Raportul dintre Morala si etica crestina: probleme, perspective,rezolvari

Învăţăturile creştinismului biblic îl deosebesc de alte religii. Creştinismul biblic, credinţa

descrisă pe paginile Noului Testament este unică deoarece Hristos este unic. Lucrarea sa a fost
unică şi Scripturile care descriu această lucrare sunt unice. Multe cărţi s-au scris despre religie.
Unele s-au străduit să arate că toate religiile sunt esenţialmente la fel, că ele sunt doar căi care
duc la acelaşi Dumnezeu. Dar, conform Bibliei, nu toate religiile duc la Dumnezeu.
Există diferenţe esenţiale, de neevitat, între principiile creştinismului biblic şi învăţăturile
islamului, ale hinduismului, confucianismului, etc. “ Creştinismul biblic” se referă la
convingerile proclamate de majoritatea creştinilor de la începutul Bisericii , în primul secol din
era noastră. Aceste convingeri fundamentale, aşa cum sunt ele arătate în Biblie, includ
următoarele aspecte:

-Dumnezeu s-a întrupat în Omul Iisus Hristos;

-Iisus Hristos a ispăşit, a plătit pentru păcatele omului prin moartea sa pe cruce;
-Hristos a înviat din mormânt, în trup, învingând moartea şi dovedind că este Dumnezeu;
-Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat cu autoritate, infailibil.
-Nici o altă religie din lume nu este de acord cu creştinismul biblic asupra acestor puncte.

1. Creştinismul ca religie. Probleme şi perspective ale creştinismului

Creştinismul apare într-un climat religios lipsit de interioritate şi profunzime. Religia la

cumpăna dintre milenii decăzuse în gesticulaţii sterile, formaliste, golite de semnificaţii majore.
Iisus din Galileea va exalta un Dumnezeu drept prin iubire şi iertare. El scoate religia din jocul
steril al speculaţiilor raţionale, impregnând-o cu dragostea şi caritatea inimii, a sufletului.
Dumnezeu este iubire, înainte de toate, şi numai prin iubire ne înălţăm spre El cu toată fiinţa
noastră. Sedimentând şi resemnificând idei de bază ale omenirii, creştinismul realizează o
revoluţie spirituală a umanităţii , o nouă ordine morală prin postularea purităţii inimii prin
dragostea pentru Dumnezeu şi prin bunăvoinţa între semeni.
Misiunea formatoare a creştinismului, de reconstituire a personalităţii umane, devine
idealul explicit al noii religii. Se urmăreşte perfectarea în om a dimensiunii îndumnezeirii ; este
vorba de reconstrucţia omului, înţeles ca structură inseparabilă fizic şi sufletesc. Hristos nu este
un simplu învăţător de lege sau un profet oarecare, ci Învăţătorul prin excelenţă, prototipul de
perfecţiune al creştinismului.
Pentru a analiza adevărata natură a unei religii este normal să se facă referinţă la sursa
primordială de informare a acelei religii, pentru a i se vedera originea şi judeca autenticitatea şi
credibilitatea.
Majoritatea religiilor lumii recunosc că între Dumnezeu şi om există o ruptură, o
separare, o distanţare. Desigur, fiecare religie explică în felul ei modul în care s-a produs această
reuptură şi a apărut această distanţare. Important este că toate religiile îşi stabilesc ca obiectiv
principal readucerea omului la Dumnezeu sau restabilirea legăturii sau a relaţiei dintre om şi
Dumnezeu. Însuşi numele de “religie”exprimă acest lucru, cuvântul avându-şi originea în
latinescul re-ligo, re-ligare (verb) care semnifică “a lega din nou”.
Strămoşii noştri latini ştiau că scopul religiei este să-l lege din nou pe om de divin.
Fiecare religie presupune o anumită soluţie sau o anumită formulă pentru a depăşi prăpastia
dintre om şi divinitate şi pentru a-l repune pe om în relaţii bune cu Creatorul său. Cine vrea să
cunoască esenţa unei anumite religii trebuie să vadă cum propune religia respectivă rezolvarea
acestei probleme, deoarece aceasta formează inima religiei. Prin urmare, sursa de informare a
unei religii şi modul în care încearcă această religie să-l lege din nou pe om de Dumnezeu sunt
cele două elemente care o definesc esenţialmente.
Orice om care simte în sine aspiraţia după divinitate, care doreşte să descopere
adevărul, să intre în contact cu forţa divină şi să stabilească o relaţie bună şi permanentă între
sine şi Dumnezeu trebuie să se întrebe cine oferă soluţia adevărată la aspiraţiile şi dorinţele
absolut vitale ale spiritului uman. Există enorm de multe religii, mişcări, asociaţii şi filosofii care
îi promit astăzi omului adevărata soluţie la aspiraţia către eternitate.
Omul întreprinde anumite acţiuni şi face anumite eforturi pentru a ajunge la Dumnezeu.
Acţiunea pleacă de la om şi este făcută de om. Conform credinţei creştine, toate încercările
omului de a ajunge la divinitate se vor sfârşi în deziluzie. În cartea din Biblie numită Proverbe
sau Pilde, înţeleptul împărat Solomon spune că “multe căi pot părea omului bune, dar la urmă se
văd că duc la moarte” În Vechiul Testament îndemnul este : “Căutaţi pe Domnul câtă vreme se
poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape”.În Noul Testament , Iisus Hristos, Dumnezeu
devenit om, spune despre sine: “Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”
Aceasta este esenţa Evangheliei (“Vestea bună”): Dumnezeu însuşi în persoana Fiului
său a venit intr-o misiune de salvare a omenirii pierdute. Şi acelaşi Iisus ne spune : ”Eu sunt
calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”

