www.referat.

ro

CAPITOLUL I

IUBIREA DE SINE, IUBIREA APROAPELUI ÎN ORTODOXIE

Întreg istoricul omului arata că el este fiinţă sociala, adică e creat din natură să
trăiască nu ca individ izolat, ci în colectivitatea semenilor "Nu este bine să fie omul
singur” - a zis Dumnezeu la crearea lui Adam „îi voi face lui un ajutor pe potriva lui”
(Fac. II, 18). Iar filozoful Aristoiel l-a numit pe om „fiinţă socială”. El este cel dintâi
filozof care a exprimat cel mai clar ideea despre natura socială a omului, idee
dezvoltată apoi de filozofia stoică şi de creştinism, care a împregnat-o cu concepţii
specifice desprinse din învăţătura revelată.
Caracterul social al fiinţei umane ii probează mai intâi imboldul irezistibil după
asociere cu semenii; imbold sădit din natură în firea omului şi în temeiul căruia fiecare
om simte o atracţie firească faţă de semenii săi. O continuă izolare devine insuportabilă
pentru om şi este negativă pentru dezvoltarea sa25.
Ca mijloc de comunicare a dorinţelor şi trebuinţelor sale în vederea ajutorării din
partea semenilor, îi serveşte omului graiul articulat, propriu exclusiv lui şi care de
asemenea constituie o probă despre caracterul social al fiinţei umane.
Premisa iubirii creştine faţă de aproapele o constituie stima credinciosului faţă de
persoana umană, adică recunoaşterea demnităţii pe care fiecare o are ca om de la
Dumnezeu şi Înaintea lui Dumnezeu. Căci în temeiul naturii sale raţionale, fiecare om
poartă în sufletul său chipul lui Dumnezeu, iar valoarea sufletului din punct de vedere
creştin sporeşte prin faptul că-i chemat la comunitatea de viaţă veşnică cu Dumnezeu.
Şi adevărata valoare a sufletului omenesc poate fi cunoscută prin iubirea creştină.
Concepţia creştină a dat explicaţie personalităţii umane creştine cu demnitatea ei
specifică şi valoarea ei de netăgăduit (Mat. VI, 26, 30 i X, 29 ş.u.; XII, 12; XVI, 26;

25
Mladin, N., Bucevsky, O., „Teologia Morală Ortodoxă”, vol. II, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p. 170.
1
Luca XV, 4; Col. III, 11). De asemenea a asimilat conştiinţei credinciosului ideea
despre valoarea fiecărui om, stăruind mereu asupra ei.
Iubirea faţă de aproapele este o cerinţă a legii morale naturale, dar şi a legii
morale pozitive, primindu-şi în legea morală a Noului Testament desâvîrşirea cea mai
înaltă. Iubirea naturală faţă de aproapele se întemeiază pe aceeaşi natură şi
descendenţă fizică a tuturor oamenilor, la care se adaugă tendinţa firească pentru viaţa
socială şi ajutor reciproc. Creştinismul primeşte şi desăvârşeşte această fundamentare,
cerând să-1 iubim pe aproapele şi pentru faptul că toţi suntem chemaţi — prin jertfa
Fiului lui Dumnezeu la aceeaşi comunitate de viaţă veşnică şi fericită cu Dumnezeu,
adică să-l iubim şi pentru Dumnezeu. Prin urmare, în concepţia creştină, iubirea faţă de
aproapele primeşte o fundamentare nouă (comunitatea cu Dumnezeu prin chemarea la
aceeaşi viaţă fericită), şi un motiv nou (iubirea lui Dumnezeu). Deci, concepţia
creştină prin harul divin „perfecţionează iubirea naturală faţă de aproapele, dându-i
un motiv supranatural, iubirea lui Dumnezeu, şi fortificându-i voinţa de realizare”.26

Din caracterizările de mai sus ale iubirii creştine fată de aproapele se poate
înţelege "însemnătatea ei morală şi socială”. Ea alină suferinţe, împlineşte lipsuri,
sporeşte fericirea, promovează progresul, aduce pace şi bucurie. Căci iubirea este
viaţă, pe când, contrastul ei, ura, aduce moarte - morală în primul rând, apoi fizică.
Iubirea îmbogăţeşte şi înnobilează şi viaţa celui ce o practică, fiindcă nici o bucurie nu
este mai curată, mai statornică şi mai frumoasă decât cea produsă de binefacerile
determinate de iubirea creştină, pe lângă faptul că ea adună comori „în cer, roditoare
de fericire veşnică”.

Iubirea creştină adevărată nu rămâne o simplă dispoziţie interioară, ci se

manifestă în chip necesar prin fapte. Posibilităţile de manifestare sunt multe şi variate.
Expresia primă, cea mai autentic creştină şi cea mai obişnuită, este milostenia,
virtutea care străbate întreaga viaţă şi sensibilitate creştină. Suferinţa trupească
îndeosebi este vizibilă. Mila — ca manifestare a iubirii creştine faţă de aproapele —
îşi află exprimare în milostenie.

26
O. Bucevsky, „Iubirea faţă de aproapele”, (I), 1942,; (II), 1946.
2
 Desigur, forme de asistenţă socială găsim şi înainte de creştinism. Suferinţa,
durerea altora afectează totdeauna inima. Mila este doar un sentiment firesc, propriu
fiinţei umane, dar şi foarte fluid în conţinutul său şi foarte variabil de la om la om,
ajungând uneori să fie insesizabil.
În Vechiul Testament, milostenia era practicată în măsură largă, dar limitată
(cu unele excepţii) la concetăţeni şi impusă oficial prin lege. „Fiindcă nu vor lipsi
niciodată sărmanii din ţara ta, pentru aceasta îţi dau poruncă: deschide inima ta cu
dărnicie fratelui tău, săracului şi sărmanului din pământul tău” (Deut. XV, 11).
În creştinism, milostenia răsare din vibraţia inimii încălzite de dogoarea iubirii
faţă de aproapele, care este fiecare om, şi este datorie pentru credincios. De împlinirea
ei — prin faptele milei trupeşti şi sufleteşti — îşi va da el seama în faţa Judecătorului
ceresc (Mat. XXV, 34—36,2; Cor. IX, 13; Iac. IX, 13 ş.a.).
Problema pauperismului a preocupat îndeaproape creştinismul. De la început,
Evanghelia se îndreaptă către cei săraci: „Milă îmi este de această mulţime că sunt trei
zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-are ce să mănânce... Daţi-le voi să mănânce”
(Mat. XV, 32), spune Mântuitorul Sfinţiiar Apostoli.27
Sfinţii Apostoli, deasemenea, îndeamnă la fapte de iubire faţă de cei în suferinţă.
Apostolul neamurilor laudă pe creştinii din Macedonia pentru adunarea de ajutoare şi
îndeamnă pe corinteni să facă la fel. Creştinii din Ierusalim, în entuziasmul lor religios,
depun la picioarele Sfinţilor Apostoli din bunurile lor spre a se împărţi celor săraci
(Fapte IV, 35). Sfinţii Părinţi, urmând cuvântul şi pilda Mântuitorulul şi a Sfinţilor
Apostoli stăruie mereu în îndemnul la fapte de iubire. Sfântul Efrem spune: „O casă
ospitalieră, o casă în care sunt primiţi săracii şi orfanii, străinii şi călătorii, nu este
lipsită niciodată de prezenţa lui Hristos”.

„Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gand să mărturisim” ne îndeamnă diaconul la

sărutarea păcii, iar poporul răspunde ”Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea
de o fiinţă şi nedespărţită”. Nu se ştie esxact cum a evoluat această formulă liturgică,
deoarece vechile manuscrse liturgice nu cuprind de obicei decât cele rostite de episcop

27
Şerban Ionescu, „Probleme de morala socială”, vol. I, Bucureşti, 1946.
3
 sau preot, partea ce revine diaconulului, fiind eventualindicată de cuvintele începătoare.
În orice caz, în primele secole se folosea expresia paulină: ”Îmbrăţisându-vă unul pe
altul cu sărutare afântă” (I Cor. 16,20). În secolul al X-lea întâlnim îndemnul „Să ne
iubim unii pe alţii”, cărora ulterior i se adaugă „ca într-un gând să mărturisim” (întâlnit
în manuscrise din secolul al XII-lea), completare care lega îndemnul de mărturisire a
credinţei.
Iubirea creştină este o virtute teologică prin care se realizează cea mai deplină unire a
omului cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu întreaga creaţie. „Având în vedere iubirea
creştinăs-a arătat la plinirea vremii în formă concretă, prin întruparea lui Hristos am
putea spune că iubirea este dragostea divină şi trăirea lui Hristos eclesială. Iubirea
teologică este trăirea şi iubirea lui Hristos plenar, revărsată asupra întregii creaturi.”28
„Numai iubirea poate să explice relaţia omului cu Dumnezeu, între Dumnezeu –
persoana absolută şi om – persoana mărginită. Dumnezeu cheamă pe om spre comuniune,
iar aceasta răspunde la chemare. De aici reiese că iubirea explică şi susţine relaţia omului
cu Dumnezeu, Dumnezeu fiind cel care iniţiază această relaţie.”29
Sfânta Scriptură spune: ”Dumnezeu este iubie” (I Ioan – IV, 8),

28
Pr. Prof.Dumitru Radu, Curs de teologie Morală pentru anul IV, p. 38.
29
Ibidem, p. 34.
4
 CAPITOLUL II

SLUJIREA SOCIALĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Umanitatea însăşi se dezvăluie astăzi din ce în ce mai mult ca o largă

comunitate, bazată pe relaţii multiple interpersonale. Slujirea creştină adânceşte
relaţiile interpersonale ale oamenilor. Slujirea creştină este cerută de caracterul
comunitar al fiinţei şi vieţii umane.
În vremea noastră, datorită unei mai sensibile conştiinţe sociale, slujirea a ajuns
să constituie unul din capitolele principale ale teologiei creştine contemporane, cu
implicaţii din ce în ce mai profunde, în principalele sectoare ale vieţii bisericeşti: în
pastoratie, în misiune, în ecumenism, în relaţia dintre Biserică şi lume.
Prin slujirea sa, credinciosul devine împreună-lucrător cu Dumnezeu. „Prin
iubirea sa, Dumnezeu constituie suportul ontologic, mereu actual, al creaţiei. Omul
îşi sprijină, pe iubirea lui Dumnezeu, setea sa de sens şi scapă de sentimentul de
părăsire şi singurătate”30. Slujirea are şi funcţia de necontenită înaintare în
cunoaşterea şi dezvoltarea omului. Prin slujirea reciprocă, oamenii îşi dezvoltă fiinţa
lor autentica în mod continuu. De aceea, în slujire este pusă în aplicare răspunderea
noastră, a unuia faţă de altul şi, în ultima instanţă, răspunderea faţă de Dumnezeu. În
realitate, răspunderea faţă de om e implicată în răspunderea faţă de Dumnezeu.
Slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor, în strânsă corelaţie şi
interdependenţă îşi au originea în însăşi slujirea lui Hristos. Mântuitorul Hristos
reprezintă de fapt slujitorul model al lui Dumnezeu şi al oamenilor, şi izvorul de
putere al slujirii noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni în slujirea lui Hristos este
greu să se facă o distincţie netă între dimensiunea verticală si cea orizontală, deoarece
El împlinea, prin întrupare, voia Tatălui şi prin aceasta îi servea pe oameni 31. Acelaşi
lucru se întâmplă şi cu slujirea creştină. In slujirea lui Dumnezeu se cuprinde si

