărbătoreau
Paştele - Pascha crucifixionis (patima şi răstignirea Domnului) - la 14 nisan, adică la luna plină a
primei luni de primăvară, indiferent în ce zi a săptămânii cădea. De aceea era numiţi şi cvatordecimani
(cei care sărbătoresc în ziua a paisprezecea). Paştele cădea întotdeauna când cădea şi Paştele
evreilor, ceea ce făcea ca mulţi să urmeze ritul iudaic, inclusiv jertfirea mielului pascal. Nu ştim când
sărbătoreau Învierea Domnului (Pascha resurrectionis).

Bisericile occidentale, în schimb, urmau tradiţia romană atribuită Sfântului Petru. Ele ţineau cont de 14
nisan, zi în care comemorau patima şi moartea lui Isus, dar comemorau întotdeauna învierea în
duminica următoare. Din această diversitate de tradiţii s-au născut curând neînţelegeri. Către sfârşitul
secolului al Il-lea, creştinii din Asia au adoptat uzanţa romană de a sărbători Învierea Domnului
duminica. Rămânea de stabilit în care duminică.

Comunităţile din Siria au adoptat modul de a calcula al evreilor, astfel încât Paştele cădea întotdeauna
în duminica imediat următoare lui 14 nisan. În schimb, la Alexandria şi la Roma o asemenea atârnare
de practica evreiască părea umilitoare. Ca atare, începând cu secolul al III-lea, aceste Biserici au
recurs la nişte calcule proprii pentru a fixa data Paştelui, independent de sistemul evreiesc, în aşa fel
însă încât sărbătoarea să nu cadă înainte de echinocţiul de primăvară. Alexandrinii însă fixaseră
echinocţiul la 21 martie, iar romanii la 18 martie, ceea ce a provocat iarăşi certuri infinite care dădeau
ocazie păgânilor să râdă de creştini.

Intervenţia Conciliului din Niceea (325) a fost binevenită. Conciliul a hotărât următoarele: 1) Paştele
trebuie să cadă întotdeauna duminica; 2) nu va fi sărbătorit niciodată cu Paştele evreilor; când cade o
dată cu acesta se amână cu o săptămână; 3) Paştele se fixează în prima duminică după 14 nisan, dar
calculat astfel încât să nu cadă înainte de echinocţiul de primăvară. Care echinocţiu? Cel din
Alexandria sau cel de la Roma? Conciliul nu a stabilit. Din păcate, eforturile părinţilor de la Niceea nu
au dat rezultatele aşteptate, după cum nu au dat rezultate nici alte încercări de a se fixa pretutindeni
aceeaşi dată a sărbătorii Paştelui. Ultima încercare, rămasă tot fără rezultate, Biserica a făcut-o la
Conciliul al Il-lea din Vatican.

Conciliul ecumenic Vatican II, acordând o mare importanţă dorinţelor multora de a stabili
sărbătoarea Paştelui într-o anumită duminică şi de a se adopta un calendar fix, după ce a
examinat cu atenţie consecinţele posibile ale introducerii unui nou calendar, declară cele ce
urmează: Conciliul nu se opune ca sărbătoarea Paştelui să fie fixată într-o duminică anumită
din calendarul gregorian, cu asentimentul celor interesaţi, mai ales al fraţilor despărţiţi de
comuniunea cu Scaunul Apostolic.

Conciliul Vatican II, SC, Anexă

Până se va ajunge la doritul consens între toţi creştinii în privinţa fixării unei zile unice în care
toţi să celebreze sărbătoarea Paştelui, între timp, pentru a promova unitatea dintre creştinii
aflaţi în aceeaşi regiune sau naţiune, patriarhii sau autorităţile locale bisericeşti supreme au
dreptul de a conveni, prin consens unanim şi ascultând părerile celor interesaţi, asupra
celebrării Paştelui în aceeaşi duminică.

Conciliul Vatican II, Orientalium Ecclesiarum

Triduum-ul pascal

Triduum-ul pascal cuprinde cele trei zile în care se celebrează misterul pascal al patimii, morţii şi
Învierii Domnului. Dar cum la evrei şi în lumea antică în general ziua începea din seara precedentă,
seara din Joia Mare face şi ea parte din cele trei zile sfinte. Este normal să facă parte şi pentru faptul
că în Joia Sfântă seara începe deja agonia lui Isus iar la Cina cea de Taină pe care o săvârşeşte în
Cenacol şi în această seară are loc anticiparea sacramentală a patimii şi morţii sale.

Deoarece aceste trei zile formează inima anului liturgic, Biserica, la reformele liturgice pe care le-a
înfăptuit de-a lungul veacurilor, a lăsat neatinse unele elemente din celebrările liturgice din aceste zile:
de exemplu, ca şi în primele veacuri ale Bisericii, altarul în afara slujbelor este lăsat descoperit, slujba
începe prin aruncarea cu faţa la pământ, se foloseşte toaca şi nu clopotele sau clopoţeii ş.a.m.d.

În Joia Sfântă, cu excepţia Liturghiei sfinţirii untdelemnurilor celebrată de episcop dimineaţa, de

preferinţă în catedrală, se celebrează o singură Liturghie seara, numită Liturghia Cinei Domnului, în
care intră facultativ ritul spălării picioarelor. După Liturghie, Sfânta Euharistie este dusă la un altar
secundar, unde se face adoraţia. În Vinerea Sfântă nu se celebrează Sfânta Liturghie ci un serviciu
religios special care începe în jurul orelor 15 şi care cuprinde: celebrarea cuvântului lui Dumnezeu cu
omilia şi rugăciunea credincioşilor, adorarea Sfintei Cruci şi împărtăşirea credincioşilor cu ostii
consacrate în Joia Sfântă. Serviciul religios din Vinerea Mare îşi are originea la bazilica Sfântului
Mormânt, la Ierusalim, unde în această zi era adorată crucea adevărată a lui Isus Cristos. În Sâmbăta
Sfântă, din cele mai vechi timpuri, nu există nici o celebrare liturgică: în această zi Biserica se
odihneşte, priveghează şi jeleşte lângă mormântul în care se odihneşte trupul lui Cristos.

Celebrarea începe după ce se lasă noaptea: este vegherea cea lungă, mama tuturor vegherilor, cum
o numeşte Sfântul Augustin. Celebrarea liturgică din noaptea Paştelui începe cu binecuvântarea
focului şi aprinderea lumânării pascale (simbolul lui Cristos înviat). Urmează proclamarea solemnă a
Paştelui prin cântarea imnului Exultet (Să tresalte!). Urmează liturgia baptismală. Cum în primele
veacuri botezurile se celebrau în noaptea de Paşti, se recomandă mult, dacă sunt copii sau adulţi de
botezat, Botezul să se administreze în această noapte. Celebrarea se încheie cu liturgia euharistică.

Timpul pascal

Marile sărbători evreieşti cunoşteau o prelungire în timp. Astfel Pastele evreiesc continua o
săptămână de săptămâni (49 de zile), şi se încheia cu Sărbătoarea Săptămânilor (Şavuot), numită şi
Rusalii sau Pentecoste (Cincizecimea, a cincizecea zi). Această ultimă zi era o sărbătoare a recoltării
grâului şi era celebrat Legământul de la Muntele Sinai. Paştele creştin cunoaşte şi el o prelungire de
cincizeci de zile de bucurie. El se încheie tot cu Rusaliile, când Biserica adună prima recoltă din
botezaţii provenind din toate neamurile şi este sigilată de Duhul Sfânt care celebrează noul şi veşnicul
Legământ.

Normele care reglementează anul liturgic prescriu:

Cele cincizeci de zile de la Duminica învierii până la Duminica Rusaliilor se sărbătoresc în

veselie şi bucurie ca o singură zi de sărbătoare, «duminica mare». Acestea sunt zilele în care
se cântă cu precădere Aleluia.

Norme privind Anul Liturgic şi Calendarul

Această bucurie neîntreruptă o exprimă lumânarea pascală, ce rămâne permanent în faţa altarului
până la Rusalii şi este aprinsă la toate celebrările liturgice.

Prima săptămână din timpul pascal formează octava pascală, în care Biserica se îngrijeşte în mod
deosebit de noii botezaţi. Ea se încheie cu Duminica Albă sau in albis, numită astfel deoarece în
primele veacuri creştinii botezaţi în noaptea de Paşti dezbrăcau în această duminică haina albă pe
care o purtau în octava Paştelui (in vestibus albis deponendis). Tot în timpul pascal se încadrează
Sărbătoarea Înălţării Domnului, la 40 de zile după Paşti, şi litaniile mari şi litaniile mici cu procesiunile
lor. Se mai numesc şi Rogaţiuni.

Litaniile mari s-au introdus prima dată la Roma pe data de 25 aprilie cu scopul de a înlocui
procesiunea agricolă păgână care se ţinea în această zi în cinstea zeului Robigus sau a zeiţei Robiga.
Actuala reformă liturgică a desfiinţat aceste litanii. Litaniile mici au fost introduse de episcopul de
Vienne (Franţa) Mamert în 469. El a dispus trei zile de procesiuni penitenţiale şi de post în cele trei
zile care preced Sărbătoarea Înălţării, pentru a face să înceteze calamităţile cu care era lovită dieceza
sa. La ultima reformă liturgică a fost lăsat pe seama conferinţei episcopale din fiecare ţară să
hotărască în ce scop şi când să se ţină aceste litanii.

Postul Mare (Cvadragesima, Păresimile)

Iniţial erau două zile de post şi pocăinţă înainte de duminica Paştelui: Vinerea şi Sâmbăta Sfântă. În
secolul al IlI-lea, postul şi pocăinţa se extind la întreaga Săptămână Sfântă. În secolul al IV-lea, deja
înainte de Conciliul din Niceea (325), s-au introdus postul şi pocăinţa de 40 de zile în amintirea
postului de 40 de zile ţinut de Isus. Postul consta în limitarea la o singură masă, seara, cu abţinerea
de la carne, vin, lapte, brânză, unt, ouă. Era un timp dedicat pregătirii intensive a catehumenilor care
aveau să primească Botezul în noaptea de Paşti precum şi pocăinţei publice.

Postul Mare începea cu binecuvântarea şi impunerea cenuşii, în Miercurea Cenuşii, penitenţilor care,
în general, după o perioadă de trei ani sau mai mult de penitenţă publică, erau dezlegaţi în Joia Sfântă
şi readmişi la Euharistie. Din Evul Mediu, când s-a desfiinţat pocăinţa publică, cenuşa provenind din
ramurile binecuvântate în Duminica Floriilor din anul precedent, se pune pe capetele tuturor
credincioşilor.

Duminica a IV-a din Postul Mare se numeşte Duminica Laetare ("bucuraţi-vă"), după cuvântul cu care
începe Liturghia. Îmbrăcămintea preotului la altar nu mai este violetă, ci roz. Aceasta îşi găseşte
explicaţia într-o sărbătoare de primăvară romană când credincioşii veneau la Liturghie cu trandafiri
(rosa=trandafir) şi în faptul că în această duminică Papa binecuvânta un trandafir de aur pe care îl
oferea ca omagiu unei persoane marcante.

Ultima duminică din Postul Mare se numeşte Duminica Floriilor şi a Patimii Domnului. Întrucât se
comemorează intrarea lui Cristos în Ierusalim, în Bisericile din Occident se face procesiunea cu
ramuri, imitând procesiunea făcută la Ierusalim de pe muntele Măslinilor (Betfage) până la Bazilica
Învierii, pe care o descria, pe la anul 400, deja Egheria, o pelerină la locurile sfinte. Şi întrucât din
această zi Cristos îşi începe pătimirea, în Săptămâna Sfântă, crucile, statuile şi icoanele din biserici
pot fi acoperite cu pânză violetă în semn de doliu.

Toţi fraţii vin la Betfage şi acolo îl aşază călare pe măgar pe părintele gardian şi merg în
procesiune cu mare evlavie şi lacrimi în ochi în Ierusalim la muntele Sion, cu ramuri de
palmier şi de măslin în mână, cântând: Hosanna Filio David, benedictus qui venit in nomine
Domini! Şi când ajung la muntele Sion se întâlnesc toţi: armeni, călugări, preoţi de mir şi îşi
aştern mantiile şi veşmintele sub paşii măgarului.

Dintr-o cronică monastică de la Ierusalim

Crăciunul şi ciclul Crăciunului

Calendarul cunoscut cu numele de Cronograful filocalian (354) ne informează că în anul 336, la

Roma, se sărbătorea Crăciunul la data de 25 decembrie. Încercările de a fixa data exactă când s-a
născut Cristos nu au dus la nici un rezultat precis. Data de 25 decembrie stabilită pentru a sărbători
Naşterea Domnului, ca şi orânduirea acestei sărbători, a fost o reacţie din partea Bisericii la
sărbătoarea păgână de stat numită Natale Solis invicti (Naşterea Soarelui neînvins) introdusă de
împăratul Aurelian în anul 274 în cinstea Soarelui adorat ca divinitate şi fixată pe data de 25
decembrie. Pentru ca serbările organizate cu ocazia acestei sărbători păgâne să nu-i atragă pe
creştini, Biserica a fixat la aceeaşi dată sărbătoarea Naşterii lui Cristos Soarele dreptăţii (Mal 3, 2) şi
lumina lumii.

Natura confirmă cele spuse de noi, universul dă mărturie că vorbele noastre sunt adevărate.
Până în această zi (25 decembrie) creşte durata întunericului; începând cu această zi,
întunericul scade. Sporeşte lumina, se scurtează nopţile. Ziua creşte, eroarea se împuţinează,
ca să răsară adevărul. Într-adevăr, astăzi ni s-a născut Soarele dreptăţii.

Sf. Ieronim, In Ezechielem

Faptul că această sărbătoare s-a răspândit imediat şi în Orient, unde arianismul câştiga teren, arată
că ea a fost şi o armă împotriva ereziei ariene care nega dumnezeirea lui Cristos. A fost ca o expresie
liturgică a mărturisirii de credinţă a Conciliului din Niceea (325) care a condamnat arianismul. Tradiţia
ieslei de Crăciun vine din Evul Mediu. Sfântul Francisc de Assisi a amenajat prima iesle în anul 1223
la Greccio. De aici, acest obicei a fost răspândit la franciscani în Italia şi în afara ei.

Soseşte ziua bucuriei, timpul veseliei. Cu această ocazie sunt convocaţi mulţi fraţi din diferite
părţi; de prin cătunele acestui ţinut sosesc gătiţi ca de sărbătoare bărbaţi şi femei purtând
fiecare după posibilităţile sale lumânări şi făclii pentru a lumina acea noapte în care s-a aprins
pe cer strălucitoare Steaua care a luminat toate zilele şi toate timpurile. În cele din urmă
soseşte Francisc: vede că totul fusese pregătit aşa cum dorise el şi radiază de bucurie. Acum
se aranjează ieslea, se pun paie în ea şi sunt aduşi boul şi măgăruşul, în acea privelişte
mişcătoare, străluceşte simplitatea evanghelică, se predică umilinţa. Greccio a devenit un alt
Betleem.

Această noapte e luminoasă ca ziua la amiază şi plăcută oamenilor şi animalelor! Lumea vine
şi se bucură cu o bucurie nicicând gustată mai înainte, şi stâncile impunătoare fac ecou
corurilor sărbătoreşti. Fraţii cântă Domnului laude alese şi noaptea pare că tresaltă în
întregime de bucurie. Sfântul (Francisc) e acolo în faţa ieslei, în extaz, sufletul lui vibrează
cuprins de o bucurie inefabilă. Apoi preotul celebrează solemn Sfânta Liturghie având ieslea
ca altar şi se bucură de o mângâiere nicicând întâlnită mai înainte.

Toma da Celano, Viaţa Sfântului Francisc

Anul Nou

În afară de Paşte, Crăciunul este singura sărbătoare care are octavă. Octava Crăciunului coincide cu
începutul anului civil. Anul Nou a fost schimbat de către luliu Cezar în anul 45 î.C. de pe 1 martie pe 1
ianuarie. Fiindcă în ziua de Anul Nou păgânii sărbătoreau saturnaliile în cinstea lui lanus bifrons (cel
cu două feţe), iar această sărbătoare degenera într-un carnaval cu beţii, orgii, idolatrii şi superstiţii, ca
reacţie şi pentru a-i ţine departe pe fiii săi de asemenea distracţii păcătoase, Biserica a făcut din ziua
de 1 ianuarie o zi de pocăinţă şi de post. Liturgia penitenţială din această zi s-a numit ad prohibendos
ab idolis ("spre a-i îndepărta de idoli").

Spre secolul al Vl-lea, când păgânismul s-a stins, ziua de 1 ianuarie a devenit sărbătoare mariană, în
care era celebrată Sfânta Maria ca Fecioară şi Mamă. Sărbătoarea era adusă din Orient, unde se
celebra a doua zi de Crăciun şi se numea sărbătoarea Felicitării Maicii Domnului. Se inspira din
obiceiul oriental ca mama, a doua zi după ce naşte, să primească felicitări şi cadouri din partea rudelor
şi vecinilor. La Roma, sărbătoarea s-a ţinut pentru prima dată în biserica Sfânta Maria Veche,
construită în secolul al IV-Iea pe locul unde fusese templul Vestei Mater. Potrivit unei legende
faimoase, în apropierea acestui templu, în primele zile ale lui ianuarie, un balaur devora una dintre
vestale. Construirea bisericii pe acest loc arată că Maria, fecioară şi mamă, este distrugătoarea tuturor
balaurilor şi idolilor.

Deoarece lui Isus i s-a pus numele în a opta zi de la naştere, în ziua de 1 ianuarie se sărbătoreşte şi
punerea numelui lui Isus. Din 1968, Papa Paul al Vl-lea, a stabilit ca la 1 ianuarie să se celebreze de
asemenea Ziua Mondială a Păcii. În această zi se imploră darul suprem al păcii de la Cristos,
Principele Păcii, prin mijlocirea Mariei, Regina Păcii.

Imediat după Crăciun sunt sărbătoriţi sfinţii: Ştefan (26 decembrie), loan apostolul şi evanghelistul (27
decembrie), Pruncii nevinovaţi (28 decembrie). Aceştia sunt consideraţi însoţitorii lui Cristos (comites
Christi) care formează suita de onoare a lui Cristos, Noul Rege născut în lume. În duminica dintre
Crăciun şi Anul Nou, este sărbătorită Sfânta Familie. Dacă în octava Crăciunului nu cade nici o
duminică, sărbătoarea se ţine în ziua de 30 decembrie.

Epifania şi Botezul Domnului

Epifania Domnului este sărbătorită în ziua de 6 ianuarie. Cuvântul grec epiphania înseamnă
"manifestare, descoperire". Sărbătoarea a apărut în Egipt în secolul al IlI-lea. Probabil că Biserica
Orientului a introdus această sărbătoare cu scopul de a-i îndepărta pe credincioşi de la anumite
obiceiuri populare de origine păgână. În noaptea de 6 ianuarie, anumite religii păgâne, numite
misterice, sărbătoreau naşterea zeului Eon dintr-o fecioară numită Kore. Se credea că în această
noapte apele Nilului capătă puteri speciale, deoarece egiptenii obişnuiau să scoată şi să păstreze o
anumită cantitate de apă din Nil.

Dacă epifanie înseamnă "manifestare", iniţial, la 6 ianuarie, în Orient, se sărbătoreau toate acele
evenimente în care Cristos şi-a manifestat dumnezeirea sa: naşterea, venirea magilor, Botezul în
Iordan, nunta din Cana Galileii. Din momentul în care sărbătoarea Crăciunului (25 decembrie) a trecut
de la Roma în Orient, Naşterea Domnului s-a sărbătorit şi în Orient la această dată. În Biserica
Catolică, la Epifanie se sărbătoreşte vizita magilor. Prin aceşti magi păgâni, Cristos se manifestă ca
Dumnezeu al tuturor popoarelor păgâne, aşa cum la Crăciun se manifestase ca Dumnezeu şi Mesia al
poporului evreu. Din anul 1960, Botezul Domnului s-a separat de Epifanie şi s-a fixat în duminica de
după Epifanie. Cu sărbătoarea Botezului Domnului se încheie ciclul Crăciunului.

Adventul

Cuvântul latin «adventus» înseamnă venire. Adventul e timpul de pregătire pentru sărbătoarea
Crăciunului. Ţine 4 săptămâni. A fost introdus în secolele IV-VI. E timp de pregătire pentru dubla
venire a lui Cristos: cea de la Crăciun şi cea de la sfârşitul lumii. Normele actuale pentru orânduirea
anului liturgic caracterizează astfel perioada Adventului:

Perioada Adventului are o dublă natură: este timp de pregătire pentru solemnitatea Naşterii Domnului,
în care ne amintim de prima venire a Fiului lui Dumnezeu între oameni, şi totodată este timp în care,
prin această amintire, minţile sunt călăuzite spre aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos, la
sfârşitul timpurilor.

Norme privind Anul Liturgic şi Calendarul

Zilele de la începutul Adventului până la 17 decembrie, sunt dedicate în special venirii a doua a lui
Cristos, cele dintre 17-24 decembrie sunt dedicate în special pregătirii Crăciunului, când se
celebrează prima venire. Nu e timp de tristeţe, ci de profundă dorinţă după venirea Mântuitorului şi de
pregătire spirituală în vederea acestei veniri. De aceea nu se omite aclamaţia de bucurie aleluia şi nu
e vreo obligaţie în plus de post şi abstinenţă. Cum însă purificarea de păcat e cea mai bună pregătire
spirituală, e normal ca Adventul să aibă o anumită nuanţă de pocăinţă, nu însă atât de pronunţată ca
în Postul Mare. Ca semn de pocăinţă, culoarea veşmintelor liturgice în Advent este violetă.

Imitând duminica a V-a din Postul Mare, duminica a treia din Advent se numeşte Gaudete ("bucuraţi-
vă") şi culoarea veşmintelor liturgice este tot roz.
CULTUL SFINŢILOR?

Cuvântul "a adora, a venera, a da cult" a suferit o schimbare de sens cu trecerea timpului. A venera,
în sensul larg şi străvechi, înseamnă a atribui o onoare, o valoare sau excelenţă cuiva, dacă este
vorba de un înţelept, de un judecător sau de Dumnezeu. Timp de secole, termenul "a venera"
însemna pur şi simplu a arăta respect sau onoare. Astfel, un exemplu ni-l oferă, bunăoară, formula de
adresare pentru magistraţi (judecători) cu apelativul "Onorată Instanţă", lucru care nu vrea să însemne
că aceştia sunt trataţi ca nişte zei. Înseamnă doar că le acordă respectul corespunzător funcţiei pe
care o au în aparatul juridic, şi nu onoarea atribuită lui Dumnezeu. Cu excepţia exemplului dat mai
sus, sensul termenului "a adora, a venera" este limitat doar la indicarea formei supreme de veneraţie
şi respect cuvenite numai lui Dumnezeu.

În Scriptură "a adora" avea în general acelaşi sens. În primele secole de creştinism, teologii au
început să facă diferenţă între diferitele tipuri de onoare, stabilind o distincţie clară între ceea ce este
şi ceea ce nu este de atribuit lui Dumnezeu. Ca terminologie a teologiei creştine, termenul grec latria
este utilizat când se face referire la onoarea datorată doar lui Dumnezeu şi numai Lui, iar termenul
dulia se referă la onoarea acordată oamenilor, şi în special acelora care au trăit şi au murit în prietenie
cu Dumnezeu - cu alte cuvinte, sfinţilor. Sfânta Scriptură ne arată că această onoare este atribuită
sfinţilor în mod individual (Matei 10,41b).

Un termen special a fost creat pentru a face referire la onoarea specială acordată Sfintei Fecioare
Maria care l-a purtat pe Isus - Dumnezeu întrupat - în sânul ei. Acest termen, hyperdulia
(hyper=dincolo de, deasupra) indică faptul că această onoare i se acordă în calitate de Mamă a lui
Cristos, care este o onoare mai presus de dulia - cea care se acordă tuturor sfinţilor. Este o onoare
mai mare în grad, dar totuşi este de acelaşi tip, deoarece Maria este o creatură limitată a lui
Dumnezeu. Onoarea care îi este acordată ei este diferită fundamental de latria - cea atribuită numai
Creatorului infinit.

O altă încercare de a clarifica diferenţa dintre onoarea acordată lui Dumnezeu şi cea dată oamenilor,
s-a făcut prin utilizarea cuvintelor "a adora" şi "adorare" pentru a descrie respectul total acordat lui
Dumnezeu şi termenii "a venera, venerare" şi "onora" care se referă la respectul datorat oamenilor.
Astfel, catolicii câteodată spun: "Îl adorăm pe Dumnezeu şi îi onorăm pe sfinţii săi".

Cinstirea sfinţilor

Să ne gândim la modul în care se acordă cinstirea. De obicei o acordăm oficialităţilor publice. În

ceremonia căsătoriei se obişnuieşte să se spună că soţia va "iubi, va cinsti şi va fi supusă" soţului ei.
Şi despre oricine, viu sau mort, care are un rang înalt, se spune că este vrednic de cinste, lucru
adevărat de exemplu şi pentru figuri istorice.

Aceste obiceiuri sunt în întregime biblice. Avem porunci explicite în numeroase locuri din Biblie spre a
cinsti anumite persoane. Una dintre cele mai importante porunci este cea referitoare la cinstirea
părinţilor: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe
care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie" (Ex 20,12). Dumnezeu a considerat această poruncă atât
de importantă încât a repetat-o de mai multe ori în Biblie (de exemplu, Lev 19,3, Deut 5,16, Mt 15,4,
Lc 18,20 şi Ef 6,2-3). De asemenea, este important să se acorde cinste celor mai în vârstă: "Înaintea
celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeul tău. Eu sunt
Domnul Dumnezeul vostru" (Lev 19,32). O importanţă deosebită se acordă cinstirii conducătorilor
religioşi: "Să faci lui Aaron, fratele tău, veşminte sfinţite, spre cinste şi podoabă" (Ex 28,2).

În Noul Testament se subliniază de asemenea importanţa cinstirii altora. Apostolul Paul a poruncit:
"Daţi tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă;
celui cu cinstea, cinste" (Rom 13,7). El de asemenea a specificat aceasta ca un principiu ce îi priveşte
pe cei ce sunt slujitori: "Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri cei după trup, cu frică şi cutremur, întru
curăţia inimii voastre, ca şi de Cristos" (Ef 6,5). "Cei ce se găsesc sub jugul robiei să socotească pe
stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca să nu fie hulite numele şi învăţătura lui Dumnezeu" (1Tim
6,1). Poate că cea mai explicită poruncă de cinstire a altora se găseşte în 1Petru: "Daţi tuturor cinste,
iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat" (1Pt 2,17).
În acelaşi timp, Noul Testament subliniază şi importanţa cinstirii figurilor religioase. Paul vorbea
despre nevoia de a le acorda lor o cinstire specială în 1 Timotei: "Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria,
să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura"
(1Tim 5,17). Cristos însuşi a promis binecuvântări speciale acelora care vor cinsti figurile religioase:
"Cine primeşte prooroc în nume de prooroc, plată plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept
[sfânt] în nume de drept răsplata dreptului va lua." (Matei 10,41).

Deci, dacă nu este nimic greşit în a cinsti pe cei ce sunt încă în viaţă, care încă mai au posibilitatea să
îşi ruineze viaţa prin păcat, în mod cert nu poate exista nici un argument împotriva cinstirii sfinţilor care
şi-au încheiat viaţa în sfinţenie. Dacă oamenii pot fi cinstiţi în general, atunci prietenii deosebiţi ai lui
Dumnezeu - sfinţii - pot fi în mod sigur cinstiţi.

Cinstirea statuilor?

Oamenii necunoscători afirmă uneori că credincioşii catolici acordă cult statuilor. Acest lucru nu este
adevărat. În fond, o statuie nu este altceva decât un bloc de marmură sculptat sau un morman de
ghips, şi nimeni nu acordă cinstire bucăţii de marmură sau ghipsului.

Faptul că cineva îngenunchiază în faţa unei statui pentru a se ruga nu înseamnă că persoana se
roagă către statuie, aşa cum cel ce îngenunchiază cu Biblia în mână pentru a se ruga nu însemnă că
venerează Biblia. Statuile, picturile sau alte mijloace artistice au rolul de a ne aduce aminte persoana
sau evenimentul înfăţişat. Aşa cum este mai uşor să îţi aminteşti chipul mamei uitându-te la fotografia
ei, este mai uşor să îţi aminteşti vieţile sfinţilor privind la reprezentări ale lor.

Folosirea statuilor şi a icoanelor în scopuri liturgice (în opoziţie faţă de idoli) are de asemenea un loc
în Vechiul Testament. În Exod 25,18-20, Dumnezeu porunceşte: "Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi
să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; să pui un heruvim la
un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac.
Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar
feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor".

În Numeri 21,8-9, Domnul i-a spus lui Moise: "Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va
muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi". Moise a făcut un şarpe de
aramă, şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe, şi privea spre şarpele de aramă,
trăia. Aceasta prezintă utilizarea actuală în ceremonie a unei statui (priveşte spre el) pentru a primi
binecuvântarea lui Dumnezeu (vindecare de muşcătura şarpelui). În Ioan 3,14, Isus ne spune că El
însuşi este reprezentarea şarpelui înălţat din bronz, deci era o reprezentare simbolică a lui Isus. Nu
există nici o problemă cu această statuie - Dumnezeu a poruncit ca ea să fie ridicată - atâta timp cât
oamenii nu încep să o adore. Dar atunci când ei încep să o adore, Ezechia - regele cel drept - o
distruge (2Reg 18:4). Aceasta prezintă clar diferenţa dintre adevărata utilizare religioasă a statuilor şi
idolatrie.

Când a venit timpul să se construiască Templul din Ierusalim, Dumnezeu a inspirat planurile lui David
de construcţie a acestuia, care includeau şi "modelul carului divin, al heruvimilor de aur, cu aripile
întinse pentru acoperirea chivotului legământului Domnului. Toate acestea sunt în scrisoarea insuflată
de la Domnul - a zis David - cum m-a luminat El pentru toate lucrările zidirii" (1Cronici 28,18-19).

Supus acestui plan inspirat de sus, Solomon a construit două statui gigantice, din aur, ale heruvimilor:
"Apoi a făcut în Sfânta Sfintelor doi heruvimi săpaţi în lemn şi i-a ferecat cu aur. Aripile heruvimilor
aveau o lungime de douăzeci de coţi: o aripă de cinci coţi atingea peretele templului, iar cealaltă aripă
de cinci coţi atingea aripa celuilalt heruvim. Asemenea şi aripa de cinci coţi a celuilalt heruvim atingea
peretele templului, iar cealaltă aripă de cinci coţi atingea aripa heruvimului întâi. Aripile acestor
heruvimi întinse erau de douăzeci de coţi; heruvimii stăteau în picioare, cu feţele spre Sfânta. După
aceea au făcut o perdea de torturi purpurii, stacojii şi albastre şi de vison, iar pe ea a închipuit
heruvimi" (2Cronici 3,10-14).

(Pentru mai multe informaţii, vezi materialul "Se închină catolicii la statui?")
Imitarea este forma biblică de cinstire

Cea mai importantă formă de cinstire a sfinţilor, care este în legătură cu toate celelalte forme de
cinstire, este imitarea lor în relaţia lor cu Dumnezeu. Paul a scris pe larg despre importanţa imitării
spirituale. El a afirmat: "Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Cristos. Pentru aceasta
am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte
căile mele cele în Hristos Isus, cum învăţ eu pretutindeni în toată Biserica" (1Corinteni 4,16-17). Mai
târziu el le-a spus aceloraşi oameni: "Fiţi următori a mei precum şi eu sunt al lui Cristos. Fraţilor, vă
laud că în toate vă aduceţi aminte de mine, şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat" (1Corinteni 11,1-2). În
Epistola către Evrei de asemenea a subliniat importanţa imitării adevăraţilor conducători spirituali.
"Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare
aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!" (Evrei 13,7).

Unul dintre cele mai importante pasaje despre imitare se găseşte în Epistola către Evrei. Capitolul 11
al acestei cărţi prezintă numeroase exemple de sfinţi din Vechiul Testament pentru a-i imita. Se
încheie cu faimosul îndemn: "De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să
lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne
stă înainte" (12,1), - cursa pe care sfinţii au alergat-o deja înaintea noastră.
 Frumuseţea Domnului. Rugăciunea cu icoane
Nouwen Henri J.M.
achizitionare: 15.04.2002; sursa: Editura Presa Bună

Reproducem în continuare, cu acceptul Editurii Presa Bună, capitolul dedicat icoanei Preasfintei
Treimi din lucrarea "Frumuseţea Domnului. Rugăciunea cu icoane" semnată de Nouwen Henri J.M.

Icoana Sfintei Treimi

Să trăieşti în casa dragostei

Introducere

Cum putem noi trăi în mijlocul unei lumi marcată de teamă, ură şi violenţă şi să nu fim distruşi de ea?
Când Isus s-a rugat Tatălui pentru ucenicii săi, el a răspuns la această întrebare spunând:

"Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din
lume" (In 17,15-16).

Să trăieşti în lume fără să fii din lume rezumă esenţa vieţii spirituale. Viaţa spirituală ne face conştienţi
de faptul că adevărata noastră casă nu este cea a fricii, în care domnesc puterile urii şi ale violenţei, ci
casa dragostei, în care sălăşluieşte Dumnezeu.

Rar trece o zi în viaţa noastră fără să trăim temeri înăuntru sau în afară, fără îngrijorări, fără spaime şi
fără griji. Aceste puteri întunecate au pervertit în aşa măsură fiecare aspect al lumii noastre, încât nu
putem scăpa niciodată de ele pe deplin. Acest lucru este posibil dacă nu aparţinem acestor puteri,
dacă nu ne construim sălaşul printre ele, ci alegem să avem drept locuinţă casa dragostei. Această
alegere nu se face o dată pentru totdeauna, ci trăind o viaţă spirituală, rugându-ne neîncetat şi
respirând astfel respiraţia lui Dumnezeu. Datorită vieţii spirituale noi ne mutăm încet-încet din casa
fricii în casa dragostei.

Nicicând n-am văzut mai frumos exprimată casa dragostei ca în icoana Sfintei Treimi a lui Andrei
Rubliov, din 1425, pictată în cinstea marelui sfânt rus Serghei (1313-1392). Pentru mine contemplarea
acestei icoane a fost începutul spornic al unui drum prin care am pătruns tot mai adânc în taina vieţii
divine, deşi rămâneam puternic implicat în lupta lumii noastre pline de ură şi de frică.

Caldă invitaţie

Andrei Rubliov a pictat această icoană nu doar pentru a dezvălui rodul propriei lui meditaţii asupra
tainei Sfintei Treimi, ci şi pentru a oferi fraţilor săi călugări un mod de a-şi păstra inimile centrate în
Dumnezeu, deşi trăiau în mijlocul unei agitaţii politice. Cu cât ne uităm mai mult cu ochii credinţei la
această imagine sfântă, cu atât mai mult pricepem că ea nu este pictată ca o decoraţiune drăguţă
pentru o biserică de mănăstire, nici ca o explicaţie ajutătoare a unei doctrine dificile, ci ca un loc sfânt
în care intri şi în care stai. Când ne aşezăm în rugăciune înaintea icoanei, începem să simţim o caldă
invitaţie de a participa la conversaţia intimă care are loc între cei trei îngeri divini şi de a ne aşeza
alături de ei în jurul mesei. Îndreptarea Tatălui spre Fiul şi îndreptarea Fiului şi Duhului împreună spre
Tatăl devine o mişcare în care cel ce se roagă este purtat şi ocrotit.

În timpul unei perioade grele din viaţa mea, în care rugăciunea verbală devenise aproape imposibilă şi
în timpul căreia oboseala mentală şi emoţională făcuseră din mine o pradă uşoară pentru sentimentele
de disperare şi teamă, o lungă şi liniştită prezenţă înaintea acestei icoane a devenit începutul
vindecării. Petrecând ceasuri în şir în faţa Sfintei Treimi a lui Rubliov, am observat cum, treptat,
contemplarea mea devenea rugăciune. Această rugăciune tăcută mi-a topit încet-încet oboseala
lăuntrică şi m-a înălţat într-un cerc al dragostei, un cerc ce n-ar putea fi distrus de puterile lumii. Chiar
şi atunci când am plecat din faţa icoanei şi am început din nou multele treburi ale vieţii de zi cu zi am
simţit că nu trebuia să părăsesc acel loc sfânt pe care îl descoperisem şi că aş putea locui în el orice
aş face şi oriunde m-aş duce. Ştiam că această casă a dragostei în care intrasem nu avea margini şi
primea cu braţele deschise pe oricine ar fi vrut să intre aici.
Contemplând această icoană cu ochii noştri lăuntrici ajungem să vedem că toate angajamentele
acestei lumi pot purta rod doar atunci când se aşază în acest cerc sfânt. Cuvintele psalmului "Până şi
pasărea îşi găseşte un loc acolo... Ferice de cei ce locuiesc în casa ta" (Ps 84,3-4) au căpătat noi
dimensiuni; ele devin cuvinte revelatoare despre posibilitatea de a fi în lume fără să fii din lume. Putem
fi implicaţi în lupta pentru dreptate şi în acţiunile de pace. Putem lua parte la ambiguităţile familiei şi
ale vieţii comunitare. Putem studia, preda, scrie şi putem avea o slujbă obişnuită. Putem face toate
astea fără a trebui să părăsim vreodată casa dragostei. "Dragostea adevărată izgoneşte frica", spune
sfântul Ioan în prima sa epistolă (1In 4,18). Icoana lui Rubliov ne descoperă o frântură din această
casă a iubirii desăvârşite. Frica ne va asalta mereu din toate părţile, dar, când rămânem în casa lui
Dumnezeu, această frică lumească nu mai are nici o putere asupra noastră. Isus a spus asta foarte
limpede:

"În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi: eu am biruit lumea" (In 16,33).

Acolo unde inima vorbeşte inimii

Totuşi să trăieşti în casa lui Dumnezeu nu înseamnă doar să fii ferit de frica lumii, ci şi să descoperi
frumuseţea lăuntrică a lui Dumnezeu. Icoana lui Rubliov ne îngăduie să întrezărim această nespusă
frumuseţe.

Înăuntrul cercului Sfintei Treimi orice adevărată cunoaştere coboară în inimă. Misticii ruşi descriu
rugăciunea ca o coborâre cu mintea în inimă şi o rămânere în prezenţa lui Dumnezeu acolo.
Rugăciunea are loc acolo unde inima vorbeşte inimii, cu alte cuvinte acolo unde inima lui Dumnezeu
este unită cu inima care se roagă. Atunci, a-l cunoaşte pe Dumnezeu devine a-l iubi pe Dumnezeu,
exact aşa cum a fi cunoscut de Dumnezeu înseamnă a fi iubit de Dumnezeu.

Din interiorul acestui cerc sfânt, al acestei case a iubirii, ni se descoperă taina lui Dumnezeu. Este
taina celor trei îngeri care au apărut la stejarii lui Mambre, care au mâncat din mâncarea pe care Sara
şi Abraham le-au pregătit-o cu dragă inimă şi care i-au anunţat naşterea neaşteptată a lui Isaac (Gen
18). E taina ospitalităţii exprimată nu doar în bineprimirea celor trei îngeri de Abraham şi Sara, ci şi în
faptul că Dumnezeu a bineprimit bătrâna familie în bucuria legământului dându-i un moştenitor.

Apariţia îngerilor este prefigurarea misiunii divine prin care Dumnezeu l-a trimis la noi pe singurul său
Fiu ca să se jertfească pentru păcatele noastre şi să ne dea o viaţă nouă prin Duhul. Copacul de la
Mambre devine pomul vieţii, cortul lui Abraham devine cortul-lui-Dumnezeu-cu-oamenii şi muntele
devine înălţimea spirituală a rugăciunii şi a contemplaţiei. Mielul pe care Abraham l-a oferit îngerilor
devine mielul de jertfă, ales de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, trimis să fie străpuns pe
Calvar şi dovedit vrednic să rupă cele şapte peceţi ale sulului. Acest miel de jertfă formează centrul
icoanei. Mâinile Tatălui, ale Fiului şi ale Duhului dezvăluie în diferite feluri semnificaţia lui. Fiul, în
mijloc, arată spre el cu două degete, indicând astfel misiunea sa de miel de jertfă, deopotrivă uman şi
divin, prin Întrupare. Tatăl, în stânga, îmbărbătează Fiul cu un gest de binecuvântare. Iar Duhul Sfânt,
care are aceeaşi poziţie şi aceeaşi autoritate ca Tatăl şi ca Fiul, sugerează, arătând spre deschizătura
pătrată din faţa altarului, că această jertfă sfântă e o jertfă pentru mântuirea lumii.

În acest fel, rugăciunea înaintea icoanei ne conduce înspre taina descoperirii de sine a lui Dumnezeu.
Aceasta este o taină dincolo de istorie, dar făcută evidentă prin istorie. Aceasta e o taină divină, dar şi
umană. E o taină plină de bucurie, tristeţe şi măreţie, care trece dincolo de orice emoţie omenească,
deşi nici o emoţie nu rămâne neatinsă.

Cercul, crucea şi eliberarea

Dar ce ne descoperă icoana despre vocaţia noastră? Aparţinem noi cu adevărat acestei icoane, ori ea
ne lasă într-o teamă respectuoasă, distantă faţă de nesfârşita măreţie a lui Dumnezeu? Când tainele
intime ale vieţii Sfintei Treimi ne sunt dezvăluite, ochii noştri încep să fie tot mai conştienţi de micul
dreptunghi deschis în faţă, sub potir. Trebuie să ne concentrăm toată atenţia spre acest spaţiu deschis
fiindcă acesta este locul spre care arată Duhul Sfânt şi prin care noi devenim parte a cercului sfânt. Pe
măsură ce reflectez asupra lui, cu toate cunoştinţele mele iconografice pe care am fost capabil să le
dobândesc, încep să pricep că acest spaţiu dreptunghiular vorbeşte despre calea îngustă ce duce
spre casa lui Dumnezeu. E calea suferinţei. În timp ce toate cele patru colţuri ale sale ne amintesc că
el reprezintă ordinea creată, cu oamenii de la miazănoapte, miazăzi, răsărit şi apus, aşezarea lui în
altar semnifică faptul că este un loc aici, în jurul mesei sfinte, doar pentru cei ce vor să fie parte la
jertfa divină, dându-şi viaţa ca martori ai iubirii lui Dumnezeu. Aici este locul în care sunt aşezate
osemintele martirilor şi rămăşiţele celor ce au dat tot ce-au avut ca să intre în casa dragostei.

Astfel, începe să se vadă treptat crucea, formată pe verticală de copac, de Fiul, de Miel şi de lume, iar
pe orizontală de capetele Tatălui şi Duhului Sfânt. Cu adevărat nu există cerc fără cruce, viaţă veşnică
fără moarte, viaţă câştigată fără viaţă pierdută, împărăţie cerească fără Calvar. Cercul şi crucea nu pot
fi nicicând despărţite. Frumuseţea severă a celor trei îngeri divini nu este o frumuseţe fără suferinţă.
Dimpotrivă, frumuseţea lor, ce pare melancolică - ruşii vorbesc despre tristeţea lor bucuroasă - evocă
vorbele lui Isus:

"Puteţi voi să beţi paharul?" Calea lui Isus nu este diferită de calea ucenicilor lui: "Robul nu poate fi
mai mare decât stăpânul. Dacă m-au prigonit pe mine, şi pe voi vă vor prigoni" (In 15,20).

În acest moment ajungem la dureroasa înţelegere a faptului că mutarea din casa fricii în casa
dragostei nu presupune neapărat iubire.

"Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume... de aceea vă
urăşte lumea" (In 15,19).

Totuşi, aceasta este singura cale, pentru că este calea lui Dumnezeu, calea pe care putem merge cu
încredere, fiindcă ne duce la bucuria şi la pacea pe care lumea nu le cunoaşte. Aceasta este calea pe
care mulţi au ales să meargă: nu doar Dietrich Bonhoeffer, Martin Luther King, Ita Ford, Jean Donovan
şi Oscar Romero, ci nenumăraţi alţi anonimi, femei, bărbaţi şi copii care în ultimii zeci de ani au murit
ca martori ai Dumnezeului iubirii, dar au rămas prezenţi ca un izvor de speranţă pentru noile
comunităţi ce răsar în mijlocul luptei sfâşietoare pentru eliberare.

Concluzie

Sfântul Serghei, în onoarea şi amintirea căruia Rubliov a pictat icoana Treimii, a vrut să adune toată
Rusia în jurul numelui lui Dumnezeu pentru ca astfel poporul ei să învingă "ura devoratoare a lumii
prin contemplarea Sfintei Treimi".

Frica şi ura sunt tot atât de distrugătoare ca acum paisprezece veacuri, iar icoana lui Rubliov e la fel
de creativă în chemarea pe care ne-o face la locul dragostei, acolo unde frica şi ura nu ne pot
distruge. Cu cât ne rugăm mai mult cu icoana şi cu cât inimile noastre sunt mai adânc atrase spre
acest loc tainic în care sunt prezente şi cercul şi crucea, cu atât mai mult reuşim să înţelegem cum să
fim angajaţi în lupta pentru dreptate şi pace în lume în timp ce rămânem în casa dragostei lui
Dumnezeu.

Când Isus spune că oamenii îşi vor da sufletul de groază "în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla
pe pământ" (Lc 21,26), el le spune celor care îl urmau: "Vegheaţi dar tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi
putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului
Omului" (Lc 21,36). După ce am privit îndelung Treimea lui Rubliov, aceste cuvinte mi-au vorbit cu o
putere nouă. "Vegheaţi tot timpul" a devenit "locuieşte în casa lui Dumnezeu în toate zilele vieţii tale".
"Să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla" acum îmi spune că nu trebuie să mai fiu o
victimă a fricii, a urii şi a violenţei care domnesc în lume. "Să staţi în picioare înaintea Fiului Omului"
nu se mai referă doar la sfârşitul vremurilor, ci îmi deschide posibilitatea de a trăi încrezător, în mijlocul
duşmăniei şi al violenţei.

Mă rog ca icoana lui Rubliov să înveţe pe mulţi cum să trăiască în mijlocul unei lumi pline de frică, de
ură şi de violenţă, pătrunzând tot mai adânc în casa dragostei.
 Puterea mare a rugăciunii
Pentru a dobândi mântuirea cea veşnică
şi toate harurile ce le dorim de la Dumnezeu
Sf. Alfons M. de Liguori
achizitionare: 09.11.2003; sursa: Editura Serafica

Această lucrare a Sf. Alfons M. de Liguori intitulată Puterea cea mare a rugăciunii, tradusă de
Societatea de Lectură "Sf. Bonaventura" din Luizi Călugăra, a fost pregătită pentru tipărire de către
episcopul Ioan Duma, fiind scrisă în întregime de mâna sa în 1940, pe când era încă preot tânăr.
Lucrarea a fost aprobată de Episcopia Catolică de Iaşi cu nr. 537/1940 prin Imprimatur dat de către +
Mihai Robu - episcop de Iaşi.

Din cauza războiului, a refugiului şi apoi a persecuţiilor comuniste ce au fost dezlănţuite asupra
Bisericii, Ordinelor şi Congregaţiilor religioase, nu a fost posibilă tipărirea acestei cărţi. Cărţile
episcopului Ioan Duma au fost ascunse şi păstrate de diferite persoane de încredere. Altele au fost
confiscate de Securitate.

Episcopul Ioan Duma a trecut la cele veşnice în iulie 1981, iar prezenta lucrare a fost găsită între
lucrurile sale şi este păstrată în arhivele Provinciei Franciscane din Roman, jud. Neamţ.

Cu ocazia comemorării a 22 de ani de la moartea acestui distins urmaş al Sf. Francisc de Assisi şi
devotat slujitor al Bisericii Romano-Catolice, episcopul Ioan Duma, dăm spre tipărire această lucrare
cu aprobarea Superiorilor prin Editura "Serafica" către care a fost îndreptată de la început.

Pr. Ghe. Antal OFMConv.

o Introducere
o Capitolul I - Despre trebuinţa rugăciunii
1. Rugăciunea e de absolută trebuinţă spre a ne mântui
2. Fără rugăciune nu putem să ne împotrivim ispitelor şi să păstrăm poruncile
3. Despre chemarea în ajutor a Sfinţilor
Încheiere
o Capitolul II - Valoarea rugăciunii
1. Însemnătatea rugăciunii şi puterea ei
2. Puterea rugăciunii împotriva ispitelor
3. Dumnezeu e gata totdeauna să ne asculte
4. Să cerem lucruri mari
Încheiere
o Capitolul III - Condiţiile rugăciunii
1. Să ne rugăm pentru noi
2. Să cerem lucruri folositoare mântuirii noastre veşnice
3. Să ne rugăm cu smerenie
4. Să ne rugăm cu încredere
5. Să ne rugăm cu statornicie
Încheiere. Trebuie să ne rugăm fără încetare
INTRODUCERE

În anii din urmă am dat la lumină mai multe cărţi, însă cred că nu am alcătuit o carte mai folositoare
decât aceasta, în care tratez despre rugăciune, fiind aceasta un mijloc trebuincios şi sigur pentru a
dobândi mântuirea. De aceea, dacă ar fi în puterea mea, aş tipări atâtea exemplare din această
cărticică, câţi credincioşi sunt pe pământ, spre a le împărţi fiecăruia, pentru ca oricine să poată
înţelege trebuinţa ce o avem cu toţii de a ne ruga pentru mântuirea noastră [1].

O spun aceasta, pentru că văd pe deoparte această trebuinţă absolută a rugăciunii, de altfel atât de
recomandată în întreaga Sfântă Scriptură şi de toţi Sfinţii Părinţi, iar pe de altă parte văd că creştinii se
sinchisesc foarte puţin în a se folosi de acest mare mijloc al mântuirii lor.

Şi ceea ce ne doare şi mai mult, e că predicatorii şi duhovnicii prea puţin se îngrijesc de a vorbi despre
aceasta ascultătorilor şi penitenţilor lor, iar cărţile spirituale care sunt folosite astăzi, nu vorbesc
îndeajuns despre aceasta. Toţi predicatorii, duhovnicii şi toate cărţile n-ar trebui să recomande alt
lucru cu mai mare insistenţă şi căldură decât rugăciunea. Ce e drept, ei propun sufletelor o sumedenie
de mijloace bune pentru a se păstra în harul lui Dumnezeu, ca: fuga de prilejurile de păcat, primirea
deasă a sfintelor taine, împotrivirea la orice ispită, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, meditarea
adevărurilor veşnice şi alte mijloace, toate, nu tăgăduiesc, foarte folositoare; dar la ce folosesc, zic eu,
predicile, meditaţiile şi celelalte mijloace ce le înşiră părinţii sufleteşti fără de rugăciune, când Domnul
a declarat lămurit că nu vrea să împartă haruri decât aceluia care se roagă?

"Cereţi şi veţi primi". (Ioan 16, 24). Fără rugăciune (după Providenţa ordinară) vor rămâne
nefolositoare toate meditaţiile făcute, toate propunerile luate şi toate făgăduinţele date. Dacă nu ne
rugăm, vom fi întotdeauna orbi la luminile primite de sus şi la toate făgăduinţele făcute de noi; şi
motivul este că spre a face binele, a birui ispitele şi a exercita virtuţile, într-un cuvânt, pentru a păstra
poruncile dumnezeieşti nu ajung luminile ce le-am primit şi propune-rile ce-am făcut, ci avem nevoie şi
de un ajutor deosebit al lui Dumnezeu, pe care El nu îl dă decât celui care se roagă cu statornicie.
Luminile primite, consideraţiile făcute şi bunele propuneri luate ne ajută numai ca la vreme de
primejdie şi de ispită să ştim a ne ruga, şi prin rugăciune să dobândim ajutorul ceresc; dar dacă în acel
moment nu ne rugăm, noi ne vom pierde.

Am voit, scumpe cititor, să declar din capul locului acest sentiment al meu, pentru ca să mulţumeşti lui
Dumnezeu, că prin această cărticică, îţi dă harul să meditezi mai serios asupra însemnătăţii acestui
mare mijloc al rugăciunii, deoarece toţi cei ce se mântuiesc, şi aici vorbim de cei ajunşi la vârsta
priceperii în special, numai prin acest mijloc se mântuiesc. De aceea mulţumeşte lui Dumnezeu fiindcă
e o favoare prea mare ce o face acelora cărora le dă lumină şi har să se roage. Nădăjduiesc că tu,
iubitul meu frate, după ce vei fi citit această mică lucrare, nu vei mai fi nepăsător de azi înainte. Vei
alerga necontenit la Dumnezeu cu rugăciunea când vei fi ispitit să-L necinsteşti. Dacă cumva în trecut
cugetul ţi-a fost împovărat de multe păcate, să ştii că pricina a fost nepăsarea ta întru a te ruga şi de a
cere de la Dumnezeu ajutor împotriva ispitelor ce te năvăleau. Te rog, deci, să citeşti şi reciteşti cu
atenţie cărticica aceasta, nu pentru că e lucrarea mea, dar pentru că e un mijloc puternic ce
Dumnezeu ţi-l pune la îndemână spre binele mântuirii tale veşnice, făcându-te prin aceasta să înţelegi
că vrea să te mântuieşti. După ce o vei fi citit, te rog, să o dai şi altora cu care vei sta de vorbă. Iar
acum să începem în numele Domnului.

Apostolul sf. Pavel scrie astfel în epistola câtre Timotei: "Vă îndemn, aşadar, mai întâi de toate, să se
facă cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii" (I Tim. II. 1). Sf. Toma, tălmăcind acest
verset, spune că rugăciunea însemnă propriu zis înălţarea minţii noastre către Dumnezeu. Cererea
este rugăciunea însăşi, care dacă nu se îndreaptă către lucruri anumite ca în: "Ia aminte,
Dumnezeule, şi vino în ajutorul meu" se cheamă suplică. Mijlocirea e o pioasă stăruinţă adresată lui
Dumnezeu, pentru a dobândi harul ce-l dorim, precum când zicem: "Prin crucea şi patima Ta,
izbăveşte-ne Doamne". Iar mulţumirea e o rugăciune prin care aducem recunoştinţă pentru
binefacerile primite şi ne merităm alte binefaceri mai mari. Rugăciunea, într-un înţeles strict, spune
sfântul Doctor, înseamnă o alergare la Dumnezeu, dar luată într-un înţeles mai larg, cuprinde toate
celelalte părţi amintite mai sus, adică cererea, mijlocirea şi mulţumirea. În acest înţeles o vom lua şi
noi, numind-o de acum înainte cu numele de rugăciune.

Pentru a îndrăgi cât mai mult acest mijloc al mântuirii noastre, adică rugăciunea, vom vedea cât este
de trebuincioasă ea şi câtă valoare are în a ne dobândi toate harurile ce le dorim de la Dumnezeu,
dacă ştim să le cerem cum se cuvine. Prin urmare vom vorbi mai întâi despre valoarea şi trebuinţa
rugăciunii şi pe urmă despre condiţiile ei, pentru ca să fie primită de Dumnezeu.

[1] În introducerea operei "Pregătire la moarte", Sf. Alfons prevestea apropiata publicare a acestei
cărticele: "Puterea cea mare a rugăciunii", spunând că "opera acesta, deşi e mică şi ieftină, totuşi îl
costă multă muncă şi o socoate de mult folos pentru orice soi de persoane; ba chiar îndrăznesc să zic,
scrie el, că între toate cărţile spirituale, nu există alta mai folositoare şi mai trebuincioasă ca aceasta
despre rugăciune, întrucât ne dobândeşte mântuirea veşnică". Din aceste cuvinte se poate vedea
însemnătatea pe care Sfântul Doctor o dădea acestei cărticele.
CAPITOLUL I

DESPRE TREBUINŢA RUGĂCIUNII

1. Rugăciunea e absolut trebuincioasă spre a ne mântui

Încă din veacul al V-lea pelagianii răspândiseră greşeala că rugăciunea nu este trebuincioasă pentru
dobândirea mântuirii. Capul acestor eretici, Pelagiu, învăţa că omul se osândeşte numai atunci când
nu şi-ar da silinţa să cunoască adevărurile ce trebuie să le ştim într-un chip deosebit. Însă curios lucru,
zicea sf. Augustin, Pelagiu voia să vorbească despre orice lucru, numai despre rugăciune nu, care de
altfel e singurul mijloc pentru a dobândi Ştiinţa sfinţilor, după cum a lăsat scris şi sf. Iacob Apostolul:
"Dacă cineva dintre voi are trebuinţă de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă la toţi cu
îmbelşugare şi nu ceartă; şi i se va da lui" (Iac I, 5). Sunt prea vădite textele Scripturii care ne fac să
vedem trebuinţa ce-o avem de a ne ruga: "Se cade a se ruga pururea şi a nu înceta" (Lc. 18, 1).
"Vegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Mt. 26, 41). "Cereţi şi vi se va da" (Mt. 7, 7). Cuvintele
de mai sus: "trebuie", "cereţi", "rugaţi-vă", după cum le tălmăcesc teologii, înseamnă o poruncă.

Învăţatul Leonard Leuius scrie: "nu se poate tăgădui fără a greşi în ale credinţei că cei ajunşi la vârsta
priceperii au numaidecât nevoie de rugăciune pentru a se mântui. Clar apărând din Scripturi că
rugăciunea e singurul mijloc de a dobândi ajutoarele necesare mântuirii noastre. Motivul e uşor de
înţeles. Fără ajutorul harului, noi nu putem face nici un bine: "Fără de mine nu puteţi face nimic" (Ioan
15, 5). Asupra acestor cuvinte sf. Augustin notează că Isus Cristos n-a spus: "Nu puteţi sfârşi nimic, ci
nimic nu puteţi face". Pentru a ne da de înţeles că noi fără ajutorul harului, nici nu putem începe
săvârşirea unui lucru bun. Ba mai mult, Apostolul scrie: "De la noi nici nu putem avea dorinţă de a face
binele" (II Cor. 3, 5). Dacă prin urmare nu putem nici să ne gândim la ceva bine, cu atât mai puţin îl
putem dori. Acelaşi lucru ni-l învaţă în atâtea alte locuri Scriptura: "Acelaşi Dumnezeu este care
lucrează toate în toţi" (I Cor. 12, 6).

"Vă voi face să umblaţi în poruncile mele, să păstraţi legile mele şi să le împliniţi" (Ezech. 36, 27). Aşa
cum scrie sf. Leon I: "Noi nu facem nici un alt bine afară de acela pe care Dumnezeu ne ajută să-l
facem cu harul Său". Din care motiv Conciliul Tridentin în Sesiunea 6, com. 3 a hotărât următoarele:
"Dacă cineva va zice, că fără vreun imbold şi ajutor primit de la Sfântul Duh, omul poate să creadă, să
nădăjduiască, să iubească, şi să se pocăiască cum trebuie, pentru a dobândi harul iertării păcatelor,
să fie afurisit".

Autorul "Operei nedesăvârşite", vorbind despre animale, zice că Dumnezeu pe unele le-a înzestrat cu
iuţeală la alergat, pe altele cu gheare, pe altele cu pene, pentru ca astfel să-şi poată apăra şi păstra
fiinţa lor; dar pe om l-a plăsmuit într-o astfel de stare, ca numai Dumnezeu singur să fie ajutorul lui.
Omul de la sine e cu totul în neputinţă de a-şi procura mântuirea. Dumnezeu a voit ca tot ce are omul
ori poate avea, să primească numai din ajutorul harului Lui. Dar acest ajutor al harului Dumnezeu pe
cale obişnuită nu-l dă decât celui care se roagă, după renumita sentinţă a lui Ghenadie: "Credem că
nimeni n-ajunge la mântuire, dacă Dumnezeu nu-l cheamă; apoi nici un chemat nu capătă mântuirea
dacă Dumnezeu nu-l ajută; şi în sfârşit, nimeni nu merită ajutor decât prin mijlocul rugăciunii". Dat fiind
pe deoparte că fără ajutorul harului nu putem face nimic, iar pe de altă parte, că acest ajutor de obicei
Dumnezeu nu-l dă decât acelui ce se roagă, cine nu vede că rugăciunea ne este de absolută trebuinţă
pentru mântuire?

E adevărat că cele dintâi haruri, care ne vin fără conlucrarea noastră, precum sunt chemarea la
credinţă sau la pocăinţă, Dumnezeu le împarte şi celor care nu se roagă; cu toate acestea, celelalte
haruri, şi mai cu seamă darul statorniciei, nu se dau decât acelora care se roagă". (Sf. Augustin).

De aceea teologii îndeosebi cu sf. Vasile, sf. Ioan Gură de aur şi Clement din Alexandria învaţă că
rugăciunea pentru cei ajunşi la vârsta priceperii e trebuincioasă, nu numai ca o trebuinţă de poruncă,
ci ca mijloc neapărat; ceea ce înseamnă că pe calea obişnuită a Proniei dumnezeieşti e cu neputinţă
să se mântuiască creştinul care nu cere stăruitor de la Dumnezeu harurile de trebuinţă pentru
mântuire. Acelaşi lucru îl învaţă sf. Toma, zicând: "După botez, omul trebuie să se roage neîncetat, ca
să poată intra în cer, căci deşi prin botez se iartă păcatele, cu toate acestea rămâne aplecarea la
păcat, care ne este împotrivă, apoi mai e lumea şi diavolul, duşmanii noştri din afară". Pricina aşadar
care ne asigură de trebuinţa rugăciunii, iat-o pe scurt spusă de acelaşi sf. Toma: "Pentru a ne mântui
noi trebuie să luptăm şi să biruim", "Că nici cel ce se luptă în arenă nu câştigă cununa dacă nu s-a
luptat după lege" (II Tim. 2.5). Pe de altă parte fără ajutorul dumnezeiesc nu putem ţine piept puterilor
atâtor duşmani ai noştri: însă acest ajutor dumnezeiesc numai prin rugăciune îl putem dobândi, prin
urmare fără rugăciune nu ne putem mântui.

Iar că rugăciunea este singurul mijloc obişnuit pentru a primi darurile cereşti ne-o învaţă în mod
deosebit acelaşi sfânt Doctor într-un alt loc, zicând: "Domnul vrea să ne dea toate harurile ce din vecie
a hotărât să ni le dea, numai pe calea rugăciunii". Acelaşi lucru l-a scris şi sf. Gregoriu: "Oamenii,
rugându-se, se învrednicesc a primi ceea ce Dumnezeu mai înainte de toate veacurile a hotărât să le
dea". Nu e de trebuinţă rugăciunea, zice sf. Toma, pentru ca Dumnezeu să ne cunoască nevoile
noastre, dar pentru ca noi să înţelegem că avem nevoie de ajutorul Lui, spre a dobândi cele
trebuincioase pentru mântuire, şi prin aceasta să-L recunoaştem de singurul dătător al tuturor
lucrurilor. Precum Dumnezeu a hotărât ca noi să putem avea pâinea numai dacă semănăm grâul, să
avem vinul numai plantând viţa de vie, tot aşa El a voit să primim harurile trebuincioase pentru
mântuire numai prin mijlocul rugăciunii, zicând: "Cereţi, şi veţi primi; căutaţi şi veţi afla" (Mt. 7. 7).

Noi, într-un cuvânt, nu suntem decât nişte sărmani cerşetori care atâta avem cât ne dă Dumnezeu de
pomană. "Eu de la mine sunt cerşetor şi sărac" (Ps. 39. 17). Dumnezeu, zice sf. Augustin, bucuros
doreşte şi vrea să ne împartă harurile sale, dar nu vrea să le împartă decât aceluia care le cere.
Precum apa e trebuincioasă plantelor, ca să vieţuiască şi să nu se usuce, tot aşa, zice sf. Ioan Gură
de Aur, ne este trebuincioasă nouă rugăciunea pentru a ne mântui. În alt loc, acelaşi Sfânt spune că:
"Precum trupul fără de suflet nu poate trăi, asemenea şi sufletul fără de rugăciune e mort şi
răspândeşte miros urât, pentru că cine încetează a se ruga lui Dumnezeu, îndată începe să
răspândească mirosul urât al păcatului". Se mai cheamă rugăciunea hrana sufletului, pentru că "fără
rugăciune sufletul nu poate să vieţuiască".

Toate aceste asemănări ce le aduc aceşti sfinţi Părinţi, ne arată trebuinţa absolută a rugăciunii pentru
a dobândi mântuirea cea veşnică.

2. Fără rugăciune nu putem să ne împotrivim ispitelor şi să păstrăm poruncile

Rugăciunea este arma cea mai trebuincioasă pentru a ne apăra de duşmani. Cine nu se foloseşte de
dânsa, zice sf. Toma, e pierdut. Şi aduce cazul lui Adam, care a păcătuit pentru că nu s-a rugat în
clipa ispitei. Aşa au păţit, scrie sf. Gelaziu, şi îngerii cei răi, căci deşi au avut harul, fără rugăciune n-au
putut rămâne credincioşi. Sf. Carol Boromeu într-o scrisoare pastorală spune că între toate mijloacele
pe care Isus Cristos le-a recomandat în Evanghelia Sa, în locul cel dintâi a pus rugăciunea, vrând prin
aceasta ca Biserica să se deosebească de celelalte secte, dorind chiar ca ea să se cheme în chip
deosebit casă de rugăciune: "Casa mea, casă de rugăciune este" (Mt. 21, 13). Scrisoarea se încheie
astfel: rugăciunea e începutul, înaintarea şi desăvârşirea tuturor virtuţilor". Astfel că în bezna şi
primejdiile în care ne aflăm (zicea regele Iosafat) nu avem în cine să ne punem nădejdea noastră,
decât în ridicarea ochilor spre Dumnezeu, cerând prin rugăciuni de la milostivirea Sa să fim mântuiţi.
Aşa făcea David, care nu afla alt mijloc de a scăpa de duşmani decât rugându-se necontenit Domnului
ca să-l mântuiască de cursele lor: "Ochii mei sunt totdeauna întorşi către Domnul, căci el va scoate
din laţuri picioarele mele" (Ps. 24, 15). Îndreaptă-ţi către mine privirea Ta şi miluieşte-mă, pentru că
sunt singur şi sărac" (Ps. 24, 16). "Strigat-am către Tine, dă-mi putere să păzesc poruncile Tale" (Ps.
118. 146).

"Doamne, întoarce spre mine ochii Tăi, fie-Ţi milă de mine şi mântuieşte-mă; că eu nu pot nimic şi
afară de Tine, n-am pe nimeni să mă ajute".

Şi de fapt cum am putea noi să ne împotrivim atacurilor duşmanilor noştri şi să păzim poruncile
dumnezeieşti, mai cu seamă după păcatul lui Adam, care ne-a făcut atât de slabi şi bolnavi, dacă n-
am avea mijlocul rugăciunii, prin care putem câştiga de la Domnul lumină şi putere îndeajuns pentru a
le păstra? A fost într-adevăr un blestem ceea ce a spus Luther, că adică după păcatul lui Adam e cu
neputinţă ca omul să mai păzească legea lui Dumnezeu.

E adevărat, zice sf. Augustin, că omul din pricina slăbiciunii sale nu poate îndeplini unele porunci cu
puterile ce le are şi cu harul obişnuit, adică comun tuturor, dar poate foarte bine prin rugăciune să
dobândească un ajutor mai mare pentru a le păstra: "Dumnezeu nu cere nimic cu neputinţă, ci prin
poruncile Sale te îndeamnă să faci ce poţi, şi El te ajută ca să poţi". E renumit textul acesta al sfântului
Augustin, care apoi a fost luat şi făcut dogmă de credinţă de către Conciliul Tridentin: "Prin rugăciune
deci dobândim leacul slăbiciunii noastre, pentru că rugându-ne noi, Dumnezeu ne dă putere să
săvârşim ceea ce de la noi nu putem. Nu putem crede, urmează sf. Augustin, că Dumnezeu a voit să
ne oblige la păstrarea legii, şi apoi să ne fi dat o lege cu neputinţă de păstrat. Dumnezeu ştie că
suntem neputincioşi în a păzi toate poruncile Sale, de aceea ne înştiinţează să facem lucrurile grele cu
un ajutor mai mare ce-l putem căpăta prin mijlocul rugăciunii. Dar, va zice cineva, de ce ne-a poruncit
Dumnezeu lucruri peste puterile noastre?

Acestuia îi răspunde Sfântul: "Pentru ca noi să ne îndeletnicim a dobândi prin rugăciune ajutor spre a
săvârşi ceea ce n-am putea face numai cu puterile noastre". Şi într-un alt loc: "Legea ne-a fost dată
pentru ca noi să avem harul; iar harul ne-a fost dat pentru ca să putem îndeplini legea. Legea nu se
poate păstra fără de har, şi Dumnezeu a dat legea pentru ca noi necontenit să ne rugăm Lui, ca să ne
dea harul s-o putem păstra". Iar în alt loc zice: "Legea e bună pentru cine se foloseşte de ea în mod
corect. Ce înseamnă aceasta? Şi răspunde: "Înseamnă a recunoaşte prin mijlocul legii slăbiciunea
proprie şi a cere ajutorul dumnezeiesc pentru a dobândi mântuirea". Aşadar, după sf. Augustin, noi
trebuie să ne slujim de lege. Dar cu ce scop? Pentru a cunoaşte prin lege neputinţa noastră de a o
păstra, şi astfel să cerem prin rugăciune ajutorul dumnezeiesc, ca să vindece slăbiciunea noastră.

Sfântul Bernard scrie acelaşi lucru, zicând: "Cine suntem noi şi de unde e tăria noastră cu care putem
să ne împotrivim la atâtea ispite? Dumnezeu a voit să vedem această slăbiciune a noastră şi neavând
încotro, să alergăm cu toată smerenia la mila Sa. Cunoaşte Dumnezeu cât de folositoare e pentru noi
de a ne ruga, spre a ne păstra smeriţi, şi de aceea permite să fim atacaţi de duşmani aproape de
neînvins, pentru ca noi prin rugăciune să ne străduim a căpăta de la mila Sa ajutorul de a ne împotrivi
lor.

Într-un chip deosebit să luăm seama că nimeni nu se poate împotrivi ispitelor necurate ale trupului
dacă nu se roagă lui Dumnezeu când e ispitit.

Acest duşman e atât de straşnic, că în timpul luptei ne orbeşte aproape cu totul. Ne face să uităm
meditaţiile şi propunerile bune ce le-am făcut, să nu luăm în seamă adevărurile credinţei şi să pierdem
de tot frica pedepselor lui Dumnezeu; pentru că el se întovărăşeşte cu pornirile pătimaşe, care cu
mare putere ne împing spre plăcerile trupeşti. Cine atunci nu aleargă la Dumnezeu e pierdut. Singura
apărare împotriva acestei ispite e rugăciunea, spune Sf. Grigore Nisenul: "Rugăciunea este apărarea
curăţiei". Şi a spus-o mai înainte Solomon: "Îndată ce am cunoscut că nu puteam fi curat fără de
ajutorul lui Dumnezeu, m-am apropiat de Domnul şi l-am rugat". Curăţia e o virtute pe care n-avem
tăria de a o păstra dacă Dumnezeu nu ne-o dă. Şi Dumnezeu nu dă această tărie decât cui i-o cere.
Dar cine o cere desigur o va căpăta. Într-un cuvânt, zice acelaşi sf. Doctor, nu va şti niciodată să
trăiască bine cel ce nu ştie să se roage bine. Şi dimpotrivă, zice sf. Francisc de Assisi, fără rugăciune
nu se poate aştepta nici o faptă bună de la un suflet. Pe nedrept deci se dezvinovăţesc acei păcătoşi
care spun că n-au tărie ca să se împotrivească ispitelor. Dar dacă voi, îi dojeneşte sf. Iacob, nu aveţi
această tărie, pentru ce nu o cereţi? (Iac. 4. 2.). Fără îndoială, noi suntem prea slabi pentru a ne putea
împotrivi atacurilor duşmanilor noştri, dar e încă lucru sigur că Dumnezeu e credincios, cum spune
Apostolul, şi nu lasă ca noi să fim ispitiţi peste puterile noastre. " Dar credincios este Dumnezeu, care
nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispite, vă va da şi drum de scăpare,
pentru ca să puteţi îndura" (I Cor. 10, 13). Tălmăceşte Primasiu: Cu ajutorul harului va face astfel ca
să puteţi învinge ispita. Noi suntem slabi, dar Dumnezeu e tare; când noi îi cerem ajutor, atunci El ne
face părtaşi de tăria Sa şi vom putea orice, după cum pe drept ne făgăduia acelaşi Apostol zicând:
"Toate le pot întru Acela care mă întăreşte pe mine." (Filip. 4, 13).

"Nu are dezvinovăţire, zice sf. Ioan Gură de Aur, cine cade pentru că lasă la o parte rugăciunea,
deoarece dacă se ruga n-ar fi fost biruit de ispită".

3. Despre chemarea în ajutor a sfinţilor. E oare folositor a recurge la mijlocirea sfinţilor?

Că este lucru învoit şi folositor a chema în ajutor pe sfinţi ca pe nişte mijlocitori pentru a ne obţine, prin
vredni-ciile lui Isus Cristos, ceea ce noi prin nevredniciile noastre nu putem dobândi, aceasta e
învăţătura de credinţă a Bisericii declarată de Conciliul Tridentin. Nelegiuitul Calvin osândea această
chemare în ajutor a sfinţilor, dar pe nedrept. E ştiut că e învoit şi de folos a chema în ajutor chiar pe
cei drepţi care trăiesc, rugându-i să ne ajute cu rugăciunile lor, precum făcea prorocul Baruch: "Şi
pentru noi încă rugaţi-vă Dumnezeului nostru" (Bar. 1, 13); şi sf. Paul: "Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi"
(Tesal. 1, 25). Dumnezeu însuşi a vrut ca prietenii lui Iob să se recomande rugăciunilor lui, pentru ca
prin vredniciile lui Iob, Dumnezeu să fie îngăduitor: "Mergeţi de aflaţi pe Iob, sluga mea, şi Iob va face
rugăciuni pentru voi şi pentru meritul lui nu vă va fi spre păcat neştiinţa voastră" (Iob 42, 8).

Dacă prin urmare e lucru învoit a se recomanda celor vii, de ce nu va fi învoit a se recomanda sfinţilor,
care în cer mai de aproape se bucură de Dumnezeu? Aceasta nu înseamnă să micşorezi cinstea
datorată lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, înseamnă a o mări, precum se face cinstind pe rege nu numai în
persoana proprie, ci şi în persoana slugilor sale. De aceea, zice sf. Toma, e bine a recurge la mai
mulţi sfinţi pentru că adesea prin rugăciunile mai multora, se dobândeşte ce nu poate căpăta
rugăciunea unuia singur. Iar dacă apoi ar zice cineva: dar de ce să mai alergi la sfinţi când ei şi fără
asta se roagă pentru cei vrednici? Răspunde acelaşi sfânt Doctor că se poate ca cineva să nu fie
vrednic, şi atunci el se face vrednic prin faptul că aleargă cu evlavie la sfinţi.

E bine să alergăm la sufletele din Purgator?

E lucru încă discutat, dacă e de folos ori ba a se recomanda sufletelor din Purgator. Unii, sprijinindu-se
pe autoritatea Sfântului Toma, spun că sufletele din Purgator nu se pot ruga pentru noi, deoarece
acele suflete, aflându-se în suferinţă, sunt într-o stare mai de jos decât noi, şi nu sunt acolo pentru a
se ruga ci pentru ca alţii să se roage pentru ei. Însă mulţi alţi Învăţaţi ai Bisericii ca: Bellarmin, Silviu,
Card. Gotti şi alţii, socotesc că ne putem adresa prin rugăciuni celor din Purgator şi chiar putem crede
că Dumnezeu le descoperă lor rugăciunile noastre, pentru ca şi acele sfinte suflete să se roage pentru
noi şi astfel între noi şi ele să se păstreze această frumoasă legătură de dragoste, adică noi să ne
rugăm pentru dânsele şi ele pentru noi.

Şi nu este împotriva acestei învăţături nici ceea ce spunea Sfântul Toma, că sufletele din focul
curăţitor nu sunt acolo pentru a se ruga. Deoarece e adevărat că acele suflete, fiind trecute din viaţa
aceasta, au fost judecate şi trimise să sufere focul curăţitor, şi de aceea - fiindcă după moarte nimeni
nu mai poate face nimic pentru sine - nici ele nu se pot ruga pentru ele. Aceasta însă nu împiedică ca
ele să se poată ruga pentru noi. Ele sunt doar suflete sfinte şi iubite de Dumnezeu.

Oare dacă tatăl îşi iubeşte mult pe fiul său, însă este silit să-l pună pentru un timp oarecare într-o
închisoare pentru că a făcut o greşeală - fiul acela neputându-se ruga pentru sine, nu se poate el
totuşi ruga pentru alţii? Pentru iubirea ce bine ştie, că tatăl său i-o poartă, nu poate el nădăjdui să
dobândească un bine pentru alţii? Desigur că da.

Ei bine, la fel e şi cu sufletele din Purgator. Ele fiind suflete iubite de Dumnezeu şi întărite în har, nu
poate fi nimic care să le împiedice de a se ruga pentru noi.

Biserica nu obişnuieşte să alerge la mijlocirea lor, pentru că îndeobşte ele nu cunosc rugăciunile
noastre. Dar totuşi teologii ne învaţă, că putem crede, că Domnul le descoperă rugăciunile noastre, şi
atunci ele, fiindcă sunt pline de dragoste, se roagă sigur pentru noi. Sfânta Caterina de Bologna, când
dorea vreun har, alerga la sufletele din Purgator şi îndată era ascultată; ba încă a mărturisit că multe
haruri ce nu le căpăta prin mijlocirea sfinţilor, le câştiga apoi prin mijlocirea sufletelor din Purgator.

Despre datoria de a ne ruga pentru sufletele din Purgator

Dar aici să-mi fie învoit a face o abatere în folosul acestor suflete sfinte.

Dacă voim ca ele să vină în ajutorul rugăciunilor noastre, e bine ca şi noi să căutăm a le veni în ajutor
cu rugăciunile şi faptele noastre bune. Zic că e bine, dar trebuie să mai adaug că e şi una din datoriile
noastre de creştini, pentru că dragostea cere ca noi să ajutăm pe aproapele nostru când acesta este
în strâmtorare şi când noi putem să-l ajutăm fără mare greutate. {i e sigur că aproapele nostru sunt şi
sufletele din Purgator, care deşi nu mai sunt în viaţa aceasta, totuşi se bucură de împărtăşirea sfinţilor.
În privinţa aceasta Sfântul Toma vorbeşte lămurit, zicând că dragostea pe care o păstrăm către cei
morţi în harul Domnului e o continuare a dragostei pe care trebuie s-o avem faţă de aproapele nostru
care mai trăieşte. De aceea noi trebuie să ajutăm după putinţă pe acele suflete ca pe semenii noştri;
ba încă trebuie să le ajutăm mai mult, deoarece ele au mai multă nevoie de cât cei vii.

Şi care e nevoia acestor suflete sfinte închise în Purgator? Sigur este că suferinţele lor sunt nespus de
mari: "Focul care le chinue, zice Sfântul Augustin, e mai dureros decât orice pedeapsă ce o poate
îndura omul pe acest pământ".

Ba Sf. Toma susţine că e acelaşi foc care arde în Iad. Aceasta cât priveşte pedeapsa simţului; dar
mult mai mare e pedeapsa daunei, adică pedeapsa de a nu vedea faţa lui Dumnezeu. Aceasta
pricinueşte multe suferinţe sufletelor sfinte din Purgator, deoarece ele simţindu-se necontenit atrase
de focul iubirii şi mânate să se unească cu singurul lor Bine, şi apoi văzându-se împiedicate de
greşelile lor, suferă atât de mult, încât de ar putea să moară, ar muri în fiecare clipă.

Sf. Ioan Gură de Aur spune şi el că pedeapsa de a nu vedea pe Dumnezeu, chinue pe cei din
Purgator mult mai mult decât pedeapsa simţului. Ele ar voi mai bine să sufere toate suferinţele şi
durerile ce se pot închipui, numai să nu fie lipsite o singură clipă de unirea atât de dorită cu Domnul
lor.

Dionisie Cartusianul istoriseşte că un om înviat din morţi prin mijlocirea sfântului Ieronim, spuse
Sfântului Ciril din Ierusalim că toate chinurile din viaţa aceasta sunt o uşurare şi o desfătare faţă de
cea mai mică suferinţă din Purgator. Şi adăugă apoi că dacă un om de pe pământ ar încerca cât de
puţin cum sunt acele pedepse, ar dori mai degrabă să îndure toate pedepsele ce le vor îndura toţi
oamenii pe acest pământ până la judecata din urmă, decât să sufere cea mai mică pedeapsă a
Purgatorului numai pentru o singură zi. Chinurile din Purgator sunt tot aşa de straşnice ca şi cele din
iad, cu deosebirea că nu sunt veşnice (Sf. Ciril).

Pedepsele din Purgator sunt aşadar foarte mari, şi sufletele ce cad acolo nici nu se pot ajuta pe sine,
căci precum spune Iob: "ele sunt înlănţuite şi înnodate cu lanţurile durerii" (Iob 36, 8). Ele sunt
destinate să ajungă în cer, dar nu-l vor putea lua în stăpânire, până nu-şi vor sfârşi timpul curăţirii,
deoarece prin rugile lor nu se pot ajuta (cel puţin pe deplin, de voim să dăm crezare acelor Părinţi care
susţin că sufletele din Purgator ar putea dobândi vreo uşurare şi prin rugăciunile lor). Un călugăr
cistercin al cărui suflet era în Purgator s-a plâns astfel sacristanului mănăstirii sale: "Ajutaţi-mă, vă rog,
cu rugile voastre, căci eu cu puterile mele nu pot dobândi nimic".

În faţa acestui fapt, fiind sigur şi de credinţă, că noi putem prin ajutorul nostru şi mai ales prin rugăciuni
deosebite sau orânduite de Biserică să uşurăm suferinţele celor din Purgator, nu ştiu dacă ar putea fi
fără vină acela care nu se străduieşte să le ajute, dacă nu cu altceva, cel puţin prin rugăciuni. Şi de nu
ne mişcă datoria ce o avem de a le ajuta, să ne mişte cel puţin plăcerea ce o facem lui Isus Cristos,
care se bucură nespus de mult când vede că noi ne îngrijim ca aceste sfinte mirese ale Sale să
ajungă cât mai curând cu El în Rai. În sfârşit, să ne mişte comoara de merite ce ne-o câştigăm dacă
vom avea această dragoste faţă de ele, căci la rândul lor şi ele sunt foarte recunoscătoare, şi din cer
unde se vor ridica prin rugăciunile noastre se vor ruga desigur şi pentru noi.

Şi dacă Dumnezeu făgăduieşte milă aceluia care are milă de aproapele său: "Fericiţi cei milostivi, căci
aceia se vor milui" (Mt. 5, 7), cu multă dreptate poate nădăjdui bine de mântuirea sa şi acela care se
îngrijeşte de aceste suflete sfinte, mult iubite de Dumnezeu. Ionatan, după ce mântui pe evrei de
duşmani, fu osândit la moarte de Saul, tatăl său, pentru că gustase puţină miere fără învoirea lui. Însă
poporul mergând în faţa regelui, îi zise: "Aşadar va trebui să moară Ionatan, care a mântuit pe
Israel?". Şi Saul iartă pe fiul său. Asta să fie nădejdea noastră, dacă am scăpat prin rugăciunile
noastre un suflet din Purgator, el va zice lui Dumnezeu: "Doamne, nu îngădui să se piardă acela care
m-a scăpat de pedeapsă". Şi dacă Saul a iertat pe Ionatan la cererea poporului, nici Dumnezeu nu va
tăgădui mântuirea veşnică acelui credincios pentru care mijloceşte un suflet iubit de El. Mai mult, Sf.
Augustin zice că aceia care au ajutat mai multe suflete din Purgator, la rândul lor când se vor afla în
Purgator, Dumnezeu va face ca şi ei să fie ajutaţi cât mai mult de cei rămaşi în viaţa aceasta.

E bine de ştiut că este de mare folos pentru sufletele din Purgator a asculta Sf. Liturghie pentru ele,
recomandându-le lui Dumnezeu prin meritele patimilor lui Isus Cristos, spunând astfel: Părinte
Veşnice, îţi aduc această jertfă a Trupului şi Sângelui Domnului nostru Isus Cristos, cu toate chinurile
ce le-a îndurat în viaţa Sa şi la moarte, şi prin meritele Patimii Sale îţi încredinţez sufletele din
Purgator mai ales pe.... Şi facem o faptă de mare dragoste dacă în acelaşi timp ne rugăm şi pentru cei
care trag de moarte.

Chemarea în ajutor a sfinţilor e trebuincioasă.

Ceea ce s-a spus mai înainte privitor la sufletele din Purgator, dacă se pot ori nu se pot ruga pentru
noi, şi dacă e bun la ceva să ne încredinţăm rugilor lor, aceasta desigur nu atinge deloc cinstea
sfinţilor, deoarece nimeni nu se îndoieşte că este lucru de mare folos a alerga la mijlocirea sfinţilor
recunoscuţi ca atare de Sf. Biserică. Aceasta e o învăţătură de credinţă pe care dacă n-am crede-o,
spune Sf. Bonaventura împreună cu Sf. Bellarmin şi alţii, n-am putea fi scutiţi de păcat şi chiar de
erezie, căci Sfântul Părinte Papa când ridică la cinstea altarelor pe un sfânt, e condus de harul
negreşelnic al Duhului Sfânt.

Să ne reîntoarcem însă la îndoiala pe care am pus-o mai înainte, dacă suntem datori să alergăm la
mijlocirea sfinţilor. Eu nu vreau să hotărăsc nimic în acest punct, dar voi expune învăţătura Sfântului
Toma. În mai multe locuri acest sfânt şi mai ales în cartea Sentinţelor, ţine ca sigură învăţătura că
trebuie să ne rugăm, deoarece nu putem dobândi de la Dumnezeu harurile trebuincioase pentru
mântuire dacă nu le cerem prin rugăciune.

În alt loc, dar în aceeaşi carte se întreabă chiar dacă suntem datori să ne rugăm sfinţilor, ca ei să
mijlocească pentru noi. Şi răspunde astfel: "Dumnezeu a orânduit ca să ne dobândim mântuirea prin
mijlocirea sfinţilor, împărţin- du-ne prin ei toate binefacerile Sale şi harurile trebuincioase pentru
mântuire". Prin urmare suntem datori să recurgem la sfinţi, deoarece mântuirea o primim prin ei.

Acelora care spuneau că e de prisos a mai alerga la sfinţi, fiind Dumnezeu nesfârşit mai milostiv de
cât ei, Sf. Toma le răspundea că Dumnezeu a voit să fie aşa nu pentru că milostivirea Sa nu ar fi putut
face acest lucru, dar fiindcă n-a voit să calce orânduirea Sa de a lucra prin mijlocul altora.

Şi potrivit autorităţii Sf. Toma, unii autori împreună cu Silviu scriu că deşi trebuie să ne rugăm lui
Dumnezeu ca singurul autor şi împărţitor al harului, totuşi suntem datori să alergăm la mijlocirea
sfinţilor spre a respecta orânduirea Celui de Sus, ca cei mai mici să se mântuiască prin ajutorul celor
mai mari decât noi.

Despre mijlocirea Sfintei Fecioare Maria

Dacă acestea se spun despre sfinţi, desigur mult mai mult vom spune despre mijlocirea Maicii
Domnului, a cărei cereri la Dumnezeu valorează mai mult decât ale tuturor sfinţilor din Cer. Sfântul
Toma spune că sfinţii pot mântui pe alţii potrivit meritului cu care au câştigat harul, însă Isus Cristos şi
Mama Sa au meritat aşa de multe haruri, încât pot mântui omenirea întreagă. Şi Sf. Bernard, vorbind
despre Sfânta Fecioară Maria, exclamă: "O, Mama mântuirii noastre, prin Tine avem drum liber la
Isus, pentru ca prin Tine să ne primească Acela care prin Tine s-a dăruit nouă". Ceea ce înseamnă că
precum noi nu cerem nimic de la Tatăl Ceresc decât prin mijlocirea Fiului, mijlocitorul dreptăţii, la fel
nu putem intra la Isus decât prin Sfânta Sa Mamă, mijlocitoarea harului, care ne dobândeşte binele pe
care Isus Cristos l-a câştigat pentru noi.

Şi ca o urmare a acestora, Sfânta Fecioară Maria a primit două comori de haruri. Întâia este
Întruparea Cuvântului Veşnic făcut Om în sânul său preacurat. Şi a doua comoară e mulţimea
harurilor pe care le dobândim de la Dumnezeu prin mijlocul rugilor ei.

Isus, adaugă acelaşi Sfânt, a dat Sfintei Fecioare Maria tot binele, încât dacă în noi mai este puţină
nădejde, har şi mântuire, toate le avem de la Aceea, "care se coboară din deşert încărcată de
bunătăţi. Ea este grădina desfătărilor, de unde se răspândesc parfumurile şi darurile cereşti".

Deci tot binele pe care îl avem de la Dumnezeu, îl primim prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria. Şi
oare de ce? Pentru că aşa a voit Dumnezeu, răspunde Sfântul Bernard. Dar pricina deosebită ne-o
spune Sfântul Augustin, care a lăsat scris că Maria pe drept se numeşte Mamă deoarece Ea a
conlucrat cu dragostea Sa ca să ne naştem la viaţa harului ca mădulare ale lui Isus Cristos.

Şi precum Maria a conlucrat cu dragostea Sa la naşterea noastră duhovnicească, tot aşa vrea
Dumnezeu ca Ea să ne ajute să putem câştiga în lumea aceasta viaţa harului, iar dincolo viaţa cea
fericită.

De aceea Sfânta Biserică ne învaţă să o numim şi să o salutăm: "Viaţa, dulceaţa şi nădejdea noastră".
Şi Sfântul Bernard ne îndeamnă să alergăm întotdeauna la Maica Domnului, pentru că cererile sale
sunt cu siguranţă ascultate de Fiul Său: "Aleargă la Maria, îţi zic, fără îndoială Fiul va asculta pe
Mama Sa", adăugând: "Fiilor, aceasta este scara păcătoşilor, încrederea mea cea mai mare, sprijinul
nădejdii mele". Sfântul o numeşte pe Maria "scară", căci precum pe o scară nu te sui pe treapta a treia
până ce mai întâi n-ai suit pe întâia şi a doua, tot astfel nu se ajunge la Dumnezeu decât prin Isus
Cristos, şi la Isus Cristos prin Maria. O cheamă apoi "cea mai mare încredere a sa" şi "sprijinul
nădejdii sale", pentru că Dumnezeu vrea ca toate harurile ce ni le împarte să treacă prin mâinile
Mariei. În sfârşit, încheie spunând că toate darurile dorite de noi trebuie să le cerem prin mijlocirea
Mariei, pentru că Ea obţine tot ce doreşte, şi rugile Sale nu sunt respinse niciodată. Aşa se exprimă şi
mulţi alţi Sfinţi. Sfântul Efrem exclamă: "O, Fecioară Preacurată, noi nu avem altă încredere decât
aceea care ne-o insufli Tu". Iar Sfântul Ildefons: "Toate bunătăţile ce le-a hotărât Majestatea
Dumnezeiască să le împartă, le-a încredinţat în mâinile Tale. Deoarece Ţie îţi sunt date comorile şi
harurile". În sfârşit, Sfântul Bonaventura are frumoasele cuvinte: "Sălăşluind în sânul Sfintei Fecioare
toată natura dumnezeiască, îndrăznesc să zic că această Fecioară din al cărei trup ca dintr-un ocean
al dumnezeirii, izvorăsc toate apele harului, a devenit oarecum stăpâna tuturor harurilor". Şi la fel
vorbeşte Sfântul German, Antonin, Sfântul Bernardin de Siena şi alţii.

La aceştia se adaugă şi mulţimea de teologi, care întemeindu-se pe autoritatea sfinţilor, susţin că

toate harurile le primim numai prin mijlocul Sfintei Fecioare Maria; Asra au susţinut: Vega, Mendoza,
Segneri, Poire, Grasset, etc. Natale Alexandru a scris chiar că: "Dumnezeu voieşte ca să aşteptăm
binele de la El prin mijlocirea Fecioarei Mame", referindu-se la textul Sfântului Bernard: "Asta e voinţa
Aceluia care vrea să ne dăruiască totul prin Maria". De asemenea, Părintele Contestan scrie că Isus,
prin cuvintele: "Iată mama ta", rostite de El pe cruce către Ioan, a vrut să spună că se va împărtăşi din
sângele Său numai acela pentru care va mijloci Maica Sa. Rănile mele sunt izvoarele harului, dar
apele sale binefăcătoare vor ajunge la oameni numai prin Maria. "O, Ioan, ucenicul Meu, atâta vei fi
iubit de mine, cât ai iubit şi tu pe Mama mea".

De altfel e sigur că Dumnezeu se bucură când noi alergăm la sfinţi, dar se bucură şi mai mult când ne
vede alergând la mijlocirea Mariei, ca Ea să acopere nevrednicia noastră prin meritele Ei (Sfântul
Anselm). Iar vrednicia Sfintei Fecioare fiind aproape nesfârşită, cu tot dreptul putem zice că rugile
Mariei pe lângă Dumnezeu sunt mai puternice decât toate rugile Cerului adunate împreună.

Încheiere

Sfârşind acest capitol, din tot ceea ce s-a spus concluzionăm că cine se roagă, cu siguranţă se
mântuieşte, iar cine nu se roagă se osândeşte. Toţi fericiţii din Cer în afară de copiii mici, s-au mântuit
prin rugăciune. Osândiţii s-au pierdut pentru că nu s-au rugat.