2. Probleme

Cu toate că ameninţarea ca lumea să ajungă sub dominaţia Germaniei naziste totalitare,

a Italiei fasciste şi a Japoniei imperialiste s-a sfârşit odata cu cel de-al doilea război mondial, în
ţări din America de Sud, din Africa şi din Asia forţele revoluţionare au adus la putere guverne
totalitare de dreapta sau de stânga. Aceste regimuri îl privează, de obicei, pe individ de libertatea
de exprimare şi de libertatea religioasă.
Unele regimuri au refuzat să admită misionari creştini sau i-au expulzat. Mulţi membrii
ai clerului romano-catolic au înfruntat deschis guvernele, adeseori marxiste, în încercarea de a
pune capăt opresiunii şi de a înfiinţa guverne noi. Teologia eliberării, care a apărut în America
Latină pretinde a fi bazată pe Biblie, dar ea este bazată mai mult pe ideile marxiste ale revoluţiei
pentru încetarea opresiunii.
Comunismul totalitar a fost şi încă este în unele ţări o ameninţare majoră la adresa
creştinismului. El este comparabil cu invaziile barbarilor asupre Imperiului Roman şi cu
ridicarea islamismului în secolul al VII-ea. Comunismul nu este numai un sistem social şi politic.
Datorită mesajului său despre oameni uniţi ce caută o ordine mai bună în lume, ordine a cărei
venire este, în gândirea lor, tot atât de inevitabilă precum este răsăritul soarelui în fiecare zi,
comunismul are deasemenea conotaţii religioase. Datorită premiselor sale materialiste şi atee,
când ajunge la putere, comunismul se opune creştinismului. Conducătorii din ţările comuniste
persecută Biserica naţională în mod deschis sau pe ascuns.
O altă problemă cu care se confruntă moralitatea creştină este creşterea imoralităţii
sexuale, a alcoolismului şi consumului de droguri, a ratei divorţurilor şi a cuplurilor necăsătorite
care trăiesc împreună, precum şi diminuarea tonului moral al unor programe de radio şi
televiziune. Toate acestea ameninţă în aceeaşi măsură şi stabilitatea familiei ca instituţie socială.
Moralitatea celor din serviciile publice pare a cunoaşte deasemenea un declin.
Vârsta medie a delincvenţilor a scăzut într-atât incât cea mai mare parte a delictelor sunt
comise de tineri, majoritatea adolescenti. Migrarea generală a populaţiei din întreaga lume de la
sat la oraş a condus la înstrăinarea populaţiei de Biserică şi de comunitate. Viaţa în suburbii tinde
să izoleze şi să separe oamenii de problemele urbane. Faptul acesta creează delincvenţa, crima,
supraaglomerarea la periferii şi, până recent, migrarea clasei de mijloc spre suburbii.
Tendinţa de a instituţionaliza şi de a birocratiza Biserica, de a face din ea o parte a
culturii constituie o ameninţare la adresa creştinismului dinamic. Religia civilă, poate degenera
într-un mixaj de fals patriotism cu o etică denaturată şi o teologie naţionalistă, fapt ce ar lega
Biserica de Stat şi ar face ca aceasta să-şi piardă respectul celor ce au cu adevărat nevoie de
ajutorul ei.