30
I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972, p.121
31
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”
LXXXVIII (1970), nr. 3-4, p.409.
5
slujirea oamenilor şi invers. Cele două slujiri sunt unite într-o unică responsabilitate
umană.
Potrivit Sfintei Scripturi, slujirea constituie misiunea fundamentală a Bisericii,
cu care aceasta stă sau cade din rostul ei în lume, aşa cum i-a fost fixat de Dumnezeu,
mai întâi prin profeţi şi apoi prin Domnul nostru lisus Hristos.
Slujirea creştină promovează încrederea faţă de om şi dă o apreciere pozitivă
dimensiunii sociale a existenţei umane. „Teologia slujiri? De azi trebuie să arate că
viaţa creştină, deşi trăieşte din relaţia cu transcendenţa ea nu este scoasă din relaţia
organică cu istoria şi societatea”32.
Astfel slujirea devine componentă a mântuirii, deoarece, prin firea umană
asumată la întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne cuprinde virtual pe toţi fără a ne anula ca
persoane proprii şi roadele răscumpărării se răsfrâng asupra tuturor oamenilor din
toate timpurile şi locurile. În comuniunea cu Hristos şi prin El cu toate persoanele
Sfintei Treimi, realizată prin Botez, Mirungere şi Euharistie creştinul trebuie să se
străduiască atât ca să se menţină în această comuniune, căci „cel căruia i se pare că
stă neclintit, să ia aminte să nu cadă” (I Cor. 10, 12), cât şi să crească în această
comuniune, reaprinzând şi împrospătând mereu relaţia şi comuniunea lui cu Hristos şi
cu Biserica, prin Tainele acesteia, şi îndeosebi prin Sfânta împărtăşanie33 luată cu
vrednicie, Hristos ne cheamă mereu la Sine, dar noi nu putem urca decât prin credinţă,
har şi fapte bune. Un loc aparte între acestea îl ocupă şi slujirea semenilor sub
multiple aspecte luând ca model slujirea lui Hristos.
Teologia slujirii are o deosebită actualitate şi de aceea poate sa aibă un cuvânt
de spus în ceea ce priveşte interpretarea vieţii creştine ca act de smerenie, contribuind
astfel la creşterea conştiinţei că Biserica, atâta timp cât este pe cale, este o comunitate
slujitoare pentru mântuirea şi îndumnezeirea membrilor săi.
Prima datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viată este grija de
mântuire a sufletului său. După cuvântul Mântuitorului care zice: „Ce va folosi omului

32
I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, op. cit.,p.304.
33
Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Radu, Mântuirea în şi prin Biserică, în rev. „Mitropolia Olteniei", XXXV (1983), nr.7-8,
p.469.
6
de ar dobândi lumea toata şi-şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul schimb,
pentru sufletul său?” (Marcu 7, 36-37)34.
Mântuirea personală este un act dumnezeiesc şi omenesc; este lucrarea harului
şi efortul omului arătat prin credinţă şi fapte bune.
Mântuirea este mesajul central al credinţei creştine şi fundamentul neclintit al
întregii vieţi şi al tuturor activităţilor Bisericii lui Hristos. Adevărul mântuirii fiind
esenţa Evangheliei lui Hristos, fiecare creştin în parte şi întreaga comunitate a
creştinilor, Biserica trebuie să dea mărturie despre acest adevăr, să mărturisească pe
Hristos cel Unul, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, şi să păzească puritatea şi
integritatea adevărului mântuitor spre a fi vrednici să repete împreună cu Sfântul
Apostol Pavel cuvintele: „Căci propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe
rătăcire, nici pe necurăţie, nici pe înşelăciune” (I Tes. 2, 3).35 Adevăratul scop şi sens
al vieţii creştine este unul singur: mântuirea în Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică.
Fără Hristos nu putem obţine mântuirea, deoarece, Biserica este trupul tainic al lui
Hristos şi plenitudinea de viaţă a Duhului Sfânt - (Efes. 1, 23) este câmpul obişnuit în
care ne realizăm mântuirea.
Mijloacele prin care omul ajunge la îndreptare, adică la împroprierea sau
însuşirea personală a mântuirii realizate de Iisus Hristos, pentru noi sunt credinţa şi
faptele bune. Acestea constituie condiţiile subiective ale mântuirii, condiţia obiectivă
fiind harul divin.
Învăţătura ortodoxa spune că ceea ce trebuie să păzească creştinul ca să poată
dobândi viaţa de veci, sunt credinţa dreaptă şi faptele bune.
Credinţa, născută în om de har, nu este numai acceptarea adevărului mântuitor,
primit prin Iisus Hristos, ci şi alipirea spirituală de persoana Mântuitorului şi de opera
săvârşită de E1. Credinţa întreagă implică devotamentul întreg faţă de Hristos,
înseamnă iubire faţă de El, iubire care se manifestă în chip necesar în fapte bune.
Faptele bune sunt cele săvârşite după poruncile dumnezeieşti şi cu ajutorul harului
divin, cu care se conlucrează liber şi conştient36.
34
***Învăţătura de credinţă Ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,1952, p.3.
35
Pr. Prof.Dr.Gh.Radu, Aspectul comunitar-sobornicesc al mântuirii, în rev. „Ortodoxia", XXVI, Bucureşti, (1974),
nr.l,p.97
36
Pr. Prof. Isidor Todoran; Pr.Prof. I. Petruţă; Prof. N. Chiţescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică, voi. II, Bucureşti,
7
 Credinţa care mântuieşte este legată organic de faptele bune izvorâte din iubire
faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Aceasta este credinţa vie lucrătoare prin iubire,
singura care mântuieşte. Acest adevăr al unităţii organice a credinţei şi iubirii, adică al
credinţei şi faptelor bune sau al coordonării credinţei şi iubirii, în procesul de însuşire
a mântuirii, se exprimă prin formele cele mai des întâlnite, că omul se mântuieşte prin
credinţă, sau prin credinţă şi iubire, sau prin credinţă şi fapte bune, sau prin păzirea
poruncilor dumnezeieşti sau din fapte, iar nu numai din credinţă sau prin credinţă,
lucrătoare prin iubire: „Căci în Iisus Hristos, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici
netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5,6).
Sfânta Scriptură pune mereu în strânsa legătură credinţa şi faptele bune, ca
factori ai mântuirii, înfăţişând îndreptarea şi viaţa veşnică, ca urmări ale credinţei
„Deci, ziceau Iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi
iei patul” (I Ioan 5, 10), „ Deci, fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu
Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am avut şi apropiere, prin
credinţă, la harul acesta în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui
Dumnezeu” (Rom. 5, 1-2) sau ale iubirii „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe
Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică”(Ioan 3, 16) sau ale credinţei şi faptelor „Vedeţi dar că din fapte este
îndreptat omul, iar nu numai din credinţă”(Iacov 2, 24), adică ale credinţei lucrătoare
prin iubire, căci credinţa vie se araţi în fapte „Căci precum trupul fără suflet mort
este, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26).
Credinţa trebuie însoţită de fapte bune care decurg din iubire spre a fi lucrătoare
şi mântuitoare. Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, accentuează credinţa care
îndreaptă, înţelegând totdeauna credinţa, nedespărţită de dragoste prin care e activa în
fapte bune. Sfantul Apostol Pavel exclude din acţiunea de însuşire a mântuirii, faptele
legii mozaice şi ale legii naturale care nu se săvârşesc în colaborare cu harul, ci sunt
numai încercări umane de a se îndrepta prin puteri proprii.
Sfântul Iacov scoate în relief importanţa faptelor bune ca factor de mântuire şi
vorbeşte şi de credinţa care nu ajunge pentru mântuire, căci o credinţă simplă care nu
1958, p.709

8
 mântuieşte o au şi demonii. O credinţă puternică ca la Sfântul Apostol Pavel care
îndreaptă pe om, iar faptele despre care spune Sfântul Iacov că sunt necesare pentru
mântuire, nu sunt faptele legii, ci faptele izvorâte din iubire. Rezultă că Apostolul
Pavel care accentuează în chip deosebit credinţa şi Iacov, care scoate în relief
importanţa faptelor bune ca factor de mântuire, nu se contrazic, ci, dimpotrivă, stau în
desăvârşită armonie37.
După cum hrana întreţine viaţa noastră şi prin ea trupul trăieşte, tot aşa şi dacă
vom avea fapte bune, vom avea cu noi Duhul Sfant şi având cu noi Duhul Sfânt vom
avea şi fapte bune. Şi dimpotrivă, dacă nu vom avea fapte bune nu vom avea nici
Duhul Sfânt şi atunci - nici în fapte nu vom prisosi. Este necesar, pentru mântuire să
aducem lui Dumnezeu imnul faptei, ca astfel să îndepărtăm de la noi păcatele.
Faptele bune trebuie să reflecte dispoziţia lăuntrică a sufletului nostru. Ele
urmează în mod necesar îndreptarea şi unde ele nu există nu este credinţă adevărată.
Săvârşirea faptelor bune este o cerinţă a unei porunci dumnezeieşti; totuşi, ele nu apar
ca impuse omului, căci o dată cu ele este născut om nou, este Fiu al lui Dumnezeu şi
faptele bune răsar ca un act liber şi spontan.
Învăţătura creştină afirmă necesitatea faptelor bune pentru mântuirea omului
care crede, spre deosebire de protestantism, care susţine că omul nu e dator să
contribuie decât cu credinţa la mântuirea sa (sola fide). Ortodoxia a păstrat această
învăţătură importantă a creştinismului genuin despre obligaţia omului de a se sili,
după primirea harului, nu numai să creadă, ci să-şi arate credinţa prin fapte bune, căci
„credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2, 26) şi „cel ce nu păzeşte poruncile
mincinos este şi întru adevăr nu se află” ( Ioan 2, 4), deci nu se mântuieşte38.
Ortodoxia a rămas la învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi că omul,
după ce a primit credinţa, prin fapte se înnoieşte şi se preschimbă din zi în zi. Prin
fapte „ne curăţim de toată spurcăciunea cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţenia
întru frica lui Dumnezeu” (II Cor. 7, 1). Prin faptele de creştin, opuse nesimţirii şi
tuturor faptelor necurăţiei, ne dezbrăcăm „de vieţuirea de mai înainte, de omul cel