Deznădejdea cea mai mare a lor va fi aceea că nu mai au timp să se roage când ar fi putut cu atâta
uşurinţă să ceară de la Dumnezeu ajutoare pe pământ spre a se mântui.
CAPITOLUL II

VALOAREA RUGĂCIUNII

1. Însemnătatea rugăciunii şi puterea ei

Rugăciunile noastre sunt aşa de plăcute în ochii lui Dumnezeu încât a însărcinat pe îngeri să i le
aducă în faţă îndată ce noi le facem: "Îngerii, scrie sfântul Hilariu, cu nerăbdare aşteaptă rugile
credincioşilor spre a le duce înaintea lui Dumnezeu". "Acesta e fumul sfânt de tămâie, adică
rugăciunile sfinţilor, ce l-a văzut Sfântul Ioan ridicându-se din mâna Îngerilor înaintea lui Dumnezeu".
(Ap. 8). Şi în alt loc, acelaşi Apostol scrie: "Rugăciunile sfinţilor se aseamănă unor vase de aur pline
de mirodenii mirositoare şi mult plăcute Celui de Sus". (Ap. c. 8. c. 5.)

Dar spre a ne da seama mai bine cât preţuieşte rugăciunea înaintea lui Dumnezeu, ajunge să citim în
Sfânta Scriptură nenumăratele făgăduinţe ce le face El acelora care se roagă: "Strigă-mă şi îţi voi
răspunde" (Ier. 33. 3). "Cheamă-mă şi Eu te voi scăpa" (Ps. 49, 15). "Cereţi şi vi se va da vouă; căutaţi
şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide" (Mt. 7, 7). "Căci tot cel ce cere, capătă, şi cel ce caută,
găseşte" (Lc. 11, 10).

Toate câte le veţi cere prin rugăciune, să credeţi că le veţi primi, şi vi se vor întâmpla vouă" (Mc. 11,
24).

Adevăr, adevăr zic vouă: "De veţi cere ceva de la Tatăl în numele meu, vă va da vouă" (Ioan 16, 23).
Şi multe alte texte mărturisesc acelaşi lucru.

Dumnezeu ne vrea mântuiţi, dar spre mai marele nostru bine, vrea să ajungem la mântuire biruitori.
Trăind pe pământ, luptăm neîncetat, şi pentru a ne mântui trebuie să luptăm şi să învingem: "Nimeni,
zice Sfântul Ioan Gură de Aur, nu va fi încununat fără victorie". Noi suntem slabi pe când duşmanii
sunt mulţi şi puternici. Cum vom putea să ne împotrivim lor şi să-i învingem? Însă curaj, să îndrăznim
cu Apostolul, zicând: "Toate le pot în Acela care mă întăreşte" (Filip. 4, 13). Vom putea face orice prin
rugăciune; prin ea Dumnezeu ne dă puterea de care avem nevoie. Teodoret a scris: "Rugăciunea e
atotputernică, ea este numai una, dar poate obţine toate lucrurile". Sfântul Laurenţiu Iustinian spunea
că prin rugăciune ne clădim o fortăreaţă puternică de unde vom fi apăraţi şi puşi la adăpost de toate
invidiile şi violenţele duşmanilor. Sunt tari puterile iadului, dar rugă-ciunea e mai puternică de cât toţi
diavolii (Sfântul Bernard). Deoarece rugăciunea dă sufletului ajutorul ceresc care întrece puterile
create. Astfel se încuraja David: "Voi chema pe Domnul meu în ajutor şi voi fi mântuit de toţi vrăjmaşii
mei" (Ps. 17, 4). În sfârşit, zice Sfântul Ioan Gură de Aur: "Rugăciunea e o armă gata să învingă orice
asalt al duhurilor rele; este fortăreaţa care rezistă la orice primejdie; e portul care ne scapă de furtună;
este comoara care ne procură toate bunătăţile".

2. Puterea rugăciunii împotriva ispitelor

Dumnezeu, cunoscând binele cel mare ce ni-l procură rugăciunea, spre a trage folos din ea, El
permite să fim ispitiţi de duşmani, pentru ca atunci să-i cerem ajutorul ce El ni-l făgăduieşte şi ni-l dă.
Bucuria Lui e aşa de mare când ne vede alergând la El în clipa primejdiei, cât este şi neplăcerea ce i-o
pricinuim nerugându-ne. Şi precum un rege, zice Sfântul Bonaventura, socoteşte de necredincios pe
căpitanul care fiind greu atacat nu i-ar cere ajutorul, tot astfel se socoteşte şi Dumnezeu trădat de
acela care fiind încolţit de ispite, nu aleargă la El, care ne doreşte şi ne aşteaptă cu darurile în mână.
Acest adevăr l-a declarat şi Isaia, când din porunca lui Dumnezeu zice regelui Achaz, să ceară un
semn, spre a se încredinţa de sprijinul ce Domnul voia să i-l dea: "Cere un semn Domnului şi
Dumnezeului tău" (Is. 7, 2). Dar nelegiuitul rege răspunde: "Eu nu voi cere semn, şi nu voi ispiti pe
Domnul", fiindcă se încredea în puterile sale, că va birui pe duşmani fără ajutorul ceresc. Însă pentru
această purtare profetul l-a dojenit: "Ascultaţi, voi cei din neamul lui David! Vi se pare lucru de nimic
că ispitiţi pe oameni şi mai vreţi să ispitiţi şi pe Dumnezeul meu?" (Is. 7, 13.) Dându-i să înţeleagă că
este o insultă a nu cere de la Dumnezeu harurile ce le ţine pregătite.
Sărmanii fii ai mei, exclamă Mântuitorul, care sunteţi atacaţi de duşmani şi apăsaţi de greutatea
păcatelor voastre, nu vă descurajaţi, veniţi la Mine cu rugile voastre, şi eu vă voi da tărie să vă
împotriviţi, şi vă voi scoate din nenorociri. În alt loc, prin gura lui Isaia grăieşte astfel: "O, oameni, veniţi
la mine şi cu toate că sufletele voastre sunt pătate, îndrăzniţi. Eu le voi face să se albească întocmai
ca zăpada" (Is. 1, 18).

Ce este rugăciunea? "Rugăciunea, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este o ancoră de scăpare pentru
cel ce e în primejdie, comoară plină de bogăţii pentru cel sărac, leac de vindecare pentru cel bolnav şi
păzitoarea sigură a sănătăţii pentru cel sănătos!

Ce face rugăciunea? "Rugăciunea, zice Laurenţiu Iustinian, îmblânzeşte mânia lui Dumnezeu, ne
dobândeşte harul pentru orice nevoie, învinge pe orice duşman, în sfârşit, dă lumină celor care sunt în
întuneric, putere celor slabi, şi din păcătoşi ne face sfinţi. Cui îi lipseşte lumina, să o ceară de la
Dumnezeu, şi i se va da: "Îndată ce am alergat la Dumnezeu, mi-a dat înţelepciunea" (Iac. 1, 7). Cine
are trebuinţă de putere, să o ceară de la Dumnezeu, şi i se va da: "Îndată ce am deschis gura la
rugăciune, am primit ajutor de la Dumnezeu" (Ps 118. 131.). Cine a dat tărie mucenicilor ca să se
împotrivească tiranilor, dacă nu rugăciunea, prin care au învins caznele cele mai crude şi moartea?
Sfântul Petru Crisologul spune că cine întrebuinţează această armă puternică, nu cade în păcat, se
stinge în el iubirea celor pământeşti, locuieşte în cer şi încă de pe acum stă în convorbire cu
Dumnezeu. La ce mai slujeşte deci să ne cutremurăm tânguindu-ne: Cine ştie dacă sunt trecut sau nu
în cartea vieţii? Cine ştie dacă Dumnezeu îmi va da harul îndestulător şi statornicia? Căci ne
înştiinţează Apostolul: "Să nu vă împovăraţi cu nici o grijă, ci în toate lucrurile, cererile voastre să fie
arătate lui Dumnezeu prin rugăciune şi închinăciuni unite cu mulţumiri". (Filip. 4, 6).

Alungaţi de la voi toată grija şi frica, bună numai să nimicească încrederea şi să vă răcească şi
lenevească mai mult pe calea mântuirii. Rugaţi-vă neîncetat, căutaţi şi înălţaţi rugile voastre la
Dumnezeu, mulţumindu-i pururi pentru făgăduinţele date şi cerşindu-i toate celelalte daruri dorite.

Dumnezeu ne-a pus să luptăm, luptă grea cu vrăjmaşi puternici, dar El rămâne credincios
făgăduinţelor Sale, nerăbdând să fim ispitiţi peste puterile noastre. Învăţatul cardinal Gotti scrie că
Dumnezeu nu e dator să ne dea totdeauna harul potrivit ispitei, dar e obligat ca în clipa ispitei,
invocându-L, să ne dea destulă tărie ca să rezistăm ispitei. Cu ajutorul de sus biruim orice, să-l cerem
numai cu umilinţă, şi ni se va da.

Vina este a noastră dacă suntem biruiţi de ispită, căci nu ne-am rugat. Rugăciunea, scrie Sfântul
Augustin, descoperă orice înşelăciune şi învinge toate puterile duşmane.

3. Dumnezeu e gata totdeauna să ne asculte

Sfântul Bernardin de Siena zice: "Rugăciunea e trimisul credincios, cunoscut prea bine de Regele
Cerului, şi obişnuită să pătrundă până la masa lui de lucru, având puterea de a mişca inima plină de
milă a Regelui, ca să ne împartă harurile Sale nouă, sărmani muritori care gemem din greu sub
povara greutăţilor şi suferinţelor din valea aceasta de lacrimi. Ne asigură despre aceasta Isaia: "Popor
din Sion, care locuieşti în Ierusalim, nu plânge! El se va milostivi la glasul strigătului tău şi te va auzi
curând". (Is. 30, 19). Şi în alt loc grăieşte astfel prin gura lui Ieremia, plângându-se: "Din care pricină
poporul meu a zis: Noi suntem liberi şi nu ne vom întoarce la tine! Oare mila mea a fost pământ pustiu
care să nu vă poată da rodul harului, sau un ţinut care să-şi dea rodul prea târziu?" (Ier. 2, 31) Prin
aceasta Iubitul nostru vrea să ne dea de înţeles că e gata întotdeauna să ne asculte, dojenind pe
aceia care nu se roagă crezând că nu vor fi ascultaţi.

Dacă Dumnezeu ar învoi ca numai o dată pe lună să-i prezentăm cererile noastre, asta încă ar fi o
mare binefacere. Regii acestui pământ ascultă pe supuşii lor de puţine ori pe an, însă Dumnezeu ne
primeşte oricând. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că El este pururi gata să asculte rugăciunile noastre,
şi ne ascultă mai înainte ca noi să fi sfârşit a ne ruga, precum ne-a făgăduit: "Şi înainte de a mă
chema pe mine, Eu le şi voi răspunde, şi înainte de a grăi Eu îi voi şi auzi" (Is. 65, 24). "Domnul este
aproape de toţi cei ce-l cheamă, de toţi cei ce-L strigă din toată inima. El împlineşte dorinţele celor ce
se tem de El şi aude strigătul lor şi-i mântuieşte" (Ps. 144, 18). De aceea Moise, gândindu-se la acest
lucru şi bucurându-se, zicea: "Nu este alt popor care să aibă mai aproape pe Zeii lui, cum este
Dumnezeul nostru de faţă la toate rugăciunile noastre" (Deut. 4, 7). Zeii păgânilor erau surzi la cererile
oamenilor, fiindcă erau şi ei nişte făpturi neputincioase. Însă Atotputernicul nostru Dumnezeu aude
rugăciunile noastre, e aproape de noi şi e gata să ne împartă toate darurile cerute.

"Doamne, zicea David, aşa am cunoscut că Tu eşti Dumnezeul meu, numai bunătate şi milă, fiindcă
ori de câte ori am alergat la Tine, îndată m-ai auzit" (Ps. 55, 10).

4. Să cerem lucruri mari. E mai bine a se ruga decât a medita

Noi suntem săraci, plini de lipsuri, însă de vom cere vom şi avea. Căci dacă noi suntem săraci,
Dumnezeu e bogat şi: "El e bogat faţă de toţi care cheamă în ajutor numele lui" (Rom. 10,12). Tocmai
de aceea, ne îndeamnă Sfântul Augustin, odată că avem de-a face cu un Domn nesfârşit de puternic
şi bogat, să nu-i cerem lucruri de nimic, dar lucruri mari. Dacă un supus ar cere regelui său un bun
neînsemnat ar face necinste regelui său. Pe Dumnezeu îl cinstim, cinstim mila şi mărinimia Lui când,
deşi neputincioşi şi lipsiţi, îi cerşim haruri mari, încrezându-ne în făgăduinţa ce ne-a dat-o că orice îi
vom cere, ne va da: "Orice veţi vrea, veţi cere şi vi se va da vouă" (Ioan 15, 7).

Sfânta Maria Magdalena de Pazzi zicea că Domnul se simte aşa de cinstit şi mulţumit când alergăm la
El, încât ne mulţumeşte oarecum că îi dăm prilejul de a revărsa asupra noastră binefacerile Sale. Şi să
ne convingem că atunci când căutăm harul la Dumnezeu, El totdeauna ne dă mai mult decât cerem:
"Dacă cineva are nevoie de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă la toţi cu îmbelşugare şi
nu ceartă, şi se va da lui". Aşa grăieşte Sfântul Iacob, spre a arăta că Făcătorul nostru nu este ca
oamenii, zgârcit cu bunurile Sale. Oamenii, oricât ar fi ei de bogaţi, miloşi, mărinimoşi, totuşi când e
vorba de a da, sunt strânşi la mână, ştiind prea bine că avuţiile lor au fund. Însă Dumnezeu dăruieşte
bunurile Sale cu îmbelşugare, adică cu mână largă, dând totdeauna mai mult decât se cere, deoarece
bogăţiile Sale sunt nesfârşite. Cu cât împarte mai mult cu atât mai mult îi rămâne: "Căci blând este
Domnul şi de mare milă pentru cei ce se roagă Lui". "Tu, Doamne, zicea David, eşti prea larg şi bun
cu acela care Te cheamă în ajutor; mila ce dai oamenilor este aşa de mare, că întrec cererile lor". Însă
trebuie să ne rugăm cu încredere, siguri că prin rugile noastre se vor deschide comorile Cerului.
Rugăciunea e o comoară, cine se roagă mai mult, primeşte mai mult. (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Multe suflete evlavioase petrec mare parte din timp în citiri şi meditări evlavioase, dar prea puţin se
roagă. Fără îndoială că citirea duhovnicească şi meditarea adevărurilor veşnice sunt lucruri foarte
folositoare, însă Sfântul Augustin spune că rugăciunea e mult mai folositoare, pentru că citind sau
meditând ne împlinim datoriile noastre, pe când prin rugăciune dobândim harul ca să putem săvârşi.
La ce foloseşte cunoaşterea datoriilor noastre, dacă nu le vom putea îndeplini? Să citim şi să medităm
cât vom vrea, dar nu ne vom împlini niciodată cum se cuvine datoriile noastre dacă nu vom cere ajutor
de Sus. Tocmai cugetând la aceste lucruri, Sfântul Isidor zice că diavolul niciodată nu se trudeşte mai
mult să ne umple mintea cu gânduri străine şi vremelnice decât atunci când ne vede că ne rugăm. Şi
pentru ce aceasta? Pentru că ştie, că în timpul rugăciunii câştigăm cele mai multe comori cereşti.

Unul dintre cele mai mari foloase ale rugăciunii este acela ca să cerem de la Dumnezeu harurile ce ne
sunt trebuincioase pentru statornicia şi mântuirea noastră veşnică. Şi pentru aceasta rugăciunea este
foarte de mult folos sufletului; ea ne păstrează în harul lui Dumnezeu. Dacă omul nu se reculege la
rugăciune, ca să ceară ajutorul ce-i este trebuincios pentru a rămâne statornic în bine, altă dată nu va
mai face acest lucru, deoarece dacă nu se gândeşte bine la nevoile sale, nici nu va vedea trebuinţa de
a alerga la ajutorul lui Dumnezeu. Pe când cel ce-şi face cum se cuvine rugăciunea gândindu-se în
fiecare zi la trebuinţele sale, îşi cunoaşte lipsurile sufleteşti, primejdiile în care se află şi trebuinţa ce o
are de a se ruga. De aceea el nu va întârzia să se recomande lui Dumnezeu ca să-l ajute cu harul
Său.

Evlaviosul rege Ezechia în suferinţele sale spunea: "Ca un pui de rândunică stau şi mă tânguiesc" (Is.
38, 14). Puii de rândunică toată ziua ciripesc, cerând prin aceasta ajutor şi hrană de la mama lor. Aşa
trebuie să facem şi noi; dacă voim să ne păstrăm viaţa harului, să ne rugăm neîncetat, cerând
Făcătorului nostru ca să nu trimită moarte păcătosului, ci să mărească în noi cât mai mult iubirea faţă
de Dânsul. Părintele Rodriguez ne spune că odată călugării din pustiu s-au adunat să se sfătuiască
care practică de evlavie ar fi mai folositoare şi mai trebuincioasă pentru mântuirea veşnică, şi au
hotărât că este aceea de a repeta cât mai des scurta rugăciune a lui David: "Doamne, spre ajutorul
meu grăbeşte!" (Ps. 69, 1) sau cum spune Casian: "Dumnezeul meu, ajută-mă! Dumnezeul meu,
ajută-mă". Cu acest mic strigăt să începem totdeauna ziua şi să urmăm apoi a o rosti ori de câte ori ne
aflăm în grele încercări trupeşti şi sufleteşti, şi mai ales atunci când suntem năvăliţi de ispitele şi
patimile noastre rele. Căci câteodată se dobândeşte harul mai degrabă printr-o rugăciune scurtă,
decât prin alte fapte şi rugăciuni îndelungate (Sfântul Bonaventura). Şi adaugă Sfântul Ambroziu, că
omul care se roagă, chiar în timpul rugăciunii dobândeşte ceea ce doreşte, deoarece a se ruga
înseamnă a primi. De aceea scrie Sfântul Ioan Gură de Aur că nu se află om mai puternic decât omul
care se roagă, pentru că acela se face părtaş de puterea lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la
desăvârşire, zice Sfântul Bernard, e de trebuinţă meditaţia şi rugăciunea: prin meditaţie îţi vezi
lipsurile, prin rugăciune dobândim ceea ce ne lipseşte.

Încheiere

După cum s-a putut vedea din cele spuse până acum, a ne mântui fără de rugăciune este foarte greu,
ba chiar cu neputinţă, căci aşa a orânduit Dumnezeu, însă dacă ne rugăm, mântuirea ne este sigură şi
foarte uşoară.

Pentru a ne mântui nu e nevoie deci să-ţi verşi sângele printre necredincioşi, sau să te duci să
locuieşti în singurătate şi să te nutreşti cu ierburi. Nimic mai uşor decât a spune: "Dumnezeul meu
ajută-mă! Doamne păzeşte-mă, ai milă de mine!", şi cu aceste scurte rugăciuni, dacă le rostim
neîncetat şi bine, ne putem mântui. Sfântul Laurenţiu Iustinian ne îndeamnă să ne rugăm la începutul
lucrărilor noastre. Casian mărturiseşte că Părinţii din vechime sfătuiau şi îndemnau pe ucenicii lor să
înalţe la cer rugăciuni scurte şi pline de afect sfânt. Cu toţii să preţuim rugăciunea noastră, zice Sfântul
Bernard, precum şi Dumnezeu o preţuieşte, dăruindu-ne sau ceea ce îi cerem sau ce este mai
folositor pentru noi. Şi să luăm bine seama, că de nu folosim rugăciunea, vina e a noastră, pentru că
harul de a se ruga e dăruit tuturor: "Cu mine este rugăciunea. Dumnezeu e viaţa mea căruia îi voi
zice, Tu eşti sprijinul meu" (Ps. 41, 8. 9).

Dumnezeu dă tuturor harul de a se ruga, şi rugân- du-ne să dobândim cu îmbelşugare ajutor, ca să

păzim poruncile dumnezeieşti şi să stăruim în bine până la sfârşit. Dacă nu ne vom mântui, vina va fi a
noastră, deoarece nu ne-am rugat.
CAPITOLUL III

CONDIŢIILE RUGĂCIUNII

1. Să ne rugăm pentru noi

"Adevăr, adevăr zic vouă: De veţi cere ceva de la Tatăl în numele Meu, vă va da vouă" (Ioan 16, 23).
Este făgăduinţa solemnă a lui Isus Cristos că ori când vom cere ceva de la Tatăl în numele Său, El ne
va da, numai bineînţeles, cererea să aibă condiţiile necesare. Mulţi, zice sfântul Iacob, cer şi nu
dobândesc, deoarece nu cer cum trebuie. Şi Sfântul Vasile, urmând pe Apostolul Paul, zice acelaşi
lucru: "Tocmai de aceea câteodată ceri şi nu dobândeşti, pentru că ai cerut rău: sau cu necredinţă,
sau cu uşurinţă, ori ai cerut lucruri nepotrivite ori n-ai stăruit în cererea ta". Ai cerut cu "necredinţă",
adică cu puţină credinţă, sau încredere; "cu uşurinţă", prea puţin dorind ceea ce cereai; "ai cerut
lucruri nepotrivite" pentru că cele cerute nu sunt folositoare mântuirii; în sfârşit " n-ai stăruit", adică ţi-a
lipsit statornicia.

Sfântul Toma reduce la patru condiţiile ce se cer ca rugăciunea să fie cu adevărat bună şi anume:
omul să ceară pentru sine, să ceară cele trebuincioase mântuirii, să ceară cu evlavie şi statornicie.

Cum vedem întâiul lucru trebuincios unei rugăciuni bune este acela de a ne ruga pentru noi înşine.
Prin aceasta Sfântul Toma nu vrea să spună că nu ne putem ruga şi pentru alţii, dar ne învaţă că ruga
noastră trebuie să se înalţe la Dumnezeu mai întâi pentru nevoile sufletului nostru şi pentru asigurarea
mântuirii noastre. Ea însă poate fi făcută şi pentru alţii. Învăţătorii Bisericii împreună cu Sfântul Vasile
susţin că ne putem închina şi în folosul semenilor noştri, căci rugăciunea în puterea făgăduinţei lui
Dumnezeu întotdeauna foloseşte şi celor pentru care ne rugăm, numai să nu pună vreo piedică. Ei se
întemeiază pe zisele Sfintei Scripturi: "Rugaţi-vă unul pentru altul, pentru a fi mântuiţi, că mult poate
rugăciunea cea stăruitoare a celui drept" (Iac. 5, 16).

"Rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc şi vă clevetesc" (Mt. 5, 44). "Cine ştie că fratele său păcătuieşte
cu un păcat, să ceară, şi-i va fi dată viaţa celui ce păcătuieşte" cu condiţia, adaugă Sfântul Augustin,
Sfântul Beda, Sfântul Ambroziu şi alţii, ca păcătosul să nu aibă de gând să trăiască în păcat până la
moarte, căci în cazul acesta li se va da întoarcerea: "Să ceară, şi i se va da viaţă celui ce păcătuieşte".

Trebuie să ne rugăm pentru cei păcătoşi

Fără îndoială, rugăciunile făcute pentru păcătoşi sunt foarte plăcute înaintea lui Dumnezeu, şi le aduc
mult bine. Ba Dumnezeu chiar se plânge de slugile Sale care nu se roagă pentru aceste suflete
nenorocite, precum a dat de înţeles Sfântei Magdalena de Pazzi, zicându-i: " Vezi, fiica mea, cum stau
creştinii prinşi în mâinile diavolului; dacă cei ce mă iubesc pe mine nu i-ar mântui prin rugile lor, ei ar fi
pierduţi".

Şi într-un chip deosebit acest lucru Domnul nostru îl cere preoţilor şi călugărilor, cum spunea sfânta
amintită mai sus surorilor sale de mănăstire: "Surorilor, Dumnezeu ne-a despărţit de lume nu numai
spre binele nostru, dar şi pentru a îmblânzi Inima Sa sfântă în folosul sufletelor pierdute". Iar într-o zi
Dumnezeu îi vorbi astfel: "O, mirese prea iubite, Eu v-am dăruit cetatea scăpării, adică Patima lui Isus
Cristos, ca să aveţi unde să alergaţi spre a ajuta făpturile Mele. Intraţi în această cetate şi de acolo da-
ţi-le sprijinul vostru, şi jertfiţi-vă pentru ele". Din această pricină, Sfânta, cuprinsă de zel sfânt, de
cincizeci de ori pe zi jertfea lui Dumnezeu Sângele Mântuitorului pentru păcătoşi şi se mistuia de dorul
întoarcerii lor, exclamând: "Ce caznă, Doamne, să vezi că poţi veni în ajutorul făpturilor Tale, prin
jertfa vieţii, şi apoi să nu poţi face aceasta". Dealtfel ea în fiecare rugăciune îşi amintea de păcătoşi şi
chiar în fiecare ceas din zi, şi adeseori în toiul nopţii se scula şi mergea înaintea lui Isus, ca să se
roage pentru ei. Şi cu toate acestea într-o zi a fost găsită vărsând lacrimi, şi răspunzând la cei ce o
întrebau de ce plânge, a spus: "Plâng deoarece socot că prea puţin am făcut pentru mântuirea
păcătoşilor".

Ar fi primit să sufere chiar suferinţele iadului pentru păcătoşi, dacă acolo n-ar fi trebuit să-L urască pe
Făcătorul ei. Îndeosebi se ruga pentru acei preoţi care prin viaţa lor uşuratică pricinuiesc pierzarea
atâtor suflete, şi cerea lui Dumnezeu s-o facă să sufere ea pedepsele de care se fac vinovaţi:
"Doamne, zicea ea, fă să mor şi să reînviez de atâtea ori şi apoi iar să mor până ce voi îndestula
dreptatea Ta pentru ei". De fapt în viaţa Sfintei găsim scris că prin rugile sale a mântuit sufletele foarte
multor păcătoşi din mâinile diavolului.

Am voit să vorbesc mai mult despre râvna deosebită a acestei Sfinte. Dealtfel toate sufletele
îndrăgostite de Dumnezeu, neîncetat se închină pentru sărmanii păcătoşi. Căci cum ar fi cu putinţă ca
un suflet care iubeşte pe Dumnezeu, văzând dragostea lui faţă de oameni şi ceea ce El a pătimit
pentru mântuirea lor, să privească cu nepăsare la aceste suflete îndepărtate de Dumnezeu şi robite
iadului şi să nu se ostenească a-L ruga pe Domnul ca să dea lumină şi putere acelor nefericite suflete,
spre a scăpa din starea de plâns în care tânjesc fiind pe cale de a se pierde? E prea adevărat că
Dumnezeu n-a făgăduit să ne asculte, când aceia pentru care ne rugăm pun vreo împiedicare
reîntoarcerii lor, dar de multe ori Dumnezeu din bunătatea Sa prea mare, şi mişcat de rugăciunile
iubiţilor Săi, prin haruri cu totul deosebite a înmuiat şi inima celor mai înverşunaţi păcătoşi. Să ne
rugăm pentru ei la Sfânta Jertfă a Liturghiei, la Sfânta Împărtăşanie şi în toate celelalte rugăciuni ale
noastre, în meditaţiile noastre.

Un evlavios scriitor spune că cel ce se roagă pentru aproapele său, i se vor împlini şi lui mai curând
rugăciunile ce le face pentru sine.

2. Să cerem lucruri folositoare mântuirii noastre veşnice

O altă condiţie pe care o pune Sfântul Toma pentru reuşita rugăciunii, este aceea de a cere lucruri
trebuincioase mântuirii noastre, deoarece Dumnezeu n-a făgăduit că va asculta rugăciunea care îi va
cere haruri trecătoare şi nefolositoare mântuirii sufletului. Sfântul Augustin, tălmăcind cuvintele
evangheliei: "cereţi în numele meu" zice, că "nu cere în numele Mântuitorului cel care cere lucruri
străine, chiar potrivnice mântuirii". Câteodată căutăm să cerem lucruri trecătoare, şi Dumnezeu nu ni
le dă; El nu ne ascultă în aceste împrejurări pentru că ne iubeşte "Medicul care doreşte vindecarea
bolnavului, nu-i prescrie leacuri dăunătoare".

Vai, câte persoane, dacă ar avea ceva de suferit sau ar trăi în mai multe lipsuri, n-ar mai săvârşi
păcatele pe care le săvârşesc având sănătate şi bogăţii. Şi de aceea Dumnezeu la mulţi care îi cer
sănătate ori bogăţii, nu le dă, fiindcă îi iubeşte, ştiind că acestea un motiv de pierdere a harului, sau
cel puţin răceală în viaţa sufletească. Nu vreau să spun prin aceasta că e o greşeală a cere de la
Dumnezeu cele trebuincioase pentru viaţa aceasta, numai să nu ne pună în primejdie mântuirea
veşnică; deoarece se ruga şi Înţeleptul: "Dă-mi, Doamne, ceea ce îmi este trebuincios, ca să trăiesc"
(Înţ. 30, 8). Nici nu este o greşeală, zice Sfântul Toma, a avea pentru aceste bunuri o grijă chibzuită,
dar greşeala stă în a dori şi a alerga nebuni după aceste bunuri trecătoare, ca şi cum în ele ar sta
toată fericirea noastră.

De aceea când cerem lui Dumnezeu aceste haruri, să ne lăsăm în voia Lui şi să le cerem numai şi
numai spre binele sufletului. Şi când nu împlineşte cerinţele noastre, să ştim bine că El a rânduit
aceasta spre binele nostru, căci cele cerute erau în dauna mântuirii.

Adesea am dori ca Dumnezeu să ne scape de vreo ispită primejdioasă, dar nu ne ascultă, lasă să fim
ispitiţi mai departe. Să înţelegem că permite aceasta spre mai marele nostru bine. Nu ispitele şi
gândurile rele sunt acelea ce ne îndepărtează de Făcătorul nostru, dar primirea şi îndeplinirea lor.
Sufletul trudit de ispite, care îşi caută ajutor în Dumnezeu, numai astfel învinge şi înaintează pe calea
sfinţeniei, apropiindu-se tot mai mult de El; iată de ce nu suntem ascultaţi totdeauna. Sfântul Paul
neîncetat se ruga să fie scăpat de boldul cărnii: "Datu-mi-s-a mie un ghimpe în carne, un înger al
Satanei, care să mă pălmuiască. Pentru care lucru de trei ori l-am rugat pe Domnul, ca să-l depărteze
de la mine". Dar El i-a răspuns: "Îţi este deajuns harul meu". Aşa că şi în timp de ispită trebuie să ne
rugăm cu resemnare, zicând: Doamne, scapă-mă de necazul acesta, dacă e spre binele meu, altfel
dă-mi harul Tău, ca să mă împotrivesc la orice. Şi se întâmplă ceea ce spune Sfântul Bernard, că
Dumnezeu sau ne dă harul pe care îl voim, sau altceva mai de folos.

În mijlocul furtunilor de multe ori ne părăseşte ca să încerce credinţa noastră şi să ne mărească

câştigul. Am crede atunci că Dumnezeu e surd la rugăciunile noastre, dar nu, să fim siguri, El ne aude
prea bine şi ne întăreşte pe ascuns cu darul Său, spre învingerea duşmanilor. Iată cum ne asigură de
acest lucru prin gura psalmistului: "În vreme de strâmtorare tu ai strigat şi Eu te-am mântuit şi ţi-am
răspuns prin glasul învăluit al tunetului şi te-am ispitit în apele împotrivirii" (Ps. 81, 8).

În sfârşit celelalte condiţii ce le înşiră Sfântul Toma pentru o bună rugăciune sunt: evlavia, adică să ne
rugăm cu smerenie, încredere şi statornicie, stăruind a ne ruga până la sfârşit. Despre acestea vom
vorbi într-un mod mai deosebit, deoarece sunt condiţiile cu care trebuie numaidecât să fie înzestrată
rugăciunea noastră, pentru ca să poată înmuia inima lui Dumnezeu.

3. Să ne rugăm cu smerenie. Cât e de trebuincioasă smerenia în rugăciune

E prea adevărat că Dumnezeu ascultă rugile slugilor Sale, însă ale slugilor smerite. Dacă rugăciunii îi
lipseşte smerenia, El o dispreţuieşte: "Dumnezeu se împotriveşte celor mândri şi celor smeriţi le dă
har". "El nu vrea să ştie de cererile celor mândri, încrezuţi în sine, părăsindu-i în neputinţa lor. Şi în
starea aceasta, neavând har de Sus, se vor pierde sigur. De aceea se tânguia David: "Am păcătuit,
Doamne, fiindcă nu m-am smerit" (Ps. 118, 67). Şi la fel s-a întâmplat cu Sfântul Petru, căruia deşi
Isus îi prevestise că în noaptea aceea îl vor părăsi cu toţii: "Toţi vă veţi sminti întru mine în noaptea
aceasta", totuşi el în loc să-şi recunoască neputinţa şi să-i ceară ajutor spre a nu-i fi necredincios, a
început să se încreadă în puterile sale, lăudându-se: "Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată
nu mă voi sminti" (Mt. 26, 33). Însă Isus din nou îi prezise că în noaptea aceea, mai înainte de cântatul
cocoşului, se va lepăda de trei ori de El, şi Petru încrezându-se în sine zice: "Chiar de ar fi să mor
împreună cu Tine, nu Te voi tăgădui" (Mt. 26, 35). Dar ce s-a întâmplat? Abia a intrat în casa
Arhiereului Caiafa, şi fiind acuzat că şi el este ucenicul lui Cristos, fără multă greutate l-a tăgăduit de
trei ori, jurân- du-se că nu-l cunoaşte şi nici nu l-a cunoscut vreodată. Dacă Petru ar fi cerut cu
smerenie statornicie de la Isus, desigur ar fi dobândit-o.

Să ne convingem că stăm atârnaţi deasupra prăpăstiei păcatelor, susţinuţi numai de firul harului; dacă
acest fir se rupe, fără îndoială ne prăbuşim în prăpastia celor mai grele şi urâte fărădelegi: "Dacă
Domnul nu mi-ar fi venit în ajutor, sufletul meu ar fi căzut în multe păcate, şi azi aş fi în iad" (Ps. 93,
17), aşa spunea David şi acelaşi lucru trebuie să-l rostim şi noi. Sfântul Francisc ştia acest lucru şi
adesea spunea despre sine: "Eu sunt omul cel mai rău de pe lume". "Dar, Părinte, îl întrerupse odată
un tovarăş, ceea ce zici nu este adevărat. În lume se află desigur alţii mai răi decât tine." Însă Sfântul
răspunse: "E prea adevărat ceea ce am spus, pentru că dacă Dumnezeu nu şi-ar ţine întinsă mâna Sa
deasupra capului meu, eu aş săvârşi toate păcatele şi fărădelegile".

Este un adevăr de credinţă că fără sprijinul harului nu putem face nici o faptă bună şi nici nu putem
gândi ceva bun. "Oamenii, zice Sfântul Augustin, fără har nu pot face nici un bine, nici cu gândul, nici
cu fapta. Precum ochiul nu poate vedea fără lumină, astfel omul fără de har este neputincios". Şi
aceasta o spunea şi Apostolul, adresân- du-se credincioşilor din Corint: "Nu prin noi înşine suntem
destoinici să socotim ceva ca venind de la noi, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu" (Corint.II
3, 5). Şi mai înainte de Sfântul Paul, David cânta: "Dacă Domnul nu zideşte casa, în zadar se
ostenesc cu ea cei ce o zidesc" (Ps. 126, 1). În zadar se osteneşte omul să se sfinţească, dacă
Dumnezeu nu pune mâna Sa atotputernică.

"Dacă Domnul nu păzeşte cetatea, în zadar veghează păzitorii ei" (Ps. ibid. Dacă Dumnezeu nu
păzeşte sufletul de păcate, de prisos se va trudi omul numai cu puterile sale. De aceea cânta
psalmistul: "Nu voi nădăjdui în armele mele, ci numai în Dumnezeu, izvorul mântuirii mele" (Ps. 42, 7).

Aşa că, dacă am făcut ceva bine până acum sau n-am căzut în păcate mai grele, să recunoaştem
împreună cu Sfântul Paul: "Prin darul lui Dumnezeu suntem ceea ce suntem" (Corint. I 15, 10).
Această slăbiciune a noastră să ne ţină pururi pregătiţi şi cu teama de a nu păcătui: "Drept aceea, cel
ce crede că stă bine să ia seama să nu cadă" (Corint I 10, 12). Apostolul ne face atenţi de marea
primejdie în care se află cel ce se socoate sigur pe sine, arătându-ne şi motivul: "Pentru că de
gândeşte vreunul că este ceva, deşi nu este nimic, se amăgeşte pe sine însuşi (Gal. 6, 3). Scria
Sfântul Augustin: "Încrederea de sine este pentru mulţi ruina statorniciei lor, căci nu poate fi statornic
decât cel ce-şi recunoaşte slăbiciunea". Dacă cineva spune că nu se teme, e semn că se încrede în
sine şi în puterile sale. Însă acesta se înşeală, fiindcă încrezându-se în puterile sale nu mai veghează
şi nici nu se recomandă lui Dumnezeu, şi astfel uşor va cădea în păcat. Să ne păzim a ne crede mai
buni decât alţii, ci mai vârtos să zicem: Doamne, dacă nu m-ai fi ajutat, eu aş fi făcut mai rău. Căci
altfel Dumnezeu va învoi, spre pedeapsa mândriei noastre, să săvârşim fărădelegi mai grozave.
Sfântul Paul ne îndeamnă să lucrăm la mântuirea noastră. Dar în ce fel? "Cu frică şi cu cutremur"
(Filip. 2, 12). Şi aşa este, deoarece cel ce se sfieşte mult de căderea sa, e neîncrezător în puterile
proprii şi încrezător în Domnul. La El aleargă în primejdie şi îl va sprijini şi astfel va învinge ispitele şi
se va mântui.

Sfântul Filip Neri într-o zi mergea prin Roma strigând cu glas tare: "Sunt deznădăjduit, sunt
deznădăjduit!" Întâlnindu-se cu un călugăr evlavios, acesta îi spune că nu trebuie să vorbească aşa.
Atunci Sfântul îi răspunse: "Părinte, sunt deznădăjduit de puterile mele însă mă încred în Dumnezeu".
De vrem să ne mântuim, trebuie să facem şi noi astfel. Să fim neîncrezători în puterile noastre, imitân-
du-l pe Sfântul Filip Neri, care în fiecare dimineaţă spunea: "Doamne, ţine mâinile întinse asupra lui
Filip, căci de nu, te trădează".

Prin urmare înţelepciunea cea mai mare a creştinului, zice Sfântul Augustin, este să-şi recunoască
ticăloşia şi neputinţa sa. Căci ştiind acest lucru, nu va înceta să ceară de la Domnul puterea ce-i
lipseşte spre a se împotrivi ispitelor şi a face binele. Acesta va săvârşi orice, cu spriji-nul lui
Dumnezeu, care nu tăgăduieşte nimic celui ce se roagă cu smerenie. "Ruga celui umilit străbate
cerurile, şi ajunsă în faţa Tronului dumnezeiesc, nu pleacă până ce Dumnezeu nu-i dă ascultare".

Chiar dacă sufletul e încărcat de mulţimea păcatelor, Dumnezeu nu o va urgisi.

Pe cât este Dumnezeu de aspru cu cei mândri şi li se împotriveşte, pe atât de bun şi mărinimos cu cei
smeriţi. Isus Cristos zice într-o zi Sfintei Caterina de Siena: "Să ştii, fiica mea, că cel ce stăruie cu
smerenie în a-mi cere haruri, va dobândi toate virtuţile".

4. Să ne rugăm cu încredere. Însemnătatea şi trebuinţa încrederii

Povaţa cea mai de seamă ce ne-o dă Sfântul Iacob, spre a putea dobândi prin rugăciune haruri de la
Dumnezeu, este aceea de a ne ruga cu încredere mare că vom fi ascultaţi şi să stăruim în cererile
noastre: "Să ceară, însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială" (Iac. 16) şi i se va da. Sfântul Toma
învaţă că rugăciunea îşi are meritul de la dragoste, însă siguranţa reuşitei o are din credinţa vie şi
încrederea neţărmurită. Sfântul Bernard zice că numai rugăciunea este aceea care ne dobândeşte
milostivirile dumnezeieşti.

Foarte mult îi place lui Dumnezeu încrederea noastră în mila Sa, deoarece prin ea cinstim şi lăudăm
nesfârşita Sa bunătate, pe care doreşte, odată ce ne-a creat, s-o răspândească în lumea întreagă.
"Să se veselească, Dumnezeul meu, cântă profetul rege, toţi cei ce nădăjduiesc în Tine, căci de-a
pururi vor fi fericiţi şi Tu vei locui în ei".

"Dumnezeu păzeşte şi mântuieşte pe toţi cei ce nădăjduiesc în El" (Ps. 16, 7). O, ce multe sunt
făgăduinţele din Scriptură pentru cei ce-şi pun nădejdea în Creator: "Cel ce nădăjduieşte în
Dumnezeu, nu va cădea în păcat, căci ochiul Domnului caută necontenit spre cei ce se tem de El,
spre cei ce-şi pun nădejdea în îndurarea Lui" (Ps. 32, 18).

Şi în alt loc zice acelaşi Dumnezeu: "Pentru că a nădăjduit în mine, Eu îl voi mântui, îl voi păzi... şi îl
voi slăvi" (Ps. 110, 14). Să se noteze cuvintele: "pentru că acesta a nădăjduit", Eu îl voi păzi, îl voi
mântui de duşmani şi de primejdia căderii, şi în sfârşit, îi voi dărui viaţă veşnică. Isaia, vorbind de cei
ce-şi pun nădejdea lor în Dumnezeu scrie:

"Va reînnoi puterea lor, aripile vor creşte ca ale vulturului şi vor merge necontenit pe calea mântuirii şi
nu vor obosi" (Is. 40, 31). Toată puterea noastră deci, ne înştiinţează Isaia, stă în a ne pune nădejdea
în Cel de Sus, rămânând liniştiţi, fără să mai aşteptăm ceva de la oameni.

Când s-a auzit vreodată ca cineva să fi nădăjduit în Dumnezeu, şi să se fi pierdut? Această nădejde
asigura pe David că nu se va pierde niciodată: "În Tine, Doamne, mi-am pus nădejdea, să nu fiu
ruşinat în veac!" (Ps. 30, 1). Căci nu cumva, se întreabă Sfântul Augustin, Dumnezeu poate fi
înşelător ca odată ce s-a oferit să ne sprijine în primejdii, tot El la timp de primejdie, să ne
părăsească? David numeşte fericit pe cel ce nădăjduieşte în Domnul. Pentru ce? Pentru că cel ce-şi
pune nădejdea în Domnul, Pronia Lui îl ocroteşte (Ps. 31, 13). Va fi aşa bine păzit de Dumnezeu,
încât nu-i va păsa de duşmani şi de vreo primejdie.

De aceea Apostolul ne îndeamnă mult să păstrăm încrederea în Cel Preaînalt, pentru că ne va aduce
mare răsplată (Evr. 10, 35). Cum ne este încrederea, aşa vor fi şi harurile ce le primim; dacă
încrederea e mare, mari vor fi şi darurile.

Sfântul Bernard scrie că mila dumnezeiască este un izvor nesecat. Cine aduce un vas de încredere
mai mare, acela primeşte cu îmbelşugare. Aşa cum cânta David: "Fie, Doamne, mila Ta asupra noi,
precum am nădăjduit în Tine" (Ps. 32, 22). Astfel s-a întâmplat cu sutaşul din Evanghelie, căruia
Mântuitorul I-a zis: "Du-te, fie ţie după cum ai crezut" (Mt. 8, 13). Dumnezeu a descoperit Sfintei
Gertruda că cel ce se roagă cu încredere, oarecum îl sileşte, aşa că nu poate să nu-l asculte în toate
cerinţele.

"Rugăciunea, zice Sfântul Ioan Climac, face silă lui Dumnezeu, însă această silă îi este scumpă şi
plăcută".

"Să ne apropiem deci cu încredere, ne îndeamnă Sfântul Paul (Evr. 4, 16), de tronul harului ca să
luăm milă şi har să aflăm, spre ajutor, la vreme potrivită". Tronul harului e Isus Cristos, care şade de-a
dreapta lui Dumnezeu, Tatăl, nu pe tronul dreptăţii, ci al harului, spre a ne da iertare, dacă ne aflăm în
păcat, şi statornicie, dacă ne bucurăm de prietenia Lui. La acest tron trebuie să mergem întotdeauna
cu încredere, cu acea încredere ce ne-o inspiră credinţa în bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu şi
vom fi ajutaţi. Dimpotrivă, cine se îndoieşte în rugăciune, să nu se aştepte la nimic: "Pentru că cine se
îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu se
gândească omul acela că va obţine ceva de la Dumnezeu" (Iac. 1, 6). Nu va primi nimic, deoarece
şovăiala neîntemeiată ce-l tulbură va pune piedică milei dumnezeieşti, ca să asculte cererile sale. "N-
ai dobândit harul, zice Sfântul Bernard, pentru că ai cerut fără credinţă". Psalmistul David a lăsat scris
că credinţa noastră trebuie să fie nestrămutată ca şi muntele, să nu se clatine în bătaia vântului: "Cei
ce-şi pun nădejdea în Domnul sunt asemenea muntelui Sion, care nu se clatină, ci rămâne neclintit în
veci" (Ps. 125,1). Acest text corespunde cu acela al Mântuitorului: "Toate câte cereţi, rugându-vă, să
credeţi că le-aţi luat şi le veţi avea" (Mc. 11, 24).

Temelia încrederii noastre

Dar, va zice cineva, în ce să mă încred eu sărmanul, ca să fiu sigur că voi dobândi ceea ce cer?
Încotro să mă îndrept? Temelia încrederii noastre este făgăduinţa lui Isus Cristos: "Căutaţi, şi veţi
afla". Cum s-ar putea să ne îndoim, întreabă Sfântul Augustin, că nu vom fi auziţi, când Dumnezeu,
dreptatea însăşi, făgăduieşte să ne dea ceea ce îi cerem prin rugăciuni? Sigur Dumnezeu nu ne-ar
îndemna să-i cerem darurile, dacă n-ar dori să ni le împartă. Dar tocmai aceasta este ceea ce doreşte
El şi ne îndeamnă să facem: "Rugaţi-vă, cereţi, căutaţi etc...şi veţi obţine orice veţi dori". Şi pentru ca
să ne rugăm cu încrederea cerută, Mântuitorul ne-a învăţat sublima rugăciune: "Tatăl nostru", în care
îl numim pe Dumnezeu, Tatăl nostru, spre a alerga la El aşa cum fiul lipsit de orice şi suferind,
aşteaptă leac şi ajutor de la părintele său. Pe fiul ce tânjeşte de foame e deajuns să-l arăţi părintelui
său şi el îl va hrăni îndată; şi dacă cumva a fost muşcat de şarpe, el îi va găsi îndată leacul vindecător.

Încrezători deci în făgăduinţa lui Dumnezeu, să ne rugăm cu credinţă neclintită şi tare (Evr. 10, 23).
Precum e sigur că Dumnezeu este credincios făgăduinţelor Sale, tot astfel să fie sigură şi încrederea
noastră. Şi deşi câteodată din pricina uscăciunii sau neliniştii noastre sufleteşti nu simţim în timpul
rugăciunii acea încredere vie ce am dori s-o avem, totuşi să continuăm a ne ruga, deoarece
Dumnezeu nu va întârzia să ne asculte. Ba atunci ne va asculta mai uşor, căci nebizuindu-ne pe noi,
ne vom încrede numai în bunătatea şi dreptatea Celui Preaînalt, care şi-a dat cuvântul că va asculta
pe cel ce-i cere harul.

Ah, ce mare plăcere simte Dumnezeu când în timpul neliniştii, fricii şi a ispitelor sufleteşti, nădăjduim
în El, chiar împotriva nădejdii, adică împotriva acelui sentiment de şovăire ce-l simţim din pricina
părăsirii şi întristării noastre. Sfântul Paul laudă pe Patriarhul Avraam: "Care cu nădejde şi împotriva
nădejdii a crezut" (Rom. 4, 18). Şi Sfântul Ioan zice că: "Tot cel ce are această nădejde în El
(Dumnezeu), se sfinţeşte, precum este sfânt şi El (I Ioan 3, 3), căci Dumnezeu copleşeşte cu haruri pe
cei ce se încred în El. Cu încrederea aceasta atâţia mucenici, atâtea fecioare şi copii, deşi ameninţaţi
de caznele tiranilor, au trecut biruitori peste toate suferinţele.

Adesea, zic, ne rugăm, dar ni se pare că Dumnezeu nu vrea să ne asculte, însă atunci să stăruim în
rugăciune mai mult. Să spunem împreună cu Iob: "Chiar dacă Domnul ne-ar da moartea, eu încă aş
nădăjdui în El". Ca şi cum ar fi zis: Dumnezeul meu, deşi m-ai alungat din faţa Ta, totuşi nu voi înceta
de a mă ruga Ţie şi a nădăjdui în mila Ta. Să facem astfel şi vom primi orice dorim. Aşa a făcut
cananeanca şi a obţinut de la Isus ceea ce a voit. Femeia aceasta se ruga de Mântuitorul nostru să-i
scape fiica chinuită de diavol, zicându-i: "Miluieşte-mă, Doamne, fiul lui David! Fiica mea este rău
chinuită de diavol". Şi El îi răspunse că nu a fost trimis pentru păgâni, cum era ea, ci pentru oile cele
pierdute ale casei lui Israel. Însă cananeanca nu se lasă învinsă, cerând din nou cu încredere:
"Doamne, ajută-mă, Tu trebuie să mă ajuţi". Iar Isus îi dădu acest răspuns: "Nu se cuvine să iei pâinea
copiilor şi s-o arunci câinilor". "Adevărat, Doamne, adăugă femeia, dar şi câinii mănâncă din firimiturile
ce cad de la masa stăpânilor". Atunci Isus, văzând încrederea cea mare a ei, o lăudă şi îi împlini
dorinţa, zicându-i: "Femeie, mare este credinţa ta; facă-se ţie după cum doreşti. Şi s-a tămăduit fiica ei
din ora aceea" (Mt. 15, 22).

Sfântul Augustin scrie că rugăciunea este o cheie care deschide cerul spre folosul nostru. Iar Prorocul
Rege spune că cererile noastre merg împreună cu milostivirea lui Dumnezeu: "Binecuvântat să fie
Domnul, care nu a respins rugăciunea mea, ci m-a miluit cu mila Sa" (Ps. 65, 19). Prin urmare, zice
acelaşi Sfânt Augustin, să fim siguri, că chiar în timpul rugăciunii noastre ne ajută. Mărturisesc că
niciodată nu mi-am simţit sufletul mai împăcat şi sigur de mântuire, ca atunci când stăteam şi mă
rugam lui Dumnezeu şi mă recomandam Lui. Aceasta socot că se întâmplă cu toţi ceilalţi credincioşi,
deoarece alte semne ale mântuirii sunt nesigure, putând da greş, însă faptul că Dumnezeu ascultă pe
cel ce i se închină cu credinţă este un adevăr aşa de sigur şi negreşelnic, cum negreşit ştim că se vor
împlini făgăduinţele celui de Sus.

Când ne simţim slabi şi neputincioşi în lupta contra patimilor, sau întâmpinăm greutate în îndeplinirea
poruncilor lui Dumnezeu, să exclamăm cu curaj: "Toate le pot în Acela ce mă întăreşte" (Fil. 4, 13). Să
nu grăim ca unii: "Acest lucru nu-l pot face, nu mă încred în mine". Fără îndoială de la noi nu putem
nimic, dar cu harul Domnului putem săvârşi orice. Dacă Dumnezeu ar zice cuiva: "Ia muntele acesta
pe spinarea ta şi poartă-l, căci Eu te ajut", n-ar fi acela nepriceput şi fără credinţă de ar răspunde: "Nu
fac aceasta, deoarece nu pot"? Recunoscând nimicnicia şi neputinţa noastră când ne năvălesc
ispitele, să nu ne descurajăm, ci ridicând ochii la Cer, să strigăm cu David: "Cu ajutorul Domnului voi
birui şi voi dispreţui atacurile vrăşmaşilor mei" (Ps. 117, 7). Şi când suntem în primejdie de a supăra
pe Dumnezeu şi nu ştim ce să facem, să ne recomandăm aşa Celui Preaînalt: "Domnul este lumina
mea şi mântuirea mea, de cine mă voi teme?"

Şi să fim siguri că Dumnezeu ne va lumina şi ne va mântui de orice primejdie.

Şi cei păcătoşi trebuie să aibă încredere

Dar eu sunt un mare păcătos, va zice cineva, şi ştiu din Scriptură că: "Dumnezeu nu ascultă pe
păcătoşi" (Ioan 9, 31). Însă Sfântul Toma împreună cu Sfântul Augustin răspunde că aceste cuvinte
au fost spuse de orb înainte de a primi lumina ochilor şi de aceea nu se pot lua aşa cum se aud.
Dealtfel, adaugă Sfântul Toma, e adevărat că Dumnezeu nu ajută pe păcătoşii care cerându-i ajutor
pentru o clipă, nutresc mai departe voinţa de a păcătui. Aceştia sânt nişte nefericiţi ce iubesc lanţurile
în care i-a încătuşat diavolul. Rugăciunile lor nu sunt ascultate de Dumnezeu pentru că sunt
nesocotite şi păcătoase.

Ce vreţi mai mare nesocotinţă decât aceea de a cere sprijinul unui principe, pe care nu numai că l-ai
ofensat odată, dar ai de gând să îl mai superi? Tocmai ce spune Sfântul Duh: "Pentru cel ce-şi astupă
urechea să nu audă ceea ce îi porunceşte Dumnezeu, chiar rugăciunea lui este o grozăvie" (Prov. 28,
9). Pe unii ca aceştia îi dojeneşte Domnul: "Nu mai înmulţiţi rugăciunile voastre, căci Eu îmi întorc
ochii aiurea şi nu vreau să le mai ascult" (Ts. 1, 15). Aşa era rugămintea nelegiuitului rege Antioh,
care se ruga lui Dumnezeu să-l scape de pedeapsă făgăduindu-i lucruri mari, dar cu prefăcătorie şi
inimă plină de răutate; şi de aceea Dumnezeu nu l-a ascultat, lăsându-l să moară ros de viermi.

Sufletele care păcătuiesc din pricina slăbiciunii, sau împinse de patimă, dar în dorinţa lor de a scăpa
din această sclavie, se roagă cu statornicie lui Dumnezeu, vor fi ascultate: "Oricine cere, primeşte, şi
cine caută harul, îl găseşte". Autorul "Operei nedesăvârşite", explicând textul Sfântului Matei, zice, că
prin acel "oricine" se înţelege şi omul drept şi cel păcătos. În Evanghelia Sfântului Luca (c. 11. v. 8),
vorbind Isus despre cel ce a dat toate pâinile ce la avea prietenului, nu atât fiindcă îi era prieten, cât
pentru cutezanţa lui, zise: "Chiar când nu s-ar scula să-i dea fiindcă îi este prieten, pentru îndrăzneala
lui se va scula şi-i va da cât are trebuinţă. Drept aceea, grăiesc vouă: cereţi şi vi se va da vouă....".
Deci rugăciunea stăruitoare câştigă de la Cel Veşnic milă şi pentru aceia care nu sunt prietenii Săi.
Ceea ce nu dobândeşte prietenia, primeşte rugăciunea; ba preţuieşte mai mult rugăciunea în faţa lui
Dumnezeu decât prietenia (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Sfântul Vasile spune că şi păcătoşii primesc ceea ce cer, dacă stăruie în rugăciune. Iar Sfântul
Ieronim: "Şi păcătosul poate să-l numească pe Dumnezeu, Tatăl Său, dacă se roagă de El să-l
recunoască de fiu, cum a făcut şi fiul risipitor". Dacă Dumnezeu, zice Sfântul Augustin, nu ar asculta
pe păcătoşi, în zadar s-ar fi rugat vameşul să fie iertat. Însă Evanghelia mărturiseşte că acesta a
căpătat iertare.

Sfântul Toma se ocupă mai de aproape de aceasta, învăţând că şi păcătosul este ascultat. Într-
adevăr, rugăciunea lui nu este vrednică de merit, dar are puterea de a dobândi ceva nu de la
dreptatea lui Dumnezeu, ci de la bunătatea Lui. Aşa se ruga Daniel (9, 18): "Pleacă, Dumnezeul meu,
urechea Ta şi ascultă... Căci nu pentru faptele noastre cele bune cădem cu rugăciunile noastre cele
fierbinţi, ci pentru îndurările Tale cele bogate". Sfântul Bernard aduce şi el motiv, zicând că rugăciunea
ce o face păcătosul cu gândul de a ieşi din păcat, naşte din dorinţa de a dobândi harul ceresc, şi
dorinţa aceasta îi vine de la Dumnezeu. Însă Dumnezeu n-ar mai trezi în inima păcătosului această
dorinţă, dacă n-ar avea de gând să-l asculte. În Sfintele Scripturi găsim o mulţime de pilde de acestea
când cei păcătoşi închinându-se au fost curăţiţi de păcat. Aşa s-a întâmplat cu cei trei nelegiuiţi: Acab,
Manasse şi Nabuc şi apoi cu tâlharul cel bun. Cât e de mare şi puternică rugăciunea! Pe Calvar alături
de Isus mor doi păcătoşi; unul se roagă şi se mântuieşte, celălalt pentru că nu se roagă, se
osândeşte!

Însă de ce să ne oprim atât de mult la motivele şi autoritatea sfinţilor, spre a dovedi acest lucru, când
Isus însuşi a zis: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi odihni pe voi" (Mt. 11, 28).
Prin cuvântul "cei împovăraţi" se înţeleg, tălmăceşte Sfântul Ieronim, Sfântul Augustin şi alţii, cei
păcătoşi, care alergând la Dumnezeu, după făgăduinţa lui Isus, vor fi uşuraţi şi mântuiţi prin harul Său.
Şi să notăm ceea ce zice Sfântul Iacob: "Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să ceară de la
Dumnezeu, care dă tuturor cu îmbelşugare şi nu ceartă". Dumnezeu deci copleşeşte cu haruri pe toţi
aceia care aleargă la El: "dă cu îmbelşugare". Însă să reflectăm mai mult asupra cuvintelor: şi "nu
ceartă". Dumnezeu nu se poartă ca oamenii, care aruncă în faţă celor ce vin să le ceară vreo favoare
insultele pricinuite. Nu, nu se poartă astfel Dumnezeu cu cel ce i se închină, fie el chiar cel mai mare
nelegiuit din lume. În clipa când ne îndreptăm spre El, nu ne dojeneşte pentru supărarea ce i-am
pricinuit-o, dar îndată ne primeşte, ne mângâie, ne ascultă şi ne copleşeşte cu bogăţia darurilor Sale.
Şi mai presus de toate Mântuitorul ne încurajează cu vorbele Sale: "Adevăr, adevăr grăiesc vouă, că
orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vi se va da" (Ioan 16, 23). Ca şi cum ar fi voit să zică: "Ei
bine, o păcătoşilor, nu vă descurajaţi, păcatele voastre să nu vă împiedice ca să alergaţi la Tatăl meu,
şi să nădăjduiţi mântuirea de la El; nu meritaţi aceasta, însă pentru vredniciile Mele cereţi ce voiţi, şi
jur şi făgăduiesc". "Adevăr, adevăr grăiesc vouă" (un jurământ zice Sfântul Augustin), că orice veţi
cere de la Tatăl meu, vi se va da". O Dumnezeule, ce mângâiere mai mare poate simţi păcătosul
decât să ştie cu siguranţă, că poate dobândi orice de la Dumnezeu, dacă va cere în Numele lui Isus
Cristos!

Am zis "orice" privitor la mântuirea cea veşnică, căci harurile trecătoare şi vremelnice, chiar de le
cerem de la Făcătorul nostru, câteodată nu ni le dă, deoarece sunt dăunătoare sufletului. Cât priveşte
harurile sufleteşti, făgăduinţa Sa nu este condiţionată, dar absolută, încât sfântul Augustin ne
îndeamnă să cerem aceste haruri cu cea mai mare încredere că le vom dobândi.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că Dumnezeu se supără când nu-i cerem darurile. Nu se poate ca
Dumnezeu să nu asculte sufletul, care în rugile sale cere numai ceea ce voieşte El. Când sufletul
nostru se roagă astfel: "Doamne, nu doresc bunurile acestui pământ, averi, plăceri şi cinste, vreau
numai harul Tău. Mântuieşte-mă de păcat, fă să mor bine, dă-mi Cerul, dăruieşte-mi dragostea Ta
(har ce trebuie să cerem mai presus de oricare altul, zice Sfântul Francisc de Sales), dă-mi resemnare
la voia Ta; şi în cazul acesta e cu neputinţă ca Dumnezeu să nu ne asculte. Însă ceea ce trebuie să
mărească credinţa noastră când cerem haruri duhovniceşti, sunt cuvintele următoare ale lui Isus:
"Dacă voi care sunteţi răi, lipiţi intereselor, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai vârtos Tatăl
vostru din cer va da harurile Sale cereşti acelora care cer" (Lc. 11, 13).

5. Să ne rugăm cu statornicie. Trebuinţa statorniciei

Rugăciunile noastre au mare nevoie de smerenie şi încredere, însă acestea nu ajung spre a dobândi
statornicia din urmă, cu care câştigăm mântuirea cea veşnică. Într-adevăr rugăciunile noastre ne pot
dobândi haruri deosebite, dar fără stăruinţă, nu vor dobândi niciodată statornicia din urmă, care
cuprinde în ea o mulţime de haruri ce nu le putem primi decât prin rugăciuni stăruitoare şi repetate
până la sfârşitul vieţii. Harul mântuirii nu este un singur har, dar un lanţ de haruri ce se unesc cu harul
statorniciei. La acest lanţ de haruri trebuie să corespundă lanţul rugilor noastre. Dacă încetăm de a ne
mai închina, rupem lanţul rugăciunilor, şi astfel se va rupe şi lanţul harurilor trebuincioase mântuirii,
punându-ne în primejdia pierzării veşnice.

Statornicia din urmă, după învăţătura Conciliului Tridentin, nu este un merit al nostru: "Nu se poate
dobândi de la nimeni altul decât de la Dumnezeu, care are putere să statornicească ceea ce stă. Cu
toate acestea Sfântul Augustin spune lămurit că harul statorniciei putem să-l dobândim prin rugăciune,
şi încă negreşit adaugă Pr. Suarez. Dar pentru a-l obţine şi a ne mântui, continuă Sfântul Toma, e de
trebuinţă rugăciunea statornică şi neîntreruptă, precum ne-a învăţat şi Isus de atâtea ori: "Se cuvine
să ne rugăm pururi şi să nu lenevim" (Lc. 18, 1). "Drept aceea, vegheaţi în toată vremea şi vă rugaţi,
ca să vă învredniciţi să scăpaţi de toate acestea care vor să vie şi să staţi înaintea Fiului Omului" (Lc.
21, 36). Iar în Vechiul Testament: "Nici un lucru să nu împiedice rugăciunea" (Ec. 18, 22). "
Preamăreşte pe Domnul în toată vremea şi cere ca să te călăuzească pe căile tale" (Tob. 4, 19).
Apostolul Paul adesea spunea ucenicilor săi: "Rugaţi-vă fără încetare". "Stăruiţi în rugăciune, fiţi treji
în ea" (Col. 4, 2). "Vreau aşadar ca bărbaţii să se roage în tot locul"(Tim. 2, 8).

Dumnezeu voieşte ca să ne dea statornicia şi fericirea cea veşnică, însă, spunea Sfântul Nil, o
împarte numai acelora care i-o cer fără încetare. Mulţi păcătoşi cu ajutorul harului se întorc pe calea
binelui şi sunt iertaţi, dar mai apoi cad iarăşi în aceleaşi păcate, tocmai pentru că n-au căutat să fie
statornici.

Trebuie să cerem fără încetare harul statorniciei din urmă

Nu e destul, scrie Sfântul Bellarmin, să ceri harul statorniciei o dată sau de două ori, pentru a-l
dobândi; trebuie să ne rugăm pururi, până la sfârşitul vieţii. Cine cere acest har pentru o zi, pentru
acea zi îl va avea, mâine dacă nu-l va cere va cădea.

Acest adevăr a voit Isus să ni-l înveţe prin parabola aceluia care nu s-a sculat să dea pâine prietenului
său decât după ce s-a rugat mult de el: "Chiar când nu s-ar scula să-i dea, fiindcă îi este prieten,
pentru cutezanţa lui se va scula şi îi va da cât are trebuinţă" (Lc. 11, 8).

Căci, zice Sfântul Augustin, dacă aceasta numai spre a scăpa de îndrăzneala prietenului său i-a dat
ceea ce-i cerea, cu cât mai mult nu va face aceasta Dumnezeu, Bunătatea nesfârşită, care doreşte
nespus de mult să ne împartă darurile Sale şi ne îndeamnă să i le cerem. Dumnezeu voieşte să ne
dea mântuirea şi toate harurile Sale, dar aşteaptă de la noi să i le cerem fără încetare şi chiar cu
îndrăzneală. Corneliu a Lapide, tălmăcind textul de mai sus, zice: "Dumnezeu vrea să stăruim în
rugăciune până la cutezanţă". Acest fel de a cere, oamenilor nu le place, însă Dumnezeu se arată
foarte mulţumit când ne vede că-l silim oarecum prin rugăciunile noastre să ne dea statornicia din
urmă. Această silă, zice Sfântul Grigoriu, îmblânzeşte Inima lui Dumnezeu.
Deci pentru a dobândi statornicia trebuie să o cerem fără încetare de la Împărţitorul harurilor:
dimineaţa, seara, la Sfânta Liturghie, la Sfânta Împărtăşanie şi mai ales în timpul ispitei, repetând cu
credinţă invocaţia: "Doamne ajută-mă, ţine mâinile Tale asupra mea, nu mă părăsi, mântuieş- te-mă".
Poate fi un lucru mai uşor decât acesta?

Glossa, tălmăcind următorul text al lui David: "Rugăciunea va fi pururi cu mine, căci ea este viaţa
mea", zice: "Se poate cineva plânge că-i greu să postească sau să facă pomană, dar nimeni nu poate
zice că nu se poate ruga, deoarece nimic nu e mai uşor decât rugăciunea. De aceea rugăciunea să fie
pururi pe buzele noastre, căci: "Fericit este omul care ascultă de Mine şi veghează în fiecare zi la
porţile milei Mele" (Prov. 7, 34). Mântuitorul în Evanghelia Sa ne îndeamnă să ne rugăm, dar în ce
fel?. "Cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide" (Lc. 11, 9). Nu ajunge să fi
zis: "cereţi", ci mai trebuie să adauge şi "căutaţi", "bateţi"? Dar să nu credem că aceste cuvinte sunt
de prisos; Isus a voit să ne arate prin aceasta că trebuie să ne asemănăm celor săraci, care dacă se
întâmplă vreodată să fie refuzaţi, ei continuă să ceară, şi dacă stăpânul casei nu se arată, încep să
bată în poartă, încât devin de nesuferit şi atunci sunt ajutaţi. Iată ce vrea Dumnezeu de la noi, să ne
rugăm şi iar să ne rugăm, cerând totdeauna ajutorul Său, lumina şi puterea Sa, spre a nu pierde harul
sfinţitor.

Învăţatul Lessius afirmă că nu poate fi scutit de păcat de moarte cel ce nu se roagă când se află în
păcat şi în primejdie de moarte, sau neglijează rugăciunea pe un timp îndelungat. Şi fără îndoială
păcătuieşte greu cine în timpul ispitei nu cere ajutorul lui Dumnezeu, deoarece se pune în primejdie de
a cădea în păcat.

Motivele pentru care Dumnezeu întârzie să ne dea statornicia

Dacă Dumnezeu poate şi vrea să ne dea sfânta statornicie, de ce nu ne-o dă la întâia cerere? Sfinţii
Părinţi, ca răspuns la această întrebare, fixează mai multe motive. Mai întâi, Dumnezeu nu ne dă
statornicia deodată, deoarece vrea să încerce încrederea noastră, sau cum spune Sfântul Augustin,
să ne facă s-o dorim cu mai mare dor. Darurile cele mari cer de la noi să fie aşteptate mult timp, de
vreme ce darul primit îndată nu-i preţuit aşa de mult cum e preţuit un dar pe care l-am dorit şi l-am
aşteptat de multă vreme.

Apoi Dumnezeu se mai poartă astfel ca să nu-l dăm uitării. Dacă am fi siguri de statornicia şi
mântuirea noastră, şi n-am avea nevoie în fiecare clipă de sprijinul Lui, spre a păstra harul mântuirii,
uşor am uita de Dumnezeu. Lipsa face pe săraci să calce deseori pragul celor avuţi. Astfel şi Făcătorul
nostru, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, spre a ne atrage la El, precum pentru a ne vedea cât mai des la
picioarele Sale, amână până la clipa morţii să ne dea harul mântuirii depline. Şi tot acest Sfânt mai dă
un alt motiv şi anume: "Dumnezeu nu ne dă statornicia pentru ca prin rugăciunea noastră neîntreruptă
să strângem mai mult legăturile de iubire faţă de El". Căci a alerga mereu la Dumnezeu şi a aştepta cu
încredere harurile ce le dorim, este un mare imbold şi o legătură strânsă de dragoste faţă de Făcătorul
nostru.

Însă când trebuie să ne rugăm? Întotdeauna, răspunde sfântul, până ce primim sentinţa favorabilă
mântuirii noastre veşnice, cu alte cuvinte până la sfârşitul vieţii: "Nu înceta de a te ruga până când nu
ai obţinut". Şi adaugă că cel ce zice: Nu voi înceta rugăciunea până nu mă voi mântui, acela e sigur
de mântuire. Nu ştiţi, scrie Apostolul, că cei ce aleargă în stadion, aleargă, ce e drept, dar răsplata o ia
numai unul? Alergaţi în aşa fel ca voi să luaţi răsplata" (Corint. 1. 9, 24). Nu ajunge deci să ne rugăm
numai odată pentru a ne mântui; dar trebuie să ne rugăm pururi, până ce vom primi cununa ce
Dumnezeu o făgăduieşte celor care nu încetează de a se ruga până în clipa din urmă a morţii.

Încheiere

Trebuie să ne rugăm fără încetare

Prin urmare, dacă voim să ne mântuim, trebuie să-l imităm pe David, care ţinea pururi ochii aţintiţi spre
Domnul, cerându-i ajutor, ca să biruie pe duşmani: "Ochii mei privesc pururi spre Dumnezeu, căci din
laţ El va scoate picioarele mele" (Ps. 24, 15). Şi precum diavolul foloseşte fiecare clipă pentru a ne
întinde curse, ca să ne înghită, cum scrie Sfântul Petru, asemenea să stăm şi noi cu armele în mână
pentru a ne apăra de acest duşman rostind cu profetul Rege: "Nu voi părăsi lupta până ce nu voi
învinge pe duşman" (Ps. 27, 37). Şi cum vom putea să dobândim această biruinţă aşa de însemnată
şi grea pentru noi? Numai prin rugăciune, ne răspunde Sfântul Augustin, dar printr-o rugăciune
stăruitoare. Şi până când va trebui să ne rugăm? Până ce va ţine lupta. Şi cum de luptat vom avea
întotdeauna, tot astfel trebuie să cerem fără încetare ajutor de la Dumnezeu, spre a nu fi învinşi
(Sfântul Bonaventura). "Vai de aceia, exclamă Ecleziastul, care în această luptă nu se roagă!"

Încurajaţi deci de mila şi făgăduinţa lui Dumnezeu, să spunem cu Apostolul Paul: "Cine ne va despărţi
pe noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul? Ori primejdia de a pierde bunurile vremelnice, ori
prigonirile diavolilor sau a oamenilor, ori chinurile tiranilor? Nu, zicea el, nici necazul, nici strâmtorarea,
nici primejdia şi nici prigonirile nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Cristos, ci în toate
acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Isus care şi-a dat viaţa pentru noi" (Rom. 8, 35).

Părintele Hipolit Durazzo chiar din ziua în care s-a hotărât să părăsească demnitatea de prelat din
Roma pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu în Societatea lui Isus, temându-se să nu-şi calce
hotărârea, adesea striga către Dumnezeu: "Doamne acum că m-am consfinţit cu totul Ţie nu mă
părăsi". Şi Domnul îi răspunse: "Tu să nu mă părăseşti, căci Eu nu te voi uita niciodată".

În sfârşit, dacă voim ca Dumnezeu să nu ne părăsească, să nu încetăm de a alerga la ajutorul Său şi

să nu-l părăsim. Purtându-ne astfel, ne va ocroti pururi, neînvoind să ne despărţim de dragostea Sa.
Cu acest scop să cerem întotdeauna statornicia din urmă şi harurile trebuincioase pentru a o dobândi.
În acelaşi timp să cerem harul de a fi statornici în rugăciune, dar ce Dumnezeu l-a făgăduit aleşilor Săi
prin gura Prorocului: "Dar peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului voi revărsa duh de
milostivire şi de rugăciune" (Zah. 12, 10).

O, ce mare har este acela de a avea duhul rugăciunii! Niciodată să nu încetăm a cere de la Dumnezeu
acest har şi mai ales duhul rugăciunii neîntrerupte. Căci dacă ne rugăm întotdeauna, vom obţine fără
îndoială statornicia de la Dumnezeu şi orice alt dar ce-l dorim, deoarece El nu poate fi necredincios
făgăduinţei Sale, că va asculta pe cel ce se roagă.

Rugăciunea, zice Venerabilul Beda, ne va deschide poarta Cerului.

 Rugăciunea
dr. Alexis Carrel

PREFAŢĂ

Autorul acestor rânduri a scris în anul 1940, în limba engleză, un articol despre puterea rugăciunii.
Acest articol era destinat magazinului american Reader's Digest.

El a fost publicat la începutul anului 1941, după ce fusese prescurtat şi remaniat de către unul dintre
editori. Apoi articolul a fost tradus în limba franceză, probabil în Elveţia, şi a apărut în "Journal de
Geneve". Mai târziu, publicaţia franceză "La Semaine Religieuse" l-a inserat din nou în paginile sale.

Numai atunci autorul a luat cunoştinţă de această traducere. Fiind nemulţumit de nivelul acesteia a
hotărît să scrie un nou eseu asupra Rugăciunii.

Autorul nu este nici teolog, nici filosof. El se exprimă în limbajul comun şi utilizează cuvintele în sensul
lor obişnuit, iar uneori în sensul lor ştiinţific. Teologilor el le cere să îi acorde aceeaşi îngăduinţă pe
care el le-ar acorda-o dacă aceştia ar avea de tratat un subiect din domeniul psihologiei. Acest studiu
asupra rugăciunii este un foarte scurt rezumat al unei vaste cantităţi de observaţii, culese în decursul
unei lungi cariere printre oameni provenind din medii diferite: oameni din Apus sau din Răsărit; bolnavi
sau sănătoşi; preoţi catolici, călugări şi călugăriţe din toate ordinele religioase, pastori protestanţi din
toate denominaţiile, rabini; medici şi asistenţi medicali - de toate profesiunile şi din toate clasele
sociale. Pe de altă parte, experienţa sa de medic chirurg şi fiziolog, studiile de laborator cărora li s-a
dedicat ani în şir i-au permis să evalueze anumite efecte curative ale rugăciunii. El vorbeşte numai
despre lucruri pe care le-a verificat sau pe care le-a aflat de la oameni capabili de a face observaţii
pertinente şi precise. A preferat să fie incomplet mai degrabă decât să citeze fapte insuficient
dovedite. Înainte de toate el s-a străduit să rămână pe tărâmul solid al realităţii.

A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni pare a fi, la prima vedere, un efort zadarnic. Dar nu este
oare, cu toate acestea, indispensabil ca noi să cunoaştem toate activităţile pentru care suntem apţi?
Căci nu putem evita niciuna dintre aceste activităţi fără grave pericole pentru noi sau pentru urmaşii
noştri. Slăbirea simţului spiritual şi al celui moral ni se pare tot atât de dăunătoare ca şi slăbirea
inteligenţei. Aceste rânduri se adresează deci tuturor - atât celor credincioşi cât şi celor necredincioşi -
deoarece viaţa ne impune, deopotrivă, aceleaşi obligaţii. Ea ne cere să ne comportăm în conformitate
cu structura noastră umană. Iată de ce nimeni nu trebuie să ignore cerinţele cele mai subtile ale naturii
noastre omeneşti.

pr. Radu Roşcanu

INTRODUCERE

Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai
mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe
Descartes şi-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale,
etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul
modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun
element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului.
De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre.
Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune.
Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin
mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire,
totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la
manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia
şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.
DEFINIŢIA RUGĂCIUNII

În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general,
ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o
contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de
asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de
adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului
de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există - înţelepciune supremă, forţă şi
frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule,
adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare
nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt
căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să
iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt
suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai
înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

TEHNICA RUGĂCIUNII. CUM SĂ NE RUGĂM

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul
Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de
veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era
inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot
oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe
Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru.
Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica
rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie
afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai
dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după
metoda Sfântului La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă.
Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei
unui copil cu tatăl său. "Ne prezentăm aşa cum suntem", spunea într-o zi o Soră a Milei, care de
treizeci de ani îşi consuma viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică
cu toată fiinţa noastră.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la
contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea
drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea,
măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se
roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când
judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par
la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care
sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca
formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe
omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de
Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a
se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa.
"Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ..." A face voia lui
Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în
spiritul nostru.

Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele
la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe
două teme, care sunt mereu aceleaşi - necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm
ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să
cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru
efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi
striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. "Credinţa ta te-a
mântuit", îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o
cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că
este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima
bancă a unei biserici goale. "Ce aştepţi?", îl întrebă cineva. "Îl privesc - răspunse el - şi El mă
priveşte."

Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună
atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.

UNDE ŞI CUM SĂ NE RUGĂM

Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la
birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea
camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi
locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea
interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care
acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al
marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii
oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi
nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea
acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-
şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu
care-i copleşeşte civilizaţia noastră.

Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu.
"Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri", spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar
în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în
prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul
acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

EFECTELE RUGĂCIUNII

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. "Nici un om
nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva", scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este
considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate
nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.

Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale
de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu
regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă
deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei
incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte
adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape
imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de
zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general
cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar
medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel,
observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna
cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare
bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un
caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase
religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre
nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim
efecte psiho-fiziologice şi curative.

EFECTELE PSIHO-FIZIOLOGICE

Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de
calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-
o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem
mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea,
felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le
adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor
formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi
moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului
datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate
arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală,
caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care
nu se roagă.

Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu
influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de
transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se
aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de
judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală;
astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o
armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai
uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul
vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune
devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp
cu calmul o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează
curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii,
seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în
evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi
ignoranţii, retardaţii, îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni
deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.

Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le
însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.

EFECTELE CURATIVE

În toate timpurile ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al
rugăciunii.

În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările
obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este
vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de
ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă,
sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a
adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost
vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul,
tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel - o
durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile
anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de
vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi şi
fiziologi în decursul practicii lor medicale.

Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au

vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor,
însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât
cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes
minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu
mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar
rugăciunile lor au devenit ineficiente.

Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea
mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte
minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de
exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a
fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea
produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind
adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.

SEMNIFICAŢIA RUGĂCIUNII

În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire.
Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l
înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament,
un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia
sentimentului sfinţeniei, şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte
important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul
rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au
presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat
se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă
prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a
devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a
iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o
activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de
diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat
diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.

Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca.
Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi
structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie
ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi
a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi
a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii
degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat,
dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierde simţul
moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a
fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu
reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după
dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască - aşa cum vroia Socrate - un sistem de
morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt
sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi - credincioşi şi necredincioşi - trebuie să manifeste
interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa
omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce
mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel
al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să
ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se
crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi
rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de
altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea
în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit
să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial,
având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm
fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest
mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate - numită
Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar
prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor
naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus,
ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.

CONCLUZII
În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci
el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre
Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime.
Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii,
sau cei laşi. "Este ruşinos să te rogi" scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să
te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are
nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina
inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii
cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi
spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi
de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu
care-l ascultăm pe Descartes.
 Omul între "a fi" şi "a nu fi"
Probleme fundamentale de bioetică
pr. Claudiu Dumea

CE ESTE BIOETICA

Definiţia

Cuvântul bioetică e în mare vogă. Cum s-ar putea defini bioetica? Termenul în sine este savant şi
totodată misterios. Provine din două cuvinte greceşti: "bios" - viaţă şi "ethos" - morală. Etimologic,
aşadar, ar însemna morala vieţii. Cea mai bună definiţie pe care ne-o dau enciclopediile este aceasta:
"Bioetica este studiul sistematic sau ştiinţa comportamentului uman în cadrul ştiinţelor vieţii şi al
îngrijirii sănătăţii, când acest comportament este examinat la lumina valorilor şi a principiilor morale".

Istoricul bioeticii

Bioetica a început odată cu procesul de la Nürenberg când au fost dezvăluite practicile sinistre ale
naziştilor. Atunci lumea a aflat, printre altele, că au fost ucise 70 000 de persoane, handicapate fizic
sau mintal, considerate "inutile pentru societate", după un program de eutanasie bine pus la punct.
Atunci s-a aflat că au fost şi medici care, deşi făcuseră jurământ să apere viaţa, au făcut experienţe
criminale pe prizonierii de război în lagărele morţii, în special la Auschwitz, dezonorând astfel profesia
medicală. La Nürenberg, pentru prima dată, lumea a început să se îndoiască de medici şi de etica lor.

Ulterior s-a aflat că şi medicii japonezi au făcut acest tip de experienţe pe prizonieri în timpul celui de-
al doilea război mondial.

Câţiva ani mai târziu, izbucnesc din nou o serie de scandaluri de data aceasta în ţara care învinsese
nazismul şi se prezenta ca cea mai mare promotoare a drepturilor omului: e vorba de Statele Unite. În
special două scandaluri au impresionat puternic opinia publică.

În 1963 la Iewish Chronic Disease Hospital din Brooklyn, în cursul unui program de experienţe s-au
injectat, cu titlul experimental, celule canceroase active unor bătrâni, bineînţeles fără a li se cere
consimţământul.

Din 1965 până în 1971 la Willowbrooke State Hospital din New York s-au efectuat o serie de
experienţe asupra hepatitei virale în cursul cărora s-a inoculat virusul responsabil la copii handicapaţi
internaţi la acel spital.

Scandalurile provocate de experienţele abuzive pe fiinţe umane au sensibilizat opinia publică cu

privire la riscurile şi abuzurile pe care le prezenta cercetarea medicală. Dar deocamdată nu se
inventase termenul de bioetică. Se folosea expresia Morală sau Etică Medicală, iar Morala Medicală
nu ieşea din cercurile medicale. Medicii ar fi considerat că ar fi fost o necuviinţă ca cineva din afara
profesiunii medicale să vină şi să le dea sfaturi de morală.

Ceea ce a declanşat un val de neîncredere şi de teamă în faţa atotputernicei instituţii medicale şi a

"templelor moderne" ale cercetării biologice, aureolate de prestigiul lor de obiectivitate şi progres, a
fost dezvoltarea rapidă pe care au cunoscut-o ştiinţele medicale şi biologice între anii 1965 - 1980
când acestea fac paşi gigantici: descifrarea codului genetic, noi tehnici medicale: contracepţia,
sterilizarea, avortul asistat, lupta contra sterilităţii, diagnosticarea malformaţiilor fetale şi a tarelor
ereditare în timpul sarcinii, organele artificiale în special dializa renală, grefele de organe, reanimarea
capabilă să prelungească viaţa bolnavilor în comă, chirurgia malformaţiilor cardiace etc.

În această perioadă ia naştere bioetica propriu-zisă, în afara cercurilor medicale, ca un strigăt de

alarmă în faţa pericolului unei catastrofe pe care o poate provoca ştiinţa, inclusiv ştiinţa medicală, care
ar putea pune în pericol însăşi supravieţuirea ecosistemului şi a omenirii.

Mişcarea de contestare a ştiinţei s-a declanşat odată cu Revoluţia culturală chineză din 1966 şi a luat
proporţii mondiale provocând în Europa marile revolte studenţeşti din anii 1968-1969, mai ales în
Franţa.

În anul 1971 cancerologul american Van Rensselaer Potter introduce pentru prima dată în lexicul
cultural contemporan cuvântul bioetică în cartea sa: "Bioetics: bridge to the future". În lucrarea
amintită, autorul îşi exprimă îngrijorarea pentru destinul omenirii şi afirmă că, fără o bioetică, omenirea
nu va putea avea un viitor.

În acest context contestatar s-au creat, începând din anul 1969, centre de bioetică pentru a studia
problemele de morală aplicate la ştiinţele vieţii, s-au înfiinţat pe lângă facultăţile de medicină, de
filosofie şi teologie catedre pentru predarea bioeticii, guvernele au instituit comitete de etică,
organisme consultative interdisciplinare. Un asemenea comitet are şi Parlamentul Consiliului
European. Toate aceste comitete sunt formate din persoane în general străine de medicină.
Rezultatele acestor comitete sunt nesemnificative, întrucât în sânul lor se confruntă concepţii şi poziţii
ireconciliabile.

Nu tot ce este posibil este permis

Marea întrebare care se pune în faţa tehnicilor rezultate din dezvoltarea ştiinţelor bio-medicale, în
special în faţa tehnicilor fecundării în vitro şi ale ingineriei genetice, este următoarea: tot ce e posibil e
şi permis?

În realitate se constată că, de fapt, ceea ce progresul ştiinţific a făcut posibil, mai curând sau mai
târziu, dacă nu devine permis, devine, în tot cazul, practică curentă, astfel încât moralistul se află în
faţa unui spectacol la care asistă complet dezarmat. Cel mult poate să condamne nebunia omenească
spunând ce trebuie făcut, dar fără a-şi face iluzia că va fi luat în serios.

De pildă, Biserica Catolică a condamnat în repetate rânduri metodele artificiale de contracepţie,

fecundarea în vitro. Cine a luat-o în seamă?

Orice obiecţie pe care morala o ridică în faţa descoperirilor ştiinţifice şi a aplicării lor practice se
loveşte de un cuvânt: e cuvântul progres. Se pun piedici progresului, ne întoarcem la Evul Mediu, la
Inchiziţie! Cuvântul progres e un cuvânt magic şi ce este magic, prin natura sa este iraţional. Atât de
iraţional încât progresul poate deveni identic cu regresul.

De pildă, în numele progresului s-a legalizat în timpurile noastre avortul care era practicat şi în
antichitate. În numele progresului se legalizează azi eutanasia - practicată şi în antichitate la unele
populaţii primitive. În numele progresului în China sunt sufocaţi copii, legea admiţând un singur copil în
familie. Şi în antichitate la Sparta şi la Roma erau expuşi copiii. Unde e progresul? Reîntoarcerea la
practici barbare pe care omenirea maturizată din punct de vedere moral le abandonase, se numeşte
progres?

Ar fi absurd să spunem că cercetarea ştiinţifică sau ştiinţa e rea şi de condamnat în sine. Să nu uităm
că, de pildă DDT-ul a salvat milioane de vieţi omeneşti. Ştiinţa în sine nu e nici bună nici rea. Bun este
omul care o foloseşte bine, rău este omul care o foloseşte rău. Nu numai cuceririle ştiinţei, dar însăşi
cercetarea ştiinţifică e bună şi morală dacă cercetătorul respectă în el însuşi şi în alţii persoana
umană; în schimb este rea şi imorală dacă lezează demnitatea persoanei umane. Astfel, de pildă, sunt
imorale experienţele medicale făcute pe bolnavi fără consimţământul lor şi chiar cu consimţământul lor
dacă le agravează boala sau le pun în pericol viaţa. Sunt imorale experienţele făcute pe prizonieri,
sunt imorale experienţele făcute pe embrionul uman din prima clipă a existenţei chiar dacă Comitetul
de Bioetică al Consiliului Europei era dispus să permită asemenea experienţe până la a 14-a zi.

Discuţii foarte aprinse se ridică în jurul libertăţii de cercetare. Cercetătorul consideră că orice ingerinţă
sau restricţie este o încălcare a libertăţii sale. În anul 1910 Henri Poincaré, considerând că nici un
parlament nu se poate amesteca în cercetarea ştiinţifică, scria că trebuie lăsat cercetătorul cu
conştiinţa sa şi că orice intervenţie din partea legii ar fi inoportună şi chiar ridicolă.

Pretenţia unei libertăţi nelimitate în cercetare ridicată de omul de ştiinţă este nejustificată. Cercetările,
în general, se fac cu fonduri publice, iar cetăţenii au dreptul să controleze dacă ceea ce se face pe
banii lor este spre binele sau spre paguba lor.

Este limpede că puterea politică ce ar trebui să exercite controlul în domeniul cercetărilor ştiinţifice nu
are conştiinţă morală. Lăsând la o parte cazul nazismului, nu putem crede că experienţele făcute în
Statele Unite având ca urmare îmbolnăvirea de cancer, că experienţele făcute de sovietici pe militari
pentru a vedea efectele bombei atomice, având aceleaşi urmări, că sterilizarea cu forţa a celor 60.000
de femei în ultimele decenii pentru a menţine calitatea rasei în Suedia, ţara unde s-a semnat
Convenţia pentru Drepturile Omului, că sifiliticii din Tuskegee, în Africa, au fost lăsaţi timp de patruzeci
de ani fără tratament pentru a se studia această boală, nu putem crede că toate aceste lucruri s-au
făcut fără ştirea şi fără complicitatea autorităţilor politice.

Cât despre conştiinţa morală a cercetătorilor şi a medicilor în marea lor majoritate, nimeni nu-şi face
prea multe iluzii.

Temeiurile evaluării etice

În fond, despre ce conştiinţă morală poate fi vorba?

Pentru a-ţi forma o conştiinţă trebuie să ai o morală. Sunt atâtea conştiinţe câte morale sunt. Iar dacă
bioetica se referă la comportamentul uman examinat la lumina valorilor şi a principiilor morale, putem
spune că sunt atâtea bioetici câte etici sau morale sunt, sau mai exact, câte antropologii, câte
concepţii despre om sunt. Toate eticile, toate antropologiile pe care se bazează toate opţiunile în
domeniul bioeticii se grupează în patru categorii sau modele, plus modelul creştin pe care îl propune
Biserica Catolică.

Primul model este eudemonismul în forma sa cea mai răspândită care este hedonismul, foarte
înrădăcinat în mentalitatea contemporană. E o filozofie care pune fericirea omului în plăcere, în
satisfacţia simţurilor. În morala hedonistă există un singur principiu al binelui şi al răului: tot ce aduce
plăcere e bun, restul e rău. În forma sa cea mai grosolană, cea mai senzuală, hedonismul este atribuit
lui Aristip din Cirene, un ucenic al lui Socrate. La Epicur hedonismul avea o formă mai elevată. Pentru
el plăcerea consta în ceea ce grecii numeau ataraxia - liniştea sufletească, lipsa tulburărilor lăuntrice
care se obţine prin stăpânirea de sine. La Aristotel, plăcerea stă în contemplaţia filosofică. În timpurile
moderne, Jeremy Bentham (1748-1832) prezintă hedonismul într-o formă care se vrea ştiinţifică.
Evident că nu se poate construi o morală pe plăcere. O acţiune nu poate fi bună numai pentru faptul
că aduce o plăcere a simţurilor. Hedonismul confundă plăcerea cu bucuria sau cu fericirea care este
aspiraţia fundamentală a omului. Or, ca să trăieşti o bucurie autentică şi să-ţi realizezi fericirea trebuie
să sacrifici adeseori plăcerea.

În al doilea rând, avem modelul liberal-radical.

Acest model are ca principiu suprem libertatea nelimitată a omului, autonomia sa absolută. E o
concepţie care s-a născut cu Revoluţia franceză şi a ajuns la paroxism cu existenţialismul ateu al lui
J.P. Sartre. Potrivit acestei concepţii, nu există nici Dumnezeu, nici vreo lege, nici vreun legislator, nu
există acţiune bună sau rea: bine este ce hotărăşte fiecare. Libertate fără responsabilitate. Fiecare
hotărăşte în conştiinţa sa ce e bine şi ce e rău, în funcţie de situaţie. E o filosofie a libertăţii valabilă
numai pentru unii, valabilă, de exemplu, pentru revoluţionarii francezi, dar nu şi pentru cetăţenii cărora
cuţitele ghilotinelor le retezau capul, şi nici pentru copiii ucişi înainte de naştere. Deoarece fiecare
acţionează în conformitate cu libertatea sa de conştiinţă, avem de-a face cu un subiectivism radical şi
cu un relativism moral nelimitat.

Tocmai această concepţie antropologică a libertăţii nelimitate o au la bază toate revendicările şi

dezbaterile asupra avortului, a alegerii sexului copilului, a schimbării sexului de către adult, a
homosexualităţii, a accesului femeii căsătorite sau necăsătorite la fecundarea extracorporală, a
eutanasiei, ş.a.m.d. Şi fiindcă omul nu e creat de Dumnezeu şi nu are vreun scop, omul are dreptul să
se autocreeze în funcţie de scopul pe care şi-l propune el însuşi. Scrie în această privinţă H.T.
Engelhardt:

"În viitor, capacitatea noastră de a forţa şi de a manipula natura umană, pentru a realiza scopuri
stabilite de persoane, va creşte. Când vom dezvolta capacitatea de a interveni cu ajutorul ingineriei
genetice nu numai asupra celulelor genetice, dar şi asupra celor germinale, vom fi în stare să
proiectăm şi să creăm natura noastră umană după chipul şi asemănarea scopurilor alese de
persoane... Având în vedere că nu e nimic sacru în natura umană, nu există nici un motiv pentru
care... ea (natura umană) să nu trebuiască să fie radical schimbată".

Iar cu privire la eutanasia voluntară, ca expresie supremă a libertăţii omului, James Rachels scrie:

"Susţinătorii legalizării eutanasiei au un argument principal. Îl vor chema "argumentul libertăţii". Potrivit
acestui argument, fiecare pacient în faţa morţii va trebui să fie liber să aleagă eutanasia, sau să o
respingă, aceasta fiind o chestiune de libertate personală. Nimeni, nici guvernul, nu are dreptul să
impună unei persoane alegerea pe care urmează să o facă. Dacă un pacient în fază terminală alege
eutanasia, e o chestiune privată; la urma urmei, viaţa îi aparţine individului, de aceea individul singur
trebuie să hotărască. Acest argument este bazat pe principiul că persoanele trebuie să fie libere să-şi
trăiască propria viaţă cum cred mai bine".