3. Perspective

Care sunt perspectivele pentru un creştinism pus în faţa acestor probleme ? Cercetătorii
istoriei Bisericii pot observa că au existat şi alte epoci când aceasta a fost confruntată cu
probleme, dar a reuşit să reziste perturbaţiilor grave cauzate, de exemplu, de arienii eretici, de
invaziile germanice păgâne dintre anii 375-500, de ameninţarea islamică începând cu secolele al
VII-lea şi al VIII-lea.
Repetarea permanentă a trezirilor şi a revigorărilor spirituale în ţările de pe coastele
Atlanticului, în vremuri de criză, a reînnoit Biserica, ajutând-o să slujească propriei sale
generaţii. Deşi revigorările spirituale de nivelul marilor reforme de pe continentul european sau
din America nu fac parte din scena contemprană, în secolul nostru, renaşterea interesului pentru
teologia biblică duce la dezvoltarea unei lucrări de învăţare în Biserică prin accentuarea unei
teologii biblice sănătoase în societate.

4.Creştinismul ca trăire
 Creştinismul este înainte de toate o problemă a fiecărui individ. Fiecare om trebuie să
aleagă pentru sine. În creştinism, înţeles în esenţa lui, copiii nu pot să moştenească religia
părinţilor lor. Părinţii trebuie, desigur, să-şi educe copiii şi să le prezinte convingerile lor
religioase şi să le imprime de mici respectul pentru Dumnezeu, însă alegerea trebuie să fie şi este
a copiilor când aceştia ajung la vârsta la care sunt capabili să formuleze propriile lor judecăţi şi
opinii.
Faptul că fiecare generaţie alege pentru sine expică de ce există atâtea oscilaţii în
dezvoltarea spirituală a unei naţiuni. Există generaţii care sunt foarte aproape de Dumnezeu, dar
de multe ori, datorită faptului că aceste generaţii nu au ştiut cum să-şi transmită copiilor credinţa
şi experienţa spirituală ele au fost urmate de epoci de declin. Adeseori trebuie ca o întreagă
generaţie să experimenteze falimentul unei vieţi lipsite de Dumnezeu pentru ca una nouă să
redescopere adevărul Evangheliei şi pe Creator.
Nimănui nu-i place să i se spună că este rob, prizonier, victimă. Orgoliul omului este
de aşa natură încât îl face să se prezinte ca liber chiar şi atunci când nu are cu ce să-şi ascundă
lanţurile sau cătuşele. Şi totuşi, noi toţi suntem prizonieri ai unor sisteme de gândire, ai unor
concepţii care ne-au fost imprimate în minte din copilărie, fără voia noastră. Marxismul a
încercat să ne convingă că baza produce suprastructura , că ideile, concepţiile, legile, credinţele
sunt produse de factori economici şi sociali. Realitatea este, insă, că tocmai ideile, concepţiile,
credinţele care formează concepţia despre lume şi viaţă determină tipul de economie şi felul de
societate pe care le creem şi felul de viaţă pe care îl adoptăm ca indivizi.
Ce spune de fapt creştinismul ? Le spune oamenilor să se întoarcă la Dumnezeu, care
le promite eliberare şi iertare. Prin urmare, el nu are nimic să le spună oamenilor care nu ştiu că
au făcut ceva de care trebuie să se căiască şi care nu simt nevoia de iertare. Dacă individul îşi dă
seama că există o lege morală reală şi o forţă în spatele legii , şi că din momentul în care acea
lege a fost călcată şi s-a făcut duşmanul acelei forţe, din acel moment începe creştinismul să aibă
sens pentru el.
Aşa cum cei bolnavi îşi dau seama, mai devreme sau mai târziu, că au nevoie de
doctor, când cineva înţelege condiţia umană din perspectivă creştină, atunci începe să înţeleagă
despre ce vorbesc creştinii. Ei oferă o explicaţie a modului în care s-a ajuns în starea actuală, în
care oamenii urăsc şi iubesc în acelaşi timp bunătatea. Creştinii spun cum cerinţele legii despre
care am menţionat au fost împlinite în contul omenirii, cum Dumnezeu a devenit om ca să-l
mântuiască pe om de dezaprobarea divină.
Creştinismul este de acord cu dualismul în privinţa faptului că în univers are loc un
război, dar consideră că este un război între forţele divine, ale binelui şi cele ale întunericului, ale
răului. Dumnezeu a creat fiinţe care au voinţă liberă, aceasta însemnând că pot alege binele sau
răul. Voinţa liberă este cea care face posibil răul, dar este şi singura care face posibilă o
dragoste , o bunătate sau o bucurie după care omul tânjeşte. Fericirea pe care Dumnezeu a
conceput-o pentru fiinţele umane, forme superioare de viaţă, este fericirea de a-L cunoaşte pe El.
Omul decide el însuşi dacă ascultă de Dumnezeu sau urmează o cale proprie făcând