37
Ibidem, p. 711.
38
Pr. Prof. Isidor Todoran; Pr. Prof. I. Petruţă; Prof. N. Chiţescu, op.cit, Bucureşti, 1959, p.71.

9
vechi care se strică prin poftele amăgitoare,.,. îmbrăcându-ne în omul cel nou, care
este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efes. 4,
22-24). Prin ele creştem după chipul lui Hristos, „la starea bărbatului desăvârşit, la
măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13) din puterea lui Hristos, care este în
noi cu Duhul Său, fâcându-ne jertfă nouă (II Cor. 5, 17). Faptele bune au un rost
ontologic asupra firii omului care crede, adică un rost de refacere a structurii ei
strâmbate de păcat, dar în acelaşi timp un rost de reunire a ei cu Dumnezeu. Căci firea
în stare de păcat, este totodată firea incapabilă să primească pe Dumnezeu, aşa cum
omul bolnav nu poate primi lumina soarelui în sine39.
Faptele bune sunt necesare pe lângă credinţă, pentru însuşirea mântuirii, fiindcă
abia prin ele, adică prin activitate liberă şi conştientă în direcţia binelui, vine la
expresia deplină colaborarea omului cu harul divin. Prin activitatea sa, creştinul arată
că trăieşte, ca mădular viu, la trupul tainic al Mântuitorului, adică în Biserica Lui,
având harul Lui, prin Duhul Sfânt fapta face să se arate fructele harului primit la botez,
har care, prin activitate, pătrunde întreaga fiinţă a omului, însufleţind-o şi întărind-o tot
mai mult, în bine, dându-i putinţa să ducă o viaţa de sfinţenie. Faptele bune realizează
astfel unirea dintre puterea umană şi puterea divină.
Mântuirea se înfăptuieşte în, om de harul divin, cu care omul colaborează prin
credinţă şi fapte bune. Astfel, însuşirea de către fiecare creştin a operei mântuitoare a
Domnului nostru Iisus Hristos prin credinţă şi prin fapte bune este o lucrare divino-
umană. Harul naşte şi însufleţeşte credinţa în om şi tot el stimulează şi susţine fapta
bună a omului, deci, şi slujirea semenilor în credinţă la rândul ei, sporeşte eficacitatea
lucrării harului în om, manifestându-se în fapte bune, prin care omul înaintează,
urcând pe drumul mântuirii.
Prin Hristos avem deodată relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii noştri care devin
chipuri ale Fiului prin Duhul Sfânt De aceea mântuirea personală este rod ai relaţiei
de iubire jerîfelmcă, slujitoare cu semenii, în acelaşi Hristos, care ne încorporează pe
toţi în Sine, prin Duhul Său40.

39
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p, 4l2.
40
Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Condiţiile mântuirii, în rev. „Studii Teologice", III, Bucureşti, (1951), nr.5-6, p. 251.
10
 Mântuirea adusă nouă de Hristos oferă cea mai adâncă bază pentru slujirea
omului şi a lumii. Căci în Mântuitorul Hristos sunt cuprinse, multe posibilităţi:”în El
încap toţi şi toţi pot fi aduşi la El, spre mântuire”41.
În societatea semenilor creştinul trebuie să aibă o viaţă activă. „Pe Dumnezeu îl
cunoaştem în semeni, iubindu-i şi săvârşind/aţă de ei fapte de iubire şi îl cunoaştem
în universul naturii activând prin civilizarea şi înfrumuseţarea ei”42.
Creştinii, prin activitatea lor, îndreptată spre bine, adevăr şi frumos, îl vădesc pe
Hristos viu între ei, iar cei ce privesc la El, măresc pe Tatăl lor cel din ceruri. Omul
îndreptându-se către semenul său face ca şi Hristos să se orienteze către sine.
Orientarea activă, cu fapta şi cu adevărul către semeni este esenţa vieţii religioase,
dusă de creştin în comuniune43.
Prin activitatea şi faptele sale, creştinul îşi lucrează mântuirea sa, dar şi a
semenilor săi, căci toţi trebuie să ducă o viaţă adevărată după viaţa şi învăţătura
Mântuitorului.
În faptele săvârşite, noi răspundem altor şi altor situaţii, altor şi altor nevoi ale
semenilor noştri în faţa cărora ne pune Dumnezeu, cerăndu-ne să ne manifestăm
continuu şi noi iubirea noastră, care în alt fel este iubirea neîncetată a lui Dumnezeu,
faţă de oameni prin noi şi faţă de noi înşine; căci El voieşte ca noi să creştem neîncetat
şi multiplu, dezvoltându-ne toate posibilităţile noastre de cunoaştere şi făptuire,
dezvoltând comuniunea de iubire cu cât mai mulţi oameni şi împrospătând-o
neîncetat.44
Cine ajută omului, ajută lui Hristos. Parafrazând cuvântul Mântuitorului, Sfantul
Grigore de Nazians spune: „Fraţii mei şi fraţi ai lui Hristos, e vremea să cercetam pe
Hristos, să-l apropiem pe Hristos, să îngrijim pe Hristos, să hrănim pe Hristos, să
cinstim pe Hristos”. Omul nu e numai după chipul lui Hristos, ci e legat de Hristos,
pentru faptul că Hristos s-a făcut semenul nostru şi fiecare om, e legat de toţi ceilalţi
oameni, în relaţia eu-tu-el. Omul se face asemenea lui Dumnezeu prin slujire.
41
Ibidem,p.249.
42
Ibidem, p. 253.
43
Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Radu, Structura actului religios după doctrina ortodoxă, în rev. „Stuctii Teologice'', VI,
Bucureşti, (1954), nr. 3-4, p.147.
44
Prof. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II, Bucureşti, Ed. I.B.M.B.O.R., 1978, p.375. Ibidem ,p.378

11
 Legătura între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor, sau implicarea
datoriei de slujire a oamenilor în slujirea lui Dumnezeu, o arată Bisericilor în mod
exemplar şi cu supremă putere obligatorie pentru conştiinţa lor, însuşi Domnul nostru
Iisus Hristos. Făcându-se om, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut atât slujitor al lui
Dumnezeu-Tatăl, cât şi oamenilor. El ne-a arătat prin aceasta o altfel de mărime a
omului decât cea care pretinde să i se slujească, dar consideră nedemn să slujească.
Nu tot aşa va fi şi între voi, ci careîntre voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul
vostru” (Matei 20,26). ”După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să
slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28).
Aceasta calitate de a sluji este esenţială Tatălui şi ţine de taina proniei, a
icononriei: „Tatăl Meu, până acum lucrează; şi Eu lucrez” (loan 5, 17). Slujirea e de
aceeaşi însemnătate şi esenţă cu calitatea de fiu, iar pentru credincios este una din
trăsăturile chipului. A sluji e după chipul lui Dumnezeu. De aceea, slujirea e o
componentă a mântuirii, a dragostei, în timp ce păcatul a fost şi este refuzul slujirii45.
Slujirea Fiului Omului are ca scop general mântuirea (Marcu 10, 45). Sfinţii
Părinţi învaţă că mântuirea noastră n-ar fi fost posibilă fără întreita slujire a
Mântuitorului. În acest scop, Fiul lui Dumnezeu se fece fiu al omului, adică se face
părtaş al firii create, luând trup şi suflet ca să le înalţe. „Smerindu-se ca Dumnezeu, El
a înălţat, în trupul său, întreaga omenire la starea lui Dumnezeu, El s-a făcut om
pentru om”.
Mântuirea în starea finală este, după Sfântul Apostol Pavel, readunarea tuturor
în Hristos. Precum păcatul constă în egoismul care desparte pe oameni de Dumnezeu
şi întreolaltă, mântuirea constă în depăşirea egoismului, în iubirea tuturor întreolaltă şi
în unirea cu Dumnezeu. Între Învierea lui Hristos şi învierea noastră se întinde
intervalul lucrării lui Hristos de a ne aduna pe toţi la El în chip desăvârşit şi al
străduinţelor noastre în această direcţie, stimulate şi susţinute de lucrarea Lui. Această
lucrare a lui Hristos se îndreaptă şi se exercită într-un fel sau anul, mai mult sau mai
puţin sensibil şi vădit, în toţi.

45
Pr. Prof. Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Ed. I.B.M.B.O.R ,Bucureşti, 1991, p.87.

12
 Hristos nu ne-a adus mântuirea pentru ca noi credincioşii să continuăm să trăim
în izolare, ci pentru ca să tindem împreună spre o unitate tot mai mare şi tot mai
profundă, care în gradul ei final să culmineze în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.
Mântuirea noastră personală şi a semenilor noştri are loc în Biserică. Biserica
este în lume şi lucrează în lume, mântuirea celor pe care îi încorporează în Hristos,
prin Duhul Sfant, slujindu-i pentru că au fost întemeiate de Hristos după Moartea şi
Învierea Sa din morţi şi introdusă în istorie ca o realitate teandrică de către Duhul
Sfânt la Cincizecime, pentru omul răscumpărat de Hristos din robia păcatului şi a
morţii, şi redat comuniunii cu Dumnezeu.
Condiţiile pe care le cere Sfânta Scriptură pentru ca cineva să fie trimis prin
judecata particulară la fericire, sunt pe de o parte; credinţa (Marcu 16,16), pe de altă
parte, faptele bune (II Cor. 5,10; Matei 25,34) sau păzirea poruncilor. Formularea cea
mai scurtă este cea a Sfântului Apostol Pavel: „Căci în Hristos nici tăierea împrejur nu
poaate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa lucrătoare prin iubire” (Gal. 5,6).46
În expresia cea mai simplă, la judecată se cer atât credinţa, cât şi fapte bune.
Deci, nici o credinţă teoretică, incapabilă de fapte, nici faptele care nu au izvorul în
credinţă, nu mântuiesc, faptele care nu se fac pentru Hristos din dragoste faţă de El şi
având conştiinţă smerită că El dă putere pentru ele, ci se fac din cine ştie ce interes
sau implică în ele mândria celui ce le face, nu au putere mântuitoare.

Capitolul III

Caracteristici ale Asistenţei Sociale în Biserica Ortodoxă Română

1. Manifestări filantropice în epoca precreştină

46
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Judecata particulară după moarte, în rev. „Ortodoxia", VII, Bucureşti, (1955), nr.4, p. 556.