Este vorba de cea mai evidentă formă de autonomie luciferiană: omul îl dă la o parte pe Dumnezeu
pentru a-i lua locul.

B. Clinton spunea nu de mult savanţilor, cerându-le încetarea cercetărilor în domeniul clonării omului:
"Nu vă jucaţi de-a Dumnezeu".

În al treilea rând avem modelul pragmatic-utilitarist.

E o antropologie care se naşte din filosofia empiristă de origine anglo-saxonă, al cărei reprezentant
mai de seamă a fost în secolul trecut John Stuart Mill.

Utilitarismul urmăreşre maximum de fericire (fericire în sensul de bunăstare economică, materială)

pentru toţi, cu minimum de suferinţă pentru un număr cât mai mare de indivizi. Etica ce derivă din
această concepţie este iarăşi foarte simplă: e o etică a eficienţei,a câştigului,a succesului. Se face un
calcul al câştigurilor şi al pierderilor. Bună este acţiunea care aduce profit. În alte situaţii, aceeaşi
acţiune poate să fie rea. Câteva exemple de aplicare a acestei concepţii foarte răspândită în lumea
capitalistă: experienţele pe embrionul uman în vederea fecundării artificiale, chiar dacă pentru aceasta
un număr mare de embrioni trebuie distruşi; fecundarea artificială practicată odinioară pentru
reproducerea animalelor, aplicată acum în largă măsură pentru reproducerea umană; avortul selectiv,
în urma diagnosticului prenatal, considerat ca unic mijloc de prevenire a bolilor ereditare; selectarea
pe criterii utilitariste a categoriilor de persoane care să se bucure de asistenţă medicală preferenţială
având drept urmare abandonarea indivizilor neproductivi pentru societate, care fac să coboare nivelul
de bunăstare comună: bătrânii, handicapaţii, bolnavii incurabili.

Etica utilitaristă a creat conceptul de "calitate a vieţii". Sacralitatea vieţii este înlocuită cu calitatea
vieţii. Un individ, pentru a avea statutul de persoană şi, prin urmare, dreptul de a trăi, trebuie să
posede un anumit standard de calitate a vieţii. Astfel, un copil cu o malformaţie trebuie avortat dacă s-
a depistat malformaţia în timpul sarcinii, s-au, dacă s-a născut, nu trebuie hrănit, trebuie lăsat să
moară, deoarece nu are o suficientă calitate a vieţii. Acelaşi lucru trebuie spus despre bătrâni, despre
handicapaţi, despre bolnavii incurabili.
Cine hotărăşte nivelul calităţii vieţii necesar pentru a avea dreptul la existenţă? Se hotărăşte prin acord
de către membrii comunităţii care au capacitatea de a decide. E un "consensus", un contract social
asemănător cu cel al lui J. J. Rousseau. Teoreticianul acestui contractualism utilitarist - pragmatic este
acelaşi H. Tristram Engelhardt (The foundation of Bioethics).

Societatea care decide prin contract cu privire la binele public se numeşte comunitate etică. Ea
creează astfel o morală publică, o etică a consensului.

Prin acest contract social, comunitatea etică hotărăşte cine face parte din comunitate şi cine nu, cine e
persoană umană şi cine nu.

Engelhardt distinge trei tipuri de fiinţe umane.

Mai întâi, sunt persoanele care fac parte din comunitate.

Apoi, sunt fiinţele umane care nu fac parte din comunitate, deci nu sunt persoane, dar pot deveni.
Acestea sunt embrionul, foetus-ul, copilul. Aceştia nu au de la natură calitatea de persoană, nici
drepturi. E comunitatea etică aceea care i le acordă, dacă consideră că e util pentru binele societăţii.
Astfel Engelhardt justifică avortul şi infanticidul.

În al treilea rând, sunt indivizii excluşi din comunitatea etică. Sunt cei care au pierdut capacitatea de a
decide: bolnavii în comă, demenţii, bolnavii incurabili. Ei nu pot să facă parte din comunitate. Pot fi
eliminaţi prin eutanasie. Scrie Engelhardt în Manualul de bioetică:

"Nu toate fiinţele umane sunt persoane. Copiii, întârziaţii mintali gravi şi cei care se află în comă fără
speranţă constituie exemple de non-persoane umane. Asemenea entităţi sunt membre ale speciei
umane. Însă în sine şi prin sine nu au statut în comunitatea etică".

Pentru H.D. Aiken de la Secţia de filosofie a Universităţii Brandeis din Waltham, Statele Unite, avortul
eugenetic şi eutanasia eugenetică a nou-născuţilor sunt obligatorii.

"Pretenţiile asupra dreptului la supravieţuire biologică depinde în întregime de capacitatea pe care o

are individul în chestiune de a-şi construi, cu ajutorul altora, o viaţă umană.

Ceea ce înseamnă că, în situaţiile în care nu există posibilitatea nici unei apropieri de o viaţă cu
adevărat umană, dreptul la existenţa biologică sau fizică îşi pierde raţiunea de a fi şi, ca atare, acea
miloasă suprimare a vieţii, în sensul biofizic al cuvântului este acceptabilă sau poate chiar obligatorie".

În al patrulea rând avem modelul socio-biologic sau materialist. Această antropologie îşi are
rădăcinile îndepărtate în evoluţia cosmologică a lui Copernic, care l-a smuls pe om din centrul
universului şi a făcut din pământ una din atâtea planete care se învârt în jurul soarelui, făcând să se
clatine vechea convingere că omul ocupă un loc privilegiat şi dominant în univers. Această convingere
a primit o lovitură mortală cu Darwin care a încercat să demonstreze că organismul uman nu numai că
funcţionează ca şi cel al animalelor, dar că are şi strânse legături de rudenie filogenetică cu fiinţele
inferioare. Explică Sigmund Freud:

"Omul a început să pună un abis între fiinţa lor (a animalelor) şi propria fiinţă. Nu le-a recunoscut
raţiunea şi şi-a atribuit un suflet nemuritor, pretinzând că are o înaltă origine divină care să-i permită
să rupă legăturile cu lumea animalelor. Ştiu că cercetările lui Charles Darwin şi ale colaboratorilor şi
predecesorilor săi au pus capăt cu mai puţin de o jumătate de veac în urmă acestei prezumpţii a
omului. Omul nu e nici mai mult nici mai puţin decât un animal" (O dificultate a psihanalizei).

Freud şi urmaşii săi fac să dispară şi mai mult graniţele dintre om şi celelalte specii de animale. Omul
nu are dreptul să se autoproclame domn şi rege peste lumea animalelor deoarece ce numeşte el
suflet nu este decât psihic, iar psihicul său nu este radical diferit de psihicul animalelor. Iar psihicul nu
este decât o funcţie a neuronilor. De aici unul din argumentele care sunt aduse în favoarea distrugerii
embrionului în primele stadii ale dezvoltării până începe să se dezvolte sistemul nervos. Ovulul
fecundat, se susţine, nu este o fiinţă umană, o persoană, chiar de la început, ci devine încetul cu
încetul. Prin urmare, nu e imorală distrugerea acestui organism în primele zile sau în primele
săptămâni.

În această antropologie intră şi alte curente de gândire înrudite cum ar fi scientismul lui Comte şi
şcoala sociologică a lui Max Weber, E. Durkheim şi L. Lévy-Bruhl, care au aceeaşi orientare
evoluţionistă.

S-a format astfel o morală cosmică, naturalistă din care transcendentul este exclus. Universul e privit
cu un respect aproape religios. Nu pentru că ar avea ceva sacru cum considerau stoicii şi, în general,
anticii panteişti pentru care Dumnezeu şi cosmosul erau una. Dumnezeu este exclus, dar natura ţine
locul lui Dumnezeu. Avem de-a face cu o morală evoluţionistă. Tot ce favorizează evoluţia în univers,
iar omul este parte a universului, este bun. Tot ce împiedică evoluţia este rău. Şi dacă în acest proces
cosmosul este supus evoluţiei, societăţile sunt supuse şi ele evoluţiei; nu numai religiile, culturile,
artele, valorile spirituale sunt supuse evoluţiei,dar şi morala. Avem de-a face deci cu o etică şi cu o
bioetică evoluţionistă. Ceea ce era rău în trecut, poate deveni bun în prezent. Se ştie că orice lege,
chiar în lumea fizică, prin natura sa e veşnică şi universală: 2+2 au făcut şi vor face întotdeauna 4. În
concepţia evoluţionistă legea morală devine complet relativă; ea se schimbă în funcţie de momentul şi
stadiul evoluţiei umane. Această concepţie a relativismului moral, foarte răspândită azi, o reflectă
expresii ca acestea pe care le auzim la tot pasul: "Trebuie să ţii pasul cu timpul! Suntem în pragul
mileniului al treilea, nu mai suntem în Evul Mediu! De ce se încăpăţânează atâta Biserica şi refuză să
aprobe avortul? Avortul face parte din cultura timpului nostru, iar Biserica trebuie să se adapteze, să
nu fie în contratimp cu mersul lumii!"

Mai merită să fie amintit aici criteriul de evaluare a fiinţelor vii în funcţie de capacitatea lor de a suferi.
Având în vedere că embrionul nu are capacitatea de a suferi, el este considerat superior unei frunze
de salată, dar inferior unui animal care suferă. Urmând acest criteriu, în Germania, de pildă, se cere
interzicerea experienţelor făcute pe animal şi acceptarea lor pe foetus-ul uman.

Antropologia personalistă

Antropologia catolică se inspiră din adevărurile revelate de Dumnezeu, dar are şi un suport raţional,
filosofic, pe care-l oferă gândirea personalistă.

Cuvântul latin "persona" (în greceşte prosôpon) înseamnă mască de teatru. Termenul arată caracterul
sacru al persoanei: cine purta masca întruchipa divinitatea sau primea ceva din însuşirile divinităţii a
cărei mască o purta.

În antropologia personalistă modernă persoana are următoarele caracteristici esenţiale:

a) Persoana este o fiinţă care are un caracter biochimic aparţinând speciei umane. Embrionul uman
format numai din câteva celule nu poate fi, prin urmare, tratat ca o grămadă de celule sau ca un
embrion de şoarece.

b) Persoana este marcată de sexualitate atât pe plan biologic, cât şi pe plan psihic. A-i manipula
sexualitatea înseamnă a-i manipula fiinţa într-una din cele mai profunde dimensiuni ale sale.

c) Persoana este un individ, adică o realitate indivizibilă. Nu se poate tăia o bucată din ea sau tăia în
două pentru a face din ea două persoane cum se încearcă prin clonare.

d) Persoana este o persoană care comunică cu anturajul. Comunicarea dintre mamă şi embrion
începe din momentul în care mama ştie că este însărcinată.

e) Persoana este capabilă de reflecţie. Are o conştiinţă. E capabilă să spună "eu". E conştientă de ea
însăşi, de trecutul, prezentul şi viitorul ei anticipat.

f) Persoana este liberă. Liberă nu în sensul de a face nu importă ce, dar în sensul că poate să aleagă
între a se aliena, a se împuţina pe sine însăşi sau de a deveni mai om. Libertatea este lucrul cel mai
preţios pentru persoana umană.
g) Persoana este unică în lume. Nu sunt două persoane identice. Unică în ceea ce priveşte corpul său
printre altele în potenţialul genetic şi creierul cu legăturile dintre neuroni, unică în ceea ce priveşte
psihicul, unică prin istoria vieţii sale pe care şi-o construieşte uzând de libertatea sa.

Antropologia personalistă se întemeiază pe reflecţia profundă asupra omului şi a naturii umane şi

asupra cuvântului "persoană". Omul este persoană deoarece este unica fiinţă capabilă de reflecţie şi
de liberă alegere, este unica fiinţă capabilă să descopere sensul lucrurilor. Distanţa ontologică şi
axiologică ce desparte fiinţa umană de animal este infinit mai mare decât cea care desparte planta de
reptilă sau piatra de plantă. În fiecare om, în fiecare persoană umană, este sintetizată lumea întreagă
şi cosmosul este depăşit. Fiecare om conţine în el sensul universului şi toată valoarea umanităţii.

Există mai multe tipuri de personalism dintre care se remarcă în mod deosebit personalismul ontologic
care defineşte omul în primul rând prin ceea ce este el şi nu prin ceea ce face sau posedă. Omul
constituie o unitate existenţială şi esenţială de la început până la sfârşit, de la concepere şi până la
moartea sa naturală. Persoana este un trup spiritualizat, un spirit întrupat care valorează pentru ce
este în ea însăşi. În toate deciziile sale, persoana angajează ceea ce este ea, existenţa şi esenţa sa,
trupul şi spiritul său. Obiectivul moralei personaliste este realizarea esenţei umane, realizarea omului
în om. De aceea, prima întrebare pe care şi-o pune înainte de a săvârşi o acţiune cel care urmează
etica personalistă este aceasta: "Acest lucru contribuie la umanizarea persoanelor?"

Etica filosofică personalistă, de inspiraţie tomistă, se îmbină armonios cu etica teologică pe care o
propune Biserica Catolică.

Principiile teologice ale bioeticii catolice

Elementul fundamental al antropologiei creştine este statutul de creatură al omului. Omul este o
creatură şi, ca orice creatură, nu poate fi gândit decât raportat la Creator, la Dumnezeu. Raportul
creaturii umane cu un Dumnezeu personal este un raport absolut unic şi personal, ceea ce face din
om o persoană. Despre legătura personală a omului cu Creatorul vorbesc multe texte biblice printre
care Psalmul 139:

"Doamne, tu mă cercetezi de-aproape şi mă cunoşti... Tu mi-ai întocmit rărunchii, tu m-ai ţesut în

sânul mamei mele... Trupul meu nu era ascuns de tine când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în
chip minunat în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod (un embrion) fără chip, ochii tăi
mă vedeau şi în cartea ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna
dintre ele" (Ps 139,1.13.15-16).

Valoarea, sacralitatea şi inviolabilitatea oricărei vieţi umane îşi au rădăcina în Dumnezeu. Valoarea
oricărei fiinţe umane: tânăr sau bătrân, sănătos sau bolnav, embrion sau nou-născut, geniu sau redus
mintal, nu depinde de ceea ce în limbaj hedonist şi utilitarist se numeşte "calitatea vieţii". Nu există
viaţă lipsită de calitate.

"Viaţa umană e sacră, scrie un document recent al Bisericii, fiindcă de la începutul ei comportă
acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne pentru totdeauna într-o legătură specială cu Creatorul
său care este unicul său scop" (Congr. pentru Doctrina Credinţei, Instr. Donum vitae).

În al doilea rând, în antropologia creştină omul formează o unitate bidimensională. Nu poate fi redus
nici la dimensiunea sa fizică, biologică, nici la cea spirituală. Nu e nici animal, nici înger. "E unul în trup
şi suflet" - cum se exprimă Conciliul Vatican II în Gaudium et Spes.

Prima consecinţă a acestui fapt: orice intervenţie asupra trupului afectează persoana. Cine mutilează,
ofensează, manipulează, ucide un trup uman, mutilează, ofensează, manipulează, ucide însăşi
persoana umană. De acest lucru trebuie să ţină cont medicii, biologii, savanţii care pretind că nu
descoperă cu instrumentele lor în om decât un corp de animal asemănător cu al celorlalte mamifere
superioare.

A doua consecinţă: actele biologice, fiind acte ale persoanei umane şi nu numai ale trupului, nu pot fi
neutre din punct de vedere etic.
În continuare, antropologia creştină ţine cont de adevărul revelat că omul poartă într-însul chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. "Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său" (Gen 1,27). În calitatea
persoanei umane de chip al lui Dumnezeu îşi au temelia solidă drepturile omului şi bioetica creştină.
Omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu nu numai în dimensiunea sa spirituală, întrucât sufletul
său spiritual este înzestrat, asemenea lui Dumnezeu, cu raţiune şi voinţă liberă, dar şi în dimensiunea
sa corporală, după cum citim în Catehismul Bisericii Catolice:

"Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură... persoana umană în întregime... Trupul
omului este părtaş la demnitatea de «chip al lui Dumnezeu" (nn. 362-363).

Omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi în sensul că, asemenea lui Dumnezeu şi subordonat
lui Dumnezeu, este stăpânul lumii şi al vieţii. Aşa trebuie înţelese cuvintele Genezei:

"Dumnezeu i-a binecuvântat... şi le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l.
Stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ"
(Gen 1,28).

Omul, nefiind stăpân absolut ci doar asociat al lui Dumnezeu la putere, nu se poate erija în proprietar
al lumii create: e administrator şi nu despot. Să nu-şi depăşească limitele. El trebuie să respecte
sensul, finalitatea naturii şi legile stabilite de Creator. Se impune respect faţă de viaţă, faţă de propriul
trup şi de legile biologice voite de Dumnezeu. Contracepţia, fecundarea in vitro, menţinerea în viaţă în
mod artificial a unui bolnav terminal în comă ani sau zeci de ani, sunt câteva exemple de nerespectare
a legilor şi finalităţii stabilite de Creator în natură.

Scrie Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Evangelium vitae:

"A apăra şi a promova, a venera şi a iubi viaţa e o misiune pe care Dumnezeu o încredinţează fiecărui
om, chemându-l în calitate de imagine vie a sa, să fie părtaş la stăpânirea pe care El (Dumnezeu) o
are asupra lumii" (n.42).

În sfârşit, bioetica creştină ţine cont de un alt adevăr de credinţă fundamental: Întruparea Fiului lui
Dumnezeu şi Răscumpărarea. "Făcându-se trup, scria Tertulian pe la anul 200, Fiul lui Dumnezeu a
unit pentru totdeauna trupul nostru cu al său" (De carnis resurrectione, 8). Prin taina botezului,
creştinul a devenit, în totalitatea persoanei sale: trup-suflet, o celulă vie a acelui Trup Mistic (Biserica)
ce îl are drept cap pe Cristos. De unde respectul profund pentru trupul devenit mădular al lui Cristos şi
templu al Duhului Sfânt. Trupul nu trebuie degradat prin transformarea lui într-un simplu instrument de
procurat plăceri. E tema pe care o dezbate apostolul Pavel în prima scrisoare către Corinteni:

"Trupul nu este pentru desfrâu: el este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup... Nu ştiţi că trupul
vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu şi că voi
nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost răscumpăraţi cu un preţ. Preamăriţi-l, aşadar, pe Dumnezeu în trupul
şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (1Cor 6,13.15.19-20).

Consecinţe practice ale antropologiei personalist-creştine în bioetică

a) Corpul uman nu este un simplu obiect care poate fi cântărit, manipulat, descompus, ci este parte
consubstanţială a persoanei.

b) Viaţa fizică nu constituie toată valoarea persoanei, dar e o valoare fundamentală deschisă spre
veşnicie.

c) Libertatea este şi ea un drept fundamental şi o valoare fundamentală, dar dreptul la viaţă este mai
presus decât dreptul la libertate, fiindcă pentru a exercita libertatea trebuie să posezi mai întâi viaţa.

d) Se poate sacrifica o parte a corpului pentru binele corpului întreg, dar nu se poate distruge o parte
a fiinţei umane pentru binele altei părţi, de pildă, a schimba sexul fizic (transsexualism) pentru a
vindeca psihicul.
e) Medicul va respecta omul, pe toţi oamenii şi pe fiecare în parte. Acesta e un imperativ categoric,
după expresia lui Kant. El nu tratează trupuri, ci persoane. Preţuindu-şi şi respectându-şi propriul trup,
el va preţui şi va respecta trupul oricărui om. El va considera persoana umană drept scop şi nu mijloc.
De aceea nu va distruge şi nu va degrada o viaţă umană cu scopul de a face experienţe medicale.

f) Medicul trebuie să săvârşească orice act medical cu responsabilitate, nu călăuzindu-se după criterii
subiective, de ordin emoţional, în funcţie de situaţie, ci apelând la conştiinţa sa, ţinând cont de legile
morale. Deoarece conştiinţa poate fi uşor victima ignoranţei şi a iluziei, ea trebuie formată şi educată
cu grijă prin studierea şi însuşirea normelor deontologice.

g) Comunitatea nu trebuie să urmeze principiile hedonist-utilitariste care îl sacrifică pe cel considerat

ineficient, dimpotrivă, va ajuta acolo unde nevoia este mai urgentă şi va cheltui mai mult pentru cel
care este mai bolnav.

Concluzie

Cultura laicistă care-şi imagina că va construi o societate perfectă şi că-l va înălţa pe om, eliminându-l
pe Dumnezeu, s-a dovedit a fi falimentară. Odată eliminat Dumnezeu, se nasc idolii: individualismul,
utilitarismul, hedonismul, consumismul, materialismul. S-a impus în lume o cultură a morţii care
ameninţă viaţa omului, ţinându-l pe om încătuşat în nenumărate structuri ale păcatului.

Bioetica personalist-catolică e angajată în apărarea şi promovarea vieţii omului de la naştere până la

sfârşitul ei natural şi-i invită pe toţi creştinii şi pe toţi oamenii de bună voinţă să participe la realizarea
măreţului proiect al noii culturi a vieţii.
REVOLUŢIA SEXUALĂ

Consider că e necesară tratarea acestei probleme pentru a înţelege un număr însemnat de alte
probleme pe care le pune astăzi bioetica, de pildă: avortul, contracepţia, fecundarea in vitro, ingineria
genetică, SIDA, homosexualitatea, transsexualismul.

Perioada de pregătire

În ceea ce priveşte comportamentul sexual, istoria înregistrează cicluri pe durata cărora moralitatea
publică oscilează între puritanism şi depravare totală. În general, lumea urmează moda dominantă.
Dar sunt şi excepţii: există persoane şi familii depravate în vremuri de puritanism şi, vice-versa,
persoane şi familii cu moralitate ireproşabilă în timpuri de depravare. De regulă, depravarea prosperă
în condiţii de extremă bogăţie sau de extremă sărăcie.

Ultimul ciclu din istorie care a ajuns la apogeu în timpurile noastre se deosebeşte radical de toate
celelalte. Dacă în trecut depravarea morală se numea depravare chiar şi pentru depravaţii din Sodoma
şi Gomora, urmare a slăbiciunii omeneşti în faţa unei patimi greu de stăpânit, unde rana păcatului
originar apare cel mai evident, şi dacă în trecut chiar cei decăzuţi îşi recunoşteau şi regretau starea lor
deplorabilă, în ultimul ciclu istoric al comportamentului sexual lucrurile stau cu totul altfel: depravarea
se cere justificată, legitimată, legiferată, instituţionalizată, acceptată sau chiar impusă societăţii ca fiind
comportamentul normal de viaţă. E vorba de o adevărată revoluţie, în care se folosesc toate
mijloacele revoluţionare, inclusiv forţa. De unde şi titlul acestei conferinţe: Revoluţia sexuală.

Rădăcinile degradării morale moderne trebuie căutate în Europa secolului al XVII-lea care a fost
marcată în această perioadă de un exagerat rigorism în materie. Puritanismul protestant, în special cel
calvinist, şi rigorismul ereticilor ianzenişti francezi, au provocat în acest secol în Anglia şi Franţa,
reacţia contrară. În anul 1660, după moartea dictatorului puritan Oliver Cromwell, domnia lui Carol al
II-lea în Anglia a fost caracterizată de pierderea moralităţii. În Franţa, Ludovic al XIV-lea, imoralul
"rege Soare", s-a căsătorit în cele din urmă cu amanta sa, Madame de Maintenon, şi s-a convertit. Dar
urmaşul lui a fost şi mai imoral şi corupţia domnea la curtea din Versailles.

Secolul al XVIII-lea începea sub semnul degradării morale. Filosofia iluministă a deschis şi mai larg
porţile desfrâului. Filosofi iluminişti ca David Hume, Voltaire şi Jean-Jacques Rousseau propuneau
libertatea sexuală ca mijloc de eliberare a bărbaţilor şi femeilor de civilizaţia creştină. Pentru aceşti
gânditori, omul nu este altceva decât o "maşină vie" raţională, fără nici o răspundere în faţa vreunui
Dumnezeu Creator. Ideile iluministe care atacau morala tradiţională creştină au trecut, odată cu Marea
Revoluţie Franceză, dincolo de graniţele Franţei. Această nouă mentalitate s-a reflectat şi în legislaţia
civilă: introducerea în timpul Revoluţiei şi apoi de către Napoleon a căsătoriei civile şi a divorţului,
ceea ce a încurajat enorm infidelitatea conjugală, adulterul.

În secolul trecut, patru gânditori englezi au deschis drumul permisivismului sexual. Aceştia sunt:

Jeremy Bentham (1748-1832), probabil ateu, care a elaborat filosofia utilitarismului hedonist. Conform
filosofiei lui, fericirea omului constă în căutarea plăcerii, în special în domeniul sexual.

Al doilea, contemporan cu Bentham, a fost pastorul Thomas Malthus (1766-1834). El a fost complice
involuntar la această lucrare de degradare morală. El a fost cu teoria supra-populării pământului şi a
propus ca remedii înfrânarea înainte de căsătorie şi căsătoria la o vârstă mai înaintată pentru
reducerea natalităţii. Dar discipolii săi, neo-matlhusianii, au mers mai departe propunând mijloace
artificiale pentru controlul naşterilor.

John Stuart Mill (1806-1873), filosof sceptic şi empirist, pasionat neo-malthusian, este unul din
făuritorii liberalismului. Concepţia sa radicală cu privire la libertate permite orice faptă, cu condiţia să
nu lezeze interesele altora. Justifică avortul şi înlătură orice restricţie în domeniul sexualităţii.

Al patrulea gânditor a fost părintele evoluţionismului, Charles Darwin (1809-1882). El pune problema
în felul următor: dacă oamenii abia coborâţi din maimuţe îşi continuă evoluţia pe plan social, nu e
cazul să abandoneze convenienţele şi tabu-urile din primele faze ale evoluţiei sociale? Sexul fiind un
instinct animalic, are vreun rost să fie legat de nişte principii religioase sau morale? Cunoscuta sa
teorie a selecţiei naturale a fost binevenită pentru toţi adepţii rasismului preocupaţi de obţinerea unei
rase umane superioare. Foarte îndrăgită a fost ideologia lui şi de mişcarea marxistă şi de alte mişcări
radicale din secolul al XIX-lea, cum a fost anarhismul, care au prevăzut în programele lor "amorul
liber" şi "căsătoria fără frontiere". De vreme ce omul nu este altceva decât produsul forţelor evolutive
şi nu are de dat cont în faţa vreunui Dumnezeu Creator şi Judecător, nu este el creatorul propriului
său destin?

Mulţi în secolul trecut trăiau viaţă de libertini dar în secret, excepţie făcând o seamă de scriitori, poeţi,
muzicieni, artişti romantici care duceau o viaţă imorală deschisă, sfidând bunul simţ şi toate
convenienţele umane.

La distrugerea moralităţii în secolul trecut au contribuit numeroase mişcări de orientare neo-păgână şi

ocultistă, de pildă teosofia, în care îşi are, cel puţin parţial, rădăcinile actuala mişcare "New Age".
Ocultiştii au dat libertăţii sexuale şi perversiunilor sexuale o semnificaţie mistică, alunecând în mod
inevitabil în Satanism.

Perioada de tranziţie

Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea revoluţia sexuală face un pas
înainte, în sensul că iese din clandestinitate. O elită intelectuală atee sfidează deschis morala
convenţională. În literatură şi teatru se remarcă în această elită, care va influenţa clasele medii, H.G
Wells, G.B. Shaw şi homosexualul Oscar Wilde care promovează o subcultură homosexuală. Acum
apare sexologia ca ştiinţă. Ernst Bloch studiază comportamentul sexual uman nu în termeni de
morală, ci ca pe un comportament pur animalic.

Dar pe lângă separarea comportamentelor sexuale de morală un lucru şi mai grav care se petrece în
această perioadă este disocierea lor de procreaţie.

Apare acum Sigmund Freud (1856-1939) cu psihanaliza lui potrivit căreia sexualitatea, "libido", este
instinctul dominant. Prin acest pansexualism se explică tot comportamentul omului. El încearcă să dea
o bază ştiinţifică separării sexualităţii de procreaţie şi orientării ei spre plăcere.

Havelock Ellis în lucrarea sa în şapte volume "Studies in the Psychology of sex" aprofundează ideea
lui Freud. Sexologia se contopeşte cu psihologia producând un erotism mistic. Teoria lui se bazează
pe viziunea pseudo-ştiinţifică potrivit căreia omul este un animal raţional ale cărui energii şi instincte
trebuie satisfăcute prin practicarea "amorului liber". Iar dacă sexualitatea este văzută în esenţa sa ca
"psihologie", trupul este separat de psihic sau de suflet. S-a creat un dualism neo-maniheist exprimat
prin sloganul: "Sexul are loc în cap şi se eliberează în trup". Acest dualism neo-maniheist stă la
originea multor probleme moderne, în special el justifică separarea procreaţiei de căutarea plăcerii.

Până acum îşi spuseseră cuvântul numai bărbaţii. Acum intră în câmpul de luptă şi femeile. Apare
mişcarea feministă care nu luptă numai pentru dreptul la vot şi alte drepturi ale femeii, dar încearcă
totodată să acrediteze ideea că femeia ideală este femeia care practică "amorul liber".

De fapt, rolul cel mai important şi poate cel mai distrugător i-a revenit pe tot parcursul revoluţiei
sexuale unei feministe care a trăit aproape 90 de ani. E vorba de Margaret Sanger (1897-1966), o
progresistă bogată din New York, eleva şi, o vreme, amanta lui Havelock Ellis. Ea a impus cu forţa
femeilor contracepţia, pentru care lucru a făcut şi puşcărie. În mintea şi în viaţa acestei femei găsim tot
arsenalul revoluţiei sexuale din epoca noastră: feminism, ideologii de stânga, divorţ, amor liber, avort,
contracepţie, sexologie şi educaţie sexuală în sensul prost al cuvântului, pansexualism freudian,
rasism neo-malthusian întemeiat pe mitul suprapopulării planetei şi a necesităţii de a crea o rasă
umană de calitate superioară, ba găsim la ea chiar ocultismul şi consumul de droguri.
Primul război mondial şi după război

Primul război mondial a separat milioane de bărbaţi de soţiile lor şi i-a obligat să trăiască situaţii pe
care nu le-ar fi experimentat dacă ar fi rămas acasă. Ororile războiului i-au făcut să-şi pună întrebări
asupra valorilor tradiţionale. Dacă unii şi-au aprofundat credinţa lor religioasă, alţii au căzut în
disperare, în scepticism, în confuzie, în căutarea oarbă a plăcerii. E ceea ce au adus cu ei acasă
soldaţii de pe front.

În perioada de după război s-a înregistrat în continuare o pierdere a moralităţii. În Europa se

răspândea stilul de viaţă "cabaret" practicat la Paris şi Berlin. În Statele Unite tonul îl dădea lumea
Hollywood-ului cu sexualitatea fascinantă şi romantică a filmelor sale.

O minoritate imorală înfloritoare a influenţat moravurile maselor. Alfabetizarea, presa, radio-ul au

contribuit mult la răspândirea imoralităţii. Revoluţia sexuală a făcut paşi gigantici în această perioadă
în două direcţii: a divorţului, considerându-se tot mai mult căsătoria un simplu act legal, o simplă
bucată de hârtie, şi a controlului naşterilor. În anii '20, '30 a fost deosebit de activă feminista Margaret
Sanger nu numai în ceea ce priveşte controlul naşterilor dar şi eugenia, rasismul, crearea unei rase
superioare prin suprimarea indivizilor şi raselor de calitate inferioară. Teoria i-a servit lui Hitler şi
colaboratorilor săi. E lucru cert că nazismul nu s-a născut în Germania, ci în Statele Unite de unde a
fost importat.

În ceea ce priveşte controlul naşterilor, primul bastion creştin s-a prăbuşit în anul 1930 când
conducerea Bisericii Anglicane a aprobat folosirea, ce-i drept limitată, a contraceptivelor.

Replica a venit imediat din partea Bisericii Catolice, mai exact din partea Papei Pius al XI-lea cu
enciclica sa Casti Connubii în care se reafirmă învăţătura catolică împotriva contracepţiei care
urmăreşte să separe procrearea de actul sexual.

Acelaşi Papă, cu un an mai înainte, în enciclica Divini illius Magistri condamnase sistemul de educaţie
sexuală pe care începea să-l impună statul care, pentru a promova, chipurile, sănătatea, propunea
contraceptivele şi libertatea sexuală printre tineri. În anii de criză economică de după 1930, legile
statului au început să fie mai restrictive. Hollywood-ul era cenzurat. Dar acum era prea târziu.
Imoralitatea câştigase teren în mentalitatea maselor. Un exemplu: în 1936 regele Eduard al VIII-lea al
Angliei a abdicat de la tron întrucât nu-i era permis să se căsătorească cu o femeie divorţată. Dar
opinia publică l-a sprijinit şi l-a simpatizat ca în zilele noastre pe Diana, "femeia modernă" care a avut
curajul să sfideze morala creştină.

Cele două sisteme totalitare, de dreapta şi de stânga, care s-au impus înainte de război, au propus
două modele de moralitate foarte interesante.

Fascismul italian predica zgomotos moralitatea publică. Dar cât de moral era "tatăl de familie"
Mussolini şi ce soţ fidel era, ştim cu toţii. În Germania, Hitler încerca să-i scoată pe homosexuali din
partid, propaganda Reich-ului exalta familia germană, femeia germană, soţie şi mamă, dar ofiţerii SS
aveau amante şi dintre ei erau aleşi cei destinaţi să îmbunătăţească rasa ariană. Pentru ariani avortul
era interzis, dar era încurajat la celelalte rase.

La cealaltă extremă, în comunismul rusesc, după Revoluţia din 1917, Lenin a lăsat cale deschisă
tuturor ideilor liberale din Occident: divorţ, avort, chiar feminism. Căsătoria nu e altceva decât un
contract care poate fi oricând anulat. Stalin a pus stavilă: căsătoria s-a consolidat, numărul avorturilor
a scăzut. După moartea lui Stalin s-a revenit la situaţia dinainte. După cum se vede, morala comunistă
ca şi cea fascistă e dictată de tiranul de la putere.

Perioada critică

Al doilea război mondial şi anii care au urmat au însemnat ultima etapă înaintea izbucnirii revoluţiei
sexuale. Prezervativele folosite pe scară largă în timpul războiului, ca măsură de profilaxie împotriva
bolilor venerice, soldaţii au continuat să le folosească şi acasă, în plus au continuat să frecventeze
bordelurile. Profitând de înfrângerea rasismului german, neo-malthusianii au declanşat o campanie
decisivă pentru a impune rasismul lor la nivel planetar în era Naţiunilor Unite. În anul 1952 Margaret
Sanger îşi încoronează propria viaţă dezordonată întemeind International Planned Parenthood
Federation (IPPF). E cea mai mare realizare a vieţii ei. IPPF este până astăzi cel mai mare promotor
al avortului şi al controlului naşterilor la scară mondială. Pansexualismul cucerea tot mai mult minţile
intelectualilor atei. De Freud am amintit. Existenţialistul francez Jean-Paul Sartre afirma că, dat fiind că
nu există Dumnezeu, totul e permis, iar moral e ce vrea fiecare. Amanta sa, Simone de Beauvoir,
instaurează feminismul radical. În cartea sa "Al doilea sex" (1949) afirma că raportul bărbat-femeie e
impus de despotismul bărbaţilor şi milita pentru eliberarea femeii de sarcină, de maternitate. Ura
maternitatea după cum Sartre ura paternitatea: dacă nu există un Tată în cer, nu are sens să existe
vreun tată pe pământ.

Guvernele democratice de stânga, în special cele din ţările nordice, din Scandinavia, au introdus o
educaţie sexuală sistematică, urmărind o mai mare libertate sexuală în rândurile tinerilor, în special de
sex feminin.

Literatura aproape că nu mai producea nimic altceva decât cărţi erotice. Deşi exista o anumită
cenzură, pornografia practic nu cunoştea nici o îngrădire. În 1952 e fondat renumitul ziar porno
Playboy. Tot în anii '50 actriţe ca Monroe şi Mansfield la Hollywood prezentau pe ecrane scene care
nu se mai văzuseră până atunci.

Soseşte revoluţia

În anii '60 s-a declanşat revoluţia sexuală încurajată şi susţinută de mass-media şi de industria
distracţiilor. Ea se baza pe trei principii cheie: 1. Eliminarea lui Dumnezeu, cel puţin al unui Dumnezeu
pe care l-ar fi interesat moralitatea sexuală. 2. O schimbare radicală în definirea persoanei umane. 3.
Separarea sexualităţii de fertilitate. Atât liberalii cât şi comuniştii văd în bărbaţi şi femei doar nişte
simple animale, fără Dumnezeu, fără suflet, fără o morală obiectivă, fără o natură umană stabilită de
un Creator.

Descoperirea tehnologică ce a făcut posibilă revoluţia şi a făcut-o accesibilă maselor a fost pilula
contraceptivă. Aceasta a fost salutată ca fiind victoria ce aduce eliberarea femeii şi s-a răspândit rapid
în mase. S-a reuşit astfel separarea definitivă a sexualităţii de procreaţie, iar sexualitatea sterilă a
devenit normă. Mai târziu, această separare avea să fie completată de noile tehnici ale procreării
artificiale.

Dar revoluţiei sexuale îi lipsea încă un element esenţial: avortul. Avortul era singurul remediu atunci
când contracepţia dădea greş. Uciderea copilului nenăscut era soluţia împotriva unicului păcat care
mai exista: acest păcat era sarcina nedorită.

În 1967 Parlamentul englez legalizează cel dintâi avortul, iar în 1973 îl votează şi Statele Unite.

În 1968, după multă reflexie şi o largă consultare, Papa Paul al VI-lea promulgă enciclica Humanae
Vitae. Sfântul Părinte şi-a dat seama că metodele contraceptive înseamnă un atentat nu numai
împotriva vieţii, dar şi împotriva iubirii conjugale. El a fost un adevărat profet când scria: "contracepţia
va duce la degradarea şi instrumentalizarea femeii transformată în simplu obiect" (cf. HV 17). Atunci
lumea zâmbea, dar astăzi până şi feministele fac aceleaşi afirmaţii, fără a-l cita, bineînţeles, pe Paul al
VI-lea.

Prăbuşirea totală a moralităţii sexuale s-a înfăptuit prin abolirea oricărei cenzuri. Ca şi în cazul
avortului, legislaţia britanică a avut o influenţă hotărâtoare. Cel care a condus lupta împotriva legilor
restrictive a fost Kenneth Tynan (1927-1980). De acum teatrul, filmele, televiziunea, publicitatea,
muzica, pot să prezinte lucruri interzise mai înainte precum homosexualitatea, nudismul, limbajul
obscen. Revista Playboy care a adus multe milioane fondatorului ei, Hugh Hefner, a trebuit să înfrunte
concurenţa unui număr tot mai mare de ziare şi reviste porno.
Prosperitatea materială şi autonomia economică a femeii au favorizat şi mai mult imoralitatea în ţările
bogate în anii '60-'70.

Era Acvariului

În această perioadă apar pe lângă Freud, Sartre, Simone de Beauvoir noi doctrinari ai sexului fără
frontiere precum Herbert Marcuse şi Wilhelm Reich care predică eliberarea totală, de toate restricţiile
şi de toate inhibiţiile, a comportamentelor sexuale. Ei prezintă ca ideală sexualitatea polimorfă. Nu
trebuie să existe nici o deosebire între comportamentul eterosexual şi cel homosexual. Căsătoria,
familia trebuie să dispară, întrucât ele sunt structuri ale sclaviei.

Aceasta este aşa-numita Eră a Acvariului cu obsedanta muzică rock având un evident caracter
sexual, cu droguri, cu hippies având ca lozincă: "faceţi amor, nu faceţi război". Comuniştii, mai ales
sovieticii, au favorizat imoralitatea şi drogarea tineretului pentru a destabiliza societatea occidentală.

În acest climat de toleranţă şi promiscuitate se remarcă două curente ideologice: feminismul şi

homosexualismul.

Mergând pe pista deschisă de Margaret Sanger, feministele militează în continuare pentru

recunoaşterea legală a raporturilor libere între sexe, a familiei lesbite, a maternităţii lesbite prin
adoptarea de copii, a dreptului absolut de a dispune de propriul corp, a prostituţiei, a contraceptivelor,
a avortului. Ele cooperează activ cu organizaţiile internaţionale care îşi impun controlul demografic în
lume.

Mult mai activi decât feministele se dovedesc a fi în această fază a revoluţiei sexuale homosexualii. Ei
au elaborat o sub-cultură, o ideologie numită homosexualism pe care vor s-o impună, deschis, întregii
societăţi. Această ideologie cuprinde un program social şi politic care promovează şi apără un "tip de
viaţă alternativ". Potrivit acestei ideologii, homosexualii nu numai că cer să fie tolerat şi legalizat
comportamentul lor, dar cer să fie recunoscută superioritatea tipului lor de viaţă în comparaţie cu tipul
eterosexual impus, susţin ei, de societate. Cei mai agresivi dintre ei duc o luptă înverşunată împotriva
familiei, a căsătoriei, a religiei, intenţionând să distrugă întreaga ordine socială. Propagă pederastia şi
pedofilia susţinând că raporturile sexuale cu adulţii sunt de mare folos pentru copii. Mulţi dintre ei s-au
constituit în comunităţi foarte bogate şi puternice. SIDA a fost provocată în primul rând de tipul lor
alternativ de viaţă. Ei au convingerea că acest tip de viaţă se va impune în cele din urmă în societate
ca fiind cel normal, în timp ce eterosexualii vor rămâne o minoritate de anormali.

Conferinţele Naţiunilor Unite

Recentele conferinţe ale Naţiunilor Unite au lăsat să se vadă în mâinile cui se află ONU şi organismele
sale, cine şi în ce scop le manipulează. În special ultimele conferinţe ale ONU ţinute la Cairo şi Beijing
au fost folosite pentru globalizarea revoluţiei sexuale, astfel încât aceasta să pătrundă şi în societăţile
cele mai tradiţionale. Ele au contribuit la instituţionalizarea revoluţiei sexuale. Textele documentelor şi
discuţiile acestor Conferinţe au fost puternic influenţate de ideile Margaretei Sanger: neo-
malthusianismul şi feminismul. IPPF cooperează strâns cu Population Fund al Naţiunilor Unite
(UNFPA) care este în mâinile feministelor şi ale birocraţilor fără Dumnezeu din ţările bogate. La cele
două Conferinţe ale ONU amintite, revoluţia sexuală a fost inclusă în programe de acţiune pe care în
multe ţări legislatorii, autorităţile civile, încearcă să le impună popoarelor. Aceste programe includ:
controlul naşterilor prin avort şi contracepţie şi o mai intensă educaţie sexuală a tineretului, prin
educaţie înţelegându-se învăţarea metodelor contraceptive, din această educaţie lipsind orice
principiu sau valoare morală. Cuvinte ca familie sau căsătorie lipsesc complet din documentele
acestor conferinţe ale ONU sau sunt definite cu totul diferit de ceea ce înseamnă ele. În documentul
final s-a încercat să se includă şi un program homosexual. Înainte de Conferinţa de la Cairo, Sfântul
Părinte a trimis tuturor şefilor de stat o scrisoare în care avertizează asupra pericolului ce ameninţă
omenirea prin instituţionalizarea şi globalizarea revoluţiei sexuale.
A rămas în prezent o singură barieră în faţa corupţiei totale: interzicerea pedofiliei. Cu toate acestea,
abuzurile sexuale asupra copiilor sunt practicate pe scară largă şi sunt bine protejate. Scandalurile
care au izbucnit recent în Belgia au scos la iveală faptul că cercurile pedofile belgiene erau conectate
la reţele internaţionale.

De menţionat că în scandalurile amintite pedofilii sunt găsiţi vinovaţi nu pentru că au practicat

pedofilia, ci pentru că nu au avut consimţământul copiilor, ceea ce duce la concluzia că pedofilia e
permisă dacă există consimţământul reciproc.

După revoluţie

La ora actuală se pot evalua urmările tragice ale revoluţiei sexuale. Sunt aceleaşi pe care le vedem la
sfârşitul oricărei revoluţii: ruine şi cadavre. Prăbuşirea căsătoriei şi a vieţii de familie; o legislaţie care
favorizează şi îngăduie divorţul; familii dezbinate; femei şi bărbaţi abandonaţi; copii cu viaţa distrusă
aruncaţi de timpuriu în braţele viciului şi ale delicvenţei; zeci de milioane de copii ucişi anual prin avort;
femei şi fete purtând în psihicul lor rana profundă a faptei comise; convieţuirea în locul căsătoriei;
raporturile sexuale prematrimoniale; răspândirea mentalităţii că homosexualitatea nu este altceva
decât un alt stil de viaţă; presiuni pentru legalizarea căsătoriei homosexualilor şi adopţia copiilor de
către homosexuali; rapida răspândire a SIDEI şi a altor boli venerice pe care publicitatea le ţine sub
tăcere; mistificarea tragediei SIDA transformată într-un cult de cel mai prost gust, victimele fiind
descrise ca nişte războinici curajoşi într-o bătălie pierdută; sterilizarea, contracepţia pentru evitarea
copilului cu orice preţ; promovarea perversiunilor sexuale; educaţia sexuală, nu în vederea unei vieţi
caste, ci în vederea corupţiei deja de pe băncile şcolii; încurajarea prostituţiei; creşterea numărului
transsexualilor; pornografia răspândită fără nici o restricţie prin toate mijloacele de comunicare în
masă; dezorientarea totală a tineretului; pierderea simţului moral şi a valorilor morale; violenţa care se
naşte inevitabil dintr-o viaţă sexuală dezordonată; iubirea umană redusă la simplu instinct animalic;
ateismul în masă, fenomen nemaiîntâlnit vreodată în istoria omenirii până în vremurile noastre,
condiţia "sine qua non" a înfăptuirii revoluţiei sexuale fiind eliminarea lui Dumnezeu. Iar pentru cine
are credinţă, efectul cel mai dezastruos, cu urmări în veşnicie, e cel din învăţătura sfântului Pavel:
"Desfrânaţii nu au loc în Împărăţia lui Dumnezeu".

Experţii Vaticanului care au ţinut cursurile de bioetică la Iaşi în august 1997 au afirmat că la ora
actuală reţelele internaţionale ale revoluţiei sexuale au în obiectiv fostele ţări comuniste, în special
România.

Creştinii, câţi au mai rămas, sunt conştienţi că revoluţia sexuală este strategia cea mai reuşită a
Satanei în aceşti ani ai istoriei mântuirii.

Din nefericire, şi o parte dintre creştini, în special protestanţi, dar nu numai, care s-au autointitulat
liberali, au aderat la ideologia revoluţiei sexuale, în numele progresului, s-au compromis cu ea şi acum
experimentează falimentul. Aşa-zisa "etică a situaţiei" a lui Joseph Flechter i-a corupt pe mulţi
protestanţi. Unii teologi catolici şi chiar slujitori ai altarelor care au luat atitudine împotriva directivelor
Bisericii, criticând îndeosebi enciclica Humanae Vitae, au făcut un rău imens, derutând şi împingând
un număr însemnat de creştini în braţele imoralităţii. Şi cum omul, oricât de decăzut ar fi, nu poate
distruge în el sentimentul religios, mulţi dintre cei care şi-au pierdut încrederea în Biserică se
îndreaptă spre secte, în special spre New Age care le oferă oamenilor o religiozitate fără morală.
Această mişcare, întrucât provine din mişcările oculte de la sfârşitul secolului trecut şi începutul
acestui secol, are, în definitiv, rădăcini satanice. Ea continuă să mistifice şi să justifice imoralitatea
sexuală prin metode şi elemente stranii importate din religiile păgâne orientale.

E lucru sigur că nici într-o epocă a istoriei, nici măcar pe vremea Sodomei şi a Gomorei, omenirea nu
a atins un asemenea grad de decădere morală. Care va fi preţul pe care omenirea îl va plăti pentru
această tristă aventură? Nu ştim, dar îl presimţim. Păcatul conţine în el însuşi pedeapsa, după cum
fructul conţine în el sămânţa.

În ciuda tabloului întunecat care ni se prezintă, pesimismul nu este justificat. Duhul Sfânt se mişcă
liber printre ruinele omenirii păcătoase şi noi recunoaştem semnele speranţei şi ale perspectivei
recuperării valorilor morale sănătoase.
Numărul creştinilor autentici numiţi "conservatori" sau "tradiţionali" şi acuzaţi de fundamentalism de
adepţii progresişti ai imoralităţii e în continuă creştere. Găsim taţi care se angajează să fie soţi fideli,
tineri care decid să trăiască în castitate desăvârşită până la căsătorie, femei care le înfruntă cu curaj
pe vechile feministe, părinţi care refuză aşa-zisa educaţie sexuală care li se dă copiilor în şcoală,
persoane care recuperează valorile morale ale sexualităţii, ale familiei, ale căsătoriei, ale castităţii
conjugale, bărbaţi şi femei care, dezgustaţi de viaţa păcătoasă, se convertesc la credinţă şi încep o
viaţă nouă. Odată încheiată revoluţia sexuală, în special prin instituţionalizarea ei de către
Conferinţele ONU, Biserica Catolică îi mobilizează pe fiii ei la contra-revoluţie. În fruntea acestei
contra-revoluţii s-a aşezat curajos Papa Ioan Paul al II-lea, acest Papă admirat de unii, urât de alţii,
dar respectat de toată lumea.
SIDA

SIDA constituie o gravă ameninţare la adresa lumii întregi. Ea este rezultatul tragic al revoluţiei
sexuale. Milioane de oameni au fost răpuşi deja de această boală, milioane de oameni continuă să fie
contaminaţi.

Ce este SIDA?

Etimologic SIDA înseamnă "sindromul imunodeficienţei dobândite"; dobândită, adică în contrast cu

unele tulburări congenitale ale sistemului nostru imunitar.

Clinic, SIDA reprezintă manifestarea terminală a unei infecţii prelungite, având o evoluţie lentă (10
ani), cu virusul imunodeficienţei umane (HIV). Acest virus este caracteristic speciei umane. Există doi
viruşi apropiaţi care atacă unul maimuţa, celălalt pisica, dar care nu se transmit de la aceste animale
la om.

Virusul SIDA are următoarele caracteristici:

- Dimensiunea foarte mică; are diametrul de 0,1 micron sau 80-100 nanometri. Un micron înseamnă a
milioana parte dintr-un metru, iar un nanometru înseamnă a miliarda parte dintr-un metru. Pentru
comparaţie: HIV este de şaizeci de ori mai mic decât bacteria care provoacă sifilisul şi de 450 de ori
mai mic decât spermatozoidul. De aici, uşurinţa extraordinară de a penetra în organism.

- A doua caracteristică este parazitismul intracelular al acestor viruşi. Ei nu se pot dezvolta decât în
interiorul altor celule vii.

- Nu au nici membrană, nici citoplasmă, şi sunt făcuţi din nucleoproteina RNA şi DNA, adică din acele
molecule mari care se găsesc în nucleul celulelor constituind cromozomii, purtători ai informaţiei
genetice.

- Dar caracteristica cea mai importantă a acestor viruşi este variabilitatea lor genetică extraordinară.
Cunoaşte posibilităţi infinite de a se schimba astfel încât nici un anticorp al organismului uman şi nici
un vaccin nu-i poate ucide.

Virusul SIDEI (HIV) este incapabil să se reproducă el singur. Are nevoie de mecanismul de
reproducere a celulei pe care o invadează pe care îl deturnează în folosul său pentru a se reproduce.
Este deci un virus care trăieşte numai într-o celulă vie. În afara celulei nu este decât o grămadă de
molecule inerte. Dar odată intrat, virusul obligă celula să răspundă la comenzile sale.

Fiecare tip de viruşi atacă un anumit tip de celule. Unii invadează celulele nervoase (de pildă virusul
poliomelitei), altele celulele pulmonare, musculare (cum este virusul gripei). Virusul SIDEI atacă
celulele sistemului imunitar.

Atacul începe prin recunoaşterea de către virus a unor molecule speciale la suprafaţa celulei atacate,
molecule receptori numite molecule CD4. Aceste molecule constituie un fel de broască a celulei, iar
virusul deţine cheia cu care poate intra în celulă şi se poate multiplica.

În principal virusul SIDEI atacă limfocitele CD4 localizate în ganglionii limfatici. Aceste limfocite se
varsă în curentul sanguin spre a ajunge la ţesuturi după care se întorc în ganglionii limfatici prin vasele
limfatice. Dar limfocitele se mai găsesc şi în anumite fluide ale organismului cum este puroiul, lichidul
spermatic, secreţiile vaginale, lichidul cefalo-rahidian şi laptele.

Dintre limfocite, primele infectate de HIV sunt monocitele-macrofage care se ocupă cu salubritatea -
circulă prin organism, adună murdăriile, distruge şi devorează resturile de celule, celulele canceroase
şi tot felul de agenţi infecţioşi. Ele sunt prezente în sânge, în puroi, în ţesuturile lezate.
Virusul SIDEI nu infectează celulele epidermei, ale căilor digestive şi respiratorii.

Odată pătrunşi în celule, viruşii se înmulţesc rapid. La câteva săptămâni după infectare, individul
infectat va fabrica mai mult de un bilion de noi viruşi HIV pe zi.

Pentru orice agent infecţios: microbi, paraziţi, viruşi, unica excepţie făcând virusul SIDEI, care
încearcă să pătrundă într-un organism sănătos, există un sistem de apărare - sistemul imunitar -
răspândit în tot organismul, constituit fiind din celule speciale; o celulă imunitară la o sută de celule
normale. Se poate spune că aceste celulele imunitare reprezintă poliţia organismului nostru. Această
poliţie are agenţi pe teren - celulele macrofage -, are agenţii săi specializaţi - limfocitele CD4 -
repartizaţi în comisariate, are comandouri specializate, are un stat major, în plus are un corp de
ingineri şi tehnicieni responsabili cu fabricarea unor arme perfect adaptate fiecărei situaţii particulare.
Aceste arme sunt anticorpii.

În faţa unei agresiuni mici, prima linie a apărării constituită din macrofage a suficientă pentru a ţine
situaţia sub control, distrugând germenii sau viruşii agresori.

Dacă atacul este mai masiv, ansamblul sistemului imunitar este pus în alertă. Comisariatele - adică
limfocitele CD4 - avertizează comandourile care recrutează noi membri şi se pregătesc de atac. De
partea lor, inginerii şi tehnicienii fabrică armele adaptate - anticorpii - spre a le îndrepta împotriva
agresorului. Când totul este gata, în organism se angajează bătălia care durează cam opt zile; febra,
durerile sunt semnele acestei bătălii. Organismul, ajutat la nevoie de antibiotice, în general iese
învingător. Apoi statul major - limfocitele CD4 - intervin pentru a curăţi terenul şi a face ordine. Dacă,
ulterior, are loc un nou atac din partea aceloraşi agenţi infecţioşi, apărarea e pregătită mult mai rapid
şi sunt suficiente câteva zile pentru îndepărtarea pericolului. Este principiul imunităţii dobândite şi al
vaccinării.

Dar iată că pentru prima oară în istoria medicinei se constată că un virus cu totul special, virusul
SIDEI, datorită unei structuri externe deosebite, nu este recunoscut ca un duşman în ochii
macrofagelor, ci, dimpotrivă, este privit ca un prieten şi adăpostit de către macrofage şi limfocite dacă,
cu ocazia unei leziuni a pielii sau a mucoasei, virusul vine în contact cu unele din aceste celule. Odată
ajuns în interiorul acestor celule imunitare, virusul utilizează mecanismul de reproducere al gazdei
sale pentru a se înmulţi şi a invada treptat-treptat întregul ansamblu al sistemului imunitar pentru a-l
distruge complet prin atacuri succesive pe o perioadă între 5 şi 10 ani.

Distrugerea este cu atât mai rapidă cu cât subiectul este mai în vârstă şi cu cât este mai atins de boli
microbiene sau parazitare cum este cazul adesea în ţările subdezvoltate. Subiecţii subnutriţi sunt mai
fragili şi evoluează mai rapid spre stadiul final al SIDEI.

În timpul acestei lungi faze a extinderii virusului, subiectul este aparent sănătos. În realitate el este
contagios. În două sau trei luni de la contaminare organismul produce anticorpi specifici care
semnalizează contaminarea şi permit să se facă teste de depistare. Din acest moment subiectul e
declarat seropozitiv.

Când sistemul imunitar este complet distrus - şi se ştie astăzi că orice subiect contaminat cu HIV este
în mod inexorabil condamnat la moarte - organismul nu mai are nici o posibilitate de apărare.
Organismul este atacat de diferiţi microbi care nu mai întâmpină nici un obstacol şi nici o rezistenţă.
Subiectul dezvoltă atunci aşa-zisele "boli oportuniste": pneumocistoză, toxoplasmoză, tuberculoză,
cancer de diferite tipuri, afecţiuni ale sistemului nervos central.

Căile de transmitere a virusului SIDEI

Se ştie că o piele sănătoasă şi o mucoasă sănătoasă sunt absolut impermeabile pentru virusul HIV.
Astfel încât acest virus nu poate pătrunde în organismul omului decât dacă găseşte o rană, o
înţepătură, o eroziune traumatică sau infecţioasă a pielii sau a mucoasei. În acest caz este suficient
un foarte mic număr de viruşi pentru a contamina organismul.
Virusul SIDEI se transmite în primul rând pe cale sexuală. Prin raporturile sexuale, eterosexuale sau
homosexuale, virusul se transmite de la partener la partener, prin spermă şi secreţii genitale.
Transmiterea este maximă în raporturile anale în raportul homosexual (dar şi în cel eterosexual contra
naturii). Mucoasa anală fiind etirată, celulele purtătoare de proteine CD4 sunt expuse virusului adus de
partener. Pericolul este mai mic în raporturile orale. Riscul este scăzut, dar există, în raporturile
eterosexuale normale, vaginale.

Se pare că în raporturile eterosexuale normale, la cuplurile stabile sau la partenerii care nu se dedau
la vagabondaj sexual, şi nu au ulceraţii, nici infecţii ale mucoasei, nu există pericolul contaminării.

Transmiterea viruşilor prin raporturile eterosexuale se face mai uşor în sensul bărbat-femeie decât
invers. Femeile sunt de două ori mai infectate decât bărbaţii.

Riscul de contaminare este extrem de ridicat în raporturile sexuale cu prostituatele, datorită eroziunilor
şi infecţiilor vaginale ale acestora.

Riscul contaminării este mărit cu ocazia deflorării. Sunt cazuri de transmitere a virusului SIDEI prin
inseminarea artificială. La femeile care poartă sterilet riscul contaminării este de trei ori mai mare.

A doua cale de transmitere a virusului HIV este aceea a transfuziei de sânge sau de fracţiuni
sanguine. La început nu se cunoştea acest mod de transmitere, de aceea multe persoane au fost
infectate prin transfuzie. Oricât de bine ar fi testat donatorul de sânge, riscul contaminării tot există
întrucât virusul este latent pe o perioadă de cinsprezece zile până la un an, când produce anticorpi şi
poate să fie depistat. Chiar şi în această perioadă de latenţă, virusul este transmisibil. Între o sută de
mii şi un milion de transfuzii, una riscă să contamineze cu virusul SIDEI. De aceea pentru intervenţiile
care necesită importante cantităţi de sânge, de pildă pentru transplant, se preferă auto-transfuzia;
bolnavul donează sânge înainte de intervenţie şi îl primeşte în cursul operaţiei.

Contaminarea cea mai frecventă rezultă din schimbul de seringi şi ace între toxicomanii care utilizează
droguri intra-venoase. Există un fel de rit al "împărtăşirii" între drogaţi care facilitează mult propagarea
virusului HIV.

A treia cale este transmiterea virusului de la mamă la copil.

În Statele Unite ale Americii, unul din patru copii care se nasc din mame purtătoare de virusul SIDEI
este infectat de virusul primit de la mama sa.

Mama infectată poate transmite virusul în trei moduri; în uter prin trecerea prin placentă a virusului de
la mamă la copil. 10-20% din copii sunt infectaţi în felul acesta. Apoi este infectarea în ultima perioadă
a sarcinii şi la naştere. Sunt cazurile cele mai numeroase: 80%. La naştere copilul se infectează
înghiţind sângele sau secreţiile cervico-vaginale infectate ale mamei. Nu este sigur că naşterea prin
cezariană ar proteja copilul de infectare. În sfârşit, mama poate să transmită infecţia sa copilului
hrănindu-l la sân. Viruşii nu pot fi distruşi în stomac deoarece sucul gastric al noului născut nu conţine
acid. Transmiterea se face probabil prin amigdalele copilului.

Ultima cale de transmitere a virusului HIV este prin rănile pielii. Este forma cea mai rară de
transmitere. Dacă virusul nu poate traversa o piele sănătoasă, în cazul unei răni deschise el atacă
celulele păturii profunde a epidermei.

În afară de cele patru căi de transmitere a virusului pe care le-au identificat epidemiologii, nici o altă
cale nu poate fi identificată. Persoanele care trăiesc în contact cu bolnavii de SIDA nu se
contaminează decât în cazul că au relaţii sexuale cu ei sau folosesc seringile şi acele lor pentru a se
droga. Membrii familiei bolnavului, de pildă, nu se contaminează dacă folosesc aceeaşi bucătărie,
aceeaşi toaletă, aceeaşi baie, aceleaşi farfurii şi pahare, aceeaşi îmbrăcăminte, chiar dacă toate
acestea nu sunt dezinfectate. Nu e nici un pericol de infectare consumând mâncarea pregătită de
persoane infectate cu HIV. Nu e nici un pericol să foloseşti briciul sau periuţa lor de dinţi, deşi nu este
recomandat. Sărutul pe obraji nu reprezintă nici un pericol. Sărutul profund pe gură este riscant.
Ţânţarii sau alte insecte care înţeapă nu pot transmite virusul. Virusul nu se poate transmite prin
salivă.
Până în momentul de faţă nu există nici un vaccin împotriva HIV-SIDA. Tratamentul antiviral permite
doar o încetinire a cursului bolii, fără a o vindeca. În esenţă tratamentul constă în întârzierea apariţiei
bolilor oportuniste şi tratarea acestor boli cu scopul de a amâna pentru puţin timp deznodământul. De
asemenea există un tratament (AZT) utilizat cu succes la femeile însărcinate pentru prevenirea
transmiterii materno-fetale a virusului HIV.

Însă aceste tratamente sunt extrem de costisitoare şi puţini au acces la ele: costă circa o mie de dolari
pe lună. Pentru guvernele ţărilor sărace se pune această întrebare de natură etică: e moral să aloce
tot bugetul destinat sănătăţii pentru a prelungi agonia unui număr restrâns de bolnavi de SIDA şi să
lase persoane, care ar putea fi salvate, să moară fiindcă sunt lipsite de medicamentele de bază?

Originea şi evoluţia epidemiei în lume

Originile virusului HIV rămân obscure. Se presupune că el a fost prezent pe mai multe continente,
sporadic, cu câteva decenii înainte ca primele cazuri de SIDA să fi fost semnalate şi descrise.

Infecţia a început să se răspândească la sfârşitul anilor '70, începutul anilor '80, la homosexualii,
bisexualii şi drogaţii din anumite zone urbane ale Americii, ale Europei Occidentale şi la bărbaţii şi
femeile cu parteneri multipli din anumite regiuni ale Caraibelor şi ale Africii Centrale şi Orientale.

Sindromul SIDA a fost identificat pentru prima dată în 1981 în Statele Unite de către un funcţionar care
a observat că cererea unui medicament, folosit sub control, numit "pentamidină" creşte brusc.
Medicamentul era cerut pentru un grup de homosexuali şi de bisexuali care sufereau de pneumonie
foarte gravă însoţită de o prăbuşire a imunităţii celulare.

În iunie 1981 forurile specializate din Statele Unite au înregistrat primele cinci cazuri de SIDA, în iulie
altele 41, tot la homosexuali, în august 108. Epidemia era galopantă. Din 1981 până în 1987 SIDA s-a
extins în 127 de ţări.

Lumea medicală se mobilizează în faţa noii epidemii. În 1983, Luc Montagnier cu echipa sa de la
Institutul Pasteur din Paris izolează o particulă virală de tip C: o botează HIV 1. În 1986 acelaşi L.
Montagnier descoperă un alt tip de virus pe care îl numeşte HIV 2. Acesta e mai puţin răspândit decât
HIV 1.

Există statistici complete făcute de diferite institute specializate, printre care şi OMS, cu privire la
numărul celor contaminaţi de HIV şi al celor ajunşi în fază finală de SIDA, pe continente, ţări, ani,
vârstă, sex, cauze şi alte criterii. Din pădurea de cifre care există am cules câteva date care mi s-au
părut mai semnificative.

Dacă în 1981 numărul de cazuri SIDA, adică de fază finală, era de câteva sute înregistrate, numărul
de persoane infectate cu HIV în toată lumea ajungea probabil la 100.000.

Peste 10 ani, în 1991, potrivit datelor OMS, numărul celor infectaţi se ridica la 10 milioane de adulţi şi
un milion de copii. În 1992, 13 milioane: numărul bărbaţilor infectaţi de două ori mai mare decât al
femeilor. În 1994, 17 milioane. În 1996 aproape 30 de milioane. În prezent - nu am statistica oficială -
numărul celor infectaţi de virusul SIDA depăşeşte cu mult cifra de 30 de milioane de persoane. Însă
OMS consideră că numărul cazurilor înregistrate şi raportate oficial constituie doar o pătrime din
numărul real. O evaluare reală e imposibil de făcut. În ţările subdezvoltate nu se poate face o testare a
bolnavilor; în ţările comuniste cifrele erau falsificate; chiar în ţările bogate mulţi tăinuiesc boala pentru
a evita consecinţe neplăcute: excluderea din familie, din şcoală, pierderea locului de muncă,
marginalizarea, ş.a.m.d. Prin urmare, pentru a se afla numărul real al purtătorilor de HIV în lume la ora
actuală, cifra de 30 de milioane trebuie înmulţită cu patru.

Până prin anul 1992 recordurile în ceea ce priveşte infecţiile cu virusul SIDEI îl deţineau Statele Unite
urmate de America Latină. Cauzele sunt în primul rând homosexualitatea şi infidelitatea conjugală. La
San Francisco, de pildă, se consideră că un homosexual are în viaţă 200 de parteneri în medie, iar un
eterosexual are în viaţă 20 de partenere în medie. În ianuarie 1987 s-a aflat că a zecea parte a
populaţiei adulte a New-Yorkului este infectată de virusului SIDEI. În anii '90 SIDA a ajuns principala
cauză a mortalităţii la persoanele între 25 şi 44 de ani. În prezent, în SUA, la fiecare 30 de secunde o
femeie este infectată cu virusul HIV şi la fiecare 2 minute o femeie moare de SIDA.

Dar după 1994 au venit din urmă Africa şi Asia care au bătut toate recordurile. În 1995 în Africa
Subsahariană erau deja 8 milioane de persoane infectate cu HIV, iar în 1996, 14 milioane. Astăzi
Africa totalizează 70% din persoanele infectate cu HIV în lume. Cauzele sunt multiple: sărăcia,
subnutriţia, lipsa de educaţie şi de asistenţă socială, revoluţia sexuală venită din Statele Unite şi
Europa Occidentală, poligamia, prostituţia ca mijloc de supravieţuire. În marile oraşe ale Africii, 80%
dintre prostituate sunt contaminate cu HIV.

Aceeaşi ascensiune rapidă a cunoscut-o Asia de Sud şi de Sud-Est. Pentru anul 2000 se prevăd
pentru Thailanda, India şi Birmania peste 9 milioane de sero-pozitivi. Cauza, în primul rând, este
prostituţia. Pentru bărbaţii din Thailanda, frecventarea prostituatelor e un lucru banal; e ca şi cum s-ar
duce seara la cinema. La Bombay, dintre cele 300.000 de prostituate, 20% sunt seropozitive.

Cu regret trebuie să remarcăm că în Europa trei ţări catolice: Spania, Franţa şi Italia, victime ale
revoluţiei sexuale şi ale toxicomaniei, sunt cele mai bântuite de flagelul SIDA. În unele zone turistice
ale Franţei, cum este Coasta de Azur, mai mult de un locuitor dintr-o mie este seropozitiv.
Actualmente, în Franţa un deces din o sută este provocat de SIDA.

În ceea ce priveşte cauzele, homosexualitatea face cele mai multe victime în Ţările Nordice, Anglia şi
Germania. Încă un amănunt: din cei 5227 de copii atinşi de virusul SIDA în 1994 în Europa, mai mult
de jumătate erau în România.

În anii '89, în Statele Unite şi Europa se înregistra o diminuare a contaminării. După 1990, epidemia şi-
a reluat ritmul. Zilnic se contaminează cu HIV 8.500 de persoane: 7.500 de adulţi şi o mie de copii.

Previziunile pentru viitor sunt negre: OMS estimează că în anul 2000, peste 40 de milioane de
persoane vor fi infectate cu virusul HIV; 90% se vor înregistra în ţările subdezvoltate. Africa va număra
20 de milioane de bolnavi cu 10-15 milioane de copii orfani. Să nu uităm să înmulţim aceste cifre cu
patru! Europa va cunoaşte situaţia din secolul al XIV-lea când ciuma a secerat peste jumătate din
populaţia continentului. Şi după anul 2000 ce se va întâmpla? Se vor salva câteva persoane ca la
Sodoma şi Gomora? Războiul atomic cu perspectiva exterminării omenirii nu se mai aduce în discuţie.
El este o simplă posibilitate; SIDA este o realitate.

SIDA şi prezervativul sau "sexul sigur"

Fiindcă nu există nici un vaccin şi nici o terapie curativă, toate eforturile se îndreaptă în direcţia
prevenirii SIDEI.

E un lucru indiscutabil că singura protecţie împotriva SIDEI este un comportament corect, moral, în
viaţa sexuală: evitarea promiscuităţii sexuale şi a homosexualităţii. Pentru aceasta e necesară o
adevărată schimbare de mentalitate, ceea ce lumea de azi refuză categoric. E adevărat, că se
recomandă uneori prudenţă, să nu se schimbe prea des partenerii, atenţie cu prostituatele. Dar cum în
aceste sfaturi nu cred nici cei care le dau şi cum ele nu au nici o şansă să bareze drumul spre
HIV/SIDA, s-a propus, pentru a limita efectele devastatoare al epidemiei, prezervativul masculin,
condomul, în raporturile sexuale. S-a făcut şi se face o campanie masivă de către medici, de către
asociaţiile de luptă împotriva SIDEI, susţinută de guverne, de oamenii politici, de publicitatea făcută de
mass-media în favoarea prezervativului ca fiind arma unică şi absolută împotriva flagelului secolului,
neţinându-se cont că arma unică şi absolută e înfrânarea sexuală şi fidelitatea conjugală. Aşa-zisa
informaţie şi educaţie în şcoli la acest lucru se reduc: folosirea prezervativului. Chiar persoane de
bună voinţă şi cu bun simţ se lasă impresionate de această propagandă uriaşă, vorbesc despre
necesitatea prezervativului, justifică folosirea lui, eliminând complet aspectul moral al sexualităţii
umane. A ridica vreo obiecţie, e un fel de blasfemie. S-a lansat o expresie adoptată imediat cu mare
succes şi care este azi pe buzele tuturor: "sex sigur". Expresia, evident, nu este medicală şi nu are nici
o acoperire în realitate. Exprimă doar o dorinţă şi crează o iluzie periculoasă. Tot medicii sunt cei care
demonstrează că nu e vorba de nici o siguranţă. Statisticile clinice şi epidemiologice arată că, din
motive de ordin fizic, fiziologic sau fiindcă e întrebuinţat greşit, eşecul prezervativului este de 15-16%.
La femeile care suferă de alte infecţii sau poartă sterilet riscul e de 3-5 ori mai mare. Deci
prezervativul nu este o barieră sigură în calea virusului. Mult mai mare este riscul în raporturile
homosexuale. De fapt, realitatea ne arată cum stau lucrurile. În ţările în care s-a făcut şi se face cea
mai mare propagandă pentru prezervativ şi unde acesta se foloseşte din plin, cum este Franţa sau
Statele Unite, SIDA nu numai că nu s-a stopat dar e în continuă creştere. Dacă în Franţa în 1989 erau
declarate 3000 de cazuri de SIDA şi 30.000 de seropozitivi, în 1996 erau 40.000 de cazuri SIDA. La
fel în Statele Unite: 58 de decese provocate de SIDA în 1981, în 1995 erau peste 68.000.

Propaganda şi distribuirea prezervativului contribuie la răspândirea epidemiei întrucât crează falsa

impresie a sexului sigur şi a protecţiei în faţa contaminării. Având în vedere riscul de 15%, cine
foloseşte prezervativul nu are nici o siguranţă; mai devreme sau mai târziu tot se infectează, după
cum nu are nici o siguranţă cel care zboară cu un tip de avioane despre care ştie că dintr-o sută 15 se
prăbuşesc la pământ. Prezervativul poate fi cel mult un paliativ atâta vreme cât problema de fond,
adică comportamentul sexual aberant care generează boala, rămâne. Singura strategie reală şi
eficace împotriva SIDEI este autocontrolul, înfrânarea, căsătoria monogamă (un singur bărbat, o
singură femeie), fidelitatea conjugală.

SIDA şi bioetica

Apariţia SIDEI ridică probleme grave din punct de vedere etic. Răspunsul la aceste probleme depinde
de punctul de vedere din care sunt privite.

În momentul de faţă sunt trei puncte de vedere.

Mai întâi este punctul de vedere liberal care domină gândirea ţărilor europene. Pentru liberalism
singurul criteriu în evaluarea faptelor umane este libertatea; tot ce nu afectează libertatea altora este
permis. Deci, permise sunt toate comportamentele sexuale, permisă toxicomania. Libertate fără
responsabilitate. Drama SIDA, spun liberalii, ţine de domeniul privat. În această perspectivă,
prevenirea SIDEI constă în esenţă în serviciile igienice prescrise de serviciile de sănătate şi utilizarea
prezervativului.

Al doilea punct de vedere este cel pragmatic-utilitarist pentru care unicul principiu în viaţă este:
maximum de plăcere cu minimum de suferinţă. Nu se pune problema binelui şi răului. Statul tratează
bolnavii ţinând cont de balanţa cost-beneficii. Practic, nu oferă alte soluţii decât cele pe care le oferă
liberalismul.

Al treilea punct de vedere este cel personalist-creştin pentru care principiul suprem este realizarea
persoanei umane în totalitate, ajutând persoana umană să-şi descopere orizontul propriei sale măreţii,
destinul său, plinătatea vieţii la care este chemat, responsabilităţile sale. Pentru prevenirea infecţiei
SIDA nu propune calea uşoară şi ineficientă a prezervativului, ci calea cea grea a înfrânării şi castităţii
conjugale: terapia crucii. Tratând problema SIDEI din perspectiva personalismului şi a revelaţiei,
Biserica condamnă folosirea prezervativului nu numai fiindcă este ineficient, dar fiindcă degradează
persoana umană. În discursul ţinut la al II-lea Congres al Consiliului Pontifical pentru Pastorala
lucrătorilor Sanitari din 15 noiembrie 1989, Papa Ioan Paul al II-lea spunea:

"A susţine prevenirea bolii SIDA recurgând la mijloace şi remedii care violează sensul autentic uman
al sexualităţii şi care sunt un paliativ al acestor suferinţe profunde, este un lucru care lezează
demnitatea persoanei şi din acest motiv e neîngăduit din punct de vedere moral".

Cei care promovează folosirea prezervativelor susţin că nu există alt mijloc pentru a preveni
răspândirea SIDEI şi îi acuză că sunt criminali pe cei care iau atitudine împotriva prezervativelor
fiindcă s-ar face vinovaţi de moartea atâtor victime nevinovate care ar putea fi protejate. Ei spun că
valoarea supremă în lume este viaţa şi când e vorba de salvat vieţi omeneşti cade orice consideraţie
de ordin moral în folosirea mijloacelor. Răspunsul este simplu. Există o altă metodă pentru prevenirea
SIDEI, singura eficace 100%, pentru salvarea vieţilor omeneşti: abstinenţa şi fidelitatea în căsătorie.
Dacă ar ţine cu adevărat la vieţile oamenilor, adepţii prezervativului ar trebui să lupte cu aceeaşi
înverşunare împotriva desfrâului, a prostituţiei, a homosexualităţii, a raporturilor sexuale înainte de
căsătorie. Dacă mâine, oamenii informaţi cu grijă, sfătuiţi cum se cuvine, încurajaţi cum se cuvine de
guverne şi de mass-media ar abandona comportamentele imorale care generează epidemia, infecţia
cu HIV ar dispărea complet de pe faţa pământului. Din păcate, reîntoarcerea la ordinea morală
provoacă o teamă mai mare decât moartea zecilor de milioane de oameni infectaţi de virusul SIDEI.

Biserica îi consideră vinovaţi pe cei care prin publicitate, informaţie şi educaţie greşită în şcoli, prin
distribuirea prezervativelor la adolescenţi, crează o falsă siguranţă, încurajează comportamentele
sexuale imorale, acreditează, mai ales în rândul tineretului, convingerea că aceste comportamente
constituie un mod de viaţă normal, favorizând astfel răspândirea epidemiei, prin favorizarea cauzelor
care o produc.

Biserica demască ipocrizia puhoiului propagandistic ce se face în favoarea prezervativelor adesea sub
masca motivelor umanitare. Îndărătul acestei propagande nu e dragostea pentru vieţile oamenilor, ci
sunt interese financiare: venituri uriaşe care se scot din fabricarea şi comercializarea prezervativelor.
Şi se ascunde ceva şi mai imoral: politica controlului populaţiilor la scară mondială aşa cum s-a putut
vedea clar la recentele Conferinţe pentru populaţie de la Cairo şi Beijing. Banca Mondială, Fondul
Monetar Internaţional, alte fundaţii şi organisme de ajutorare legate mai mult sau mai puţin de IPPF
condiţionează ajutorul acordat guvernelor ţărilor sărace de răspândirea contraceptivelor,
prezervativelor, avortului, sterilizării. Folosind SIDA ca pretext şi element de panică, încearcă să
creeze o mentalitate şi o practică a contracepţiei. Când aceste ţări sărace nu vor mai avea copii, ele
nu vor mai pune problema dezvoltării şi nu vor mai constitui un pericol potenţial, economic sau politic,
pentru ţările bogate. Problema sărăciei este astfel rezolvată prin suprimarea săracilor.

Lupta împotriva SIDEI, potrivit învăţăturii Bisericii Catolice, presupune în primul rând o informare
corectă şi completă cu privire la contaminarea cu HIV, la cauzele bolii, la modurile de transmitere, la
evoluţia ei clinică, la deznodământul fatal. Trebuie evitate panica şi spaima inutilă, dar şi siguranţa şi
speranţa falsă.

Informaţia este inutilă dacă nu este însoţită de o temeinică educaţie morală. Educaţia morală trebuie
făcută în primul rând celor tineri având în vedere că, potrivit OMS, jumătate din cei infectaţi cu HIV
sunt tineri având vârsta între 15 şi 24 de ani. Tinerilor trebuie să li se sădească în suflet principii
morale sănătoase, să li se propună exemple frumoase, să fie îndrumaţi şi ajutaţi să-şi stăpânească
pasiunile şi instinctele. În educaţia sexuală care li se face în vederea practicării castităţii să li se atragă
atenţia asupra pseudo-educaţiei care se face în general în şcoli şi în mass-media şi care conduce la
depravare, să li se inspire curaj în a înfrunta mentalitatea lumii pentru care cuvântul "castitate" este
interzis, în a înfrunta cultura dominantă de azi care încearcă să legitimizeze separarea dintre unirea
sexuală şi iubire, dintre iubire şi fidelitate, dintre sexualitate şi procreaţie. Să li se arate că trivializarea
sexualităţii înseamnă tri-vializarea persoanei umane transformate într-un simplu obiect. Tinerii trebuie
conştientizaţi că nu este altă cale de a opri flagelul SIDEI decât castitatea şi evitarea drogurilor.

În discursul menţionat mai sus, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, adresându-se tinerilor, le arăta
că o viaţă de castitate desăvârşită până la căsătorie e garanţia unei vieţi corecte şi fidele în căsătorie:

"Nu vă lăsaţi înşelaţi de cuvintele goale ale celor care iau în derâdere castitatea sau capacitatea
voastră de a vă stăpâni. Forţa viitoarei voastre iubiri conjugale depinde de forţa efortului vostru actual
de a învăţa iubirea adevărată, de practicarea castităţii care cere abţinerea de la orice raport sexual în
afara căsătoriei, castitatea este unica manieră sigură şi virtuoasă de a pune capăt acestui tragic flagel
care este SIDA de care atâţia tineri s-au contaminat".
AVORTUL

Avortul în conştiinţa umană şi în învăţătura creştină

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea a tras, şi trage în continuare, nenumărate semnale de alarmă,
încercând să trezească conştiinţele oamenilor în faţa celui mai sângeros război din istoria omenirii:
războiul dezlănţuit în ultimele decenii împotriva copiilor care nu s-au născut încă. Spicuiesc din
intervenţiile sale:

"În realitate, avortul este o înfrângere a omului şi a societăţii civile. Prin el este sacrificată viaţa unei
fiinţe umane de dragul unor bunuri de mai mică valoare, invocându-se adesea motive inspirate din
lipsa de curaj şi de încredere în viaţă... Aceasta este una din urmările cele mai îngrijorătoare ale
materialismului teoretic şi practic care, eliminându-l pe Dumnezeu, sfârşeşte prin a elimina şi omul"
(25 decembrie 1986).
"Ascensiunea unei culturi utilitariste care, după ce a introdus legalizarea avortului, acum cere
legalizarea eutanasiei şi justifică din ce în ce mai deschis experienţele pe om, fără să ţină cont de
respectul datorat integrităţii subiectului, e un fapt alarmant" (5 decembrie 1987).
"Învăţătura biblică invită la reflecţie şi asupra situaţiei fiinţelor umane pe cale de dezvoltare, destinate
plinătăţii dezvoltării, mai mult, destinate să participe la însăşi viaţa lui Dumnezeu. Din nefericire, noi
asistăm la spectacolul frecvent al unei practici care vizează curmarea violentă a drumului atâtor vieţi
umane, care încă nu s-au născut" (19 octombrie 1986).

La rugăciunea Angelus în ziua de 8 septembrie 1985 Sfântul Părinte a lansat acest strigăt patetic:
"Salvaţi omul care încă nu s-a născut, ameninţat de omul care s-a născut".

În istoria omenirii, avortul, chiar dacă în unele perioade de mare decădere morală s-a practicat, n-a
fost niciodată justificat, ci a fost considerat întotdeauna ceea ce este în realitate: crimă.

Hippocrate, părintele medicinei, cu patru secole înainte de Cristos, îi punea pe discipolii săi să jure:

"Nu voi da, oricine mi-ar cere, un drog care provoacă moartea şi nu voi da niciodată sfaturi de acest
fel: de asemenea, nu voi da nici unei femei mijloace abortive... îmi voi păstra viaţa şi îmi voi exercita
arta mea întru nevinovăţie şi neîntinare".

Medicii, de-a lungul veacurilor, au repetat jurământul lui Hppocrate, formulat în diferite moduri, dar în
esenţă acelaşi. Ultima formulare o găsim în "Jurământul de la Geneva", după ororile celui de-al doilea
război mondial:

"Nu voi consimţi ca deosebiri de religie, de naţiune, de rasă, de partid sau de clasă socială să se
întrepună între datoria mea şi pacientul meu. Voi avea respect absolut pentru viaţa umană, din
momentul zămislirii".

Fiecare în limba lui şi în cultura lui, medicii au exprimat de-a lungul veacurilor adevărul pe care Papa
Pius al XII-lea îl amintea în 1951:

"Orice fiinţă umană, chiar şi copilul în sânul mamei, are dreptul la viaţă, drept primit direct de la
Dumnezeu, nu de la părinţi, nici de la vreo societate sau autoritate omenească".

Avortul, întrucât este atentat la viaţa umană, este condamnat de Sfânta Scriptură în porunca: "Să nu
ucizi!" (Ex 20,13). Ceva mai departe, în Cartea Exodului găsim scris: "Nu va fi în ţara ta femeie care
să-şi lepede copilul" (23,26).

Tradiţia Bisericii a considerat întotdeauna că viaţa umană trebuie protejată chiar de la început, în toate
fazele ei de dezvoltare şi a condamnat avortul în nenumărate documente oficiale şi concilii, de la
Conciliul din Elvira (Spania) din anul 300 până la Conciliul al II-lea din Vatican unde se spune lămurit:

"Încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie protejată cu grijă; avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase"
(GS 51).
În ultimii ani, documentele Bisericii prin care se condamnă avortul au fost numeroase şi în termeni
foarte categorici. Să amintim doar enciclica Humanae Vitae din 1968 a lui Paul al VI-lea şi foarte
recenta enciclică Evangelium Vitae a Papei Ioan Paul al II-lea.

Merită de asemenea să fie menţionată Declaraţia asupra avortului provocat dată de Congregaţia
pentru Doctrina Credinţei la 25 noiembrie 1974, cu aprobarea Papei Paul al VI-lea, întrucât pentru
prima dată într-un document oficial al Bisericii sunt luate în considerare şi cunoştinţele ştiinţifice cele
mai recente referitoare la începutul vieţii.

"Din momentul în care ovulul este fecundat, se inaugurează o viaţă care nu este nici cea a tatălui, nici
cea a mamei, ci a unei noi fiinţe umane care se dezvoltă pe cont propriu. Această nouă fiinţă nu va fi
niciodată o fiinţă umană dacă nu este din prima clipă umană. La această evidenţă dintotdeauna...
ştiinţa genetică modernă aduce preţioase confirmări. Ea a demonstrat că, din primul moment, este
fixat programul a ceea ce va fi această fiinţă vie: un om, acest om individual cu însuşirile sale
caracteristice deja bine precizate. Din momentul fecundării a început deja aventura unei vieţi umane.
Fiecare din marile ei capacităţi are nevoie de timp pentru a se dezvolta şi a intra în acţiune".

În epoca marilor descoperiri ştiinţifice omenirea cade în barbarie

Paradoxal, absurd şi scandalos e faptul că tocmai în ultimii ani când genetica a fundamentat ştiinţific
ceea ce omenirea a acceptat dintotdeauna pe baza revelaţiei creştine, a instinctului şi a moralei
naturale, parlamentele au votat şi statele au acceptat avortul, refuzând în mod arbitrar şi nedrept
statutul de om celor mai nevinovate şi mai neajutorate fiinţe umane. Dezbaterile în vederea legalizării
avortului, aparent, s-au plasat la nivel ştiinţific şi raţional. În realitate nu a fost o victorie a ştiinţei şi nici
a raţiunii, ci a barbariei, a absurdului, a laxismului moral, a ideologiilor iraţionale şi, la urma urmei, a
ateismului modern. Căci, se întreabă actualul Papă, ce valoare mai are viaţa şi cum mai poate fi
salvată viaţa umană, când dispare Dumnezeu, izvorul şi stăpânul vieţii?

Primul exemplu l-a dat Anglia care a legalizat avortul în 1967. Au urmat Statele Unite în 1973 cu
faimoasa decizie a Curţii Supreme care proclama că până în săptămâna a 28-a embrionul nu va mai fi
protejat de legile statului, deci poate fi eliminat. Rând pe rând, ţările occidentale au legalizat avortul.
Irlanda a rezistat cel mai mult. A cedat abia în 1994. În ţările comuniste fusese autorizat şi practicat pe
scară largă cu mult timp înainte.

Desigur, când s-a pus problema legalizării avortului s-au adus argumente de ordin umanitar şi, anume,
s-a spus: dacă avortul de facto tot se practică în mod clandestin, nu e mai bine să fie reglementat prin
lege şi astfel, prin condiţiile care se pun, să se reducă numărul lor şi, făcut cu asistenţă medicală şi în
condiţii igienice corespunzătoare, să se evite pericolul ca femeile să moară din cauza avorturilor
clandestine? Şi, desigur, pentru a dramatiza avortul clandestin, s-au umflat cifrele. De pildă, la
dezbaterile din parlamentul italian s-a vânturat cifra de două milioane de avorturi clandestine pe an,
când, în realitate, cifra verificată nu depăşea 200/250.000.

Interesant este faptul că odată cu legalizarea, nu numai că nu s-au eliminat avorturile ilegale,
dimpotrivă, numărul lor a crescut, fiindcă clandestinitatea avortului nu provine atât din teama de a fi
pedepsit de lege, cât mai ales din dorinţa de a-l ţine secret la nivel familial şi social. O lege nedreaptă
nu poate şterge sentimentul de ruşine şi culpabilitate din conştiinţa celui care săvârşeşte crima.

Statisticile din 1994 înregistrau circa 40 de milioane de avorturi legale, declarate, pe an în lume. Pe
primul loc se situează România cu 172,4 avorturi la mia de femei având vârsta între 15 şi 44 de ani,
urmată de Rusia cu 119,6, Cuba cu 56,5, China cu 37,5, Statele Unite cu 26,4, pe ultimul loc fiind
Polonia cu 3,6.

Legislaţiile diferă în ceea ce priveşte limita întreruperii sarcinii. În general e redusă la primele 12
săptămâni; în Anglia şi Olanda merge până la 24 de săptămâni. În Statele Unite prevalează ideea că
avortul se poate face până când fătul e capabil să supravieţuiască în afara sânului matern, adică până
la cinci-şapte luni. Ba, sunt glasuri care cer să se avorteze până la naştere, sau chiar şi după naşterea
copilului, până la înregistrarea la starea civilă. Un oarecare doctor Watson propune ca înregistrarea să
se facă în a patra zi după naştere spre a se da posibilitatea eliminării noilor născuţi cu malformaţii.

Când începe omul să fie om?

O chestiune foarte dezbătută în lumea ştiinţei este chestiunea zilei a 14-a a embrionului. Din ziua a
14-a embrionul ar deveni individ uman deoarece în ziua a 14-a se încheie procesul de nidare al
embrionului în uterul mamei; în această perioadă apare linia primitivă care prin adâncire formează
şanţul neural, iar prin apropierea crestelor neurale, formează în cele din urmă tubul neural. Cu alte
cuvinte, în acest moment se formează sistemul nervos şi începe viaţa şi activitatea cerebrală.

Pentru alţii, din ziua a 14-a embrionul devine fiinţă umană individualizată întrucât, din acest moment,
nu mai este posibilă diviziunea gemelară sau hibridarea.

Şi tot în ultima vreme a apărut în lumea medicală expresia gratuită şi fără acoperire ştiinţifică: aceea
de pre-embrion aplicată embrionului în primele zile după fecundare, mai exact până la nidare.

După cum se vede, toate aceste termene-limită ale dreptului de a întrerupe sarcina sunt răspunsuri
arbitrare, diferite, contradictorii la întrebarea: cât timp îi trebuie omului ca să devină om? Paisprezece
zile de la fecundare, spun unii; 3 luni, 6 luni, nouă luni, spun alţii. Douăzeci de ani, spunea Napoleon,
gândindu-se că omul este om când poate fi înrolat în armată şi trimis la război. O viaţă întreagă,
spunea un filosof. O veşnicie întreagă, ar spune creştinii.

Problema se pune greşit: omul, dacă este om, nu are nevoie de timp ca să devină om, ci are nevoie
de timp ca să dezvolte ce este deja: e om din prima clipă a existenţei sale, adică din momentul
conceperii.

E adevărat că în antichitatea creştină şi chiar în Evul Mediu s-a pus problema: când primeşte
embrionul suflet? Când este însufleţit? Căci numai din acest moment embrionul devine fiinţă umană. A
existat în secolul al III-lea o afirmaţie teoretizată de Tertulian, numită "traducianism". Potrivit acestei
teorii, o parte din sufletul părinţilor se transmite la concepere şi formează sufletul copiilor. Se încerca
astfel să se explice transmiterea păcatului strămoşesc. Pentru a respinge această învăţătură, unii
Părinţi ai Bisericii, printre care şi Sfântul Toma de Aquino, au propus teoria însufleţirii succesive,
potrivit căreia sufletul, creat direct de Dumnezeu, ar avea origine diferită de a trupului. După Sfântul
Toma, infuzarea sufletului presupune o organizare biologică prealabilă a trupului. El gândea că viaţa
apărută la fecundare aparţine regnului vegetal sau regnului animal şi primeşte sufletul după 30 sau 40
de zile de la fecundare. Sfântul Toma se orienta după prescripţiile biblice de purificare a femeii după
naştere. În tot cazul, această teorie a rămas la nivelul dezbaterilor academice şi magisteriul Bisericii
nu şi-a însuşit-o niciodată. Cei care au pus-o în discuţie, inclusiv Sfântul Toma, au susţinut pe plan
moral ceea ce a învăţat Biserica, şi anume, că uciderea embrionului uman, în orice fază de dezvoltare,
e crimă.

Apropiată de teoria amintită este teoria filogenezei născută din evoluţionism şi îmbrăţişată de
marxism. Filogeneza se împotriveşte ontogenezei. Ontogeneza este procesul unitar în care orice fază
a dezvoltării embrionului şi a fătului presupune o fază precedentă până la celula iniţială care este
zigotul. Filogeneza susţine că individul recapitulează în sine toată istoria evoluţiei formelor de viaţă din
lume, astfel încât umanizarea individului e precedată mai întâi de diferite forme de viaţă vegetală şi
apoi animală.

Toate aceste teorii sunt complet spulberate de ultimele descoperiri ale ştiinţei genetice. Vă voi expune
în continuare câteva lucruri luate din cartea "Embrionul, semn de contradicţie" a celebrului genetician
Prof. Jérôme Lejeune, care, cum am amintit şi cu altă ocazie, a fost nu numai un mare om de ştiinţă, ci
şi un om cu conştiinţă morală şi gânditor lucid, fapt pentru care a fost penalizat cu neacordarea
premiului Nobel pe care l-ar fi meritat.