abstracţie de Dumnezeu. Folosirea voinţei independente de Dumnezeu este numită păcat. Orice
păcat, oricât de mic ar putea părea, produce o separare de Dumnezeu şi devine o barieră care face
imposibil accesul omului spre Dumnezeu. Omul nu se poate salva pe sine neputând rezolva
problema separării de Dumnezeu. Din perspectiva creştină, păcatul este o problemă prea gravă
pentru ca el singur să-i poată găsi o rezolvare. Păcatul este o problemă gravă pentru că decizia
omului de a alege să nu-l asculte pe Dumnezeu a acţionat în patru sfere care îi sunt inaccesibile
omului. În primul rând, păcatul omului a afectat justiţia lui Dumnezeu.
Dumnezeu decretase că plata păcatului era moartea şi justiţia sa trebuia aplicată.
Dumnezeu, ca judecător drept, ar avea o fire nedreaptă dacă ar lăsa nepedepsit păcatul. În al
doilea rând, păcatul fiind opţiunea omului de asculta de Satan, metamorfozat într-un şarpe,
Dumnezeu i-a dat acestuia autoritate asupra omului; omul nu-şi mai aparţine lui însuşi; atâta timp
cât omul este sub păcat, el este actul de proprietate al lui Satan. În al treilea rând, păcatul l-a ucis
spiritual pe om. Când Dumnezeu i-a zis omului că în ziua în care va păcătui va muri a spus un
adevăr, l-a avertizat de consecinţele actului său : în ziua aceea, spiritul omului, care avea în el
capacitatea de a comunica cu divinul direct, neintermediat, s-a atrofiat.
Omul devine astfel mort din punct de vedere spiritual şi un mort nu se poate ajuta pe
sine. În al patrulea rând, păcatul a pus stăpânire pe om şi l-a făcut rob. Omul nu este liber să
păcătuiască- el este un sclav care execută şi constată că, atunci când vrea să iasă din robie
nemaicomiţând anumite păcate, nu este în măsură să se elibereze pe sine.
Datorită acestor consecinţe atât de complexe ale păcatului, numai Dumnezeu poate
rezolva această problemă. Rezolvarea a constat în faptul că l-a trimis în această lume pe Fiul său,
care s-a făcut om, s-a identificat cu condiţia umană, a luat asupra sa păcatele omenirii şi a murit
pe cruce pentru ele. Murind încărcat de păcatele oamenilor şi pentru aceste păcate, în locul
oamenilor, a ispăşit astfel pedeapsa decretată de legea lui Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu a realizat anularea efectului păcatelor în toate cele patru sfere
menţionate : întâi a împlinit justiţia lui Dumnezeu, murind în locul celor păcătoşi, în al doilea
rând a anulat dreptul lui Satan asupra oamenilor prin anularea păcatelor lor; după aceea, prin
învierea sa din morţi, a dat viaţă nouă celor morţi în păcatele lor şi în al patrulea rând, sângele –
simbol al jertfei şi al ispăşirii la poporul evreu- lui Iisus Hristos vărsat pe cruce dizolvă şi spală
păcatele omului, eliberându-l de robia păcatului.
Creştinismul consideră că Dumnezeu este sursa din care vine toată puterea noastră de
gândire. Se poate ridica cel ce a fost creat mai sus decât creatorul său ? Când îl contrazicem pe
Dumnezeu ne contrazicem însăşi forţa care ne face capabili să ne contrazicem. Dumnezeu,
conform Bibliei, consideră că această stare de război din univers este preţul care merită plătit
pentru voinţa liberă, că merită să creeze o lume vie, nu una formată din marionete, în care
creaturile pot face bine sau rău şi în care se poate investi ceva important.
Crezul creştin central este că moartea lui Hristos ne-a pus oarecum într-o relaţie bună
cu Dumnezeu şi ne-a dat un nou început. Teoriile cu privire la modul în care a făcut aceasta ţin
de o cu totul altă problematică. Adevărul asupra căruia toţi creştinii sunt de acord este că moartea
lui Hristos este singura eficientă în a rezolve problema păcatului. Ni se spune că Hristos a fost
omorât în locul omului, că moartea lui a spălat păcatele omenirii şi că prin moartea lui a înfrânt
însăşi moartea. Aceasta este formula, acesta este creştinismul. Mântuirea de natura păcătoasă se
face prin credintă: “ Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci
este darul lui Dumnezeu”.
Când creştinii spun că viaţa lui Hristos este în ei nu se referă doar la ceva mintal sau
moral. Când ei vorbesc de “a fi în Hristos” sau despre faptul că “Hristos este în ei”, aceasta nu
este doar un mod de a spune că ei se gândesc la Hristos sau îl imită, ci că Hristos acţionează
direct prin ei, că toată mulţimea de creştini formează organismul fizic prin care acesta
acţionează.