13
 Istoria adevăratei filantropii începe îndeosebi de la apariţia creştinismului. Cu
toate acestea şi la popoarele dinainte de Hristos corespund, sporadic, unele
manifestări de grijă socială. Iată căteva exemple:
La iudei: Cărţile Vechiului Testament cuprind menţiuni ale datei de îngrijire a
celor lipsiţi, atât pentru Dumnezeu, cât şi din dragoste frăţească. Ideea aceasta a
dragostei, care acordă o valoare ideală moralei Vechiului Testament, este în legătură
cu ideea dezvoltată de poporul israelit despre personalitate, care se acordă lui
Dumnezeu şi omului şi care se prezintă aici în calitate de creatură „după chip şi
asemănare” (Facere 1, 26).
Filantropia e problemă de inimă şi se leagă de familie, care are caracter
patriarhal.
Iubirea de străini era o îndatorire importantă, precum era şi grija pentru
săraci, pentru văduve şi pentru orfani. Deuteronomul porunceşte : „Deschide mâna
ta fratelui tău, săracului tău şi celui lipsit al tău din pământul tău” (15, 11).
Caracteristică este dispoziţia despre zecimală (Deut. 12, 64). La cina de
sărbători a familiilor iudaice, trebuia să stea alături, în afara membrilor familiei,
robii şi roabele, levitul care locuia în cadrul comunităţii, străinii care locuiau
alăturea, orfanii şi văduvele (Deut. 16, 11).

De o foarte mare valoare în Vechiul Testament este cuprinsul social al predicii

profeţilor. Isaia (58, 6) îndeamnă : „Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile
jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel
flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de
cel de un neam cu tine”47 În Cartea Amos 9, 4 sunt condamnaţi foarte aspru cei care
apasă pe cei săraci şi stăpînesc pe cei lipsiţi. Merită semnalizată şi înalta învăţătură a
„cântăreţului iubirii” în Vechiul Testament, profetul Osea: „Că milă voiesc, iar nu
jertfă, care este invocată şi de Mântuitorul Iisus Hristos” (Matei 9, 13).

47
Vasile Târgovişteanul, Episcop Vicar Patriarhal, „Opera caritativă a Bisericii în primele veacuri creştine”, în
„Ortodoxia”, XLIII (1991), nr. 2, apr-iun., p. 145.

14
 La pagini: După cum este cunoscut şi la neamuri erau seminţe ale adevărului, ca
şi multe manifestări ale legii morale naturale. Prin urmare, aşa se explică de ce şi în
domeniul manifestării dragostei exista la acestea şi unele acte pozitive.
La vechii egipteni sunt exemple valoroase de facere de bine. În scrierea pe piatră
tombală a unui principe al celei de-a patra dinastii, se notează următoarele: „Am fost
plin de dragoste către fraţii mei. Am dat pâine celor ce flămânzeau, haine la cei goi,
băutură celor ce erau însetaţi”, într-o carte sacră se accentuează că sufletul se va
îndreptăţi, „dacă n-a apăsat pe văduvă, dacă n-a nedreptăţit pe lucrător, dacă n-a
luat laptele de la prunc, dacă n-a provocat oamenilor foame şi durere”. Caracteristice
sunt şi următoarele îndemnuri: „Să nu mănânci pâinea ta în faţa altuia, fără să oferi
din ea aceluia”. „Să nu tratezi rău pe un inferior” etc.
Poziţia robilor în familia egipteană veche a fost relativ bună, dar robii
împăratului, care erau robi de război, trăiau într-o stare înfricoşătoare, lucrând la
munci grele obligatorii şi la hangarale.
La indieni din influenţa budismului s-a cultivat ideea iubirii ca o caracteristică de
recunoaştere a oamenilor desăvârşiţi şi anume virtutea bunăvoinţei şi a blândeţei.
Iubirea, totuşi, are în aceasta un caracter negativ şi pasional, folosind numai ca mijloc
inteligent pentru păstrarea, liniştii sufletului.
La vechii chinezi : Lao Tse (sec. 6 î.Hr.) a învăţat iubirea faţă de aproapele:
„dragostea ajunsese până chiar la duşmani”, cu deosebirea că omul înţelept în sine
exercită această dragoste nu diferenţiat către oameni în parte, ci privind pe toţi, în
timp ce e indiferent de unul fiecare.
La asirieni şi babilonieni aproape că a dominat duritatea. Robii erau orbiţi sau
suportau alte chinuri. Copii erau omorâţi cu foamea sau erau sfîşiaţi de fiare. Trebuie
recunoscut ca aceste popoare exercitau cu plăcere găzduirea străinilor şi purtau de
grijă celor bolnavi. Ei aveau multe şcoli de medicină în strânsă legătură cu templele.
Totuşi, grija pentru cei bolnavi era păgubită din cauza vrăjitoriei.
În ce priveşte vechii eleni la care cetatea era împărţită în clase de cetăţeni şi robi,
grija se manifesta ca semn al ajutorării celor săraci, îndeosebi din motive sociale,
adică pentru evitarea tulburărilor sociale, ca îndatorire socială a cetăţenilor. Problema
15
atunci nu consta numai în întâmpinarea stării robilor, care trăiau într-o stare de
continuă lipsă, ci şi pentru rezolvarea unor cerinţe serioase, care apăruseră în clasa
cetăţenilor.
de prunci impusă de stat pentru uşurarea societăţii de copii infirmi, sau deformaţi.
La romani s-au creat mari probleme sociale din lupta acerbă dintre patricieni şi
plebei şi din starea mizerabilă a clasei robilor, care „dezvoltau în toate un război cu-
ceritor victorios şi pe drept cuvânt au cucerit Italia”. Necesitatea opririi tulburării
sociale, care ar fi distrus din temelii imperiul, a creat regimul îngrijirii tuturor celor în
lipsă. S-a consacrat principiul dotării şi al împărţirii la toţi cei „săraci şi fără de
lucru”. La romani, în afară de aceste manifestări din necesitatea grijii sociale şi în
afară de învăţătura luminata a unor filozofi, lipsea iubirea adevărată, practică.
Expunerea la care erau supuşi copiii însemna o prăpastie uriaşă. Cei orbi şi invalizi nu
erau ajutaţi deloc. Adeseori erau conduşi într-o insulă, ca să moară acolo de foame.
Grija spitalicească era limitată numai la soldaţii, care slujeau interesele statului.

2. Asistenţa Socială în perioada neotestamentară

Un uriaş avânt pentru creşterea grijii sociale s-a dat de către principiile
antropologice ale crestinismului şi din “porunca cea nouă” a dragostei. Omul creat
“după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, cu adevărat, a fost ridicat prin lisus
Hristos pe tronul impărătesc de slava şi cinste.
Sufletui omului este conform cu invăţatura creştină de mai mare valoare decât
toata lumea vazută şi sensibilă (Matei 16, 26). Aceasta învăţătură acordă omului cea
mai mare valoare. Apoi omul “a fost răscumpărat cu preţ” (I Cor. 6, 20). N-a fost
eliberat “cu argint sau aur” (I Petru 1, 18—19).
În creştinism virtutea dragostei a câştigat inestimabila extindere şi adâncime,
precum şi un caracter supranatural.
Deosebirea caracteristică a dragostei creştine, în faţa fenomenelor oarecum
-asemănătoare, în epoca dinainte de Hristos, se constituie în următoarele insuşiri