"Nu există materie vie, afirmă Lejeune. Materia nu poate să trăiască, nici nu poate să se reproducă.
Există numai materie însufleţită, însufleţită de un mesaj care este viaţa, care face viaţa. Şi dacă acest
mesaj este uman, această viaţă e viaţă umană... Pre-embrion: acest termen nu spune nimic. Nu e
necesar să stabileşti o fază numită pre-embrion, fiindcă nimic nu precede embrionul. Înainte de
embrion există numai spermatozoidul şi ovulul. Când ovulul e fecundat de spermatozoid se obţine
zigotul. Iar când zigotul se divide, devine embrion... După conceperea sa, un om e un om".

În momentul în care cei doi gameţi fuzionează, zigotul care rezultă este o entitate biologică nouă cu
patrimoniu complex, cu un cod genetic propriu înscris în cele 23 de perechi de cromozomi - un cod
genetic diferit de al părinţilor - cu un nou proiect, cu un nou program după care se va dezvolta.
Această nouă fiinţă se autoconstruieşte, după proiectul propriu. E o fiinţă autonomă, deci nu parte din
trupul mamei, deşi are nevoie de hrană şi oxigen de la mamă ca să se dezvolte după cum şi mama
are nevoie de hrană şi oxigen pentru a putea trăi. Faptul că acum fecundarea se poate face şi în
eprubetă şi embrionul poate trăi şi în afara sânului matern arată clar că noua fiinţă concepută se
bucură de autonomie şi nu e parte din trupul mamei. Şi cum nici un om nu poate fi proprietatea altui
om, zigotul este deja proprietatea exclusivă a lui Dumnezeu. Nu poate fi nici proprietatea mamei, nici a
părinţilor, nici a statului.

"Fecundarea determină o nouă constituţie personală, absolut tipică a acestei noi fiinţe umane, o
constituţie unică ce nu s-a întâlnit în trecut şi nu se va repeta în viitor. E vorba de o noutate
absolută..." - afirmă Profesorul Lejeune.

Dintr-un miliard de fiinţe umane nu se va găsi o altă fiinţă umană cu un cod genetic identic. Cantitatea
de informaţii pe care le conţine prima celulă umană, ce nu poate fi văzută decât la microscop, e atât
de mare încât nu poate intra în memoria niciunui computer făcut de mâna omului, nici în cel utilizat de
NASA pentru programele zborurilor spaţiale. E ca o minicasetă pe care e imprimată toată simfonia
vieţii, ca un film minuscul pe care e înregistrat tot filmul vieţii. Caseta, filmul, începe să se deruleze în
momentul conceperii şi derularea sa se termină la moartea naturală a omului. Totul e programat în
prima celulă: şi culoarea ochilor, şi culoarea părului, şi chipul feţei şi firele de păr de pe cap. Înainte de
a ne naşte, Tatăl ceresc, descifrând codul genetic al zigotului, numărase deja firele de păr de pe capul
nostru şi le ştia pe toate.

Unul dintre cele mai frecvente şi cele mai infantile argumente în favoarea avortului e acesta: embrionul
în prima fază nu are chip de om, e un boţ de carne; el se umanizează din momentul în care se poate
recunoaşte la el chipul de om. Chipul omului există deja în zigot şi Dumnezeu îl priveşte cu iubire. De
unde cuvintele pline de admiraţie ale psalmistului:

Doamne "tu mi-ai tocmit rărunchii. Tu m-ai ţesut în sânul mamei mele. Te laud că sunt o făptură atât
de minunată. Minunate sunt lucrările tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu
era ascuns de tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip minunat, ca în adâncimile
pământului. Când nu eram decât un plod fără chip (un embrion fără chip, în textul ebraic) ochii tăi mă
vedeau; şi în cartea ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din
ele. Cât de nepătrunse mi se par gândurile tale, Dumnezeule!" (Ps 139,13-17).

De altfel, spune J. Lejeune, se poate dovedi foarte uşor că ce poartă mama în sânul ei e un om şi nu o
maimuţă, chiar şi înainte ca embrionul să aibă chip de om.

"Luaţi o celulă a unui embrion de patru celule... luaţi o celulă a unui embrion de cimpanzeu, a unui
embrion de gorilă şi a unui embrion uman şi daţi-le unui student de la cursul de citogenetică de la
universitatea din Paris. Dacă studentul nu ştie să spună: aici e o fiinţă umană, aici e un cimpanzeu,
aici e o gorilă, e căzut la examen. Lucrurile sunt foarte simple".

De altfel, nici nu e nevoie să vină ştiinţa genetică şi să ne demonstreze că fiinţa pe care mama o
poartă în sânul ei aparţine de la concepere speciei umane; e un lucru evident, fiind înscris în instinctul
matern. Redau în continuare un pasaj, care este poate cel mai frumos, din cartea lui Lejeune,
"Embrionul, semn de contradicţie":

"Orice fiinţă umană este vrednică de respect, fără deosebire de vârstă, de greutate, de statură, de
sănătate, de capacităţi, de culoare. O singură calitate contează: faptul că face parte din specia
noastră.
Dar într-o fiinţă atât de mică şi cu un aspect atât de diferit de al nostru (cum este embrionul), cine ar
putea să-şi recunoască semenul? Cine? Mama! Istoria naturală a cangurilor e deosebit de instructivă
în această privinţă.

După două luni de dezvoltare într-un uter necorespunzător, micuţul cangur este avortat. Are doi
centimetri... El nu ştie unde este punga maternă şi nici măcar că există, dar e sensibil la gravitate.
Abia ieşit, se caţără vertical pe blana mamei, ajunge fără greş la marsupiu şi îşi dă drumul înăuntru.
Instalat confortabil, ia în gură cu putere o mamelă minusculă şi îşi continuă creşterea timp de şase-
şapte luni. Surprinzător este faptul că mama cangurului îl lasă să o facă, fără să primească în
marsupiul său vreun alt animal.

Dacă natura a avut grijă «să prevadă» modestul creier al mamei cangur cu circuitele necesare ca să
recunoască «canguritatea» micului cangur, cum s-ar putea crede că, cu voluminosul lor creier de un
kilogram, un kilogram şi jumătate, biologii nu posedă capacitatea de a deosebi foarte devreme
caracterul uman al descendenţilor lor? Şi cum să credem apoi că natura nu a întipărit această
minunată cunoaştere în inima fiecărei femei, a fiecărei mame?"

Legislaţia care autorizează avortul nu are nici un suport ştiinţific sau raţional. Dosarele pe care le
prezintă Biserica parlamentelor şi instituţiilor internaţionale prin care se cere definirea şi statutul
embrionului uman sunt respinse categoric de fiecare dată. Acest lucru s-a întâmplat din nou la recenta
dezbatere a "Convenţiei de bioetică" de la Consiliul Europei. Fiind evident, în lumina datelor ştiinţifice,
că embrionul, din momentul conceperii deja, e fiinţă umană, parlamentele şi instituţiile internaţionale
nu au curajul să dea o definiţie restrictivă embrionului uman. Dar nici definiţia corectă nu îndrăznesc
să o dea căci, prin aceasta, ar trebui să recunoască caracterul nedrept şi criminal al legilor care
autorizează avortul şi să-şi recunoască vinovăţia pentru sutele de milioane de vieţi nevinovate
distruse.

Fiinţa concepută are calitatea de persoană umană; o are, nu trebuie să i-o dea cineva, aşa cum
proclamă curentele filosofice de tip behaviorist sau cele sociologice care susţin că, dacă fătul din sânul
mamei nu e capabil de comportament uman sau de relaţii sociale, e mama aceea care acordă
calitatea de om copilului, dacă doreşte şi când doreşte, sau e voinţa suverană a părinţilor care
hotărăşte dacă e om sau nu e om, dacă are dreptul la viaţă sau nu. Dacă omul nu e om din momentul
conceperii, el nu mai poate deveni om ulterior printr-o simplă recunoaştere sau printr-o ficţiune
juridică. Dacă e om, nu are nevoie de nici o recunoaştere din afară şi dacă nu e om, cum poate deveni
om prin faptul că alţii îl declară om?

Celelalte justificări ale avortului: lipsurile materiale, calitatea vieţii, sănătatea copilului sau a mamei
ş.a.m.d., nu sunt justificări: dreptul la viaţă este dreptul fundamental şi primar al omului şi e valoarea
supremă în faţa căreia toate celelalte valori trebuie să cedeze.

Poate e bine să amintesc că anumite mijloace vizând împiedicarea nidării embrionului sau vizând
eliminarea lui după nidaţie, cum ar fi diferite pilule ca pilula RU 486, sau aşa-numita pilulă din ziua
«dinainte» şi din ziua «de după», spirala, injecţii cu anumite substanţe, chiar dacă propaganda
abortistă le numeşte contraceptive, în realitatea ele provoacă avortul.

"Dumnezeu a zis: Să facem pe om după chipul nostru, după asemănarea noastră... Dumnezeu l-a
făcut pe om după chipul său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte
femeiască i-a făcut" (Gen 1,26-27).

Deja în prima celulă umană, în zigot, e prezent nu numai chipul noii fiinţe umane, chip primit de la
cromozomii părinţilor, dar e prezent şi chipul lui Dumnezeu, întipărit direct de Dumnezeu. Pentru un
creştin acesta este aspectul cel mai grav al avortului. A distruge chipul, portretul unui suveran este un
delict aproape la fel de grav ca şi atentatul la viaţa suveranului. A ucide un copil nenăscut nu e numai
infanticid dar, într-un fel, e şi deicid.

Închei cu un gând al unui jurist italian, L. Lombardi Vallauri:

"Problema e crucială sub aspect contemplativ... Omul adult, în prezenţa embrionului ori simte că este
în el un mister sacru, un abis invizibil în faţa căruia trebuie să se plece, ori însuşi universul lui se
destramă şi îşi pierde forma în mod oribil... Ori recunoaşte şi întâlneşte spiritul în embrion, ori istoria
se organizează sub mantia de plumb a puterii, sub impulsul instinctelor atavice" (Manipulări genetice
şi drept, al XXXV-lea Congres Naţional al Juriştilor Catolici Italieni, Roma, 7-9 decembrie 1984).
FECUNDAREA ARTIFICIALĂ

Uluitoare realizări ale ştiinţei şi tehnicii

În anul 1969, doi cercetători englezi din Cambridge ajunşi celebri în toată lumea, Edwards şi Stepstoe,
au reuşit să realizeze fecundarea în eprubetă a 18 ovocite dintr-un total de 56. Erau primii embrioni
umani produşi în laborator. Anterior asemenea experimente mai făcuseră numai medicii puşi în solda
ideologiei naziste. După circa 10 ani de tentative, aceiaşi cercetători englezi au reuşit să transfere în
uterul matern embrioni obţinuţi în eprubetă şi astfel la 25 iulie 1978, deci acum 20 de ani, se năştea
Luiza Brown, primul copil din lume conceput în afara sânului matern. O cucerire a tehnicii secolului
nostru care stă pe acelaşi plan cu zborurile spaţiale.

În felul acesta, omul a devenit capabil să-şi domine propria viaţă, să-şi controleze propria concepere.

Această tehnică se numeşte FIVET - cuvânt format din iniţialele cuvintelor "fecundare în vitro şi
transfer". În ultimii 20 de ani, numărul copiilor veniţi pe lume prin această metodă este de ordinul
miilor.

Se consideră că prin metoda FIVET se rezolvă o problemă care înseamnă o mare suferinţă şi o mare
nerealizare pentru multe familii: problema sterilităţii. Se ştie că 10-12% din cupluri sunt în imposibilitate
de a avea un copil.

Pentru remedierea acestei situaţii, înainte de a se realiza tehnica fecundării în vitro, s-a recurs la
metoda inseminării artificiale. Încercări în acest sens s-au făcut deja din Evul Mediu. Dar această
practică s-a dezvoltat abia în secolul al XIX-lea, în special în Franţa. Deşi condamnată de Biserică, s-a
practicat inseminarea cu sperma partenerului în cadrul cuplului, numită inseminare artificială omologă.
Multe mii de copii s-au născut în Statele Unite prin această metodă în timpul războiului din Coreea.
Altfel, datorită lipsei îndelungate de acasă a soldaţilor americani plecaţi pe front, s-ar fi creat un gol
demografic. Sperma, congelată, era trimisă acasă de către soldaţii de pe front. Însă rar s-a întâmplat
ca un medic în ţări de tradiţie catolică să practice inseminarea cu spermă de la donatori dinafara
cuplului, numită inseminare artificială eterologă, până în anii 1960-1970. Între anii 1969-1972 s-au
creat bănci de spermă în mai toate ţările. În 1981 erau o jumătate de milion de copii născuţi prin
inseminare artificială eterologă şi numărul lor e în continuă creştere. Copiii nu-şi cunosc tatăl, numele
donatorului de spermă fiind ţinut secret.

Deja în anul 1949, Papa Pius al XII-lea a condamnat aceste două moduri de inseminare artificială
propriu-zisă în care procrearea este separată de unirea conjugală naturală, nu însă inseminarea
omologă impropriu-zisă, adică acordarea de asistenţă medicală pentru ca actul conjugal săvârşit în
cadrul cuplului să-şi atingă scopul său natural.

În ceea ce priveşte metoda FIVET, la zece ani după ce s-a realizat prima fecundare în eprubetă, a
început co-mercializarea embrionilor. Congelaţi în azot la temperatura de -180E embrionii pot fi
implantaţi în uterul mamei omolog, în cadrul cuplului, sau eterolog, în afara cuplului, în uterul altei
femei, după mulţi ani de la moartea unuia sau a ambilor părinţi. Astfel e posibil ca părinţii să moară
într-un secol, iar copii lor să se nască în secolul următor, sau e posibil ca fraţii să se nască la o
distanţă de 100 de ani unul de altul. Datorită noii tehnici, noţiunea de mamă s-a extins. Au părut aşa-
zisele mame substitutive sau mame prin procură sau utere închiriate care, gratis sau pe bani, prin
intermediul unor agenţii specializate în acest domeniu, îşi oferă uterul spre a primi embrioni străini
fecundaţi artificial şi a purta sarcina până la capăt.

Astfel se poate întâmpla ca un copil să aibă trei mame: mama care a donat ovulul, mama care a oferit
uterul şi a purtat sarcina şi mama proprietară de drept care a voit să obţină în felul acesta un copil. De
asemenea, un copil poate să aibă doi taţi şi dacă numărăm şi bunicii, un copil ar putea să aibă 10
bunici şi bunice. Nu mai este nevoie să spun că pe această cale se pot realiza combinaţii şi legături de
rudenie dintre cele mai ciudate: copiii se pot trezi fraţi şi surori cu proprii lor părinţi şi bunici sau părinţi
ai propriilor lor fraţi şi surori.

S-a găsit, în sfârşit, prin inseminarea de embrioni, posibilitatea şi pentru cuplurile de femei lesbiene să
aibă copii. Ba chiar şi pentru grupurile de homosexuali, şi nu numai prin inseminarea de embrioni
fecundaţi cu proprii gameţi în uterul unei mame închiriate ci, ascultaţi şi vă minunaţi, chiar prin propria
inseminare purtând ei înşişi sarcina.

Din punct de vedere tehnic acest lucru e posibil, căci o sarcină bărbătească se pare că, sub aspect
tehnic, nu se deosebeşte de o sarcină extra-uterină. De câţiva ani se fac experienţe foarte discrete în
această direcţie în laboratoare australiene şi americane. Tatăl, aşadar, poate să devină şi mama
propriului copil. Ne putem aştepta ca în viitor, pe lângă spitalele de maternitate să apară şi spitalele de
paternitate. La fel de uluitoare este perspectiva ca o femeie - să zicem o lesbiană - să devină şi mamă
şi tată al propriului copil. Partenogeneza (adică naşterea feciorelnică sau dezvoltarea unui individ
dintr-un gamet nefecundat), posibilă la reproducerea unor nevertebrate şi plante, nu e posibilă la om,
deşi se fac experienţe în acest sens. Dacă se va aplica metoda clonării la om, va fi posibil în viitor ca o
femeie, prin fecundarea unui ovul cu nucleul unei celule din propriul corp, să fie şi mamă şi tată al
propriului copil.

Odată realizată fecundarea artificială, cercetările şi experienţele continuă în domenii ce ţin de sfera
fantasticului.

De pildă, se încearcă fertilizarea trans-specie, adică între gameţi aparţinând la specii diferite, cu
scopul e a se obţine himere sau hibrizi. Asemenea fertilizări s-au reuşit între animale de specii diferite:
iepuri şi alte specii, între berbeci şi capre. În ceea ce priveşte fertilizarea de gameţi umani cu gameţi ai
altor specii de animale, până în prezent nu s-a ajuns la embrioni care să treacă dincolo de prima
diviziune, adică de stadiul de 2 celule. Prin aceste experimente se încearcă să se obţină o subspecie-
umană, adică o rasă inferioară de oameni care să fie folosită la muncile degradante, ca cele pe care le
făceau odinioară sclavii, sau să fie folosiţi ca rezervă de organe pentru transplant.

De asemenea, se fac cercetări pentru a pune la punct tehnica gestaţiei trans-specie, adică
implantarea unui embrion uman în uterul unui animal aparţinând altei specii, sporind astfel numărul
mamelor închiriate. Unul din cei doi savanţi care a realizat fecundarea în eprubetă, Dr. Robert
Edwards, a declarat:

"Această muncă ar putea să se dovedească necesară pentru îmbunătăţirea tehnicilor de fecundare în

vitro şi pentru a reduce malformaţiile nou-născuţilor. Ar putea fi necesar să se introducă un embrion
uman pentru o scurtă perioadă de timp (6-12 ore) în oviductul unei scroafe sau al unei iepuroaice".

Se urmăreşte şi posibilitatea în sens invers a gestaţiei trans-specie: embrioni de animale transferaţi în

sânul femeii. Există femei ecologiste în Statele Unite care şi-au oferit uterul pentru a salva astfel o
specie de maimuţe ameninţate cu dispariţia.

Dar ceea ce le stă cu totul la inimă cercetătorilor este ectogeneza. Cuvântul are la origine două
cuvinte greceşti: "ectos" = în afară şi "genesis" = naştere. Este vorba de producerea unui uter sintetic,
artificial, un fel de incubator uman în care să se poată dezvolta complet copilul, făcând astfel inutil
uterul matern.

Pentru a se obţine o naştere prin metoda FIVET trebuie să se producă un număr mare de embrioni
fecundaţi în eprubetă. Şansele de reuşită nu depăşesc 10-12%. 20-30% din embrionii transferaţi în
uterul matern pier prin avort spontan, ceea ce înseamnă că pentru orice copil obţinut, mor circa 88-90
de embrioni. Având în vedere şi faptul că multe cupluri nu-şi mai reclamă embrionii, există un număr
imens de aşa-zişi embrioni orfani. În 1996, numai în Anglia existau 300.000 de embrioni orfani. Ce se
face cu acest surplus de embrioni congelaţi? Sunt distruşi masiv după o perioadă prevăzută de legea
fiecărei ţări. Legislaţia engleză prevede distrugerea embrionilor după 10 ani de la congelare, cea
franceză după 5 ani.

Având în vedere că în mai toate ţările există numeroase centre unde se practică fecundarea artificială
- numai în Franţa sunt peste 100 - putem presupune că numărul embrionilor destinaţi distrugerii sunt
de ordinul milioanelor.

Cât timp ar putea să reziste embrionii congelaţi? Embrionii congelaţi ai animalelor nu rezistă mai mult
de 10 ani. În cartea sa "Embrionul, semn de contradicţie", Prof. Lejeune ne explică cum stau lucrurile.
Cuvintele timp (tempus) şi temperatură (temperatura) au aceeaşi origine şi sunt legate între ele.
Timpul e legat de temperatură, adică de mişcare moleculelor şi atomilor din ele. Cu cât se diminuează
mai mult viteza moleculelor din embrioni şi prin aceasta căldura care se produce prin ciocnirea lor, cu
atât se diminuează mai mult temperatura embrionilor. Se congelează nu numai embrionii, ci şi timpul.
Până în prezent se realizează temperatura azotului de -180E. Dacă s-ar realiza -273E, adică zero
absolut, s-ar anula orice mişcare a celulelor embrionului şi, practic, s-ar anula timpul. Astfel embrionii
ar putea să rămână congelaţi, să nu spunem veşnic, dar pentru un timp nedefinit. Şi aici Lejeune face
o remarcă ce provoacă fiori. El face o paralelă cu lagărele de concentrare naziste. De fapt, cartea
amintită în original, în franceză, poartă titlul "L'enceinte concentrationnaire" = Lagărul de concentrare.
Recipientele cu azot din laboratoarele centrelor de fecundare artificială nu sunt altceva decât lagăre
de concentrare în care embrioni umani, care pentru Prof. Lejeune sunt fiinţe umane, sunt ţinuţi captivi,
dacă nu sunt ucişi, un timp ce nu cunoaşte limită; dacă se realizează temperatura zero absolut, o
veşnicie. În comparaţie cu aceste lagăre de concentrare, cele naziste au fost floare la ureche.

Embrionii umani nedistruşi sunt utilizaţi în alte scopuri. Sunt comercializaţi, sunt folosiţi pentru
experienţe, se fabrică din ei produse farmaceutice sau produse cosmetice.

Biserica îşi spune cuvântul

În aceste uluitoare realizări ale tehnicii în domeniul inseminării şi fecundării artificiale, apar clar două
aspecte absurde ale culturii contemporane. Mai întâi, o luptă înverşunată împotriva vieţii copilului prin
propaganda şi legalizarea avortului şi a anticoncepţionalelor, pe de o parte, şi aceeaşi luptă
înverşunată de a aduce copii pe lume, prin toate mijloacele, acolo unde natura pune obstacole, pe de
altă parte. Şi în al doilea rând, eliminarea oricărei morale din acest domeniu. Tehnica medicală
înlocuieşte etica. Ea hotărăşte cine e persoană şi cine nu este persoană, cine trebuie să trăiască şi
cine trebuie să moară, tratând embrionul, fătul, copilul ca pe o grămadă de celule, parte a corpului
mamei sau a corpului social, proprietate exclusivă a mamei sau a societăţii care poate dispune de ea
după bunul plac. Există un singur criteriu moral: tot ce poate realiza tehnica este permis să realizeze.

Într-un document pe care Congregaţia pentru Doctrina Credinţei l-a publicat din dispoziţia Sf. Părinte
Papa Ioan Paul al II-lea la 22 februarie 1987, Biserica face din nou cunoscute principiile moralei
catolice cu privire la tehnicile bio-medicale care permit să se intervină în faza iniţială a vieţii fiinţei
umane şi în însuşi procesul procreării.

Documentul intitulat Donum Dei (Darul lui Dumnezeu) scoate în evidenţă suferinţa soţilor care nu pot
avea copii. Dorinţa lor de a avea copii este legitimă şi naturală.

Cu toate acestea, "copilul nu este un lucru datorat şi nu poate fi considerat ca obiect de proprietate, ci
mai curând este un dar, darul «cel mai mare» şi cel mai gratuit al căsătoriei. ...el trebuie să fie rodul
specific al iubirii conjugale a părinţilor săi. Şi dacă e vorba de drepturi, e copilul cel care le are. E
dreptul pe care îl are copilul de a fi respectat ca persoană din momentul conceperii sale".

Soţii care se găsesc în această situaţie dureroasă, "sunt chemaţi să descopere în ea ocazia unei
speciale participări la crucea Domnului, izvor de fecunditate spirituală". Cuplurile sterile nu trebuie să
uite că "chiar atunci când procrearea nu este posibilă, pentru aceasta viaţa conjugală nu-şi pierde
valoarea. Sterilitatea fizică poate fi pentru soţi o ocazie de a face servicii importante altor persoane
umane, cum ar fi, de pildă, adopţia, diferitele forme de opere educative, ajutorul acordat altor familii,
copiilor săraci şi handicapaţi".

Aducerea pe lume a unui copil prin metoda FIVET costă pentru familia sterilă o avere: între 66.000 şi
114.000 de dolari, iar în caz de hipofertilitate masculină poate ajunge până la 800.000 de dolari. Câţi
copii care mor de foame ar putea fi salvaţi de la moarte cu banii plătiţi pentru un copil născut prin
fecundare în eprubetă?

Într-o carte cutremurătoare intitulată "Cetatea bucuriei", autorul, un tânăr american, Max Loeb, venit la
Calcutta la chemarea unui preot francez, Paul Lambert, descrie situaţia pe care a găsit-o în India: cel
puţin 140 de milioane de indieni subnutriţi; din cei 23 de milioane de copii care se nasc anual numai
trei milioane au şansa să ajungă sănătoşi la vârsta adultă; copii rahitici cu burta ca un balon; mici
monştri, care la vârsta de 18 luni nu au 3 kg., ce seamănă a mumii egiptene, cu fontanela neînchisă,
pe care mamele îi pun pe masa de consultaţii; mame care asistă neputincioase la agonia copiilor lor.
Printre numeroasele întâmplări tragice descrie un fapt petrecut a doua zi de la sosirea lui la Calcutta.
O tânără mamă îi aduce un copil şi i-l aşează pe masa de consultaţii. Disperată, îşi descoperă pieptul,
îşi strânge cu ambele mâini sânii sterpi şi strigă: "Sunt uscaţi, sunt uscaţi!" Văzând pe perete o
reclamă pentru lapte, reprezentând un copil dolofan, se repede, rupe în bucăţi afişul, ia copilul şi i-l
pune cu forţa în braţe doctorului spunându-i: "Ia-l, du-l în ţară la tine! Salvează-l". În aceeaşi zi medicul
a citit scrisă cu litere de-o şchioapă o veste senzaţională: "La Calcutta, câţiva medici au adus pe lume
un copil fecundat în eprubetă". Câţi copii suferă şi mor de foame în lume pentru a plăti luxul unei
familii, devenită poate sterilă din propria vină, de a avea un copil prin tehnica FIVET?

În documentul amintit, Biserica condamnă atât inseminarea artificială cât şi fecundarea artificială
pentru mai multe motive. Mai întâi, pentru că prin aceste metode actul procreării este separat de actul
unirii conjugale:

"În trupul şi prin trupul lor, soţii îşi consumă căsătoria şi pot deveni tată şi mamă... Originea fiinţei
umane rezultă astfel dintr-o procreare ce ţine de unirea nu numai biologică dar şi spirituală a părinţilor
uniţi prin legătura căsătoriei".

Numeroşi ginecologi, psihologi şi psihanalişti atrag atenţia asupra pericolului dezechilibrului psihic al
cuplului atunci când patul nupţial este transformat în laborator biologic. Pentru a realiza o asemenea
fecundare forţată, specialiştii în tehnica reproducerii invadează spaţiul cel mai intim, ţinând sub
control, programând şi supraveghind uneori ani de zile viaţa sexuală a cuplului.

Dar, mai ales, sunt condamnate aceste practici întrucât sunt încălcate drepturile fundamentale ale
copilului:

"...copilul are dreptul... să fie rodul actului specific al iubirii părinţilor săi şi are de asemenea dreptul de
a fi respectat ca persoană din momentul conceperii sale.... Originea unei persoane este... rezultatul
unei dăruiri. Copilul care se naşte trebuie să fie rodul iubirii părinţilor săi. El nu poate fi nici voit, nici
conceput ca produs al unei intervenţii a tehnicilor medicale şi biologice; acest lucru înseamnă a-l
transforma într-un obiect al unei tehnologii ştiinţifice.... Faptul că un lucru din punct de vedere tehnic
este posibil, prin aceasta nu este din punct de vedere moral admisibil".

Copilul are dreptul la sânul propriei sale mame:

"Maternitatea de împrumut reprezintă o neîmplinire obiectivă a obligaţiilor iubirii materne, a fidelităţii

conjugale şi a maternităţii responsabile; ea ofensează demnitatea copilului şi dreptul acestuia de a fi
conceput, adus pe lume şi educat de proprii săi părinţi...".

Este o coborâre a omului la nivelul animalului, a aplica la om tehnicile folosite la reproducerea

animalelor:

"Tentativele sau ipotezele făcute pentru a obţine o fiinţă umană fără nici o legătură cu sexualitatea,
prin «fisiune gemelară», clonare, partenogeneză, trebuie considerate ca fiind contrare moralei,
deoarece se împotrivesc demnităţii atât a procreării umane cât şi a unirii conjugale".

În termeni deosebit de severi Biserica condamnă distrugerea sau folosirea în diferite scopuri a
embrionilor umani produşi artificial.

"A ucide creaturi umane nevinovate, chiar dacă acest lucru se face în favoarea altora, constituie un
act absolut inacceptabil... A folosi embrionul uman sau fătul ca instrument reprezintă un delict
împotriva demnităţii lor de fiinţe umane care au dreptul la acelaşi respect datorat copilului deja născut
şi oricărei persoane umane... Este imoral să se producă embrioni umani destinaţi să fie folosiţi ca
"material biologic disponibil... Aşa cum condamnă avortul voluntar, la fel Biserica interzice să se
atenteze la viaţa acestor fiinţe umane. Trebuie denunţată deosebita gravitate a distrugerii voluntare a
embrionilor umani obţinuţi în eprubetă..." (Evangelium vitae).
Într-un discurs din 24 Mai 1996, Papa Ioan Paul al II-lea a adresat din nou un apel oamenilor de
ştiinţă, juriştilor, guvernelor, instituţiilor internaţionale în acest sens:

"Apelez la conştiinţa responsabililor lumii ştiinţifice şi în special la medici cerând să se pună capăt
producerii de embrioni umani, având în vedere faptul că nu se întrezăreşte nici o cale de ieşire din
punct de vedere moral pentru destinul uman al miilor şi miilor de embrioni «congelaţi» care totuşi sunt
şi rămân întotdeauna titularii unor drepturi esenţiale şi, ca atare, trebuie tutelaţi din punct de vedere
juridic ca persoane umane".

Embrionul este persoană umană

Cheia rezolvării acestor probleme deosebit de grave este tocmai această expresie pe care o găsim în
documentele Bisericii şi mai ales pe buzele actualului Papă: persoana umană. Embrionul este
persoană umană din momentul fecundării. Dar cine acordă embrionului statutul de persoană umană?

La elaborarea acestui statut sunt chemaţi experţi din mai multe domenii: cercetători, biologi, filosofi,
moralişti, jurişti şi teologi.

Mai întâi cercetătorii în genetică şi embriologie stabilesc statutul ontologic sau fiinţial al embrionului,
răspunzând la întrebarea: ce este embrionul? Pe scurt, concluziile fundamentale şi indiscutabile la
care ei au ajuns sunt următoarele:

Embrionul este o fiinţă vie. Evident, nu este un lucru neînsufleţit şi inert, cum ar fi de pildă un fir de
praf.

Viaţa embrionului e viaţă umană. Prima celulă, zigotul, conţine numărul de cromozomi tipic speciei
umane, cu capacitatea ca, dezvoltându-se, să devină un organism uman. Prin urmare, embrionul este
o fiinţă umană.

În al treilea rând, embrionul este un individ al speciei umane. Individ înseamnă ceva care nu poate fi
identic cu altceva; e un unicat. În momentul în care cei 23 de cromozomi ai nucleului ovulului, s-au unit
cu cei 23 de cromozomi ai spermatozoidului formând o nouă celulă, zigotul, acesta este un unicat: are
un patrimoniu genetic uman complet, original, diferit de al tatălui şi al mamei şi de al oricărei alte fiinţe
umane. Scrie Prof. Jean Daussat: "Nu au fost şi nu vor fi niciodată pe pământ, cu excepţia gemenilor
adevăraţi, doi oameni egali din punct de vedere genetic". În patrimoniul genetic al primei celule sunt
înscrise toate trăsăturile noii fiinţe umane, în cele mai mici detalii: inclusiv culoarea părului şi a ochilor.
Nu este exclus ca în viitor, din prima celulă umană, oamenii de ştiinţă să developeze, să realizeze
deja fotografia omului adult. Când s-a născut prima fiinţă umană fecundată în eprubetă, Luiza Brown,
Prof. Jérôme Lejeune a declarat: "Incredibil, acea fiinţă minusculă concepută pe care Edwards şi
Stepstoe au implantat-o în uterul doamnei Brown... era tânăra Luiza", care are astăzi 20 de ani.

De altfel, însuşi Edwards nu a ezitat nici o clipă se definească ovulul fecundat, zigotul, ca fiind "o fiinţă
umană microscopică în stadiul cel mai precoce de dezvoltare".

În Anglia, celebra comisie Warnock a stabilit că viaţa individuală începe din ziua a 14-a de existenţă a
embrionului; înainte de această dată nu i se recunoaşte embrionului statutul de individ uman. Cu
această ocazie s-a inventat expresia artificială de pre-embrion. Această distincţie netă care s-a făcut
între primele două săptămâni şi restul vieţii embrionului nu a fost rezultatul unor cunoştinţe ştiinţifice
noi şi aprofundate, ci a fost dictată de motive străine ştiinţei.

Unul dintre membrii Comisiei amintite, McLoren, a mărturisit că pentru a se introduce această
distincţie: pre-embrion până la 14 zile, embrion după 14 zile a intervenit "o anumită presiune din afara
comunităţii ştiinţifice". Se urmărea prin aceasta să se dea un suport ştiinţific legii care avea să fie dată
prin care se autoriza distrugerea embrionilor până la 14 zile şi folosirea lor pentru experienţe sau în
alte scopuri.
Pretextul invocat de comisia engleză pentru a-i refuza embrionului până în ziua a 14-a calitatea de
individ uman, şi anume, faptul că până la această dată poate avea loc sciziunea gemelară, nu are
temei ştiinţific. Lucrurile sunt simple: în momentul în care embrionul se divide în doi embrioni gemeni,
apar doi indivizi umani noi.

Având în vedere faptul că de la stadiul de zigot până la sfârşitul vieţii nu e discontinuitate, faptul că
adultul este aceeaşi fiinţă umană care mai înainte era embrion, Prof. Antoine Suarez, directorul
centrului pluridisciplinar "L'émbryon humain" formulează această dilemă: "Din două una: sau adultul e
o persoană şi în acest caz embrionul este o persoană, sau embrionul nu este o persoană şi atunci
nimeni nu este persoană".

De fapt, clarificarea statutului de persoană nu este de competenţa ştiinţelor biologice, ci a filosofiei.

"Persoana" este un concept pe care l-a elaborat filosofia, mai exact filosofia creştină din primele
veacuri ale Bisericii când s-au căutat noi instrumente conceptuale necesare pentru formularea în
termeni cât mai exact posibili a misterelor Sfintei Treimi (cele trei Persoane divine) şi Întrupării Fiului
lui Dumnezeu.

Definiţia clasică pe care filosofia creştină a dat-o persoanei este cea formulată de Boethius: "rationalis
naturae individua substantia". În traducere liberă: persoana este "individul care posedă o natură
raţională".

Însă filosofia şi toată cultura modernă au abandonat concepţiile filosofice în care s-a născut conceptul
de persoană. S-a păstrat doar numele de persoană, nu şi conţinutul conceptual iniţial. Termenul de
persoană, înlocuit adesea cu acela de subiect, nu mai are în cultura modernă o semnificaţie precisă,
acceptată de toată lumea. De aici dificultatea când e vorba de a acorda statutul de persoană
embrionului uman: care statut şi care persoană?

Experienţa comună confirmată de cea mai avansată ştiinţă genetică şi embriologică admite un fapt
evident, anume, că individul speciei umane e identic cu persoana. Nimeni nu numeşte persoană o
pisică, sau un câine, sau o maimuţă oricât ar fi ea de "evoluată" şi "superioară". De aici rezultă logic
că dacă e dovedit că embrionul uman este un individ uman, e clar şi incontestabil că embrionul uman
e totodată persoană.

Afirmaţia că embrionul uman nu este persoană îşi are originea şi explicaţia în concepţiile metafizice şi
antropologice moderne. De la Kant încoace, gândirea filosofică modernă, în mare parte, reduce
întreaga realitate la ceea ce apare, adică la fenomene (fenomena). Vreo realitate invizibilă a lucrurilor
(noumena) afară de fenomene, ori nu există, ori nu se poate spune nimic despre ea. Aplicând această
concepţie la om, persoana umană există când apare în activitatea specific umană pe care o
desfăşoară organismul biologic: e vorba de acţiunile conştiente şi libere ale minţii şi voinţei. Acestea
constituie persoana umană. Embrionul, neavând posibilitatea de a săvârşi asemenea acţiuni
conştiente şi libere, evident, nu este persoană. Cum acţiunile specific umane pot fi săvârşite când
apare sistemul nervos, adică atunci când embrionul are 14 zile, şi încetează când creierul moare,
omul este persoană umană între aceste limite. Acesta este al doilea argument pe care îl aduc
legislaţiile care autorizează uciderea embrionilor până în ziua a 14-a sau folosirea lor în diferite
scopuri. Aceasta este o concepţie filosofică, antropologică, nefundamentată. Ea s-a elaborat la
vremea când nu se descoperise microscopul cu ajutorul căruia să poată fi văzut un zigot şi încă nu se
descoperise codul genetic.

Datele ştiinţifice pe care ni le oferă genetica în prezent arată că întregul organism uman individual,
inclusiv creierul, e deja prezent în mod real, în toate detaliile sale în zigot. Dacă creierul nu ar fi în
zigot, el ar lipsi, în mod inevitabil, şi în făt şi în copil. Aşa cum în zigot există viaţa umană, tot astfel
există în el capacitatea radicală şi reală a activităţii umane care va deveni operantă când va dispune
de instrumentele necesare. Exact ca şi în exemplul dat de Prof. Lejeune: zigotul e caseta pe care este
imprimată simfonia vieţii; ea va deveni operantă, se va transforma în unde sonore, când va exista
instrumentul necesar: casetofonul.

Dacă se acceptă concepţia impusă de filosofia modernă, logic şi inevitabil se trage această concluzie:
copiii până la vârsta judecăţii, nebunii, bolnavii în comă şi orice om cât timp doarme, nefiind capabili
de acţiuni conştiente şi libere, nu mai sunt persoane umane, avem dreptul să-i ucidem.
Pentru a nu cădea în absurd, trebuie să acceptăm statutul ontologic al embrionului stabilit de biologi şi
definiţia persoanei formulate de Boethius: prin faptul că este un individ al speciei umane, embrionul
este persoană umană din momentul conceperii.

Dacă embrionul este persoană, el trebuie tratat ca persoană. În acest caz le revine moraliştilor să
stabilească statutul etic al embrionului, adică să stabilească drepturile şi datoriile.

Evident, embrionul nu are obligaţii, ci numai drepturi, iar dreptul cel dintâi şi fundamental este acela de
a i se respecta viaţa şi demnitatea de persoană umană.

Ceilalţi au numai obligaţii faţă de embrion: obligaţia de a-i respecta viaţa, - avortul sau distrugerea lor
fiind crimă -, obligaţia de a-i respecta demnitatea ca oricărei alte persoane umane, obligaţia de a-i
acorda toate îngrijirile spre a creşte şi a se dezvolta sănătos şi armonios.

Unul din iniţiatorii gândirii moderne, Immanuel Kant, scrie: "Omul, în toate acţiunile sale, atât în cele
care îl privesc pe el însuşi, cât şi în cele care se referă la alţi oameni, trebuie considerat întotdeauna
ca scop, şi niciodată ca mijloc". În baza acestui principiu, este inadmisibil din punct de vedere moral
ca embrionul uman să fie folosit în avantajul altora: drept cobai pentru experimente, pentru fabricarea
medicamentelor sau a altor produse.

Chiar dacă ar exista motive să ne îndoim că viaţa umană individuală şi personală începe în momentul
conceperii, - ceea ce nu e cazul -, obligaţia normală de a respecta drepturile embrionului rămâne
valabilă. Câteva comparaţii pot lămuri mai bine lucrurile.

Dacă şoferul unui camion vede ceva în faţa lui şi se îndoieşte dacă este un om sau un sac, dacă trece
peste el, se face vinovat de un comportament criminal. În nici un stat nu este permisă înmormântarea
dacă ar exista îndoiala că cel care urmează să fie înmormântat ar fi posibil să fie viu. Nici o legislaţie
nu autorizează prelevarea de organe pentru transplant dacă există cea mai mică bănuială că
potenţialul donator e încă viu.

În sfârşit, e obligaţia juriştilor, a parlamentarilor, a insti-tuţiilor publice de a stabili statutul juridic al

embrionului, adică de a extinde la embrion protecţia drepturilor pe care o acordă altor persoane care
nu se pot apăra singure, cum sunt copiii, bătrânii, bolnavii, handicapaţii fizici şi mintali şi a fixa prin
lege sancţiuni penale împotriva celor care încalcă drepturile embrionului uman.

Când oamenii se joacă de-a "micul dumnezeu"

Dar dacă savanţii biologi, filosofii, moraliştii, juriştii sunt materialişti, nu cred în existenţa lui Dumnezeu
şi a sufletului şi consideră că omul face parte dintr-o specie de animale ca oricare altă specie de
animale, cine mai poate salva viaţa şi demnitatea de persoană umană a embrionului? Numai teologii
care vorbesc în numele lui Dumnezeu.

Concepţia creştină cu privire la om nu este şi nu poate fi materialistă. Omul, după învăţătura creştină,
este trup însufleţit de spirit sau spirit întrupat, ceea ce înseamnă că apariţia unei noi fiinţe umane nu
poate fi un fenomen exclusiv biologic, simplu rezultat al unor complexe reacţii biochimice între două
celule. Unirea acestor două celule este însoţită de acţiunea creatoare a lui Dumnezeu, adevăratul şi
unicul Creator al sufletului omului. Acest adevăr pe care îl găsim clar revelat în primele pagini ale
Genezei, îşi găseşte o frumoasă formulare în cuvintele simple ale Papei Ioan Paul al II-lea:

"La originea oricărei persoane umane este un act creator al lui Dumnezeu; nici un om nu vine la
existenţă din întâmplare; el este ţinta iubirii creatoare a lui Dumnezeu" (Discursul din 17 septembrie
1983).

Se poate ridica întrebarea: în cazul gemenilor, când crează Dumnezeu sufletul? Când începe creaţia
individuală? Acest fenomen se verifică în proporţie de 1 la circa 250 de embrioni, adică în procentaj de
0,4%. Fenomenul constă în divizarea primei celule, - sau a uneia din primele celule -, încă totipotente
şi, deci, nediferenţiate în două celule genetic egale. Dacă această scisiune gemelară, numită în
paralel, este de natură ereditară, adică este datorată unei potenţialităţi înscrise în patrimoniul genetic
al zigotului, este clar că de la concepere, deja în prima celulă nu este unul, ci doi indivizi umani, şi
deci, două suflete create de Dumnezeu.

Dacă este vorba de scisiunea gemelară numită în serie, adică prima celulă este divizată în două celule
egale în mod artificial printr-o metodă asemănătoare cu cea a clonării, atunci putem presupune că
individul constituit la concepere în prima celulă dispare şi în momentul scisiunii Dumnezeu crează
pentru cei doi indivizi două suflete noi.

Acţiunea creatoare a lui Dumnezeu în momentul conceperii noului embrion ne obligă să-l recunoaştem
pe Dumnezeu drept Stăpânul absolut al vieţii. Dar Dumnezeu Stăpânul este în acelaşi timp Tată, care
îl cheamă pe om să fie colaborator al său la lucrarea de creaţie şi îl invită pe om să împărtăşească cu
el aceeaşi viaţă, aceeaşi fericire, aceeaşi glorie divină.

Viaţa fiecărui om vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă, în final, spre Dumnezeu. Această relaţie
profundă cu Dumnezeu conferă persoanei şi vieţii umane inviolabilitate şi sacralitate. Viaţa umană
este sacră şi inviolabilă din momentul iniţial al conceperii până la sfârşitul ei natural. Când Dumnezeu
este înlăturat, omul îi ia locul şi se erijează în stăpân al vieţii proprii şi al vieţii altora, în special al celor
slabi şi lipsiţi de apărare. Aşa s-a născut în timpurile noastre o adevărată cultură a morţii. Cele mai
grave manifestări ale culturii morţii sunt avortul şi eutanasia, dar nu sunt singurele.

Cât priveşte tehnicile procreării artificiale cu tot ce rezultă din ele: manipularea şi tehnicizarea
sexualităţii umane, pierderea respectului pentru viaţa umană la începuturile ei, distrugerea masivă de
embrioni, folosirea acestora ca material de experienţă, etc., deşi se prezintă sub masca inocentă a
filantropiei, ele nu pot ascunde intenţia reală care stă la originea lor: dorinţa omului de a o face pe
"micul dumnezeu" - "jouer au petit dieu" - cum spun francezii, ambiţia de a crea viaţa spre a se
considera stăpânul vieţii şi al morţii şi a se proclama total autonom faţă de Creator, a cărui existenţă o
refuză. Citim în primele capitole ale Genezei: "Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden... El a
făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare; în mijlocul grădinii, (a
făcut să răsară) pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului". Omul nu a rezistat tentaţiei
Ispititorului şi a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului. "În ziua în care veţi mânca din el vi se
vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu". Omul a păcătuit voind să-şi atribuie o prerogativă pe care o
are numai Dumnezeu: aceea de a hotărî ce este bine şi ce este rău. Acesta este în esenţă păcatul
primului om. Rămânea cea de a doua prerogativă care îi aparţine exclusiv lui Dumnezeu: aceea de
Stăpân suprem şi unic al vieţii. Ispititorul putea să-i prezinte şi a doua tentaţie. De aceea "Domnul
Dumnezeu a zis: să-l împiedicăm acum, aşadar (pe om) ca nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia din
pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci". Astfel omul ar fi acaparat şi a treia prerogativă
care îi aparţine exclusiv lui Dumnezeu: veşnicia. "De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina
Edenului; la Răsăritul grădinii Edenului a pus nişte Heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată,
ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii". Deşi izgonit din paradisul pământesc, omul
urmează în continuarea glasul Ispititorului care îl îndeamnă să fie ca Dumnezeu, să-i fure acestuia
prerogativele; să hotărască el ce este bine şi ce este rău, să fie el stăpânul vieţii şi al morţii. Sfidând
sabia de foc a Heruvimilor, omul, în orgoliul său luciferic, continuă să-şi întindă mâna spre pomul vieţii.
Putem presupune că îngerul i-o va reteza când omul va merge cu îndrăzneala prea departe.
MANIPULAREA GENETICĂ, INGINERIA GENETICĂ

Prin expresiile manipulare genetică şi inginerie genetică se înţeleg acele tehnici care îşi propun să
modifice genomul sau patrimoniul genetic al unei celule sau al unui individ, urmărind crearea de specii
noi de plante şi animale sau îmbunătăţirea celor existente.

Cel care a descoperit marile legi ale eredităţii acum vreo 140 de ani în urmă a fost călugărul Gregor
Mendel, realizând hibrizi de mazăre în grădina mănăstirii Königkloster din Brno. În continuare,
genetica a făcut paşi gigantici. Prin 1940 s-a descoperit că acizii nucleici (ADN) din care sunt formaţi
cromozomii, purtătorii genelor, constituie suportul material al eredităţii.

În 1965 s-a reuşit pentru prima dată fuziunea de celule umane cu celule de şoareci cu trecerea de
gene în cromozomii umani, dându-se unei celule caracteristici genetice pe care altfel nu ar putea să le
aibă.

În 1967 au început să se dezvolte tehnicile diagnosticului prenatal pentru studierea condiţiilor genetice
ale foetus-ului şi pentru depistarea anomaliilor genetice.

Ştim că celulele umane cuprind 50.000 sau poate 100.000 de gene repartizate pe cei 46 de
cromozomi.

Se ştie că gena este o unitate transmisă, normal, fără modificări din generaţie în generaţie, care
determină anumite caracteristici la individul care o poartă.

Până în 1983, cercetătorii localizaseră deja peste 3750 de gene, descoperind care sunt funcţiile lor.
Astfel s-a aflat că gena responsabilă de distrofia musculară de tip Duchenne este pe cromozomul 10,
că gena insulinei se află pe cromozomul 11, că tot pe cromozomul 11 se află gena responsabilă de
psihoza maniaco-depresivă, ş.a.m.d.. În prezent se cunosc circa 4.000 de boli datorate unor gene
patogene. Deosebit de importantă pentru medicină este descoperirea genelor oncogene. Este vorba
de proto-oncogene care, captate întâmplător de un retrovirus, se pot transforma în oncogene printr-un
mecanism care nu este prea bine cunoscut.

Se prevede că în circa 10 ani întreg genomul uman sau codul genetic va fi decodat. Masa de
informaţie genetică înscrisă în cele circa şase miliarde de perechi de nucleotizi ai ADN-ului vor umplea
3000 de volume, fiecare volum având o mie de pagini, fiecare pagină având 4000 de litere.

O cucerire importantă pentru medicina legală este determinarea amprentelor genetice: un individ
poate fi identificat, practic fără risc de a greşi, prin examinarea ADN-ului său în diferite cazuri cum ar fi
crima, violul, aflarea paternităţii.

Ingineria genetică cunoaşte succese extraordinare în industria farmaceutică graţie clonării moleculare.
Gene specific umane sunt introduse în special în bacterii. Prin tehnica clonării se pot reproduce masiv
şi fără limită substanţe având aceleaşi caracteristici biologice şi funcţionale pe care le au în om. Astfel
se produc hormoni indispensabili pentru buna funcţionare a organismului uman, cum ar fi insulina,
interferonul, somatotropul sau hormonul creşterii.

Desigur, această manipulare genetică a microorganismelor prezintă şi un real pericol. Pot fi produse
noi specii de bacterii care rezistă la toate vaccinurile cunoscute şi care, scăpate din laboratoare, de
sub control, pot ucide populaţii întregi. După unii, aici trebuie căutată apariţia misteriosului virus al
SIDEI.

Ingineria genetică e capabilă să opereze modificări genetice ale speciilor prin diferite combinaţii
genetice: se obţin astfel plante transgenice şi animale transgenice. În zigotul unui individ aparţinând
unei specii se transferă sau se injectează o genă a unui individ aparţinând altei specii. De pildă, gena
hemoglobinei unui iepure injectată în zigotul unui şoarece se transmite la descendenţii şoarecelui.

În perspectivă, cunoaşterea completă a genelor umane va duce la cunoaşterea completă a

mecanismelor responsabile de fiecare funcţie a organismului şi, în consecinţă, la cunoaşterea genelor
patologice responsabile de bolile ereditare.
Aceste cunoştinţe sunt benefice pentru omenire întrucât deschid medicinei perspective mari în
diagnosticarea şi terapia bolilor încă necunoscute.

Terapia genetică sau chirurgia genetică este permisă din punct de vedere moral, întrucât pot fi tratate
boli genetice, fiind tratată o genă bolnavă sau înlocuită, prin transplant, cu o genă normală, la rădăcina
sănătoasă.

Diagnosticul prenatal este permis din punct de vedere moral dacă se face cu scopul de a depista şi
preveni bolile cromozomiale, dar nu cu scopul de a elimina copilul afectat de asemenea boli.

Într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat se va putea modifica patrimoniul ereditar uman
adăugând, supri-mând sau înlocuind în zigot o genă sau mai multe, modificându-se astfel corpul uman
şi specia umană. Aceste modificări, evident, vor trece la descendenţi. Asemenea manipulări genetice
la subiecţi normali, care nu vizează remedierea unei situaţii patologice ci ameliorarea rasei umane,
sau realizarea unor performanţe, să zicem sportive, sau a unei capacităţi excepţionale de muncă,
suprapotenţarea inteligenţei şi memoriei, etc., nu sunt permise din punct de vedere etic. Aceste tehnici
îşi au justificarea când sunt folosite pentru ameliorarea speciilor de plante şi de animale. Modificarea
patrimoniului genetic uman se naşte din intenţii eugeniste, rasiste.

Intervenţiile care modifică patrimoniul genetic uman, falsificând identitatea omului, lezează drepturile
persoanei umane. Fiecare om are dreptul să vină pe lume cu natura umană lăsată de Dumnezeu şi nu
fabricat în laborator, aşa cum îl doresc părinţii sau statul. Prin urmare, sunt permise intervenţiile
terapeutice asupra genomului celulelor somatice, dar nu asupra celulelor germinale sau ale zigotului.

Ingineria genetică e în stare, de asemenea, să izoleze gene umane şi să le injecteze nu numai în

microorganisme, dar şi în celulele altor animale. De pildă, oaia Dolly, clonată anul trecut (1997) poartă
o genă umană pe care o vor purta şi descendenţii săi.
CLONAREA

Ce este clonarea?

Cea mai uluitoare şi cea mai tulburătoare dintre toate manipulările genetice este clonarea.

Clonarea este tehnica de producere asexuată de celule şi organisme obţinându-se celule şi

organisme genetic identice.

Există două metode de producere a clonilor. Prima, prin scisiune gemelară. Celulele în primele faze
embrionare, deci până la nidarea în uter, când sunt încă omnipotente şi nediferenţiate, sunt divizate şi
în felul acesta se obţin, artificial, gemeni identici, având acelaşi material genetic. Desigur, dintr-un
asemenea embrion cu puţine celule: 2, 4, 8 maximum 16 blastomeri, obţinut pe cale sexuată, adică
din întâlnirea unui ovul şi a unui spermatozoid, se pot obţine puţini cloni.

A doua metodă, aceasta asexuată, constă în transferarea de nucleu: din ovulul nefecundat sau chiar
fecundat se extrage sau se inactivează nucleul (eventual nucleii) şi se introduce în loc nucleul celulei
altui individ, al oricărei celule afară de celula sexuală, adică de spermatozoid. Astfel, clonul obţinut,
primind în întregime patrimoniul genetic, este identic cu individul de la care s-a preluat nucleul celulei.
Prin această metodă, multiplicarea în serie, ca la xerox, nu cunoaşte limite.

Prin anii 1950 s-a realizat clonarea la broască. Având în vedere că ovulele mamiferelor sunt de o mie
de ori mai mici decât ale broaştelor, de-abia după 1980 s-a realizat clonarea mamiferelor: şobolani, oi,
vaci, maimuţe, cu nuclee de embrion la stadiul de 8-16 celule, numite în această fază iniţială
blastocite. Se credea că după această fază embrionară, deci după circa 14 zile de la fecundare,
clonarea nu mai este posibilă întrucât în celulele devenite somatice, diferenţiate, pierzându-şi
totipotenţialitatea, ADN-ul este definitiv şi ireversibil alterat şi, prin urmare, nu mai posedă patrimoniul
genetic care să mai dea naştere unui nou organism normal. Dar această certitudine s-a prăbuşit la 27
februarie 1997 când revista Nature a lansat vestea că s-a născut, prin clonare, mieluţa Dolly. Naşterea
lui Dolly a costat un milion de dolari, preţul mediu al clonării unui mamifer. Eroii acestei realizări au fost
Jan Wilmut şi K.H.S. Cambel împreună cu colaboratorii lor de la Institutul Roslin din Edimburg, Scoţia.
Marea noutate şi marea senzaţie a constat în faptul că Dolly, tradus = păpuşa (numele s-a dat în
amintirea celebrei cântăreţe Dolly Parton) a fost clonată prin introducerea în ovulul unei oi a nucleului
unei celule preluate din ugerul altei oi adulte, în vârstă de 6 ani, în ultimul trimestru al sarcinei,
aparţinând rasei Fin Dorset. De acum se poate realiza o turmă întreagă de oi Dolly, toate identice cu
mama dătătoare de celule. Aşadar, nu era adevărat că celulele, după prima fază de dezvoltare a
embrionului, îşi pierd totipotenţialitatea şi patrimoniul genetic. Statele care au permis avortul şi
experienţele pe embrion până în ziua a 14-a pe baza afirmaţiei savanţilor că după această zi celulele
embrionului îşi pierd totipotenţialitatea, au comis o eroare enormă. Naşterea lui Dolly a provocat mare
panică, alarmă, polemici aprinse în opinia publică mondială. Ecoul lor încă nu s-a stins. Dacă o
asemenea clonare s-a realizat la un mamifer aparţinând clasei din care face parte şi omul, înseamnă
că până la clonarea omului prin aceeaşi metodă nu mai este decât un pas, în cazul că nu s-a făcut
deja şi se ţine secret. De obicei lucrurile acestea nu se dau imediat publicităţii.

Vestea naşterii lui Dolly a provocat consternare şi groază în toată lumea şi reacţiile au fost vehemente;
de la preşedintele Clinton care a cerut încetarea experienţelor în vederea clonării omului şi a
suspendat subvenţiile de la stat, la J. Chirac, la Comitetele Naţionale de Etică, la Consiliul European,
la Parlamentul European, la Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

"Clonarea fiinţelor umane, se spune în declaraţia Parlamentului European, nu poate fi absolut

justificată şi tolerată de societate, întrucât ea reprezintă o gravă violare a drepturilor fundamentale ale
omului, e contrară principiului egalităţii dintre fiinţele umane fiindcă permite o selecţie eugenistă şi
rasistă a speciei umane, lezează demnitatea fiinţei umane..."

În 1979 L.B. Shettles de la Universitatea Columbia din New York a transferat nuclee de celule umane
germinale în ovule umane. Embrionii umani clonaţi s-au dezvoltat până la stadiul de morulă.

În 1983, doi savanţi de la Universitatea G. Washington, Jerry Hall şi Robert Spillmann, au produs prin
scisiune, deci prin prima formă de clonare, embrioni umani. Nici aceştia nu au ajuns la maturitate.
După 6 zile de la publicarea clonării, Pp. Ioan Paul al II-lea a reacţionat energic într-un discurs în care
vorbeşte despre "experienţe nepermise şi tulburătoare", despre "manipulări halucinante", despre
"tentaţiile unei nebunii autodistrugătoare".

La fel de energic s-a exprimat la naşterea lui Dolly. Într-o predică în care comentează textul
evanghelic al izgonirii negustorilor din templu, Sf. Părinte spunea:

"Glasul lui Cristos se ridică cu putere şi împotriva «negustorilor din templu» din zilele noastre, adică
împotriva celor care fac din negustorie «religia» lor, până acolo încât calcă în picioare, în numele
«dumnezeului-puterea şi a dumnezeului-banul», demnitatea persoanei umane prin abuzuri de tot
felul".

Reacţiile împotriva clonării umane s-au născut în parte şi dintr-o frică iraţională, amplificată de o mass-
media preocupată mai mult de a crea senzaţie decât de a prezenta adevărul obiectiv. Era teama că
ceea ce se citise în romanele ştiinţifico-fantastice şi ceea ce se văzuse în filmele de ficţiune e pe
punctul de a deveni realitate. Era frica, de pildă, că vreun dictator dement se va apuca să fabrice în
serie o armată de cloni uriaşi cu care să cucerească lumea. Multă lume fusese impresionată de filmul
"Copiii veniţi din Brazilia", după piesa cu acelaşi nume, în care este prezentat un oarecare diabolic
doctor Mengele, preocupat să producă o armată de cloni ai lui Hitler din celulele dictatorului
conservate în acest scop. Mai era apoi frica de pierdere a identităţii, a personalităţii. Persoană, cuvânt
grec, tradus înseamnă mască, chip. Prin clonare, societatea ajunge o turmă de oi sau un muşuroi de
furnici fără chip, adică având toţi acelaşi chip. Omul identic la chip cu clonatul devine dublura lui, nu
mai e nici el însuşi, nici altul sau este şi el însuşi şi altul. Desigur, clonul fiind copia clonatului şi
purtând chipul lui, pierde ceva din personalitatea lui, dar nu se poate spune că nu mai are identitate şi
personalitate. Această teamă exagerată se naşte din faptul că persoana umană este redusă la
dimensiunea ei materială, adică biologico-genetică. Ceea ce îi conferă omului unicitate şi identitate
este sufletul pe care Dumnezeu îl creează când apare o nouă fiinţă umană, indiferent cum apare
aceasta: conform naturii prin fecundare naturală sau împotriva naturii prin fecundare artificială sau
clonare. Între clon şi clonat este identitate genotipă, având acelaşi patrimoniu genetic, dar nu şi
identitate fenotipă. Între clon şi clonat nu există identitate mai mare decât între doi gemeni, care au şi
ei acelaşi patrimoniu genetic, dar fiecare îşi are identitatea sa, personalitatea sa, destinul său, care
diferă în funcţie de mediu, educaţie, cultură, de propriile alegeri şi decizii libere, fiecare fiind dotat cu
voinţă. Cu siguranţă că dintr-un laureat genial al Premiului Nobel, dacă se clonează, nu rezultă un clon
genial ca şi el.

Visul dublurii sau al gemenului sau al sosiei sau al clonului se pierde în străfundurile istoriei. Există în
mitologie şi în toate culturile: la pieile roşii, la greco-romani - gemenii Castor şi Polux - la Goethe care
descrie în Faust fabricarea unei homunculus în laborator, la Dostoievski, la Oscar Wilde ş.a.m.d.. Dar
dacă în cărţile de literatură totul se termină cu uciderea savanţilor nebuni şi devastarea laboratoarelor
de către monştrii umani produşi în eprubetă, savanţii de azi sunt liniştiţi: clonii fabricaţi sau care vor fi
fabricaţi de ei sunt inofensivi şi paşnici.

Motive pro şi contra

Savanţii sunt mândri de succesele lor şi nu acceptă nici o limită în calea cercetării ştiinţifice şi, fără
îndoială, vor realiza clonarea omului, dacă nu cumva au realizat-o deja în secret. Nici o lege şi nici o
interdicţie nu-i poate împiedica, aşa cum nimic nu a putut împiedica fabricarea armei atomice.

Hans Ionas, unul dintre părinţii geneticii, dădea anul trecut (1997) lista cu avantajele clonării umane.
Amintesc câteva dintre ele:

- Posibilitatea de a produce indivizi geniali, frumoşi, cu calităţi excepţionale, ceea ce va îmbunătăţi

rasa umană.

- Se vor produce indivizi sănătoşi, evitându-se riscurile bolilor ereditare care există în înmulţirea pe
cale sexuală.
- Toate familiile sterile vor putea să aibă copii.

- Oricine va putea să aibă un copil aşa cum îl doreşte, băiat sau fată, cu celule luate de la o celebritate
pe care o admiră, o actriţă, un cântăreţ, o rudă, un prieten; un tată se poate multiplica pe el însuşi, o
mamă pe ea însăşi, clonându-se cu celule din propriul organism. Familiile de lesbiene vor putea şi ele
să aibă copii cu celule somatice luate una de la alta.

- Părinţii cărora le moare copilul vor putea să-l reproducă cu celule păstrate de la copil înainte de a
muri.

- Apoi, utilizarea clonului, a dublurii în scopuri terapeutice. Dublura, clonul este păstrat ca rezervă, în
stare embrionară şi la nevoie aceasta poate furniza material biologic, ţesuturi, organe pentru
transplant. În prezent e greu de obţinut organe de transplant şi ele sunt costisitoare. Se folosesc
organe de la animale transgenice, adică la care s-au injectat gene umane, foarte folosit fiind în acest
scop porcul. Însă nu se reuşeşte întotdeauna transplantul şi există riscul unor infecţii. Organele umane
de transplant de la accidentaţii mortali sunt puţine. Inimile cumpărate de la chinezii condamnaţi la
moarte costă 30.000 de dolari; rinichii pe care îi vând indienii şi filipinezii costă 5.000 de dolari. Mai
ieftin se cumpără de la români. Sunt ţigani care-şi vând copii pe 100.000 de lei, neştiind ce se
întâmplă cu aceşti copii. Problema se rezolvă mult mai simplu şi mai eficient cu organe preluate de la
clon. Cu organe preluate de la propria dublură se exclude incompatibilitatea, fenomenul respingerii.

- Mai sunt şi alte avantaje. Se pot forma echipe de cloni folosiţi în timp de pace şi de război, fabricaţi la
comandă în funcţie de necesităţi: cloni mari şi puternici pentru anumite munci grele, pentru a forma
echipe de sportivi şi a câştiga la olimpiade, cloni mici pentru zborurile spaţiale, cloni speciali pentru
spionaje, ş.a.m.d..

Savantul nu uită să amintească faptul că pentru a-i pune la punct pe chinezi şi pe ruşi, care sunt o
permanentă ameninţare pentru omenire prin numărul lor mare, nu este o altă soluţie decât o armată
de cloni. Multe persoane, în special femei, au cerut deja să fie clonate.

Desigur, nu toţi savanţii sunt entuziasmaţi de marile progrese ale ştiinţei şi optimismul cu privire la
binefacerile pe care le vor aduce descoperirile genetice omenirii, în viitor, mai ales după Hiroshima,
Nürenberg, Cernobîl, este mai reţinut. Totuşi cercetările vor continua, aşa cum am amintit, şi e foarte
probabil că se va trece la clonarea omului, indiferent care vor fi urmările pentru omenire, fiindcă ştiinţa,
mai exact oamenii de ştiinţă, nu mai ţin cont de valorile etice. Protestele, condamnările, luările de
poziţie împotriva clonării umane care vin din partea capilor de state, a parlamentelor, a organizaţiilor
internaţionale, sunt lipsite de substanţă, de motivaţie etică şi, deci, vor fi absolut ineficiente. În
declaraţiile lor toţi vorbesc de încălcarea drepturilor fundamentale şi de lezarea demnităţii omului.
Care om? Omul adult, bineînţeles. Dar în cazul clonării, nu este vorba de omul adult, ci de embrion: de
dreptul embrionului de a fi conceput aşa cum a orânduit Dumnezeu în natura lucrurilor, de lezarea
inviolabilităţii şi sacralităţii persoanei umane care trebuie recunoscută în embrionul uman din prima
clipă a existenţei. Or, nici Clinton, nici Chirac, nici alţi capi de state, nici parlamentele, nici organizaţiile
mondiale nu se gândesc la aşa ceva de vreme ce aprobă avortul, fecundarea artificială, de vreme ce
50 de milioane de embrioni umani sunt produşi în eprubetă şi ucişi în fiecare an pe planetă cu
binecuvântarea lor. De ce clonarea omului ar fi interzisă?

Nu există nici o legislaţie care să protejeze omul de pericolul clonării. S-a afirmat că, sub acest aspect,
bovinele sunt mai protejate decât omul. Urmările clonării, - nu este vorba de clonarea animalelor care
poate fi foarte folositoare pentru producţia de lapte şi de carne, sau pentru salvarea unor specii pe
cale de dispariţie, deşi ecologiştii au mari rezerve şi sunt îngrijoraţi pentru viitorul ecosistemului
planetei, ci este vorba de clonarea umană -, urmările clonării nici măcar nu pot fi bănuite pentru viitorul
omenirii după cum prin anii 1935, când s-a descoperit posibilitatea fisiunii atomului de uraniu prin
bombardarea cu neutroni, nimeni nu bănuia Hiroshima şi tona de exploziv pe care o avem pe cap de
locuitor, cu posibilitatea de a distruge în prezent de 300 de ori întreaga populaţie a globului.

Totuşi, câteva urmări ale acestei revoluţii radicale le putem cunoaşte cu certitudine.

Mai întâi este distrugerea familiei, dispariţia legăturilor de rudenie, de consangvinitate: soţ-soţie, tată-
fiu sau fiică, mamă-fiu sau fiică. Prin acest sistem de reproducere asexuată pot apărea combinaţiile
cele mai stranii: un copil, de pildă, poate fi tatăl sau mama fratelui sau surorii sale sau un fiu, o fiică,
poate fi frate sau soră cu mama sau cu tatăl.

La un moment dat, femeile, multiplicându-se prin clonare, ar putea să se dispenseze de bărbaţi şi să-i
elimine de pe faţa pământului, reproducându-se pe ele însele sau reciproc. Mitul amazoanelor, acea
populaţie formată exclusiv din femei războinice de pe ţărmul Pontului Euxin (Marea Neagră) practic,
prin autoclonare, sau clonare reciprocă, poate deveni realitate. Este expresia absolută a egoismului şi
narcisismului. Femeia, spre deosebire de bărbat, se poate autocrea, făcându-şi o copie identică.

Preşedintele Bill Clinton, în declaraţia sa de dezaprobare a clonării umane făcută după naşterea lui
Dolly, i-a avertizat pe oamenii de ştiinţă "să nu se joace de-a Dumnezeu". Aici e toată gravitatea
faptului. Îndărătul clonării se ascunde aceeaşi tentaţie luciferică a omului de a fi ca Dumnezeu, de a se
substitui lui Dumnezeu, de a-i sustrage lui Dumnezeu prerogativele, de a-şi afirma autonomia totală
faţă de Dumnezeu. Omul consideră că poate deveni stăpânul vieţii creând fiinţe umane sau
autocreându-se, în alt mod decât o face Dumnezeu; se consideră nemuritor şi veşnic perpetuându-şi
propria fiinţă în clonii somatic identici pe care îi creează. Ca şi Dumnezeu care creează omul după
chipul şi asemănarea sa, omul creează şi el oameni după chipul şi asemănarea sa.

"Am furat din nou zeilor focul" - scria Aldo Schiavone în ziarul italian Repubblica, imediat după ce s-a
născut Dolly.

Biserica condamnase clonarea umană deja cu zece ani înainte de a veni pe lume Dolly, în documentul
Donum vitae, întrucât ea este o negare totală a demnităţii procreării umane. Clonarea nu este o
procreare, ci o reproducere la nivel zootehnic. E un atentat la demnitatea persoanei obţinute prin
clonare. Un clon nu are un tată şi o mamă, nu e rodul unui act de iubire dintre părinţi, ci un produs de
laborator, obţinut cu ajutorul unei maşini de fabricat fiinţe umane în serie, un obiect făcut la comandă.

"Tentativele sau ipotezele făcute pentru a obţine fiinţe umane fără nici o legătură cu sexualitatea,
trebuie considerate ca fiind contrare moralei, deoarece se împotrivesc demnităţii atât a procreării
umane cât şi a unirii conjugale" (Donum vitae).

Parlamentul României a votat în anul 1998 o lege prin care este interzisă la noi în ţară clonarea.
EUTANASIA

Eutanasia în trecut şi în viitor

Cuvântul "eutanasie" creat în secolul al XVII-lea de către Francisc Bacon cu sensul de "a muri uşor şi
dulce" a căpătat din secolul al XIX-lea sensul de "a omorî din milă". E vorba, aşadar, de o omucidere
voluntară vizând curmarea unor suferinţe considerate inutile.

În istorie au existat întotdeauna cazuri de eutanasie. Popoarele nomade îşi abandonau pe cale
bătrânii şi bolnavii care deveneau povară în permanentele lor deplasări. De regulă, răniţilor în războaie
li se dădea lovitura de graţie. Uneori, cei încercuiţi, pentru a nu cădea vii în mâinile duşmanilor, se
omorau reciproc. Aşa au pierit cei aproximativ o mie de evrei asediaţi de romani la Masada.

Practici asemănătoare găsim la popoarele primitive. La Battakii din Sumatra, tatăl ajuns la bătrâneţe îi
invită pe copiii săi să-i mănânce carnea. Urcă într-un copac, lasă să cadă jos ca un fruct copt, după
care cei din familie îl omoară şi îl mănâncă. Se practica uciderea bătrânilor la unele triburi din Aracan
(India), din Siamul inferior, la triburile Cachibas şi Tupi din Brazilia, în Europa la străvechea populaţie
slavă Wendi, iar la începutul secolului nostru o practica în Rusia aşa-numita sectă a "strangulatorilor".

Se ştie că în Sparta copiii handicapaţi erau expuşi şi lăsaţi să moară, lucru aprobat de Aristotel, pentru
motive de utilitate publică (Politica VII). Platon extindea această practică la bătrânii grav bolnavi
(Republica 460).

Epicur rezuma astfel curentul general de gândire al grecilor antici:

"Noi suntem stăpânii durerilor, stăpâni în a le suporta, dacă ele sunt suportabile, iar în caz contrar,
stăpâni în a părăsi viaţa cu suflet liniştit, aşa cum părăsim teatrul dacă nu ne place".

La Roma, practica de a expune nou-născuţii cu malformaţii a continuat până la împăratul Valens

(secolul al IV-lea).

Ştim cât de mult preţuiau vechii romani sinuciderea, aceasta fiind considerată o moarte demnă care
permitea să scapi de răzbunarea duşmanilor sau de vreo altă umilire. Tacitus descrie în termeni
elogioşi sinuciderea lui Petronius (Annales XVI, 18-19). Valerius Maximus e fericit să facă cunoscut că
Senatul din Marsilia păstra "otrava de stat". Silius Italicus, care avea el însuşi să se sinucidă, îi
elogiază pe celţi care sunt gata să grăbească moartea bătrânilor, a răniţilor în război şi a bolnavilor. La
Roma, unde erau exaltate forţa, tinereţea, frumuseţea, vigoarea fizică, domnea repugnanţa absolută
faţă de bătrâneţe şi de boală. Stoicii se mândreau cu sinuciderea marilor lor reprezentanţi: Seneca,
Epictet, Pliniu cel Tânăr. Scria Seneca: "Dacă bătrâneţea va ajunge să-mi zdruncine judecata, dacă
ea îmi va lăsa nu viaţa adevărată, ci doar existenţa, voi ieşi afară din această locuinţă ruinată şi
aducătoare de ruină".

Dar nu toţi aprobau acest punct de vedere. Pitagora şi mai ales Hippocrate s-au împotrivit eutanasiei.
Hippocrate a inclus în faimosul său jurământ această frază: "Nu mă voi lăsa determinat de cuvântul
nimănui în a procura o otravă sau în a-mi da consimţământul la aşa ceva".

Cicero scria în Visul lui Cicero: "Tu, Publius şi toate persoanele drepte, voi trebuie să vă păstraţi viaţa
şi nu trebuie să dispuneţi de ea fără a primi poruncă de la cel care v-a dat-o, ca să nu daţi dovadă că
v-aţi sustras de la misiunea umană pe care Dumnezeu v-a încredinţat-o".

În această privinţă creştinismul a însemnat o schimbare a moravurilor şi a modului de a privi moartea.

Autorul creştin care a tratat magistral tema sinuciderii legată de porunca a V-a, "Să nu ucizi", a fost Sf.
Augustin.

În continuare, în istoria creştinismului, trebuie să aşteptăm 16 veacuri pentru a mai auzi pe cineva să
ridice problema eutanasiei; şi acest cineva e un sfânt al Bisericii, sfântul Tomas Morus (1478-1535) în
care unii vor să-l vadă pe cel dintâi susţinător al eutanasiei în timpurile moderne. Tocmai un sfânt! În
romanul său filosofic, "Utopia", este o pagină în care Tomas Morus îi descrie pe imaginarii locuitori ai
insulei Utopia care practică uciderea bolnavilor incurabili, sfâşiaţi de dureri cumplite. Un asemenea
comportament e calificat ca fiind "un act de înţelepciune", mai mult, "un act religios şi sfânt".

Desigur că această afirmaţie, având în vedere genul literar în care este scrisă cartea, trebuie luată ca
o utopie, nu ca o realitate. Un sfânt şi un martir care şi-a dat viaţa pentru credinţa Bisericii nu ar fi
putut susţine o învăţătură condamnată de Biserică.

După Tomas Morus, un alt englez, Francisc Bacon (1561-1626) este suspectat de a fi susţinut
eutanasia. În cartea sa "Novum Organum", Bacon introduce în limbajul modern cuvântul "eutanasie"
după ce Morus introdusese cuvântul "utopie". Nu încape îndoială că la Bacon eutanasie nu înseamnă
uciderea muribundului, ci administrarea de paliative pentru ca muribundul să poată părăsi calm şi
liniştit această viaţă.

De fapt, trebuie să aşteptăm nazismul pentru a vedea eutanasia pusă în practică într-o manieră
organizată. E primul program politic de eliminare a unor vieţi considerate lipsite de valoare vitală.
Motivele au fost de ordin utilitarist, rasist, eugenist: trebuiau suprimate gurile inutile şi trebuia
redresată economia germană afectată de război. Potrivit documentelor tribunalului de la Nürenberg,
între 1939 şi 1941, naziştii ar fi eliminat 70.000 de vieţi omeneşti.

De fapt, ce au făcut naziştii n-a fost eutanasie propriu-zisă, ci simplă exterminare. Eutanasia
înseamnă "moarte dulce"; naziştii nu au avut nici o preocupare ca victimele din camerele de gazare să
aibă parte de o moarte dulce.

Primele încercări de legalizare a eutanasiei s-au înregistrat deja la începutul secolului al XX-lea în ţări
industrializate: Anglia, Statele Unite şi Germania. S-au creat asociaţii de luptă în acest sens. În anul
1903 circa o mie de medici din Asociaţia Medicală Americană cereau eutanasia pentru bolnavii de
cancer, pentru tuberculoşii gravi şi pentru paralitici. În 1906 un proiect de lege pentru eutanasie era
prezentat în Germania şi un altul în Statele americane Ohio şi Jawa.

În 1922 sovieticii au decis să nu mai pedepsească delictul de eutanasie, dar şi-au retras îndată
decizia.

Deşi după anii '30 s-au prezentat noi proiecte pentru legalizarea eutanasiei, nici unul n-a fost aprobat
de parlamentele respective nici în Germania, nici în America, nici în Anglia.

Lupta s-a reluat după război. În anul 1946, 379 de pastori protestanţi şi rabini au adresat legislatorilor
statului New York o petiţie în care invocau în favoarea eutanasiei "drepturile individului". Dar nici
aceste încercări nu au avut succes.

În anii '60 s-a adoptat, cu succes, o altă tactică. Lansându-se ideea "morţii din milă", tribunalele au
început să nu mai pedepsească pe cei care ucideau din milă, cunoscându-se faptul că legislaţiile sunt
nevoite în cele din urmă să aprobe o practică deja existentă. Tot aşa se obţinuse puţin mai înainte şi
legalizarea avortului.

Astfel în 1955 tribunalul din Alpii Maritimi l-a achitat pe Benedetto Gepponi care îi trăsese soţiei un
glonţ în inimă fiindcă aceasta suferea de o boală care nu s-a ştiut niciodată de ce natură a fost; la
autopsie nu i s-a găsit nimic anormal. În 1962 în Belgia tribunalul i-a achitat pe Luigi Faita, francmason
italian care venise special în Belgia spre a-şi ucide fratele lovit de o boală incurabilă, pe soţii
Vandeputte-Coipel care îl convinseseră pe medicul lor de familie să administreze o doză mortală de
sedativ fiicei lor în vârstă de opt ani atinsă de focomelie. În acelaşi an tribunalul francez din Seine l-a
achitat pe inginerul Dmetro Huzar care îşi spânzurase fiica atinsă de o boală incurabilă. În 1970 în
Italia a fost achitat Livio Daviani care îşi aruncase în Tibru fiul handicapat, iar în Olanda, în 1973,
doctoriţa Postma van Boven care o omorâse cu o doză puternică de morfină pe mama ei paralizată şi
cu crize depresive.

Sub presiunea opiniei publice, toţi aceştia au fost achitaţi întrucât omorâseră din compătimire.

Propaganda în favoarea eutanasiei a fost puternic susţinută de mass-media care s-a străduit să obţină
schimbarea legislaţiilor, operând o schimbare în mentalitatea opiniei publice, pedalând pe ideea
dreptului omului de a muri cu demnitate. În această propagandă s-a uzat cu succes de autoritatea
unor presonalităţi marcante, mai ales de cea a savanţilor care, în numele ştiinţei, fac abstracţie de
valorile morale.

Astfel în 1974 trei laureaţi ai premiului Nobel; Jacque Monod, L. Pauling şi G. Thomson au publicat în
The Humanist, "Manifestul Premiilor Nobel în favoarea Eutanasiei": "Noi afirmăm că este imoral să
tolerezi, să accepţi sau să impui suferinţa. Noi credem în valoarea şi demnitatea individului. Acest
lucru cere ca el să fie tratat cu respect şi să fie lăsat liber să decidă în mod rezonabil cu privire la
soarta sa". Alţi laureaţi ai premiului Nobel li s-au alăturat, cerând să li se dea posibilitatea celor afectaţi
de boli incurabile sau leziuni ireparabile să moară "dulce şi uşor".

Intenţionat s-a creat confuzie în termeni pentru ca, prin cuvinte echivoce care în sine nu exprimă
eutanasia propriu-zisă, în opinia publică să se acrediteze ideea eutanasiei propriu-zise. Astfel în 1967
Luis Kutner a publicat un document care a cunoscut imediat o mare răspândire. El apăra dreptul
oricărei persoane ca în cazul unei boli mortale, fără speranţă de vindecare, să ceară să nu fie
menţinută în viaţă artificial şi să i se întrerupă procedurile. De asemenea, apăra dreptul bolnavului de
a cere să i se administreze medicamente care să-i uşureze suferinţele, chiar dacă ele grăbesc
momentul morţii. Multe dintre statele americane au recunoscut valabilitatea acestor deziderate. Aceste
lucruri aprobate prin lege nu veneau în conflict cu morala catolică. Practic însă, efectul a fost altul:
creşterea în paralel a cazurilor de eutanasie directă şi de sinucidere.

După anul 1970 asistăm la o propagandă din ce în ce mai mare în favoarea eutanasiei, prezentată
într-o îmbrăcăminte de expresii foarte atrăgătoare precum: "moarte dulce", "a muri cu demnitate", "a te
auto-elibera". Foarte mediatizat a fost cazul soţilor Koestler. La 3 martie 1984 Arthur Koestler şi soţia
sa Cynthia şi-au pus capăt vieţii simultan la Londra. Arthur suferea de boala Parkinson. Cuplul a
hotărât să moară cu demnitate, pentru a se auto-elibera de o viaţă considerată insuportabilă. Această
dublă sinucidere a fost un act de propagandă în favoarea auto-eliberării. Cu trei ani înainte, Koestler
semnase prefaţa la cartea "Ghidul auto-eliberării" scrisă pentru cei 8.000 de membri ai societăţii EXIT
- societatea britanică pentru eutanasia voluntară. Succesul a fost extraordinar: imediat au apărut alte
18 societăţi identice în Statele Unite, Europa, Asia, Australia. Numărul a crescut mereu. Numai în
Statele Unite sunt în prezent cel puţin 28 de societăţi de acest gen.

În 1990, doctorul american Jack Kervorkian a inventat o nouă metodă: "self-execution device", cu care
a ucis-o pe Janet Adkins, în vârstă de 54 de ani care suferea de maladia lui Alzheimer. În continuare,
cu metoda sa a pus capăt vieţii a cel puţin 15 persoane, având în jur de 50 de ani şi nu toate fiind în
fază finală. El a ştiut să utilizeze cu dibăcie televiziunea pentru a influenţa opinia publică; după ce
efectua o eutanasie, apărea la televizor iar avocatul său îi lua apărarea în presă.

În 1991 o carte a lui Derek Humphry cu titlul "Final exit" în care se dădeau instrucţiuni practice pentru
sinucidere a fost un adevărat best-seller, întrucât mass-media i-a făcut o publicitate imensă. Cu
reţetele oferite, mulţi şi-au pus capăt vieţii, printre aceştia fiind şi copii.

Din păcate, în cruciada eutanasiei s-au înrolat şi oameni ai Bisericii. În 1975 episcopul american
Casey a susţinut familia Quinlan în hotărârea de a-i înlătura lui Karen Ann Quinlan aparatul de
respiraţie artificială spre a o ajuta să moară. Bolnava a supravieţuit şi a continuat să mai trăiască zece
ani cu propria ei respiraţie.

Deşi eutanasia nu a fost legalizată, în ultimii zece ani, diferite tribunale americane au acordat
autorizaţii de ucidere a bolnavilor prin întreruperea hrănirii, a hidratării şi a tratamentului.

Primii paşi în vederea legalizării eutanasiei i-a făcut Olanda unde din anii '70 eutanasia n-a mai fost
pedepsită. Printr-o lege din 1993, confirmată în anul următor, li se permite medicilor să practice liber
eutanasia. Curios, eutanasia rămâne interzisă, dar noua lege declară că cine o comite nu e urmărit
penal. Numărul cazurilor de eutanasie a crescut în Olanda vertiginos de la an la an. Dacă în 1990
erau 454 de cazuri recunoscute de medici, în 1991 erau 3700 după cifrele date de o comisie de stat.
La ora actuală se presupune că 15% dintre olandezi mor prin eutanasie. În 1994 exemplul Olandei a
fost urmat de Danemarca, Australia şi anumite state americane.
Statele nu se mai interesează de cazurile medicilor care îi ajută pe pacienţii lor să moară. Recent
Consiliul Europei recunoştea că "a lăsa să moară în totalitate o anumită categorie de bătrâni nu mai
este un mit, ci a devenit o realitate".

În Olanda există deja medici specializaţi în eutanasie.

Cauze şi pretexte

Care sunt cauzele care au făcut ca, prin eutanasie, lumea să se întoarcă la timpurile întunecate ale
barbariei? Răspunsul e simplu: descreştinarea occidentului şi curentele de gândire care domină
lumea: utilitarismul, hedonismul, liberalismul, materialismul, evoluţionismul, ateismul, secularismul
care au creat o cultură a morţii şi chiar o fascinaţie a morţii odată cu pierderea speranţei, a sensului şi
valorii vieţii. Tineretul, dezorientat, se refugiază în droguri şi sinucidere.

"Manifestul asupra eutanasiei", despre care am amintit, declară că "suferinţa inutilă este un rău".
Idealul omului care nu crede în Dumnezeu şi în viaţa de dincolo este fericirea în această lume. Ceea
ce dă sens şi valoare vieţii este sănătatea, frumuseţea, forţa, cariera. Când intervine boala, suferinţa,
handicapul, viaţa îşi pierde sensul şi valoarea şi nu merită să fie trăită. Iar omul, considerându-se
stăpânul absolut al vieţii sale, poate decide să-i pună capăt. Şi e logic ca vieţile handicapaţilor,
bolnavilor incurabili, bătrânilor, vieţi considerate inutile şi povară pentru societate, să fie eliminate.

Un alt factor care încurajează practica eutanasiei este ceea ce se numeşte "înverşunarea
terapeutică". Medicii, încurajaţi de progresele ştiinţei, împing cât se poate de departe anumite
tratamente, anumite intervenţii, în ciuda caracterului fatal al diagnosticului, prelungind de fapt la
nesfârşit agonia pacienţilor. Bolnavii care în ţările dezvoltate mor singuri, părăsiţi de familie, în spitale,
printre aparate mânuite de tehnicieni, constatând adesea că sunt menţinuţi în viaţă spre a se face
experienţe pe ei, cer să li se curme viaţa.

Eutanasia vine şi ca o urmare logică a avortului. Legalizarea avortului a dus la o rapidă îmbătrânire a
popoarelor Occidentului. Bătrânii au devenit o povară pentru cei tineri. În Italia, de pildă, - în celelalte
ţări occidentale situaţia e cam aceeaşi -, în 1958 trei tineri munceau ca să ţină un pensionar; la
începutul secolului viitor un tânăr va munci ca să ţină doi pensionari. Dacă bătrânii de azi au ucis la
vremea lor prin avort copiii consideraţi povară, tinerii de azi de ce nu şi-ar permite să-i ucidă prin
eutanasie pe bătrânii deveniţi povară?

Eutanasia îmbracă haina nobilă a umanismului şi a carităţii. Suferinţa provoacă milă, compătimire. Din
milă e ucis un câine rănit care se zvârcoleşte în dureri. Din milă se dă lovitura de graţie unui
condamnat la moarte pus la zid şi împuşcat dar care se mai zbate încă la pământ. Nu e un act de
caritate să pui capăt suferinţelor intolerabile pe care le îndură un bolnav, un bătrân, un handicapat şi
a-l elibera, omorându-l? Cuvântul milă, compasiune, ascunde ipocrizie şi interes. Nu e vorba atât de
suferinţele bolnavului cât mai ales de suferinţele celor din jurul bolnavului şi uneori de interese
meschine cum ar fi moştenirea. Nu e vorba de a-l elibera pe bolnav, ci de a elibera familia şi
societatea de bolnavul devenit o povară inutilă. Aceasta este concluzia care se desprinde clar din
definiţia care se dă astăzi eutanasiei:

"A ucide din milă spre a suprima radical suferinţe extreme sau pentru a-i cruţa pe copiii anormali, pe
incurabili şi pe bolnavii mintali de prelungirea, poate pentru mulţi ani, a unei vieţi de suferinţă care ar
putea, în plus, să impună poveri prea grele familiei şi societăţii".

S-a amintit cuvântul "incurabil". Cine poate şti care bolnav este cu adevărat incurabil? Se ştie câte
erori fac medicii în punerea diagnosticului. Şi ceea ce este azi incurabil, mâine poate fi curabil. Se
cunoaşte cazul unui medic care după ce şi-a ucis, din milă, fiul difteric, a aflat că se descoperise serul
Roux care putea să-l vindece.

Glasul Bisericii
Biserica Catolică a condamnat în repetate rânduri eutanasia, începând cu Papa Pius al XII-lea care în
enciclica sa Mystici Corporis din 1943 scria:

"Cu profundă durere aflăm cum uneori fiinţe diforme, bolnave mintal sau afectate de boli ereditare
considerate drept povară inoportună pentru societate, sunt private de viaţă; şi această faptă e ridicată
în slăvi de unii ca şi cum ar fi vorba de o nouă invenţie a progresului uman, absolut în acord cu binele
general. Or, care om cu inimă nu înţelege că ea se împotriveşte radical nu numai legii naturale şi
divine săpate în inimile tuturor, dar şi sentimentului oricărui om civilizat?"

Biserica şi-a ridicat cu hotărâre glasul şi la Conciliul II Vatican:

"Tot ce se opune vieţii înseşi, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia şi chiar
sinuciderea voluntară... toate aceste practici şi altele de acest gen sunt o ruşine. Ele otrăvesc
civilizaţia umană şi îi pângăresc mai mult pe cei care le comit decât pe cei care le îndură; mai mult, ele
constituie o gravă insultă adusă onoarei Creatorului" (GS 27).

În învăţătura Bisericii se face distincţie clară între eutanasia propriu-zisă care presupune o acţiune
directă, de pildă, o injecţie cu barbiturice, sau o omisiune, de pildă, a nu mai da hrană, prin care se
vizează uciderea spre a suprima orice durere, ceea ce înseamnă totdeauna crimă voluntară, şi
eutanasia numită impropriu astfel care constă în întreruperea unor tratamente excepţionale,
costisitoare, care nu fac decât să prelungească artificial agonia, fără a se întrerupe însă îngrijirile
obişnuite: hrană, apă, igienă, calmante, etc. În acest caz nu se intenţionează curmarea vieţii, ci se
acceptă cursul normal al vieţii spre sfârşitul său natural. Papa Paul al VI-lea într-un mesaj din 3
octombrie 1970 adresat Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor Medicilor Catolici, dezaprobă
înverşunarea terapeutică:

"În multe cazuri nu ar fi o tortură inutilă să impui reanimarea vegetativă în faza finală a unei boli
incurabile? În acest caz datoria medicului ar fi mai curând aceea de a se strădui să calmeze suferinţa
în loc să prelungească cât mai mult timp posibil, prin nu importă ce mijloace, şi nu importă în ce
condiţii, o viaţă care nu mai este pe deplin umană şi care se îndreaptă spre deznodământul său
natural".

Învăţătura Bisericii care condamnă eutanasia se bazează pe câteva principii şi adevăruri creştine
fundamentale.

Primul principiu este acesta: numai Dumnezeu este stăpânul vieţii. Omul nu poate dispune de viaţa sa
sau a altui om fără a atenta la suveranitatea lui Dumnezeu şi fără a-şi revendica titlul de Dumnezeu.
Medicul care, conform jurământului lui Hippocrate, este slujitorul vieţii, nu al morţii, nu poate lua viaţa
unui om la cerere, căci cel care cere nu-i poate acorda un drept pe care nu-l are. Orice legislaţie
trebuie să recunoască, să consfinţească şi să apere dreptul fundamental la viaţă, dar nu la moarte.
Căci acordând dreptul şi la viaţă şi la moarte, legislaţia cade în absurd şi se autoanulează.

Viaţa este sacră şi inviolabilă. Nu există viaţă lipsită de sens, de valoare, de demnitate, după cum nu
există moarte lipsită de demnitate în afară de cea provocată prin sinucidere sau eutanasie.

În al doilea rând, în viziunea creştină nu există suferinţă inutilă. Boala, moartea, suferinţa, au fost
răscumpărate, divinizate, sacralizate prin moartea lui Cristos pe Cruce. Unită cu suferinţa lui Cristos,
suferinţa creştinului, din rod al păcatului se transformă în instrument al mântuirii proprii şi al mântuirii
lumii.

Drama bolnavului incurabil sau în fază terminală este în primul rând de ordin psihologic. Părăsit de
medic şi adesea abandonat de propria familie, când îşi exprimă dorinţa de a muri, de fapt bolnavul nu-
şi exprimă dorinţa de a fi ucis, ci suferinţa de a nu fi însoţit, asistat, acceptat, ascultat, iubit şi ajutat să
moară cu demnitate.

Acest lucru îl subliniază Declaraţia asupra eutanasiei publicată de Congregaţia pentru Doctrina
Credinţei la 5 mai 1980:
"Rugăminţile bolnavilor foarte gravi, care uneori îşi cer moartea, nu trebuie înţelese ca fiind expresia
unei adevărate voinţe de eutanasie; ele sunt aproape întotdeauna cereri de ajutor şi afecţiune ale unor
suflete răvăşite de tulburare".
CONTRACEPŢIA

Definiţia

Termenul provine din două cuvinte latine "contra" şi "conceptio" şi indică împiedicarea pătrunderii unui
spermatozoid într-un ovul în trompa lui Fallopiu, şi prin aceasta, împiedicarea fecundării şi formării
zigotului.

Mecanismul contraceptiv poate funcţiona în două feluri. Fie prin interpunerea unei bariere mecanice
(prezervativ, diafragmă) sau chimice (spermicide) care distruge spermatozoizii sau îi împiedică să vină
în contact cu ovulul, fie prin alterarea corpului bărbatului sau femeii astfel încât după un act sexual să
nu poată urma conceperea (contracepţia hormonală).