5. Moralitatea creştină
 Unii oameni preferă să vorbească despre idealuri morale în loc de reguli morale şi de
idealism moral în loc de supunere morală. Este adevărat, desigur, că perfecţiunea morală este un
ideal, în sensul că nu-l putem atinge. Din această persepectivă, orice gen de perfecţiune este un
ideal pentru oameni : nu putem fi studenţi perfecţi, profesori perfecţi, politicieni perfecţi şi nici
nu putem face lucruri perfecte , ca de exemplu, trasarea unei linii perfect drepte.
Dacă se spune că un om are un “ideal”, acest lucru nu înseamnă că toţi ceilalţi oameni
ar trebui să aibă acelaşi obiectiv. Libertatea ne permite să avem alternative. Este problematic să
se spună despre un om care încearcă să respecte legile morale că este un “om cu idealuri înalte”,
deoarece acest lucru ar puea conduce la ideea că aspiraţia spre perfecţiunea morală este doar o
dorinţă personală şi că ceilalţi oameni nu sunt chemaţi, destinaţi să aibă acelaşi ideal.
Moralitatea creştină se referă la trei lucruri : la corectitudinea şi armonia între
indivizi, apoi la ceea ce am putea numi armonizarea lucrurilor ce ţin de sfera interioară a
individului, şi , în cele din urmă, la scopul general al vieţii umane luată în ansamblul ei. Sub
impactul rutinei sau , dimpotrivă, al schimbărilor din ce în ce mai profunde ale stilului de viaţă,
oamenii moderni se gândesc aproape întotdeauna la primul aspect şi le uită pe celelalte două.
Când oamenii spun că luptă pentru standarde morale creştine, ei înţeleg de obicei
prin aceasta că trebuie să pledeze pentru corectitudine în relaţiile dintre indivizi, categorii
sociale, naţiuni. Este foarte firesc ca, atunci când ne gândim la moralitate, să se înceapă în acest
mod, cu relaţiile sociale, pentru că rezulatatele moralităţii se răsfrâng direct asupra stării de fapt a
unei societăţi. Aproape toţi oamenii sunt de acord, cel puţin teoretic, că fiinţele umane au nevoie
de o ordine socială care poate fi împlinită tot prin intermediul prezenţelor umane. Dar, deşi este
firesc să începem cu toate acestea, dacă gândirea noastră despre moralitate se opreşte aici, am
putea foarte bine să nu ne gândim la moralitate.
Dacă nu trecem la un nivel superior, la armonizarea lucrurilor ce ţin de
interioritatea umană, nu facem decât să vorbim despre o moralitate aparentă. Ce rost are să
formulăm pe hârtie reguli despre conduita socială, când ştim că pornirile instinctive, vilenţa,
aviditatea, orgoliul ne vor împiedica să le respectăm ? Aceste lucruri nu vor fi decât o iluzie,
dacă altruismul şi curajul indivizilor nu vor face ca orice sistem să funcţioneze într-un mod etic.
Nu îi poţi face pe oameni buni şi oneşti prin lege; şi fără oameni oneşti nu poţi
avea o societate onestă, care să poată oferi siguranţă indivizilor care compun. Acesta este
motivul pentru care este important să ne gândim la moralitatea interioară a individului. Diferitele