16
principle şi esenţiale: aceasta are un caracter religios: “Dumnezeu este iubire” (I Ioan,
4, 16).
Astfel, iubirea este rodul credinţei fierbinţi. Prin urmare, cel ce iubeşte
consideră pe cei cărora le-a făcut bine, ca fraţi în Hristos (Matei 25). “Prin iubire omul
imită pe Milostivul Părinte ceresc” (Luca 6, 36). Altă insuşire a dragostei creştine,
este caracterul ei personal în sensul ca obiectul ei este personalitatea omului, înţeles ca
şi chip al lui Dumnezeu. Caracterul ei universal şi panuman, departe de orice
diferenţieri rasiale, sau de altă natură, independent de loc şi de timp şi extinderea ei
c hi ar şi pâna la duşmani, constituie insuşiri care-i arată superioritatea48.
O însusire importantă a dragostei creştine este legatura ei indestructibilă, nu
numai cu spontaneitatea lipsei de interes, ci şi cu jertfa de sine, după exemplul lui
Iisus Hristos. “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să şi-o
pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). La fel dragostea creştină nu este teorie, ci
realitate vie având să prezinte milioane de eroi, care urmează pe Domnul, Care S-a
jertfit pentru noi din dragoste. “Noul” în dragostea creştină îi constituie stăpânirea ei
esenţială cu Hristos în grija socială.
Primii creştini în Ierusalim au prezentat o unitate exemplară. “Iar inima si
sufletul mulţimii celor ce au crezut era una şi nici unul nu zicea că este al său ceva
din averea sa, ci toate le erau de obste. Şi cu mare putere Apostolii mărturiseau
despre Învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era
între ei lipsit, fiindcă toţi câti aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor
vândute, şi-1 puneau la picioarele aposlolilor. Şi se impărţea fiecăruia după cum
avea cineva trebuinţă” (Fapte 4, 32—36). Prin urmare, comunitatea creştina
ierusalimiteană avea totul în comun ca urmare a manifestării de bunavoie a dragostei.
Aceasta se dovedeste din cuvintele Sfântuiui Apostol Petru către Anania: ”Nu-ţi
rămânea ţie, dacă rămânea, şi vândută, nu era in stăpânirea ta ?” (Fapte 5, 4).
Proprie-tatea in comun era, prin urmare, de buna voie, dar cresterea comuni'tatw a
facut irruposibilla pastrarea ei. Comunitatea de la Ierusalim a fost de la început săracă,
dar această stare s-a înrăutăţit din cauza foametei. Pentru aceasta, comunităţile creştine
48
Ibidem, p. 147.
17
 din afara Palestinei au sprijinit-o prin colecte (Fapte 11, 29 ; Gal. 2, 10 ,II Cor. 8, 9).
În Bisericile creştine, pe care le-a întemeiat Sfântul Apostol Pavel, nu s-a introdus
comunitarismul, dar erau mesele în comun. Ele contribuiau şi acolo la nutrirea celor
săraci (I Cor. 11, 20) şi pentru aceasta s-au numit “agape”.
Biserica veche, comuniune a dragostei şi a milei. Biserica veche se prezenta ca o
comuniune de dragoste şi milă minunată şi fără egal. Biserica n-a predicat numai
teoretic legea cea nouă a dragostei, dar a şi aplicat-o în chip exemplar. La sfârşitul
secolului II păgânul Lucian mărturiseşte despre creştini: “Primul lor legiuitor le-a
transmis con-vingerea că sunt fraţi între ei. Ei dezvoltă o mişcare rapidă, imediat ce se
întâmplă ceva privitor la interesele lor sociale”. Tertulian spunea: “Grija noastră
pentru cei neajutoraţi, exercitarea de către noi a dragostei, este la duşmanii noştri
caracteristica distinctă”
Biserica a creat o nouă societate care nu cunoştea distincţie între elini şi barbari,
bogaţi şi săraci, robi şi liberi, ci constituiau trupul cel tainic al lui Hristos în care un
mădular este ajutor pentru altul şi era gata să se jertfească pentru acesta, în opoziţie cu
păgânii despre care a scris Sfânful Ignatie: “Despre dragoste nu se interesează, nici de
văduvă, nici de orfan, nici de cel intristat, nici de cel flămând sau însetat”.
1. Milostenia în Biserică
În afară de milostenia personală care era considerată “pocăinţa păcatului”,
vechea Biserică a consacrat şi organizat un sistem vrednic de admirare pentru adunare
şi a dispune de bunurile de milostenie. De la început a existat pentru acest scop un fel
de depozitar şi exercitarea lucrărilor de dragoste strâns legat de cultul şi slujitorii
bisericeşti.
În fiecare duminică (vezi I Cor. 16, 2) sau o data pe lună (cf. cu Tertulian) ori
de câte ori se voia, aduceau în ceasul slujbei în biserică daruri (bani şi produse
naturale) şi le predau proiestosului care le punea pe Sfânta Masa, ca să fie consacrate
lui Dumnezeu şi pentru ca cei ce le vor primi, să le primească din mila lui Dumnezeu.
2. Grija pentru văduve şi orfani
De la început, Biserica a avut grijă de văduve (Fapte 6, 1 u) şi de orfani (lac. i,
27). “Biserica romană hrăneşte 1500 de văduve şi săraci”. Păgânul Lucian ştia că
18
văduvele şi orfanii deţineau la creştini primul loc. În timp ce femeile păgâne nici nu
lăsau să se apropie orfanul, pe papagali şi alte păsări le hrănesc, din contra creştinii
faţă de orfani duc la îndeplinire obligaţiile părinţilor.
Vaduvele nu erau numai primitoarele roadelor slujirii crestine si a dragostei, dar si
purtatoarele si primele lucratoare ale ei. În duminici aveau grijă pentru nevoile
sufleteşti ale femeilor membre ale Bisericii, asupra cărora exercitau o supraveghere
permanentă. Ele aduceau orfanii şi dădeau mamelor sfaturi pentru educarea copiilor.
Aveau grijă de cei din închisoare şi primeau pe străini pentru găzduire.
3. Îngrijirea celor bolnavi şi săraci.
Biserica având în vedere cuvintele Domnului “bolnav am fost şi m-aţi
cercetat” (Matei 25, 36) a aratat o dragoste deosebita către cei bolnavi. Au fost şi cle-
rici doctori, ca-re îngrijeau medical pe cei bolnavi. Femeile creştine jucau rolul surorii
vizitatoare, vizitând sistematic în fiecare casă pe cei săraci, îndeosebi bolnavi, aşa cum
ne informează Tertulian.
4. Îngrijirea celor ce se aflau în închisoare şi în ocne.
Biserica de la început a avut grijă de cei din închisori (Mt. 25, 36), pentru cei
în “lanţuri” (Evr. 1, 34), pentru cei în legături. Aristide spune că “atunci când creă-
tinii aud, că unul dintre ei este în închisoare sau este chinuit din cauza numelui lui
Hristos, toţi au grijă de nevoile lui, şi când e posibil să-l elibereze, îl eliberează”.
Eusebiu relatează că Origen, “fiind de 18 ani” a arătat către toţi sfinţii martiri
dragoste, vizitindu-i în închisoare. La fel însoţea pe martiri, când erau conduşi spre
moarte, ceea ce deseori mânia pe mulţimea idolatră. Prin aceste vizite creştinii
mingâiau pe cei ce se aflau în închisoare şi le aduceau hrană şi dumnezeiasca
Împărtăşanie şi în general tot ce-i uşura spiritual şi material. Creştinii au depus
eforturi supraumane şi eroice pentru răscumpărarea şi eliberarea celor ce se aflau în
închisoare.
Emoţionantă este grija creştinilor pentru cei condamnaţi la muncă silnică în
ocne. Ei depuneau eforturi pentru eliberarea lor şi se aflau în comuniune permanentă
cu ei. La fel, trimiteau la acestia fraţi, ca să-i mângâie şi să-i întărească. Eusebiu
relatează că în timpul persecuţiei lui Diocleţian, creştinii egipteni au mers la minele
19
îndepărtate şi au ajuns pâna în Sicilia, ca să întărească moral şi material pe cei
condamnaţi la muncă silnică.
5. Grija pentru sclavi.
În Biserică sclavii de la început erau consideraţi fraţi. De Rossi accentuează că
în inscripţiile tombale creştine nicăieri nu se trece caracteristica “sclav”.
Sclavii creştini au avut în mod deplin drepturile pe care le avea oricare
membru al Bisericii. Puteau să fie hirotoniţi preoţi şi chiar episcopi. Episcopul Romei
Calist de exemplu, a fost sclav, la fel şi episcopul Cezareei Eusebiu. Adeseori Biserica
a eliberat sclavi cu bani din casa comună a clerului. În general, Biserica a pregatit
terenul pentru abolirea deplină şi definitivă a sclaviei.
6. Culmea dragostei în timp de calamităţii.
În epocile de ciumă, foamete şi a altor mari dezastre, dragostea creştină se
manifestă în toată măreţia ei. Creştinii cu exemplară dăruire de sine şi jertfelnicie
ingri-jeau pe oricine suferea, chiar şi pe dusmanii, persecutorii lor.
7. Înmormântarea celor morţi.
Creştinii s-au îngrijit de înmormântarea celor decedaţi.Tertulian şi Aristide
mărturisesc că îngroparea morţilor se făcea cu cheltuiala casei bisericesti. Diaconii se
îngrijeau ca toţi să fie îngropaţi cu bunăcuviinţă. La fel, creştinii aveau grija pentru
îngroparea şi chiar a păgânilor.
8. Grija faţă de cei lipsiţi de posibilitatea de a lucra.
Biserica a oferit de lucru celor ce puteau să muncească şi a avut grijă de cei
incapabili de muncă: “Oferind cu toată bucuria hrană..., lucrătorilor de muncă şi
celui ce nu poate munci, milostenie”. Biserica avea datoria să ofere fiecarui membru
al ei un minimum de condiţii de întreţinere fie prin muncă, fie prin grija faţă de el.
9. Iubirea de străini.
Una din cele mai frumoase manifestări ale dragostei creştine, care a împodobit
vechea biserică era iubirea de străini (vezi Matei 25 ; Rom. 12, 13 , Evrei 6, 10 ; 13,
2 ; Rom. 6, 1, 4 , In. 5, 8). Creştinii “în casele lor, cu plăcere primeau pe robii lui

20
Dumnezeu”. Aristide în Apologia sa scrie: “creştinii dacă văd un străin îl introduc
sub acoperiş şi se bucură de el ca de un frate adevărat”.
10. Grija săracilor şi a bisericilor în pericol.
Grija pentru fraţii care călătoresc şi ospitalitatea, au folosit ca punte care
conduce la grija pentru îngrijirea fraţilor din depărtare şi a Bisericilor în pericol.
Legătura dezvoltată cu cei găzduiţi nu putea să dispară îndată după ce aceştia păşeau
peste pragul casei sau poarta cetăţii.
“Ne-am ales..., popor Sfânt”: Dragostea creştinilor unii faţă de alţii, a fost,
printre altele, nedumerirea faptului că aceştia, deşi erau răsfiraţi: “de la o margine la
alta a lumii”, ei se simţeau ca membri ai unei familii, ai unei noi împărăţii
spirituale.”Voi sunteţi neam ales...”. Conform cu epistola către Diognet, creştinii se
numesc “acest neam nou sau o profesiune nouă”.
Creştinii constituie un neam nou mărturisit, nu mic, nu slab, nu zidit într-un
colţ al lumii, ci mai numeros decât toate neamurile şi prea cinstitor de Dumnezeu!

3. Asistenţa Socială în perioada Sfinţilor Apostoli

După vechimea lor şi caracteristicile fiecăruia în Biserica veche s-au înregistrat
următoarele grupări bisericeşti: gruparea văduvelor, a fecioarelor, a presviterelor, a
diaconiţelor ş.a.
a) Văduvele.
Cea mai veche grupare religioasă cu caracter ascetic, mai târziu şi practic, este
aceea a văduvelor. Ea s-a constituit într-un corp aparte încă din vremea Sfinţilor
Apostoli. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Văduva să nu fie înscrisă (în gruparea
respectivă), având mai puţin de şaizeci de ani, femeie a unui singur bărbat” (I Tim. 5,
9). „Cea cu adevărat văduvă şi rămasă singură şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi
stăruie în cereri şi în rugăciuni noaptea şi ziua” (I Tim. 5, 5). De asemenea, mai
dispune ca nu toate văduvele să fie întreţinute de Biserică, ci numai “cele cu adevărat
văduve”49 (I Tim. 5, 16) şi care trăiesc în înfrânare (I Tim. 5, 11 ; I Cor. 7, 8).

49
Arhid. Prof. Dr. IOAN N. FLOCA, Forme instituţionale de manifestare a credinţei şi dragostei creştine, apărute în
Biserica Veche, în Drept canonic Ortodox, legislaţie şi administraţie Bisericească, Vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1990, p. 500.
21
 Formând o grupare de femei care trăiau în înfrânare şi nevinovăţie, văduvele nu
primeau nici un fel de consacrare specială, nici un fel de hirotesie, aşa cum reiese din
Constituţiile Apostolice (8, 25). Când s-a ajuns să se organizeze de către Biserică
azilurile speciale pentru văduvele sărace şi neputincioase, aşa numitele hirocomii,
purtarea de grijă a acestora a fost încredinţată în primul rând femeilor încă valide din
gruparea religioasă a văduvelor. De asemenea, văduvelor le-a fost încredinţată uneori şi
purtarea de grijă a fecioarelor (can. 44 Cartagina), dintre văduve se recrutau şi o parte
din diaconiţe (Constituţii Apostolice 6, 17) precum şi călugăriţele50.

Ca stare aparte în sânul Bisericii, văduvele au fost protejate chiar şi de legile de

b) Fecioarele.