Pe lângă contraceptivele propriu-zise, mai există o serie de alte mijloace tehnice, prezentate în
general cu eticheta de contracepţie, dar care nu împiedică conceperea şi care nu acţionează asupra
începutului sarcinii, ci asupra evoluţiei normale a acesteia, odată începută. Este vorba de tehnicile
avortive prin care se întrerupe sarcina până în săptămâna a 24-a. Pentru a face mai acceptabile
aceste tehnici şi pentru a masca realitatea, adică faptul că este vorba de avort, tehnicile prin care se
interceptează şi se distruge embrionul înainte de nidare sunt numite tehnici "interceptive". Printre
acestea se numără: dispozitivele intrauterine (steriletul sau IUD), aşa-zisa pilulă de a doua zi şi
progestinele. Tehnicile care elimină embrionul după nidare sunt numite "contragestive". În această
categorie intră vaccinul anti-hGC (antigonadotrofină corionică), pilula RU486 şi prostaglandinele. Prof.
francez Etienne-Emile Beaulieu care a inventat pilula RU486, în 1980, a inventat şi conceptul şi
expresia de "contragestive" pentru a tăinui caracterul avortiv al produsului său. Este un concept
ideologic menit să inducă în eroare, mai exact, menit să nu trezească simţul moral al femeii care
instinctiv se sperie când aude cuvântul avort.

Evident, nu intră în categoria contraceptivelor sau anticoncepţionalelor metodele naturale de control

ale fertilităţii, bazate pe continenţa sexuală.

Istoricul

Antichitatea

E cunoscut faptul că omul, dintotdeauna, a încercat să-şi controleze fertilitatea şi să planifice naşterile.
Popoarele antice, - chinezii, indienii, egiptenii - cu două mii de ani înainte de Cristos utilizau diferite
tehnici contraceptive.

În Egipt, cinci papirusuri datând între anii 1.900-1.100 a.Ch. prezintă reţete de preparare a
contraceptivelor. Cel mai recomandat este cel preparat din excremente de crocodil pulverizate într-un
mucilagiu fermentat, miere şi carbonat de sodiu.

La evrei, Biblia nu aminteşte decât de "coitus interruptus", păcatul lui Onan, de unde şi numele de
onanism atribuit acestei metode de evitare a conceperii. "Ce făcea el n-a plăcut Domnului, care l-a
omorât" (Gen 38,10).

În tradiţia evreiască sunt menţionate şi alte metode care nu sunt amintite în Sfânta Scriptură:
prezervative, sterilizarea prin poţiuni sau intervenţii chirurgicale. Toate aceste metode s-au datorat,
probabil, influenţei eleniste şi erau utilizate în special de curtezane, de sclavii pe punctul de a fi
eliberaţi şi de prizonierii de război.

Istoria contracepţiei din lumea antică greco-romană o cunoaştem din cele două tratate: "Natura
femeilor" şi "Bolile femeilor", aparţinând Şcolii lui Hippocrate (sec. al V-lea a. Ch.), din "Istoria
animalelor" a lui Aristotel (sec. al IV-lea a. Ch.), din "Istoria naturală" a lui Pliniu cel Bătrân (23-79 p.
Ch.), din "Historia Medica" a lui Dioscoride din Cilicia (75 p. Ch.) şi din alţi numeroşi autori. Dar autorul
cel mai important a fost Soranos din Efes, medic grec care a practicat medicina la Roma între anii 98-
138 p.Ch. El a scris tratatul intitulat "Ginecologia" în care prezintă toate cunoştinţele în acest domeniu
la vremea aceea. Soranos este primul autor din antichitate care face o clasificare a diferitelor metode
contraceptive pe care le descrie, deosebind metodele contraceptive de cele avortive.

Din vasta bibliografie de care dispunem, aflăm că greco-romanii antici utilizau în scopul evitării
conceperii poţiuni preparate după cele mai variate reţete, diafragme şi spermicide.

Condomul e cunoscut încă din preistoria omenirii. El a fost folosit ca prezervativ împotriva bolilor
sexuale cu 15 secole înainte de Cristos şi apare pentru prima dată în mitologia greacă, în mitul regelui
Minos, fiul lui Zeus, a cărui sămânţă "populată de şerpi şi scorpioni" era fatală pentru concubinele
sale. Una dintre concubine, Proscris, a avut ideea de a se proteja, folosind un condom.

În afară de metodele mecanice şi chimice amintite, greco-romanii antici au pus şi problema recurgerii
la perioada de infertilitate a femeii, pentru evitarea conceperii.

Herodot raportează despre Pisistrate, tiranul Atenei (sec. al IV-lea a.Ch.), că "nu voia să aibă copii de
la noua sa femeie şi, din acest motiv, avea cu ea raporturi contrare moravurilor". E vorba de coitus
interruptus şi raporturi anale, singurele considerate imorale în lumea antică păgână.

Anticii foloseau şi alte tehnici bazate pe mişcările corpului.

Dar cum nici una din aceste tehnici nu prezenta o garanţie absolută, se recurgea foarte mult la magie,
adică la purtarea de amulete sau talismane.

În Imperiul Roman sistemul sclavagist descuraja procrearea şi încuraja contracepţia. Întrucât căsătoria
sclavilor nu avea un statut legal, iar copiii sclavilor se năşteau tot sclavi, sclavii, pe cât posibil, evitau
procrearea sau aşteptau eliberarea pentru a procrea.

Dar contracepţia era practicată pe scară largă nu numai în lumea sclavilor, ci şi în lumea cetăţenilor
liberi.

Legislaţia lui Augustus reflectă preocuparea cauzată de natalitatea scăzută la clasele sus-puse. Lex
Iulia din anul 18 a.Ch. şi Lex Poppaea din anul 9 p.Ch. îi excludeau de la anumite funcţii importante pe
cei care nu aveau copii şi limitau drepturile de moştenire. Măsurile au fost ineficiente. Istoricul Tacitus
în anul 116 p.Ch. raportează că legile lui Augustus nu au mărit numărul căsătoriilor, nici pe cel al
copiilor. "Infecunditatea a învins" (Annales 3,25). O familie cu trei copii se considera familie
numeroasă. Infecunditatea provocată, la care se adăugau mortalitatea feminină şi infantilă ridicată,
molimele, războaiele au dus la o depopulare progresivă a imperiului Roman. Din secolul al III-lea
Imperiul nu se mai poate apăra decât recrutând mercenari din rândurile barbarilor. Aceasta nu era o
rezolvare. Treptat-treptat contracepţia avea să ducă la prăbuşirea definitivă a Imperiului Roman.

Imperiul Roman, moral şi prolific până la cucerirea Greciei, cucerind Grecia şi lăsându-se contaminat
de cunoştinţele contraceptive şi de mentalitatea contraceptivă a grecilor, şi-a semnat, de fapt,
condamnarea la moarte.

O lecţie a istoriei din care Europa, şi în special Occidentul, se pare că nu a învăţat nimic.

Evul Mediu

Creştinismul, de la bun început, a luat poziţie împotriva contracepţiei.

Teologia catolică legată de această problemă a fost elaborată, după cum am amintit, de Sf. Augustin.
Biserica a fost nevoită să-şi afirme învăţătura cu privire la contracepţie în special în lupta împotriva
ereziei Catarilor care condamnau procrearea umană ca fiind lucrarea Satanei.

În Evul Mediu medicina europeană a fost alimentată şi dominată de medicina arabă. De fapt, cărţile de
medicină răspândite de arabi în teritoriile cucerite de aceştia în Europa cuprindeau cunoştinţele
medicinei greco-romane pe care medicii arabi le-au găsit în teritoriile greceşti smulse de arabi de la
Imperiul Bizantin, în Orient.

Astfel cele două cărţi: "Canonul medicinei" a lui Ibn Sina (Avicenna) scrisă la Damasc în secolul al XI-
lea şi tradusă în latină la Toledo în secolul al XII-lea şi "Carte pentru Almansor" a persanului Al-Razi,
tradusă şi ea în latină în secolul al XII-lea, care au dominat medicina occidentală în Evul Mediu,
furnizează elementele esenţiale ale tradiţiei clasice antice greceşti în materie de contracepţie.

Dar până după Evul Mediu contracepţia nu e practică curentă în Europa. Puteau să fie doar cazuri cu
totul izolate. E o problemă care nu e menţionată decât în tratatele de medicină. Marii predicatori ai
Evului Mediu care s-au ridicat vehement împotriva tuturor păcatelor, nu pomenesc de contracepţie,
dovadă că în drogherii nu se vindeau anticoncepţionale. Revelator este faptul că, în ciuda mortalităţii
ridicate cauzată de ciuma care a bântuit, populaţia Europei în Evul Mediu a fost în continuă creştere.
De pildă, dacă populaţia Franţei în anul 800 era de zece milioane, în anul 1328 era de şaptesprezece
milioane de locuitori.

De abia în secolul al XIV-lea se va vorbi pentru prima dată în Europa creştină de contracepţie.

Epoca modernă

Cu timpurile moderne începe istoria contracepţiei în Occidentul creştin. Învăţătura creştină, luminată
de teologia Sfântului Augustin, va cunoaşte, în practică, o degradare progresivă. După anul 1450,
adică odată cu Renaşterea, se introduce, mai întâi în păturile înalte ale societăţii, contracepţia din
motive economice, în special sub forma aşa-zisului "amplexus reservatus". E bine de amintit că
Renaşterea sau Umanismul înseamnă renaşterea culturii păgâne greco-romane în Occident. Şi ştim
că la căderea Constantinopolului în 1453 numeroşi învăţaţi greci au părăsit Bizanţul şi s-au refugiat în
Occident: în Italia, la Roma, la Florenţa, aducând cu ei cărţile cuprinzând cultura păgână greacă
antică, inclusiv cea referitoare la contracepţie.

Studiile făcute asupra natalităţii la familiile nobile din ţările în care a înflorit Renaşterea precum Italia,
Franţa, Elveţia, arată că natalitatea în perioada respectivă se poate compara cu cea a populaţiilor
moderne la care naşterile sunt limitate în mod voit pe toate căile cunoscute.

În secolul al XIX-lea practica contraceptivă a crescut şi a continuat să crească în secolul al XX-lea în

special în ţările industrializate ale Europei, în Statele Unite şi Canada.

Tonul l-a dat Franţa. Din 1850 în Franţa a scăzut natalitatea, coeficientul naşterilor coborând sub cifra
unu, cauza principală fiind contracepţia.

Filosoful francez Condorcet (1793) şi economistul englez Malthus (1798) s-au numărat printre cei mai
pasionaţi adepţi ai prezervativului în intenţia de a evita o creştere a populaţiei mai rapidă decât aceea
a bogăţiilor naturale.

În secolul al XIX-lea şi mai ales în secolul al XX-lea ştiinţa cea mai avansată s-a pus în slujba
perfecţionării mijloacelor de contracepţie. Fabricarea acestora s-a transformat într-o industrie extrem
de profitabilă. În 1935 erau în uz vreo două sute de tipuri de prezervative şi diafragme şi un larg
evantai de metode chimice.

În 1928 medicul berlinez Ernest Gräfenberg inventează steriletul.

În 1924 Ksusaku Ogino publică în Japonia o lucrare cu noi date referitoare la perioada de sterilitate a
femeii. Independent de el, medicul austriac Hermann Knaus ajunge la aceleaşi concluzii pe care le
publică în 1929. De unde numele de Ogino-Knaus dat metodei de control al naşterilor elaborată pe
baza descoperirii acestor doi medici.

În 1958 medicul american Gregory Pincus lansează celebra pilulă anticoncepţională pe bază de
hormoni care va cunoaşte imediat o imensă răspândire.
Efecte negative

Nu mă voi opri la descrierea detaliată a urmărilor negative pe care le are asupra sănătăţii fizice şi
psihice fiecare dintre metodele contraceptive, ci voi aminti pe scurt doar câteva dintre ele.

Metoda contraceptivă folosită de Onan cel menţionat în Biblie, "coitus interruptus", poate avea urmări
nefaste asupra cuplului deoarece creează o stare de anxietate şi tensiune psihică şi, pe termen lung,
poate provoca dezordini sexuale la parteneri ca impotenţa la bărbat şi frigiditatea la femeie.

Spermicidele pot provoca iritaţii şi infecţii şi, foarte probabil, în cazul în care totuşi a avut loc
fecundarea, au un efect avortiv: ucid ovulul fecundat sau împiedică nidarea.

Aceleaşi efecte, precum şi altele de ordin psihic, pot apărea în cazul folosirii condomului şi a
diafragmei.

Steriletul folosit azi de circa 80 de milioane de femei, - 74 de milioane numai în China -, aduce cu el
numeroase riscuri: crampe dureroase, contracţii uterine în încercarea de a respinge corpul străin,
infecţii pelviene, uneori perforarea uterului provocând hemoragie internă şi peritonită, obstrucţie
tubară, şi prin aceasta sterilitate, riscul sarcinii extrauterine de zece ori mai mare decât la femeile care
nu poartă sterilet. Şi ceea ce e mai grav, steriletul, cum am amintit, nu este o tehnică contraceptivă, ci
una avortivă.

Datorită efectelor deosebit de dăunătoare, companiile care fabrică sterilete în Statele Unite au fost
date în judecată de multe femei care s-au îmbolnăvit. Drept care, din anul 1986, aceste companii au
încetat să le mai vândă pe piaţa americană. Ceea ce nu înseamnă că respectivele fabrici nu mai
produc sterilete. Însă din 1986 ele sunt fabricate numai pentru export.

Deosebit de grave pot fi efectele pilulei anticoncepţionale pe bază de hormoni.

Ginecologii dau o listă foarte lungă cu bolile şi complicaţiile pe care le pot avea femeile care recurg la
această metodă contraceptivă: tensiune a sânilor, greaţă, cefalee, ameţeli, acnee, frigiditate, sângerări
uterine, obezitate, hiperlipemie, stări depresive, oboseală, accidente tromboembolice, diferite forme de
cancer hormonodependent: cancer mamar, cancer uterin şi al colului uterin; dereglări de natură
psihică, dezordini de hipercoagulare cu tromboflebite, tromboze venoase profunde, embolie
pulmonară, tromboză cerebrală; accidente cardio-vasculare: infarct, hipertensiune, ateroscleroză,
afecţiuni coronariene, în special la fumătoare şi la femeile care au trecut de 40 de ani. Un studiu făcut
în 1977-1981 în Anglia pe 200.000 de femei arată că la femeile care folosesc pilule procentajul
deceselor cauzate de afecţiuni cardiace şi vaso-cerebrale e cu 40% mai ridicat decât la femeile care
nu folosesc. Riscul hemoragiei cerebrale este de 6,5 ori mai mare iar la femeile care mai şi fumează
este de 22 de ori mai mare decât la femeile care nu folosesc pilule.

Pericolul de infecţii pelviene e de 7 ori mai mare la femeile care folosesc pilule decât la celelalte.

Este apoi riscul sterilităţii.

În Statele Unite sunt circa un milion de femei devenite sterile din cauza pilulei şi numărul lor creşte cu
circa 100.000 pe an.

S-ar mai putea aminti blocajul permanent al funcţiei hipotalamice, încetarea creşterii la persoanele
care sunt încă în creştere.

Există şi alte riscuri: accidente respiratorii, sarcini extrauterine, naşteri premature, tumori benigne, iar
unii specialişti consideră că răspândirea SIDEI nu e străină de folosirea pilulei întrucât pilula ar slăbi
sistemul imunitar.
Dar aspectul cel mai grav este altul, şi despre el nu se vorbeşte deloc. Şi anume, pilula nu este numai
contraceptivă dar în acelaşi timp este şi avortivă interceptivă ca şi steriletul. Întrucât modifică
endometrul uterin, ea împiedică nidarea în cazurile, destul de numeroase, în care fecundarea totuşi a
avut loc. Nu e vorba, deci, numai de o inhibare a ovulaţiei, ci în acelaşi timp de o inhibare, de o
împiedicare, a implantării ovulului fecundat în uter. Citez din câţiva specialişti actuali care au studiat
problema şi au ajuns la această concluzie. Mutschler: "Contraceptivele orale împiedică implantarea
oului, atunci când ovulaţia a avut loc". Finjentscher (Münster) arată că 7% din cazurile în care are loc
fecundarea ovulului la persoanele care iau pilule, contracepţia (mai exact avortul) e datorată
împiedicării nidării. Beller (Münster) vorbeşte despre efectul avortiv al pilulei care ar trebui numită
"avortiv precoce".

Taubert şi Khul vorbesc în cartea lor "Kontrazeption mit Hormonen" (1980) despre "efectul de
împiedicare a nidării la aproape toate tipurile de pilule". În 1985 la Congresul "National Abortion
Federation" din Boston s-a făcut această declaraţie: "Nu vă înşelaţi. Pilula şi steriletul sunt avortive".
Ar trebui să vorbim şi despre riscurile pe care le comportă vaccinurile avortive şi mai ales riscurile
pilulei RU486, riscuri mult mai mari decât ale avortului chirurgical, dar ne oprim aici.

Ca o concluzie la cele de mai sus citez dintr-un raport al Consiliului Pontifical pentru Pastorala Familiei
din 1997 în care se tratează exhaustiv, cu tot aparatul ştiinţific, problema contracepţiei şi a urmărilor
acesteia. Referitor la pilula hormonală se spune:

"Nu a existat niciodată în trecut un drog atât de puternic, posedând atâtea proprietăţi necunoscute,
care să fi fost administrat unor persoane atât de sănătoase, fără motive medicale (cum este pilula).
Niciodată în trecut, odată descoperite un număr atât de mare de efecte secundare şi în acelaşi timp
atât de serioase, un drog nu a fost pus astfel în vânzare cum sunt puse contraceptivele orale.
Niciodată în trecut n-a adus vreun drog atâţia bani industriei farmaceutice" câţi aduce pilula.

Este limpede că numai mijloacele naturale de reglementare a fertilităţii sunt absolut nedăunătoare
sănătăţii; în plus, ele nu constă nimic.

Evaluare etică

Se împlinesc treizeci de ani de când Papa Paul al VI-lea a publicat enciclica Humanae vitae (1968) în
care condamnă contracepţia reafirmând, de fapt, ceea ce morala creştină a învăţat întotdeauna. A fost
documentul papal cel mai contestat şi cel mai criticat din secolul al XX-lea. Dar după 30 de ani se
poate vedea câtă dreptate avea Paul al VI-lea şi mulţi dintre cei care l-au criticat atunci, acum regretă.
În discursul ţinut la al doilea Congres Internaţional de Teologie Morală (12.XI.1988), Papa Ioan Paul al
II-lea lua act "de încurajatoarele rezultate obţinute deja de mulţi oameni de ştiinţă" în cursul ultimilor
ani, graţie cărora a fost posibil "să se scoată la lumină bogăţia de adevăr, ba mai mult, valoarea
luminoasă şi oarecum profetică, a enciclicei lui Paul al VI-lea spre care se îndreaptă cu tot mai mult
interes atenţia persoanelor de cele mai diverse provenienţe culturale". Continuă Papa: "Putem
înregistra semne de căinţă şi în acele sectoare ale lumii catolice care au fost la început întru câtva
critice cu privire la importantul Document".

Din punct de vedere teologic, Enciclica lui Paul al VI-lea nu aduce nimic nou. Învăţătura din totdeauna
a Bisericii o reafirmase cu puţin înainte şi Pius al XI-lea în Enciclica sa Casti connubii şi Pius al XII-lea
care afirma într-un discurs din 29.X.1951: "Orice atentat din partea soţilor în săvârşirea actului
conjugal sau în dezvoltarea consecinţelor sale naturale, atentat având drept scop privarea de forţa
care îi este înnăscută sau împiedicarea unei noi vieţi, este imoral"... şi nimic "nu poate transforma o
acţiune din natura ei imorală într-un act moral şi permis. Această lege e pe deplin în vigoare astăzi ca
şi ieri, şi aşa va fi şi mâine şi întotdeauna, fiindcă nu e vorba de o simplă lege a dreptului uman, ci este
expresia unei legi naturale şi divine". Acelaşi lucru îl proclamase solemn şi Conciliul II din Vatican
numai cu câţiva ani mai înainte: "Fiilor Bisericii... nu le este îngăduit, în reglementarea procreării, să
meargă pe căi ce sunt condamnate de Magisteriu în interpretarea legii divine" (GS 51).

Iată care a fost motivul intervenţiei Papei Paul al VI-lea cu Enciclica Humanae vitae. În trecut se
cunoştea numai contracepţia mecanică ce viciază în mod evident actul conjugal. Această contracepţie
fusese condamnată anterior. Însă între timp apăruseră mijloacele biochimice, mai precis pilula lui
Gregory Pincus, care cunoştea o rapidă răspândire în anii '60. Cu noua metodă, aparent, actul
conjugal rămâne intact. Pilula acţionează asupra legilor biologice ale fertilităţii femeii printr-o
intervenţie anterioară actului conjugal. Mulţi credeau că ştiinţa a găsit o soluţie morală a problemei.
Paul al VI-lea dă definiţia completă a contracepţiei: "orice acţiune care, fie în programarea actului
conjugal, fie în săvârşirea lui, fie în dezvoltarea consecinţelor sale naturale, îşi propune ca scop sau
ca mijloc, să facă imposibilă procrearea" (HV 10). Paul al VI-lea prezintă şi motivul pentru care şi
acesta este un act imoral, şi anume, contracepţia chimică prin manipularea legilor biologice ca şi
contracepţia mecanică distruge iubirea care este orientată spre o nouă viaţă.

"Iubirea conjugală îşi arată adevărata sa natură şi nobleţe când este considerată în izvorul ei suprem,
Dumnezeu care este iubire, «Tatăl de la care îşi trage numele orice paternitate în cer şi pe pământ»
(cf. Ef 3,15). Căsătoria este o orânduire înţeleaptă a Creatorului menită să realizeze în omenire planul
său de iubire. Prin dăruirea reciprocă personală, proprie lor şi exclusivă, soţii tind la unirea fiinţei lor în
vederea realizării lor reciproce şi personale, spre a colabora cu Dumnezeu la naşterea şi la educarea
unor noi vieţi" (HV 8).

La sfârşitul Sinodului episcopilor din 1980 care s-a ocupat de problema familiei, Papa Ioan Paul al II-
lea a publicat Enciclica Familiaris Consortio în care declară solemn:

"Acest Sfânt Sinod întrunit în unitate de credinţă cu urmaşul Sf. Petru ţine cu tărie ceea ce a fost
propus la Conciliul II Vatican (cf. GS 50) şi ce a fost propus în continuare în Enciclica Humanae vitae,
în special că iubirea conjugală trebuie să fie pe deplin umană, exclusivă şi deschisă noii vieţi" (n. 29).

E o învăţătură ce nu mai poate fi modificată niciodată, de aceea Papa o scoate în afara oricărei
discuţii teologice. A lua o atitudine contrară, spune Papa, înseamnă a-i nega lui Dumnezeu "puterea
de a decide în ultimă instanţă venirea la existenţă a unei persoane umane".

Procrearea responsabilă nu se poate realiza prin contracepţie ci prin înfrânare periodică. Prin
învăţătura sa, Biserica urmăreşte, de fapt, să salveze persoana umană.
DIFERITE CREDINŢE ALE MARTORILOR LUI IEHOVA

Martorii lui Iehova sunt foarte direcţi când este vorba despre credinţele lor religioase. Religia lor, spre
deosebire de mormoni, nu este una ezoterică şi nu are doctrine secrete cunoscute doar de cei câţiva
iniţiaţi.

Când mormonii vin la uşa ta, ei nu-ţi spun că ei cred în mulţi zei, că Isus şi Lucifer erau "fraţi în spirit"
şi că pielea neagră (în cazul negrilor, indienilor şi hispanicilor) se presupune că este un blestem de la
Dumnezeu ca pedeapsă pentru răutatea acestora. Dacă ţi-ar spune aceste lucruri în faţă, ai închide
uşa imediat. Aceste învăţături sunt păstrate pentru cei iniţiaţi. Astfel, mormonismul este o religie
ezoterică (în dicţionarul Webster, "ezoteric" înseamnă "plănuit numai pentru cei iniţiaţi sau înţeles
numai de aceştia").

Religia Martorilor lui Iehova, pe de altă parte, este exoterică (în dicţionarul Webster, "potrivit pentru a fi
făcut cunoscut publicului"). Ei sunt bucuroşi să-ţi spună exact ceea ce cred şi fac aceasta nu doar la
uşa ta, ci şi prin publicaţiile lor. În broşura lor intitulată Martorii lui Iehova în secolul XX, de exemplu,
poate fi găsită o planşă intitulată "Ce cred Martorii lui Iehova". Această planşă enumeră credinţele şi
autoritatea scripturală invocată pentru acestea..

Să examinăm câteva din credinţe, care sunt specifice Martorilor lui Iehova. Să spunem mai întâi că
Martorii folosesc propria lor versiune a Bibliei, numită New World Translation (NWT), deşi specialiştii
în greacă şi ebraică o consideră a fi extraordinar de slab tradusă şi foarte imprecisă. Sunt multe locuri
în care nu este fidelă versiunilor în ebraică şi greacă, în special în locurile în care textul nu oferă
sprijinul adecvat pentru doctrinele specifice ale Martorilor şi chiar adesea le contrazice. În plus, cei
cinci membri ai comitetului de traducere pentru NWT nu au deloc calificare ca autorităţi în materie de
Biblie. Patru dintre ei nu au studiat niciodată limbile biblice şi al cincilea a studiat greacă ne-biblică
pentru o scurtă perioadă.

Cristos este Dumnezeu?

1. "Cristos este Fiul lui Dumnezeu şi este inferior lui". Ca sprijin pentru această poziţie sunt versetele:
"Şi iată, un glas din ceruri spunea: «Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea»"
(Mt 3,17). "Pentru că eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu" (In 8,42). "Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă
duc la Tatăl pentru că Tatăl este mai mare decât mine" (In 14,28). "Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru,
la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru" (In 20,17). "Cristos este capul oricărui bărbat, iar capul
femeii este bărbatul şi capul lui Cristos este Dumnezeu" (1Cor 11,3). "Iar când toate îi vor fi supuse,
atunci şi el, Fiul, se va supune celui care i-a supus lui toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi"
(1Cor 15,28).

La prima vedere, aceste citate par copleşitoare. Pare într-adevăr că Cristos este inferior lui Dumnezeu
Tatăl într-un anumit sens. Dar Noul Testament are şi versete care arată clar că Cristos şi Tatăl sunt
egali. De exemplu, avem Ioan 10,30: "Eu şi Tatăl una suntem". Sau, "Cine m-a văzut pe mine l-a
văzut pe Tatăl" (In 14,9). Sau "Toate câte le are Tatăl sunt ale mele" (In 16,15). Sau, "Pentru aceasta,
iudeii căutau mai mult ca să-l ucidă, căci nu numai că nu ţinea sâmbăta, ci spunea că Dumnezeu era
Tatăl său, făcându-se egal cu Dumnezeu" (In 5,18). Sau, "[Isus], fiind din fire Dumnezeu, nu a
considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu" (Fil 2,6). Acestea par să contrazică
versetele celelalte.

Cum să înţelegem toate acestea? Ţinând minte că Isus este şi om, şi Dumnezeu. Unele versete,
precum ultimele cinci, se referă în exclusivitate la faptul că este Dumnezeu. Altele se referă la
umanitatea sa. Atât timp cât el este Dumnezeu, Isus este egal cu Tatăl. Natura umană a lui Cristos,
este totuşi creată şi este aşadar inferioară Tatălui. Dar a focaliza discuţia pe acest aspect al lui Cristos
până la excluderea naturii sale divine este o mare neînţelegere a ceea ce Biblia spune despre Cristos.
Celelalte versete citate de Martori, precum Matei 3,17, arată doar că Cristos este Fiul lui Dumnezeu,
nu că este inferior (de fapt, Ioan 5,18 arată că a fi fiul lui Dumnezeu este egal cu Dumnezeu).
Cristos a fost creat?

2. "Cristos a fost prima din creaţiile lui Dumnezeu". Versetele citate de Martori în sprijinul aceste
afirmaţii includ: "El este chipul Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creaţia" (Col 1,15). "Iar
îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: «Aşa spune cel care este Amin [Cristos], martorul credincios şi
vrednic de crezare, începutul creaţiei lui Dumnezeu»" (Ap 3,14).

În primul dintre aceste două versete, Martorii cred că "primul născut" implică succesiune şi
inferioritate. Dar titlul "primul născut" se referă la locul lui Cristos ca principal şi singur Fiu al lui
Dumnezeu (Cf. Rom 8,29). Mai mult, prepoziţia greacă tradusă "al" ("of" în engleză - n.trad.)" în acest
verset poate fi tradusă şi "peste" ("over" - n.trad). Astfel, Biblia în versiunea "New International
Version" îl descrie pe Isus în acest verset ca "primul născut peste ("over" - n.trad.) toată creaţia" .

Cu privire la al doilea verset din Apocalips, este greu de văzut cum îi poate ajuta pe Martori în vreun
mod. Spune doar că Cristos a fost sursa creaţiei. Acest lucru implică faptul că Cristos este divin, din
moment ce Dumnezeu a creat totul.

Faptul că nu a existat nici un timp în care Fiul să nu existe este indicat în Ioan 1,1-3: "La început era
Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la
Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există". Acest pasaj
arată de asemenea că Fiul nu este o creatură, deoarece toate lucrurile create au fost făcute prin el, şi
nici un lucru creat nu a fost făcut decât prin el.

Iadul? Nu, nu vom merge acolo!

3. "Cei răi vor fi distruşi pe vecie" (adică nu există iad, ci este doar o anihilare). Versetele invocate:
"Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui!... Şi vor merge
aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi în viaţa cea veşnică" (Mt 25,41.46). (Traducerea NWT redă
Matei 25,46 astfel: "And these will depart into everlasting cutting-off, but the righteous ones into
everlasting life" - "Şi ei vor pleca în anihilarea veşnică, iar cei drepţi în viaţa veşnică". Acesta este unul
din multele exemple în care NWT distorsionează textul pentru a-l adapta la credinţele Martorilor). "Ei
vor fi pedepsiţi cu pieire veşnică, departe de faţa Domnului şi de gloria puterii sale" (2Tes 1,9).

Puteţi vedea şi singuri că aceste versete de fapt dovedesc opusul a ceea ce învaţă Martorii, ele
dovedesc existenţa iadului. Acest lucru este întărit de Apocalips atunci când vorbeşte despre cei
condamnaţi: "Iar fumul chinului lor se ridică în vecii vecilor. Cei care se închină Fiarei şi chipului ei şi
cei care au primit semnul numelui ei nu au tihnă nici ziua nici noaptea" (Ap 14,11). Dacă nu au tihnă,
nici ziua, nici noaptea, este evident că ei încă experimentează chinul.

Fără transfuzii de sânge!

4. "A primi sânge în trup prin gură sau vene violează legile lui Dumnezeu". Martorii lui Iehova sunt
poate cel mai bine cunoscuţi americanilor ca oameni care nu permit ca ei sau copiii lor să facă
transfuzii de sânge. De fapt, ei merg până într-acolo, încât permit ca cineva drag să moară decât să
accepte o transfuzie, deoarece ei cred că transfuziile sunt o violare gravă a legii lui Dumnezeu. Ei
sprijină această afirmaţie cu versetele: "Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi"
(Gen 9,4). "Să nu mâncaţi sângele nici unui trup; căci viaţa oricărui trup este sângele lui: oricine va
mânca din el, va fi nimicit" (Lev 17,14). "Căci Duhul Sfânt şi noi am hotărât să nu vă impunem nici o
povară în afară de acestea care sunt necesare: să vă feriţi de carnea jertfită idolilor, de sânge, de
animale sufocate şi de desfrânare" (Fap 15,28-29).

Există câteva probleme cu interpretarea acestor versete ca să însemne că transfuziile sunt interzise,
ca să nu vorbim de contextul ce se referă la sângele animalelor, nu la sângele uman. Mai mult, există
o mare diferenţă între a mânca sânge şi a primi o transfuzie de sânge care dă viaţă. A mânca sânge
era greşit din cauză că profana viaţa animalului. Dar pentru o persoană care vrea de bunăvoie să dea
din sângele său intravenos pentru a da viaţă cuiva nu profanează nimic. Într-adevăr, evreii
ultraortodocşi, care observau cu stricteţe legile kosher ale Vechiului Testament, recunosc că
transfuziile de sânge nu sunt interzise de porunca de a nu mânca sânge.

Martorii trebuie să evite alte pasaje problematice care se referă la interdicţia dată de Dumnezeu de a
mânca sânge, deoarece aceste pasaje includ o interdicţie de a consuma grăsime. Martorii nu cred că
a mânca grăsime este greşit şi nu văd nici o problemă când cineva mănâncă piele de porc prăjită (de
exemplu, bucăţi de grăsime de porc bine prăjite) sau mănâncă masă la prânz o bucată de costiţă cu
grăsime. Dar opoziţia lor vehementă faţă de a mânca sânge, când este comparată cu faptul că ei
aprobă consumul de grăsime, prezintă o problemă serioasă pentru ei. De ce? Pentru că Leviticul,
cartea la care se referă ei când argumentează interdicţia de a mânca (şi de a primi transfuzii de)
sânge, conţine, în aceleaşi pasaje, interdicţii de a mânca grăsime.

Analizaţi aceste exemple: "Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile unde
veţi locui: cu nici un chip să nu mâncaţi nici grăsime, nici sânge" (Lev 3,17). "Domnul a vorbit lui Moise
şi a zis: «Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune: Să nu mâncaţi grăsime de bou, de miel sau de capră.
Grăsimea unui dobitoc mort sau sfâşiat de fiară va putea să fie întrebuinţată la orice altceva, numai să
n-o mâncaţi. Căci cine va mânca din grăsimea dobitoacelor din case se aduc Domnului jertfe mistuite
de foc, va fi nimicit de poporul său. Să nu mâncaţi sânge, nici de pasăre, nici de vită, în toate locurile
în care veţi locui. Cine va mânca vreun fel de sânge, va fi nimicit din poporul său»" (Lev 7,22-27).

Aceste versete şi altele asemănătoare sunt greu de explicat de către Martori, dat fiind că ei se
bazează puternic pe interdicţiile referitoare la sânge. Este total lipsit de consistenţă să afirmi că "legea
veşnică" al lui Dumnezeu împotriva consumului de sânge trebui să fie observată, în timp ce "legea
veşnică" (care apare chiar în acelaşi context) împotriva consumului de grăsime poate fi ignorat în
siguranţă! Referitor la acest subiect, ca şi la multe altele, Martorii sunt foarte selectivi şi trebuie să
ignore mult din Biblie pentru a face ca credinţele lor ciudate să pară "biblice".

De asemenea, legile referitoare la dietă din Vechiul Testament nu se aplică la creştinii de astăzi (Cf.
Col 2,16-17.22) şi cele date la Conciliul din Ierusalim nu au mai fost folosite din moment ce convertirile
de la iudaism la creştinism nu mai erau atât de dese către sfârşitul primului secol şi Biserica devenise
în principal laică. Ele nu erau doctrine imutabile, ci reguli disciplinare.

Fără cler!

5. "Clasa clerului şi titlurile speciale sunt nepotrivite". Pentru a veni în sprijinul acestei poziţii, Martorii
se referă la aceste versete: "Nu voi căuta la înfăţişare, nu voi linguşi pe nimeni" (Iob 32,21). "Dar voi
să nu lăsaţi să vi se spun «rabbi», pentru că unul este învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi. Şi nici
«tată» să nu spuneţi nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc. Nici să
nu lăsaţi să vi se spună «maeştri», pentru că unul este maestrul vostru: Cristos" (Mt 23,8-10). "Ştiţi că
cei care conduc popoarele le domină şi cei mari îşi fac simţită puterea asupra lor. Între voi să nu fie
aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul
între voi să fie slujitorul vostru" (Mt 20,25-27).

Aceste versete arată clar că Domnul nostru a spus că nu ar trebui să dăm credit unui om pentru ceea
ce ne vine de la Dumnezeu Tatăl şi că ucenicii săi ar trebui să vrea să-l slujească. Dar mesaul lui Isus
n-ar trebui să fie înţeles într-un mod strict literal. Dacă Matei 23,9 ar fi considerat literal, ar fi cam dificil
să găseşti un titlu pentru bărbatul care s-a căsătorit cu mama ta.

Mai mult, scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt, Paul s-a numit pe sine părintele bisericii pe care a
fondat-o în Corint: "Căci chiar dacă aţi avea zeci de mii de învăţători în Cristos, nu aveţi mai mulţi
părinţi: eu v-am născut în Cristos Isus prin evanghelie" (1Cor 4,15). De asemenea, el s-a referit, sub
inspiraţie divină, la Timotei numindu-l "fiul meu" (1Tim 1,18, 2Tim 2,1), dar dacă el putea să-l
numească pe Timotei "fiul meu", atunci Timotei putea să-l numească pe el "tatăl meu", atâta timp cât
el nu confunda paternitatea lui Paul cu paternitatea lui Dumnezeu (Mt 23,9).
Martorii ignoră de asemenea învăţătura Scripturii cu privire la autoritatea conducătorilor Bisericii şi
cinstea corespunzătoare care le este datorată în baza oficiului lor: "Vă rugăm, fraţilor, să-i respectaţi
pe cei care se ostenesc între voi, pe cei care vă conduc în Domnul şi vă îndeamnă. Să-i cinstiţi mult
cu dragoste pentru lucrarea lor..." (1Tes 5,12-13), "Prezbiterii care conduc bine să fie învredniciţi cu o
cinste îndoită..." (1Tim 5,17) şi "Aveţi încredere în conducătorii voştri şi fiţi supuşi lor, pentru ca ei,
care veghează asupra sufletelor voastre ca şi cum ar trebui să dea cont, să facă aceasta cu bucurie,
şi nu suspinând. Altfel nu va fi de folos" (Evr 13,17).

În concluzie, să înţelegeţi că modul în care Martorii folosesc Biblia implică în principal două mari
probleme. Întâi, ei citează pasaje scoase din context, evidenţiind doar acele versete care par să
susţină credinţele lor, în timp ce le ignoră pe altele care contrazic acele credinţe. Apoi, versiunea lor a
traducerii Bibliei, numită NWT (New World Translation), adesea distorsionează textul ca să vină în
sprijinul credinţelor lor. Fiţi atenţi, atunci când Martorii vin la uşa voastră!
SE ÎNCHINĂ CATOLICII LA STATUI?

"Catolicii se închină la statui!" Oamenii încă mai fac această afirmaţie ridicolă, care e o prejudecată.
De vreme ce există statui în bisericile catolice, spune mai departe acuzaţia, catolicii nesocotesc
porunca Domnului: "Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt
în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!" (Exod 20,4-5);
"O, Doamne, poporul acesta a săvârşit păcat mare, făcându-şi dumnezeu de aur." (Exod 32,31)

Este corect să îi avertizăm pe oameni în legătură cu păcatul idolatriei, atunci când îl comit. Însă a-i
numi pe catolici idolatori pentru că au imagini ale lui Cristos şi ale sfinţilor, se bazează pe o eronată
înţelegere sau pe ignorare a ceea ce Biblia spune despre scopul şi folosirea(atât bună cât şi rea) a
statuilor.

Scriitoarea anti-catolică Loraine Boettner, în cartea sa "Romano-Catolicismul", face remarca lipsită de

conţinut: "Dumnezeu a interzis folosirea imaginilor în rugăciune" (281). Şi totuşi, dacă oamenii ar sta
să "cerceteze Scripturile" (cf. Ioan 5,39), ar găsi că adevărul este chiar opusul afirmaţiei anterioare.
Dumnezeu a interzis închinarea la statui, nu şi folosirea în scop religios a statuilor. Din contră, El a
poruncit chiar folosirea lor în contexte religioase!

Dumnezeu a spus să le facem

Cei care se opun folosirii religioase a statuilor uită numeroasele pasaje în care Domnul porunceşte
facerea statuilor. Un exemplu: "Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi
cum ar răsări din cele două capete ale capacului. Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la
celălalt capăt al capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu
aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre
altul; spre capac să fie feţele heruvimilor." (Exod 25,18-20)

David i-a dat lui Solomon planul "altarului pentru jertfelnicul tămâierii, turnat din aur, cu însemnarea
greutăţii. I-a dat modelul carului divin, al heruvimilor de aur, cu aripile întinse pentru acoperirea
chivotului legământului Domnului. Toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Domnul" (1 Cronici
28,18-19). Planul lui David pentru templu, despre care autorii biblici ne spun ca s-a întocmit "după
scrierile din porunca lui Dumnezeu, cu privire la tot", include statui reprezentând îngeri. În mod similar
Ezechiel 41:17-20 descrie imagini sculptate văzute în viziunea pe care a avut-o despre templul

Utilizarea în scop religios a imaginilor

În timpul unei epidemii sub forma de şerpi trimisă pentru a-i pedepsi pe israeliţi în timpul exodului,
Dumnezeu i-a spus lui Moise: "'Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele
pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi'. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus
pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia." (Numeri
21,8-9) Persoana trebuia să privească statuia şarpelui pentru a fi vindecată, ceea ce arată că statuile
puteau fi utilizate în ritualuri, nu doar ca decoraţii religioase.

Catolicii folosesc statuile, picturile, ca şi alte obiecte artistice pentru a apela la persoana reprezentată.
Aşa cum o fotografie a mamei ne ajută să ne-o amintim, tot aşa ne ajută să apelam la exemplul
sfinţilor când privim o reprezentare picturală a lor. Catolicii folosesc statuile şi ca instrumente de
învăţare. În vremurile mai vechi ale Bisericii acestea erau folosite pentru instruirea celor fără carte.
Mulţi protestanţi au picturi reprezentând pe Isus şi alte picturi biblice pe care le folosesc la şcolile de
duminică pentru a-i învăţa pe copii. De asemenea catolicii folosesc statuile pentru a comemora
anumite persoane sau evenimente, aşa cum şi bisericile protestante au scene tridimensionale ale
nativităţii la Craciun.

Daca cineva i-ar judeca pe protestanţi cu aceeaşi măsură, atunci concluzia ar fi că, deoarece folosesc
aceste imagini "încrustate", practică "idolatria" de care ei îi acuza pe catolici. Însă nu este vorba de
idolatrie în aceste situaţii. Dumnezeu interzice închinarea la imaginile considerate ca divinitatea în
sine, dar nu interzice crearea de imagini. Daca ar fi asa, atunci filmele religioase, fotografiile, picturile,
şi toate asemenea ar fi interzise. Aşa cum ne arată episodul şarpelui de bronz, Dumnezeu nu interzice
folosirea în ritualuri religioase a reprezentărilor.

Doar atunci când cineva începe să adore o statuie ca fiind Dumnezeu însuşi, atunci Dumnezeu se
supără. Ca urmare, când oamenii au început cu adevărat să se roage la şarpele de bronz ca şarpe-
zeu (pe care ei l-au numit "Nehuştan"), dreptul rege Iezechia a pus să fie distrus (2 Regi 18,4).

Despre închinarea în faţa statuilor

Uneori anti-catolicii citeaza Deuterenomul 5,9, in care Dumnezeu spune cu privire la idoli:" Să, nu te
închini lor, nici să le slujeşti." Din moment ce unii catolici se închină sau îngenunchiază în faţa statuilor
lui Isus şi ale sfinţilor, anti-catolicii confundă legitima venerare a unei imagini sfinte cu păcatul
idolatriei.

Chiar dacă acceptam că plecăciunea poate fi folosită ca poziţie de rugăciune, nu orice închinare este
rugăciune. În Japonia oamenii arată respect înclinând corpul în semn de salut (echivalentul strângerii
mâinii în cultura vestică). În mod similar o persoană poate îngenunchia în faţa unui rege fără a se ruga
lui ca unui dumnezeu. În acelaşi fel un catolic care se închină în faţa unei statui în timp ce se roagă nu
înseamnă că venerează statuia, sau că se roagă ei, aşa cum şi un protestant care îngenunchiaza cu o
Biblie în mâini când se roagă, nu înseamnă că se închină Bibliei, sau că se roagă ei.

Ignorarea voita a celei de-a doua porunci?

O altă acuză adusă uneori de protestanţi este aceea că Biserica Catolica "ascunde" porunca a doua.
Aceasta este din cauză că adeseori Catehismul catolic enumeră ca prima poruncă: "Să nu ai alţi
dumnezei afară de Mine!" (Exod 20,3), iar a doua: "Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în
deşert" (Exod 20,7). De aici se isca reproşul adus catolicilor că ar fi eliminat interdicţia idolatriei pentru
a justifica folosirea în scop religios a statuilor. Însă acest lucru este fals. Catolicii grupează pur şi
simplu în altă ordine poruncile decât protestanţii.

În Exod 20,2-17, unde se dau cele Zece Porunci, există practic 14 propoziţii imperative. Ca să
ajungem la cele Zece Porunci, unele propoziţii trebuie grupate, şi există mai multe căi de a face astfel.
Din moment ce în lumea antică politeismul şi idolatria erau unite - idolatria fiind expresia exterioară a
politeismului - istorica numerotare evreiască a celor Zece Porunci a grupat întotdeauna impreuna " Să
nu ai alţi dumnezei afară de Mine!" (Exod 20,3) şi "Să nu-ţi faci chip cioplit"(Exod 20,4). Numerotarea
istorică folosită de catolici o urmează pe cea evreiască la acest punct, ca şi numerotarea luterană.
Martin Luther recunoştea că restricţia împotriva politeismului şi idolatriei sunt două componente ale
unei singure porunci.

Pentru a uşura memorarea celor Zece Porunci, evreii şi crestinii prescurtează poruncile în aşa fel ca
să poată fi ţinute minte folosind un număr de zece puncte. De exemplu evreii, catolicii şi protestanţii
exprimă porunca cu privire la Sabat în felul urmator:"Respectaţi sabatul ca zi sfântă", deşi, de fapt,
textul poruncii are patru versete (Exod 20,8-11).

Restricţia cu privire la politeism/idolatrie s-a prescurtat atât de către evrei, cât şi de către catolici şi
luterani în porunca "Să nu ai alţi dumnezei afara de Mine". Aceasta nu înseamnă o încercare de a
"ascunde" interdicţia idolatriei (evreii şi luteranii nici măcar nu folosesc statui de sfinţi sau îngeri).
Scopul este numai de a uşura învăţarea celor Zece Porunci.

Biserica Catolica nu afirmă ca fiind dogmatică numerotarea celor Zece Porunci. Totuşi în Catehismul
Bisericii Catolice se spune: "Împărţirea si numerotarea Poruncilor a variat în decursul istoriei. Acest
catehism respectă împărţirea poruncilor stabilită de Sfântul Augustin, şi devenită tradiţională în
Biserica Catolica. Este aceeaşi ca a confesiunilor luterane. Părinţii greci au făcut o împărţire uşor
diferită, care se regăseşte în Bisericile Ortodoxe şi în comunităţile reformate."(CBC 2066)

Cum arată Dumnezeu?

Unii anti-catolici fac apel la Deuteronom 4,15-18 când atacă problema statuilor religioase. " Ţineţi dar
bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi
văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol,
care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea
vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, sau
închipuirea vreunui peşte din apă, de sub pământ."

Am arătat deja că Dumnezeu nu interzice facerea statuilor, ori a imaginilor diferitelor creaturi în
scopuri religioase (cf. 1Regi 6,29-32; 8,6-66; 2Cronici 3,7-14). Dar cum interpretăm statuile sau
imaginile care îl reprezintă pe Dumnezeu? Mulţi protestanţi ar spune că nu e bine, deoarece în
Deuteronom 4 se spune că israeliţii nu l-au văzut pe Dumnezeu în nici o formă atunci când a făcut
Legământul cu ei, ca urmare nu ar trebui să se facă nici reprezentări simbolice ale lui Dumnezeu.
Întrebarea este: Deuternomul 4 interzice acest fel de reprezentări?

Raspunsul e Nu

În istoria sa veche, poporului lui Israel îi era interzis să facă orice reprezentare a lui Dumnezeu
deoarece nu s-a revelat în nici o forma vizibilă. Dat fiind că erau înconjuraţi de culturi păgâne, israeliţii
s-au simţit tentaţi să îl venereze pe Dumnezeu în forma unui animal, sau a unui obiect din natură (ca
de exemplu boul sau soarele).

Însa mai târziu, Dumnezeu însuşi s-a arătat în forme vizibile, aşa cum se spune în Daniel 7,9: "Am
privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă
ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător."
Protestanţii fac reprezentări ale Tatălui Ceresc în această formă când ilustrează profeţiile Vechiului
Testament.

Sfântul Spirit însuşi s-a revelat sub cel puţin în două forme vizibile - aceea a unui porumbel, la botezul
lui Isus (Matei 3,16; Marcu 1,10; Luca 3,22; Ioan 1,32), şi ca limbi de foc, în ziua de Rusalii (Fapte 2,1-
4). Protestanţii folosesc aceste imagini când desenează sau pictează aceste episoade biblice, şi când
îşi pun simboluri ale Spiritului Sfânt la rever, sau embleme ale porumbelului pe maşini.

Însă există un lucru şi mai important: prin întruparea lui Cristos, Fiul său, Dumnezeu a arătat omenirii
o icoană a Lui însuşi. Sfântul Paul spunea: "El este imaginea (in greacă: ikon) Dumnezeului invizibil,
primul născut al oricărei creaţii." Cristos este tangibil, este imaginea divină a nevăzutului şi infinitului
Dumnezeu.

Citim că Magii, "intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la
pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă."
(Matei 2,11). Chiar dacă Dumnezeu nu şi-a arătat faţa pe muntele Horeb, El şi-a arătat-o în casa din
Betleem.

Concluzia ar fi că, atunci când Dumnezeu a făcut Noul Legământ cu noi, el însuşi s-a arătat într-o
formă vizibilă prin Isus Cristos. Din acest motiv putem face reprezentari ale lui Dumnezeu în persoana
lui Cristos. Chiar şi protestanţii folosesc tot felul de imagini religioase: reprezentări ale lui Isus şi ale
altor personaje biblice apar într-o mulţime de biblii, cărţi cu poze, tricouri, bijuterii, abţibilduri pe maşini,
felicitări, cd-uri, scene ale nativităţii. Cristos este simbolic reprezentat până şi prin emblema peştelui
(Icthus).
Bunul simţ ne spune că, de vreme ce Dumnezeu însuşi ni s-a revelat în diverse imagini, în mod
special prin întruparea lui Isus Cristos, nu greşim folosind reprezentări ale acestor imagini în scopul
aprofundării cunoaşterii şi iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Iată de ce Dumnezeu însuşi s-a revelat în
aceste forme vizibile, şi iată de ce statuile şi icoanele îl reprezintă.

Idolatria este condamnată de Biserică

Încă de pe vremea apostolilor, Biserica a condamnat în mod consecvent păcatul idolatriei. Vechii
Părinţi ai Bisericii avertizau asupra acestui păcat, iar Conciliile Ecumenice s-au confruntat şi ele cu
această problemă. Al doilea Conciliu de la Niceea (787), în care s-a discutat în mod deschis problema
folosirii religioase a imaginilor şi icoanelor, spune: "Cel ce ne-a mântuit pe noi de întunericul idolatriei,
Cristos Dumnezeul nostru, când şi-a luat mireasă Biserica... a promis că o va apăra, şi i-a asigurat pe
discipoli zicand: 'Eu sunt cu voi până la sfârşitul zilelor'... Unii nu au apreciat cum se cuvine această
ofertă nepreţuită; fiind orbiţi, derutaţi de duşmanii trădători, ei au abandonat dreapta linie a motivaţiei...
şi nu au mai fost capabili să discearnă sacrul de profan, afirmând că icoanele Domnului Nostru şi ale
sfinţilor nu sunt diferite de imaginile din lemn ale idolilor satanici."

Catehismul Conciliului de la Trent (1566) afirma că idolatria se întemeiază pe "închinarea la idoli şi

imagini considerate a fi Dummezeu însuşi, şi pe credinţa că acestea conţin divinitatea, ceea ce ne-ar
îndreptăţi să le venerăm şi să ne rugăm lor, sau să ne încredem în ele" (374). Mai recent, Catehismul
Bisericii Catolice afirmă: "Idolatria este o pervertire a simţului înnăscut al omului. Idolatrul este cel care
'îşi raportează noţiunea indestructibilă de Dumnezeu la orice mai degrabă decât Dumnezeu".

Biserica recunoaşte în mod absolut şi condamnă păcatul idolatriei. Ceea ce anti-catolicii nu reuşesc să
recunoască este distincţia între a crede că o piatră sau gipsul este Dumnezeu, şi a crea statui în
onoarea Lui, din dorinţa de a avea o reprezentare vizuală a lui Cristos sau a Sfinţilor din cer. Crearea
şi folosirea statuilor religioase este o practică profund biblică. Oricine spune altfel, nu cunoaşte Biblia.
 Simboluri liturgice
pr. Claudiu Dumea

Introducere

Odată cu iniţierea mişcării liturgice şi mai ales a publicării cărţii lui Romano Guardini «Semnele sfinte»
istoricii şi teologii au început să sublinieze importanţa şi rolul semnelor în liturgie. "Drumul către viaţa
liturgică, scria Guardini, nu trece doar pe calea informaţiilor, ci mai presus de toate prin acţiune. A
observa cu atenţie şi a acţiona sunt activităţi fundamentale în faţa cărora trebuie să se plece toate
celelalte."

Limbajul omenesc nu se reduce doar la cuvânt. Semnul este un limbaj mult mai grăitor decât cuvântul.
El este folosit atunci când cuvântul este insuficient pentru a exprima o realitate sau un sentiment,
intensificând şi prelungind cuvântul. Când omul nu e capabil, de pildă, să exprime un sentiment
puternic de iubire pe care îl poartă în inimă, preferă să tacă şi să ofere un buchet de flori. Prin acest
semn e capabil să exprime ceea ce nu poate exprima prin cuvintele sale. Chiar tăcerea poate constitui
uneori un limbaj mai grăitor decât vorbirea. Un moment de tăcere poate exprima în anumite
împrejurări ceea ce nu ar putea exprima cel mai fulminant discurs.

La fel, raporturile dintre Dumnezeu şi oameni se bazează nu numai pe limbajul vorbit, dar şi pe
limbajul semnelor. Adeseori Dumnezeu vorbeşte poporului său prin semne: să ne gândim numai la
anumite gesturi simbolice ale profeţilor, iar poporul răspunde nu numai prin cuvinte la cuvântul lui
Dumnezeu, dar şi prin semn, rituri, simboluri. Antropologia modernă preferă termenul de simbol,
întrucât acesta are o putere naturală de evocare a realităţii pe care o exprimă, în timp ce semnul are o
semnificaţie pur convenţională şi arbitrară. Noi preferăm să folosim termenul de semn, iar motivul este
următorul: în centrul întregii simbolistici liturgice stau sacramentele creştine, ori, teologia clasică
defineşte sacramentele drept semne eficace, adică semne care produc realitatea pe care o semnifică.
Întreaga gândire teologică de la Sfinţii Părinţi până la Conciliul Vatican II ne spune că însuşi Cristos,
prin întrupare, devine sacrament sau semn al dumnezeirii: pe faţa lui străluceşte chipul lui Dumnezeu
(2Cor 4,6) cine îl vede pe El, îl vede pe Tatăl (In l4,9), căci însăşi Biserica este sacrament sau semn
care manifestă prezenţa lui Cristos; că sacramentele ca semne globale derivă şi se întemeiază pe
unicul sacrament sau semn care este Cristos; că din aceste sacramente sau semne globale s-au
dezvoltat progresiv alte semne parţiale.

În calea înţelegerii semnelor liturgice pot apărea diferite obstacole. Astfel, teoria aşa numitei religii "în
duh", cu rădăcini care merg până la gnosticii din primele veacuri, se opune ritualismului. De asemenea
adepţii spontaneităţii şi creativităţii liturgice considera că semnele, sunt în contradicţie cu teoria lor
întrucât ele cer să fie reglementate de o anumită autoritate. Se mai poate aminti şi atitudinea
individualistă care refuză angajarea comunitară. De asemenea, trecerea timpului şi diferitele situaţii pe
care le înfruntă viaţa liturgică pot face mai puţin transparente semnele liturgice. Ele pot fi umbrite de
anumite interpretări alegorice, artificiale. De aceea măsurile impuse de ultimul Conciliu:

"Trebuie orânduite textele şi riturile în aşa fel încât să exprime mai clar realităţile sfinte pe care le
semnifică." (SC 2l)

"Riturile să strălucească printr-o simplicitate nobilă; să fie clare prin scurtime şi să evite repetările; să
fie adaptate la capacitatea de înţelegere a credincioşilor şi să nu aibă nevoie, în general, de multe
explicaţii." (SC 34).

"Pentru că în cursul secolelor s-au strecurat în riturile sacramentelor şi ale sacramentaliilor anumite
elemente care astăzi fac mai puţin clare natura şi scopul lor, e necesar să se facă anumite adaptări la
cerinţele timpului nostru." (SC 62)

Pentru o bună înţelegere a semnelor liturgice:

- Există o anumită capacitate naturală a unor lucruri de a simboliza anumite realităţi. Nu orice poate
simboliza orice. Acest lucru îl constată istoria, sociologia şi psihanaliza. Prin urmare trebuie descifrat
un anumit limbaj înscris de Dumnezeu în natură.
- Majoritatea semnelor liturgice sunt semne biblice şi ca atare trebuie văzut ce semnificaţie le dă
Sfânta Scriptură.

- O altă parte din semnele liturgice sunt orânduite de Biserică, cu autoritatea şi din împuternicirea lui
Cristos. De aceea trebuie văzut ce semnificaţie le-a dat Biserica la origine.

- Trebuie cunoscute anumite interpretări culturale ale semnelor, interpretări care pot varia de la popor
la popor: de pildă, doliul e simbolizat în Europa de culoarea neagră, în Extremul Orient de culoarea
albă.

De toate aceste aspecte va ţine cont această lucrare.

De adăugat că limbajul semnelor nu se adresează atât raţiunii, cum se adresează cuvântul, dar se
adresează în special inimi.

I. TIMPUL CA SEMN

Viaţa omului cunoaşte diferite faze: copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, bătrâneţea. Pentru
fiecare din aceste faze ale vieţii liturgia cunoaşte anumite sacramente şi sacramentalii specifice. Semn
că Dumnezeu intervine în mod special în anumite faze ale existenţei umane.

Acelaşi lucru se aplică la natură. Ca şi în viaţa omului, în ciclul unui an sau în ciclul unei zile sunt
diferite faze în care diferite elemente cosmice ale naturii se nasc, se dezvoltă, descresc şi mor. Aşa
cum Dumnezeu intervine în diferite faze ale vieţii omului, tot aşa intervine în diferite faze sau momente
ale ciclului unui an sau ale ciclului unei zile. Aceste momente privilegiate ale timpului se numesc în
greceşte KAIROI adică timpuri sfinte, momente de mântuire, deosebindu-se de restul timpului
considerat profan şi numit în greceşte KRONOS.

Ciclul anual. Anul liturgic are raporturi strânse cu ciclul cosmic anual. Diferite faze sau sărbători ale
anului liturgic sunt sincronizate cu diferitele faze ale ciclului anual. Astfel, în obscuritatea şi întunericul
iernii, la Crăciun, soarele începea să devină mai puternic, noaptea devine mai scurtă, ziua mai lungă.
În 25 decembrie păgânii sărbătoreau naşterea soarelui victorios. Acestui moment îi corespunde
naşterea lui Isus Cristos, soarele sfinţeniei care a izgonit întunericul păcatului şi a adus lumii lumina
harului şi a învăţăturii sale. În fiecare an, acest moment al anului e semnul intervenţiei speciale a lui
Dumnezeu. În acest moment se reactualizează harul Întrupării. De aceea sfântul Leon, papă, repetă
de nenumărate ori în omiliile şi în rugăciunile compuse pentru sărbătoarea Crăciunului: astăzi s-a
născut Mântuitorul lumii.

Primăvara, când întreaga natură învie, se trezeşte la viaţă, e simbolul Învierii lui Cristos din morţi. Şi
acest moment al ciclului anual este un nou semn al intervenţiei lui Dumnezeu care reactualizează
harul Învierii Domnului.

Zilelor însorite ale verii le corespunde sărbătoarea Rusaliilor, ziua primei recolte în Vechiul Testament,
ziua în care în Noul Testament Biserica oferă primele roade culese din toate popoarele de sub cer, e
semn al unei noi intervenţii a lui Dumnezeu care îi conferă Bisericii o veşnică tinereţe prin primirea de
noi membri în sânul ei.

În sfârşit, ciclul liturgic se încheie cu zilele triste de toamnă când Biserica îi comemorează pe toţi
răposaţii pentru a fi reluat cu timpul Adventului, timp de speranţă şi pregătire pentru naşterea soarelui
dreptăţii, Cristos.

Ciclul zilnic. Ca şi ciclul anual, ciclul zilnic de 24 de ore are diferite faze sau momente care sunt
adevărate semne liturgice. Sunt şi acestea timpuri sfinte - KAIROI - momente ale intervenţiei lui
Dumnezeu, motiv pentru care de aceste momente sunt legate din cele mai vechi timpuri rugăciunile
oficiale ale Bisericii sau liturgia orelor.
Primul moment este cel al dimineţii. Fiecare dimineaţă, după o noapte neagră, pare ca o nouă creaţie.
Natura se trezeşte la viaţă. Somnul e ca o moarte de mică durată. Trezirea din somn dimineaţa e ca o
mică înviere din morţi. De aceea primii creştini se adunau în zorii zilei pentru a-l preamări pe creator
prin rugăciuni şi pentru a celebra învierea lui Cristos. Săptămânal celebrau sfânta Liturghie în zorii zilei
de duminică, întrucât Cristos înviase în dimineaţa acestei zile. Această rugăciune - rămasă şi astăzi în
breviar cu numele de "laudele de dimineaţă" - creştinii din primele veacuri ale Bisericii o făceau cu faţa
spre răsărit, de unde răsărea soarele, simbolul lui Cristos înviat.

Un al doilea moment important al zilei este seara. Seara este ceas al despărţirii de prieteni, de
ocupaţiile obişnuite, de zgomot şi agitaţie şi scufundarea în somnul nopţii cel considerat frate cu
moartea. Seara e momentul care aminteşte de moartea lui Cristos. Acest moment este însoţit din cele
mai vechi timpuri de ora de rugăciune din breviar numită "vespere".

Între aceşti doi poli principali ai zilei sunt încă trei momente însoţite de trei ore de rugăciune în breviar
numite "tertia" (ora 9), "sexta" (ora 12) şi "nona" (ora 15). Şi acestea sunt semne ale unor evenimente
din istoria mântuirii lumii. Explicaţiile le găsim într-o carte numită "Tradiţia apostolică", scrisă în jurul
anului 215 de către, sfântul Ipolit Romanul: "La ora a treia (9) dacă eşti în casă, roagă-te şi laudă pe
Dumnezeu; dacă eşti în altă parte, roagă-te lui Dumnezeu în inima ta. Căci la această oră, Cristos a
fost bătut în cuie pe cruce. Pentru aceasta în Vechiul (Testament) legea poruncea ca să se ofere
întotdeauna la această oră, pâinea punerii înainte ca simbol al Trupului şi Sângelui lui Cristos, şi să se
jertfească un miel nepătat, simbol al Mielului desăvârşit. De fapt Cristos este păstorul, dar şi pâinea
care coboară din cer.

De asemenea roagă-te la ceasul al şaselea (12), deoarece când Cristos se afla bătut în cuie pe
lemnul crucii, ziua a dispărut şi s-a făcut un mare întuneric. De aceea, la ora aceasta să se facă o
rugăciune puternică, imitând glasul celui care s-a rugat şi a acoperit cu întuneric întreaga natură din
cauza evreilor necredincioşi.

La ora a noua (15) să se facă rugăciuni şi laude îndelungate lui Dumnezeu, imitând felul în care
sufletele celor drepţi îl laudă pe Dumnezeu care este adevăr şi-a amintit de sfinţii săi trimiţând
Cuvântul său spre a ilumina (Cristos a coborât la cei din limb la această oră). La această oră Cristos a
fost lovit în coastă şi a lăsat să curgă sânge şi apă şi a luminat restul zilei până seara".

De asemenea, creştinii din primele veacuri se sculau în toiul nopţii pentru rugăciune. Sunt ceasuri
escatologice de rugăciune, semne ale venirii a doua a lui Cristos. Ceasuri de veghere şi aşteptare în
rugăciune conform îndemnurilor lui Cristos: "Să fie mijlocul vostru încins şi făcliile aprinse. Şi să fiţi ca
nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschideţi îndată când
va veni şi va bate la uşă. Ferice de servitorii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui"
(Lc 12,35-37). Creştinii petreceau toată noaptea dinspre sâmbătă spre duminică şi sărbătorile mai
importante în veghere şi rugăciune. În zilele noastre a mai rămas doar vegherea din noaptea Paştelui.
Dar, în anumite mănăstiri călugării continuă să se scoale în toiul nopţii pentru rugăciune. Clopotele
bisericilor care sună de trei ori pe zi marchează trei din momentele amintite mai sus. După ce creştinii
au încetat să mai spună rugăciunile breviarului, lăsându-le pe seama clerului, au început să se roage
la trasul clopotului rugăciunea Îngerul Domnului.

II. LOCURI SFINTE

Creştinismul, spre deosebire de celelalte religii, nu are nici un loc sfânt exclusiv în afara căruia creştinii
să nu se poată ruga sau să nu poată săvârşi sfintele slujbe. Natura întreagă este a lui Dumnezeu.
Sfântul Ştefan, primul martir, spunea într-o discuţie cu evreii: "Cel Prea Înalt nu locuieşte în lăcaşuri
făcute de mâini omeneşti, cum zice profetul: cerul este scaunul meu de domnie şi pământul este
aşternutul picioarelor mele. Ce fel de casă îmi veţi zidi voi mie?" (Fap 7,48-49). Pentru creştinii de la
început, adevărata locuinţă a lui Dumnezeu, adevăratul templu nu era nici cel de la Ierusalim, nici
templele păgâne, ci Fiul lui Dumnezeu făcut om. Cristos a spus: "Eu voi dărâma templul acesta făcut
de mâini omeneşti şi-n trei zile voi ridica un altul care nu va fi făcut de mâini omeneşti" (Mc 14,58).
"Dar El vorbea despre templul trupului său" (In 2,20). Cristos fusese nu numai templul, dar în acelaşi
timp şi preot şi victimă şi altar. Cum însă creştinii sunt membrele trupului al cărui cap este Cristos,
devin ei înşişi temple ale lui Dumnezeu, preoţi, altare şi jertfe vii. Sfântul Petru descria primilor creştini:
"Şi voi ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi
jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1Pt 2,5). Iar sfântul Pavel le scria
Romanilor: "Vă îndemn aşadar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca
o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: acesta va fi din partea voastră un cult duhovnicesc" (Rom
12,1).

Faptul că şi creştini nu-şi construiau temple îi făceau pe păgânii timpului să-i acuze de ateism. Ceea
ce însă nu însemnă că primii creştini nu se întruneau în anumite locuri pentru a săvârşi slujbele lor
religioase.

1. Biserica

În mod cu totul excepţional în limba română cuvântul biserică provine de la cuvântul basilica. În
schimb, aproape toate limbile pământului au preluat, în diferite forme, cuvântul latin ecclesia care la
rândul său provine din cuvântul grecesc ekkaleo ce înseamnă a convoca, a chema. Aşadar biserica
înseamnă în primul rând acel grup de oameni adunat din diferite părţi la chemarea lui Cristos. Cu
acest înţeles îl foloseşte Cristos când spune: "Şi pe această piatră voi zidi Biserica mea". Ulterior a
primit numele de biserică şi clădirea materială, vizibilă, în care creştinii se adunau pentru rugăciune şi
slujbele religioase. Aceste clădiri materiale numite biserici au devenit semnul, simbolul Bisericii
spirituale care este comuniunea creştinilor. Pentru Cina cea de Taină, adică pentru celebrarea primei
liturghii, Isus a voit să aibă la dispoziţie o odaie mare cu covoare pe jos (Mt 14,1) şi împodobită (Lc
22,12). Sfântul Pavel a celebrat la Troa într-o odaie la etajul în care se găseau multe lumini (Fap
20,8). Aşadar la început şi în continuare în timpul prigoanelor, creştinii se adunau pentru slujbele
religiose în casa unuia sau altuia dintre ei. Adunările creştinilor se ţineau în sala de la etaj rezervată şi
astăzi marilor sărbători ale familiei. O asemenea casă se numea domus ecclesiae: casa adunării, sau
domus dominica = casa Domnului, sau simplu ecclesia = Biserică. În limba greacă: oikia kyriake sau
prescurtat kyriakon (= în limba latină dominicum). Termenul s-a aplicat la popoarele germanice Kirche,
Church etc., şi la cele slave, în timp ce cuvântul ecclesiae a fost adoptat în limbile romanice.

În secolul al doilea, când numărul credincioşilor a crescut, aceste case donate de anumite familii, erau
folosite în întregime sau cel puţin câteva camere exclusiv pentru cult. Ele purtau numele donatorilor.
Mai târziu, când bisericile au primit nune de sfinţi, donatorii au intrat şi ei în calendarul sfinţilor. Ultima
reformă liturgică i-a scos din calendar. Una din casele creştine transformată în biserică s-a descoperit
la Dura Europos (Siria). Datează din anul 232 sau 233. În odaia cea mare se presupune că se celebra
sfânta Liturghie. Una din camere a fost transformată în baptister. Aici se găseşte un vas baptismal în
formă de sarcofag cu un baldachin aşezat pe două coloane. Pe pereţi se pot vedea pictate imagini
biblice din Vechiul şi din Noul Testament.

După ce împăratul Constantin cel Mare a dat libertate creştinilor, aceştia au putut să-şi construiască
biserici numeroase, grandioase, frumos împodobite. Ca model pentru noile biserici a fost luată bazilica
romană, adică acele clădiri construite în epoca imperială, de obicei în apropierea forului, şi care
serveau drept tribunale sau localuri pentru afaceri. Creştinii au evitat să ia drept model pentru
lăcaşurile de cult templul păgân, întrucât templul păgân era de obicei mic: în ele se găseau statui ale
zeului şi preoţii, poporul stând afară. Biserica în schimb trebuia să adăpostească tot poporul. Tot după
pacea lui Constantin baptisterul a fost separat de biserică. Biserica era rezervată celebrării Liturghiei,
iar baptisterul pregătirii catecumenilor şi celebrării Botezului. De asemenea, după pacea lui Constantin
creştinii au început să se adune în mausoleele sau capelele de pe mormintele martirilor numite
martyrion sau memoria pentru a se ruga sau a celebra Euharistia.

Călugării, care trăiau izolaţi de lume, aveau propriul lăcaş de cult numit oratoriu; era rezervat lor numai
pentru rugăciune, după cum indică şi numele (oratoriu vine de la cuvântul orare = a se ruga). Pentru
Liturghia de duminică monahii veneau la biserica parohială. Asemenea oratorii existau şi în casele
unor creştini mai înstăriţi. Este echivalent cu capela. Fiindcă în oratoriul sfântului Filip Neri era foarte
mult cultivată muzica, cuvântul oratoriu indică şi un gen muzical.

Merită să fie menţionate şi alte denumiri pe care uneori le poartă lăcaşurile de cult. Acestea sunt:

Templu (lat. templum ). Termenul vine de la grecescul temnein = a tăia, a separa şi iniţial desemna o
bucată de pământ separat de restul terenului pentru a fi dedicat, ca pădure sacră sau ca edificiu, unei
divinităţi. Creştinii de la început au folosit acest termen atribuindu-l numai lui Cristos şi comunităţii
creştine. Dar mai târziu cuvântul a fost folosit în textele liturgice ale sfinţirii sau ale aniversării sfinţirii
unei biserici.

Dom. Cuvântul derivă de la domus episcopalis (casa episcopului). Iniţial se referea la capela din casa
episcopului. La începutul Evului Mediu, în unele părţi cuvântul s-a aplicat şi la biserica episcopului,
fiind echivalat cu "catedrală". Unele biserici au primit acest titlu onorific fără a fi reşedinţă episcopală.

Colegiată. E biserica unui colegiu de canonici, alţii decât cei episcopali. În ţările germanice se mai
spune şi Münster ( = lat. monasterium). Uneori asemenea biserici devenind reşedinţa episcopală,
colegiată sau Münster este echivalent cu catedrală.

Criptă. Numele deriva de la camera mortuară unde era înmormântat un martir, numit şi martyrium sau
confessio sau memoria. Ulterior, acesta s-a transformat în biserică. Deasupra criptei s-a construit
prezbiteriul iar pardoseala bisericii s-a înălţat la acelaşi nivel. Între navată şi criptă s-a creat un spaţiu
cu trepte încât să se poată coborî în criptă. Edificiul subteran amenajat sub biserică pentru celebrările
liturgice se numeşte criptă chiar dacă acolo nu se găsesc morminte ale martirilor sau ale altor sfinţi.

Capelă. Cuvântul e diminutivul cuvântului latin cappa = mantie. E vorba de mantia pe care o îmbrăcau
cei care spuneau oficiul în cor. Regii franci indicau cu acest cuvânt locul în care se păstra legendara
mantie a sfântului Martin, episcop de Tours, la curtea regală din Paris (Sainte Chapelle). Apoi capele
s-au numit lăcaşurile de cult de la palatele şi castelele seniorilor. Preoţii care le deserveau se numeau
capelani, iar corurile care cântau în ele se numeau şi ele capele. Tot în Evul Mediu au început să se
construiască, în bisericile mai mari, capele destinate oficierii botezului, spovezilor, adunărilor liturgice
destinate unor grupuri mai restrânse. Astăzi, în general, prin cuvântul capelă se înţelege acel lăcaş de
cult care nu are statutul juridic de parohie. Asemenea capele se găsesc la locurile de pelerinaj, în
seminarii, spitale, închisori, cimitire.

Bazilică. Dacă în limba română, aşa cum am amintit, cuvântul biserică vine de la basilică şi nu de la
ecclesia, cuvântul bazilică este atribuit unor biserici care, datorită importanţei şi valorii lor, se bucură
de prerogative speciale. Ele sunt de două categorii: majore şi minore. Din prima categoria fac parte
patru bazilici din Roma: S. Giovanni din Lateran, S. Pietro din Vatican, S. Maria Maggiore, S. Paolo
Fuori le Mura. Din a doua categorie fac parte un număr mai mare de biserici, fie din Roma, fie din
afara ei.

Catedrală. Biserica în care slujeşte episcopul se numeşte catedrală, întrucât în ea se află catedra,
adică scaunul episcopal. Din cele mai vechi timpuri, înainte de a fi folosite ca lăcaşuri de cult, bisericile
sunt binecuvântate sau sfinţite printr-o ceremonie specială.

Orice biserică poate fi numită casa Domnului întrucât Cristos este prezent în toate acţiunile liturgice; el
a promis că atunci când doi sau mai mulţi se adună în numele lui este prezent şi el în mijlocul lor. Se
poate spune astfel că nu biserica îi sfinţeşte pe oameni ci oamenii sfinţesc biserica.

Slujbele sfinte, inclusiv sfânta Liturghie, pot fi săvârşite nu numai în biserică, dar şi în aer liber,
întrucât, aşa cum am amintit, întregul univers este casa lui Dumnezeu. De asemenea ele se pot
săvârşi şi în case particulare, pentru sfânta Liturghie cerându-se aprobarea episcopului. Respectul
faţă de sfânta Liturghie cere ca ea să nu se ţină niciodată în camera de dormit.

2. Componentele bisericii

Biserica materială este un semn al Bisericii în înţelesul strict şi adevărat al cuvântului, adică semn şi
imagine a Bisericii ca trup mistic al lui Cristos. Dar după cum în Biserică, după învăţătura sfântului
Pavel, sunt funcţii şi roluri diferite, la fel şi edificiul bisericii trebuie să reflecte această diversitate de
funcţii şi roluri. De aceea, noua reformă liturgică stabileşte cu privire la modul de construire a
bisericilor: "E necesar ca aspectul general al lăcaşului sfânt să fie de aşa natură încât să reflecte
cumva adunarea întrunită, să permită participarea ordonată şi organică a tuturora şi să favorizeze
desfăşurarea normală a funcţiilor fiecăruia" (IGMR 257). Ideea nu este nouă. Creştinii, în momentul în
care au avut libertatea de a construi biserici, au ales ca model bazilica civilă romană, tocmai fiindcă
această construcţie era aptă să reflecte şi să simbolizeze cel mai bine biserica vie adunată pentru
celebrare şi diferitele funcţii şi servicii în Biserică.

Sfântul Paulin, descriind interpretarea spirituală a diferitelor părţi ale bazilicii din Nola, ne face
cunoscut un text care se găsea scris pe un zid al acestei bazilici menit să amintească tuturor
creştinilor semnificaţia bisericii: "Să-l rugăm, aşadar pe Domnul, ca în timp ce noi în interior, îi
construim o locuinţă care se vede, el să construiască înăuntrul nostru acea locuinţă care nu se vede"
(Ef 32).

Pentru a studia diferitele părţi care formează biserica trebuie să pornim deci de la studierea bazilicii
romane ale cărei structuri biserica creştină le-a moştenit.

Atriul. Dintre bisericile mai recente puţine mai au această parte exterioară numită atrium pe care-l
avea orice bazilică civilă romană; în schimb îl aveau toate bisericile de la început. Era o curte
dreptunghiulară neacoperită, de obicei, înconjurată de porticuri. Adesea delimita o grădină (paradisus)
bine îngrijită. Era un loc de popas ce invita la reculegere, înainte de a intra în casa Domnului. În mijloc
se afla o fântână (cantharus) la care creştinii îşi spălau mâinile înainte de a participa la Euharistie;
simbol al dorinţei de purificare.

Nartexul sau vestibulul. Partea atriului dinspre intrarea în bazilică se numea nartex. Aici era locul
unde stăteau catecumenii şi păcătoşii care făceau pocăinţă publică, după ce erau invitaţi, la sfârşitul
liturghiei cuvântului, să părăsească adunarea.

Intrarea. Intrarea în biserică se face de obicei prin trei portalii corespunzătoare celor trei navate. Ele
au o semnificaţie spirituală: simbolizează, după cum explică sfântul Paulin de Nola, cele trei
sacramente ale iniţierii; Botezul, Mirul şi Euharistia prin care se intră în împărăţia lui Dumnezeu.

Navatele. Corpul bazilicii preluat de biserica creştină e împărţit prin coloane în trei spaţii sau navate,
uneori chiar cinci. În navata centrală, cea mai mare, iau loc creştinii care participă la Liturghie. În unele
părţi se menţine şi astăzi disciplina veche: bărbaţii ocupă jumătate din navată, femeile cealaltă
jumătate. Aşa era şi la sinagogă. Motivul era simplu. Sfântul Augustin scrie că o pietate sănătoasă
cere separarea persoanelor de sex diferit în biserică. Tradiţia apostolică a sfântului Ipolit de asemenea
consideră necesară o asemenea separaţie pentru ca sărutul păcii să-şi păstreze caracterul de rit
liturgic. Sfântul Grigore Nisenul, către 38l-382, mai aduce un motiv de ordin practic: despărţind
mulţimea în două, bărbaţi şi femei, reuşeşte să formeze două coruri care se roagă foarte bine
alternativ. Normele liturgice actuale nu mai prevăd nimic în această privinţă.

Transeptul. Transeptul este navata transversală situată între navatele centrale şi prezbiteriu. Această
navată transversală împreună cu cea longitudinală îi dă bisericii forma de cruce. Când navata
longitudinală este mai mare decât cea transversală, avem crucea latină. Când navatele sunt egale,
avem crucea greacă. În această formă a Bisericii creştinii pot vedea imaginea lui Cristos răstignit.
Prezbiteriul reprezintă capul lui Cristos; el este în acelaşi timp capul bisericii, avându-i pe credincioşi
drept membre. Privirile credincioşilor sunt orientate (adică îndreptate spre Orient) către acest cap
simbolic, care este partea principală a bisericii de unde provin harurile jertfei euharistice.

Transeptul nu există la bazilica romană şi nu se ştie exact ce motiv a avut el (navata transversală) la
origine. Se poate presupune că era locul rezervat călugărilor şi călugăriţelor care participau împreună
cu toată lumea la Liturghie: călugării în partea bărbaţilor, iar călugăritele în partea femeilor. Astfel ei
erau animatorii celor două coruri la celebrările liturgice. Cel puţin aşa rezultă din cuvintele scrise de
sfântul Nichita Remesianul în cartea "De lapsu virginis consacratae": "Nu ar fi trebuit să-ţi aminteşti de
acel loc separat unde stăteai în biserică şi unde călugăriţele şi matroanele nobile mai sfinte şi mai
demne decât tine se îmbulzeau să intre pentru a-ţi cere sărutul păcii?"

Aşadar transeptul era locul rezervat celor care formau "schola cantorum" având rolul de a anima
cântul în biserică: călugări şi călugăriţe, sau alte grupuri de creştini în lipsa acestora. Mai târziu, în
secolul al XVI-lea, s-a construit aşa numitul cor (cafas) sus, la intrarea în biserică, iar schola cantorum
s-a îndepărtat de altar, creându-se o punte aeriană peste capetele credincioşilor prin dialogul cântat
cu preotul de la cealaltă extremitate a bisericii. Acest inconvenient vrea să-l înlăture actuală legislaţie
liturgică, stabilind următoarele: "Schola cantorum, ţinându-se cont de structura fiecărei biserici, să fie
plasată în aşa fel încât să pună clar în evidenţă natura sa: şi anume că ea face parte din adunarea
credincioşilor şi că împlineşte un serviciu special; să fie înlesnită împlinirea serviciului liturgic şi să fie
uşurată pentru fiecare din membrii ei participarea la Liturghie, adică participarea sacramentală"
(Principiile şi normele Liturghierului Roman, 274).

Prezbiteriul sau absida. La extremitatea opusă a intrării se află prezbiteriul. De fapt, prezbiteriul e
absida semicirculară a bazilicii romane în care se află catedra sau scaunul celui care prezida o
adunare sau un proces şi banca de piatră semicirculară pe lângă perete pentru cei care îl asistau. În
biserica creştină acest spaţiu puţin înălţat faţă de restul bisericii a fost rezervat totdeauna clerului şi
celor care slujesc la sfânta Liturghie. În fundul absidei se află catedra sau scaunul rezervat
episcopului. Banca circulară era rezervată preoţilor. La extremitatea exterioară a absidei se află
altarul. În faţa altarului un spaţiu care înainta spre transept era rezervat diaconilor şi altor deservenţi
care stăteau totdeauna în picioare. Prezbiteriul era înconjurat de un grilaj care se va transforma mai
târziu în banca de împărtăşanie în Occident şi în iconostas în Orient. Dispoziţiile liturgice în vigoare
prevăd ca prezbiteriul să se deosebească de navata bisericii fie prin faptul că e mai ridicat, fie prin
structuri şi ornamentaţii speciale. El rămâne în continuare rezervat clerului şi celor care îndeplinesc un
serviciu liturgic. Femeilor li se pot încredinţa servicii care sunt în afara prezbiteriului: serviciul de
comentator, cel de strângere a colectei, de primire a credincioşilor şi menţinere a ordinii în biserică.

Chiar de la început bisericile au fost construite în general cu prezbiteriul spre răsărit. Motivul îl găsim
în evanghelia sfântului Matei (24,27): "După cum fulgerul iese de la răsărit şi se vede până la apus,
aşa va fi şi venirea Fiului Omului". De aceea în absidă este pictată crucea glorioasă şi victorioasă care
va apărea pe cer la sfârşitul lumii, sau Cristos Pantocrator aşteptat să apară pe norii cerului.

Altarul. În prezbiteriu se află altarul. Acesta este obiectul cel mai sfânt şi vrednic de cinste dintre toate
lucrurile care se găsesc în biserică. Spre el trebuie să se îndrepte în mod spontan privirile tuturor
credincioşilor care se găsesc în biserică. Altarul este în primul rând masa Domnului (trapeza), adică
masa ospăţului sau a cinei la care preotul, reprezentantul lui Cristos, săvârşeşte ceea ce însuşi
Domnul a săvârşit la cina cea de taină dând poruncă ucenicilor săi să săvârşească în amintirea sa
ceea ce el a săvârşit. Creştinii sunt invitaţi să se hrănească cu Trupul şi Sângele Domnului de pe
masa ospăţului euharistic. În acelaşi timp altarul este locul unde se săvârşeşte jertfa lui Cristos de pe
cruce, care a dus la desăvârşire toate jertfele Vechiului Testament. La început, altarul era o masă
obişnuită de lemn pe care creştinii o foloseau în casele lor. Dar foarte curând, pentru celebrarea
euharistiei se va folosi o masă specială pentru aceasta, devenind astfel obiect liturgic. Sfântul Paul o
numeşte trapeza kyriu = masa Domnului (1Cor 10,21). Dacă până la pacea lui Constantin toate
altarele erau făcute din lemn, de acum încolo începe să fie folosită piatra tot mai mult în construirea
altarelor. Altarul de piatră se potrivea mai bine cu noile bazilici care se construiau acum. În plus, multe
altare păgâne erau transformate acum în altare creştine. Altarul este simbolul lui Cristos preot, victimă
şi altar. Piatra îl simbolizează mai bine pe Cristos. Moise a făcut să izvorască apă din stâncă, iar
această "stâncă era Cristos", scrie sfântul Pavel. De asemenea altarul de piatră îl simbolizează mai
bine pe Cristos numit adesea în Sfânta Scriptură piatra de temelie sau piatra din capul unghiului. Tot
cu începere din secolul al IV-lea bisericile au început să fie construite pe mormintele martirilor.
Moaştele lor se aflau sub altar sau lângă altar. În felul acesta se scotea în evidenţă legătura dintre
jertfa lui Cristos şi jertfa martirilor sau, mai exact, se scotea în evidentă unica jertfă a lui Cristos care
continuă să se sacrifice în mădularele sale care sunt martirii.

Iniţial era un singur altar în biserică. Motivul pentru care era un singur altar îl găsim, de pildă, la sfântul
Ciprian. Trebuie să fie un singur altar pentru că: "Dumnezeu este unul, Cristos este unul, Biserica ...
întemeiată de glasul Domnului pe piatră este una" (Ep 40,5).

În Occident, obiceiul de a se construi mai multe altare în aceeaşi biserică s-a introdus pe vremea
papei Simmacus (+ 514). Acest lucru a fost determinat de creşterea numărului preoţilor, de înmulţirea
liturghiilor pentru morţi şi de răspândirea cultului sfinţilor. Cu cât sfinţii deveneau mai numeroşi, cu atât
numărul altarelor sfinţilor era mai mare. Întotdeauna a existat aşa-numitul altar mare, care avea un loc
şi o importantă deosebită faţă de celelalte altare, numite altare mici. În prezent se recomandă ca
altarele mici să fie cât mai puţine, iar în bisericile noi să fie aşezate în capele oarecum separate de
navata bisericii.

La început altarul era aşezat la intrarea în prezbiteriu. având deasupra un baldachin sprijinit pe patru
coloane numite ciborium. Episcopul sau preotul celebra cu faţa spre apus, deci cu faţa spre popor. Mai
întâi în Orient, apoi în sec. V-VII în Occident, s-a introdus obiceiul ca şi celebrantul să oficieze cu faţa
spre Răsărit, întorcându-se cu spatele spre popor. Ulterior altarul s-a lipit de peretele prezbiteriului,
îndepărtându-se de popor. Ultima reformă liturgică prevede ca altarul mare să fie construit distanţat de
perete pentru ca să poată fi înconjurat cu uşurinţă şi să se poată celebra cu faţa spre popor. Nu este
greşit însă dacă a doua parte a liturghiei e celebrată cu spatele la popor. Altarul poate să fie fix sau
mobil. Altarul fix, spre deosebire de cel mobil, este construit astfel încât nu poate fi mişcat din loc.
Masa altarului fix trebuie să fie de piatră naturală, picioarele pot fi şi din alte materiale solide. Altarul
mobil poate fi făcut din orice material solid şi demn de a fi folosit în biserică. Nu este nevoie de
introdus în el o piatră consacrată.

Altarul, fie fix, fie mobil, poate fi consacrat sau numai binecuvântat. În mod normal, altarul mare
trebuie să fie fix şi consacrat.

Demnitatea altarului constă în faptul că el este masa Domnului. Prin urmare, dacă din cele mai vechi
timpuri se ridică altare pe mormintele martirilor, nu sunt trupurile martirilor care aduc cinstea altarului,
ci mai degrabă este altarul care aduce cinste mormintelor martirilor. Tocmai pentru a cinsti trupurile
martirilor şi ale altor sfinţi şi pentru a scoate în evidenţă faptul că jertfa membrelor Trupului lui Cristos
îşi are izvorul şi semnificaţia în jertfa lui Cristos, capul acestui trup, se cuvine ca altarul să fie ridicat pe
mormintele martirilor sau să fie aşezate relicve ale lor sub altar, astfel încât "aceste victime victorioase
să se afle în locul în care Cristos se oferă ca victimă. El totuşi stă pe altar, deoarece a suferit pentru
toţi; aceştia, întrucât au fost răscumpăraţi prin patima sa vor fi aşezaţi sub altar" (Sfântul Ambroziu).
Aşezarea martirilor sub altar corespunde vedeniei apostolului Ioan din Apocalips: "Am văzut sub altar
sufletele celor care au fost jertfiţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia dată pentru el" (Ap
6,9).

Chiar dacă un altar se ridică în cinstea unui sfânt, trebuie precizat că din natura sa altarul este închinat
numai lui Dumnezeu; întrucât numai lui Dumnezeu îi este oferită jertfa euharistică. E ceea ce învaţă
sfântul Augustin: "Noi dedicăm altare nu martirilor, ci Dumnezeului martirilor, chiar dacă o facem în
amintirea martirilor". Pentru acest motiv pe masa altarului nu trebuiesc aşezate nici statui, nici icoane,
nici relicve ale sfinţilor pentru a fi onorate de credincioşi.

Dacă se consideră oportun, se poate menţine tradiţia liturgică romană de a aşeza relicve ale martirilor
sau ale altor sfinţi sub altare, cu următoarele precizări:
- relicvele să aibă atari dimensiuni încât să apară că este vorba de părţi ale trupului omenesc. Prin
urmare să se evite expunerea unor fragmente minuscule din corpul unuia sau al mai multor sfinţi.
- să se acorde grijă deosebită autenticităţii relicvelor. Să se lase mai degrabă altarul fără relicve decât
să se folosească relicve de provenienţă nesigură.
- relicvele nu trebuiesc aşezate nici pe altar, nici introduse sub masa altarului, ci aşezate sub altar într-
o casetă adaptată la forma şi dimensiunea altarului.

Fiind altarul simbolul lui Cristos şi locul unde se săvârşeşte jertfa de pe Calvar, Biserica îl înconjoară
cu tot respectul. Astfel, în semn de respect, preotul se înclină profund în faţa lui, îl sărută când începe
şi se termină Liturghia şi îl tămâiază. Tot în semn de respect trebuie evitat să se aşeze pe el alte
lucruri în afară de cele necesare pentru Liturghie. După cum am amintit, în trecut era construit un
baldachin, numit ciborium, deasupra altarului, simbolul lui Cristos. Era o recunoaşte a regalităţii lui
Cristos întrucât asemenea baldachine se găseau deasupra tronurilor regale: erau semnul regalităţii.

De asemenea, anumite obiecte de pe altar sau din preajma altarului sunt menite să scoată în evidenţă
demnitatea altarului. Astfel avem:

Faţa de altar. Că masa altarului a fost chiar de la început învelită nu încape îndoială întrucât şi
romanii aveau obiceiul să-şi acopere mesele. Cea mai veche mărturie cu privire la faţa de altar o
găsim într-o carte apocrifă de la sfârşitul secolului al II-lea numită "Acta Thomae". Era folosită la
început o singură faţă de altar care era întinsă la începutul Liturghiei euharistice şi luată jos când se
termina Liturghia. Această tradiţie a mai rămas astăzi doar în Joia şi Vinerea Sfântă. Era confecţionată
din pânză albă de in. Deoarece din in era pânza sau giulgiul în care fusese înfăşurat trupul lui Isus,
era normal ca şi pânza care acoperea altarul, simbolul lui Cristos, şi pe care este aşezat trupul
euharistic al lui Cristos să fie din in. Pentru acest motiv se numea corporal sau giulgiu (sindon). De
prin secolul al VIII-lea au început să se folosească mai multe feţe de altar: două sau patru. Era o
măsură de prevedere: în caz că este răsturnat potirul, Sângele Domnului să fie absorbit şi să nu se
verse în afara altarului. Încă din secolul al VI-lea s-a introdus obiceiul ca altarul să fie acoperit cu o
scoarţă de mătase sau din alt material preţios, brodat sau înflorat.

În prezent normele liturgice prescriu să se folosească măcar o faţă de altar atunci când se celebrează
sfânta Liturghie, se distribuie sfânta Împărtăşanie sau este sfântul Sacrament pentru adoraţie.

Crucea. Pentru a scoate în evidenţă faptul că la sfânta Liturghie este celebrată jertfa lui Cristos de pe
cruce, este prevăzut ca pe altar sau în apropierea altarului să se afle în timpul Liturghiei o cruce astfel
aşezată încât să fie cu uşurinţă văzută de adunarea credincioşilor. Poate să fie şi crucea purtată în
procesiune la sfânta Liturghie. Obiceiul de a aşeza o cruce pe altar între două lumânări s-a generalizat
în secolul al XIII-lea.

Lumânările. Prezenţa lumânărilor aprinse pe masă este şi astăzi un semn de cinste acordată celor
invitaţi la un ospăţ sau marchează o sărbătoare de familie. Nu se ştie când şi cum s-a introdus
folosirea lumânărilor la sfânta Liturghie. Se presupune că s-a început cu preluarea unui element din
ceremonialul roman: unii înalţi magistraţi intrau în sala de audienţe însoţiţi de făclii aprinse şi de, un
funcţionar care purta cartea legii. Cartea era aşezată pe o masă în faţa magistratului, iar făcliile
aprinse erau aşezate de o parte şi de alta. La fel se petreceau lucrurile în ceremonialul papal în Evul
Mediu timpuriu. Şapte acoliţi purtau în faţa papei făclii până la altar. În timpul Liturghiei trei erau
aşezate de o parte, patru de cealaltă parte a altarului. În secolul al XI-lea lumânările încep să fie
aşezate pe altar.