credinţe despre univers conduc la comportări diferite. S-ar părea , la prima vedere, foarte firesc,
să ne oprim cu cercetarea când am ajuns în acest punct şi să aplicăm acele elemente ale
moralităţii cu care oamenii sunt în general de acord. Religia creştină conţine, însă, o serie de
afirmaţii despre realităţi văzute din alte perspective faţă de celelalte religii şi dacă ele sunt
adevărate, atunci vor conduce la un set de concluzii cu totul diferite.
Creştinismul afirmă că fiinţa umană va trăi veşnic şi afirmaţia aceasta poate fi adevărată
sau falsă. Există o mulţime de afirmaţii pe care nu ar trebui să le luăm în considerare dacă am trăi
numai şaptezeci de ani, dar care , probabil, vor fi reanalizate dintr-o perspectivă a veşniciei.
Condiţia umană se înrăutăţeşte treptat în decursul a şaptezeci de ani şi s-ar putea ca ea să devină
un iad absolut într-un milion de ani; de fapt, dacă creştinismul este adevărat, iadul este tocmai
termenul tehnic corect pentru ceea ce va fi ea.
Nemurirea mai cauzează o diferenţă, care, tangenţial, are legătură cu diferenţa dintre
totalitarism şi democraţie. Dacă indivizii trăiesc numai o perioadă de aproximativ şaptezeci de
ani, atunci un stat sau o civilizaţie care pot să dureze o mie de ani sunt, din această perspectivă,
mai importante decât individul. Dar dacă creştinismul are dreptate, atunci individul este nu
numai mai important, ci incomparabil mai important pentru că este o entitate veşnică iar viaţa
statului sau a unei civilizaţii este numai o clipă în comparaţie cu cea eternă a individului.
Dacă ne gândim la moralitate, trebuie să luăm în discuţie toate cele trei aspecte:
relaţiile între oameni, lucrurile ce ţin de sfera interioară a fiecărui om şi relaţiile dintre om şi
forţa care l-a creat. Dacă în ceea ce priveşte primul aspect majoritatea oamenilor pot găsi puncte
de congruenţă, diferenţele de păreri încep cu al doilea aspect şi pot deveni grave din cauza celui
de-al treilea. Atunci când ne preocupăm de cel de-al treilea aspect, se pot identifica diferenţele
principale dintre moralitatea creştină şi cea necreştină.
Conform scriitorului creştin C.S. Lewisexistă şapte virtuţi umane. Patru dintre ele
sunt numite virtuţi cardinale şi sunt: prudenţa, cumpătarea, justiţia, curajul, fiind recunoscute de
majoritatea oamenilor ; celelalte trei le recunosc creştinii şi sunt numite virtuţi teologice:
credinţa, nădejdea, dragostea.
Prudenţa este simţul practic obişnuit, efortul de a gândi ce faci şi care este rezultatul
probabil. Creştinii nu au intenţionat niciodată să spună că omul trebuie să rămână copil în ceea
ce priveşte inteligenţa, dimpotrivă, Biblia spune : “Fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii”.
 Cumpătarea, din nefericire, este unul dintre cuvintele care şi-au schimbat sensul în
timp. Termenul se referă la plăcere în general. El nu înseamnă abstinenţă, ci înseamnă să nu