Ca şi văduvele, încă din epoca apostolică, fecioarele au, constituit o stare

aparte. La început ele au trăit în înfrânare şi rugăciuni în sânul iSrmKilor lor. Ca şi
văduvele, luau asupra lor votul castităţii, dar nu aveau nici un fel de hirotesie.
Pildă şi îndemn spre o astfel de vieţuire, le-a fost Maica Domnului, apoi şi
vintele Sfântului Apostol Pavel de Ia I Corinteni 7.
Cu timpul, ele s-au organizat într-o grupare religioasă, sub conducerea clerului
local, în frunte cu episcopul. Intrarea în rândul lor se făcea prin depunerea votului
castităţii51, în cadrul unei anumite solemnităţi. Despre aceasta Constituţiile Apostolice şi
canoanele Sinoadelor Ecumenice ne relatează pe larg.
Îngrijite de văduve, îndrumate şi supravegheate de cler, ele devin prin viaţa lor
asc.etică, şi în special prin votul castităţii, precursoare ale monahismului propriu-zis,
întocmai ca şi văduvele. Dobândind prin vieţuirea lor castă, o cinstire deosebită în
sânul Bisericii şi fiind întreţinute de Biserică, fecioarele, pe lângă îndeletnicirile lor
ascetice au făcut şi felurite ascultări în viaţa comunităţilor în legătură cu întreaga
activitate care se desfăşoară în cadrul acestora. Dintre ele se recrutau de preferinţă
diaconiţele (Novela 6, G Justinian, 535) şi monahiile (can. 126 Cartagina)52.

50
Ibidem, p.501.
51
Ibidem, p. 503.
52
Arhid. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, 1992, Canonul 126 de la Sinodul al optulea local
de la Cartagina (419), p. 296.
22
 Reglementată legal de Biserică, recunoscută şi protejată de legile Statului,
societatea fecioarelor a reprezentat unul din pilonii evlaviei creştine şi ai lucrării
duhovniceşti a Bisericii vechi.
c) Presbiterele.
Începând din epoca apostolică, alături de văduve şi diaconiţe
au existat ca o categorie şi grupare aparte aşa-numitele presbitere. De ele face
pomenire Sfântul Apostol Pavel în epistola I către Timotei (5, 2) şi în cea către Tit (2,3).
Dacă în ce priveşte locul de la I Timotei 5, 2 nu este absolut sigur că ar fi vorba
chiar
de presbitere, ci doar de femei mai bătrâne în general, apoi nu încape nici o îndoială că
în locul de la Tit 2, 3 este vorba de presbitere ca grupare sau categorie aparte de femei
care se îndeletniceau cu instruirea religioasa şi cu îndrumarea morală a tinerelor şi a
oricăror femei, care se pregăteau pentru botez sau doreau să cunoască mai bine
învăţăturile şi rânduielile Bisericii.
d) Diconiţele.
Amintite ca şi văduvele şi fecioarele, încă din vremea Sfinţilor
Apostoli (F.A. 16,1), diaconiţele au constituit o categorie deosebită de femei pioase,
care-şi puneau benevol munca lor la dispoziţia Bisericilor locale şi care s-au organizat
apoi şi s-au afirmat ca cea mai importantă grupare feminină a Bisericii vechi.
După cum apar din principalele documente asupra organizaţiei bisericeşti,
diaconitele, ca şi fecioarele şi văduvele, puteau vieţui fie pe la casele lor în familie, fie
împreună în „consortium”53, însă mereu sub chinuirea şi supravegherea clerului.
Diaconiţele se recrutau dintre fecioare sau văduve, adică din categoria
fecioarelor şi văduvelor afierosite, trebuind să aibă cel puţin vârsta de 40 ani. Această
vârstă, prevăzută ca minimă, a fost stabilită prin canonul 15 al Sinodului IV ecumenic
(an 451) care dispune acelaşi lucru ca şi canoanele 14 şi 40 Trulan.54

53
Arhid. Prof. Dr. IOAN. FLOCA, Forme instituţionale de manifestare a credinţei şi dragostei creştine, apărute în
Biserica Veche, în Drept Canonic Ortodox, legislaţie şi administraţie Bisericească, Vol. I., Ed. I.B.M. B.O.R., Bucureşti,
1990,p.502
54
Arhid. Pr. Dr. IOAN N. FLOCA, Cnoanale Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, 1992, Canonul 14 si 40 Trulan sau
Sinodul 5-6 ecumenic de la Constantinopol (692),p. 113

23
 Ceremonia de primire a lor consta într-o hirotesie, cu ocazia căreia ele
depuneau votul castităţii într-o formă mai solemnă decât aceea în care l-au depus ca
văduve sau ca fecioare (can. 19,1 ec.; 14,40 Trulan; Novele 6,6).
Hirotesia diaconiţelor o săvârşeau numai episcopii, nu şi preoţii (Constit.Ap. 3,
11) după o rânduială care este arătată în Constituţiile Apostolice, cartea VIII, capitolul
19, 20, unde citim: ”Despre diaconiţe rânduiesc eu, Bartolomeu episcop, puneţi
mâinile asupra ei, de faţă fiind preoţimea, diaconii şi diaconiţele şi să zici: ...” (urmează
rugăciunea).
În cadrul acestei ceremonii, episcopul „unge capul diaconiţei, aşa cum preoţii
şi împăraţii se ungeau în vechime” (Conslit. A.p. 3, 10).
Ca şi văduvele si fecioarele, diaconiţele au făcut parte în mod legal din cler,
adică au figurat în canonul sau lista slujitorilor Bisericii şi, de fapt, atât legile
bisericeşti, cât şi cele ale Statulului, le enumera după diaconi şi le conferă privilegiile
clerului.
Atât pentru ducerea la îndeplinire a îndatoririlor lor, cât şi pentru buna
rânduială în ce priveşte vieţuirea lor, diaconiţele erau supuse clerului, iar în mănăstiri,
stateţelor, în muncile sau ascultările pe care le prestau, aveau ca îndrumători şi
cârmuitori pe diaconi, care pot chiar să excomunice, adică să oprească de la Sfânta
Împărtăşanie, pe diaconiţe „dacă se cere aşa ceva şi nu este de faţă preotul” (Const.
Apost. 8, 28).
Dedicate mai ales operei de asistenţă socială a Bisericii, diaconiţelor li s-au
conferit o seamă de privilegii şi din partea Statului şi li s-a asigurat, ca întregului cler
de altfel, o protecţie specială prin legi. Astfel, ele nu puteau fi urmărite şi judecate
direct de legile Statului, decât dacă nu izbutea episcopul să lămurească lucrurile
(Nov. 123, 21); răpirea sau violarea lor era pedepsită foarte aspru, cu noartea şi
confiscarea averii (Cod. 1, 3, 54 , Nov. 6, 6). Această pedeapsă se aplică însă nu numai
infractorilor, ci şi diaconiţelor, dacă consimteau să-si calce votul (Nov. G 6).
Prin votul solemn al castităţii, un vot reînnoit, şi prin ascultarea riguroasă faţă
de cler, diaconiţele constituiau de fapt o grupare patamonastică55.

55
Ibidem, p. 117.
24
 Prin structura şi activitatea ei, această grupare ca şi aceea a văduvelor şi a
fecioarelor, au alimentat spiritul ascetic propriu monahismului şi a contribuit la
închegarea şi extinderea monahismului. Diaconiţele excelând însă şi prin activitate
practică de asistenţă socială în special.
e) Parabolanii.
Un corp sau o grupare religioasă aparte, ivită mai târziu în Biserică, sau cel
puţin atestată mai târziu decât cele trei de care enumerate până aici, este gruparea
cunoscută sub numele de parabolani. Asupra ei nu există, sau mai bine zis, nu ni s-au
păstrat documente sigure decât din Biserica Alexandriei. Cu toate acestea, cunoscând
intensa acţiune de asistenţă socială pe care Biserica a destaşurat-o, trebuie să
presupunem, că un corp sau o grupare atât de importantă prin activitatea ei practică în
cadrul asistenţei sociale, cum a fost aceea a parabolanilor, nu va fi apărut mult mai
târziu decât cele cu caracter religios-moral, şi că, de asemenea, o astfel de grupare n-a
putut să fie organizată doar într-o singură Biserică locală, într-un singur centru
bisericesc.
Parabolanii formau un corp de sanitari creştini laici, organizaţi atât după
rânduielile unei astfel de profesiuni, cât şi după acelea ale unei alese vieţuiri morale.
Cu privire la înţelesul numelui lor nu s-a ajuns la o lămurire precisă şi general
admisă, deşi cercetătorii şi-au dat toată osteneala să o facă.
Această comportare a creştinilor faţă de toţi semenii lor în cazuri de nenorociri a
fost generală şi a stârnit pretutindeni, deopotrivă, admiraţia, dar şi invidia păgânilor.
Este mai mult decât probabil că organizarea asistenţei sociale de către Biserica
în timpul gravelor epidemii din veacul III a dus la crearea corpului de parabolani,
adică de oameni care înfruntau primejdii pentru a le veni în ajutor celor loviţi de
soartă.
Se prea poate ca în Alexandria să fi luat naştere prima formaţiune de
parabolani, primul grup sau prima societate de sanitari creştini, întrucât Alexandria
era cel mai mare oraş comercial al imperiului, şi prin imensul trafic portuar, cel mai
expus la epidemii.

25
 Un corp asemănător cu al parabolanilor sau chiar acelaşi corp se găsea şi in
serviciul Vasiliadei, numiţi „trimişi” care adunau pe bolnavi şi-i aduceau la spitale.56
Parabolanii nu sunt numai aleşi de episcopi, ci sunt puşi şi sub conducerea sau
sub jurisdicţia acestora, întocmai ca şi clericii, episcopii având dreptul de a-i disciplina
sau pedepsi, iar ei obligaţia ascultării canonice faţă de episcopi.57
Despre parabolani nu se face nici o menţiune că ar fi fost legaţi de vreun spitale
sau de vreo altă instituţie de asistenţă socială din vechea Biserică, ceea ce ne obligă să
nu-i socotim în rând cu sanitarii spitalelor şi cu atât mai puţin ca formând acelaşi corp
cu aceştia.
f) Corporaţii sau colegii funerare.
În afară de grupările amintite până aici, istoria Bisericii creştine mai
consemnează şi existenţa unor corporaţii sau colegii funerare, cum au fost: decanii,
iecticarii, copiaţi — fossores, acoluţii — funerari, ascetriile şi canonicele. Aceştia, fie
că făceau parte şi formal din cler, cum a fost situaţia prin secolele IV - V, fie că erau
asimilaţi cu clerul, s-au bucurat mereu de privilegiile clericilor, precum şi de unele
avantaje speciale, determinate de funcţiile pe care le îndeplineau. Despre cele mai
multe dintre aceste grupări avem numeroase indicii că erau chiar organizate prin lege
de stat, încă din vremea împăratului Constantin cel Mare.
g) Frăţiile.
Între grupările religioase din Biserica veche, asupra cărora nu ni s-au păstrat
decât puţine indicii, dintre care unele nesigure sau neconcludente, au fost şi „frăţiile
creştine”, organizate local, în cadrul comunităţilor. Acestea sunt pomenite în veacul IV
în Egipt şi în alte părţi ale Imperiului, în categoria aceasta de creştini îşi are începutul
organizarea frăţiilor creştine, numite în Biserica veche si „adelfata”, iar în străvechile
frăţii îşi au prototipul „frăţiile ortodoxe” — din mileniul al doilea al erei noastre.58
Frăţiile religioase sau bisericeşti sunt pomenite în Bizanţ şi până la schisma cea
mare (1054) şi mai ales după aceea.