Conform normelor liturgice, la sfânta Liturghie trebuie aprinse pe altar sau lângă altar două, patru sau
şase lumânări. Dacă celebrează episcopul diecezei se vor aprinde şapte lumânări. De asemenea
trebuie aprinse lumânări când se distribuie sfânta împărtăşanie în biserică sau în alt loc. Când este
expus sfântul Sacrament pentru adoraţie cu monstranta, se aprind patru sau şase lumânări, iar când
este expus cu pixida se aprind cel puţin două lumânări.

Lumânările aprinse la altar au un simbolism deosebit de frumos. Consumându-se pentru a produce

flacără, amintesc de jertfa lui Cristos care se consumă pe altar, la care creştinii trebuie să alăture jertfa
propriei lor vieţi. "Lumânarea trimite cu gândul la flacăra pentru care este destinată. Aceasta nu este o
ofrandă care se păstrează intactă, dar este o ofrandă destinată să se consume pentru a dărui lumină
în jurul ei. Jertfa de sine, lumină pentru altul iată ce vrea să simbolizeze lumânarea." (Paul VI, 2
februarie l967).

Aşezarea unei lumânări sau a două lumânări pe altar nu este recomandată. E mai recomandat să se
realizeze o barieră de lumină care să atragă atenţia fără a deranja, sugerând un zid discret de lumină
care să scoată în evidenţă locul unde se săvârşeşte acţiunea sacră, separându-l de restul bisericii.

Florile. Prezenţa florilor la altar sau în apropierea altarului în semn de veneraţie este atestată din cele
mai vechi timpuri ale Bisericii. "Traditio Apostolica" recomandă să se ofere la altar trandafiri şi crini şi
nu alt fel de flori. Cum mormintele martirilor erau cinstite prin punerea de flori şi stropirea cu parfum de
flori, era normal ca florile să fie aşezate pe altarele construite deasupra mormintelor. Sfântul Augustin
descrie o scenă în care spune că un creştin, după ce s-a rugat la altarul sfântului Ştefan, a luat câteva
flori de la altarul sfântului şi apoi a plecat.

Amvonul şi pupitrul. Liturghia are două părţi: liturgia Cuvântului lui Dumnezeu şi liturgia euharistică.
La fiecare dintre ele se oferă credincioşilor o hrană sufletească. E normal, prin urmare, ca fiecare să
aibă la dispoziţie o masă. Dacă pentru euharistie masa este altarul, pentru Cuvântul lui Dumnezeu
masa este locul de unde se vesteşte sfânta Scriptură.

Iniţial locul de unde se proclama şi se explica Evanghelia era catedra episcopului sau, pentru celelalte
lecturi, scaunele preoţilor şi ale celorlalţi clerici. Când mai târziu bisericile s-au mărit, din motive de
acustică, s-a simţit nevoia ca lecturile biblice să se facă dintr-un loc mai aproape de popor. Astfel au
început să se facă la balustrada presbiteriului care a fost deplasată spre navata centrală, depăşind
uneori linia transeptului. La această balustradă s-a ridicat o estradă la care se ajungea pe nişte trepte.
Această estradă se numea amvon (de la cuvântul grecesc anabanein = a urca). Adesea se construiau
două amvoane; cel din dreapta destinat Evangheliei, cel din stânga celorlalte lecturi biblice şi
psalmului responsorial sau gradualului. În Orient s-a preferat amvonul de formă rotundă, în Occident
de formă dreptunghiulară. Spaţiul dintre cele două amvoane era rezervat corului - schola cantorum.
Cartea sfântă era aşezată de obicei pe aripile întinse ale unui vultur: imaginea era inspirată din
Apocalipsă.

În Evul Mediu, odată cu apariţia catedralelor uriaşe, s-au construit amvoane mobile numite pupitre,
care erau împinse către mijlocul bisericii. Din sec. al XIV-lea acestea au fost fixate pe o coloană sau
pe un zid al navatei şi prevăzute cu un baldachin având importante efecte acustice. În cele din urmă
pupitrele s-au generalizat. După Conciliul II din Vatican se încearcă o recuperare a amvonului.

În amenajarea amvonului (pot fi şi două) lucrul cel mai important de care trebuie ţinut cont este ca cel
care citeşte să fie văzut şi auzit cu uşurinţă de către credincioşi. Trebuie să fie fix nu mobil, frumos,
curat, demn de Cuvântul lui Dumnezeu şi, prin construcţia sa, să apară legătura lui cu masa
euharistică, adică cu altarul. El trebuie să fie suficient de spaţios pentru ca atunci când este cazul, să
încapă mai mulţi lectori. De la amvon sau de la pupitru se citesc lecturi biblice, psalmi responsoriali şi
preconiul pascal, se ţine omilia şi rugăciunea credincioşilor; dar nu urcă pe el cântăreţul, comentatorul,
nici nu se fac de pe el anunţuri. Refolosirea amvonului nu exclude folosirea pupitrului dacă el este
funcţional. De cele mai multe ori acesta este abandonat pentru faptul că este situat sus, peste
capetele oamenilor, lăsând impresia că cel care citeşte priveşte lumea de sus. În realitate, prin poziţia
înaltă nu este onorat un lector ci Cuvântul lui Dumnezeu care vine de sus, de la Părintele luminilor.
Vălul de culoarea zilei care acoperă pupitrul amvonului arată că acesta este un obiect liturgic. Nu se
recomandă câtuşi de puţin să se citească lecturile de la amvon şi apoi să se ţină omilia de la pupitru.

Scaunul celebrantului şi Catedra episcopului. Împreună cu altarul, în presbiteriu s-a aflat

întotdeauna scaunul de la care celebrantul prezidează adunarea liturgică. Poziţia normală este cu faţa
spre popor şi cât mai aproape de popor. Normele liturgice stabilesc ca scaunul celebrantului să nu
aibă aspect de tron.

Scaunul de la care prezidează episcopul se numeşte catedră (cathedra) deoarece, în mod obişnuit,
episcopul învăţa poporul de la acest scaun şi nu de la amvon. Din cele mai vechi timpuri, scaunul
episcopului avea o notă de distincţie, era tapiţat cu stofe alese şi prevăzut cu pernuţe, după uzanţele
timpului. Avea o poziţie mai înaltă spre a scoate în evidenţă funcţia deosebită a episcopului, astfel
încât, notează sfântul Augustin, episcopul putea să-i vadă şi să-i supravegheze pe toţi cei prezenţi în
catedrală. Era normal de vreme ce episcop în traducere înseamnă tocmai supraveghetor. Importanţa
scaunului episcopal, care după normele în vigoare nu trebuie să mai aibă baldachin, a fost şi este
scoasă în evidenţă de un rit special, care are loc în cadrul ceremoniilor de instalare a unui nou
episcop, numit întronizare sau înscăunare.

Scaunele din biserică au şi rolul de a scoate în evidenţă caracterul ierarhic al Bisericii. Ca atare
scaunul episcopal catedra - scaunul preotului celebrant, scaunele slujitorilor, scaunele credincioşilor
trebuie să se diferenţieze între ele prin dimensiuni, poziţii, format. Poziţia mai înaltă pe care o ocupă
scaunul celebrantului nu poate fi motiv de mărire deşartă sau de umilire a celor prezenţi. Sfântul
Augustin scrie: "E necesar ca în adunarea creştinilor capii poporului să stea într-un loc mai înalt, să se
distingă prin însuşi scaunul lor şi funcţia lor să iasă suficient în evidenţă; nu e necesar însă să se
umfle în pene la scaunul lor" (Sermo 95,5).

Sacristia (în lat. secretarium). Este camera unde se păstrează veşmintele sfinte şi unde slujitorii sacri
se îmbracă pentru diferitele celebrări liturgice. În antichitate bisericile mai importante aveau două
sacristii; în una din ele, în general era păstrată sfânta Euharistie iar în cealaltă cărţile sfinte şi
veşmintele. În bazilicile romane, sacristia era de obicei în stânga atriumului, în afara bazilicii propriu-
zise, şi era atât de spaţioasă încât se puteau ţine în ea sinoade episcopale. Într-un colţ al sacristiei
sau chiar lângă altar se poate vedea o gaură în perete sau în podea, cu un canal ce duce spre un
bazin în pământ. E destinată lucrurilor sacre care nu se mai utilizează: apei sfinţite, apei de Botez, cea
de la spălarea mâinilor la Liturghie, cenuşii sfinţite, untdelemnului înmuiat în vată, etc.

Clopotele şi clopotniţa. Romanii, pentru a da diferite semnale, foloseau diferite instrumente

confecţionate din metal care, prin lovire, scoteau sunete. Probabil că le foloseau şi creştinii la slujbele
lor, deoarece un mare număr de asemenea instrumente au fost găsite în catacombe.

Clopotele au fost folosite începând cu sec. al V-lea mai întâi în mănăstiri pentru a-i chema pe călugări
la activităţile comune. În biserici au fost folosite pentru prima dată în Campania, Italia, de sfântul
Paulin de Nola. La Roma clopotele au fost introduse în sec. al VIII-lea. Chiar de la început s-a obişnuit
să se încrusteze pe ele motive ornamentale, figuri de sfinţi şi inscripţii sau rugăciuni, ca de pildă:
Protege prece pia quos convoco, Sancta Maria (Sfântă Marie, ocroteşte-i cu rugăciunea ta milostivă
pe cei pe care îi chem). Clopotele sunt folosite nu numai pentru a anunţa ora serviciilor religioase, dar
şi pentru a vesti un deces (în trecut se vestea astfel şi intrarea unui creştin în agonie pentru ca toată
comunitatea să se roage pentru el, şi chiar venirea unui copil pe lume), pentru îndepărtarea furtunii şi
grindinei sau, mai exact, a duhurilor rele care, potrivit credinţei medievale, provocau asemenea
fenomene, pentru a da o notă de bucurie în anumite împrejurări solemne din viaţa comunităţii creştine,
pentru a vesti postul sau o sărbătoare din ziua următoare.

Din sec. al XII-lea, când au început să fie ridicate speciile euharistice la prefacere spre a fi adorate, s-
a introdus şi folosirea clopotelor spre a atenţiona credincioşii la momentele mai importante ale
Liturghiei sau la trecerea preotului cu sfânta Euharistie purtată la bolnavi.

Toaca. Prin faptul că e folosită numai în Săptămâna Mare, a cărei Liturgie a păstrat neatinse multe din
trăsăturile ei, poate fi considerată drept instrumentul care a fost folosit înainte de introducerea
clopotului. Bătăile ei puteau fi percepute mult mai uşor în catacombe decât bătăile instrumentelor de
metal.

Clopotniţa este o construcţie înaltă în formă de turn destinată să facă auzit cât mai departe sunetul
clopotelor şi invitaţia Bisericii. E o creaţie pur creştină şi nu trece dincolo de secolul al VIII-lea.
Probabil că la început clopotele erau instalate în vechile turnuri de apărare care ulterior au luat numele
de clopotniţă. Iniţial se construia un singur turn. Ulterior două sau chiar trei. Cele mai înalte turnuri de
biserică din lume sunt: turnul catedralei din Ulm (160 m) şi cele două turnuri ale catedralei din Köln
(156 m şi respectiv 147 m). Pe vârful clopotniţei se află crucea iar deasupra crucii, din Evul Mediu, la
unele biserici s-a aşezat un cocoş din metal sau alt material, simbol al vegherii şi al curajului. Cu
cântecul său matinal, la ceasul învierii lui Cristos el vesteşte retragerea întunericului şi reîntoarcerea
luminii.

Clopotniţa şi clopotele au fost considerate întotdeauna lucruri sfinte. În temelia clopotniţei se puneau
moaşte de sfinţi, iar pentru clopote este prevăzută o binecuvântare specială.

Primul rit al binecuvântării clopotului îl găsim în sec. al VIII-lea în Sacramentarul gelzian, fiind probabil
de origine galicană. Era prevăzută ungerea cu sfânta crismă. Apoi, nu se ştie din ce motiv, s-a
introdus ungerea cu untdelemnul catecumenilor şi, în cele din urmă cu untdelemnul bolnavilor. Fiind
vorba de asemenea ungeri, imaginaţia populară a văzut în acest rit ceva asemănător cu ritul botezului,
fapt pentru care a introdus la binecuvântarea clopotelor anumite elemente preluate de la Botez:
spălarea clopotelor, prezenţa lumânărilor, a pânzei albe etc.

Sunetele clopotelor armonizate între ele, în special atunci când se adaugă şi sunetul orgii, pot oferi un
adevărat concert muzical.

Baptisterul. Dată fiind importanţa Botezului în viaţa Bisericii, este normală preocuparea creştinilor de
a amenaja un loc corespunzător pentru celebrarea acestui sacrament. Putem presupune că iniţial, în
afara cazului când catecumenii mergeau la anumite ape curgătoare, de pildă la Iordan (apa
curgătoare, sau apa vie, era simbolul vieţii supranaturale pe care Duhul Sfânt o acorda celui care
primea acest sacrament) pentru administrarea Botezului, care se făcea în mod normal prin
scufundare, se folosea sala de baie sau bazinul din mijlocul atriumului destinat să colecteze apa de
ploaie (impluvium). Dar din sec. al II-lea deja, documentele vorbesc despre un spaţiu sacru special
amenajat pentru administrarea acestui sacrament, numit baptister. E cunoscut baptisterul care exista
în "domus ecclesiae" de la Dura Europos.

Când au început să se construiască bazilicile, baptisterul nu a mai fost plasat în interiorul ci în

apropierea bazilicii, de obicei la intrarea acesteia. În el se făcea pregătirea catecumenilor şi era apoi
administrat Botezul. Întrucât episcopul era cel care făcea botezurile, exista un singur baptister pe
lângă fiecare catedrală. Forma baptisteriului era poligonală iar uneori şi circulară şi era ornamentat cu
scene biblice referitoare la botez. Bazinul în care era scufundat cel care se boteza nu era la suprafaţă
ci săpat în pământ, asemenea unui mormânt. Se ştie, de pildă, că cel de la Dura Europos avea forma
unui sarcofag. Inspiraţia provenea de la sfântul Pavel: "... fiind îngropaţi împreuna cu el (cu Cristos)
prin botez şi înviaţi în el şi împreună cu el prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat din
morţi" (Col 2,12); "Noi deci, prin botezul întru moartea lui, am fost îngropaţi împreună cu el, pentru ca,
după cum Cristos a înviat din morţi, prin mărirea Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă" (Rom
6,4). "Fons sepultura est" scria Sfântul Ambroziu.

Bazinul avea uneori formă hexagonală, dar de cele mai multe ori, în special în Occident, formă
octogonală (opt laturi) ca şi edificiul baptisteriului. Numărul opt este un număr simbolic: este simbolul
infinitului, al veşniciei. Sfântul Ambroziu îl explică astfel: după cum prima creaţie s-a săvârşit în şapte
zile, noua creaţie, care se realizează prin renaşterea botezului, se săvârşeşte în opt zile. Numărul opt
este simbolul învierii lui Cristos care a avut loc în ziua a opta.

Pentru coborâre şi urcare erau de obicei trei trepte simbolizând: fie cele trei scufundări, fie cele trei
lepădări, fie cele trei mărturisiri de credinţă în numele celor trei Persoane divine, fie cele trei zile pe
care Cristos le-a petrecut în mormânt.

Apa venea în bazin pe o conductă şi se evacua pe altă conductă creând imaginea apei curgătoare
sau a apei vii despre care Cristos vorbea samaritencei, sau a apei Iordanului.

Orice baptister avea două uşi principale: una la Apus pe care catecumenul intra întorcând spatele
Apusului, care simboliza întunericul lumii şi una la Răsărit pe care noul botezat ieşea îndreptându-se
astfel spre Răsărit, simbolul lui Cristos, Lumina lumii, care din această direcţie avea să apară la a
doua sa venire. Când, ulterior, nu s-au mai botezat adulţi, ci numai copii, botezul a început să nu se
mai facă, în Occident, prin scufundare, ci prin turnare. Acest lucru a început în ţările mai reci prin sec.
IX-X. În ţările mai calde, de pildă în Italia, botezul prin scufundare s-a practicat până în secolul al XIII-
lea. Noua formă de administrare a botezului a adus cu sine unele modificări în structura baptisteriului.

Dacă mai înainte baptisterul avea dimensiuni atât de mari încât se puteau ţine în el sinoade
episcopale, de acum înainte el va fi redus la un spaţiu restrâns situat în interiorul bisericii, de obicei la
intrare, iar bazinul baptismal a fost redus la o cristelniţă de proporţii reduse.

Normele actuale precizează că "fons baptismalis" (cristelniţa) poate să fie aşezat într-o capelă în
interiorul sau în afara bisericii, sau într-o parte oarecare a bisericii vizibilă şi adaptată celebrărilor
comunitare. Locul destinat botezului să fie amenajat şi înfrumuseţat cu grijă, pentru a scoate în
evidenţă demnitatea acestui sacrament.

Baptisterul trebuie să se afle în fiecare biserică parohială, iar cu aprobarea episcopului şi în alte
biserici din cadrul parohiei. În baptister trebuie să stea lumânarea pascală, adusă aici la sfârşitul
timpului pascal. Stă aprinsă în timpul celebrării Botezului şi de la ea se aprind lumânările celor care se
botează.

Aşa cum în primele veacuri ale creştinismului era obiceiul ca neofiţii să facă în fiecare zi până la
Duminica Albă procesiunea în cântări de psalmi la baptister, la fel se recomandă foarte călduros şi în
prezent ca, acolo unde este obiceiul, să se celebreze în ziua de Paşti vesperele baptismale cu
procesiunea corespunzătoare.

Tabernacolul. Păstrarea ostiilor consacrate destinate în special împărtăşirii bolnavilor şi a

muribunzilor a cunoscut în decursul veacurilor diferite locuri şi diferite forme. Sfântul Iustin scria în sec.
al II-lea că după celebrarea Liturghiei diaconii duceau Sfânta Împărtăşanie celor absenţi.

Mai mult, în primele veacuri creştinii puteau păstra acasă sfânta Împărtăşanie şi o luau singuri zilnic,
mai ales în timpul prigoanelor. Sfântul Ipolit îi avertiza pe la anul 200 pe creştinii din Roma să fie atenţi
"ca nu cumva să mănânce din Euharistie vreun păgân sau vreun şoarece sau vreun alt animal sau să
cadă şi să se piardă din ea". După cum ne informează Sfântul Ciprian: "Euharistia era învelită de
creştini într-o pânză albă de in şi păstrată într-o casetă, care la rândul ei era ţinută la loc sigur într-un
dulap".

Cum se păstra Euharistia în biserici? Primele informaţii în această privinţă ni le dau Constituţiile
apostolice: în Orient Euharistia era păstrată într-o încăpere de lângă prezbiteriu numită pastoforia. În
Occident această încăpere se numea secretarium sau sacrarium (sacristia). Cheile le ţineau diaconii,
ei având din cele mai vechi timpuri misiunea de a administra Sfânta Împărtăşanie. În această
încăpere, Euharistia era păstrată într-un dulap.
Din sec. al V-lea există mărturii că Euharistia se păstra în unele biserici într-un porumbel în general de
aur atârnat cu lănţişoare de bolta ciboriului deasupra altarului. Porumbelul nu a fost ales la întâmplare.
El amintea de Duhul Sfânt prin care se formase trupul fizic al lui Cristos în sânul Fecioarei Maria şi
prin lucrarea căruia se formează trupul sacramental al lui Cristos în Euharistie. Pe spatele
porumbelului era un căpăcel care permitea introducerea unei mici pixide cu o ostie sau două. Alteori în
locul porumbelului era atârnată o pixidă. Un văl alb acoperea porumbelul sau pixida. Acest văl se
numea tabernaculum (tabernacol).

În secolul al IX-lea pentru prima dată Euharistia începe să fie păstrata chiar pe altar. Pixida cu ostii
consacrate se ţinea în aşa numitul propitiatorium (chivot) care ar putea fi considerat strămoşul
tabernacolului de astăzi. După anul 1000 Euharistia s-a păstrat în diverse forme: în propitiatorium pe
altar; în porumbel sau pixidă, deasupra altarului; în sacristie; în tabernacole săpate în zidul bisericii în
dreapta altarului; din secolul al XIV-lea în nişte tabernacole în formă de turn sau de monstranţe uriaşe
situate între altar şi peretele din spate; în cele din urnă, în secolul al XVI-lea, din iniţiativa episcopului
de Verona Matteo Gibertti şi prin zelul Sfântului Carol Boromeu, tabernacolul din spate a ajuns să fie
aşezat chiar pe masa altarului în faţa celebrantului. În această formă s-a menţinut până în zilele
noastre.

Conform normelor liturgice actuale, locul unde se păstrează Sfânta Euharistie trebuie să se distingă
prin nobleţe şi prin frumuseţe. Se recomandă cu căldură ca locul să fie adaptat pentru rugăciunea
personală a credincioşilor care vor să se închine lui Cristos prezent în Sfânta Euharistie. În acest
scop, bisericile în care se celebrează des cununii şi înmormântări sau sunt deosebit de vizitate
întrucât sunt sanctuare de pelerinaj sau deţin opere de artă, se recomandă ca Euharistia să fie
păstrată într-o capelă separată de corpul central în care creştinii se pot reculege nestingheriţi.

Întrucât prezenţa euharistică a lui Cristos este rodul consacrării, e mai bine ca Cristos să nu fie
prezent în formă euharistică în tabernacol pe altar în timp ce se celebrează sfânta Liturghie. Cu toate
acestea e permis ca tabernacolul să fie aşezat pe altar (chiar când se celebrează cu faţa spre popor
dacă este de dimensiuni mai mici) sau în apropierea altarului. Locul unde se aşează tabernacolul
trebuie să fie vizibil şi înfrumuseţat cum se cuvine.

Tabernacolul trebuie, să fie solid, inviolabil şi netransparent. Cheia tabernacolului trebuie păstrată cu
cea mai mare grijă. Prezenţa Euharistiei trebuie semnalată credincioşilor prin văl sau prin alt mijloc
potrivit, stabilit de autoritatea competentă. Conform tradiţiei, în faţa tabernacolului trebuie să ardă
permanent o candelă sau o lampă cu lumină naturală (nu un bec) în semn de cinstire a Domnului
prezent în Euharistie.

Confesionalul. În primele veacuri ale Bisericii nu se poate vorbi despre confesional întrucât nu exista
decât penitenţa publică: păcatele erau mărturisite episcopului, apoi pocăinţa şi reconcilierea se făceau
în biserică în prezenţa comunităţii creştine. Mai târziu s-a introdus spovada privată sau individuală.
Cărţile liturgice din jurul anului 1000 ne informează că preotul administra sacramentul Spovezii fie în
casă, fie în biserică şezând pe un scaun. Penitentul stătea şi el pe scaun în faţa preotului în timp ce-şi
mărturisea păcatele şi apoi se aşeza în genunchi pentru a primi dezlegarea. Pentru acordarea
dezlegării preotul impunea penitentului mâinile pe cap. Călugăritele în schimb puteau fi spovedite
numai "in ecclesia, coram sancto altari adstantibus haud procul testibus" (în biserică în faţa altarului,
în prezenţa martorilor aflaţi nu la mare distanţă).

După sec. al XI-lea spovada se făcea în faţa unui altar lateral: preotul era separat de penitent prin
balustrada capelei în care se găsea altarul lateral. Primele confesionale închise şi prevăzute cu gratii
apar în sec. al XIV-lea la Pisa şi se generalizează în sec. al XVI-lea prin zelul sfântului Carol Boromeu
devenind în cele din urmă obligatorii pentru întreaga Biserică. În aceasta situaţie impunerea mâinilor
asupra penitentului nu a mai fost posibilă rămânând ca preotul să întindă doar o mână spre penitent.

Conform normelor actuale locul normal al administrării spovezii este biserica. Conferinţa episcopală
stabileşte ce fel de scaun de spovadă trebuie folosit. În tot cazul trebuie lăsată credincioşilor şi
posibilitatea de a se mărturisi la un scaun de spovadă închis şi prevăzut cu gratii. Spovezile în afara
scaunelor de spovadă se pot face numai pentru un motiv just.

Credenţa. Este o măsuţă aşezată în prezbiteriu pe care sunt aşezate lucrurile necesare pentru
celebrarea Liturghiei şi anume:
- potirul acoperit cu un văl care poate să fie de culoarea veşmântului liturgic sau de culoare albă;
- corporalul, purificatorul şi pala dacă este necesară;
- patena şi pixidele cu ostii pentru consacrare, vinul şi apa, afară de cazul că toate acestea sunt aduse
de credincioşi la ofertoriu;
- patena pentru împărtăşirea credincioşilor;
- tot ce este necesar pentru spălarea mâinilor.

Pregătirea potirului, prin turnarea vinului şi apei de către diacon se poate face la credenţă. De
asemenea, purificarea vaselor se poate face la credenţă fie imediat după distribuirea Împărtăşaniei fie,
dacă vasele sunt multe, după terminarea Liturghiei. În ultimul caz vasele sunt aşezate la credenţă pe
corporal şi acoperite cu o pânză.

Lumânarea pascală. E o lumânare de dimensiuni mari şi care, normal, trebuie să fie bine
ornamentată. Este aprinsă de la focul binecuvântat la începutul vegherii pascale şi ca o coloană
luminoasă de foc (Ex 13,21) luminează poporul creştin în noaptea învierii "până când va apărea
steaua dimineţii, acea stea care nu cunoaşte apus" (Exultet). În cele 50 de zile ale timpului pascal
lumânarea pascală rămâne lângă amvon aşezată pe un suport înalt şi este aprinsă la fiecare
celebrare. În ziua de Rusalii, după vespere este dusă în baptister fiind aprinsă la celebrarea Botezului,
de la ea aprinzându-se lumânările celor care se botează. Poate fi aprinsă şi aşezată şi la capul
catafalcului în timpul slujbei de înmormântare.

Orga şi alte instrumente muzicale. Toate popoarele din antichitate, în special cele orientale, au
folosit instrumente muzicale în cultul liturgic. Instrumentele preferate de evrei la slujbele de la templu
erau harfa şi trâmbiţa. Totuşi această tradiţie muzical-instrumentală ebraică nu a fost preluată de
Biserica de la început. Scriitorii creştini din perioada apostolică şi post-apostolică nu fac nici o aluzie la
vreun instrument muzical folosit la slujbele religioase. În secolul al III-lea, Tertulian şi Sfântul Ciprian
iau atitudine hotărâtă împotriva folosirii instrumentelor muzicale în liturgie. S-a afirmat că interzicerea
lor era o măsură de prudenţă pe vremea prigoanelor când adunările liturgice trebuiau să se
desfăşoare într-o discreţie desăvârşită. De fapt motivele adevărate sunt altele. Sunt două. Primul:
Părinţii Bisericii, în special Clemente Alexandrinul şi Origene, urmând o teorie a lui Pitagora, vedeau în
muzica omofonă, adică interpretată la unison, un simbol şi un paralelism al armoniei universului şi a
sferelor cereşti, care armonie e unisonă. Mai mult, ea se potrivea mai bine cu acea unire spirituală
care stă la baza comunităţii creştine.

În al doilea rând instrumentele muzicale, inclusiv orga inventată de Ctesibus din Alexandria în jurul
anului 170 a.C., erau folosite la banchete, la teatru şi la circ. Datorită caracterului lor profan, zgomotos
şi senzual, Biserica a refuzat să le admită în liturgie. Pentru prima dată o orgă a fost introdusă într-o
biserică în anul 757; era o orgă făcută cadou de împăratul Bizanţului Constantin V Copronimul regelui
Pipin pe care acesta a aşezat-o în biserica Sfântului Corneliu din Compiegne. În secolul următor mai
multe biserici erau înzestrate cu orgă. Chiar şi papa Ioan VIII (872-880) cerea într-o scrisoare o orgă şi
un organist. Pe măsură ce instrumentul se perfecţiona, folosirea lui se răspândea tot mai mult în
Occident, astfel încât Conciliul Tridentin îl considera instrumentul muzical propriu al Bisericii Catolice.
În ceea ce priveşte celelalte instrumente muzicale, Biserica le-a respins energic până în secolul al
XVI-lea când, ici colo, unele îşi fac apariţia timid în unele biserici. În continuare Biserica a fost foarte
circumspectă cât priveşte orchestrele şi alte formaţii instrumentale, tolerându-le în anumite cazuri mai
mult decât acceptându-le, întrucât în general contrastează cu caracterul pios şi liniştit al rugăciunii
liturgice.

Ultimele dispoziţii bisericeşti prevăd că pot fi folosite la slujbele religioase instrumentele aprobate de
autoritatea legitimă. Dar preferinţa rămâne, fără îndoială, pentru orgă: "În Biserica latină să se ţină la
mare cinste orga cu fluiere, instrument muzical tradiţional, al cărei sunet e în stare să aducă o
deosebită splendoare ceremoniilor Bisericii şi să înalţe cu putere sufletele către Dumnezeu şi către
lucrurile cereşti" (Const. Lit. nr. 120).

Orga şi celelalte instrumente muzicale pot cânta singure, deci fără a însoţi vocile, la începutul
Liturghiei înainte ca preotul să iasă la altar, la ofertoriu, la împărtăşanie, la sfârşitul Liturghiei. Ea
trebuie să înceteze complet în timp ce se rostesc părţile prezidenţiale ale Liturghiei. Ele pot fi folosite
numai pentru a însoţi cântările credincioşilor, deci nu singure: în Advent, Postul Mare, Triduum Sacru
şi la oficiile pentru morţi.
III. VASE SFINTE

În liturgie s-au folosit întotdeauna şi se folosesc obiecte rezervate exclusiv celebrărilor rituale. Astfel
de pildă, în afară de cazuri cu totul excepţionale, vinul nu este consacrat într-un vas de lut,
Împărtăşania nu e distribuită pe o farfurie de uz comun, pentru celebrarea Liturghiei nu se taie o felie
de pâine de la bucătărie.

Obiectele de cult sunt sfinţite prin folosirea lor în liturgie; mai mult, ele contribuie la sfinţirea noastră.
De aceea ele sunt tratate cu un respect religios deosebit. Deşi la origine aceste obiecte erau de uz
comun, cu timpul ele au căpătat un profund simbolism liturgic.

Potirul. "Printre lucrurile recerute pentru celebrarea liturghiei, demne de un deosebit respect sunt
vasele sfinte; dintre acestea sunt în special potirul şi patena, în care sunt oferite, consacrate şi
consumate pâinea şi vinul" (IGMR, 289).

Potirul (poterion în greceşte, calix în latineşte) îl găsim ca simbol al recompensei (Ps 15,5; 22,5) şi al
răzbunării lui Dumnezeu (Is 51,17), deci simbol al dreptăţii divine în Vechiul Testament, şi ca simbol al
suferinţelor şi pătimirii lui Cristos în Noul Testament.

Potirul sau cupa unică folosită de toţi comesenii la cina de Taină, conform ritualului cinei pascale,
începând cu scrisorile sfântului Pavel (1Cor 10,16), devine simbolul unităţii creştine. Liturgia antică
distribuia Euharistia tuturor credincioşilor şi sub forma vinului consacrat pe altar într-un singur potir de
dimensiuni mari.

Se poate presupune pe bună dreptate că Isus la Cina de Taină a folosit o cupă de sticlă întrucât
asemenea cupe foloseau evreii la cinele rituale pe vremea lui August. Avem numeroase mărturii că în
primele 2-3 secole tot din sticlă erau confecţionate potirele folosite la Sfânta Liturghie. La începutul
secolului al IV-lea apar deja potire de aur. Sfântul Ioan Gură de Aur are cuvinte aspre de dojană
împotriva bogaţilor care cu banii jefuiţi de la săraci fac bisericilor cadouri potire de aur.

Dar până la anul 600 continuă să fie folosite pe lângă potire de sticlă sau aur şi altele confecţionate
din os, din lemn tare şi din aramă. Până pe la anul 1000 deosebim două feluri de potire; unele de
dimensiuni mari, 10-20 kg, prevăzute cu torţi erau folosite pentru consacrare pe altar, altele mici -
minores - în care diaconii turnau vinul consacrat şi îl distribuiau credincioşilor. Mai erau şi potire
baptismale din care li se dădea neofiţilor imediat după Botez să bea lapte şi miere. După anul 1000,
nemaifiind împărtăşania decât sub forma pâinii, potirul a scăzut în mărime.

Cele trei elemente ale potirului: cupa, tija cu nodul la mijloc şi piciorul s-au păstrat în toate timpurile,
deşi ca formă, dimensiune şi stil ele au cunoscut o mare varietate. Conform normelor în vigoare, cupa
potirului trebuie să fie făcută dintr-un material care să nu absoarbă lichidele. Piciorul potirului în
schimb poate fi făcut din diferite materiale, cu condiţia ca ele să fie solide şi aspectuoase. Potirele din
metal în mod normal trebuie să fie aurite pe dinăuntru dacă metalul este oxidabil, dacă însă metalul
este inoxidabil şi mai preţios decât aurul nu e necesar să fie aurit.

Înainte de a fi folosite, potirele şi patenele trebuie binecuvântate de episcop. Cu această ocazie

episcopul apreciază dacă pot sau nu pot fi introduse în uz. Episcopul poate da şi altor preoţi delegarea
de a binecuvânta vasele sfinte.

Patena. Patena este fie tava de dimensiuni mai mari pe care se aşează ostiile de consacrat pentru
celebrant şi credincioşi, fie tipsia de dimensiuni mai mici care se ţine în mod obligatoriu sub bărbia
credincioşilor atunci când primesc Sfânta Împărtăşanie.

Împreună cu cupa era al doilea obiect esenţial la cina rituală ebraică, pe ea aşezându-se pâinea şi
celelalte bucate. E vasul numit de evanghelişti paropis sau caticum care stătea în faţa lui Isus la Cina
cea de Taină.

Fără îndoială că în primele veacuri ale Bisericii patena, de formă rotundă sau dreptunghiulară, era
confecţionată, ca şi potirul, din sticlă, iar ulterior din metal solid şi preţios. Erau două feluri de patene:
una mică pe care se consacra oferta celebrantului aşezată la dreapta potirului potrivit prescripţiilor din
Ordines Romani (întrucât se considera că rana din care ţâşnise sângele fusese deschisă în partea
dreapta a trupului lui Cristos) şi alta, de dimensiuni mari, ajungând uneori până la 10 kg şi prevăzute
cu torţi, pe care se aşeza pâinea consacrată pentru împărtăşirea credincioşilor.

Patena, ca şi celelalte vase destinate să conţină ostiile consacrate, trebuie confecţionată din materiale
considerate preţioase, de pildă fildeşul. Dacă e confecţionată din metal oxidabil normal trebuie să aibă
faţa aurită. Dacă metalul este inoxidabil şi mai preţios decât aurul, nu e necesar să fie aurită.

Vălul. Potirul pregătit pentru celebrarea Liturghiei trebuie să fie acoperit cu un văl. Acesta poate să fie
de culoarea veşmântului liturgic sau de culoare albă. E posibil ca vălul potirului să aibă la origine acele
bucăţi de stofă (pannus offertorius) prescrise de cărţile liturgice din primul mileniu ca să acopere, în
semn de respect, torţile potirului în care era consacrat vinul de la Sfânta Liturghie. Vălul potirului ca şi
perdeluţa de la tabernacol, are o funcţie simbolică. El sugerează puritatea darurilor care vor fi
prezentate lui Dumnezeu la ofertoriu când este descoperit potirul. Vechea rugăciune de la ofertoriu
scoate în evidenţă că ostia de pe patenă, acoperită cu vălul potirului, este cu totul imaculată, fiind
rezervată numai lui Dumnezeu care o va transforma în trupul lui Cristos în momentul consacrării:
"Suscipe sancte Pater, omnipotens aeterne Deus, hanc immaculatam hostiam...".

Pala. Folosirea palei pe potir este facultativă. Scopul ei este de a împiedica să cadă în potir praf,
impurităţi, insecte. S-a introdus destul de târziu în uz. Iniţial, potirul era protejat Împotriva căderii
impurităţilor de către ciboriul de deasupra altarului. Pentru îndepărtarea muştelor, mai ales în perioada
de călduri puternice, era folosit aşa numitul flabellum sau muscatorium, un fel de evantai din stofă sau
pene de păun. Despre acest instrument scriu deja Constituţiile Apostolice, carte compusă în Siria. Ele
ne informează că doi diaconi, de o parte şi alta a altarului, agitau aceste instrumente. În liturgia siriană
mai sunt folosite, deşi destinaţia lor iniţială aproape că nu mai este cunoscută: ele au luat forma unor
ripide, adică a unor palete împodobite cu imaginea unui serafim fixate la capătul unor bastoane lungi.
În Occident documentele din secolul al XIII-lea încă mai vorbesc de folosirea lor de la ofertoriu până la
sfârşitul canonului. Ulterior au ieşit din uz, folosindu-se pala. Au rămas ca semne onorifice purtate în
cortegiul papal.

Purificatorul. Despre şerveţelul de pânză folosit la Sfânta Liturghie pentru ştergerea potirului începe
să se vorbească de abia în secolul al XIV-lea. Anterior exista un vas cu apă lângă altar sau în sacristie
în care potirul era spălat şi şters apoi cu un ştergar.

Corporalul. Corporalul este o bucată de pânză de formă pătrată pe care se aşează la Liturghie
pâinea, vinul şi vasele sfinte. Numele derivă din cuvântul "corp", întrucât atinge corpul euharistic al lui
Cristos.

În primele veacuri ale Bisericii altarul rămânea descoperit până la ofertoriu. La ofertoriu diaconii
întindeau o faţă de altar pe care întindeau pâinea şi vinul destinate Consacrării. Această fată de altar
se numea corporal. Din Evul Mediu, s-a introdus obiceiul ca altarul să fie permanent acoperit cu două
sau trei feţe de pânză. Corporalul a continuat să fie aşezat pe altar la ofertoriu, dar fiindcă tot din Evul
Mediu a dispărut obiceiul de a se da împărtăşania sub forma vinului la credincioşi, iar numărul celor
care se împărtăşeau s-a micşorat, corporalul s-a redus, ca dimensiune.

Corporalul, în afara liturghiei se păstrează împăturit ca să nu cadă din el firmiturile euharistice.

Pixida. Este vasul în care se păstrează ostiile consacrate (eventual vinul consacrat pentru
împărtăşirea bolnavilor). Iniţial creştinii care păstrau euharistia în case o păstrau în coşuleţe împletite
din nuiele sau în nişte casete. Deşi recipientele erau modeste, respectul faţă de euharistie era mare.
Sfântul Ciprian scrie că o femeie, încercând să deschidă cu mâinile murdare caseta (arca) în care se
afla Trupul Domnului a fost îngrozită de o flacără ce ieşea din ea.

Se obişnuia ca Euharistia să fie purtată de creştini la muncă sau în călătorii spre a fi protejaţi de
primejdii. Se ştie că Satir, fratele sfântului Ambroziu, s-a salvat de la înec într-un naufragiu deoarece
purta la piept teca (vasul) cu Euharistia. De asemenea în secolele VI-VII în Irlanda preoţii şi călugării
purtau micul vas cu Euharistia într-un săculeţ atârnat de gât, sub haină. În biserici Euharistia era
păstrată fie într-o casetă, fie într-un porumbel de metal, fie într-un mic vas cilindric, fără picior, cu
căpăcel în forma conică. Acesta era confecţionat din lemn, fildeş, cristal, mai rar din metale preţioase.
Abia în secolul al XIII-lea apar pixidele cu picior, având capacul prevăzut cu cruce. În secolul al XVI-
lea, generalizându-se împărtăşania în afara Liturghiei, pixidele au luat dimensiunile pe care le au
astăzi. Ca şi celelalte vase sacre, pixida trebuie să fie confecţionată din materiale solide şi nobile.

Ostensorul sau monstranţa. Este obiectul folosit pentru expunerea şi adoraţia euharistică şi pentru
procesiunile cu Sfântul Sacrament în special la Joia Verde. A apărut abia în secolul al XIV-lea. Primele
monstranţe au apărut în Germania orientală, mai exact la Danzig (azi în Polonia). Au cunoscut forme
şi stiluri variate. Multe din ele sunt opere de artă splendide. Unele au proporţii monumentale: de pildă
ostensorul din Genova construit în 1553 pentru purtarea căruia sunt necesari opt preoţi, sau cele din
Spania înalte de trei metri.

Aghiazmatarul şi aspersorul. Aghiazmatarul este vasul în care se păstrează apa sfinţită la intrarea în
biserică. Aghiazmatarul nu înlocuieşte acea fântână din mijlocul atriumului bazilicii (cantharus) unde
creştinii îşi spălau mâinile şi faţa ca semn al dorinţei de purificare interioară înainte de a intra în casa
Domnului pentru rugăciune. El a apărut cu scopul de a da posibilitatea creştinilor care nu au putut să
participe la stropirea duminicală cu apă sfinţită în cadrul Liturghiei, să se însemneze cu apă sfinţită
atunci când vin la biserică. Prezenţa aghiazmatarului în biserici nu este anterioară secolului al IX-lea,
adică la puţin timp după introducerea stropirii duminicale solemne în secolul al VIII-lea în Franţa.

Aspersorul, în forma sa actuală, datează din secolul al XV-lea. Anterior era folosit un mănunchi de
ramuri de dafin sau de isop.

IV. VEŞMINTE SFINTE

În lumea profană, anumite categorii sociale sau anumite instituţii au o îmbrăcăminte specifică drept
semn distinctiv al apartenenţei la un grup social, sau al funcţiei pe care o îndeplinesc. Cu atât mai
mult, era de aşteptat ca Biserica, organism structurat ierarhic, să introducă o anumită îmbrăcăminte
care să scoată în evidenţă diferitele funcţii şi servicii specifice.

Sfântul Pavel reaminteşte creştinilor din Corint o tradiţie cu privire la ţinuta vestimentară în timpul
celebrărilor liturgice, şi anume: bărbaţii să se roage cu capul descoperit, femeile să-şi acopere capul
(1Cor 11,2.l6). Tradiţie păstrată încă în bună parte la sfârşitul secolului al XX-lea. Nu se ştie dacă
tradiţia care apostolul Pavel cere să fie respectată era o uzanţă iudaică sau un obicei provenit de la
greci. Din sec. al III-lea, vălul a rămas semnul fecioarelor consacrate lui Dumnezeu. Un veşmânt
liturgic pe care creştinii l-au menţinut constant este haina albă îmbrăcată la Botez pe care primii
creştini o purtau din noaptea Paştelui până la Duminica Albă. De această haină primită la Botez
amintesc hainele albe pe care le îmbracă cei care primesc prima Sfântă Împărtăşanie.

Cât priveşte îmbrăcămintea liturgică a clerului, actualele directive ale Bisericii reafirmă semnificaţia şi
simbolismul lor: "În Biserică, Trupul mistic al lui Cristos, nu toate membrele îndeplinesc aceleaşi
funcţii. Această diversitate de servicii în săvârşirea cultului sacru se arată în exterior prin diversitatea
veşmintelor sfinte care astfel trebuie să fie semnul serviciului propriu al oricărui slujitor" (IGMR 297). În
special veşmintele sfinte pe care le îmbracă episcopul, preotul şi diaconul arată că ei nu acţionează în
celebrările liturgice ca persoane particulare, ci acţionează "in persona Christi", adică îl reprezintă pe
Cristos însuşi.

În primele secole ale Bisericii, clerul şi cei care îndeplineau diferite servicii la celebrările de cult nu
aveau o îmbrăcăminte diferită de a celorlalţi credincioşi. Funcţiile lor erau puse în evidenţă prin locurile
pe care le ocupau la adunările liturgice. Aşadar, hainele liturgice erau identice cu cele laice, dar foarte
curând hainele au devenit liturgice prin faptul că au fost folosite numai la celebrările religioase, fiind
confecţionate dintr-un material mai preţios şi fiind păstrate curate exact ca şi vasele şi alte obiecte de
uz comun care au fost rezervate numai uzului liturgic. Astfel, Origene notează că preotul nu se
prezenta la altar cu hainele cu care umblă în public: "Aliis indumentis sacerdos utitur dum est in
sacrificiorum ministerio, et aliis cum procedit ad populum". Desigur, era normal ca episcopul să poarte
îmbrăcămintea pe care o purtau cetăţenii de condiţie socială mai înaltă. Dacă în Orient, deja în secolul
al IV-lea, canoanele bisericeşti impun anumite forme de îmbrăcăminte pentru cler prin care acesta să
se diferenţieze de laici - de pildă orarionul (stola) pentru episcop şi diacon - în Occident, un veac mai
târziu (428), Papa Inocenţiu I îi dojenea pe episcopii din Galia deoarece aceştia introduseseră nişte
ciudăţenii, adică nişte haine diferite de cele comune în îmbrăcămintea lor. Clerul, scria Papa, trebuie
să se deosebească de restul credincioşilor prin ştiinţă, viaţă sfântă şi sinceritate, nu prin haine:
"doctrina, non veste; conversatione, non habitu; mentis puritate, non cultu".
Către sfârşitul secolului al VI-lea barbarii care au invadat Occidentul au provocat o adevărată revoluţie
în îmbrăcăminte, făcând să se abandoneze îmbrăcămintea clasică romană. Tocmai în această
perioadă îmbrăcămintea bisericească se diferenţiază de cea profană. În faţa noii mode introduse de
barbari, Biserica impune clerului să menţină vechea îmbrăcăminte romană. În practică va reuşi să
impună clerului vechea îmbrăcăminte romană numai pe timpul slujbelor religioase. Astfel veşmintele
romane abandonate de laici devin veşminte sacre liturgice.

Aşadar, pentru a cunoaşte originea veşmintelor liturgice e necesar să se cunoască veştmintele

romanilor din antichitate. Acestea erau:

Tunica, o cămaşă de pânză, lungă, de culoare albă care cădea până jos, strânsă la mijloc cu o
centură. Era îmbrăcămintea purtată dedesubt.

Toga, era mantia purtată deasupra, de obicei în împrejurările mai solemne. Obişnuit, în locul ei se
purtau:

Dalmatica, originară din Dalmaţia. Era o tunică scurtă până la genunchi, cu mâneci largi până la
coate. Era purtată mai ales când se mergea la plimbare fiind mai comodă.

Paenula era o mantie rotundă, cu o gaură la mijloc prin care se introducea capul şi prevăzută cu
glugă. Era folosită îndeosebi când era frig sau ploua.

Pallium, de provenienţă greacă, era purtat de filozofi. Era o eşarfă de lână lungă şi lată care se purta
în jurul umerilor cu un capăt atârnând pe braţul stâng. L-a purtat Cristos şi apostolii.

Veşmintele liturgice au cunoscut o ultimă etapă în evoluţia lor prin fixarea definitivă a culorilor în
secolele XII-XIII. Inocenţiu III a fost cel care a tratat această problemă şi a dat directivele practice în
tratatul său "De sacro altaris Mysterio". Culorile veşmintelor sacre rămase până azi în vigoare sunt;
alb, roşu, verde, negru şi violet. Acesta din urmă poate fi înlocuit cu rozul în două duminici: a III-a din
Advent (Gaudete) şi a IV-a din Postul Mare (Laetare).

Diferitele culori ale veşmintelor sfinte au drept scop să scoată în evidenţă caracteristica particulară a
misterelor celebrate în cursul anului liturgic. Conferinţele episcopale pot să introducă, cu aprobarea
sfântului Scaun, modificări în folosirea culorilor veşmintelor liturgice, dacă acestea sunt recerute de
mentalitatea şi cultura locului. La sărbători deosebite veşmintele liturgice mai preţioase pot fi folosite
chiar dacă nu sunt de culoarea prevăzută pentru ziua respectivă.

Normele liturgice în vigoare reafirmă tradiţia multiseculară de a nu se folosi la celebrările liturgice

îmbrăcăminte profană.

Amictul. E o bucată de pânză care acoperă gâtul şi umerii, purtat sub albă. Iniţial era purtat la marile
solemnităţi numai de papă şi clerul din Roma, dar peste albă. Amictul nu este obligatoriu de folosit
dacă alba se închide bine la gât.

Alba şi cingulul. Alba este tunica din in alb a romanilor din antichitate. Este haina sfântă comună
tuturor slujitorilor altarului, de toate gradele. Cingulul este frânghia cu care se strânge alba la mijloc.
Este centura pe care o foloseau întotdeauna romanii. Până în Evul Mediu târziu era o fâşie de pânză
lată de 6-7 cm. Dacă alba e făcută dintr-un material mai gros astfel încât cade bine, nu e necesar să
se folosească cingulul.

Cota (superpelliceum). E alba redusă la jumătate. Poate înlocui alba in afara liturghiei. Provine din
ţările nordice, unde apare pentru prima dată în secolul al XIII-lea. Cum clericii din aceste ţări
friguroase purtau haine de piele, au fost nevoiţi să-şi confecţioneze albe cu mâneci largi pe care apoi,
pentru a nu se împiedica la mers, le-au scurtat până la genunchi. Astfel a apărut cota.

Planeta sau casula. Este haina bisericească rezervată preotului. E folosită la celebrarea Liturghiei şi
la funcţiunile liturgice săvârşite imediat înainte sau după Liturghie. Provine din antica paenula romană.
Evident că iniţial era purtată de toţi clericii, de la acolit până la episcop. Se numeşte şi casula (căsuţă)
întrucât avea formă rotundă şi acoperea trupul în întregime. A cunoscut în decursul istoriei
nenumărate modificări şi stiluri, aceasta fie din motive practice, fie pentru a se armoniza cu diferitele
stiluri de biserici. Începând de la jumătatea secolului trecut, din iniţiativa călugărilor benedictini
germani şi englezi, s-a impus treptat planeta gotică medievală care e mai apropiată ca formă de cea
iniţială.

Dalmatica. Este haina liturgică rezervată diaconului. O poartă peste albă şi stolă. A fost semnul
distinctiv acordat de Papa Silvestru (314-335) diaconilor din Roma datorită legăturilor speciale pe care
aceştia le aveau cu urmaşul lui Petru. Până în secolul al VIII-lea, Papa foarte rar acorda altor diaconi
din afara Romei privilegiul de a purta dalmatica.

Pluvialul. Este mantia pe care preotul sau alţi clerici în timpul procesiunii şi al altor ceremonii o
îmbracă după cum este prevăzut în rubrici. Provine tot din paenula romană, dar întrucât era folosit la
procesiuni pe vreme de ploaie era prevăzut cu o glugă care s-a transformat ulterior în piesa de stofă
de formă semicirculară care atârnă la spate. Era purtat foarte frecvent la solemnităţile mai mari de
membrii mai deosebiţi ai comunităţilor călugăreşti, în special de cei care conduceau cântarea la oficiul
în cor. Pluvialul nu a fost niciodată un veşmânt propriu-zis preoţesc.

Stola. Este însemnul celor trei trepte ierarhice. Preotul o poartă cu cele două capete paralele atârnând
în faţă, diaconul pe umărul stâng în diagonală. Originea stolei ca însemn liturgic nu este foarte clară.
În uzul profan, la romani, stola (mappa, sudarium, orarium) era un ştergar din material fin, purtat în
jurul gâtului de persoanele distinse şi destinat ştergerii sudorii de pe faţă. În Occident se numea ca şi
în Orient orarium. Abia după secolul al XII-lea acest termen s-a înlocuit în Occident cu stola. În Orient
apare deja în sec. al IV-lea ca semn distinctiv al diaconului. De aici trece în Occident: o găsim, de
pildă, în Spania în sec. al VI-lea. Era purtată de diacon peste dalmatică, atârnând în faţă şi în spate pe
umărul stâng. Cei care serveau la jertfele păgâne sau sclavii care serveau la mesele stăpânilor o
purtau la fel pe umărul sau pe antebraţul stâng, exact cum poartă astăzi chelnerii şervetul. De-abia
după sec. al XII-lea diaconii au început să poarte stola în diagonală, legată sub braţul drept, dar tot
peste dalmatică. Era normal ca această piesă să fie prezentă la diaconi întrucât erau destinaţi să
servească la mesele săracilor şi la Ospăţul Euharistic.

Pentru preot, în schimb, stola pare să fi fost un adevărat orarium, adică un ştergar în jurul gâtului, care
apăra iarna de frig, iar vara se ştergea cu el transpiraţia. Orientalii au păstrat pentru stola diaconului
termenul de orarium, numind stola preotului epitrahelion (epitrahil). Preoţii şi episcopii o purtau sub
planetă, cu cele două capete atârnând paralel în fată. În sec. al VII-lea, un sinod spaniol poruncea ca
preoţii să poarte stola încrucişată pe piept, lucru care din sec. al XIV-lea până la noua reformă
liturgică, a devenit obligatoriu pentru tot Occidentul catolic.

Există o ipoteză care susţine că stola a fost impusă de la început ca semn distinctiv al celor trei grade
ierarhice. În acest caz însă nu se explică cum putea să fie un semn distinctiv ascuns sub planetă.

Paliul. Este un semn pe care îl poartă pe umeri Papa şi arhiepiscopii care îl primesc de la Papa ca
semn al comuniunii acestora cu urmaşul lui Petru.

În Orient îl găsim menţionat în sec. al V-lea cu numele de omoforion şi cu specificarea că este

confecţionat din lână, nu din in, amintind de oiţa rătăcită pe care Domnul a căutat-o şi pe care, găsind-
o, a pus-o pe umeri şi a adus-o înapoi la staul.

În Occident este menţionat tot din sec. al V-lea şi era semnul distinctiv al Papei şi al episcopilor din
Italia sau din afara Italiei, cărora Papa îl acorda ca un privilegiu. Cât priveşte originea, se crede în
general că provine din antica mantie a filozofilor (pallium), mult îndrăgită de primii creştini. În Occident,
pe lângă semnificaţia pe care o avea în Orient, a devenit şi semnul comuniunii episcopilor cu urmaşul
Sfântului Petru pus de Cristos păstor al întregii sale turme. Acest simbolism a fost scos mai bine în
evidenţă prin faptul că paliile erau ţinute din sec. al XII-lea măcar o noapte pe mormântul Sfântului
Petru înainte de a fi binecuvântate de Papa. Astăzi ele sunt binecuvântate şi conferite în sărbătoarea
Sfântul Petru (29 iunie). Confecţionarea paliilor este privilegiul călugăriţelor de la mănăstirea Torre'de
Specchi din Roma. În acest scop se sfinţesc în fiecare an doi miei la sărbătoarea Sfânta Agnesa (2l
ianuarie) în basilica din Roma care îi poartă numele.

Paliul este întotdeauna de culoare albă cu mai multe cruci negre cusute pe el.
Mitra. Este de asemenea un însemn liturgic distinctiv al episcopilor. Preoţii păgâni purtau la sacrificiile
rituale ca şi vestalele, mitra sau infula. Preoţii creştini, în primele veacuri, conform dispoziţiei Sfântului
Pavel (1Cor 11,4), aveau capul descoperit în timpul serviciului liturgic. Mitra era în schimb purtată pe
cap din sec. al IV-lea de fecioarele consacrate lui Dumnezeu, în special de către stareţe.

În mod obişnuit, în antichitate, atât bărbaţii cât şi femeile, purtau pe cap un acoperământ de formă
semisferică de provenienţă orientală (frigiană) numit pileus sau camelaucum. Probabil că din acest
pileus purtat de Papa când mergea la drum provine mitra actuală. Ca însemn papal o găsim abia în
sec. al X-lea. Papa o acorda ca un privilegiu episcopilor, abaţilor, preoţilor din afara Romei, şi chiar
regilor şi împăraţilor.

Crucea pectorală. E crucea pe care episcopul o poartă în mod obişnuit la piept. În timpul celebrărilor
liturgice o poartă sub casulă. Originea trebuie căutată în obiceiul creştinilor din primele veacuri de a
purta la gât, în locul amuletelor păgâne, mici capsule de metal adesea în formă de cruce care
conţineau relicve de martiri sau sentinţe din evanghelie, sau chiar fragmente din Sfânta Cruce. În
primul mileniu toţi episcopii ca şi ceilalţi creştini purtau un asemenea obiect la gât. Crucea pectorală
devine un semn specific al episcopilor abia în sec. al XIII-lea.

Cârja pastorală. O poartă episcopul la celebrările liturgice ca semn al funcţiei sale de păstor.
Episcopul o foloseşte numai în teritoriul său. O poate folosi în teritoriu străin numai cu consimţământul
episcopului local. Când concelebrează mai mulţi episcopi o foloseşte numai concelebrantul principal.

Cârja este menţionată în sec. al VII-lea fiind folosită de episcopi şi abaţi în Spania. Ulterior se
răspândeşte în Galia şi în întregul Occident cu excepţia Romei. Astăzi o foloseşte totuşi şi Papa. O
legendă justifică această excepţie afirmând că Sfântul Petru i-a dat cârja sa Sfântului Marţial când l-a
trimis ca misionar în Galia. Iniţial cârja avea la capătul de sus formă rotundă sau de tau grecesc (T) şi
era din lemn. Din sec. al XII-lea are forma actuală în spirală.

Inelul. Îl poartă episcopul în inelarul mâinii drepte şi este simbolul fidelităţii şi cununiei mistice dintre
episcop şi Biserică, mireasa sa. S-a introdus tot în Spania în sec. al VII-lea şi s-a generalizat folosirea
lui de către episcopi în sec. al IX-lea. Pe lângă semnificaţia sa simbolică, inelul episcopal mai avea şi
funcţia de a sigila documentele bisericeşti.

Culorile veşmintelor liturgice

În iudaism, încă de pe vremea lui Moise, veşmintele de cult erau confecţionate din purpură şi
cunoşteau patru culori: cărămiziu, roşu, violet şi alb. Purpura era semnul demnităţii regale. Albul era
culoarea nevinovăţiei, roşul era culoarea păcatului (Is 1,18); celelalte două culori mai întunecate
sugerau îngrămădirea norilor pe cer şi prevestirea unei furtuni (Ier 4,28). În liturgia creştină până în
Evul Mediu, cum s-a amintit deja, hainele folosite la slujbele religioase puteau să fie de toate culorile.
Se poate presupune însă, că predominantă era culoarea albă, culoarea pânzei de in, considerată de
către romani deosebit de sacră. Platon afirma că aceasta este culoarea pe care Dumnezeu o preferă.

În ceea ce priveşte simbolismul actualelor culori ale veşmintelor sacre, el provine din semnificaţia lor
comună, actuală.

V. POZIŢII ŞI GESTURI LITURGICE

Omul are un dublu limbaj: al cuvântului şi al gestului corporal. Primul se adresează urechilor, al doilea
ochilor. Limbajul gesturilor corporale e capabil să transmită gânduri şi sentimente uneori mai bine
decât limbajul vorbit sau pe care limbajul vorbit nu le poate exprima.

Liturgia nu putea să facă abstracţie de limbajul simbolic al gesturilor, poziţiilor şi acţiunilor corporale la
celebrările de cult. Mai mult, ultimul Conciliu insistă ca participarea la celebrări să fie cu trup şi suflet.

O participare la celebrarea liturgică, pur spirituală, numai cu mintea, cu sufletul, nu numai că trebuie
respinsă dar este chiar imposibilă. Şi aceasta pentru două motive:
Primul: unitatea substanţială a persoanei umane. Potrivit învăţăturii biblice, în viaţa pământească a
omului, trupul nu poate fi despărţit de suflet. Sufletul şi trupul nu sunt două lucruri puse unul lângă
altul, ci ele se întrepătrund formând o unitate substanţială. De aceea orice sentiment interior se
reflectă în gesturi corporale exterioare, şi invers, gesturile corporale exterioare provoacă sentimente
interioare sau fac ca acestea să crească în intensitate. Cristos a mântuit persoana umană întreagă,
trup şi suflet; trupul devenind templu al Duhului Sfânt prin Botez, hrănit cu Sfânta Euharistie, sfinţit prin
sacramente, destinat învierii glorioase, trebuie în mod necesar să participe alături de suflet la viaţa
liturgică.

Al doilea motiv: caracterul comunitar al celebrărilor liturgice. Adunarea credincioşilor care participă la
celebrare formează un singur trup în care se actualizează într-o situaţie concretă Trupul mistic al lui
Cristos, adică Biserica. Însă uniformitatea unei adunări liturgice şi unanimitatea participanţilor nu se
pot realiza fără gesturi şi poziţii corporale comune.

Simbolismul gesturilor liturgice uneori apare din însăşi natura lor, de exemplu înălţarea mâinilor,
aruncarea cu faţa la pământ. Altele sunt însoţite de formule care scot în evidenţă semnificaţia, de
exemplu spălarea mâinilor la Liturghie.

1. Poziţii corporale

Prin tradiţie diaconii sunt cei care indică poporului diferitele poziţii pe care trebuie să le ia în timpul
serviciilor religioase, printr-o serie de formule care ne sunt deja familiare precum: Flectamus genua,
Levate, Humiliate capita vestra, Procedamus în pace, Ite missa est etc. În lipsa diaconului aceste
îndemnuri le face preotul sau un alt deservent. În continuare vom vedea diferitele poziţii corporale şi
semnificaţiile lor.

În picioare, cu mâinile ridicate. Aceasta era poziţia obişnuită la slujbele religiose ale popoarelor din
antichitate.

Evreii de asemenea se rugau la templu şi în sinagogi stând în picioare (Mt 6,5; Mc 11,25; Lc 18,11),
cu capul descoperit, cu mâinile ridicate spre cer (Ps 27,2; 62,5; 133,2; Lam 3,41) sau cu palmele
întinse spre cer ca spre a primi darurile lui Dumnezeu (Ex 9,29; Is 1,15).

Primii creştini, urmând învăţătura lui Isus (Mc 11,25) şi a apostolilor (1Tim 2,8), au continuat să se
roage în aceeaşi poziţie. Aşa sunt reprezentaţi de cele mai vechi picturi din catacombe, de sculpturile
şi sarcofagele antice, de scrierile celor mai vechi autori creştini: Clement Romanul, Tertulian, Ciprian,
Ioan Gură de Aur, Ambroziu.

Este poziţia corporală tipic pascală. Disciplina orientală interzice în continuare îngenuncherea în
duminici şi în timpul pascal. Disciplina monastică, prevedea atât în Orient cât şi în Occident, ca
membrii să cânte psalmodia stând în picioare.

Pentru a fi mai uşor de rezistat, foloseau bastoane în forma de tau (T) sau stalurile erau prevăzute cu
braţe de sprijin. Această disciplină s-a observat până către sfârşitul sec. al XI-lea. Ulterior s-au ataşat
nişte suporţi pe care călugării se puteau sprijini fără a se aşeza, până când, în sec. al XVI-lea, s-au
introdus bănci în biserici.

Pentru credincioşi aceasta este poziţia liturgică fundamentală. Ei stau în picioare în special când
preotul recită rugăciunile cele mai importante, numite rugăciuni prezidenţiale (colecta, asupra darurilor,
după Împărtăşanie, canonul). Dar mai presus de toate este poziţia liturgică fundamentală a
celebrantului. În această poziţie îl reprezintă cea mai veche pictură cu privire la Liturghie din cimitirul
Sfântului Calist de la sfârşitul sec. al II-lea. Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând psalmul 106, în care
se vorbeşte de rolul de intermediar al lui Moise: "Şi el a hotărât să-i nimicească, dar Moise a stat în
mijloc înaintea lui ca să-l abată de la mânia lui şi să-i oprească să-i nimicească" (Ps 106,23), arată că
poziţia preotului la slujbele religioase este în picioare, întrucât, asemenea lui Moise, el este mijlocitor
între Dumnezeu şi oameni: "Sacerdos non sedet sed stat; stare enim signum est actionis liturgicae".
Poziţia în picioare în liturgie are mai multe semnificaţii.
Mai întâi de toate e semn de respect. Când vrem să onorăm o persoană, de pildă un profesor care
intră sau iese din clasă, ne ridicăm în picioare. Pentru acest motiv poporul stă în picioare când
celebrantul intră şi plecă de la altar: răspunzând în această poziţie la salutul său. Tot pentru acest
motiv credincioşii stau în picioare când se proclamă Evanghelia: este onorat însuşi Cristos care ne
vorbeşte. Tot în această poziţie stăteau israeliţii când Dumnezeu le vorbea prin trimişii săi (Ex 20,21;
Neh 8,5; Ez 2,1; Dan 10,11).

În al doilea rând exprimă demnitatea omului în comparare cu alte vieţuitoare. Dintre toate fiinţele
numai omul merge pe două picioare, în poziţie verticală, spre deosebire de celelalte animale care
merg pe patru picioare, în poziţie orizontală. Posibilitatea omului de a se înălţa şi a privi cerul, exprimă
poziţia sa interioară privilegiată; e singura fiinţă care îşi poate dezlipi gândul de la pământ şi îl poate
înălţa la Dumnezeu. Poziţia în picioare exprimă soliditatea omului care îşi întemeiază viaţa pe
credinţă. Omul care are de la Dumnezeu darul credinţei rămâne drept, în picioare, nu se prăbuşeşte
niciodată la pământ oricât de grele ar fi loviturile şi încercările vieţii. De aceea e prevăzut ca poporul
să stea în picioare în timp ce recită Crezul la Liturghie.

Dar semnificaţia cea mai importantă este de natură pascală. Deoarece Cristos, prin Învierea sa, ne-a
eliberat de păcat şi de moarte, nu mai suntem sclavi ci oameni liberi, ridicaţi la demnitatea de fii ai lui
Dumnezeu. Ca atare, ne îngăduim să stăm cu respect în picioare în faţa Tatălui ceresc şi nu prăbuşiţi
la pământ ca nişte sclavi în faţa stăpânului. Acest simbolism este pe larg tratat de Sfinţii Părinţi ai
Bisericii. Sfântul Irineu scrie într-un tratat asupra Paştelui: "Obiceiul de a nu ne pleca genunchii în ziua
Domnului e un simbol al Învierii prin care Cristos ne-a eliberat de păcate şi de moartea care a fost
condamnată de el la moarte".

Poziţia în picioare este apoi atitudinea celor care aşteaptă pregătiţi a doua venire a Domnului, după
cum în picioare şi gata de plecare au aşteptat evreii în noaptea primului Paşte trecerea Domnului ce
avea să-i lovească pe egipteni şi să-şi elibereze poporul (Ex 12,11). Aceasta este poziţia aleşilor care
cântă mulţumiri în ceruri (Ap 7,9). Cu privire la această semnificaţie escatologică, Sfântul Vasile cel
Mare notează: "Nu numai pentru faptul că fiind înviaţi cu Cristos şi trebuind să căutăm lucrurile de sus
noi ne amintim de harul ce ne-a fost dat stând în picioare la rugăciune în ziua consacrată Învierii, dar
şi pentru faptul că această zi pare să fie într-un fel oarecare imaginea lumii ce va veni".

În sfârşit, poziţia în picioare era necesară pentru a realiza poziţia în formă de răstignit prin întinderea
orizontală a mâinilor. Rugăciunea făcută cu braţele întinse lateral era cea mai frecventă la primii
creştini. Ei voiau să se asemene şi prin acest gest exterior cu Cristos răstignit. Tertulian scoate în
evidenţă că acesta este un gest specific creştin, neîntâlnit la păgâni: "Noi nu numai înălţăm mâinile,
dar le şi întindem şi, rugându-ne în forma în care Domnul a pătimit, îl mărturisim pe Domnul Cristos".

Acelaşi lucru îl afirmă una din Odele lui Solomon (sec. al II-lea): "Mi-am întins mâinile şi l-am lăudat pe
Domnul, pentru că mâinile mele întinse sunt semnul lui, iar trupul meu drept e lemnul înălţat. Aleluia".
Sfânta Tecla (190) condamnată la moarte a intrat în arenă şi a aşteptat în picioare, rugându-se cu
mâinile întinse în formă de cruce, asaltul fiarelor. Sfântul Ambroziu făcea îndemnul: "Debes în oratione
tua crucem Domini demonstrare". (Trebuie să arăţi în rugăciunea ta crucea Domnului). El însuşi, după
cum informează biograful său Paulin, s-a rugat pe patul de moarte cu mâinile în formă de cruce.

Până în sec. al XV-lea tradiţia liturgică a impus preotului să ţină mâinile întinse în formă de cruce în
timpul canonului, mai ales după prefacere. Dar la anumite părţi ale Liturghiei el ţinea braţele ridicate şi
în sus. Sfântul Toma explică semnificaţiile acestor două poziţii: "Faptul că preotul întinde mâinile după
consacrare semnifică întinderea braţelor lui Cristos pe cruce. Dar înalţă de asemenea mâinile când se
roagă arătând că rugăciunea sa se înalţă către Dumnezeu pentru popor."

După sec. al XV-lea cele două gesturi distincte ale mâinilor preotului la rugăciune s-au redus la unul
singur: cel de azi, mai sobru, în care găsim mai puţin expresive ambele semnificaţii. Aceste gesturi ale
braţelor au fost abandonate complet la rugăciune de către credincioşi. Ici, colo, încep să fie reluate.

În genunchi. Importanţa pe care o are poziţia în picioare la rugăciune nu trebuie să excludă o altă
poziţie pe care o cunoaşte tradiţia creştină şi anume poziţia în genunchi, după cum bucuria pascală nu
exclude din viaţa creştinului pocăinţa.
Poziţia în genunchi are în primul rând un caracter penitenţial şi este rezervată mai ales zilelor de post
ca semn al durerii, al umilinţei, al pocăinţei. Tertulian scrie: "Ieiuniis autem et stationibus nulla oratio
sine genu et reliquo humilitatis more celebranda est". (În zilele de post şi la staţiuni, nici o rugăciune
nu trebuie făcută fără îngenunchiere şi celelalte semne ale umilinţei). A ne aşeza în genunchi, spune
sfântul Vasile, "înseamnă a ne da seama că păcatul ne-a aruncat la pământ". Aşadar poziţia în
genunchi este atitudinea naturală a omului care, ştiindu-se vinovat, cere iertare şi îndurare.

"Inflexio genuum poenitentiae et luctus indicium est" scrie Sfântul Isidor de Sevilia. (Plecarea
genunchilor este semnul pocăinţei şi al plânsului). Gestul îl găsim descris de Cristos în Evanghelie
când îl prezintă pe vameş în genunchi, cu capul plecat, bătându-şi pieptul şi implorând de la
Dumnezeu îndurare. Rugăciunea în genunchi a fost, prin urmare, caracteristică zilelor staţionale,
adică zilelor dedicate pocăinţei şi postului. "În aceste zile - scria Tertulian - toate rugăciunile le facem
în genunchi pentru că trebuie să aducem ispăşire înaintea lui Dumnezeu".

Dimpotrivă, în zilele de bucurie de la Paşti până la Rusalii, în care este celebrată Învierea Domnului,
potrivit unei tradiţii care după părerea Sfântului Irineu vine tocmai de la apostoli, era cu desăvârşire
interzis să se îngenuncheze şi să se postească. În zilele de pocăinţă, diaconul făcea invitaţia la
îngenunchere prin cuvintele: Flectamus genua. Sfântul Cezar de Arles deplângea faptul că pe vremea
sa unii creştini, cu toată invitaţia diaconului, rămâneau în picioare, drepţi ca nişte stâlpi. Pe lângă
acest gest de pocăinţă, la spovadă mai era şi aruncarea cu faţa la pământ. Deja în sec. al II-lea găsim
poziţia în genunchi ca poziţie normală în timpul exomologezei, adică în timp ce păcătosul, îşi
mărturiseşte păcatele, în scrierile sfântului Clemente Romanul şi ale lui Hermas. În Evul Mediu şi în
continuare, aceasta e poziţia normală a penitentului la spovadă. Poziţia în genunchi apoi e poziţia
normală pe care creştinul o ia la rugăciunea individuală. Deşi ridicat prin Cristos la demnitatea de fiu al
lui Dumnezeu, omul rămâne în acelaşi timp o creatură slabă, vulnerabilă şi trebuie să se smerească,
să rămână mic pentru ca Dumnezeu să-l ridice, să-l înalţe. În această poziţie îi găsim pe apostoli la
rugăciune: "Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos" (Ef 3,14). La Iope, la
moartea Tabitei "Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat şi s-a rugat" (Fap 9,40). Creştinii
au continuat să se roage în această poziţie. Astfel, călugării din pustiurile Egiptului se aşezau în
genunchi meditând în tăcere textele biblice pe care le citeau. Istoricul Eusebiu notează că împăratul
Constantin se închidea zilnic la anumite ore în cele mai retrase încăperi ale palatului său şi acolo,
singur, căzând în genunchi (in genua provolutus), implora ceea ce avea nevoie.

Poziţia în genunchi este semnul unei puternice emoţii pe care omul o încearcă în anumite situaţii.
Pentru exemplificare îl putem lua pe fotbalistul care se aruncă în genunchi pentru a manifesta bucuria
după ce a introdus balonul în poarta adversarului sau decepţia după ce a ratat sau a primit un gol.
Astfel, Cristos în timpul agoniei sale din Grădina Măslinilor se roagă în genunchi. Sfântul Ştefan se
aşează în genunchi când în momentul suprem se roagă lui Dumnezeu încredinţându-i sufletul. Când
creştinii din Tir împreună cu nevestele şi copiii îl însoţesc pe apostolul Pavel la corabia pe care acesta
avea să se îmbarce, cu presimţirea că nu se vor mai vedea, înainte de despărţire toţi îngenunchează
pe ţărm şi se roagă. Sfântul Policarp din Smirna înainte de a urca pe rug se roagă în genunchi pentru
toate bisericile creştine "cum genuflexione omnium fratrum" (în timp ce toţi creştinii stăteau în
genunchi).

Pentru acest motiv liturgia prevede să se stea în genunchi în timpul Liturghiei la consacrare şi la
împărtăşanie, precum şi în alte momente emoţionante, de pildă, înainte de consacrarea episcopului, a
preotului şi a diaconului.

Aşezat. E poziţia celui care învaţă. Aceasta era deja în liturgia ebraică poziţia celui care comenta
Scripturile. Astfel Isus, în sinagoga din Nazaret, după cea citit un text din profetul Isaia, a închis
cartea, a dat-o slujitorului, apoi s-a aşezat pentru a face comentariile, în timp ce toţi aveau privirile
îndreptate spre el. Episcopul, în primele veacuri ale Bisericii, făcea omilia stând aşezat la "cathedra".

Dar aceasta era poziţia nu numai a celui care învăţa, ci şi a celui care asculta învăţătura. Astfel la
vârsta de 12 ani, Isus stătea aşezat în templu în mijlocul învăţătorilor (Lc 2,46), Maria stătea aşezată
la picioarele lui Isus şi îi asculta cuvântul (Lc 10,39). În această poziţie se asculta explicarea
cuvântului lui Dumnezeu la adunările liturgice pe vremea apostolilor (Fap 20,9; 1Cor 14,30). Aceasta
era poziţia normală a creştinilor în continuare în timpul lecturilor biblice cu excepţia. Evangheliei, cum
reiese din scrierile Sfântului Iustin şi din îndemnurile Sfântului Augustin, deşi găsim şi excepţii în unele
biserici. Dacă pentru episcopi şi clerici existau scaune sau bănci în biserică, nu existau pentru simpli
credincioşi. Aceştia se aşezau jos pe podea direct sau pe covoare.

Băncile s-au introdus în bisericile occidentale după sec. al XVI-lea urmând exemplul bisericilor
protestante care aveau o deosebită trebuinţă de aşa ceva, întrucât liturgia lor a fost redusă aproape
exclusiv la citirea şi explicarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Cu faţa la pământ. În liturgia romană actuală, poziţia culcat cu faţa la pământ mai este practicată
numai în unele cazuri excepţionale: în Vinerea Sfântă, la consacrarea episcopilor, preoţilor, diaconilor,
fecioarelor, abaţilor în timp ce se cântă litania tuturor sfinţilor. Din cărţile Bibliei rezultă că în Vechiul
Testament aruncarea cu faţa la pământ era o poziţie frecventă la rugăciune (Gen 17,3; Dt 19,18; Tob
12,16; Mc 17,6; Ap 4,10 etc.).

În Africa de Nord despre această poziţie la rugăciune vorbeşte deja Tertulian în sec. al III-lea. Şi aici,
ca şi la Roma, Liturghia, precum şi alte celebrări liturgice începea cu aruncarea cu faţa la pământ a
celebranţilor şi chiar a poporului.

De asemenea, aruncarea cu faţa la pământ era practicată la celebrările penitenţiale. Istoricul

Sozomene o atestă ca fiind în uz la Roma: "Acolo penitenţii ocupă un loc care le-a fost fixat unde stau
într-o atitudine de tristeţe şi căinţă. Dar când serviciul divin este pe sfârşite, fără ca ei să fi participat la
sfintele taine, se aruncă cu faţa la pământ gemând şi plângând. Episcopul se alătură la lacrimile lor, se
aruncă la rândul său cu faţa în jos pe podea, plângând şi gemând împreună cu mulţimea care umple
biserica. După un timp, episcopul, se scoală, invită mulţimea să se ridice, rosteşte o rugăciune asupra
penitenţilor apoi îi sloboade".

Aruncarea cu faţa la pământ s-a păstrat în ritul reconcilierii penitenţilor în Joia Mare cât timp s-a
practicat pocăinţa publică, apoi a trecut în ritul spovezii private. După Evul Mediu, aruncarea cu faţa la
pământ s-a înlocuit în cadrul spovezii cu simpla îngenunchere.

Înclinarea capului. Ea poate fi, conform prescripţiilor liturgice, mai mult sau mai puţin profundă.
Înclinaţia profundă se face, de pildă, în faţa altarului la începutul şi la sfârşitul Liturghiei, o face preotul
singur la anumite momente, o face tot poporul la Crez la cuvintele "s-a întrupat de la Duhul Sfânt", se
face în faţa episcopului. E un gest de umilinţă şi de respect. În antichitatea creştină era poziţia pe care
o lua poporul peste tot, inclusiv în Orient în timp ce preotul sau episcopul dădea binecuvântarea finală
numită Super populum precedată de invitaţia diaconului care, de exemplu, la Alexandria zicea:
"Inclinate capita vestra Deo", la Roma: "Humiliate capiţa vestra Deo". E un gest liturgic, din păcate,
puţin respectat sau făcut în mod neglijent, fără o dispoziţie interioară corespunzătoare. Deja Sfântul
Cezar din Arles îi dojenea pe creştinii din Galia cu aceste cuvinte: "De câte ori s-a strigat că trebuie să
vă plecaţi capul la binecuvântare! Să nu vă fie greu să vă plecaţi cartele, pentru că nu vi le plecaţi în
faţa unui om ci în faţa lui Dumnezeu". În cele din urmă, în Occident, înclinarea profundă la
binecuvântarea finală a fost înlocuită cu îngenuncherea care a durat până la ultima reformă liturgică.
Ordo Romanus I prescria ca de la Sanctus până la sfârşitul canonului toţi cei care se aflau în
prezbiteriu să stea înclinaţi.

Înclinaţia profundă este încă bine menţinută în liturgia monastică.

Rugăciunea cu faţa la Răsărit. Rugăciunea cu faţa spre Răsărit era foarte frecventă în religiile
orientale şi chiar la evrei. Creştinii din Orient au adoptat această poziţie dându-i o explicaţie proprie şi
originală. Isus, potrivit psalmistului, (Ps 67,34-35) s-a înălţat la cer în partea de Răsărit şi, potrivit
evanghelistului, tot de la Răsărit se va reîntoarce la a doua lui venire: "După cum fulgerul apare la
Răsărit... tot aşa va fi venirea Fiului Omului" (Mt 24,27). Constituţiile Apostolice amintesc de această
semnificaţie primordială prescriind ca "după omilie, toţi stând în picioare să se roage într-un singur
glas lui Dumnezeu care s-a înălţat sus la cer în partea de Răsărit".

Mai era un motiv: soarele, lumina, apar la Răsărit. Or, Cristos este soarele dreptăţii iar creştinii sunt fiii
luminii. În plus în partea de Răsărit era situat paradisul pământesc, iar "noi, scrie sfântul Vasile, când
ne rugăm privim spre Răsărit, dar puţini ştiu că prin aceasta noi căutăm patria străveche".
Această poziţie o găsesc, atestată şi în Africa de Nord la Tertulian şi Augustin dar nu la Roma, unde în
prima perioadă era privită cu suspiciune, întrucât era considerată drept un gest de provenienţă
păgână. Pătrunde la Roma, prin influenţa bizantină abia în sec. VI-VII. Rubricile care prevăd această
poziţie în cărţile liturgice numite Ordines Romani probabil că sunt nişte adaosuri operate în teritoriile
franco-germanice.

De menţionat că această poziţie a avut un rol important în orientarea bisericilor spre Răsărit şi
întoarcerea preotului cu spatele spre popor pentru a se îndrepta, ca şi poporul, cu faţa spre Răsărit la
rugăciune. Această poziţie a fost practicată puţin în Occident şi nu a avut niciodată o recunoaştere
liturgică oficială.

Ochii ridicaţi spre cer. Acest gest la rugăciune era frecvent nu numai la evrei (Ps 122), dar şi la
păgâni. Sunt cunoscute versurile lui Vergilius: "Dar tatăl Anchise şi-a ridicat bucuros ochii spre stele,
şi-a întins palmele spre cer zicând: Jupiter atotputernic..." (Eneida II,688). Evangheliştii notează de
mai multe ori acest gest la Isus: înainte de înmulţirea pâinilor (Mt 14,19; Mc 6,41; Lc 9,16), la începutul
proclamării fericirilor (Lc 6,20), în rugăciunea care precede învierea lui Lazăr (In 11,41), la începutul
rugăciunii sacerdotale (In 17,1). Tertulian scoate în evidenţă această poziţie a ochilor când scrie: "Illuc
(ad coelum) suspicientes oramus." (Ne rugăm privind într-acolo, spre cer).

Canonul roman, aşa cum îl găsim în forma sa cea mai veche la Sfântul Ambroziu, prescrie acest gest
înainte de prefacere, atribuindu-l lui Isus. Când celebrantul făcea invitaţia Sursum corda (sus inimile)
la începutul prefeţei îi îndemna de fapt pe toţi creştinii să-şi înalţe ochii spre cer. În acest sens, într-o
carte a antichităţii creştine, Testamentum Domini, găsim această formulă: "Sursum oculos cordium
vestrorum / Angeli inspiciunt." (Sus ochii inimilor voastre, / îngerii vă privesc.) În acestă poziţie
împăratul Constantin şi-a imprimat chipul pe unele monede.

Misalul tridentin prevede ca preotul să-şi înalţe ochii la multe momente în cadrul Liturghiei. În normele
liturgice actuale acest gest este prescris o singură dată la prefacere când se foloseşte canonul roman.

Mâinile împreunate. Această poziţie la rugăciune o găsim în Extremul Orient ca un gest de

reculegere care îi permite omului să-l găsească pe Dumnezeu în el însuşi. Deşi foarte expresivă şi
edificatoare, această poziţie nu o întâlnim la creştinii din antichitate. E amintită de un singur text din
Passio Perpetuae scris în jurul anului 200: într-o vedenie, Perpetua a primit din mâinile unui bătrân
păstor o îmbucătură care a mâncat-o "iunctis manibus" (cu mâinile împreunate).

Obiceiul liturgic de a ţine mâinile împreunate s-a născut în Occident în Evul Mediu şi provine din
ceremonialul feudal germanic: vasalul se prezenta cu mâinile împreunate pentru a primi însemnele
învestiturii feudale, făcând în această poziţie jurământul în mâinile seniorului. În sec. al XII-lea această
atitudine la rugăciune era deja generalizată. La sinodul din Oxford (1222) li se recomanda
credincioşilor să stea cu mâinile împreunate în timp ce se ridică ostia la Liturghie. De remarcat că
rugăciunile liturgice compuse înainte de această perioadă continuă şi în prezent să fie rostite cu
braţele deschise şi nu cu mâinile împreunate.

Mersul în procesiune. Procesiunea reflectă comunitatea creştină ca fiind un popor în drum spre
Dumnezeu. E un element liturgic pe care îl întâlnim la toate religiile şi care, datorită simplităţii sale şi
libertăţii de mişcare, a fost întotdeauna îndrăgit de poporul creştin.

O procesiune presupune întotdeauna trei etape. Mai întâi adunarea în jurul păstorului într-un anumit
loc care va fi punctul de plecare. Apoi parcurgerea unui traseu în urma crucii procesionale în timpul
căreia se cântă şi se fac rugăciuni. Iniţial, pe parcursul procesiunii se cântau psalmi, obicei luat din
iudaism, unde procesiunile la templu erau însoţite de psalmi. Apoi s-au introdus şi alte elemente:
litania sfinţilor şi alte imnuri. În antichitate şi în Evul Mediu participanţii la procesiunile penitenţiale
mergeau cu picioarele goale, îmbrăcaţi în sac, cu cenuşă pe cap şi ţinând post. Procesiunea are şi un
punct de sosire. Aici celebrantul rosteşte o rugăciune şi în mod obişnuit celebrează Sfânta Liturghie.

Liturgia iudaică de pe vremea lui Isus cunoştea diferite procesiuni cu ocazia marilor sărbători.
Procesiunile păgânilor erau deosebit de populare. Astfel Biserica, practicând procesiunile, pe de o
parte a continuat o tradiţie liturgică preluată din iudaism, pe de altă parte a căutat să substituie
procesiunile păgâne, sau cel puţin să le încreştineze.
De la bun început, în diferite părţi ale Bisericii procesiunile au fost organizate în funcţie de diferitele
necesităţi şi împrejurări locale. Astfel la Ierusalim, după mărturia Egeriei, procesiunile au apărut din
faptul că poporul celebra evenimentele mântuirii chiar pe locul unde ele se petrecuseră astfel încât se
deplasa de la un loc la altul pe Muntele Măslinilor, de aici la basilica Învierii, apoi la Calvar sau în alte
direcţii: la Cenacol, pe colina Sionului, la Betleem etc.

În alte părţi, procesiunea apare ca un alai ce se formează pentru a purta trupul unui martir de la locul
execuţiei spre locul înmormântării. Astfel în 258 la Cartagina trupul sfântului Ciprian a fost purtat de la
locul martiriului la cimitir "cu lumânări, cu torţe, cu bucuria unui adevărat triumf". La Roma procesiunile
s-au introdus din mai multe motive: intenţia de a substitui procesiunile păgâne, implorarea îndurării
divine în diferite calamităţi, celebrările staţionale etc. La Constantinopol Sfântul Ioan Gură de Aur le
introduce ca o reacţie la marile defilări pe care le organizau arianii.

Datorită originii lor populare şi locale, procesiunile nu pot fi clasificate sistematic, cel mult pot fi
prezentate pe categorii. Astfel avem:

a) Procesiuni comemorative. Acestea marchează anumite evenimente ale mântuirii. Aici pot fi
amintite:

- Procesiunea de Florii. Introdusă mai întâi la Ierusalim, reproduce intrarea triumfală a lui Isus în
cetatea sfântă. Această procesiune a fost îndrăgită şi imitată în Franţa de unde apoi s-a răspândit în
tot Occidentul.
- Procesiunea de la 2 februarie în Sărbătoarea Întâmpinării Domnului.
- Procesiunea din Noaptea de Paşti având în frunte lumânarea pascală.
- Procesiunea la baptister în seara zilei de Paşti. Noua reformă liturgică recomandă să se menţină
această procesiune acolo unde este obiceiul să se facă. E ceea ce a mai rămas din procesiunea care
se făcea zilnic în Octava Paştelui atât la Ierusalim cât şi la Roma. Potrivit scrierii Egeriei, la Ierusalim
această procesiune se făcea de la biserica Eleona (Pater Noster) de pe Muntele Măslinilor la Basilica
Învierii (Anastasis).
- Procesiunile de transferare a moaştelor sfinţilor de la mormânt la biserică, în ziua dedicării bisericii.
Prima procesiune de acest fel atestată istoric a fost aceea a transferării moaştelor sfântului episcop
Babilo la Antiohia în 351. Aceste procesiuni cunoşteau în antichitate şi în Evul Mediu un fast
extraordinar; participa la ele tot poporul în frunte cu împăratul şi curtea imperială precum şi episcopul
cu tot clerul. De aici obiceiul la multe biserici de a se face în ziua de hram procesiunea la cimitir sau în
jurul Bisericii, dat fiind că adesea biserica este situată în mijlocul cimitirului.

b) Procesiuni penitenţiale. Aceste procesiuni sunt destinate să potolească mânia lui Dumnezeu
pentru păcatele oamenilor în timp de calamitate şi nenorocire publică, precum: război, epidemie, ploi
nimicitoare, secetă, invazii etc. A rămas renumită în istorie procesiunea penitenţială organizată de
Sfântul Grigore cel Mare în 59l, când Roma era decimată de molimă. E cunoscută cu numele de
litania septiformă, întrucât procesiunile se îndreptau concomitent de la şapte biserici din Roma spre
basilica S. Maria Maggiore. Aceste procesiuni în general sunt numite litanii, deoarece în timp ce se fac
se cântă litania tuturor sfinţilor. Mai cunoscute sunt:

- Litania mare. E procesiunea făcută la câmp în ziua de 25 aprilie. A fost introdusă iniţial la Roma în
sec. al VI-lea cu scopul de a înlocui sărbătoarea păgână în cinstea zeului Robigo, ocrotitorul holdelor
împotriva ruginii.
- Litaniile minore sau Rogaţiunile. Sunt procesiunile care se fac în cele trei zile premergătoare
sărbătorii înălţării Domnului, tot în câmp. Iniţial au fost introduse de Sfântul Mamert, episcop de
Vienne, în 470 cu ocazia unei calamităţi publice. Au un caracter penitenţial, iar scopul lor este acela
de a atrage binecuvântarea lui Dumnezeu asupra roadelor pământului. După normele liturgice
actuale, modul de organizare al Rogaţiunilor precum şi data lor intră în competenţa Conferinţelor
episcopale. Litania mare s-a desfiinţat.
- Procesiunile confraternităţilor penitenţiale care au cunoscut o mare înflorire în Evul Mediu cum era
aceea a Flagelanţilor sau a Disciplinanţilor. Membrii ei străbăteau în procesiune străzile oraşului,
îmbrăcaţi în mantie şi cu gluga trasă pe faţă, biciuindu-se până la sânge. În unele ţări, ca de pildă în
Italia, procesiunile confraternităţilor sunt încă foarte populare.

c) Procesiuni euharistice. Aceste procesiuni se referă atât la celebrarea Sfintei Liturghii cât şi la
purtarea în procesiune a Sfintei Euharistii. Astfel avem:
- Procesiunea din Joia Sfântă, când Sfânta Euharistie e purtată de la altarul principal la un altar
secundar sau la o capelă laterală.
- Procesiunea cu Sfânta Împărtăşanie la bolnavi, care în zilele noastre datorită condiţiilor moderne de
viaţă aproape că a dispărut.
- Procesiunea de la Joia Verde, care s-a generalizat în Biserica Catolică la jumătatea sec. al XIV-lea.
- Diferite procesiuni în cadrul Liturghiei: la intrare, la Evanghelie, la aducerea darurilor la ofertoriu, la
împărtăşanie, la aducerea untdelemnurilor care se sfinţesc în Joia Sfântă. Tot aici mai intră
procesiunea de la începutul Liturghiei când se stropeşte poporul cu apă binecuvântată în amintirea
botezului primit. S-a introdus în Franţa în jurul anului 800, apoi s-a răspândit în toată Biserica. Se
mergea în procesiune cu crucea şi ministranţii de jur împrejurul bisericii în interior şi chiar afară,
stropindu-se mormintele dacă cimitirul era în jurul bisericii.
- Procesiunile staţionale. Au apărut la Roma, deşi erau cunoscute şi în Orient, apoi s-au răspândit şi în
alte părţi. Papa celebra Liturghia în anumite duminici şi sărbători în diferite parohii ale Romei numite
tituli. Papa împreună cu clerul şi poporul se aduna într-o biserică din cartierul respectiv (această
adunare se numea collecta) de unde se mergea în procesiune la biserica staţională unde se celebra
Liturghia. Căzute în desuetudine după Evul Mediu, aceste celebrări staţionale au fost reluate de ultimii
Papi.

d) Procesiuni mariane. În trecut erau foarte frecvente procesiunile la principalele sărbători ale sfintei
Fecioare: Naşterea, Buna Vestire, Purificarea, Adormirea Maicii Domnului. O mare amploare le-a dat
papa Sergiu I (687-701), oriental de origine, inspirându-se din uzanţele bizantine. Se făceau în
general noaptea cu torţe şi prapuri duse în triumf. Astăzi mai frecvente sunt procesiunile care se fac la
sanctuarele mariane: Lourdes, Fatima, Cacica, Radna, Medjugorie ş,a.

e) Procesiuni funebre. Acestea se fac de la casa mortului la biserică şi de la biserică la cimitir. Au

existat dintotdeauna la înmormântări. Emoţionante sunt descrierile procesiunilor funebre făcute de
Sfântul Grigore Nisenul cu ocazia înmormântării surorii sale, Sfânta Macrina. De asemenea cea făcută
de Sfântul Augustin cu ocazia înmormântării mamei sale, Sfânta Monica. Se purtau lumânări aprinse.
Obiceiul era de provenienţă păgână. Iniţial înmormântările se făceau noaptea astfel încât făcliile erau
indispensabile. Când mai târziu, sub Augustus, au început să se facă ziua, s-a menţinut obiceiul de a
purta făclii, dar cu semnificaţia de omagiu adus răposatului. Creştinii i-au dat un simbolism mai nobil: e
lumina lui Dumnezeu care a strălucit în viaţa răposatului: "Aceasta înseamnă, observa Sfântul
Ieronim, că sfinţii (creştinii) şi-au dat sufletul luminaţi de lumina credinţei şi că acum strălucesc de
lumina măririi în patria de sus".

Obiceiul de a se merge în procesiune la cimitir reflectă o tradiţie existentă din primele veacuri în
Biserică: se făceau asemenea procesiuni la morminte, la aniversarul morţilor.

2. Gesturi liturgice

Gesturile liturgice au origine diferită. Unele sunt de provenienţă pur creştină, cum este semnul crucii.
Altele sunt preluate din tradiţia iudaică cu o nouă semnificaţie, altele în sfârşit, sunt gesturi săvârşite
de Cristos şi preluate de liturgie.

Impunerea mâinilor. Dintre toate gesturile liturgice, acesta este cel mai important, întrucât este
elementul esenţial în conferirea unor sacramente.