mergi mai departe decât este potrivit. Un anumit creştin poate să găsească potrivit să renunţe la
lucruri pentru anumite motive speciale, de exemplu la căsătorie, la carne sau alcool, la anumite
obiceiuri ce ţin de cultura timpului său, dar în momentul în care el începe să spună că acele
lucruri sunt rele în ele însele sau când începe să-i desconsidere pe ceilalţi oameni care le acceptă,
el devine intolerabil şi exclusivist.
Justiţia este termenul dat pentru tot ce ar trebui să numim corectitudine sau dreptate;
ea include onestitatea, toleranţa, respectul promisiunilor, etc. Curajul include două forme: curajul
care confruntă pericolul şi cel care rezistă în momente grele, dârzenia fiind un termen apropiat.
Dragostea , în sens creştin, nu este o emoţie. Nu este o stare a sentimentelor, ci a
voinţei pe care o avem în mod natural cu privire la noi înşine şi pe care ar trebui să o avem şi faţă
de ceilalţi. Când ne gândim la noi înşine, ne dorim, în mod firesc, binele. În acelaşi sens,
dragostea creştină pentru aproapele este un lucru complet diferit de afecţiune. În general,
oamenii arată afecţiune doar pentru un număr restrâns de alţi oameni. Este important să se ştie
că, în creştinism, această afecţiune nu este considerată nici păcat nici virtute, este doar un fapt.
Desigur, ceea ce putem face cu această atitudine, predispoziţie, poate fi un lucru păcătos sau
virtuos.
Diferenţa dintre un creştin şi un necreştin este aceea că al doilea are numai “afecţiuni “
sau “simpatii”, în timp ce primul are “dragoste”. Creştinul încearcă să trateze pe fiecare într-o
maniera cât mai respectuasă şi plină de dragoste, descoperă că îi simpatizează pe oameni tot mai
mult- inclusiv pe oamenii pe care nu-şi putea imagina i-ar putea accepta. Lucrul cel mai
important este că în creştinism, deşi sentimentele oamenilor fluctuează, dragostea lui Dumnezeu
pentru ei rămâne constantă, neschimbată. Ea nu este micşorată de păcatele omului sau de
indiferenţa acestuia, şi în asta-i constă superioritatea şi autoritatea.
Speranţa sau nădejdea este una dintre virtuţiile teologice. Aceasta înseamnă că o
continuă aşteptare a lumii viitoare nu este o formă de evadare sau o iluzie, ci unul dintre lucrurile
pe care creştinul trebuie să le facă. Atunci când creştinii au încetat în mare măsură să se mai
gândească la lumea de dincolo de aparenţă, numai de atunci au devenit din ce în ce mai
indiferenţi faţă de lume.
 Credinţa înseamnă a accepta sau a considera adevărate doctrinele creştinismului.
Credinţa este arta de a rămâne în lucrurile pe care raţiunea le-a acceptat cândva, de a fi statornic,
în ciuda emoţiilor schimbătoare. Creştinii au dezbătut de multe ori dacă ceea ce îl determină pe
om să fie creştin sunt faptele bune sau credinţa în Hristos. Concluzia general acceptată de
creştinism este că singurul lucru care asigură mântuirea este credinţa în Hristos şi din această
credinţă se nasc, în mod inevitabil, faptele bune, moralitatea creştină.