56
Ibidem, p. 120.
57
Nicolae Vătămanu, 1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei, cel dintâi aşezământ de asistenţă socială şi sanitară, în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4, Bucureşti, 1969, p. 308.
58
Ibiden, p. 310.
26
 Cele mai multe şi mai bine organizate frăţii ortodoxe au existat în Rusia şi în
Polonia, începând din veacul XII ele sunt amintite la Poloţk (1159) şi la Kiev, mai
numeroase în veacurile XIV—XV, ele au devenit în veacurile XVI şi XVII adevărate
bastioane ale Ortodoxiei împotriva agresiunii catolice, care-şi avea cartierul de
operaţii în Polonia catolică.
h) Monahismul.
Tot ca o societate bisericească de natură mai mult mistico-religioasă, dar şi cu
rosturi de asistenţă socială, a apărut monahismul, care a depăşit cu timpul importanţa
celorlalte, supravieţuindu-le până azi. Cu privire la biserică în totalitatea ei, ca unitate
a tuturor credincioşilor şi păstorilor, se subliniază că temeiurile acestei unităţi se găsesc
în învăţătura creştină despre unirea cu Hristos a tuturor credincioşilor si despre unitatea
neamului omenesc întemeiată pe egalitatea tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu.
Se scoate în evidenţă, în această privinţă, textul: „Ştiţi că domnii păgânilor îi
stăpânesc pe ei şi cei mari îi supun (îi fac sclavi) pe ei, iar între voi nu va fi aşa, ci
care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă” (Mt. 20 25-26; Mc. 10, 41-
45;Le. 22, 25).59
În acest chip înfăţişează autorul organizaţia Bisericii, ca ceva nou, „deosebit de
stat, de orice altă societate şi de orice altă organizaţie religioasă”, organizaţie al cărei
specific religios nu s-a impus decât prin felul în care el s-a răsfrânt asupra problemelor
sociale ale vremii. Ca mod de viaţă, determinat de atitudinea creştinilor faţă de bunurile
materiale, a apărut comunitatea acestor bunuri în sânul Bisericii din Ierusalim.
Vânzându-şi toţi averile, aduceau preţul lor la picioarele Sfinţilor Apostoli, care se
îngrijeau de toate cele trebuitoare fiecăruia, şi nimeni nu ducea lipsă pentru că toate
bunurile le aveau în comun.
Vieţuirea monastică fie în sens de jertfa substitutorie pentru alţii, pentru izbăvirea
obştei de suferinţe, fie în sens de căutare a desăvârşirii proprii este un fenomen general
bine reprezentat în aproape toate religiile într-o formă sau alta. Deci, monahismul nu
este o creaţie a creştinismului

59
Ibidem, p. 311.
27
 Monahismul s-a dezvoltat încetul cu încetul. În timpurile cele mai vechi ale
Bisericii, mulţi creştini pioşi, pentru a sluji lui Dumnezeu şi pentru a dobândi fericirea
veşnică, s-au obligat la deplina înfrânare de la plăcerile comune ale vieţii. Ei se
abţineau de la tot ceea ce putea să îndepărteze spiritul şi năzuinţa lor spre bunuri
spirituale, însă n-au părăsit societatea omenească şi n-au refuzat să-şi îndeplinească
îndatoririle pe care le impune Biserica şi societatea. Cu acest caracter de grupare
religioasă, monahismul a intrat în subordinea ierarhiei bisericeşti de la anul 451
(sinodul IV ecumenic) pe care nu şi 1-a pierdut nici azi, indiferent că este vorba de
cenobiţi sau de anahoreţi, sau de idioritmici (de cei ce vieţuiesc în obşti, sau de cei ce
trăiesc singuratici).
Anahoreţii existau şi înainte de Pahomie şi au vieţuit şi după introducerea vieţii
monahale în comun. Ei îşi petreceau viaţa în rugăciuni, retraşi în pustie şi se exercitau
după voinţa lor în înfrânări şi în aspră vieţuire creştină. Reguli speciale nu existau în
această privinţă şi era exclusă şi posibilitatea de a se înscrie pentru ei anumite reguli,
deoarece erau în afară de orice supraveghere.60
Regulile monahale ale lui Vasile cel Mare serveau ca bază pentru statutele
mănăstireşti ale mănăstirilor orientale mai însemnate. Cele mai importante statute de
acest fel sunt acelea din Ierusalim, statutele mănăstirii Studion şi ale mănăstirilor din
Muntele Athos. Statutul din Ierusalim a fost redactat în anul 561 de Sava Sfinţitul,
pentru mănăstirile Palestinei, statutul mănăstirii Studion a fost redactat de Teodor
Suditul, egumenul acelei mănăstiri, în anul 789; iar statutul mănăstirilor din Athos a
fost redactat pe la anul 970 de Sfântul Athanasie Athonitul, fondatorul Lavrei din
Athos.

CAPITOLUL IV

Asistenţa Socială în perioada patristică

60
Ibidem, p. 313.
28
 Potrivit informaţiilor ce le avem, din documentele istorice bisericeşti şi
juridice, precum şi din mărturiile cuprinse in acestea, rezultă că in Bisericii veche
existau următoarele aşezăminte de asistenţă socială ;
Ghirocomiile, azilurile pentru văduve, în care văduvele mai vârstnice trăiau in
înfrânare şi se dedicau slujirii Bisericii, cum se arată de Sfanţul Apostol Pavel în
scrisorile către Thnotei (I Tim. 5, 3—16) şi Corinteni (I Cor. 7, 7).
Partenocomiile, aşa cum le numea Sfanţul Grigore de Nazianz, erau casele de
adăpost pentru fecioare, organizate în strânsă legătură cu aziluri pentru văduve. Ele
au fiinţat în Biserica veche aşa cum rezultă din canoanele 33, - 44, 120 Cartagina, şi
au fost administrate şi conduse de episcopi şi ceilalţi clerici din subordinea lor.
Partenocomiile au durat cel mai puţin, afiliindu-se cu vremea, mănăstirilor de
călugăriţe şi contopindu-se cu acestea.61
Brefotroflile, sau leagănele de copii mici părăsiţi sau găsiţi, au existat încă
înainte de epoca lui Constantin cel Mare şi erau deservite mai ales de văduve şi
ferioare. Ele erau conduse de brefotrofi, principalii cârmuitori ai leagănelor, ajutaţi
de administratori sau intendenţi şi de alt personal.
Orfanotrofiile, orfelinatele sunt instituţii de asistenţă socială ale Bisericii
vechi care au rămas până astăzi o pildă de dragoste faţă de aproapele. În case
speciale erau adunaţi orfanii creştinilor şi împreună cu ei şi orfani dintre necreştini.
Îngrijirea lor era încredinţată văduvelor, fecioarelor, diaconiţelor şi altor clerici,
care toţi lucrau sub îndrumarea şi controlul episcopilor şi presbiterilor.
Numeroase menţiuni se găsesc în documente istorice şi în legislaţia bizantină
şi postbizantină de stat şi biserică, până în veacul XIX, în legătură cu orfanotrofii şi,
fireşte, şi cu orfanotrofiile împreună cu celelalte aşezăminte sociale create e
Biserică62.

61
Arhid. Prof. Dr. IOAN N. FLOCA, Forme instituţionale de manifestare a credinţei si dragostei creştine, apărute în
Biserica Veche, în Drept Canonic Ortodox, legislaţie şi administraţie Bisericească, Voi. I, Ed. LB.M. B.O.R, Bucureşti,
1990, p.505
62
Demnitatea de orfanotrof este pomenită atât în acte bisericeşti, cât şi în cele împărăteşti, relevându-se importanţa care I
se dădea în viaţa publică a Bizanţului.
29
 Xenodohiile, casele de oaspeţi pentru primirea străinilor, după orfelinate,
s-au numărat printre cele mai răspândite şi mai importante dintre aşezămintele de
asistenţă socială ale Bisericii vechi. Create şi conduse de Biserică, xenodohiile asi-
gurau găzduirea şi hrana minimă trecătorilor şi călătorilor aflaţi cu treburi printr-o
cetate sau alta împăratul Justinian a sporit foarte mult numărul xenodohiilor, creând
unele speciale şi pentru femei.
Ptohiile sau Ptohotroflile, azilurile pentru săraci, răspundeau obligaţiei
evanghelice (Matei 25, 34—40) de a ajuta şi îngriji pe săraci, Sfântul Ioan Hrisostom
chibzuind asupra felului celui mai potrivit de a-i ajuta pe săraci, preconiza şi
propunea hrănirea lor în comun, din averea Bisericii, care după părerea lui, trebuie să
fie destinată in primul rând întreţinerii acestora. Diferite canoane (11 IV ea; 75
Cartagina; 14 Neocezarea, 5, 1-11 Constantinopol) au impus obligaţia îngrijirii
săracilor înainte de toate.
Nosocomiile spitalele organizate în case destinate adăpostim şi îngrijirii
bolnavilor au apărut, mai ales după anul 313. Din veacul IV avem mărturii
importante despre existenţa şi dezvoltarea nosocomiilor. Amintim aici doar
nemuritoarea operă a Sfântului Vasile cel Mare, „Vasiliada” sa din Cezareea
Capadociei, precum şi grija deosebită pentru aceste aşezăminte, acordată de Sfântul
Ioan Hrisostom care a şi înfiinţat câteva nosocomii in Constantinopol, înzestrându-le
cu medici şi cu alt personal necesar. Mărturii numeroase despre existenţa
nosocomiilor se întâlnesc în toată epoca bizantină şi postbizantină, până aproape de
zilele noastre.
Gherontocomiile - azilurile de bătrâni, au luat fiinţă alături de celelalte
aşezăminte amintite mai înainte, pentru a oferi adăpost şi îngrijire bătrânilor
abandonaţi şi expuşi morţii prin foamete şi boli.63
Numite gherontocomii sau gherontrofii, aceste azilurile sunt contemporane cu
toate celelalte instituţii de asistenţă socială a Bisericii, atât la început cât şi ca durată.
Născute din necesitatea alinării suferinţelor sociale ale lumii vechi, afirmându-
şi utilitatea lor de netăgăduit, sprijinind întreaga acţiune misionară şi înnoitoare de

63
Ibidem, p. 507.
30
 lume pe care a desfaşurat-o Biserica, ele apar ca odrăslite din dragostea creştină şi
reprezintă diadema cea mai de preţ dintre cele care împodobesc edificiul măreţ al
Bisericii, îndeplinind un îndoit rol, religios şi social, opera de asistenţă socială a
Bisericii s-a bucurat de întregul sprijin al Statului, ca şi de jertfelnicia fără seamăn a
credincioşilor, care nu au precupeţit nimic pentru a veni în ajutorul aproapelui.
Cea mai nobilă, mai potrivită misiune a Bisericii şi aceea în care Biserica a
lucrat mai statornic pe tărâm social şi cu cele mai bune rezultate şi pentru ea si pentru
Stat, a fost asistenţa socială pe care Biserica a deţinut-o şi a îndeplinit-o din mandatul
Statului, nu numai din propriul ei comandament, deşi ei singure îi revine meritul de a
o fi iniţiat si de a o fi creat.