Dintre membrele trupului mâna deţine un loc de frunte deoarece este mijlocul cel mai eficace prin care
omul îşi desfăşoară activitatea sa. Pentru acest motiv mâna a fost din cele mai vechi timpuri în
limbajul religios simbolul puterii. De aici expresiile biblice: mâna lui Dumnezeu sau dreapta Domnului.

Gestul impunerii mâinilor îl găsim în cele mai vechi religii păgâne ca şi în cultul ebraic (heirotonia).

Cărţile Vechiului Testament menţionează des acest gest:

- în riturile sacrificiilor (Lev 24,14; 16,21);
- pentru binecuvântări (Gen 48,l4; Lev 9,22);
- în consacrarea leviţilor (Num 8,6).
De asemenea, Cristos a săvârşit acest gest:
- binecuvântând bolnavii (Mc 16,18; Lc 4,10);
- binecuvântând copii (Mc 10,16);
- probabil la Cina cea de Taină deoarece evangheliştii notează că a binecuvântat pâinea şi vinul.

De asemenea, apostolii au imitat acest gest al lui Isus. Ei invocau pe Duhul Sfânt prin impunerea
mâinilor asupra noilor botezaţi (Fap 8,17) şi prin acelaşi gest îi consacrau pe noii slujitori ai cultului
(Fap l3,3). După cum atestă cei mai vechi scriitori ai Bisericii, impunerea mâinilor a fost un rit utilizat
de la bun început în liturgia creştină în administrarea sacramentelor:
- în pregătirea catecumenilor la botez;
- în reconcilierea penitenţilor;
- în celebrarea Euharistiei: impunerea mâinilor asupra pâinii şi a vinului înainte de prefacere
sugerează ritul din Vechiul Testament prin care păcatele oamenilor trec asupra victimei de ispăşire;
- în ungerea bolnavilor, întrucât impunerea mâinilor este prescrisă în această situaţie de apostolul
Iacob;
- în consacrarea clerului: alegerea şi desemnarea unei persoane pentru a îndeplini o anumită funcţie
în Biserică cu transmiterea unei autorităţi şi puteri speciale a fost probabil cea mai veche semnificaţie
a acestui gest.

Dar gestul impunerii mâinilor a cunoscut şi cunoaşte de asemeni în liturgie o largă utilizare
extrasacramentală: la consacrarea fecioarelor, la binecuvântarea abaţilor, în exorcisme spre a alunga
influenţa Celui Rău, în invocarea iertării şi harului lui Dumnezeu, în binecuvântarea persoanelor şi
lucrurilor astfel încât în limbajul biblic şi al autorilor antici a impune mâinile echivala cu a binecuvânta.

Impunerea se făcea cu ambele mâini sau cu mâna dreaptă, prin contactul direct sau prin simpla
întindere spre o persoană sau un obiect. De cele mai multe ori impunerea mâinilor e însoţită de o
rugăciune care îi precizează sensul şi se termină cu semnul crucii. Cu privire la cei botezaţi Sfântul
Ciprian scria: "... prin rugăciunea noastră şi prin impunerea mâinilor îl primesc pe Duhul Sfânt şi totul
se termină prin semnul crucii Domnului".

Impunerea mâinilor a fost întotdeauna un gest liturgic rezervat clerului, interzis în mod expres laicilor.
O asemenea interdicţie o găsim deja în Constituţiile Apostolice.

Semnul crucii. Deşi mai puţin esenţial în liturgie, practic semnul crucii este nelipsit din celebrarea
sacramentelor şi nu numai a sacramentelor. Deja Sfântul Augustin nota: "Cu semnul crucii se
consacră Trupul Domnului, se sfinţeşte apa de botez. sunt hirotoniţi preoţii şi ceilalţi slujitori, într-un
cuvânt, e consacrat tot ceea ce trebuie sfinţit prin invocarea numelui lui Cristos".

Cărţi gnostice din secolul al II-lea, de pildă Faptele lui Ioan, vorbesc clar despre semnul crucii.
Tertulian confruntă acest semn creştin cu altul similar practicat de închinătorii lui Mitra: Mitra îi
însemnează pe frunte pe soldaţii (adepţii) săi; creştinii în schimb se însemnează pe frunte pentru a
învinge ispitele diavolului. Acelaşi scriitor ne informează că însemnarea cu semnul crucii depăşea
domeniul strict al liturgiei: "Dacă pornim la drum, dacă ieşim sau intrăm, dacă ne îmbrăcăm, dacă ne
spălăm sau ne aşezăm la masă, dacă mergem la culcare, dacă ne aşezăm, în aceste şi în toate
celelalte fapte ale noastre ne însemnăm pe frunte cu semnul crucii".

Pentru Orient avem mărturia Sfântului Ciril din Ierusalim: "Aşadar să nu ne ruşinăm a-l mărturisi pe
Cel Răstignit. Să ne însemnăm cu încredere făcând cu degetul cruce pe frunte în toate: când mâncăm
pâine şi bem din pahar, când intrăm şi ieşim, înainte de a ne culca, când dormim şi ne sculăm, când
mergem pe drum şi când ne odihnim".

Obiceiul de a face semnul crucii era atât de înrădăcinat încât chiar împăratul Iulian Apostatul, după
lepădarea sa de credinţa creştină, se însemna instinctiv cu semnul crucii când se afla într-un pericol.

Semnul crucii despre care vorbesc scriitorii Bisericii din primele veacuri este semnul făcut pe frunte cu
degetul gros sau cu arătătorul, singurul care se practica, şi care îşi găsea expresia maximă în
celebrarea botezului. Latinii îl numeau: signum, signaculum, tropaeum, iar grecii: sfraghis sau
symbolon.
Ulterior s-a introdus obiceiul ca împreună cu fruntea să fie însemnat şi pieptul. Prudenţiu, mort la 410,
scrie: "Frontem locumque cordis signet" (Să însemneze fruntea şi locul inimii). Ulterior s-a introdus şi
însemnarea buzelor. Această triplă însemnare a rămas şi în prezent în liturgie la începutul evangheliei
şi semnificaţia ei este evidentă: se cere lui Cristos să ne binecuvânteze gândurile, cuvintele şi
sentimentele.

În sec. al VI-lea, ca reacţie la erezia monofizismului, s-a introdus în Orient obiceiul de a se face
semnul crucii cu două degete, degetul mare şi arătătorul, sau cu trei degete deschise (degetul mare,
arătătorul şi mijlociul) celelalte rămânând închise. În felul acesta erau simbolizate cele două naturi ale
lui Cristos şi cele trei Persoane Divine. Apoi cele trei degete s-au unit împreună. Din Orient această
uzanţă a trecut în Occident. Toate documentele liturgice occidentale din sec. IX-XIII prescriu ca
semnul crucii să se facă în felul acesta. Dar la sfârşitul sec. al XIII-lea grecii reproşau deja latinilor că
binecuvântează cu toată palma deschisă în loc să o facă cu trei degete. Forma veche o mai păstrează
orientalii şi uneori episcopii latini când împart binecuvântarea.

Trasarea semnului crucii pe propriul trup în felul în care se face astăzi s-a introdus în mănăstiri în sec.
al X-lea, deşi nu este exclus ca să se fi practicat şi mai înainte. Se făcea, evident, cu trei degete
deschise şi două închise şi se ducea mâna de la umărul drept la cel stâng. Papa Inocenţiu III (1216)
prescrie: "Signum crucis tribus digitis exprimendum est, ita ut a superiori descendat in inferius et a
dextera transeat ad sinistram". (Semnul crucii trebuie făcut cu trei degete, astfel încât de sus să
coboare jos şi de la dreapta să treacă la stânga). În sec. al XIIIlea, în Occident, când a început să se
facă semnul crucii cu toate degetele desfăcute, s-a schimbat şi sensul trecându-se de la umărul stâng
la cel drept. Până în zilele noastre a rămas uzanţa de a se binecuvânta unele lucruri făcând mişcarea
de la dreapta la stânga. Deşi cunoscut cu mult mai înainte în devoţiunea privată, semnul crucii făcut în
această formă a intrat în uzul liturgic abia cu reforma liturgică a lui Pius V (sec. al XVI-lea).

Semnul crucii este însoţit de obicei de o formulă. La latini, cea mai obişnuită este formula trinitară: în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, formulă folosită în antichitate la botez, când se făcea
însemnarea cu sfânta cruce.

Alte formule sunt: Ajutorul nostru este în numele Domnului; Doamne, deschide-mi buzele;
Dumnezeule, vino în ajutorul meu etc. Orientalii au de obicei formula: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare,
Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Se obişnuieşte, de asemenea, din cele mai vechi timpuri atât în Orient, cât şi în Occident, să se dea
binecuvântarea nu cu mâna ci folosindu-se un crucifix.

În liturgie, semnul crucii are următoarele semnificaţii:

a) Este sigiliul (signum) lui Cristos care se imprimă pe trupul celui care primeşte botezul arătând astfel
că acesta devine proprietatea absolută a lui Cristos. În prezent, se face semnul crucii numai pe frunte,
dar în trecut simbolismul era mai bine scos în evidenţă prin însemnarea şi a altor părţi ale trupului:
umerii, fiecare din cele cinci simţuri.

b) E o mărturisire de credinţă în Cristos de, care creştinul nu trebuie să se ruşineze niciodată. Sfântul
Augustin scrie: "Dacă spunem catecumenului: «Crezi în Cristos?». El răspunde: «Cred» şi îşi face
semnul crucii; poartă deja crucea lui Cristos pe frunte şi nu se ruşinează de crucea Domnului său".

c) E o afirmare a atotputerniciei lui Cristos împotriva duhurilor rele: "Ecce crucem Domini, fugite partes
adversae". (Iată crucea Domnului; dispăreţi puteri ale duşmanului).

Pentru aceste motive, în exorcisme, semnul crucii se face des pe trupul celui posedat de diavol.

d) E o invocare a harului lui Dumnezeu, bar implorat pentru meritele infinite ale crucii lui Cristos.
Pentru acest motiv toate sacramentele şi sacramentaliile sunt însoţite de semnul crucii.

e) E un gest de binecuvântare a lucrurilor şi a persoanelor prin care acestea sunt consacrate lui
Dumnezeu prin analogie cu consacrarea creştinului, care se petrece la botez prin semnul crucii. Din
cele mai vechi timpuri binecuvântările sunt însoţite de semnul crucii "quia Crux omnium fons
benedictionum est" (deoarece crucea este izvorul tuturor binecuvântărilor) scrie sfântul Leon cel Mare.

Îngenuncherea cu un genunchi. Îngenuncherea cu un singur genunchi se face în faţa Sfintei

Euharistii ca un act de adoraţie sau ca semn de veneraţie în faţa crucifixului. Îngenuncherea aceasta
s-a introdus ca practică particulară în sec. al XI-lea, iar ca practică liturgică mult mai târziu. În sec. XIII-
XV normele liturgice încă prescriau ca, atunci când se trece prin faţa tabernacolului să se facă o
înclinaţie. Tot o înclinaţie trebuia să facă preotul şi nu o îngenunchere după cuvintele consacrării,
înainte de a ridica Trupul Domnului.

Atât în Orient, cât şi în Occident, în Evul Mediu îngenuncherea cu un singur genunchi era dezaprobată
deoarece amintea de batjocura pe care o făcuseră evreii în timpul Patimii, îngenunchind în faţa lui
Cristos. De aceea nu se spunea niciodată "genu flectere" ci la plural "genua flectere". În Orient
îngenuncherea cu un singur genunchi nu este cunoscută. În Occident înclinaţia de care am amintit
mai înainte s-a transformat treptat într-o astfel de îngenunchere.

Îngenuncherea cu un singur genunchi a fost introdusă pentru prima dată cu scopul de a adora Sfânta
Euharistie de către ceremonierul roman Giovarni Burchard în Ordo Missae (1502) şi încorporat 70 de
ani mai târziu în rubricile Misalului Roman al lui Pius al V-lea. Conform normelor liturgice actuale, în
faţa Sfântului Sacrament, fie că se află în tabernacol, fie că este expus pentru adoraţie, se
îngenunchează cu un singur genunchi.

Baterea pieptului. A bate pieptul în dreptul inimii e un gest care exprimă căinţa interioară a inimii
pentru păcatul săvârşit, păcatul izvorând de fapt din inima omului. Era un gest practicat şi de păgâni şi
de evrei. Îl săvârşeşte vameşul ca şi centurionul din Evanghelie. A fost adoptat de la bun început de
Biserica creştină atunci când se făcea mărturisirea la modul general, nesacramental, a păcatelor,
însoţind o formulă ce trebuie să fi fost asemănătoare cu actualul nostru Mărturisesc. Sfântul Augustin
se plângea că în biserică creştinii săi îşi băteau pieptul ori de câte ori se rostea cuvântul mărturisesc,
şi nu era cazul. "Ori de câte ori se aude din gura lectorului acest cuvânt (mărturisesc) imediat urmează
ropotul pios al celor care îşi bat pieptul". Şi încearcă să le explice că acest cuvânt: confessio
(mărturisesc), confiteri (a mărturisi) nu înseamnă întotdeauna o recunoaştere a păcatului, dar uneori
înseamnă şi "laudă, preamărire a lui Dumnezeu", că în expresia Confiteor tibi, Pater (te preamăresc
pe tine Tată) sau în psalmul 117: Confitemini Domino (preamăriţi pe Domnul). Pe vremea Sfântului
Augustin poporul îşi bătea pieptul şi la cuvintele: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, din rugăciunea
Tatăl nostru. Acest obicei se înregistra încă în secolul al XIII-lea în Germania.

Semnul păcii. Primul semn al păcii şi al dragostei creştine în liturgie a fost sărutul. E un gest liturgic
specific creştin. Sfântul Pavel e cel dintâi care vorbeşte despre un atare gest "Salutaţi pe toţi fraţii cu
sărutare sfântă" (Rom 16,16; 1Cor 16,20; 2Cor 13;12). Nu ştim dacă se referă la un rit liturgic, deşi e
foarte probabil de vreme ce Sfântul Iustin la jumătatea sec. al II-lea îl descrie ca atare. Ca şi în viaţa
de toate zilele sărutul păcii era schimbat de toată lumea deşi, după mărturisirea lui Tertulian, bărbaţii
păgâni neadmişi la "sărutarea sfântă" a creştinilor nu priveau cu ochi buni acest lucru la femeile lor.

Foarte curând, datorită abuzurilor, sărutul păcii s-a limitat: femeile îl dădeau femeilor, bărbaţii
bărbaţilor. Acest lucru îl prescrie deja Tradiţia Apostolică. Se ştie că la adunările liturgice femeile
stăteau într-o parte, bărbaţii în cealaltă parte. Pseudo - Clement (sec. II-III) ne descrie un amănunt
curios: femeile sărutau mâna bărbaţilor pe care aceştia o ţineau acoperită cu toga.

Sărutul păcii a existat întotdeauna în toate Bisericile şi din Orient şi din Occident. Diaconul făcea
invitaţia printr-o formulă ca de pildă: offerte vobis pacem (oferiţi-vă pacea). Ritul se făcea înainte de
liturgia euharistică potrivit cu cuvântul lui Cristos: "Dacă îţi aduci darul tău la altar..." Ulterior în liturgia
romană acest rit a fost introdus înainte de Agnus Dei (Mielul lui Dumnezeu).

Sărutul păcii s-a menţinut în liturgie până în sec. al XIII-lea. Papa Inocenţiu al III-lea (1216) prescrie:
"Preotul îl sărută pe slujitor... sărutul păcii se continuă în Biserică la toţi credincioşii". Către sfârşitul
sec. al XIII-lea din iniţiativa franciscanilor sărutul păcii între clerici a fost înlocuit cu o simplă
îmbrăţişare, iar credincioşilor celebrantul a început să le trimită spre sărutare mai întâi patena sau o
carte liturgică (evangheliarul, misalul) apoi un instrument confecţionat anume cu această destinaţie
numit osculatorium sau lapis (piatră) pacis sau tabula pacis, denumirea luându-se din materialul din
care era confecţionat. Către sfârşitul Evului Mediu, dat fiind că separaţia dintre bărbaţi şi femei nu se
mai respecta, iar circulaţia obiectului de sărutat dădea naştere la dezordine şi glume, el a fost aşezat
într-un loc în biserică şi cine voia mergea să-l sărute. Apoi a ieşit complet din uz rămânând doar
îmbrăţişarea clericilor la Liturgia solemnă.

După ultima reformă liturgică semnul păcii în liturgie nu mai este obligatoriu, iar forma în care se dă
este stabilită de Conferinţa episcopală.

Dar sărutul păcii nu a fost practicat numai în cadrul Liturghiei. El era dat şi celui care se boteza de toţi
membrii comunităţii ca vinculum pacis, adică drept semn că de acum înainte va fi legat prin legătura
fraternă de familia creştină în care intra. Despre sărutul neofiţilor vorbeşte deja Sfântul Iustin în sec. al
II-lea. Erau sărutaţi şi copiii botezaţi; Sfântul Ciprian îl dojeneşte pe episcopul Fidus căruia îi era silă
să sărute copiii abia veniţi pe lume şi aduşi la botez. De asemenea se practica şi sărutul păcii în cele
mai multe cazuri la consacrarea episcopilor, la administrarea mirului, la profesiunea monastică, la
celebrarea căsătoriei.

Sărutul liturgic este de asemenea un gest de veneraţie şi de respect fată de persoanele sau lucrurile
sacre. Actualmente în liturgia latină este sărutat numai altarul de două ori şi evangheliarul o singură
dată la Liturghie. În trecut însă numărul sărutărilor şi al lucrurilor sărutate era mult mai mare aşa cum
s-a menţinut obiceiul în alte liturgii, în special în cele orientale. Obiceiul de a se săruta la celebrările
liturgice mâna episcopului şi a preotului - obicei azi dispărut în liturgia latină - este foarte vechi în
Biserică. Sfântul Ambroziu - ne informează biograful său - când era copil mic le punea pe surorile sale
să-i sărute mâna imaginându-şi că este episcop. Obiceiul de a săruta mâna preotului când dădea
Sfânta Împărtăşanie s-a menţinut în unele părţi până după anul 1000, iar mâna episcopului până în
zilele noastre. În antichitate, după cum ne informează Sfântul Ieronim, se sărutau în semn de
veneraţie şi picioarele episcopului. După sec. al XI-lea până în timpurile noastre acest privilegiu a fost
rezervat numai Papei şi numai în anumite împrejurări.

Gestul de oferire. În timpul Liturghiei se ridică de trei ori pâinea şi vinul.

Prima dată se face la ofertoriu. E un gest introdus în sec. al XIII-lea. Pâinea şi vinul se ridică numai
puţin deasupra altarului. Nu este un gest de oferire propriu-zisă ci de binecuvântare a lui Dumnezeu
pentru darurile primite de la El pe care la rândul nostru i le prezentăm împreună cu munca şi
suferinţele noastre spre a se preface în Trupul şi Sângele lui Cristos.

A doua oară sunt ridicate ostia şi potirul imediat după consacrare. E un gest introdus la începutul sec.
al XIII-lea de episcopul de Paris Eudes de Sully (1208) care s-a răspândit imediat în toate bisericile
occidentale. Scopul este de a se arăta poporului speciile consacrate spre a se trezi un act de credinţă
şi de adoraţie.

A treia ridicare, singura care exista în antichitate, este cea de la sfârşitul rugăciunii euharistice. Acesta
este ofertoriul propriu-zis: i se oferă Tatălui Trupul şi Sângele Fiului său prin care i se aduce toată
cinstea şi mărirea.

VI. SIMBOLURI LITURGICE

Tămâia. În toate religiile păgâne antice şi moderne tămâierea este nelipsită în slujbele religioase.
Fumul de tămâie simbolizează rugăciunea ce se înalţă către Dumnezeu nu numai în iudaism şi
creştinism, dar şi în hinduism, în budism etc. Grecii şi romanii ardeau tămâie în faţa statuilor zeilor în
semn de adoraţie. De asemenea, în cultul adus împăratului tămâierea însemna recunoaşterea religiei
de stat şi a împăratului ca zeu. Numeroşi au fost creştinii care au murit ca martiri fiindcă au refuzat să
ardă tămâie în faţa statuilor zeilor sau a împăratului. În nopţile reci şi furtunoase se ardea tămâie
pentru a izgoni spiritele rele.

În cultul morţilor fumul de tămâie indică drumul spre lumea de dincolo şi în acelaşi timp, mai ales în
ţările calde, izgoneşte mirosul descompunerii, fiind absolut necesar pentru dezinfectare şi prevenire a
contaminării. Tămâia era de asemenea un semn de omagiu, de respect care se aducea cuiva. În
antichitate se oferea tămâie oamenilor de seamă: împăraţi, regi, principi, demnitari. E cazul celor trei
magi care printre altele oferă tămâie Regelui nou născut, Cristos.
Psalmul 141,2 proclamă: "Ca fumul de tămâie să se înalţe către tine rugăciunea mea". În Exod 30,34-
38 tămâia devine simbolul adoraţiei adusă lui Dumnezeu. Fumul de tămâie se înalţă către Dumnezeu
ca mireasmă plăcută în semn de ispăşire şi împăcare (Ier 2,l; Num 17,12). În Exod 13,21 coloana de
foc e semnul prezenţei lui Dumnezeu. La templul din Ierusalim în faţa Sfintei Sfintelor era un altar de
aur pe care era arsă tămâie aromată în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară ca jertfă de laudă adusă
lui Dumnezeu. (Ex 30,1-10.34-38; 37,25-29; Num 4,11; 1Reg 6,20-21; Lc 1,8-11).

Deosebit de impresionant este textul din Apocalipsă 8,3-5 "Apoi a venit un alt înger care s-a oprit în
faţa altarului cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca să o aducă, împreună cu rugăciunile
tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat
din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Apoi îngerul a luat
cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri,
fulgere şi un cutremur de pământ". Aceeaşi imagine este prezentată şi în Apocalipsă 5,8: tămâia e
folosită în templul din ceruri.

Datorită faptului că incensarea era în imperiul roman semnul idolatriei, Biserica a refuzat categoric să
folosească tămâia în celebrările liturgice. Tertulian spunea clar ce oferă creştinul lui Dumnezeu: jertfa
pe care el a trimis-o, rugăciunea care izvorăşte dintr-un trup curat, dintr-un suflet nevinovat, din Duhul
Sfânt, nu boabe de tămâie, lacrimi ale unui copac uscat din Arabia. De aceeaşi părere era Sfântul
Augustin un secol mai târziu: "Noi nu mergem în Arabia să căutăm tămâie... Jertfa de laudă o cere de
la noi Dumnezeu".

Ceea ce însă nu-i împiedica pe creştini să ardă tămâie în casele lor, mai ales când primeau oaspeţi,
fumul de tămâie şi a altor substanţe aromatice fiind în special în Orient semnul bucuriei şi sărbătoare
precum, precum şi un gest de omagiere. În acelaşi scop constatăm că în sec. al IV-lea în multe bazilici
ca aceea a Sfântului Mormânt de la Ierusalim şi în cele din Roma se ardea din abundenţă tămâie: nu
în scop liturgic, dar pentru a îndepărta mirosurile neplăcute şi pentru a crea o atmosferă agreabilă,
parfumată.

Purtarea cădelniţei ca act liturgic este atestată istoric la Roma în sec. VII-VIII; apare ca gest de
omagiere a Papei şi a Evangheliarului. Când Papa mergea în procesiune spre altar sau când se
întorcea la sfârşitul Liturghiei era precedat de purtători de torţe şi de un turiferar cu cădelniţa. De
asemenea diaconul când se îndrepta spre amvon pentru a citi Evanghelia. În sec. al XIII-lea la fel era
primit împăratul când venea la Roma. Această procesiune cu torţe şi cădelniţă şi cu Evanghelia
purtată imediat după cădelniceri s-a extins la toţi episcopii şi ulterior la toţi preoţii. E preluată din
ceremonialul magistraturii sau al curţilor imperiale orientale. Magistratul avea privilegiul de a fi
precedat când mergea să ţină proces de un cădelnicer, patru purtători cu torţe şi un purtător al cărţilor
de legi - Liber mandatorum. Ajuns la tribunal Liber mandatorum era aşezat pe o masă în faţa sa. E
posibil ca chiar pe vremea lui Constantin cel Mare care a dat episcopilor dreptul să judece în anumite
cauze, episcopii să fi preluat ceremonialul magistraţilor, în locul cărţii de legi purtându-se Evanghelia
care era, ca şi astăzi, aşezată pe altar când procesiunea ajungea în bazilică.

Până acum nu s-a pomenit de incensare. Incensarea altarului, a preotului, a poporului, a crucii, a
lumânării pascale, a darurilor s-a introdus abia în sec. al IX-lea sub influenţa liturgiei galicane, aceasta
fiind, la rândul ei, influenţată de liturgiile orientale. Nu numai la Liturghie, dar şi la Laude în timp ce se
cânta Benedictus şi la Vespere în timp ce se cânta Magnificat se incensa altarul, lucru care se poate
face şi în prezent. De remarcat că iniţial incensarea clerului şi poporului nu se făcea ca în prezent, ci
se purta cădelniţa în faţa fiecăruia, astfel încât să poată inspira mirosul plăcut al fumului de tămâie.

Încă din sec. IV-V sunt mărturii că arderea de tămâie era şi un semn de onoare adus defuncţilor în
special martirilor. Transferarea trupurilor martirilor la bisericile care le erau dedicate era însoţită cu
ardere de tămâie. Desigur că se adăugau şi motive de ordin igienic şi dorinţa de a îndepărta mirosul
neplăcut. Incensarea altarului iniţial era de fapt incensarea trupului martirului înmormântat sub altar.

S-a introdus apoi şi incensarea diferitelor obiecte: cenuşă, ramuri, lumânări etc. Această incensare are
rolul unui exorcism: îndepărtarea influenţelor celui rău prin rugăciunile care însoţesc acest rit.

Iniţial cădelniţele aveau diferite forme: erau fixate pe podea sau atârnate precum candelele sau erau
mobile ca nişte cutii prevăzute cu un mâner sau atârnând de lănţişoare ca cele actuale.
Ritul tămâierii în celebrările liturgice nu trebuie subestimat: alături de văz, de auz, participă şi simţul
mirosului la celebrare. Folosirea tămâiei înseamnă întotdeauna o participare mai completă a omului la
celebrările liturgice.

Lumina. În toate cultele, din toate timpurile, lumina este un element încărcat cu numeroase
semnificaţii simbolice. Ea este indispensabilă pentru a crea o atmosferă de sărbătoare şi de bucurie.
Lumina este aceea care izgoneşte întunericul şi face să dispară frica. Fără lumină nu poate fi
imaginată viaţa.

În templele antice ale Egiptului; în faţa statuilor zeilor ardeau necontenit torţe, lumina lor simbolizând
viaţa; darul cel mai preţios făcut de zei. Luminile aprinse au fost întotdeauna un semn de cinstire adus
divinităţii, persoanelor sau lucrurilor care trebuie onorate. Astfel, în imperiul roman se aprindeau făclii
în faţa statuilor zeilor şi ale împăraţilor, înalţii funcţionari de stat aveau privilegiul de a fi precedaţi de
purtători de făclii ca şi de un purtător al unui vas cu jăratic pentru cazul că făcliile se stingeau.

În Vechiul Testament lumina era primul simbol al lui Dumnezeu: "Domnul este lumina şi mântuirea
mea" (Ps 27). De aici, marea importanţă a luminii în liturgia de la templu şi de la sinagogă ca şi în
liturgia domestică. În faţa cortului Domnului ardea flacăra nestinsă a untdelemnului curat (Ex 27,20;
Lev 24,2-4; 1Sam 3,3). De asemenea ardeau în templu făcliile pe candelabrul de aur cu şapte braţe
(Ex 25,31-40). Rugul de foc nestins ca şi coloana de lumina ce mergea înaintea poporului israelit după
eliberarea din Egipt indicau prezenţa lui Dumnezeu (Ex 3,2; 13,21).

În Noul Testament simbolismul luminii este şi mai evident. Cristos este lumina lumii şi lumină spre
luminarea popoarelor (In 8,12; Lc 2,32; Ev 1,3; Ap 22,16; 2Pt 1,19). Ucenicii lui Cristos la rândul lor
trebuie să fie lumina lumii şi fii ai luminii (In 12,36; Mt 5,14; Mt 25, 1-13; Lc 12,35). Nelipsite sunt
luminile şi din liturgia cerească pe care Sfântul Ioan o descrie în Apocalipsă "şapte candele aprinse"
ard în faţa celui care stă pe tron (Ap 4,5) şi şapte candelabre de aur îl înconjoară pe Fiul Omului (Ap
1,12-13).

Primii creştini aprindeau la căderea serii luminile la adunările lor cum a fost cazul la Troada (Fap
20,8), dar o făceau în primul rând pentru motive funcţionale. Dat fiind mediul păgân în care trăiau şi în
care aprinderea luminilor, ca şi arderea de tămâie, era semn de idolatrie, în primele veacuri creştinii în
general au refuzat să dea luminilor o uzanţă liturgică. Dar pe măsură ce societatea se încreştinează şi
nu mai este pericol de confuzie, luminile îşi iau locul normal în cadrul liturgic al Liturghiei. Cum
procesul de încreştinare nu a cunoscut acelaşi ritm şi aceleaşi condiţii peste tot, introducerea acestui
simbol în liturgie nu s-a făcut peste tot în acelaşi timp. La Roma, primul document care vorbeşte
despre şapte purtători de făclii care deschideau drumul Papei în procesiunile staţionale datează din
sec. VII-VIII, dar descrie acest fapt ca fiind anterior; era un privilegiu preluat din ceremonialul
magistraţilor imperiali despre care s-a amintit. Cei şapte purtători de făclii reprezentau cele şapte zone
bisericeşti ale Romei. În curând doi dintre ei îl vor flanca pe purtătorul Evangheliarului. Mai târziu va fi
şi crucea procesională flancată de două lumânări iniţial fixate pe cele două braţe ale crucii. În felul
acesta a apărut obiceiul păstrat şi în prezent de a se purta lumânări în procesiune la începutul şi la
sfârşitul Liturghiei.

E des întâlnit obiceiul ca doi slujitori să ţină în faţa altarului lumânări aprinse în timpul prefacerii.
Obiceiul acesta a apărut în sec. al XIII-lea când au început să fie ridicate la prefacere sfintele specii.
Cum catedralele romanice şi gotice erau destul de întunecoase şi toată lumea voia să vadă ostia, un
slujitor înălţa o făclie pentru a o lumina şi astfel toţi credincioşii o puteau vedea.

Un obicei foarte răspândit în antichitate era acela de a aprinde lumânările pentru a ţine departe,
puterile ascunse ale întunericului. Astfel în templele din Egipt erau aprinse lumini în noaptea de anul
nou, la Roma şi în unele părţi ale Orientului la 25 decembrie (sărbătoarea Soarelui neînvins). Lumea
divină era permanent ameninţată de puterile potrivnice ale întunericului mai ales în zilele de solstiţiu şi
la eclipsele de soare şi de lună. De aceea se aprindeau focuri pretutindeni. Dar se mai aprindeau făclii
şi la procesiunile funebre (dat fiind că iniţial înmormântările se făceau noaptea) şi în faţa mormintelor
pentru a izgoni forţele demonice care îşi căutau locuinţa de preferinţă printre morminte şi se simţeau
bine lângă cadavrele în descompunere. Creştinii continuau să practice vechiul obicei, de aceea
Biserica a trebuit să intervină. Canonul 34 al Conciliului din Elvira (303) stabileşte clar: "S-a stabilit ca
să nu se aprindă ziua lumânări în cimitir, deoarece nu trebuie tulburate sufletele sfinţilor". Dar
opreliştile Bisericii au fost ineficace deoarece în sec. IV-V torţele şi lumânările la înmormântări şi pe
morminte (mai ales ale martirilor) era de acum un fapt răspândit în toată Biserica. Numai că acestei
practici i s-a dat o semnificaţie creştină: era nu numai un omagiu adus trupului sfinţit prin Botez, dar şi
un simbol al nemuririi sufletului. Sfântul Ieronim scria că făcliile aprinse "fac să se înţeleagă că sfinţii
(creştinii) au murit luminaţi de lumina credinţei şi că acum strălucesc de lumina măririi în patria de
sus".

Deosebit de impresionant este simbolul şi ceremonialul legat de lumânarea pascală, simbolul lui
Cristos cel Înviat (lumen Christi). El derivă din oficiul de seară extrem de vechi numit "lucernare"
(lucerna era lampa pe care o aprindeau evreii la sfârşitul sabatului). Tot atunci au continuat să o
aprindă creştinii, dar pentru ei era începutul vegherii duminicale care dura toată noaptea şi se încheia
cu celebrarea euharistică duminică dimineaţă. Ritul îşi găseşte expresia maximă în noaptea de Paşti
când se cântă Praeconium (Exultet), un imn foarte vechi al Bisericii. Lumânarea pascală aprinsă la
începutul vegherii rămâne în apropierea amvonului şi este aprinsă până la Rusalii. Apoi este dusă în
baptister şi de la ea se aprind lumânările noilor botezaţi.

Lumânările însoţesc nenumărate celebrări liturgice: botezul (pentru prima dată lumânarea de la botez
e amintită de Sfântul Ambroziu în sec. al III-lea), la prima Împărtăşanie, confirmaţiune, sfinţiri şi
consacrări, odinioară şi la spovadă, cununii, înmormântări, procesiuni etc. În semn de onoare se
aprind lumini (naturale) la altar, în faţa icoanelor şi statuilor, în faţa tabernacolului.

Apa. Popoarele de diferite culturi şi religii, evrei, babilonieni, egipteni, musulmani practică tot felul de
oblaţiuni spre a se purifica de întinări şi de păcate înainte de rugăciuni şi de celebrările cultice. E un rit
foarte vechi acela de a spăla picioarele sau de al scufunda complet în apă pe un membru nou al unei
comunităţi religioase. În multe acţiuni apa era considerată ca o forţă ostilă zeilor, reşedinţa dragonilor,
a puterilor demoniace, de aceea apa trebuia să fie neapărat exorcizată înainte de a fi întrebuinţată în
cult. Apa era considerată ca izvor de viaţă, de fertilitate dar şi aducătoare de moarte (potopul, Marea
Roşie). În Egiptul antic era răspândită credinţa că apa îl poate elibera pe om de rigiditatea morţii; îl
poate învia.

În cultul Vechiului Testament apa este des menţionată, cu ea stropindu-se preoţii şi poporul ca semn
de purificare interioară (Ex 30,18-21; Iez 36,25; Ps 51,4.12; Ier 4,14; Lev 8,6). Însuşi Isus este botezat
în apă şi orânduieşte botezul cu apă şi cu Duh Sfânt, apa având un dublu rol: moartea pentru păcat,
renaşterea la o viaţă nouă. Isus se prezintă pe sine ca apă ce dă viaţă veşnică (In 7,37; 4,7-14).
Cunoaştem nenumăratele oblaţiuni pe care le făceau evreii pe vremea lui Cristos.

În Biserica antică se recomandă cu insistenţă creştinilor să-şi spele mâinile înainte de rugăciune şi
înainte de a intra în biserică "Christianus lavet manus omni tempore, quando orat" spunea unul din
canoanele atribuite lui Ipolit (creştinii să-şi spele mâinile întotdeauna când se roagă). Tertulian şi
Sfântul Ioan Gură de Aur le atrăgeau creştinilor atenţia ca acestor abluţiuni exterioare să le
corespundă sentimente interioare de căinţă, pentru a nu cădea în formalismul şi făţărnicia fariseilor.
Pentru spălarea rituală a mâinilor în faţa bisericilor în primele veacuri se afla o fântână (cantharus).

Apa binecuvântată a cunoscut şi cunoaşte o largă folosire, fiind stropite cu ea persoane şi lucruri cu
intenţia de a fi purificate şi de a îndepărta influenţa Celui Rău: sunt stropite obiecte de cult, case,
lăcaşuri de cult, ogoare etc. După sec. al VI-lea în apă se introducea şi sare când era binecuvântată,
imitându-se gestul lui Elizeu (2Reg 2,20-22). În prezent folosirea sării nu mai este obligatorie.

La Sfânta Liturghie avem ritul amestecării vinului cu câteva picături de apă. Deşi documentar acest rit
este atestat abia în sec. al VI-lea, e posibil ca el să reflecte un obicei preluat din antichitate: pe vremea
lui Isus în imperiul roman nu se consuma niciodată vinul în stare pură, ci întotdeauna era diluat cu apă
caldă. Acest lucru l-a făcut şi Cristos la Cina cea de Taină. Din rugăciunea care însoţeşte acţiunea de
amestecare rezultă simbolismul foarte frumos acordat acestui gest: vinul şi apa reprezintă cele două
naturi ale lui Cristos: cea divină şi cea umană reunite în Persoana divină.

De asemenea, mai avem după ofertoriu gestul spălării mâinii de către celebrant. Până către sec. al IX-
lea credincioşii aduceau darurile lor la altar. Se cuvenea ca celebrantul şi diaconul care îl ajuta, să-şi
spele mâinile după ce adunau de la credincioşi darurile oferite. Ulterior, spălarea mâinilor a rămas, un
rit care, potrivit rugăciunii rostite de celebrant, exprimă dorinţa de purificare interioară.
La cina pascală celebrantul îşi spală mâinile înainte de a ridica vasul cu pâine azimă. Apoi venea
rândul celorlalţi participanţi de a face această abluţiune. Sfântul Atanasiu şi Sfântul Ioan Gură de Aur îi
îndemnau pe toţi creştinii să-şi spele mâinile înainte de Sfânta Împărtăşanie. Ceea ce creştinii făceau
cât timp exista fântâna din atriumul bisericii. În sec. al IX-lea când dispare fântâna se introduce
spălarea mâinilor de către preot la ofertoriu, creştinii mulţumindu-se cu înmuierea degetelor în
agheazmatar la intrarea în biserică.

Desigur că cea mai importantă folosire a apei în liturgia Bisericii este cea din cadrul botezului. În jurul
sec. al IX-lea, când fântâna pentru abluţiuni a dispărut din faţa bisericilor, s-a introdus ritul stropirii cu
apă sfinţită la începutul Liturghiei, stropire menită să amintească de botezul primit şi care poate înlocui
ritul penitenţial şi au apărut de asemenea aghiazmatarele cu apă sfinţită la intrarea în biserici pentru
cei care nu pot asista la stropirea duminicală.

Stropirea cu apă la celebrarea înmormântării are acelaşi scop: "se aminteşte botezul prin care
creştinul a fost înscris în cartea vieţii". Merită să fie amintit obiceiul din primele veacuri ale Bisericii de
a spăla capul şi tot trupul catecumenilor în Duminica Floriilor care pentru acest motiv se numea
"Dominica in capiti lavio". În unele părţi se spălau şi se sărutau picioarele neofiţilor imediat după
ieşirea din baia botezului ca semn al primirii în casa lui Dumnezeu. Gestul provenea din străvechiul
obicei oriental, cunoscut şi în Occident până în Evul Mediu de a spăla picioarele oaspeţilor care intrau
în casă. Gestul săvârşit de Isus la Cina cea de Taină poate fi săvârşit la celebrarea din Joia Sfântă.

Tot în legătură cu baia botezului trebuie pus obiceiul ce se pierde în negura vremurilor de a îmbăia
morţii şi, în unele părţi, de a îmbăia miresele în ziua cununiei.

Untdelemnul. Untdelemnul are o multiplă folosire, de aceea s-a pretat în liturgie la un bogat
simbolism. Din cele mai vechi timpuri untdelemnul a fost folosit pentru calităţile sale curative: vindecă
rănile, de exemplu arsurile, relaxează, stimulează circulaţia sângelui protejează de razele soarelui.
Jucătorii la jocurile olimpice îşi ungeau trupul fie pentru a-şi întări muşchii, fie pentru a fi mai greu de
prins de către adversar. În diferite culturi antice se considera că untdelemnul are o forţă deosebită
spirituală sau chiar divină. De aceea regii şi preoţii erau unşi cu untdelemn ca semn al alegerii, al
binecuvântării şi al investirii lor cu autoritate de către Dumnezeu. În Egipt şi funcţionarii primeau
investitura prin stropirea capului cu untdelemn.

În Vechiul Testament găsim folosirea untdelemnului cu toate aceste semnificaţii. În psalmi

untdelemnul este semnul binecuvântării şi al fertilităţii (Ps 127,3; 132,2). Cu untdelemn erau
consacrate lucrurile destinate cultului (Ex 40,9). Tot prin ungerea cu untdelemn erau consacrate
persoanele recunoscându-li-se astfel alegerea, încredinţarea unei misiuni, investirea cu puteri divine.
Era vorba de preoţi, de pildă Aron (Ex 40,13 uu), de regi, de pildă David (1Sam 10,1), şi de profeţi, de
pildă Elizeu (1Reg 19,16). Cristos apare uns de Dumnezeu ca Rege, Preot şi Profet (Mt 26,63; Fap
10,38).

Apostolii au practicat ritul ungerii bolnavilor şi Sfântul Iacob face îndemnul de a se practica acest rit
(Iac 5,14...). Episcopul sfinţeşte în Joia Mare la Liturghia de dimineaţă untdelemnul catecumenilor,
undelemnul bolnavilor şi sfânta crismă. Sfânta crismă se foloseşte în riturile de consacrare: preoţi,
episcopi, abaţi, altare etc., de asemenea după turnarea apei la botez ca şi la sacramentul
confirmaţiunii. Untdelemnul catecumenilor este folosit în riturile de pregătire la baia botezului. Cu
untdelemnul bolnavilor sunt unşi bolnavii în sacramentul administrat lor.

În aceste rituri de ungere apar toate semnificaţiile simbolice amintite: alegere, consacrare,
binecuvântare, investire (prin botez omul devenit mădular al Trupului lui Cristos devine părtaş la
demnitatea lui de rege, preot şi profet), întărire sufletească împotriva forţelor Răului, vindecare
trupească şi sufletească.

Focul. Focul este expresia bucuriei: de aici focurile de artificii la marile sărbători, sau la pomul de
Crăciun, aprinderea de focuri în special pe coline în noaptea sărbătorii sfântului Ioan Botezătorul (24
iunie ) sau în noaptea de Crăciun. De asemenea focul este simbolul puterii, al dinamismului (caracter
focos), chiar al forţei divine, de aceea focul trebuie cucerit de om de la divinitate ca în mitul lui
Prometeu.
Rugul aprins şi coloana de foc indică în Biblie prezenţa lui Dumnezeu. Iar în teofaniile sale Dumnezeu
se descoperă oamenilor înconjurat de flăcări şi fum ca de exemplu pe Sinai (Ex 19; Dan 7,9):
"Dumnezeul tău este un foc mistuitor" (Dt 4,24). Focul e simbolul purificării (Ps 18,19; Ier 21,12) astfel
sabia de foc la izgonirea primilor oameni din Paradis sau focul purgatorului. Isus vorbeşte de un botez
al focului (Mt 3,11) iar în ziua de Rusalii Duhul Sfânt coboară în formă de limbi de foc.

În liturgie focul este folosit în vegherea pascală şi atunci când se arde tămâie.

Cenuşa. Cenuşa se impune credincioşilor pe cap la începutul Postului Mare, în Miercurea Cenuşii.
Iniţial se impunea cenuşă numai penitenţilor care făceau pocăinţă publică. După ce a dispărut
pocăinţa publică s-a impus tuturor creştinilor Dubla formulă care însoţeşte impunerea cenuşii indică
dubla origine şi dublul simbolism. Prima formulă este: "Adu-ţi aminte, omule, că eşti ţărână şi în ţărână
te vei întoarce." Era obiceiul în antichitate ca după înmormântare să se aducă puţină ţărână de pe
mormânt sau puţină cenuşă de la jertfele funebre pentru a rămâne în felul acesta în comuniune cu
defunctul.

A doua formulă este: "Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie." În Orientul antic presărarea capului cu
cenuşă era semnul căinţei, convertirii, al doliului, al dorinţei, de purificare. La indieni este semnul
renunţării la lume. De asemenea în Biblie apare ca semn al convertirii (Num 19,9-17...; Ev 9,13). Este
cunoscut acest gest la locuitorii din Ninive care s-au convertit la predica lui Iona. Tot ca semn de
convertire şi pocăinţă apare în cuvintele lui Cristos îndreptate împotriva Corazainului şi Betsaidei (Lc
10,13; Mt 11,21).

Pâinea. La religiile antice pâinea era considerată drept un dar ce venea din partea zeilor. La fel în
Vechiul Testament pâinea era darul lui Dumnezeu de care depindea supravieţuirea omului. De pildă
mana, pâinea coborâtă din cer prin care evreii s-au salvat de la moarte în pustiu. Babilonienii şi adepţii
cultului lui Mitra foloseau pâinea ca element de cult cu semnificaţia dăruirii oamenilor prin ea a vieţii
care este atributul divinităţii. În misterele eleuzine credincioşii se împărtăşeau cu un amestec format
din apă, făină şi substanţe aromate prin care se simboliza primirea vieţii divine.

Dar în acelaşi timp pâinea este simbolul vieţii omului pe care omul i-o oferă lui Dumnezeu. Astfel
Melchisedec i-a oferit lui Dumnezeu ca jertfă pâine şi vin. În templul din Ierusalim stăteau expuse
permanent cele douăsprezece pâini ale "punerii înainte" care reprezentau cele douăsprezece triburi
ale lui Israel care se ofereau pe sine lui Dumnezeu. La cinele rituale sau cinele pascale, pâinea mai
avea o semnificaţie: era semnul memorial al eliberării din sclavie, se folosea numai pâine nedospită
sau azimă aşa cum fusese pâinea pe care o mâncaseră în Egipt evreii, în grabă nemaifiind timp să o
dospească, în noaptea eliberării.

Nu numai la evrei, dar la toate popoarele orientului pâinea era frântă şi distribuită la începutul mesei
de către capul familiei. Semnificaţia şi realitatea tainică a pâinii provine în liturgia creştină de la
Cristos: El, Cristos, este pâinea vieţii, pâinea coborâtă din cer pentru viaţa lumii, cine mănâncă din
această pâine nu va muri în veci; la Cina cea de Taină transformă pâinea în trupul său dând putere şi
poruncă apostolilor şi urmaşilor acestora să continue să facă acest lucru în amintirea lui (In 6,33; 6,35;
6,51; Mt 26,26). De asemenea pâinea euharistică din care se hrănesc împreună ucenicii lui Isus
semnifică şi creează comuniunea fraternă făcând din ei un singur trup (1Cor 10,15-17).

La Sfânta Liturghie pâinea apare cu multiplele sale semnificaţii: prin ea Cristos ne dăruieşte viaţa sa
divină; oferindu-i-o lui Dumnezeu noi îi oferim propria noastră viaţă cu munca şi suferinţele ei
(ofertoriu); se formează Biserica, adică familia fraţilor strânşi în jurul lui Cristos care se hrănesc din
aceeaşi pâine; e semnul eliberării din sclavia păcatului şi a morţii.

Vinul. În istoria religiilor şi a popoarelor vinul a avut de asemenea o importanţă deosebită ca element
de cult. Vinul băut mai ales la sărbători creează o atmosferă de bucurie, de euforie. La semiţi, vinul
era considerat drept elixirul vieţii, băutura nemuririi şi un mijloc de a dobândi cunoaşterea esoterică.
De asemenea în islam e considerată drept băutura iubirii divine, simbolul cunoaşterii spirituale, al
plinătăţii vieţii, al veşniciei.

Grecii vedeau în rodul viţei de vie sângele lui Dionisie, zeul vinului şi al bucuriei desfrânate. De aceea
considerându-l a fi sânge, iar sângele însemnând viaţa, ei beau pentru a dobândi nemurirea. Aceeaşi
semnificaţie îl avea la cretani, care îşi spălau morţii cu vin fiert. În plus, vinul era un element esenţial în
cultul morţilor. Era oferit ca libaţiune în ziua înmormântării şi în zilele de comemorare a morţilor. De
aici obiceiul existent şi azi în unele părţi de a lăsa să cadă la pământ câteva picături de vin din pahar
când se închină pentru morţi. În sfârşit, în antichitate se considera că vinul are proprietăţi de
dezinfectare şi de conservare. Acest lucru se poate vedea în parabola bunului Samaritan.

La cinele pascale iudaice cupele cu vin erau un element cultual obligatoriu. Vinul folosit era roşu
întrucât el reprezenta sângele viţelului jertfit de Moise la poalele muntelui Sinai prin care se pecetluia
legământul dintre Dumnezeu şi poporul său, iar sângele, cum am amintit deja înseamnă viaţa.

În liturgia creştină vinul îşi are semnificaţia reală, ca şi pâinea, de la Cristos: cine bea sângele lui are
viaţa veşnică. La Cina cea de Taină vinul (roşu) devine sângele lui Cristos prin care se pecetluieşte
noul şi veşnicul legământ dintre Dumnezeu şi noul său popor care este Biserica. În primele veacuri s-a
folosit la celebrarea Liturghiei ca şi la Cina cea de Taină vin roşu.

Prapuri şi imagini. Practica de a se pune prapuri la procesiuni este foarte veche în Biserică. Un prap
este format dintr-o cruce procesională şi o icoană a lui Cristos sau a unui sfânt. În liturgie prapurile
reprezintă steagurile purtate într-o paradă militară sau într-un cortegiu triumfal; mai exact exprimă
victoria pe care crucea lui Cristos a repurtat-o împotriva păcatului, a morţii şi a diavolului. Obiceiul de a
reprezenta sfinţi pe prapurile folosite la procesiuni e în acord cu obiceiul de a se cânta litania tuturor
sfinţilor la procesiunile care se făceau în antichitate la Roma.

Cât priveşte imaginile (icoane, statui) lui Cristos, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor, conform tradiţiei
antice a Bisericii, ele sunt în mod legitim expuse veneraţiei credincioşilor (S.C. 111; 125). Ceea ce
recomandă normele liturgice actuale este ca ele să nu fie în mod exagerat pentru a nu abate atenţia
de la celebrarea liturgică. Interzise în Vechiul Testament întrucât era pericolul idolatriei, cultul
imaginilor, când acest pericol nu mai exista a fost introdus în creştinism atât în Occident cât şi în
Orient. Desigur că importanta icoanelor este mult mai mare în Orient decât în Occident. În bisericile
orientale sunt anumite acţiuni liturgice care trebuie săvârşite în faţa icoanelor. Pentru orientali în
icoane este "prezentă" o mică parte din energia sau din harul propriu al personajelor pe care le
reprezintă, "aceste imagini poartă în ele amprenta naturii divine a lui Isus şi a sfinţeniei sale".

Făcând abstracţie de aceste consideraţii, prezenţa imaginilor are o semnificaţie grăitoare: la orice
celebrare liturgică de pe pământ e prezent în mod invizibil Cristos, marele şi unicul preot, şi toţi
locuitorii cerului ale căror imagini sunt prezente în biserici.
 Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă

În loc de prefaţă

Când mi-am formulat hotărârea de a publica această lucrare, am văzut în vitrină

librăriei "Presa Bună" cartea "Arta tăcerii" de B. Blanchard, apărută la Editura "Nöel",
Iaşi 1995. Mi-am propus s-o citesc mai întâi, pentru a-mi completa cunoştinţele dintr-
un nou izvor. Astfel, în loc să-mi prezint propria lucrare, fac o scurtă apologie şi
prezentare a acestei cărţi, care are învăţături deosebit de instructive. Recomand celor
ce n-au citit-o, s-o caute şi să se bucure ca de găsirea unei comori. "Arta tăcerii" se
adresează tuturor oamenilor, pe când ceea ce oferă "Tăcerea, atribut divin" se
adresează unei anumite categorii de persoane: acelora care vor să trăiască tăcerea din
punct de vedere mai mult religios decât ca pe o cerinţă laică de bună cuviinţă, de
urbanism... B. Blanchard prezintă tăcerea ca pe o "tărie de caracter", care avea din cele
mai vechi timpuri o zeiţă protectoare numită "Tacita", ca siglă "trandafirul". Dacă la
ospeţe se afla pe masă un vas cu trandafiri, era un semn din partea gazdei care dorea
ca în toiul discuţiilor să se păstreze discreţia şi şi să nu se ridice prea mult glasul. Tot
astfel expresia discuţiilor "sub roză" avea semnificaţia secretului intim. Autorul mai
face o exegeză interesantă a următoarelor versete dintr-o poezie:

"Tăcerea este spiritul proştilor

Şi una din virtuţile celui înţelept".

Dacă B. Blanchard propune părerile unor comentatori, precum că tăcerea ar fi o

"calitate" sau o "virtute", eu am intitulat prelucrarea făcută după cele două izvoare
menţionate mai sus cu "Tăcerea, atribut divin", fiindcă Isus Cristos, din iubire divină
faţă de noi, insultat şi învinuit în faţa lui Ponţiu Pilat, a păstrat cea mai miraculoasă
tăcere (cf. Mc 15,5). Datorită acestui fapt "tăcerea" face parte din "crucea de fiecare zi",
pe care trebuie să o îmbrăţişeze fiecare creştin şi să-l urmeze pe Cristos (Mt 16,24).
Poluarea sonoră este un obstacol în calea desăvârşirii şi muzica rock este considerată
drept "satanică" datorită faptului că menţine un ritm infernal în care omul nu se mai
înţelege cu omul şi cu atât mai puţin cu Creatorul.

"Tăcerea, atribut divin" prezintă ideile, nu în capitole, ci sub formă de meditaţii.

Meditaţia se face în tăcere şi odată cu însuşirea conţinutului, se însuşeşte şi tăcerea ca
o formă de viaţă mistică, de exemplu bun care este mai grăitor decât orice cuvânt "de
aur", deşi se spune că "Tăcerea este de aur şi vorbirea de argint". Cred că sfântul Francisc
de Sales numai datorită reflexiei asupra tăcerii a spus că "Mai mult valorează un gram de
exemplu bun decât 50 kilograme de cuvinte".

De fapt şi B. Blanchard ţine să sublinieze că "Meditaţia izvorâtă din tăcere îţi va da putere
să-ţi stăpâneşti impulsivitatea primului imbold de a vorbi" şi în felul acesta "Cugetul nostru
va fi înseninat de lumina răspândită de prudenţa şi circumspecţia izvorâtă din arta de a tăcea".

Dacă noi am înţelege valoarea tăcerii, lumea ar fi plină de exemple bune.

Atât "Arta tăcerii" cât şi "Tăcerea, atribut divin" constituie o singură chemare.

Meditaţia I

Tăcerea, spaţiu vital pentru suflet

Intre muzicieni se obişnuieşte a se spune că "Melodia cea mai frumoasă este aceea care nu
s-a cântat niciodată", ea stă rezervată în cutia de aur a tăcerii... O va cânta acela care
deţine cheia de la cutia de aur, acela care va şti să intre în taina tăcerii... Se pare că o
păsărică a reuşit această performanţă. Ea tace luni de zile. Oamenii cântă; sirenele sună;
claxoanele ţiuie la tot pasul; radio-receptoarele se iau la întrecere; cocoşii anunţă
străjile din noapte pe coarde acordate sau nu; vacile, oile, caprele şi toate dobitoacele
caută să-şi facă simţită prezenţa prin sunete mai mult sau mai puţin melodice; vrăbiile
se ceartă într-un cor asurzitor; turturelele gânguresc ceva, care pare un fel de
dezaprobare faţă de acest concert ce depăşeşte limita decibelilor admişi. "Ah! dacă s-ar
renaşte în noi stima faţă de tăcere, atmosferă admirabilă şi indispensabilă a sufletului; altfel
riscăm să fim zdrobiţi de atâtea zgomote asurzitoare, de atâta rumoare şi ţipete disperate într-o
lume aşa de agitată şi tumultuoasă a zilelor noastre!", a spus oftând papa Paul VI. Spuneam
că o păsărică a reuşit această performanţă de a pătrunde în cutia de aur a tăcerii, spre
a învăţa o melodie pe care numai ea singură o poate cânta, este pasărea furtunii din
pădurile africane. Când se dezlănţuie furtuna, când pe cer norii se calcă în picioare
unii pe alţii spre a slobozi picuri de apă sau grăunţe de gheaţă, când fulgerele străbat
abisurile spaţiale spre a se descărca în trăsnete drept în creştetul celor mai semeţi munţi
sau arbori, când tunetele zguduie pământul din balamale şi pomii se pleacă cu fruntea
până la pământ în semn de umilinţă în faţa stihiilor dezlănţuite, când toate
vieţuitoarele se retrag în bârlogul lor şi tac cuprinse de fiori, când chiar omul îşi face
cruci şi aprinde o lumânare tresărind la fiecare zgomot, atunci această păsărică cântă
fără frică. A tăcut când alţii au cântat şi au făcut "mult zgomot pentru nimic", iar acum,
când toţi tac plini de groază, ea cântă.

Sufletul omului are trebuinţă de această dimensiune vitală, de multă tăcere, ca să poată
cânta când "soarele se va întuneca, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea de pe cer, iar
tăriile cerului se vor zdruncina, semnul Fiului Omului se va arăta pe cer, seminţiile pământului
îşi vor bate pieptul" (Mt 24,29-30). Tăcerea este dimensiunea vitală a sufletului în care se
învaţă cea mai frumoasă şi eroică melodie, menită să fie cântată cu îngerii cerului... "un
cântec nou" (Apoc 5,9).

"Să profiţi de un zgomot... Să-l asculţi în tăcere şi să-ţi uneşti cu el rugăciunea:

zgomotul, de pildă, al unei nicovale, ascultă-l şi oferă în tăcere munca muncitorilor...
Un clopot sună în amurg: urmăreşte-i undele în văzduh şi încredinţează-le rugăciunea
ta! Vântul şuieră şi suflă... să mă rog în tăcere pentru cei ce suferă de frig! Supersonicul
care zguduie geamurile gata să se spargă şi face să-ţi ţiuie timpanele, are la bord câteva
fiinţe umane care au trebuinţă de sprijin sufletesc... Rapidul, care sfâşie noaptea cu
viteza sutelor de kilometri pe oră, cursele care transportă zecile de muncitori şi gem
sub povara lor etc, îţi oferă posibilitatea să te scufunzi în tăcerea rugăciunii...
Este indispensabil crearea acestui spaţiu de linişte; dar nu este uşor.

Şi greutatea vine dinafară; şi mai mult vine chiar dinăuntrul nostru.

Înafara noastră este atâta zgomot ce ne înconjoară: mii de apeluri ce ni se adresează şi

atâtea surse sonore şi vizuale care ni se impun ca obligatorii în mare parte, dar apoi
sfârşim prin a le accepta cu resemnare. Şi astfel ne găsim în situaţia ca, în mod
inconştient, să nu putem face nimic, nu pentru că am vrea zgomotul, dar pentru că el
ne condiţionează.

Este o abdicare de la intimitatea noastră. În acelaşi timp este şi o atrofiere a vitalităţii

interioare: sufletul nu-şi mai poate găsi "LOCUL" unde să se întâlnească cu sine şi cu
alţii. O confesiune tristă a lui Anatole France: "Departe de a încerca să mă cunosc pe mine
însumi, m-am străduit întotdeauna să mă ignor. Consider cunoaşterea de sine drept o pricină
de multe griji, de nelinişti şi de chin şi nimic altceva. M-am frecventat pe mine însumi cât mai
puţin. Mi s-a părut că înţelepciunea constă în îndepărtarea de imaginea proprie până la uitarea
de sine... Mic şi mare, tânăr şi bătrân, m-am târât totdeauna cât mai departe de mine însumi"
(Revue des Lectures, 15 nov. 1925 pag. 876). Scrierile sale sunt pătrunse de un
scepticism sinucigaş. Cui folosesc?

Când nu te găseşti pe tine însuţi ca să te faci fericit după asemănarea Creatorului, care
dintre oameni te-ar putea ferici? Cine este atât de fericit, ca să împartă fericirea sa cu
alţii?...

Vedem în Evanghelia lui Luca, cap. 11, versurile 29-32, cum Isus califică generaţia
contemporană drept "rea". De ce? Fiindcă "Cere un semn", adică vorbeşte mult şi tace
puţin. Dacă ar tăcea mult, ar vorbi puţin, fiindcă i-ar înţelege mesajul.

Mai departe, Isus scoate în evidenţă pe locuitorii din Ninive, care au tăcut şi l-au
ascultat pe profetul Iona, care, la rândul său, înainte de a le vorbi, a trebuit să tacă el
însuşi trei zile în pântecele peştelui; scoate în evidenţă pe regina din Saba, care a venit
de departe ca să tacă, ascultând înţelepciunea lui Solomon; îl scoate în evidenţă pe
Solomon, care l-a ascultat pe Dumnezeu şi a dobândit atâta înţelepciune încât a răpit
admiraţia lui Ben Sirah, care spune: "Cât de înţelept erai tu, din tinereţile tale, şi ca Nilul
revărsai învăţătura ta! Cu duhul tău ai împânzit pământul şi l-ai umplut cu pildele tale cele
adânci la tâlc!" (Sir 47,14-15).

Şi acum, adaugă Isus, a apărut cineva "mai mare decât Solomon", fiindcă s-a născut din
tăcerea lui Dumnezeu Tatăl - "Primul născut" - şi a devenit Cuvântul, primul Cuvânt,
al Tăcerii veşnice, ca să ne arate calea mântuirii, prin păstrarea lui în intimitatea
sufletului nostru. Cristos ne-a eliberat de zgomotul Infernului. O spune clar sfântul
Paul în scrisoarea către Galateni, cap. 5,1: "Ca să fim liberi, ne-a eliberat Cristos. Ţineţi-vă
dar bine şi nu vă lăsaţi prinşi din nou în jugul sclaviei!". Iar un proverb arab spune: "Eşti
stăpânul cuvintelor din inima ta, dar eşti sclavul acelora care şi-au luat zborul din gura ta".

Să medităm mult CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, ca să nu ajungem sclavii cuvintelor

noastre, dar să fim liberi prin inspiraţia Duhului Sfânt.
Meditaţia II

Tăcerea, spaţiu vital pentru suflet

(continuare)

De ce iubeşte lumea zgomotul?...

Înainte vreme oamenii se adunau la şezători: să asculte poveştile populare, sintetizate

atât de frumos de Ion Creangă sau alţi scriitori; să câte doine, cântece de leagăn sau
alte melodii populare; să spună sau să compună ghicitori etc. Azi? Se uită bogăţia
folclorului, fiindcă oamenilor nu le mai place tăcerea creatoare... Zgomotele cad ca un
potop. Cine va fi în stare să construiască o nouă arcă a lui Noe salvatoare din noul
potop al decibelilor?...

Tăcerea, în faţa oamenilor şi a celor înconjurătoare, nu este o fugă din faţa vieţii: este
condiţia indispensabilă ca sufletul să se reîntoarcă mai autentic în faţa oamenilor şi a
tuturor celor înconjurătoare.

Dificultatea cea mai mare, în faţa acestei intimităţi a tăcerii, vine chiar din partea
noastră: incapacitatea noastră de a înţelege că ea ne este indispensabilă.

Tot ceea ce este înafara noastră caută să ne răpească din braţele intimităţii proprii, este
adevărat: dar nimic dinafară de noi nu ne poate împiedica de a ne păstra în intimitate
cu noi înşine, dacă o voim cu adevărat. Trebuie să ştim a spune "STOP" nu numai
vacarmului, dar chiar şi lumii externe din noi; trebuie să voim acea tăcere "TOTALA",
în care sufletul să rămână singur cu sine, în sine. Numai aşa sufletul va putea fi totul
pentru toţi şi toate. "Măsura cu care sufletul s-a adăpat în tăcere, este măsura cu care el se
dăruieşte în acţiune" (Ernest Hello).

Băile de tăcere ne sunt necesare pentru ca să tacă în noi glasurile discordante ale
orgoliului şi egoismului, pentru a deşerta toate pungile ascunse - pline de amărăciune
şi fiere - dar mai ales pentru a da ascultare Cuvântului lăuntric, care ne purifică, ne
fortifică şi ne unifică într-o armonie angelică. "Făptura noastră este plină de lucruri care
ne proiectează afară", a spus Pascal. Surmenajul şi exteriorizarea neîntreruptă a vieţii
noastre ne duce, dacă nu băgăm de seamă, la o nemiloasă irosire a vitalităţii noastre
lăuntrice. Şi atunci, conclude tot Pascal, nenorocirea omului se trage dintr-un singur
lucru, "că nu ştie să stea liniştit într-o cameră" (Cugetări).

Clipele de tăcere pe care ni le rezervăm, chiar dacă sunt dureroase, conferă gândirii
noastre o agerime nouă, vorbirii noastre rezonanţe mai adânci, acţiunii noastre o
rodnicie înzecită. Tăcerea nu minte niciodată, ea plăteşte: cât taci, atâta valorezi. Dacă
în mod deliberat nu vom întreţine decât gânduri smerite, curate şi binevoitoare... şi
viaţa noastră va fi la rândul ei smerită, curată şi binevoitoare. Dacă Dumnezeu ne-ar
face ruşinea (sau poate harul) de a scrie pe frunţile noastre, ca pe un ecran, gândurile
stupide care ne frământă, n-am mai îndrăzni să ne arătăm lumii şi am înţelege mai
bine nimicnicia noastră, dar mai ales importanţa pe care trebuie s-o acordăm tăcerii,
ca mijloc indispensabil spre a face ordine în propria casă.

N. Meterlinck a spus: "Omul, care nu se sfătuieşte niciodată cu Nevăzutul şi tăcerea, nu va

produce niciodată nimic real în domeniul celor văzute sau exprimate". Nici cuvintele lui
Carlyle nu sunt lipsite de înţelepciune: "Sufletul se cântăreşte în tăcere, aşa cum aurul şi
argintul se cântăresc în apă curată, iar cuvintele pe care le rostim n-au sens decât mulţumită
tăcerii în care se scaldă". O rugăciune, care nu se scaldă în tăcere, este lipsită de mediul
său vital şi moare înainte de a se naşte. Oamenii avortează majoritatea rugăciunilor.
"Sufletul îşi adoră Dumnezeul în cel mai lăuntric sălaş al fiinţei sale" a spus sf. Tereza de
Avila. Rugăciunea nu este aceea care zboară de pe buze când în suflet este furtună,
deoarece cu Dumnezeu nu ne întâlnim undeva în cosmos, ci în intimitatea inimii... În
tăcere şi lăuntric se înfăptuiesc tainicele zămisliri ale împărtăşirii Sfinţilor.

A fi tăcut nu înseamnă a fi mut sau ursuz. Trebuie să ne păzim de tăcerea rea în aceeaşi
măsură ca şi de flecăreală, pentru că tăcerea nu este ceva absolut în sine, o raţiune de
a fi. În funcţie de starea lăuntrică a cunoştinţei noastre sau de alte împrejurări
exterioare, tăcerea poate deveni cel mai mare bun ca şi cel mai mare rău cu putinţă.
Avem de exemplu tăcerea mofluză, care este un lucru nedemn de un adult, sau tăcerea
unei mândrii şifonate, avem tăcerea indiferenţei sau egoismului în cazurile când
cuvântul nostru ar putea aduce lumină, pace şi îmbărbătare; există şi o tăcere evazivă,
atunci când am avea datoria de a face act de prezenţă iubitoare şi activă faţă de cei din
jurul nostru; există o tăcere a laşităţii, atunci când ar trebui să avem curajul de a lua
apărarea cinstei lui Dumnezeu, ori a reputaţiei aproapelui, sau când am avea obligaţia
de a ne mărturisi vinovăţia, ca bănuiala să nu cadă pe nedrept pe altul. Tăcerea este o
binefacere şi o bogăţie, dar în anumite cazuri poate fi ucigaşă.

"Nu vreau să fiu vorbăreaţă în chestiuni spirituale, scria Elisabeta Leseur, dar vreau să-mi
păstrez sufletul în adâncă linişte... Să nu dau din mine însămi decât ceea ce poate fi primit cu
folos de aproapele, să păstrez toate celelalte în ascunzişurile mele lăuntrice, aşa cum sufletul îşi
păstrează comoara cu intenţia de a o dărui la timpul oportun". "Cuvintele devin din ce în ce
mai sărace în gura aceluia care nu se poate înfrâna de a vorbi. Şi, pentru că cuvântul nu se
poate să nu conţină nimic, răutatea, invidia şi gelozia se strecoară în vorbirea lui, alimentând
o adevărată moară de palavre" (Romanul Guardini).

Spiritul de a critica este un venin, un vierme nesăţios, un cancer într-un organism

sănătos. El absoarbe energiile vitale ale celui ce critică, ale celui ce ascultă critica şi ale
celui criticat. Spiritul de a critica este spiritul satanei. Dacă cineva îi dă acces în sine,
nu mai este loc nici pentru intimitatea cu sine, nici cu aproapele şi nici cu Dumnezeu.

"Ceea ce contează, spune sf. Paul, este credinţa care lucrează prin caritate" (Gal 5,6). Ori, acela
care nu ştie să tacă, ba mai mult, din tăcerea sa nu se naşte caritatea, dă dovadă că nu
are credinţă şi: "Fără credinţă este imposibil de a-i fi plăcuţi lui Dumnezeu" (Ev 11,6).

Dar nu trebuie să ne închipuim că numai acela este vinovat, care nu ştie să tacă, ci
vorbeşte de rău, critică sau bârfeşte... fiindcă mai vinovat este acela care critică în
sufletul său, judecă şi condamnă, chiar dacă nu spune nici un cuvânt. Spre exemplu,
un fariseu l-a invitat la masă pe Isus. Mântuitorul a acceptat, dar nu a făcut spălarea
rituală înainte de masă. Fariseul îl judecă în mintea sa şi-l condamnă. Isus, citindu-i
gândurile, a spus: "Este drept, voi fariseii curăţaţi paharul şi tava pe dinafară, dar lăuntrul
vostru este plin de lăcomie şi răutate. Nesăbuiţi ce sunteţi! Curăţaţi interiorul!" (Lc 11,37-39).
Cuvântul "nesăbuiţi", unii autori îl traduc printr-un altul, mai sever: "nebunilor".

Oare nu fac şi eu parte dintre aceştia?

Adevărata tăcere este aceea care îţi face sufletul, aşa cum am spus: "să se reîntoarcă mai
autentic în faţa oamenilor şi a lucrurilor înconjurătoare", fiindcă "toată făptura până în ziua
de azi geme în durerile facerii", nici un om nu-i desăvârşit şi mulţumit cu ceea ce este,
dar: "toţi aşteaptă dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu... ca să aibă parte de libertatea plină de
mărire a copiilor lui Dumnezeu" (Rom 8,19.21-22).

În rugăciunea înălţată către Tatăl ceresc, Isus spune printre altele despre ucenicii săi:
"Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume". Isus este născut din tăcerea
veşnică a Tatălui, iar ucenicii săi sunt născuţi din tăcerea lui Isus, care i-a scos din
zgomotul lumii...

Vreau să fiu ucenicul lui Isus?... Trebuie să învăţ şi să trăiesc tăcerea.

Meditaţia III-a

Tăcerea ca umilinţă

Din tăcerea ca spaţiu indispensabil pentru suflet se pot deduce alte aspecte, toate la fel
de importante.

Descoperim astfel, de exemplu, tăcerea indispensabilă pentru ascultare şi tăcerea

necesară pentru vorbire. Dar, mai întâi de toate, vom descoperi tăcerea pentru "a tăcea".

Tăcerea în care eu tac despre mine, constituie tăcerea ca umilinţă. Desigur că aceasta
este cea mai grea. Dar tocmai pentru aceasta este cea mai frumoasă şi cea mai autentică.

Tăcerea despre sine înseamnă dominarea propriului egoism. Înseamnă, de fapt, cea
mai frumoasă victorie. Este ştiut că egoismul, atâta se extinde cât este omul, deoarece
nu este altceva decât tendinţa de afirmare exagerată a lui "EU" şi acest "EU" nu-i altceva
decât omul în totalitate.

Astfel, egoismul se infiltrează în sentiment şi devine senzualitate; se infiltrează în

inteligenţă şi devine mândrie; se infiltrează şi întinează mai ales voinţa şi devine iubire
de sine.

Egoismul, infiltrat astfel în omul întreg, tinde să se manifeste în toate felurile prin
simţire, prin gândire, prin vorbire şi prin orice fel de activitate.

Tinde să se manifeste prin vorbire; şi aşa se explică de ce omul vorbeşte atât de uşor
despre sine, atât de bine cât şi de rău. Da, fiindcă şi în vorbirea de rău despre sine se
poate afirma propriul egoism, după cum se afirmă pe sine în vorbirea despre anumite
lucruri în aparenţă mai mult indiferente.

Este grozav de greu de a nu mai vorbi despre sine în nici un sens. Ca cineva să nu
vorbească despre sine, este absolut de trebuinţă ca mai întâi să tacă despre sine în sine.
Aici este un cuvânt,pe care noi îl spunem în noi şi stă la originea tuturor cuvintelor
pe care le spunem înafară de noi. Acest "cuvânt", odată pronunţat în interior, dă cale
liberă tuturor cuvintelor spre exterior.

Acest "cuvânt" din interiorul nostru îl pronunţăm în clipa când gândim supra-
apreciindu-ne, când ne considerăm mai buni decât alţii: le dăm sfaturi; îi contrazicem;
ne comparăm cu alţii; căutăm laude; ne supărăm pe cei care ne fac observaţii sau ne
contrazic; ţinem cu orice preţ să ne impunem punctul de vedere etc, etc.

Şi acest lucru se întâmplă foarte uşor. Ei bine, prin astfel de gânduri şi aprecieri apare
cuvântul diform, pe care noi îl zămislim ca pe un monstru în interiorul nostru intim.
Odată zămislit acest cuvânt, nu se mai poate tăcea. A tăcea nu înseamnă numaidecât
de a nu emite sunete cu limba şi cu buzele: înseamnă în primul rând de a nu zămisli
acea judecată interioară pe care noi o facem despre noi înşine şi datorită căreia
dispreţuim pe alţii.

Tăcerea ca umilinţă este în primul rând această tăcere despre sine în interior. Numai
acela care ştie să tacă astfel, va reuşi să nu vorbească despre sine.

"Geniul Evului Mediu este esenţialmente tăcut", scrie Barbey Aurevily. În mare parte
această remarcă este nespus de justă. Mulţi arhitecţi, sculptori, scriitori şi pictori din
această perioadă n-au consimţit să-şi pună iscălitura pe capodoperele lor, chiar dacă
au făcut-o alţii în numele lor, ei au preferat să rămână în anonimat. Elocvent exemplu
avem în "Imitaţiunea lui Cristos". Autorul a voit să rămână necunoscut. Toma de
Kempis este un nume dat, datorită presupunerilor că el ar fi autorul. Chiar şi în
timpurile noastre întâlnim lucrări deosebite, ale căror autori rămân o taină. Astfel
avem "Isus" şi "Prezenţa lui Cristos" având ca autor "Un călugăr din Răsărit" despre
care se crede că a fost Mons. Vladimir Ghika.

În tăcerea ca umilinţă omul tace despre sine în primul rând în sine. Tace în sensul că
nu pronunţă nici o judecată în favoarea sa, nu spune nici un cuvânt intern spre
exaltarea proprie, nu se incensează pe sine. De câte ori pe zi nu mă trezesc incensându-
mă pe mine însumi?... Eu, dacă aş fi... dacă aş face... dacă m-ar lua în seamă... dacă m-
ar aprecia... dacă nu şi-ar bate joc de mine... Dacă şi iar dacă acest "Eu" ar fi mai bine
văzut de alţii, aşa cum îl văd "Eu", multe lucruri s-ar schimba. Dar, fii sigur sută la
sută, când dumnezeul de pe altarul sufletului tău se numeşte "EU" şi-l incensezi mereu,
nu mai este loc pentru Dumnezeu şi nici pentru aproapele tău şi nimic nu se poate
schimba în bine.

Dar această tăcere nu-l împiedică pe om de a spune, din contra, îl determină să spună
un alt cuvânt, care chiar trebuie să şi-l spună, şi trebuie să şi-l spună în taina sufletului
său, acolo unde nimeni nu-l aude, afară de Tatăl cel din Ceruri care vede în ascuns. Şi
tocmai în faţa Tatălui trebuie să spună omul acest cuvânt, trebuie să vorbească despre
sine: şi acesta este locul, singurul loc spiritual unde umilinţa, nu numai că permite, ba
chiar pretinde ca omul să vorbească despre sine. Şi umilinţa o cere aceasta, fiindcă
aceasta o cere adevărul.

Înaintea lui Dumnezeu, în intimitatea inimii şi în deplină cunoştinţă, omul trebuie să

vorbească despre sine, declarându-se "păcătos", nu numai ca o condiţie de fond,
obişnuită, permanentă, dar în toate manifestările în care răul prinde a se zămisli în om.
A se recunoaşte astfel şi a se califica drept "păcătos" este cuvântul care sintetizează pe
omul întreg în faţa lui Dumnezeu.

Dar umilinţa vrea ca omul să spună acest "cuvânt", care să-l caracterizeze în totalitate,
numai în intimitatea sufletului său în faţa lui Dumnezeu care vede în secret. Altora,
chiar fraţilor, nu trebuie să-l spună; în extern, omul trebuie să tacă despre sine,
întotdeauna. O cere tăcerea ca umilinţă.

Cunoscând cât de uşor se naşte egoismul şi mândria în om, este cel mai prudent de a
nu vorbi despre sine cu alţii, nici chiar spre a le descoperi propriile slăbiciuni.
Egoismul, de fapt, se poate ascunde şi în acest fel de a vorbi. Aparţine delicateţei de
virtute şi, mai ales, acelei virtuţi atât de delicate cum este umilinţa, ca să fie suficient şi
numai dubiul unei astfel de posibilităţi, de a insinua o atitudine de mândrie, ca omul
să simtă că este mult mai sigur de a nu vorbi despre sine. Cu câtă insistenţă a spus Isus
ucenicilor săi: "Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia!", fiindcă: "Nimic nu este
ascuns, care să nu fie dat la iveală, nimic tăinuit, care să nu fie făcut cunoscut" (Lc 12,1-2). Să
nu credem în adâncul nostru că acel cuvânt spus numai în intimitatea proprie, pe care
nimeni nu l-a auzit, dar a dat drumul celorlalte cuvinte interne şi externe, nu va fi dat
la iveală. Acest cuvânt "EU", generator de monştri, va fi dat publicităţii "de pe
acoperişuri", "în pieţe", "la colţuri de stradă". Ar trebui astfel făcut, ca el să nu existe deloc.
Dar, fiindcă s-a născut de când lumea, tăcerea singură are misiunea să-l ucidă definitiv:
atât în lăuntrul intim prin rostirea sinceră a cuvântului "păcătos sunt, Doamne"; cât şi
prin acţiunea externă de "prosternare", de a se face nevăzut.

Aşa a făcut vameşul din Evanghelie, pe care Domnul "îl îndreptăţeşte" şi îl înalţă în
contrast cu fariseul: se recunoaşte şi se numeşte "păcătos", dar o spune lui Dumnezeu
în intimitatea conştiinţei sale. Şi o spune şi cu atitudinea sa exterioară - profund
prosternat - cu acea atitudine care îl sustrage privirilor altora; spre deosebire de
fariseul care stătea "drept", şi prin urmare, spre a fi bine văzut de alţii. Iată că tăcerea,
ca umilinţă, se arată şi printr-o atitudine exterioară, adeverind cuvântul apostolului
Paul: "Voi, care altădată eraţi departe (la uşa templului), aţi ajuns aproape (de Dumnezeu, la
altarul său) prin sângele lui Cristos" (Ef 2,13), care a ucis în sine "Eu"-l nostru, dând tărie
tăcerii noastre, ca să ducă la bun sfârşit, ceea ce el a început.

Meditaţia IV-a

Tăcerea ca putere

Sunt situaţii în care tăcerea este o adevărată putere, tărie de caracter şi este, de
exemplu, când ne aflăm în faţa unor lucruri inexacte care s-au spus despre noi. Atunci
ar fi de-ajuns un singur cuvânt pentru a clarifica, pentru a rectifica. În mod instinctiv
ne simţim împinşi de a spune acel cuvânt.

Dar acest instinct este periculos: nu lipseşte deloc din el amorul nostru propriu, care
se simte lovit sau chiar descumpănit. În această situaţie este greu de tăcut.

Dar este şi mai greu, după cum se întâmplă atât de uşor în astfel de cazuri, de a nu
avea o înţelegere greşită a nedreptăţii, care trebuie reparată şi pentru a restabili
adevărul; din care cauză ni se pare că este o datorie de a vorbi.

Tăcerea, în astfel de cazuri, este "TARIE". Este tărie, în primul rând, fiindcă recere un
mare efort în a se stăpâni; şi este tărie într-un sens încă şi mai frumos, pentru că se
naşte dintr-o încredere nelimitată şi totală în adevăr, despre care se ştie că va învinge
de la sine, cum se spune: "Adevărul iese la suprafaţă, ca uleiul deasupra apei", fără a fi de
trebuinţă intervenţia noastră; şi în această încredere se suportă neplăcerea şi greutatea
actuală de a se şti rău înţeles sau judecat rău de către alţii. Este trebuinţă de atâta
putere, pe care s-o exercităm asupra noastră şi contra noastră, ca să lăsăm această
victorie numai pe seama adevărului, în timp ce în noi amorul propriu geme din greu,
încercând să răbufnească, cu scuza: "Adevărul trebuie restabilit. Este în joc onoarea mea!"

Evanghelia este şcoala tăcerii ca "tărie"; ea ne-o arată în contexte mult mai clare decât
am putea noi să ne-o închipuim sau să o spunem, până la punctul în care putem vorbi
de o tăcere cu adevărat eroică, divină. Eroismul este pregătit de tărie şi tăria de tăcere.

Să-l privim pe Isus în faţa celor ce-l batjocorau dându-i palme şi zicând: "Profeţeşte, cine
te-a lovit?" Şi el tăcea; Isus în faţa lui Irod, care "i-a pus multe întrebări, dar el nu i-a dat
nici un răspuns"; Isus în faţa lui Pilat este învinuit de arhierei, bătrâni, cărturari şi farisei
în fel şi chip, cerând să fie răstignit, iar el păstrează o tăcere care îl duce la exasperare
pe Pilat, care strigă, pierzându-şi răbdarea: "Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să
te eliberez şi putere să te răstignesc?" (In 19,10). Isus nu-i răspunde nimic în apărarea sa,
ci îl face conştient pe judecător de caracterul divin al puterii. Cu adevărat, tăcerea
divină a lui Isus face parte dintre misterele credinţei. Nimeni nu poate fi părtaş de
eroismul Lui, dacă nu spune cu toată convingerea: cred în tăcerea mântuitoare a lui
Isus Cristos. În tăcere s-a coborât din Cer: "Pe când tăcerea adâncă învăluia totul, iar
noaptea a ajuns la miez de cale, Cuvântul tău Atotputernic, Doamne, s-a coborât din ceruri de
pe tronul regesc" (Înţ 18,14-15); în tăcere s-a întrupat de la Duhul Sfânt în sânul
feciorelnic al Mariei; în tăcere şi-a petrecut majoritatea anilor pământeşti şi a confirmat
tăcerea ca adevăr de credinţă, ca adevăr mântuitor, prin atitudinea eroică amintită.
"Fericiţi voi, când vă vor vorbi de rău şi minţind, vor spune tot ce-i rău din pricina Mea!". În
acest caz atât de dificil, Domnul nu spune că trebuie să ne apărăm, ci să "ne bucurăm",
să "tresăltăm de bucurie" (Mt 5,11) şi mai ales în faţa tribunalelor omeneşti, a
calomniatorilor şi persecutorilor: "Nu vă îngrijiţi ce şi cum veţi vorbi". Nu-i datoria
noastră să ne apărăm: "În acele clipe vi se va inspira ceea ce trebuie să spuneţi, deoarece nu
sunteţi voi cei care veţi vorbi, dar este Duhul Tatălui vostru, care vorbeşte în voi" (Mt 10,9-
20). Voi tăceţi, ca să auziţi ceea ce Duhul vă inspiră!

Să fim siguri: ne va inspira să tăcem, ca Isus. Interesant, Isus care a vorbit folosind
limbajul omenesc, a spus că ceea ce va vorbi rău cineva împotriva Lui în faţa
oamenilor, va fi iertat; dar nu va fi iertat ceea ce va vorbi rău cineva împotriva Duhului
Sfânt (Lc 12,10), ca şi cum: dacă Duhul Sfânt nu se foloseşte de cuvinte omeneşti,
fiindcă el nu s-a făcut om, tot aşa, nici omul nu are nici un drept de a-şi folosi limbajul
său contra Duhului Sfânt.

Limbajul Duhului Sfânt este "tăcerea".

Să ne gândim la Preacurata Fecioară Maria, care tace în chip eroic după adumbrirea
Duhului Sfânt, tace despre acest moment, despre care un singur cuvânt din partea ei
ar fi putut înlătura îndoiala din sufletul zbuciumat al feciorelnicului logodnic, Iosif,
care nu-i cunoştea cauza sarcinii. Maria tace. "Tăcerea" omenească menită să însoţească
"misterul" lui Dumnezeu, este credinţă absolută şi lăsare totală în braţele lui
Dumnezeu, este o abandonare absolută în providenţa divină. Şi este un act de pudoare
sublimă din partea Fecioarei Maria: cum "să spună" ceea ce pentru o mamă este
"inefabil"? "Sufletul îşi adoră Dumnezeul în cel mai lăuntric sălaş al fiinţei sale", zice sf.
Tereza de Avila. Cine este ocupat cu adoraţia lui Dumnezeu nu mai are timp pentru a
vorbi cu oamenii şi nici nu-i pasă de vorbăria lor. De la vârsta de 15 ani şi jumătate,
când a intrat în Carmel, sf. Tereza a Pruncului Isus se străduieşte să nu calce niciodată
legea tăcerii, fiindcă tăcerea a fost şi va rămâne totdeauna una din primele temelii ale
vieţii ascetice; fără tăcere nu poate exista o viaţă profund lăuntrică. Tot la fel de bine,
ca şi un întemeietor de ordin religios, Tereza înţelege întreaga suveranitate eficace a
tăcerii. Iată de ce ea are faţă de tăcerea religioasă o stimă în stare să ne surprindă şi mai
ales să ne ruşineze; Tereza are un adevărat cult pentru tăcere. Iată un paragraf dintr-o
depoziţie de la procesul de canonizare, cuvinte ce ar merita să fie scrise cu litere de aur
pe frontispiciul oricărei instituţii de învăţământ, nu numai religios, ba chiar şi laic:
"Marele ei mijloc de desăvârşire era tăcerea. Învăţase acest lucru de la Maica Domnului, a cărei
pildă o cucerea, mai cu seamă în incidentul povestit de Evanghelie, când a preferat să se lase
bănuită mai degrabă, decât să se scuze în faţa sf. Iosif şi să-i descopere taina Întrupării... Ca şi
Mariei, Terezei îi plăcea să păstreze toate în inima sa, atât bucuriile, cât şi necazurile. Această
rezervă a fost TARIA şi punctul de plecare al desăvârşirii ei sufleteşti, precum şi pecetea
exterioară, care o făcea să iasă din comun printr-un calm neobişnuit" (H. Petitot, Sainte
Therese de Lisieux, pag. 48).

Tăria este al patrulea dar al Duhului Sfânt, care ţine un echilibru perfect între
înţelepciune, înţelegere şi sfat, pe de o parte, şi ştiinţă, evlavie şi frica de Dumnezeu,
pe de altă parte. Duhul Sfânt nu pune pecetea "tăriei" decât pe sufletul care îi ascultă
inspiraţiile în tăcere, fiindcă el ne vorbeşte prin şoapte intime în cămăruţa cea mai
lăuntrică a sufletului nostru, acolo unde "se roagă pentru noi Tatălui ceresc cu suspine
negrăite" (Rom 8,26). Azi, tăcerea este o carismă rar întâlnită.

Proverbul spune: "Tăcerea este de aur, vorbirea de argint". Tăcerea ne poate face şi pe noi,
aşa cum o numim pe Preacurata în Litaniile lauretane, "Casă de aur", lăcaşul sfânt al
tăcerii. Iar, aşa cum am mai spus, un alt proverb arab glăsuieşte: "Eşti stăpânul
cuvintelor pe care nu le-ai rostit încă, dar eşti robul acelora care ţi-au zburat de pe buze". A fi
stăpân, a fi erou, a fi sfânt înseamnă a avea tăria de a tăcea.

"Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii -
(tăcerii)- şi al descoperirii, spre cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi
care este speranţa la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, păstrată sfinţilor"
(Ef 1,17-18).

Meditaţia V

Tăcerea ca renunţare şi răbdare

Tăcerea ca umilinţă şi putere duce şi la tăcerea ca renunţare şi răbdare.

Renunţarea la "protagonism", adică de a voi să fie luat în seamă, de a voi să fie

considerat, de a voi să fie primul: trăsătură spre care ne poartă instinctiv iubirea de noi
înşine.

Fără nici un "Vă rugăm" sau "Dacă se poate", ca şi cum şi-ar cere un drept care li se
cuvine, apostolii Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, vin şi-i spun lui Isus: "Învăţătorule, vrem
să ne împlineşti ceea ce îţi cerem!"

Sesizăm caracterul imperativ, cu care vor să se impună în faţa Mântuitorului? Au

mirosit că se pune problema "celui mai mare dintre ei"; şi fiindcă nu e unul din familie
care L-a urmat pe Isus, ci doi, consideră că ar fi o nedreptate ca un post principal de-a
dreapta sau de-a stânga lui Isus să fie ocupat de un altul, de aceea cred că majoritatea
trebuie să-şi spună cuvântul: Suntem doi, aşadar "Vrem să ne împlineşti", acum, ca nu
cumva să ne-o ia altul înainte; "Fă să stăm, unul la dreapta şi altul la stânga în mărirea Ta!".
Deci, vor să spună: Dă-ne putere şi autoritate asupra tuturor celorlalţi, acum, cât nu
este prea târziu! (Mc 10,35-37).

Când "Eu"-l nostru se află cu alţii şi asupra lui nu cade atenţia în mod special şi nu i se
dă importanţă, suferă cumplit. Cât au suferit ceilalţi zece, se poate citi în cheia
cuvântului "s-au umplut de mânie contra lui Iacob şi Ioan" (Mc 10,41). Iubirea de sine vrea
atunci să-şi facă simţită prezenţa şi, conştient sau nu, tinde să se remarce prin ceva, să
captiveze atenţia celorlalţi; mai presus de toate, să se aşeze în prim plan; "la dreapta sau
la stânga lui Isus"? Nu, chiar în locul lui Isus, făcând din cuvântul lui smerit, din faptele
şi minunile sale, tronul afirmării "Eu"-lui propriu. "Ce ruşine, spune sf. Francisc de
Assisi, sfinţii au înfăptuit lucruri minunate cu toată smerenia, iar noi vrem să ne câştigăm
slavă prin difuzarea lor".

Şi astfel, spre exemplu, vorbeşte spre a atrage atenţia asupra persoanei proprii; sau se
poate ajunge până acolo că vorbeşte de rău pe alţii, crezând că prin aceasta se pune pe
sine într-o lumină mai bună în faţa altora, că este exempt de defectele pe care le
înfierează.

Păstrând tăcerea, în acest caz, este cu adevărat o renunţare la "protagonism": o tăcere,

prin urmare, care la rândul ei, constituie o mare victorie asupra amorului propriu.
Această victorie permite trăirea unei maxime de aur din Imitaţiunea lui Cristos: "Ama
nesciri et pro nihilo putari" - "Iubeşte de a fi ignorat şi socotit de nimic".
A nu urma această învăţătură a tăcerii ca renunţare şi a vrea să se afişeze prin vorbele
înţelepciunii proprii, se ajunge la ceea ce spunea Pascal: "Cine ar vrea s-o facă pe îngerul,
ajunge să o facă pe animalul".

Cine renunţă la tăcere, renunţă la intimitatea cu Dumnezeu. "Sufletul meu este o chilie în
care trăiesc în tovărăşia lui Dumnezeu", spunea sf. Ecaterina de Siena. Desigur, tăcerea
este aceea care înlesneşte întâlnirea cu Dumnezeu; el poate fi aflat pretutindeni, chiar
în mijlocul mulţimii, dar Domnul nostru Isus Cristos ne-a arătat calea cea mai sigură:
"Iar tu, când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău într-ascuns; şi
Tatăl tău, care vede într-ascuns, îţi va răsplăti ţie" (Mt 6,6).

Dictonul latin: "Şi tacuisses, philosophus mansisses" - "Dacă tăceai, filozof rămâneai" -
parafrazat în sens creştin, poate suna astfel: "Dacă ai fi tăcut, lui Isus ai fi plăcut".

Când cineva a ajuns să înveţe a trăi tăcerea ca renunţare, ajunge uşor în stare de a trăi
şi tăcerea ca răbdare şi blândeţe.

Viaţa este darnică în a oferi ocazii de practicare a răbdării; acum aş dori să luăm în
seamă în chip deosebit una, în care tăcerea, silentium, este cu adevărat "răbdare".

Când auzim că se pune la cale pentru noi o situaţie oarecare, când trebuiesc luate
anumite decizii, când vin rezolvate anumite probleme care ne ţin în suspans, şi faţă de
care avem oarecare responsabilitate şi care ar putea să ne atingă prestigiul, este
deosebit de greu în a sta impasibili, în a avea răbdare să vedem sfârşitul.

Există atunci tendinţa de a interveni, de a cere, de a pretinde, de a insista, fie direct din
partea noastră, fie prin intermediul altei persoane, găsind mereu motive pe care le
considerăm oportune spre a o face, în timp ce de cele mai multe ori nu sunt decât
pretexte, fiindcă nu ştim să aşteptăm, fiindcă vrem să ajungem cu orice preţ la scopul
urmărit în secret: de a fi luaţi în seamă, că doar se tratează despre problemele noastre.

Pentru a limpezi o apă mâloasă, trebuie să o lăsăm să se aşeze şi să ne păzim de a o

tulbura. Pentru a dezarma pe cineva de o atitudine ostilă, blândeţea, răbdarea şi
tăcerea sunt mai eficace decât orice reacţie violentă. "Oricât de multe greşeli am înfăptui
cu toţii, spune sf. Iacob, amintindu-şi de nesăbuita cerere de a fi la dreapta sau la stânga
lui Isus în mărirea sa mesianică, - dacă cineva nu păcătuieşte cu cuvântul, acela este om
desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze din acel moment tot trupul. Când am pus frâul în gura unui
cal, pentru a-l face să ne asculte, suntem stăpânii lui şi-l cârmuim cum vrem. Priviţi corăbiile,
oricât de mari ar fi, împinse de vânturi vijelioase, ele sunt duse de o cârmă mică după bunul
plac al pilotului. Aşa şi limba, deşi este un mădular mic, poartă răspunderea multor lucruri
mari. Oare nu o scânteie este aceea care dă foc unei păduri întregi? (Şi-a amintit de focul
indignării, cu care ceilalţi apostoli s-au ridicat împotriva lui şi a fratelui său, Ioan) Şi
limba e un foc... Animalele sălbatice, păsările, târâtoarele şi dihăniile mării, toate au fost şi sunt
îmblânzite de om, dar limba nu poate fi îmblânzită de nici un om... Deşi ne slujeşte pentru a-l
binecuvânta pe Dumnezeu Tatăl nostru, tot de ea ne servim pentru a-i blestema pe oameni, care
sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu... Nu trebuie să fie aşa, fraţilor!" (Iac 3,2-11).
De a face ca în noi să tacă toate glasurile acestea, de a nu vorbi când alţii tratează
probleme care ne privesc, de a aştepta cu încredere în voinţa lui Dumnezeu şi în
rânduielile Providenţei sale: iată tăcerea ca răbdare şi blândeţe, iată identificarea cu
Cristos, care a spus: "Învăţaţi de la Mine".

Meditaţia VI

Tăcerea ca iubire

Tăcerea ca iubire este momentul în care se tace pentru alţii, fiindcă de multe ori tăcerea
pentru alţii are la bază "legea talionului": nu vorbesc, nu pârăsc, nu spionez, nu
clevetesc, nu calomniez pe altul, ca nici altul să nu facă acest lucru faţă de mine.
Tăcerea ajunge o închisoare a propriului "Eu", pe care încercăm s-o transformăm într-
un "turn de fildeş" în care să ne complacem, în care să găsim o certitudine că stăm bine
cu toată lumea. Numai că "legea talionului": "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte" a fost
legea dreptăţii, "de a nu sări peste cal" cum se spune, într-o societate primitivă din punct
de vedere spiritual. De aceea Isus repetă: "Aţi auzit că s-a spus celor din vechime... iar Eu
vă spun: Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a fariseilor şi cărturarilor, nu
veţi intra în împărăţia Cerului" (Mt 5,20), adică: Dacă veţi tăcea despre alţii, numai din
motivul ca să tacă şi alţii despre voi, nu veţi intra pe calea dreptăţii! Dar a tăcea pentru
alţii şi despre alţii din iubire, iată tăcerea care este atât de greu de obţinut! Este de ajuns
să ne gândim la conversaţiile noastre obişnuite: nu sunt ele mult mai uşor de întreţinut
când vorbim de rău pe alţii sau pălăvrăgim în zadar? De multe ori, dacă nu spunem
ceva despre alţii, nici nu avem ce discuta...

Numai iubirea ne poate face să tăcem despre alţii şi pentru alţii. Este o singură iubire
mare: aceea care se numeşte "CARITATE", adică iubirea care vine de la Dumnezeu ca
rod al credinţei. Dragostea, spune sf. Paul, "... toate le acoperă... toate le îndură" (1 Cor
13,7). Şi cine acoperă şi îndură cu iubire, tace.

A suporta din iubire nu înseamnă a-l accepta pentru că nu este încotro, ca şi cum nu s-
ar putea face nimic; din contra - cum se spune - este un fel de "a se face căruţă" pentru
alţii, un fel de a-i lua şi de a-i purta aşa cum sunt, de a-i îmbrăţişa şi de a-i ţine strâns
uniţi cu noi, aşa cum mama îşi îmbrăţişează copilul şi îl poartă în braţe, chiar dacă este
greu. Şi tocmai pentru că sunt strâns legaţi de noi, aşa cum sunt, nu se vorbeşte despre
ei, cu atât mai puţin se bârfeşte împotrivă. Fie oricât de murdar sau de urât un copil,
când mama îl ţine în braţe, nu numai că nu-l bârfeşte, nu numai că nu permite altora
să-l bârfească, dar ea îl strânge tot mai mult la pieptul ei, ca prin iubirea ei să-i
suplinească lipsurile în faţa altora. Din contra, în măsura în care cineva vorbeşte - cu
atât mai mult dacă bârfeşte - în loc de a-i strânge la piept, îi aruncă cât mai departe de
sine. Ce am spune de o mamă, dacă am vedea-o aruncându-şi copilul din braţe în cea
mai adâncă prăpastie? Iubirea maternă este o iubire naturală; iubirea creştină este
supranaturală. Dacă un creştin nu are nici iubirea maternă, naturală, faţă de aproapele,
cum va avea iubirea supranaturală? A arunca pe altul de la inimă nu mai poate fi un
act de "iubire".

Tăcerea, ca iubire, vrea ca despre aproapele să nu se vorbească, nu numai de rău, dar

nici măcar fără trebuinţă. Când vorbim despre o persoană, aceasta devine un "obiect"
pentru noi, un obiect al expunerii noastre. Ori, a reduce persoana la un simplu obiect,
este un act imoral, deoarece constituie o lezare a demnităţii sale. Acest lucru îl ştie
iubirea, care nu va accepta niciodată să vadă redusă la un simplu obiect - pe buzele
altora - persoana pe care o iubeşte.

Sunt cazuri în care este de datoria unuia sau altuia dintre noi de a vorbi despre alţii;
dar şi în aceste cazuri o putem face cu iubire, numai dacă din iubire ştim să tăcem
mereu când nu trebuie să vorbim.

Cine iubeşte, ştie să tacă, şi această tăcere, linişte, este "iubire".

Dacă iubim tăcerea, ajungem la tăcerea Iubirii. Tăcerea nu e Dumnezeu, deoarece

Cuvântul e Dumnezeu. Dar Tatăl îşi rosteşte Cuvântul şi Cuvântul se rosteşte pe sine
numai în tăcere. De cele mai multe ori Cuvântul se adresează făpturii sale fără zgomot
de cuvinte, dar numai în măsura în care omul stă să-l asculte cu inima deschisă şi cu
mintea trează.

Inima are o limbă a ei, pe care buzele o ignoră. Când două fiinţe se iubesc profund,
sărăcăcioasele cuvinte umane nu le mai sunt necesare pentru exprimarea acestei iubiri.
Tăcerea iubirii este mai elocventă decât toate vorbăriile, mai ales când unul dintre
interlocutori este Dumnezeu, adică Iubirea însăşi. Tăcerea este atitudinea normală a
sufletului confruntat cu misterul. "Tăcerea acestor nemărginite spaţii mă înspăimântă", a
spus Pascal. Cred că nu este cazul să ne lăsăm înspăimântaţi de tăcerea infinitului,
atunci când ştim că acest infinit este IUBIREA.

A nu vorbi despre alţii, am spus-o deja, este tăcerea ca iubire. Dar mai există încă o
tăcere despre alţii mult mai delicată şi, prin urmare, este expresia unei iubiri şi mai
mari: este atunci când - despre alţii - se tace şi în interiorul nostru. Este tăcerea pe care
ne-o cere Mântuitorul când ne invită şi ne porunceşte de "a nu judeca".

Judecând, se "vorbeşte" despre alţii în lăuntrul propriu; şi dacă se vorbeşte, de obicei,

destul de grav, se sfârşeşte - aproape întotdeauna - cu o condamnare. Şi tocmai aceasta
este judecata-condamnare pe care Mântuitorul vrea să nu o pronunţăm. Aceasta este
tăcerea cea mai delicată cu privire la aproapele nostru.

Pentru a păstra această tăcere internă se recere înainte de toate o mare "delicateţe"
sufletească. Se recere acea fineţe internă de a înţelege că aproapele ne aparţine numai
pentru a-l iubi; trebuie să avem fineţea de a înţelege că, îndrăznind să-l judecăm pe
aproapele, ne arogăm un drept care nu ne aparţine; trebuie să avem delicateţea internă
de a înţelege că printr-o judecată, chiar numai internă, noi "îl folosim" pe aproapele
după placul nostru, în folosul nostru şi după măsura noastră. Cu ce drept?...

Iată pentru ce ni se cere atâta vigilenţă interioară. Actul de a judeca este atât de intim
şi ne vine atât de spontan, că este foarte greu de a-l preveni şi de a-l opri la timp. Poate
reuşi numai acela care are o obişnuinţă constantă în a-şi disciplina chiar şi actele cele
mai intime şi ascunse ale sufletului său. Disciplina interioară, care ne face capabili de
a ne stăpâni spre a nu judeca, este o condiţie indispensabilă pentru a iubi. Cine "judecă",
nu iubeşte.
"Chiar dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o
aramă sunătoare şi un ţambal zăngănitor. (Mai mult decât oricând, lumea de azi este plină
de ţambale zăngănitoare, atât la propriu, cât şi la figurat). Chiar dacă aş avea darul
profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa şi aş avea o credinţă desăvârşită,
(Apostolul pune problema "per absurdum", fiindcă cel ce nu tace din iubire, nu poate
avea credinţă desăvârşită, aşa cum am auzit cuvintele sfântului Iacob în meditaţia
precedentă, că desăvârşit este numai acela care îşi ţine limba în frâu, deoarece credinţa
se schimbă în caritate prin acţiunea Sfântului Duh, altfel este moartă), încât să mut
munţii din loc, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea bogăţie aş da-o de
pomană, ba chiar trupul de l-aş da pe foc, să ardă, (ca mărturie pentru credinţă), dacă nu am
dragoste, nu-mi foloseşte la nimic" (1 Cor 13,1-3).

În această privinţă, iată un fapt zguduitor din Istoria Bisericii din Antiohia. Era un
preot foarte bun, numit Sapriciu, bun prieten încă din copilărie cu un cetăţean numit
Nichifor. Acesta a săvârşit o mare nedreptate împotriva preotului, dar după un timp
şi-a revenit şi a venit să-şi ceară scuze şi să repare nedreptatea. Preotul Sapriciu nu i-a
acceptat scuzele şi i-a cerut să dispară din faţa lui pentru totdeauna. A continuat să
predice iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele cu tot zelul apostolic. Când a
început persecuţia contra creştinilor i-a anunţat pe toţi credincioşii săi de datoria pe
care o are fiecare de a da mărturie despre credinţa în Cristos cu propriul sânge şi el
însuşi o va face, dacă Dumnezeu i-o va cere. A fost prins şi dus în faţa judecătorului
păgân, unde afirmă sus şi tare că el este preotul lui Cristos, că-şi păstrează legea şi
munceşte pentru slava Lui. Atunci tiranul, aprins de mânie, porunci să fie chinuit în
cel mai crud chip posibil. În mijlocul celor mai grozave chinuri, se întorcea către tiran
şi-i spunea că, cu toată cruzimea lui, nu va avea nici o putere asupra sufletului, care va
rămâne pururea credincios lui Dumnezeu. Judecătorul, şi mai înfuriat, porunci să i se
taie capul, spre a băga groaza în creştini. Sapriciu înainta vesel prin piaţă spre eşafod.
Auzind Nichifor de condamnarea lui Sapriciu, a alergat la locul de osândă, s-a aruncat
la picioarele preotului şi îi ceru cu lacrimi în ochi din nou iertare de greşeala sa, din
iubire faţă de Dumnezeu, pentru care îşi dădea viaţa. Sapriciu, nu numai că nu i-a spus
nici un cuvânt, ba şi-a întors faţa în altă parte, ca să nu-l mai vadă. Deja călăul îşi ridica
sabia ca să-l încoroneze cu cununa martirilor, pe care, fiind lipsit de dragoste, n-o
merita, cu toate că era împodobit cu toate virtuţile. La vederea sabiei strălucitoare, care
cobora parcă din soare, Sapriciu se îngălbeni de frică şi a strigat: "Opreşte-te, călăule!
Spune-mi, pentru ce vrei să-mi iei viaţa?" "Pentru că cinsteşti pe Isus Cristos, dispreţuieşti pe
zei şi poruncile Cezarului" i-a zis călăul. "Dacă nu este altă pricină, a reluat Sapriciu, atunci
mă lepăd de Cristos şi sunt gata să aduc jertfe lui Zeus". Toţi creştinii, aflaţi prin mulţime,
au început să lăcrimeze... Atunci Nichifor, cuprins de râvnă pentru credinţă, s-a urcat
pe eşafod şi a strigat: "Eu sunt creştin. Eu îl cinstesc pe acel Cristos, de care se leapădă acest
om! Dispreţuiesc pe Zeus şi toate zeităţile păgâne, pe care vrea să le cinstească acest om. Deci,
mie mi se cuvine moartea şi triumful de care se teme acest laş". Şi, terminând de spus aceste
cuvinte, a pus capul pe buturugă, pe care sabia n-a întârziat să i-l reteze. Creştinii şi-
au amestecat lacrimile de durere pentru un renegat, cu cele de bucurie pentru un
martir...

Dar sunt şi de acei care iartă cu vorba şi, într-un fel cu jumătate de inimă, încercând să
se împace cu ideea că au făcut tot ce se poate face din punct de vedere omenesc... Să
ne amintim de regele David care, pe când fugea din faţa fiului său Absalom, iar Semei
cu ai săi aruncau cu bolovani în urma lui şi-l blestemau de mama focului, aghiotantul
i-a cerut voie să meargă şi să taie capul acelui "câine mort", cum l-a numit pe Semei,
David l-a oprit şi i-a zis: "Lasă-l să blesteme, fiindcă Domnul i-a poruncit să facă aceasta!" (2
Sam 16,5-10). Numai că David, înainte de a muri, printre sfaturile date lui Solomon, i-
a cerut şi aceasta: "Semei m-a blestemat. Tu să nu-l cruţi!... Vei şti ce să-i faci, ca să cobori cu
sânge cărunteţea lui în Seol" (1 Reg 2,8-9); şi Solomon l-a omorât.

Iată ce este omul: un abis de răutate!

Dacă ţi-a făcut cineva un rău, l-ai iertat şi zici că l-ai iertat din inimă... Oare?... Oare n-
a mai rămas nimic în inima ta împotrivă?... Dacă, după zeci de ani, celui care ţi-a greşit
grav o dată în viaţă i se întâmplă o nenorocire, nu te vei bucura cât de cât şi vei zice
undeva, în adâncul fiinţei tale, că l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pe care o merită
din plin?... Te vei putea stăpâni, să n-o spui şi la alţii?...

A tăcea pentru alţii şi despre alţii în adâncul inimii noastre, tăcere echivalentă cu
moartea, cu o dispariţie totală din propria fiinţă, iată adevărata tăcere ca iubire, care
este atât de greu de cucerit!

Meditaţia VII

Tăcerea: ca lipsă de curiozitate şi non-violenţă

Cine ştie să tacă despre alţii în intimitatea sufletului său, mai învaţă şi o altfel de tăcere:
aceea prin care se face să tacă "curiozitatea" din sine.

Când cineva a făcut o faptă discutabilă, discuţia asupra ei trebuie să se limiteze cu

bună credinţă numai la interpretarea dată de cel care a comis-o. Interpretările
personale şi presupunerile duc la creşterea tensiunilor, adâncirea disensiunilor şi
punerea în joc a armoniei şi comuniunii catolice şi apostolice, fiindcă acestea -
interpretările personale şi presupunerile - duc la instrumentalizarea aproapelui.

Tăcerea, pentru a învinge curiozitatea, este o disciplină delicată a sufletului, a

interiorului intim, deoarece nu numai că nu ne este îngăduit să vorbim de rău sau
inutil despre alţii, ba chiar nici măcar nu trebuie ca, din cauza curiozităţii proprii, să-i
faci curioşi pe alţii prin interpretări personale sau presupuneri şi bănuieli.

Există şi va exista mereu adânc înrădăcinată în noi tendinţa de a vedea în alţii numai
părţile negative, de a descoperi mereu ceea ce este în defavoarea altora, de a le sublinia
defectele şi lipsurile: cu atât mai mult dacă ne aflăm în faţa unor delicte grave.

Prin a-i şti pe alţii în culpă, de atâtea ori putem ajunge de-a dreptul la o satisfacţie
personală, deoarece ne închipuim că vinovăţia altora ne va scoate mai mult în evidenţă
"nevinovăţia" proprie şi astfel vom apărea "mai buni" în ochii altora. Aceasta este
mândria fariseului din parabola evanghelică, care îşi dă importanţă că nu este "ca alţi
oameni, tâlhari, nedrepţi, adulteri" (Lc 18,11).

Ispita subtilă, dar eficace, este şi în noi. De aici provine curiozitatea cu care de atâtea
ori vrem "să ştim" ceva despre alţii şi ştim să sustragem din cele aflate cu multă abilitate
acele lucruri care satisfac o tendinţă de-a noastră lipsită de generozitate.

De a face să tacă curiozitatea, constituie una dintre cele mai frumoase şi preţioase
victorii ale tăcerii, fiindcă şi aceasta este o "iubire" deosebit de delicată.

Isus refuză să dea satisfacţie curioşilor, care vor să-şi satisfacă doar un instinct natural:
refuză să dea "semn din cer", refuză să-i răspundă hedonistului Irod, refuză să se
coboare de pe cruce la cererea tâlharului din stânga şi a duşmanilor de sub cruce.

În al doilea rând, a tăcea despre alţii, constituie şi un mijloc de a ne dezintoxica de

"violenţă", o notă atât de tristă a zilelor noastre, caracteristică sumbră a societăţii umane
la sfârşit de secol XX.

Unul dintre efectele - şi chiar dintre cele mai grave - ale violenţei care se desfăşoară în
jurul nostru este acela de a ne face să ingerăm noi înşine microbul ei.

Violenţa are un microb cu un efect, care acţionează atât de profund în noi, încât nici
nu ne dăm seama că ar fi defect: ne "găsim" astfel într-o stare de violenţă pe care o
manifestăm mai presus de toate în gândire, în judecată, în vorbe, în gesturi...

În faţa la atâtea situaţii şi cazuri, în care predomină violenţa, primul nostru cuvânt
interior este tocmai acea trăsătură a unei judecăţi severe, prin care ne expunem în mod
instinctiv atitudinea noastră de "violenţă". "Stârpiţi violenţa!", se aude deseori. Dar cum?

Primul cuvânt interior nu este înţelegerea, nu este indulgenţa: este riposta violentă.
Îndată ce această atitudine este însuşită în mod conştient prin judecată şi argumentare,
ne manifestăm violenţa prin cuvinte, devenind automat agresivi.

Riposta promptă prin ironie este forma violentă de răspuns a acelora ce se cred
inteligenţi. Atenienii din Areopag îi spun lui Paul, care le vorbise despre înviere, că îl
vor asculta altă dată, că acum, de atâta învăţătură şi-a cam pierdut capul... Riposta
promptă prin insultă este forma violentă a celor semidocţi. Fariseii, cărturarii şi
arhiereii îl învinuiesc pe Isus că scoate pe diavoli cu Belzebub, fiindcă îi dojenise că
greşesc, deoarece nu cunosc Scripturile... Riposta promptă prin lovire este forma
violentă de răspuns a acelor mândri şi abrutizaţi. Sluga îl loveşte pe Isus în faţă, la
judecata ţinută de Anna, zicând: "Aşa răspunzi tu arhiereului?" Sluga mândră, credea că
ştie mai bine decât Invăţătorul cum trebuie tratată autoritatea. Sluga mândră şi brută
se impune cu pumnul şi palma... Dictatura este forma de violenţă dusă până la
paroxism a celor ignoranţi, drogaţi fizic sau îndoctrinaţi psihic prin surogate ale
adevărului, binelui şi frumosului...

Iată în acest caz marele remediu preventiv, fiindcă este mai uşor să previi boala decât
să o tratezi, este "tăcerea", prin care nu vorbim despre aproapele nici cu noi înşine în
felul nostru secret de a judeca şi de a gândi şi nici de a ne adresa altora prin cuvinte
sau gesturi...

Numai procedând astfel nu alimentăm violenţa. De fapt, violenţa trebuie eliminată în

primul rând din intimitatea sufletului nostru. Trebuie s-o elimin din mine: atunci va fi
înlăturată din societate şi din lume, fiindcă nu o voi mai alimenta cu aportul violenţei
"mele".

Învăţătura este conformă cu Scriptura: "Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-
l şi pe celălalt. Celui ce te dă în judecată ca să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantaua. Dacă te sileşte
cineva la un drum de o milă, fă cu el două", spune Isus (Mt 539-41).

La ultima Cină, Isus spune ucenicilor săi să vândă haina, dacă n-au bani, şi să-şi
cumpere o sabie. Oare spre a alimenta violenţa? Cineva îi spune că deja au două săbii.
Isus îi spune. "Ajunge" (Lc 22,36 şi 38). Era de ajuns şi una, de care se va folosi unul
dintre ei, Petru, în grădina Măslinilor, spre a tăia urechea slugii venite să-l aresteze pe
Isus. "Sabia" va scoate în evidenţă mai pregnant faptul că Isus a îmbrăţişat "Crucea" de
bunăvoie, de aceea îi vindecă urechea slugii şi dă ucenicilor posibilitatea de a învăţa
ce atitudine trebuie să ia în faţa violenţei: "Cine scoate sabia, de sabie va pieri" (Mt 26,52).
Cine scoate limba împotriva aproapelui, de limbă va pieri, auzind: "Plecaţi blestemaţilor
în focul cel veşnic!"

Meditaţia VIII

Tăcerea ca discreţie şi ascultare

Tăcerea este aceea care duce la respectarea secretului personal al aproapelui. Nu

trebuie să ne gândim că orice persoană, cunoscută sau necunoscută, pe care o întâlnim,
ar fi dispusă sau ar dori imediat să ni se destăinuie sau să ne vorbească: măcar unele
preferă să rămână în reculegere, în propria intimitate şi rezervate.

Prima trăsătură de fineţe spirituală, pe care caritatea trebuie să ne-o sugereze faţă de
persoanele tăcute, trebuie să fie respectul faţă de atitudinea lor rezervată. Dacă apoi
vine un semn oarecare din partea lor că ar dori să vorbească, caritatea trebuie să ne
împingă la dorinţa de a le asculta cu sinceritate. Şi aici este punctul de plecare pentru
discreţia noastră. Nu curiozitatea trebuie să fie motivul ascultării, ci caritatea. Cine
ascultă din curiozitate, nu poate fi nici discret şi nici tăcut...

"Discreţia" este acea trăsătură foarte fină care vine din partea inteligenţei şi a iubirii şi
ne determină de a nu interveni, de nu ne impune, de a nu dori să ne impunem prin
exemple paralele din propria viaţă, de a da sfaturi rapide, de a desconsidera
problemele puse: împreună - inteligenţa şi caritatea - ne duc spre acea stare de
amabilitate prin care ne arătăm gata de a le asculta, dacă persoanele se arată dornice
de a ne vorbi.

Delicateţea interioară, care poate să ne împodobească sufletul în astfel de ocazii, dacă

sufletul este obişnuit să-şi găsească bucuria în sine, adică ştie să cultive tăcerea ca pe
un "Trandafir tainic", este "discreţia". În Litaniile lauretane avem invocaţia de "Trandafir
tainic". Ea înseamnă floare cu parfum specific deosebit de plăcut. Această invocaţie o
putem traduce în "Fecioară discretă". După cum parfumul trandafirului atrage albina,
spre a găsi mierea dulce, tot astfel parfumul "discreţiei" atrage pe oameni spre sufletul
plin de mierea cerească.

Tăcerea ne face receptivi faţă de mesajul Spiritului Sfânt, acest mesaj pe care ni-l trimite
prin mijlocirea altor persoane, a lucrurilor, a evenimentelor. Cine nu ştie să-l asculte
pe aproapele, nu ştie să-l asculte pe Dumnezeu. Cine este indiscret cu ceea ce aude de
la aproapele, nesocoteşte mesajul divin. Chiar când aproapele se laudă, bârfeşte sau
vrea să-ţi dea sfaturi, atunci se cere cel mai mult să fii discret; îţi încredinţează lucruri
otrăvitoare sau moarte... Îngroapă-le cu multă discreţie, ca să nu devină nocive pentru
alţii.

Trebuie să fim discreţi mai ales cu inima noastră. Un sfat înţelept al lui Seneca: "Nu
spune nimănui, ceea ce vrei să rămână ascuns! Dacă tu însuţi nu te poţi stăpâni, cum
de te poţi bizui pe tăcerea altuia?"

În al doilea rând, să vedem tăcerea ca ascultare. În ce măsură ştim să ascultăm pe cei

care vorbesc.

Este foarte greu de "a asculta". Cu adevărat, în această problemă, nu se ajunge aproape
niciodată până în esenţa ei. Să încercăm de a asculta, nu numai când unul sau altul
simte trebuinţa de a ni se destăinui, dar chiar atunci când vorbeşte pur şi simplu.

Este necesară atât de multă tăcere în interiorul nostru, ca să ştim să ascultăm pe alţii.
Este necesar, de exemplu, înainte de toate, de a tăcea faţă de graba care ne împinge de
a nu ne interesa de aproapele cu pretextul că avem multe alte lucruri mai importante
de făcut. Dacă apelăm la acest pretext, este semn că în noi lipseşte noţiunea
fundamentală a "ascultării", care este aceea de a fi mereu disponibili faţă de alţii, de a-
i primi mereu şi de a le face bine. Nu este o problemă de timp: se pune problema
dispoziţiei interioare.

Înainte de toate, prin urmare, trebuie făcută linişte grabei, care ne îndeamnă de "a trece
mai departe", ca preotul şi levitul la vederea celui rănit de pe drumul care ducea de la
Ierusalim la Ierihon. Mai trebuie impusă tăcere acelui instinct referitor la viaţa comodă,
care se simte pus în umbră şi deranjat îndată ce un altul ar încerca să păşească alături
de noi. Trebuie impusă tăcere şi acelui sentiment că am făcut destul în ziua respectivă,
din care pricină ne gândim că ar fi mai bine să ne lase în pace. "Cu toată umilinţa,
blândeţea şi răbdarea, suferiţi-vă unii pe alţii cu dragoste. Străduiţi-vă să păstraţi unirea
spirituală prin legământul păcii!" (Ef 4,2-3).

Sunt persoane care suferă cumplit, că nu este cine să le asculte. Ar trebui o congregaţie
religioasă cu această carismă specifică: de a asculta "off"-ul bătrânilor, bolnavilor,
părăsiţilor, năpăstuiţilor, calamitaţilor, orfanilor, văduvelor, handicapaţilor şi dintre
aceştia, de a-i asculta pe cei "muţi" - care suferă, fără să spună nimic - a căror cuvinte
sunt lacrimile. Glasul lacrimilor se aude numai în tăcere.
Un dicton spune că: "Lacrimae poenitentium, vinum angelorum", adică: "Lacrimile celor care
fac pocăinţă sun vinul îngerilor", îi îmbată de fericire.

Toate glasurile, care strigă în noi şi pe care noi le ascultăm, chiar dacă nu ne dăm seama
de ele, trebuie puse sub sigiliul tăcerii, altfel riscăm să le auzim numai pe acestea şi, în
măsura în care ne lăsăm ademeniţi în chip secret de ele, să nu mai fim capabili de a-l
asculta pe aproapele.

Pentru "a asculta" cu adevărat, nu ajunge numai de a impune tăcere grabei superficiale,
care ne împinge în a o tăia scurt, fiindcă ne gândim că nu avem destul timp la
dispoziţie, dar trebuie să facem mai mult.

Mai există o grabă, încă mult mai ascunsă, care ne împiedică de a asculta. Şi aceasta
este graba cu care noi, îndată, rapid "catalogăm" persoana care ne vorbeşte. Nici n-a
deschis bine gura şi avem impresia că ştim deja unde vrea să ţintească prin discursul
ei. Şi aşa se face că, în loc de a o asculta, cu toate că încă n-am zis mai nimic, noi vorbim
deja în noi înşine de acea persoană şi vorbim ca şi cum acea persoană n-ar avea nici o
valoare în sine şi pentru sine; vorbim independent de ea, după cum credem şi ne place;
şi aşa ne ferim din calea multor persoane, nu le acceptăm, nu ne interesează soarta lor.

Cine şi-a dobândit o adevărată sensibilitate interioară, îşi dă seama îndată că vorbind,
nu este ascultată cu acea ascultare pe care o recere întreaga tăcere a sufletului, tăcerea
fanteziei şi a imaginaţiei, fiindcă numai "inima" se deschide să asculte cu iubire. Dacă
lipseşte această ascultare, nu se va putea răspunde aşteptării celui ce vorbeşte.

Şi când nu se răspunde, fiindcă nu se ştie cum să se asculte, se pot spune multe cuvinte,
dar vor fi considerate doar ca sunete; nu vor fi nici de cum "cuvântul" de la inimă la
inimă. Acela care ştie să asculte cu adevărat spune deja, fără să vorbească, cuvântul
inimii.

Jacques Madaule spune: "Există două feluri de oameni: cei ce ştiu să asculte şi cei care sunt
cu totul incapabili de aşa ceva. Pentru a asculta, trebuie, în primul rând, să taci. Când am
statornicit tăcerea în noi înşine, curând ajungem să percepem sunetul unei anumite melodii.
La obârşia tuturor revelaţiilor se află o tăcere premergătoare. Tăcerea sufletului e ca un lac
liniştit, dacă nimic nu vine să-i tulbure starea, ochiul va putea vedea, oglindindu-se în ape,
cerul şi stelele, pletele mişcătoare ale sălciilor de pe mal şi, în adâncurile albastre, alga verde şi
piatra albă. Tăcerea aceasta, necesară pentru cunoaşterea tuturor lucrurilor profunde, am
putea-o numi: stare de disponibilitate".

Această disponibilitate de a pătrunde până în adâncul sufletelor, fie liniştite, fie

bântuite de furtună, trebuie să fie starea normală, obişnuită, a fiecărui creştin...

Iar Mons. Vladimir Ghika a spus: "Contemplativii, care, trebuind să activeze, se simt
stânjeniţi în contemplaţie, arată că nu sunt înaintaţi mult în contemplaţie. Iar acei care sunt
obişnuiţi cu acţiunea, dar nu ştiu să contempleze în acţiune, nu sunt, desigur, prea înaintaţi
în acţiune".
Tăcerea inimii, când ascultăm pe aproapele, este o adevărată contemplaţie, fiindcă ne
dă posibilitatea de a-l vedea pe Isus în ce stare se află în acel suflet care se destăinuie.
Când apoi îi vorbim, cuvintele pornite din adâncul inimii se vor adresa lui Isus din
acel suflet şi acest lucru constituie o acţiune a Duhului Sfânt din noi.

Numai acela care ştie să întrepătrundă contemplaţia cu acţiunea în acest sens este un
sfânt "boboc" al "Trandafirului tainic".

Din toate acestea se poate desprinde uşor o concluzie: Tăcerea ca discreţie şi ascultare
faţă de aproapele este termometrul care ne indică exact ascultarea personală faţă de
Dumnezeu.

Meditaţia IX

Tăcerea drept comuniune şi credinţă

Cine ştie "să asculte" cu adevărat, aşa cum am văzut în meditaţia precedentă, spune
deja înainte de a rosti "cuvântul" pe care cealaltă persoană îl aşteaptă. Tăcerea, de fapt,
poate fi o adevărată legătură de "comuniune".

Este adevărată comuniune când, în intimitatea sufletului nostru, suntem disponibili

faţă de aproapele nostru, faţă de fiecare om, când ne deschidem faţă de alţii şi-i
îmbrăţişăm pe toţi în inima noastră, spre a fi astfel noi înşine "inima" lumii.

Pentru aceasta nu-i nevoie de cuvinte; nu-i necesar ca s-o ştie şi alţii. Ba chiar este mult
mai bine să n-o ştie, ca astfel amorul nostru propriu să nu aibă şansa de a se glorifica
pe sine.

Dacă este adevărat ceea ce a spus George Bernanos, că: "Fiecare fiinţă omenească, pe care
o întâlnim chiar şi numai o singură dată în viaţă, este un mesaj pe care ni-l trimite Cerul şi pe
care îl putem descifra cu puţină iubire", atunci acest mesaj nu-l putem descifra, dacă ne lipseşte
iubirea de a-l asculta în tăcere. Mesajul Cerului are menirea să întărească comuniunea cu
Dumnezeu, cu aproapele, comuniunea eclezială, fără de care nu putem face parte din "împărăţia
lui Dumnezeu".

A purta în inimă povoara tuturor, a o face proprie, a o trăi cu "compătimire", înseamnă

o împărţire frăţească, egală, a necazului, adică a suferinţei altuia. Cei trei prieteni ai lui
Iob - Elifaz din Teman, Bildad din Suah şi Tofar din Naamah, auzind de necazul lui,
au venit să-l mângâie. "Când şi-au ridicat ochii de departe, nu l-au mai recunoscut. Atunci
s-au tânguit, şi-au sfâşiat veşmintele şi şi-au pus ţărână pe cap. Apoi au stat pe pământ, lângă
el, şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună nici un cuvânt, căci vedeau cât de mare este necazul
lui" (Iob 2,11-13). A păstra tăcerea "şapte zile şi şapte nopţi" înseamnă a găsi mijlocul cel
mai potrivit pentru a intra în pielea celui nenorocit, spre a-l înţelege, spre a împărţi cu
el necazul, spre a-l mângâia cu adevărat. Dar când au rupt tăcerea, au greşit mult în
vorbe şi Iob, pe lângă necazul său, a trebuit să îndure şi neghiobiile lor, până când i-a
readus la tăcere, arătând că suferinţele sale nu se datorează păcatului, ci sunt ca
chinurile unei noi faceri: "Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din
pământ voi învia... Pe el îl voi vedea şi ochii mei îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta
măruntaiele mele tânjesc în mine" (Iob 19,25-27)

Pentru a realiza comuniunea cu alţi oameni, Dumnezeu însuşi se dăruieşte omului. Nu

omul este acela care caută comuniunea, nu el este acela care se zbuciumă ca prin forţele
proprii să intre în comuniune cu alţii şi cu Dumnezeu. Iniţiativa aparţine total lui
Dumnezeu şi iubirii sale. Comuniunea este înainte de toate participare, este efectul
darului divin. Omul, cu ajutorul darului vieţii divine, devine nu numai asemenea cu
Dumnezeu, dar şi părtaş al vieţii şi al naturii sale divine, al Duhului Sfânt... Culmea,
kerigma, comuniunii cu Dumnezeu şi cu oamenii o constituie Euharistia: "Deoarece
există o singură pâine, un singur trup, deşi sunt multe membre, toţi participăm din aceeaşi
pâine" (1 Cor 10,17: LG 7). Aşa se face să fie perfectă comuniunea. (cf. curs de Teologie
fundamentală, Despre Biserică, dr. pr. Eduard Ferenţ)

Ca să realizăm comuniunea prin Euharistie, ni se cere tăcere: ca să ne cercetăm

conştiinţa şi să trezim părere de rău pentru orice greşeală contra comuniunii cu
Dumnezeu şi cu aproapele; ni se cere tăcere la liturgia Cuvântului; tăcere la
întâmpinarea lui Isus, când coboară pe altar la prefacere; ni se cere tăcere, ca să auzim
invitaţia: "Fericiţi cei chemaţi la ospăţul Mielului"; în tăcere îi mulţumim şi îi cântăm în
inimile noastre; plecând în tăcere din biserică, trebuie să realizăm comuniunea păcii
cu toţi oamenii, păstrând tăcerea... Dacă în aceste momente sacre, în interiorul nostru
este o stare de bâlci: raţiunea îşi face reclamă conceptelor sale filozofice; fantezia îşi
etalează tablourile ca la bazar, amestecând cele sfinte cu cele profane, uneori destul de
erotice; dacă memoria îşi pune autografe pe tot ceea ce fantezia inventează, este normal
ca apoi relaţiile noastre cu aproapele să se bazeze numai pe afaceri comerciale,
culturale, politice, sportive... dar nu pe cele de iubire, care izvorăsc numai din tăcere
şi har...

Aici se poate ajunge numai învingând superficialitatea şi nepăsarea cu care privim în

mod obişnuit la relele şi la durerile altora şi lăsăm să treacă toate mai departe, ca şi
cum nu ar fi fraţii noştri suferinzi, înşelaţi, delicvenţi. Din acest motiv este necesară
acea tăcere interioară,euharistică, în care inima să poată auzi S.O. S-ul atâtor şi atâtor
fraţi care suferă moral şi fizic.

Într-o zi de sâmbătă, Isus întâlneşte o femeie gârbovită de Cel Rău de mai bine de
optsprezece ani. Fără să fie rugat, el o vindecă, spre mai marele necaz al şefului
sinagogii, care, în loc să tacă şi să mediteze la necazul acelei sărmane femei şi să caute
mijlocul de a o ajuta, chiar intervenind pe lângă Mântuitorul, în loc de a contempla
minunea iubirii, el ceartă pe cei veniţi să se vindece, ca în felul acesta să-l învinuiască
pe Isus că încalcă Legea. Isus îl apostrofează cu calificativul de "duh rău" - "făţarnic".
(Lc 13,10-17). Dar noi,creştinii?... "Da, spune sf. Paul, căutaţi să-l imitaţi pe Dumnezeu,
fiindcă voi sunteţi fiii Lui preaiubiţi" (Ef 5,1).

În mod sigur, numai în această tăcere se va putea trăi adevărata "comuniune" cu ei.

Lumea se pierde din interior. Tot din interior lumea se şi mântuieşte. În tăcere şi
intimitate lăuntrică se înfăptuiesc tainicele zămisliri ale "Împărtăşirii Sfinţilor".
Tăcerea - comuniune, izvorâtă din "tăcerea - euharistie", ne duce la tăcerea - credinţă.
Tăcerea este aceea care ne determină de a nu-i cere cont Domnului: tăcerea în care
sufletul nu spune niciodată lui Dumnezeu: "Pentru ce, Doamne?" Numai dintr-o
credinţă profundă se poate naşte o astfel de "tăcere".

Când survine ceva, care ne tulbură sau ceva care ne loveşte profund şi ne aduce o mare
neplăcere, ceva ce nu înţelegem, fiindcă nu intră în planurile noastre, atunci ne vine în
mod instinctiv imboldul de a-i cere cont Domnului: "Pentru ce?"

Şi acest "Pentru ce?" i-l pretindem, nu pentru a cunoaşte căile sale, spre a păşi pe ele,
nu pentru a-i cunoaşte voinţa, spre a o împlini, dar pentru că ne închipuim că am avea
dreptul să o ştim, ca şi cum Domnul ar fi dator să ne dea socoteală nouă de felul său
de a lucra.

Ba chiar când survine ceva tragic şi tulburător, care nu ne priveşte direct, dar i se
întâmplă aproapelui nostru, acel "Pentru ce?" ne vine spontan în minte şi se face atât
de imperativ în cât credem că în felul acesta avem un extraordinar interes şi ataşament
faţă de aproapele suferind sau năpăstuit, pe când, de fapt, nu-i altceva decât o
încercare de afirmare a "Eu"-lui personal, plin de sine şi de curiozitate bolnăvicioasă.

Cine are credinţă, din contra, ştie să tacă în astfel de împrejurări. Adevărata credinţă îl
face pe om să "se încreadă" în Dumnezeu, totdeauna, chiar şi atunci când totul este
întuneric - sau cel puţin contrar - pentru îngusta raţiune umană.

Dar este întuneric numai în îngusta raţiune umană: nu şi pentru raţiunea lui
Dumnezeu, care toate le rânduieşte - şi totdeauna - cu iubire şi înţelepciune, spre
realizarea planului de caritate faţă de noi. Credinţa mă face să ştiu acest lucru cu
certitudine absolută. Prin urmare, nu am nici un motiv să-i cer cont lui Dumnezeu. În
consecinţă: tac, fiindcă mă "încred" în el.

Meditaţia X

Tăcerea ca adoraţie şi care "spune": Dumnezeu

Tăcerea, ca act de credinţă, aduce sufletul la tăcerea ca act de adoraţie-contemplaţie.

Tăcerea este aceea care contribuie la faptul ca sufletul să fie în totalitate şi numai pentru
Dumnezeu, cu Dumnezeu, în Dumnezeu şi al lui Dumnezeu. Nu este numai o tăcere
faţă de lucrurile exterioare, nu este nici numai o tăcere ca reculegere interioară: este o
tăcere mult mai profundă, mult mai totală. Este tăcerea sufletului despre sine însuşi.

În intimitatea cu Dumnezeu, ne vine în mod spontan dorinţa de a vorbi, de a spune

ceva despre sine, de a cere ceva pentru sine, pentru alţii... Faptul de a cere este o
rugăciune şi Isus însuşi ne-a învăţat şi ne-a îndemnat să cerem de la Tatăl. Dar sufletul
trebuie să ştie şi să tacă în faţa lui Dumnezeu, de a tăcea despre sine, de a tăcea despre
toate, a tăcea pentru "a adora", pentru "a contempla".
Sufletul în adoraţie este în întregime pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu. Nu se
gândeşte la sine şi nu vorbeşte despre sine. Ştie şi simte că Dumnezeu este realitatea
infinită, adevărul subzistent, voinţa preasfântă. Toate le spune lui Dumnezeu,
recunoscându-l: îi spune că el singur este sfânt, el singur este bun, el singur este drept,
el singur este vrednic de a fi singurul obiect al tuturor gândurilor noastre, vrednic de
a fi căutat, cunoscut, recunoscut, iubit, slujit, preamărit şi binecuvântat; el singur este
frumuseţea infinită, desăvârşirea infinită, înţelepciunea infinită, milostivirea infinită,
iubirea infinită, etc.

Acestea le spune "simţindu-l", lăsându-se răpit de un sentiment inefabil şi captivant al

Realităţii lui Dumnezeu, care-l atrage cu o nespusă gingăşie de pace, de plinătate, de
mulţumire totală.

Sufletul în adoraţie contemplă, recunoaşte, iubeşte şi se bucură. Nu cere nimic, fiindcă

nu poate să ceară ceea ce deja are; nu se gândeşte la sine însuşi, fiindcă îl simte numai
pe Dumnezeu singur care îl copleşeşte inefabil cu fericirea sa divină.

Această tăcere totală a sufletului despre sine şi în sine este condiţia indispensabilă
pentru a trăi perfect experienţa lui Dumnezeu, preludiul pământesc al nespusei stări
de contemplaţie, de adoraţie, de iubire şi de fericire care va fi în viaţa veşnică din
Paradis.

"Sufletele contemplative caută mereu tăcerea, spune Jacques Maritain, aceasta nu pentru că
ar preţui tăcerea ca atare, mai mult decât extazul, dar, în tăcerea care face să amuţească orice
cuvânt, sărbătoresc mijlocul prin care ele aud înlăuntrul lor Cuvântul divin, pe Cel care dă
fiinţă la tot ceea ce există în univers".

În tăcerea totală a sufletului înaintea lui Dumnezeu, sufletul se regăseşte pe sine însuşi,
fiindcă această tăcere totală spune: "Dumnezeu".

Omul, în mod esenţial, spune "Dumnezeu", atunci când se întoarce în intimitatea sa cea
mai intimă. Acolo, de fapt, în tăcerea "absolută" faţă de toate, el simte că existenţa sa nu
este de la sine; într-un fel ce nu se poate spune, se găseşte în faţa propriului izvor vital,
descoperă că sorgintea propriei existenţe este Dumnezeu. Dar, ca să-l simtă, nu trebuie
să se bazeze pe nimic din ceea ce este creat, nu trebuie să depindă de nimic dinafara sa
şi de nimic de ce este el însuşi.

În această tăcere faţă de toate, sufletul poate simţi în sine, ca o atingere creatoare a lui
Dumnezeu, cum realitatea propriei existenţe iese din mâinile Creatorului, că el însuşi
este un misterios "Da" al iubirii lui Dumnezeu; dar un "Da" pe care nu-l spune el,
sufletul, fiindcă el nu poate oferi nimic iubirii: el este în totalitate numai pentru acea
iubire creatoare. Sufletul se vede numai în starea de "recipient", dispus să primească...

Pentru suflet, a primi în sine în acel moment de tăcere atingerea creatoare a lui
Dumnezeu, nu este numai o "reîntinerire", ci este în starea de a se simţi "creat" din nou
de iubirea divină. Din acest moment se simte altul, mai mult decât înainte. Sfântul Paul
este acela care ne luminează în această privinţă, când scrie credincioşilor din Efes că:
"Dumnezeu este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care ne-a ales în el înainte de crearea
lumii" (Ef 1,4).

Da, în acea tăcere sufletul ajunge să experimenteze încă şi faptul ce înseamnă de a fi

fost în Dumnezeu "înainte de crearea lunii", a experimenta, nu numai a şti. Dumnezeu
vrea ca ceea ce ştim, fiindcă ne-a revelat, să experimentăm, adică, de a simţi cu întreaga
noastră făptură că, în Dumnezeu, noi am fost "înainte" de tot ceea ce a fost creat, înainte
de tot ceea ce există, a simţi că tot ceea ce este creat pentru noi este "după" noi, atât în
ordinea existenţei, cât şi în ordinea valorilor.

Tăcerea ne primeneşte privirea faţă de orice realitate şi ne conferă ceva din însăşi
privirea lui Dumnezeu, pătrunzând până în străfundurile fiinţei. Desprindem acest
adevăr din două asemănări, pe care ni le-a oferit Isus, când a vorbit despre "Împărăţia
lui Dumnezeu". El a spus că Împărăţia lui Dumnezeu (adică fericirea deplină în adevăr
şi bine total), se aseamănă cu un grăunte de muştar aruncat în grădină, care creşte,
rodeşte şi devine folositor chiar şi păsărilor cerului, fiindcă devine făptură nouă: copac.
Grăuntele nu-şi pierde identitatea, ci îşi măreşte capacitatea de a produce noi seminţe de aceeaşi
natură. Isus aseamănă împărăţia lui Dumnezeu cu drojdia, pe care femeia o amestecă în
trei măsuri de făină (Lc 13,18-21). Drojdia nu-şi pierde identitatea, ci îşi măreşte
capacitatea, devenind pâine. Aceasta din urmă mi se pare cea mai grăitoare asemănare
cu "împărăţia lui Dumnezeu", fiindcă "femeia" care ia drojdia ne arată rolul Preacuratei în
economia mântuirii: de a amesteca drojdia cu trei măsuri de făină. "Femeie, îi spune Isus
de pe Cruce, iată fiul tău!" (In 19,26). În persoana lui Ioan ne vedem pe noi, fiindcă
suntem din "acelaşi aluat". Cele "trei măsuri de făină", care au aceeaşi natură, ni-l arată
pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Misiunea Maicii Domnului este eclezială: de
a amesteca natura noastră cu natura divină, spre a ne mări capacitatea substanţială,
devenind "pâine", mijloc de subzistenţă pentru noi şi pentru alţii, numai datorită
faptului că am devenit "părtaşi ai naturii divine" prin frământătura realizată de "Femeie".

Sămânţa de muştar devine arbore în tăcerea brazdei din grădină; drojdia devine pâine
în tăcerea celor trei măsuri de făină.

Să nu ne temem de tăcere! Ea este necesară ca să auzim şi să vedem cum creştem

"făpturi noi" în Cristos.

"Avem nevoie de nişte ochi noi şi proaspeţi, scrie abatele Gaston Courtois, care în spatele
unei liste nominale, în spatele unei feţe cunoscute sau necunoscute, în spatele fiecărui element
dintr-o mulţime de necunoscuţi, să ne facă să vedem suflete în care Cristos trăieşte sau vrea să
trăiască, să ne facă să vedem în aceste suflete nişte pietre vii ale cetăţii lui Dumnezeu, nişte
celule ale Trupului său Mistic, având fiecare rolul, misiunea şi chemarea sa proprie, într-un
cuvânt, Cristos în creştere, creştinătatea în mers..." Acest lucru se realizează prin acel a
spune: "Dumnezeu", a simţi în propria creaţie Iubirea creatoare a tot ce există... Simţim
propria noastră creaţie numai prin adoraţie-contemplaţie. Să nu încercăm a simţi
creaţia nouă în trup, fiindcă numai după ce vom simţi în noi creaţia "unui duh nou"
vom putea experimenta reînnoirea lentă a materiei, pregătirea ei pentru înviere.
"Cristos a iubit Biserica, spune sf. Paul, şi s-a dat (tăcerii mormântului) pentru ea, spre a o
sfinţi, curăţind-o prin cuvânt în baia de apă, ca să-şi poată pune alături o Biserică măreaţă, fără
nici o pată, fără nici o zbârcitură sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită" (Ef 5,25-
27). "Dacă unul este în Cristos, este creatură nouă" (2 Cor 5,17) şi "Ceea ce contează este de a
fi o nouă creatură" (Gal 6,15).

Punând la dispoziţia lui Dumnezeu tăcerea noastră cea mai profundă, cea mai intimă,
îi dăm posibilitatea de a ne face "făpturi noi" şi să simţim bucuria asistând şi simţind
această înfăptuire a "împărăţiei lui Dumnezeu" din noi: "Împărăţia lui Dumnezeu este în
mijlocul vostru" (Lc 17,21).

Meditaţia XI

Tăcerea ca intimitate a sufletului cu Tatăl şi victorie asupra lumii

Tot ce este posibil cu harul lui Dumnezeu, trebuie dorit şi căutat. Aceasta o vom face
şi în această meditaţie.

Tăcerea, prin care sufletul se găseşte în izvorul său vital în Dumnezeu, este şi tăcerea
în care el poate spune cu adevărat lui Dumnezeu: "Tată".

În această tăcere, de fapt, totală în sine, sufletul aparţine în întregime lui Dumnezeu,
simte că provine de la Dumnezeu şi este în Dumnezeu. Ce minunată plinătate şi cât
adevăr cuprinde atunci cuvântul "Tată", pe care sufletul îl adresează lui Dumnezeu!

Mă gândesc la chemarea lui Isus: "Când vrei să te rogi, intră în cămăruţa ta, închide uşa şi
roagă-te Tatălui în ascuns!" (Mt 6,6).

Paternitatea lui Dumnezeu nu trebuie s-o simt numai în grija pe care el o are faţă de
mine în necazurile vieţii din această lume. Ea este cuprinsă în actul său "de voinţă", ca
eu să exist - fiindcă m-a creat din iubire - şi se arată mai presus de toate cu paternitate
faţă de mine.

Când îi spun lui Dumnezeu: "Tată", simţindu-mă în el şi de la el, în intimitatea

sufletului meu - intru în cămăruţa mea - şi într-o tăcere totală - "închizând uşa" - arăt
prin faptă "paternitatea" lui Dumnezeu cea mai adevărată, cea mai frumoasă, cea mai
"divină".

Şi Dumnezeu, Tatăl, răspunde acestei înţelepciuni spirituale a sufletului, acestei

afecţiuni pline de iubire, inundându-l în chip nespus cu infinita sa gingăşie, în tăcerea
"totală".

Mari mistici, care au experimentat această intimitate, dau mărturie şi mărturia lor este
adevărată, fiindcă porneşte din iubire, atât faţă de Dumnezeu, pe care îl vor iubit, cât
şi faţă de noi, ca în iubirea Lui să ne găsim plinătatea fiinţării şi fericirii. Guy de
Larigaudie ne spune: "M-am obişnuit atât de bine cu prezenţa lui Dumnezeu, încât am veşnic
în inima mea un izvor de rugăciune, care se revarsă spre buze. Această rugăciune, abia
perceptibilă, nu încetează nici măcar în toropeala pe care o provoacă mersul unui tren sau
bâzâitul unei elicii, ba chiar nici în exaltarea trupului sau sufletului, în tumultul oraşului sau
în tensiunea cerebrală a unei ocupaţii absorbante. În străfundul sufletului meu dăinuie o apă
nespus de liniştită şi cristalină, pe care n-o pot atinge nici umbrele, nici vâltorile de la suprafaţă"
(Etoile au grand large, pag. 36. Ed. du Seuil). Mere Marie de Jesus: "Tăcerea este legea
însăşi şi felul de a proceda a lui Dumnezeu. Din toţi vecii, o viaţă intensă purcede de la Tatăl
la Fiul şi la Sf. Duh şi această viaţă se petrece într-o tăcere absolută. Chiar şi viaţa, pe care
Dumnezeu o comunică lumii organice, este tot o viaţă tăcută: seva urcă, pomul înmugureşte şi
dă roade în tăcere. Când Dumnezeu se apropie, spre a vorbi făpturii sale, manifestarea lui se
face în tăcere. Tăcerea este iubirea şi ajutorul pe care îl dăm Dumnezeului nostru, ca el să ne
poată copleşi cu darurile sale aşa cum vrea".

Şi darul lui Dumnezeu prin excelenţă este conştiinţa vieţii, prin care îi aparţinem şi îi
spunem "Tată" prin Duhul Sfânt. Ne îndeamnă apostolul Paul: "Aflaţi-vă tăria în
Domnul şi în vigoarea lui plină de putere. Îmbrăcaţi armura lui Dumnezeu, ca să puteţi
înfrunta uneltirile diavolului, căci lupta noastră nu este împotriva unui om, ci împotriva
domniilor, puterilor şi stăpânitorilor acestei lumi de întuneric, împotriva spiritelor rele din
înălţimi. De aceea, îmbrăcaţi-vă cu armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept în ziua cea
rea şi, învingători în toate, să puteţi rămâne în picioare. Păşiţi încinşi cu adevărul, îmbrăcaţi
cu platoşa dreptăţii, cu picioarele încălţate cu cuvântul Evangheliei păcii. Luaţi în toate scutul
credinţei, prin care veţi putea stinge toate săgeţile aprinse ale Celui rău. Luaţi, de asemenea,
coiful mântuirii şi sabia Spiritului, care este cuvântul lui Dumnezeu" (Ef 6,10-17). "Sabia
Spiritului Sfânt" este "Cuvântul lui Dumnezeu", este cuvântul "Tată", culmea revelaţiei
lui Isus şi culmea credinţei noastre; ambele se întâlnesc în acest cuvânt "Tată", care este
garanţia victoriei noastre.

Să învăţăm să folosim această "sabie".

În tăcerea totală, în acea tăcere în care îi spunem lui Dumnezeu "Tată", fiindcă simţim
că suntem făpturile Lui, prin el sufletul devine şi se simte cel mai mare dintre cele
create, mult mai mare decât toate lucrurile. Ne amintim cum diavolul îi spune lui Isus:
"Toate ţi le voi da ţie, dacă mi te vei închina" (Lc 4,7). Pentru un suflet, satana oferă toată
puterea lumească, toate bogăţiile pământului şi orice demnitate. Dar, chiar dacă pe
pământ ar fi fost un singur suflet, Isus ar fi adus aceeaşi jertfă mântuitoare, ca acel
suflet să-i spună lui Dumnezeu "Tată" în tăcerea "cămăruţei" sale, prin care el îşi găseşte
"bucuria de a fi" cel puţin cu unul dintre fiii oamenilor.

Omul spune "Tată" şi îşi închide uşa cămăruţei sale, nu numai pentru ca să se refugieze
în acea tăcere totală, spre a se sustrage vacarmului din lume, nu numai pentru ca în
acea tăcere absolută să-şi refacă forţele, alimentându-le la izvorul propriei existenţe,
dar, mai presus de toate, spune "Tată" fiindcă simte că a fost voit - adică iubit - de
Dumnezeu cu o iubire veşnică, cu care îl iubea înainte de crearea lumii.

Măreţia sufletului constă în aceasta: nu este în sine sau de la sine: este în existenţa
dăruită de iubirea lui Dumnezeu înainte chiar de a fi fost ceva creat. A percepe, a
înţelege aşa ceva, este ceva care într-adevăr învinge lumea, o întrece din toate punctele
de vedere, fiindcă în acest caz, universul în totalitate, în toată desfăşurarea
evenimentelor sale pozitive sau negative, nu poate să atingă sufletul, chiar dacă
încearcă să-l influenţeze, fiindcă el ştie şi simte că este din iubirea şi pentru iubirea lui
Dumnezeu înainte de a fi lumea, înainte de orice creatură, simte că este deasupra
tuturor celor create.
Lumea, cu influenţa ei de fiecare zi, atât de apăsătoare prin ispite, tensiuni şi drame,
insuflă teamă sufletului când acesta se simte singur. Atunci i s-ar putea părea că este
zdrobit de povoara atâtor situaţii şi necazuri. Dar, dacă el ştie să se refugieze în acea
tăcere totală în care se simte în Dumnezeu şi al lui Dumnezeu, din iubirea Sa şi pentru
iubirea Sa, nu se mai teme de nimic, pentru că nu are nimic de care să se teamă, fiindcă
este în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Isus a spus: "Îndrăzniţi! Eu am învins lumea" (In
16,33). El nu se teme atunci când vin câţiva farisei şi-i spun: "Ia şi te du de aici, fiindcă
Irod vrea să te ucidă!". Isus le răspunde: "Mergeţi şi spuneţi acelui vulpoi: Iată, eu scot demoni
şi înfăptuiesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi ajung la capăt. Dar astăzi şi mâine şi în
ziua următoare trebuie să-mi urmez drumul, căci nu este cu putinţă ca un profet să moară în
afară de Ierusalim. Ierusalime, Ierusalime, care ucizi profeţii şi baţi cu pietre pe cei trimişi la
tine, de câte ori n-am voit să adun copiii tăi, precum cloşca îşi adună puişorii sub aripi, dar voi
n-aţi vrut. Iată, casa voastră va deveni pustie" (Lc 13,31-34).

Casa vă va rămâne pustie: templul, în care trebuia să fie linişte, ca să se audă Cuvântul
care umple toate, fiindcă acest cuvânt este "Tată", spus lui Dumnezeu; dar l-aţi
refuzat...

"Dumnezeu trăieşte, acţionează şi realizează tainele făpturii, ale unirii Sale cu noi, în cel mai
lăuntric sălaş al sufletului, în cele mai spirituale sfere ale omului. Aşadar,ce contează larma şi
activitatea de afară, dacă în sferele spirituale din adâncuri domneşte tăcerea? Tăcerea lăuntrică
este deci cea mai importantă. Tăcerea exterioară n-are preţ decât în măsura în care o
favorizează", spune pr. Marie Eugene de l`Enfant Jesus.

Meditaţia XII

Tăcerea Fecioarei Maria

Despre Preasfânta Fecioară Maria cunoaştem prea puţine lucruri; cea mai mare parte
a vieţii sale este "tăcere", o tăcere strălucitoare şi fascinantă.

Infinita delicateţe şi înţelepciune divină a dispus ca din sfintele Scripturi să nu

cunoaştem despre ea decât maternitatea divină, poate, un necaz omenesc, întrucât,
fiind inspirate, ne-ar fi putut arăta frumuseţea, măreţia şi sfinţenia Mariei încă din
fragedă pruncie.

Tăcerea, care o înconjoară, este prin urmare lumina cea mai grăitoare, este aceea care
ne arată cel mai mult această frumuseţe, măreţie şi sfinţenie. Aceasta o simte inima,
care, pentru a se face părtaşă de lucruri atât de minunate, nu are trebuinţă de fantezie,
şi nici chiar de raţiune, ci de credinţă.

Tăcerea cuprinde în primul rând copilăria şi tinereţea Mariei: acea vârstă de

nevinovăţie şi de farmec, despre care am fi voit să ştim atât de multe, pentru a o admira
şi iubi din primii săi ani.

Din această tăcere o scoate doar salutul îngerului, care îi aduce la cunoştinţă planul
divin al maternităţii şi primul cuvânt al Mariei, pe care îl cunoaştem, este acela pe care
ea îl adresează mesagerului ceresc.
Un cuvânt face să se zămislească în ea Cuvântul, veşnicul Cuvânt, Fiul lui Dumnezeu,
fiindcă Maria i-a spus: Da, "Fie".

Dar după acest cuvânt, care constituie începutul mântuirii oamenilor din această vale
de lacrimi, se întoarce în aceeaşi inefabilă tăcere: tăcere, pe care Maria o păstrează,
ascunzând cu gelozie misterul care s-a înfiripat în sânul Ei.

Chiar Elisabetei, spre care o mâna o delicată caritate feminină după vestirea îngerului,
nu Maria este aceea care îi vesteşte propria maternitate divină: chiar şi faţă de ea
păstrează tăcerea, mulţumindu-se cu exaltarea plină de înţeles, pe care o simte orice
femeie când îşi dă seama că va fi mamă.

Este însuşi Fiul lui Dumnezeu din sânul ei feciorelnic care se revelează la sensibilitatea
şi la intuiţia Elisabetei, devenită ea însăşi mamă în chip miraculos şi se revelează fiului,
pe care ea însăşi îl purta în sân. Elisabeta este aceea care o numeşte pe Maria "Mama
Domnului meu", nu-i Maria aceea care să o spună despre sine.

Chiar răspunsul Mariei, dat Elisabetei, care jubila de bucurie, este tot o tăcere: în
cântarea de laudă, de binecuvântare şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, despre sine
ea nu spune decât doar că el "a privit la smerenia slujitoarei Sale" şi că "a înfăptuit în ea
lucruri mari, din care cauză "toate generaţiile mă vor numi fericită". Persoana Ei a devenit
doar suportul pe care sunt expuse capodoperele inefabile ale lui Dumnezeu, pe care
ea le recunoaşte şi le binecuvântează din tot sufletul cu acea bucurie sfântă care îi
umple întreaga fiinţă.

Şi apoi tăcerea faţă de Iosif. Aici suntem de-a dreptul în faţa unei tăceri eroice.

Maria cunoaşte şi simte toată neliniştea şi, desigur, teama pe care o experimentează
logodnicul Ei, faţă de Sarcina pe care o poartă, atât de evidentă: cauzând o suferinţă cu
atât mai pătrunzătoare cu cât este mai adânc discernământul moral al lui Iosif - "bărbat
drept" - faţă de gravitatea păcatului; şi suferinţa lui îşi atinge culmea din cauză că nu
ştie cum să iasă din această situaţie atât de penibilă. În sufletul lui se atingeau două
extreme într-un singur punct: Maria fecioară şi totuşi... cu sarcină!

Ar fi fost de ajuns un singur cuvânt al Mariei. Dar ea tace. Acceptă să trăiască suferinţa
de a-l vedea suferind, din cauza Ei pe omul pe care îl iubeşte mai mult decât orice de
pe acest pământ, pe omul care, datorită profundului său simţ moral, a acceptat să
trăiască feciorelnic alături de ea.

Ceea ce s-a săvârşit în ea este opera lui Dumnezeu; prin urmare, ea lasă totul în seama
Lui. O tăcere ca aceasta nu se poate naşte decât dintr-o credinţă eroică. Şi Dumnezeu
răspunde acestei credinţe trimiţând un înger spre a-i înlătura îndoiala din sufletul lui
Iosif.

Apropiindu-se timpul ca să nască, Maria a nutrit şi ea visul - ca orice mamă - de a-şi

aduce fiul la lumină în seninătatea şi intimitatea casei proprii din Nazaret, împodobită
cu tot ceea ce este necesar spre a fi un colţişor de rai, cu toate că o caracteriza o profundă
modestie. Procurase toate cele ce sunt de trebuinţă spre a-l întâmpina pe noul-născut
cu iubirea şi grija caracteristică oricărei mame.

Dar iată că voinţa lui Dumnezeu răstoarnă acest plan atât de frumos şi atât de uman:
Mesia trebuia să se nască la Betleem. Maria cu Iosif trebuie să se îndrepte într-acolo,
chiar acum, fără întârziere. Voinţa lui Dumnezeu este aceea care îi scoate din ceea ce
ei prevăzuseră şi-i poartă spre necunoscut.

Maria acceptă şi tace: nu cere cont lui Dumnezeu pentru ce trebuie să sufere atâtea
neplăceri şi atâta oboseală, tocmai în acele zile când ea se află într-o situaţie atât de
delicată şi ar avea trebuinţă de atâta linişte, odihnă, pace şi discreţie...

Aici tăcerea este încredinţată în totalitate voinţei lui Dumnezeu, este o dăruire totală
în braţele Providenţei, este o trăire sigură la sânul Tatălui ceresc, fără să ştie - dar şi
fără să se întrebe - ce o aşteaptă pe lunga cale, ce va găsi la Betleem, ce-i rezervă viitorul
în privinţa copilului său, Ei însăşi şi lui Iosif.

Şi această tăcere este rodul unei credinţe eroice de nedescris, a acelei credinţe care, nu
peste mult timp, îi va cere să se lase din nou în braţele lui Dumnezeu, acceptând
situaţia atât de neplăcută de a fugi în Egipt.

Înainte însă de acest eveniment dureros, în templul din Ierusalim, cu ocazia prezentării
Copilului conform Legii, Maria este întâmpinată şi felicitată de bătrânul Simeon şi de
prorociţa Ana. Ascultă vocea solemnă, gravă şi inspirată a sfântului patriarh că
Pruncul Ei este "mântuirea" pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru toate popoarele, este
"lumina" pentru toate neamurile pământului şi este "slava" poporului său, a Israelului.

Este o confirmare a ceea ce spusese îngerul, adică bucuria profundă a Mariei, izvorâtă
din maternitatea divină. Chiar bătrânul Simeon se molipseşte şi se bucură cu toată
fiinţa de binecuvântarea Ei.

Dar, reculegându-se, se întoarce spre Maria cu un mesaj special pentru ea şi îi spune

referitor la Prunc: "El este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel, semn care va
trezi împotrivire. Şi prin sufletul tău va trece sabia".

Maria cunoaşte Scripturile; ştie despre Mesia că va fi "omul durerilor", "dispreţuit şi

aruncat de oameni", "străpuns pentru nelegiuirile noastre, pălmuit pentru fărădelegile
noastre" (Is 52,3-5). Cuvintele lui Simeon îi confirmă acestea şi îi prezic încă mai mult:
martiriul Ei de mamă, în care doar tăcerea îi va privi lacrimile.

Meditaţia XIII

(Continuarea)

Cu acel "Da" de la Buna-Vestire, Fecioara Maria "s-a lăsat total în braţele lui Dumnezeu,
fără nici o rezervă, şi s-a consacrat în întregime pe sine, în calitate de slujitoare a Domnului,
Persoanei şi operei Fiului său" (enciclica Redemptoris Mater, nr. 13). Dar acolo, în templu,
Dumnezeu îi cere din nou un "Da" acum când Fiul s-a născut, acum când ea a
experimentat în întregime ce înseamnă realitatea fizică de a fi "mamă", acum când Fiul
este deja înaintea Ei, acum când ea îl vede şi-l contemplă în minunatele trăsături ale
unei mici fiinţe neputincioase.

Şi Fecioara Maria tace. În această tăcere misterioasă ea primeşte şi acceptă tot ceea ce
se referă la Fiul Ei, tot ceea ce ar putea să i se întâmple, tot ceea ce i-ar putea ieşi în cale
împotrivindu-i-se, în orice eveniment şi împrejurare.

Şi noi ne putem da seama uşor că în această tăcere este începutul "pătimirii" sale.

Evanghelistul Luca, autorul inspirat care vorbeşte mai mult despre Preacurata, ne face
să înţelegem o altă tăcere plină de mister, pe care ea o trăieşte într-o dimensiune
interioară de mari proporţii, pe care noi nu o putem experimenta.

Ea constă în acea intimitate atât de profundă cu Tatăl, faţă de Fiul său divin, care totuşi
este şi rodul sânului Ei. Tatăl o lasă să ajungă ea însăşi, încetul cu încetul, ca să
înţeleagă acest lucru şi anume că tocmai acest Fiu al Ei este "Fiul lui Dumnezeu": astfel
ea însăşi experimentează asprimea "drumului credinţei", atât de normal planurilor lui
Dumnezeu şi atât de corespunzător legilor dezvoltării şi creşterii conştiinţei umane.

În această privinţă ne pot ajuta să reflectăm cât mai adânc chiar câteva însemnări ale
evanghelistului Luca însuşi. De exemplu, la naşterea lui Isus, după înălţarea îngerilor
la Cer şi după vizita extatică a păstorilor, ne-o prezintă pe Maria care "păstra toate aceste
lucruri şi le medita în inima Ei" (Lc 2,19).

Chiar şi în templul din Ierusalim, după întâlnirea cu Simeon şi Ana, în acea celebrare
şi exaltare mesianică faţă de Prunc, Luca notează că tatăl şi mama lui "se minunau de
cele spuse despre el" (Lc 2,33).

Şi iată alt moment! După găsirea copilului de 12 ani, la cuvintele pline de îngrijorare şi
atât de materne ale Mariei, "Pentru ce ne-ai făcut nouă aceasta?", el răspunde: "Pentru ce
m-aţi căutat? Nu ştiaţi că Eu trebuie să mă ocup de lucrurile care aparţin Tatălui meu?". Şi
Luca notează: "Dar ei n-au înţeles aceste cuvinte". Şi după aceea Isus s-a întors cu ei la
Nazaret "şi era supus lor", şi iată că Luca repetă:"Mama sa păstra toate aceste cuvinte în
inima Ei" (Lc 2,52). Isus o reduce la acea tăcere care îi va aduce bucuria unei mai
profunde revelaţii asupra misterului său.

Acest "păstra în inimă toate" nu-i numai atât, credem, grija atât de firească a fiecărei
mame de a aduna şi de a păstra în inimă tot ceea ce se referă la fiul propriu, ca apoi
reamintindu-şi de ele, să le retrăiască mai intens în iubirea ei, parcurgând atâtea
situaţii, momente şi amintiri. Pentru Maria, este Fiul "său", care i se revelează mereu
mai surprinzător; şi tot sufletul şi toată inima Ei sunt mereu gata a de primi, în orice
moment, această descoperire, care deja străluceşte în intimitatea Ei.

Toate acestea ea le trăieşte într-o tăcere plină de credinţă şi de aşteptare, care cunoaşte
cu toată certitudinea acea nelinişte pe care o are sufletul iubitor faţă de persoana iubită,
până să ajungă la o cunoaştere profundă şi totală a ceea ce iubeşte. Aceasta este tăcerea
creşterii în credinţă; tăcerea chiar cu sine, fără să-şi pretindă ceva: este tăcerea
referitoare la Fiul, despre care ştie că l-a "zămislit de la Duhul Sfânt" şi care, desigur, îi
acoperă divinitatea Lui, ca să-i facă mai uşoară şi, mai ales, cât mai meritorie misiunea
Ei de mamă.

Mai este şi tăcerea de retragere mistică, în care Maria îşi trăieşte anii vieţii la Nazaret;
chiar în perioada vieţii publice a Fiului, ea apare doar la Cana şi în mod fugitiv într-un
alt moment, în care, asemenea oricărui părinte care vrea să-i vorbească odraslei, Maria
vrea să-i vorbească lui Isus.

Tăcerea şi retragerea Ei discretă în umbră sunt acele momente care scot în evidenţă
atât de mult măreţia Ei şi delicatul simţ al pudorii, care o determină de a nu se afişa
atâta timp cât Fiul Ei este atât de admirat şi aclamat. Dar va apărea alături de el când
va fi condamnat şi trimis la moarte.

Pe Calvar, Maria este lângă cruce. Aici a ajuns, urmând drumul parcurs de Fiul atât de
desfigurat şi ajuns la limita puterilor umane. Luca aminteşte de plânsul femeilor din
Ierusalim de-a lungul drumului: între ele era şi Maria, dar nu se arăta.

Lângă cruce ea stă în picioare: nu numai pentru a-şi vedea Fiul martirizat şi muribund,
dar spre a arăta că este gata şi total disponibilă de a merge chiar mai departe în a-l
urma pe Isus în martiriul Său. "Imperator stantem debet mori", a spus-o unul dintre
împăraţii romani - "Împăratul trebuie să moară stând în picioare", adică la datorie. Maria
a socotit că este de datoria Ei să stea şi să moară în picioare, dacă trebuie, alături de cel
ce stă în picioare pe crucea care-l defineşte drept "Isus Cristos, Regele Iudeilor".

Martiriu cu adevărat. Chiar lângă cruce Maria "păstra în inima Ei" tot ceea ce a auzit şi
a văzut referitor la Fiul său. "O sabie îţi va străpunge inima", îi spusese bătrânul Simeon.
Numai că prezicerea nu-i dezvăluise cât o va costa acea "străpungere": o încearcă, o
trăieşte şi o suferă acum în suflet şi în trup.

Trupul Fiului, martirizat pe cruce, ea i l-a dat şi l-a hrănit în sânul Ei feciorelnic; chinul
care îl sfâşie pe cruce, prin urmare, este chinul care o sfâşie pe ea şi o sfâşie în fiinţa Ei
de "mamă".

Astfel Maria îl naşte a doua oară pe Fiul său. Prima dată l-a născut în fericire, acum îl
naşte printr-un martiriu de nedescris. Şi aici se arată ca adevărată Mamă a lui Cristos
care moare pe cruce din iubire, consumând în sine tot conţinutul durerii.

În acest martiriu Maria devine şi mama tuturor oamenilor. "Femeie, iată fiul tău!", îi
spune Isus de pe cruce, încredinţându-i pe ucenicul iubit. Este culmea sublimei sale
maternităţi. Aici nu este cuprinsă numai toată iubirea; aici este cuprinsă toată iubirea
şi toată durerea.

Chiar şi acum Maria tace: şi în tăcerea Ei este cuprinsă iubirea cea mai mare pe care a
trăit-o vreodată o fiinţă umană, dar totodată şi durerea cea mai crâncenă la care a fost
chemată să participe o creatură omenească.
Maria şi-a continuat tăcerea şi după învierea lui Isus. Scriptura nu ne spune dacă Isus
i s-a arătat. Acest "a nu spune", a tăcea în această privinţă, constituie respectul cel mai
delicat faţă de momentul în care Maria contempla Fiul în splendoarea învierii sale
glorioase. Chiar de nu i-ar fi apărut, credinţa i-ar fi fost suficientă spre a fi cea mai
fericită dintre muritori, fiindcă învierea Lui ea a simţit-o în propria fiinţă, în propriul
său trup, aşa cum a simţit şi sabia-cruce străpungându-i inima.

Când Maria Magdalena a părăsit mormântul gol, se aude chemată pe nume şi din
iubirea care îi vibra în glas, îl recunoaşte pe Isus; se aruncă la picioarele lui spre a i le
îmbrăţişa...

Dacă Magdalena este favorizată cu atâta iubire gingaşă de a-i îmbrăţişa picioarele
Învăţătorului său, care îi apare înviat, ce favor nu a trebuit să copleşească sufletul
Mariei ca mamă din partea lui Isus, care nu este numai "Invăţătorul" Ei, dar mai presus
de toate este "Fiul" Ei? Cum s-ar putea spune ceea ce este inefabil? S-ar putea spune
doar prin tăcere: tăcerea pe care Maria a păstrat-o şi după învierea lui Isus.

Tăcerea o înconjoară şi după naşterea Bisericii din ziua de Rusalii, când încep să ia
fiinţă primele comunităţi creştine.

Ultimul indiciu despre Maria îl avem în fragmentul din Faptele Apostolilor, în care ni
se vorbeşte despre apostolii şi ucenicii reuniţi în rugăciune la Ierusalim, în aşteptarea
Duhului Sfânt. Aici Fecioara Maria este numită în mod expres ca "Mama lui Isus", dar
este amintită "împreună cu alte femei" şi cu "rudele" Mântuitorului.

Maria îl primeşte şi ea pe Duhul Sfânt şi încă o dată, mai mult, este "plină de har". Apoi
iarăşi se tace despre ea. Este începutul tăinuirii Ei mistice în sânul Bisericii care se
naşte, a cărei "mamă" este ea însăşi; tace cu aceeaşi tăcere sfântă, eroică, cu care a însoţit
zămislirea lui Isus.

Cât de frumos este planul lui Dumnezeu în desfăşurarea sa vremelnică! Ea apare

pentru prima dată când îngerul o salută ca "plină de har"; şi pagina inspirată a Scripturii
ne-o aminteşte pentru ultima dată ca plină de Duhul Sfânt.

Uimitoarea capodoperă a lui Dumnezeu este Preasfânta Fecioară Maria, creatura care,
după Isus Cristos-Fiul Omului, este sfârşitul spre care trebuie să se îndrepte toate
veacurile este Fecioara spre care au privit toate neamurile din vechime în aşteptarea
Mântuitorului, ea este femeia pe care toate generaţiile viitoare au numit-o şi o vor numi
"fericită", ea este menită să ne facă a simţi că "tăcerea" este respiraţia şi ritmul inimii lui
Dumnezeu.

Meditaţia XIV

Tăcerea ca dreptate

Nu numai Preacurata ne poate ajuta să intrăm în respiraţia şi ritmul inimii lui

Dumnezeu, aşa cum am constatat în meditaţia precedentă, dar şi acela pe care îl putem
numi drept "geniul tăcerii", Sfântul Iosif.
Sfântul Iosif apare în Sfânta Scriptură ca "bărbat drept" (Mt 1,19). Prin urmare, tăcerea
lui, fiindcă nu ne-a rămas nici un "cuvânt" ca moştenire, este şi trebuie să fie "dreaptă".

"Toate căile Domnului sunt dreptate" (Deut 32,4). Psalmistul se ruga: "Fă-mă, Doamne, să
cunosc căile Tale!" (Ps 25,4). Dumnezeu se plânge că Israelul nu a cunoscut "căile" sale
(Ev 3,10).

"Căile Domnului" reprezintă "voinţa lui Dumnezeu", care este întotdeauna dreaptă,
sfântă.

Dreaptă este voinţa lui Dumnezeu şi sf. Iosif s-a sprijinit şi s-a înălţat pe ea, aşa cum se
caţără iedera pe zid sau pe un copac.

Foarte interesant: în grădina casei în care s-au ţinut mai mulţi ani de-a rândul cursurile
internaţionale de spiritualitate din localitatea Casale Corte Cero -Gethsemani- Novara,
Italia, organizate an de an de Academia Regina Apostolorum din Roma (LC), am văzut
o iederă foarte verde, viguroasă şi înălţată până aproape în vârful unui pom... Dar,
ceea ce m-a surprins cel mai mult, a fost faptul că această iederă nu mai avea rădăcini.
De la o înălţime de aproximativ doi metri de pământ, ea trăia făcând un fel de simbioză
cu pomul de care se agăţase. Acest fapt mi-a sugerat o idee minunată: acela care se
agaţă de voinţa lui Dumnezeu devine "drept", se înalţă drept spre Cer, fără să mai aibă
trebuinţă de rădăcini pământeşti...

Un astfel de om a fost Sfântul Iosif, tatăl purtător de grijă al lui Isus şi soţul feciorelnic
al Mamei lui Dumnezeu.

Prin ce ne-a arătat Sfântul Iosif că a trăit numai din voinţa lui Dumnezeu, datorită
căreia s-a înălţat drept spre Cer?

A trăit darul lui Dumnezeu, credinţa, în cea mai profundă intimitate, în cămăruţa cea
mai tainică a sufletului, fiindcă "Cel drept, a prorocit Duhul Sfânt, va trăi din credinţă"
(Hab 2,4; Rom 1,17).

"Lex orandi, lex credendi" - "După cum te rogi, aşa crezi" - s-ar traduce mai liber dictonul
Creştinul dă dovadă de credinţă, după felul cum se roagă.

În cămăruţa secretă a sufletului său, Iosif se refugia mereu, închidea uşa şi se ruga cu
profetul Isaia: "Picuraţi roua de sus, voi Ceruri, şi norii să-l ploaie pe Cel Drept" (Is 45,8), pe
Mesia, care va avea ca hrană numai şi numai voinţa lui Dumnezeu, arătând calea cea
mai dreaptă către Tatăl.

Sf. Iosif apare ca un geniu al tăcerii, plin de înţelepciune şi de acţiune, aşa cum spune
Ernest Hello: "Măsura cu care sufletul s-a adăpat în tăcere, este măsura cu care el se dăruieşte
în acţiune". Tăcerea lui Iosif dă intensitate credinţei, o amplifică prin rugăciune şi o
pune în evidenţă prin viaţă. Tăcerea ni-l pune înaintea ochilor ca pe un univers de
taine, un univers de înţelepciune şi înţelegere...
Dacă îl contemplăm în cel mai dramatic moment al vieţii sale, uşor ne dăm seama cât
de "drept" a fost prin tăcerea sa în tot restul anilor săi... Acest moment, culminant în
dramatism, a fost acela în care a aflat că Logodnica este însărcinată.

Ne putem închipui ce se întâmplă în sufletul unui tânăr credincios din lume, logodit
fiind, aflând că aceea pe care crede că o iubeşte mai mult decât pe sine, pe părinţi, pe
fraţi şi surori, este însărcinată?... El a respectat-o în numele lui Dumnezeu, în numele
virtuţii virginale, în numele iubirii curate, în numele a tot ceea ce este sfânt... Şi acum?...

Furtunile sufleteşti, pentru unii tineri, chiar consideraţi credincioşi, au fost atât de
puternice, că i-au dus la sinucidere, crimă, răzbunare, dezechilibru psihic pe toată
viaţa; unii au renunţat la căsătorie şi au trăit în celibat, fără a mai avea încredere în
cuvântul femeii, unii au trăit în destrăbălare, alţii s-au retras la mănăstire etc.

Iosif încheiase logodna cu Maria în vederea unei căsătorii feciorelnice, de o intimitate

îngerească. El i-a făgăduit Mariei căsătoria feciorelnică pentru că o iubea cu o iubire pe
măsura posibilităţilor unei fiinţe umane, înscrise într-un plan deosebit al lui
Dumnezeu prin har.

Când cineva iubeşte total, făgăduieşte orice...

Se povesteşte despre un tânăr că, la cererea logodnicei sale, şi-a omorât propria mamă
şi i-a adus inima. I-o aducea cu atâta grabă că, pe drum, împiedicându-se, a căzut şi a
scăpat inima mamei în praful drumului, care, din praf, l-a întrebat: "Fiul meu, te-ai lovit
rău?" Faptul arată că nu este iubire mai curată şi mai dezinteresată ca iubirea unei
mame şi totuşi tânărul renunţă şi la aceasta, de dragul logodnicei sale...

Să revenim! Când Iosif i-a făgăduit Logodnicei sale căsătoria feciorelnică, a crezut cu
toată convingerea că acest lucru este conform cu voinţa lui Dumnezeu. În acest punct
culminant al vieţii sale, când află că Logodnica sa este însărcinată, intervine proba
credinţei: Oare chiar a fost voinţa lui Dumnezeu, ca eu să-i făgăduiesc o astfel de
căsătorie?... I se pare că nu... Are impresia că s-a grăbit, că făgăduinţa a făcut-o sub
impulsul iubirii curate, este drept, dar umane... Trebuia să cerceteze mai bine voinţa
lui Dumnezeu... Şi acum: ce trebuie făcut?... Să dispereze că a ratat cea mai mare
problemă a vieţii?... Nu. Hotărât: "O voi lăsa în ascuns". Adică: Mă voi refugia în
intimitatea lui Dumnezeu Tatăl şi el va dispune... Voi închide uşa.

S-o lase în ascuns (Mt 1,19). Semnificaţia este: în cea mai profundă intimitate cu voinţa
lui Dumnezeu, conformă cu: "Roagă-te în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va
răsplăti!" (Mt 6,4).

Sfântul Iosif, "bărbat drept", n-a spus nici un cuvânt. Cuvintele pot deveni furtună care
strâmbă şi rupe chiar şi pe cei mai vajnici stejari şi cedri ai Libanului. "Ori de câte ori am
ieşit în lume, spunea Seneca cu amărăciune, m-am întors acasă mai puţin om". Cuvintele
m-au frânt, m-au strâmbat.

Tăcerea îndreaptă cele strâmbe. Iosif vrea s-o lase în ascuns, totul să rămână o taină în
lăuntrul său, pe care s-o ştie numai Dumnezeu; el se abţine de a-şi da cu părerea...
"S-o lase în ascuns este hotărârea luată pe baza cuvântului divin: "Blestemat omul care îşi
pune încrederea în oameni, părăsind pe Domnul. Fericit bărbatul care îşi pune încrederea în
Domnul şi la legea lui cugetă zi şi noapte" (Ier 17,5-7). Iosif se hotărăşte să se retragă în
ascuns ca, cugetând la legea Domnului ziua şi noaptea, să-şi păstreze fericirea inimii,
ca să nu se strâmbe, ca să nu se frângă în furtună...

Din proba credinţei, datorită tăcerii, Iosif nu iese cu aripile frânte, ci zboară mai sus,
spre Izvorul luminii; cucereşte dreptatea prin lăsarea Logodnicei în ascuns, în tăcerea
divină.

Această atitudine de tăcere ca dreptate îi atrage binecuvântarea Cerului printr-un înger,

care îi spune: "Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, logodnica ta, fiindcă
ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu, iar tu îi vei da numele
de Isus, căci el va mântui pe poporul său de păcatele lui" (Mt 1,20-21).

Ne-am gândit vreodată ce lucruri mari a obţinut prin tăcere? Confirmarea că el este
"fiul lui David"; îi înlătură teama, acel ghimpe chinuitor că n-ar fi făcut toate conform
voinţei divine; îndemnul de a o lua pe Maria în căsătorie constituie o ratificare cerească
a înţelegerii lor; zămislirea sarcinii Ei poate fi invidiată şi de îngerii Cerului, fiind opera
Duhului Sfânt; va pune nume Celui zămislit, un nume de "Mântuitor" - "Isus" - în care
poporul şi toate neamurile îşi vor găsi eliberarea din cea mai grea sclavie a păcatului;
prin impunerea numelui de Isus, Iosif îşi dă seama că este înălţat la cea mai înaltă
demnitate: tată purtător de grijă al Fiului lui Dumnezeu.

Isus arată ucenicilor săi că: "Nimic nu este ascuns, care să nu fie dezvăluit, sau tăinuit, care
să nu fie aflat... Ceea ce aţi auzit la ureche (în secret, în ascuns), vestiţi de pe acoperişuri!" (Mt
10,26-28).

Ceea ce Iosif a auzit "în ascuns", când s-a hotărât să o lase pe Logodnica sa în taină, "se
va vesti de pe acoperişuri", adică nu atât cu vocea, cu glasul gurii, ci cu viaţa, cu
întreaga făptură pusă în bătaia soarelui pe acoperiş, fără să poată ascunde ceva în faţa
oamenilor... Despre acest lucru dă mărturie Logodnica însăşi, devenită soţie, Maria,
când îi spune lui Isus aflat în templu: "Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat plini de
îngrijorare" (Lc 2,49). Iosif aşa s-a comportat în viaţă ca tată purtător de grijă al lui Isus,
că Preacurata Mamă a lui Dumnezeu a rămas atât de impresionată încât l-a aşezat chiar
înaintea grijii Ei materne: "Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat". Iosif nu l-ar fi căutat cu
îngrijorare paternă, dacă nu l-ar fi aflat "în ascuns", când s-a hotărât "s-o lase în ascuns"
pe Logodnica sa, devenită Mama Fiului lui Dumnezeu, şi în acel ascuns îngerul i-a
spus: "îi vei pune numele de Isus".

Spune sf. Paul: "Celui care lucrează, nu i se socoteşte plata ca dar, ci ca datorie; pe când celui
care nu lucrează, ci crede în acela care îndreptă pe păcătos, credinţa lui se socoteşte ca dreptate"
(Rom 4,4-5).

Iosif n-a făcut o investigaţie, n-a supus anchetei sau cenzurii pe Logodnica sa, nu s-a
bazat pe forţele proprii sau pe cele lumeşti, n-a lucrat omeneşte, ca să afle adevărul, ci
a crezut că Dumnezeu singur are putere să judece astfel de lucruri şi, dacă ceva este
strâmb din partea lui sau a Logodnicei sale, Iahve singur poate îndrepta; de aceea
"credinţa lui i se socoteşte ca dreptate". Tăcerea, care este cea mai profundă dovadă de
încredere în persoana divină, este "dreptate". Şi Iosif a fost "bărbat drept".

Această bucurie a lui Iosif, izvorâtă din tăcere, l-a determinat să continue a tăcea până
la moarte, să se lase pe sine însuşi în ascuns. Şi Dumnezeu l-a înălţat.

Înţeleg de ce eu nu am mai multe bucurii în viaţă?... Fiindcă nu ştiu să las şi să mă las

ascuns în taina divină a tăcerii ca dreptate.

Doamne, lumea este bolnavă de "gură spartă" şi suferă cumplit. Vindec-o prin
mijlocirea sf. Iosif, începând cu mine, ca să ajung la înţelepciunea inimii!

Meditaţia XV

Tăcerea ca înviere

Există o tăcere care se suportă cel mai greu: cea impusă dinafară, atunci când avem
toată dreptatea, nu numai pe cea umană, ci în cel mai înalt grad, pe cea divină. Avem
toată dreptatea şi totuşi suntem constrânşi să tăcem, apărând ca vinovaţi în faţa lumii,
ca cei mai răi dintre cei fărădelege. În alte împrejurări ni se cere să vorbim, ca să li se
dea posibilitatea tiranilor de a ne duce la tăcere cu forţa, şi nu numai la o tăcere
oarecare, ci chiar la tăcerea mormântului.

În tăcerea ca preludiul învierii, "extremele se ating". Pe de o parte avem tăcerea impusă

de ură, pe de altă parte tăcerea impusă de iubire.

Asemănarea cu "Mielul fără glas", care nu-şi deschide gura când este dus la tuns sau la
înjunghiere (Is 53,7 ş.u.), este caracteristica acelora care depăşesc faza de eroism şi trec
în tagma fiilor lui Dumnezeu, purtători ai naturii divine, devenind martori ai învierii lui
Isus. Verbul martyrein - a da mărturie - nu înseamnă numai a spune ceva ce ştii, ci a-ţi
lua toată răspunderea pentru ceea ce spui că este adevărul adevărat şi garantezi cu
toată fiinţa, chiar cu preţul vieţii, disponibil fiind pentru martiriu.

Isus, spunând ucenicilor săi: "Voi îmi veţi fi martori, din Ierusalim şi până la marginile
pământului" (Fap 1,8), le prezice martiriul,vor mărturisi prin acceptarea tăcerii totale,
moarte, că există înviere din morţi.

Isus este întrebat în faţa marelui preot Ana, ca răspunzând, dând mărturie, să fie redus
la tăcere cu forţa. Sluga, care cunoştea intenţia stăpânului său, i-a dat lui Isus o palmă
peste gură, anticipând crima. (In 18,19-22).

Isus deseori închidea gura fariseilor, cărturarilor şi arhiereilor prin înţelepciunea

cuvintelor sale. Câte unul, ca Nicodim, rămânea cugetând în tăcere şi apoi căuta
liniştea nopţii ca, venind la Isus, să-i poată înţelege cuvântul. Dar cei mai mulţi "căutau
să-l omoare", să-i închidă gura pentru totdeauna.

Dar nu aceasta este culmea tăcerii, ci când tăcerea, impusă cu toată forţa violenţei
umane, se uneşte cu tăcerea impusă de forţa atotputerniciei lui Dumnezeu. Atunci este
justificat strigătul cvazi-disperării: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai
părăsit?" (Mt 27,46), fiindcă devine preludiul lui "Aleluia".

"Iată atâţia ani de când îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca (voinţa) ta. Şi mie niciodată
nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei (NB-orice veselie se obţine dintr-o
jertfă, fie chiar şi numai a unui "ied"), dar, când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat
averea cu desfrânatele - (NB- bucuriile, care nu provin dintr-o jertfă, chiar dacă s-ar baza
pe o avere, nu sunt durabile), i-ai înjunghiat viţelul cel mai gras". - (NB O jertfă grasă are
menirea să statornicească fericirea în veşnicie, numai că altă jertfă mai grasă, mai mare
decât Isus-Fiul Omului, Tatăl nu are) - Şi tatăl i-a grăit: "Fiule, tu pururea eşti cu mine şi
toate ale mele sunt ale tale. Se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, deoarece acest frate
al tău era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat" (Lc 15,29-32). Şi fratele mai mare a
acceptat tăcerea totală asupra trecutului fratelui său, tăcere impusă cu forţa iubirii
părinteşti, şi s-a bucurat că fratele său a înviat.

Din multe puncte de vedere, am văzut deja, tăcerea este bună, dar acceptarea cu iubire
a tăcerii nedrepte, impusă cu violenţa forţei umane lui Isus, pe de o parte, iar pe de
altă parte de forţa iubirii părinteşti a Tatălui ceresc, duce la bucuria învierii; duce la
uitarea veşnică a greşelilor noastre, ale fraţilor mai mici ai lui Isus.

Cunoaşteţi, poate, cazul celor doi copii posedaţi din Illfurt, Alsacia, dintre anii 1864 şi
1869. În perioada nefericită a posedării, ei vomitau orice: scamă, pene, foc... şi chiar în
plină iarnă, în camera lor se făcea o căldură insuportabilă şi diavolul din ei spunea,
fără ca ei să-şi mişte măcar buzele: "Sunt un bun fochist, nu-i adevărat? Dacă veţi veni în
casa mea, nu vă voi lăsa să suferiţi de frig: fiţi siguri!" În toţi aceşti ani, diavolul nu s-a dat
în lături să arunce cele mai urâte blasfemii contra lui Dumnezeu şi a tot ceea ce este
sfânt... Numai faţă de o persoană păstra o tăcere totală şi un respect suspect. Faţă de
cine? Faţă de Maica Domnului. Întrebat: "De ce?" A răspuns: "Nu am dreptul. Marioneta
de pe Cruce mi-a interzis-o!" (Il diavolo, pag. 219-220).

Din respect filial şi din iubire divină faţă de tăcerea sfântă a Mamei sale, Isus i-a impus
tăcere diavolului.

Pentru că, din iubire, ea şi-a unit tăcerea sfântă cu tăcerea lui Isus din mormânt, timp
de trei zile, el i-a deschis calea învierii.

Dacă învăţăm să tăcem cu sfinţenie, fie că tăcerea ne-o impune ura lumii, fie că ne-o
impune iubirea divină,Isus va porunci diavolului să tacă, să ne lase în pace şi tăcerea
mormântului nostru va fi cea mai grăitoare rugăciune, care va grăbi ziua învierii.