GHIROCOMIILE - aziluri pentru văduve

Înainte de a se putea organiza fiecare comunitate creştină, după rânduiala

dat de către Sfinţii Apostoli, trebuia ca văduvele (Tim. 5,9) mai vârstnice, care trăiau
în înfrânare şi care se dedicau slujirii Bisericii (I Tim.5,11; 5,16; I Cor.7,8) să fie
ajutat şi chiar întreţinute de obşte . Fireşte însă, că datorită situaţiei grele de fiinţe
abandonate la voia întâmplării, în care ajungeau cele mai multe dintre văduve, s
impunea ajutorarea tuturora. La început însă, cu mijloacele de care dispunea
grupările sau comunităţile mici de credincioşi, acest lucru nu era cu putinţă. Cel
dedicate slujirii Bisericii s-au constituit în gruparea sau societatea religioasă
văduvelor pusă sub îndrumarea şi cârmuirea clerului.
Casele în care erau adăpostite acestea, în cazul că duceau viaţă de obşte,
s-au numit case ale văduvelor sau aziluri pentru văduve. Dar adevăratele aziluri
pentru văduve, sau ghirocomiile, ca aziluri speciale pentru adăpostirea şi întreţinere
văduvelor, nu sunt cestea, ci cele create pentru văduve sărace, care nu se găsea
direct în slujba Bisericii ca cele din societatea văduvelor.64
Deci, avem două categorii de văduve. Unele pentru care exista obligaţie
necondiţionată de a fi întreţinute de comunitate pentru serviciile pe care le prestau in

64
Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, op. cit., p. 99.
31
 slujba Bisericii, şi altele a căror întreţinere nu constituia o obligaţie specială şi care,
sub acest raport, intrau în categoria comună a credincioşilor lipsiţi de mijloace.
Atâta timp cât a fost posibilă întreţinerea acestora din bunurile
comunităţilor destinate să asigure cele necesare tuturor membrilor lor (Fapte 11,44-45;
4, 32-35 ), nu a apărut necesitatea organizării unei asistenţe sociale, ci s-a impus doar
îngrijirea lor mai deosebită faţă de ceilalţi nevoiaşi, aşa cum arată însăşi Sfânta
Scriptură (Fapte 6,16).
Cei şapte diaconi creaţi pentru chivernisirea bunurilor de obşte ale comunităţii
din Ierusalim, în legătură cu distribuirea cărora se născuseră discuţii din pricina
văduvelor (Fapte 6,1), arată cu prisosinţă grija deosebită pentru văduvele din a doua
categorie.
După ce n-a mai fost cu putinţă să li se asigure şi văduvelor din a doua
categorie întreţinerea în chipul arătat, a devenit necesară găsirea altei forme pentru a
le veni în ajutor.
Cea mai indicată s-a părut şi s-a dovedit a fi crearea azilurilor sau caselor de
adăpost pentru văduve. Aceasta îşi au originea în casele comune ale văduvelor aflate
în slujba Bisericii şi care duceau viaţă de obşte.
Existenţa unor astfel de aziluri pentru văduve (ghirocomii) este atestată în rând
cu celelalte categorii de aşezăminte de asistenţă socială în Biserica veche, deşi
pomenirea lor directă este rară în comparaţie cu a celorlalte.
Din vremea lui Constantin cel Mare se pomeneşte un ghirocomion întemeiat de
maica sa Elena, la Constantinopol, precum şi că în complexul de aşezăminte de
asistenţă socială creat de Sfântul Zotic, tot în zilele lui Constantin şi cunoscut sub
numele de Zoticon, erau îngrijite şi văduvele sărace, adică exista şi un azil pentru
văduve65.
De altfel, însuşi împăratul Constantin cel Mare a purtat o grijă deosebită celor
nevoiaşi, punând la dispoziţia Bisericilor de prin cetăţi mari cantităţi de alimente
spre a fi folosite pentru întreţinerea văduvelor, orfanilor, străinilor şi a săracilor.66
65
S. Dobolsky: Zilele de slujbă divină ale Bisericii răsăritene ortodoxe soborniceşti, S. Petersburg 1901, vol. I, p. 554,
apud, Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, op. cit., p. 267.
66
Theophanes Cinfessor, în “Cronica” sa citată la migne, P. G. 138, 1108, Nota 61, ( ContitutionEcclesiaticarum
Collectio-Th Balsamonis-titl. Hop. 19), apud. Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, op. cit., p. 271.
32
 Dar grija acestora era dată prin canoane chiar în seama episcopilor, cărora se impune
în mod expres, obligaţia de a le acorda văduvelor asistenţa cuvenită (Can. Sard.; 11
Teofil Alex., 3.IV. ecum.)
Existenţa ghirocomiilor este atestată şi în vremea lui Iulian Apostatul, iar în
mărturii din veacul al V-lea se aminteşte că Evdochia, soţia împăratului Teodosie
(408-450), a făcut un pelerinaj la Ierusalim şi a întemeiat acolo un ghirocomion.
Ghirocomiiile, ca toate aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii din
vremurile vechi, au beneficiat de diverse privilegii, scutiri etc. În veacul al IX-lea
însă, împăratul Nichifor I (802-811) dispune printr-o nuvelă din anul 810, ca de
atunci înainte să fie supuse la unele impozite şi anumite bunuri ale ghirocomiilor, în
rând cu ale altor instituţii similare.
Ghirocomiile sunt amintite în mod deosebit de către Zonara şi Balsamon,
comentariile la canonul 8 al sinodului al IV-lea ecumenic,67 apoi Balsamon,
comentariul la canonul I al sinodului I-II Constantinopol, unde arată că împăratul
Nichifor II Focas a interzis printr-o nuvelă a sa (nov. 19 din anul 964) să se mai creeze
noi mănăstiri şi aşezăminte bisericeşti de asistenţă socială, între care şi ghirocomii,
precum şi să li se mai sporească averile acestora. Această nuvelă însă a fost scoasă
din vigoare printr-o altă nuvelă a împăratului Vasile II Macedoneanul din anul 988.
Administrarea acestor aziluri ca şi a tuturor aşezămintelor de asistenţă ale
Bisericii, o avea episcopul sau clerul local, ajutat de diaconi şi de alţi clerici
inferiori şi mai ales de economii bisericilor.68
Pentru evitarea oricărei bănuieli ce putea să cadă pe clericii inferiori,
inclusiv pe economii care, în îndeplinirea rolurilor de administratori sau
supraveghetori ai ghirocomiilor, trebuiau să viziteze aceste aşezăminte, sau casele
văduvelor dedicate slujirii Bisericii, prin canonul 38 Cartagina se interzice acestora
să le viziteze singuri, obligându-i să-şi ia însoţitori pe care-i rânduiesc episcopii şi

67
Garalli şi M. Potli, Sintagma dumezeieştilor şi Sfintelor Canoane (Sintagma Ateniană), Atena 1852, vol. II, apud, Pr.
Prof. Dr. Liviu Stan, op. cit., p. 275.
68
Sintagma Ateniană, II, 652; V, 261-265; 270; Zepos, op. cit., I, 249-252; Dolger; Regeste, 699, apud, Pr. Prof. Dr.
Liviu Stan, op. cit., p. 277.
33
 prezbiterii. Din textul aceluiaşi canon mai rezultă că nici episcopii, nici prezbiterii nu
au voie să viziteze singuri pe văduve, adică aşezămintele pentru ocrotirea acestora.
Iar pentru ca episcopii să fie ajutaţi îndeajuns în administrarea aşezămintelor
de asistenţă ale Bisericii, inclusiv a celor pentru văduve, canonul 3 al sinodului al IV-
lea ecumenic, dispune ca nici un cleric să nu se angajeze pentru câştig urât la
administrarea altor case profane, ci să fie la dispoziţia episcopilor, pentru
administrarea caselor bisericeşti pentru văduve, fecioare, adică a aşezămintelor
destinate acestora.
Ca îngrijitoare ale văduvelor din aziluri, au fost folosite văduvele dedicate
slujirii Bisericii, fecioarele, diaconiţele şi apoi călugăriţele, mai ales după ce o parte
dintre ghirocomii au trecut sub îngrijirea mănăstirilor de maici, care au înlocuit cu
timpul şi societatea văduvelor şi pe aceea a fecioarelor şi pe a diaconiţelor în cea mai
mare parte.69
Ele au durat atâta timp cât nu s-a găsit o altă formă de organizare a asistenţei
văduvelor şi sunt pomenite până târziu în Bizanţ, chiar şi în epoca postbizantină,
contopite însă cu alte aşezăminte şi afirmând mai multe aziluri de femei bătrâne.

PARTENOCOMIILE - case de adăpost pentru fecioare

Organizarea şi opera de asistenţă a fecioarelor a fost în strânsă legătură cu

organizarea şi asistenţa văduvelor. Se cunoaşte că, în Biserica veche, a existat o
societate religioasă a fecioarelor, organizată după rânduieli quasimonastice. Ca şi cele

69
Chastel, op.cit, p. 248-249, nota 40, apud, Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, op. ccit., .p.275

34
 din societatea văduvelor, acestea erau dedicate slujirii Bisericii. Ele puteau vieţui pe
la casele lor fie în familie, fie sub îngrijirea văduvelor, sau în obşti supravegheate şi
îndrumate chiar de către văduvele afierosite Bisericii.

Curând însă, pentru mai buna organizare, supraveghere şi îndrumare a vieţii

lor, s-au creat case de adăpost pentru obştiile de fecioare, numite Partenone. Acestea
sunt amintite încă din vremea Sfântului Antonie şi în vremea lui Constantin cel
Mare.70 De asemenea şi în vremea lui Iulian Apostatul (361-363). Canonul 44
Cartagina impune respectarea rânduielii de a se organiza partenone, pentru ca prin
ele să fie ferite şi fecioarele şi Biserica de defăimare, şi dispune ca îngrijirea
fecioarelor să fie încredinţată de către episcopi şi prezbiteri, unor femei cinstite,
adică văduvelor afîerosite. Aşezămintele pentru adăpostirea fecioarelor s-au numit şi
partenone şi partenocomii, aşa cum le zice Sf. Grigore de Nazians.

Ele s-au bucurat în toată vremea de cinstea care se dădea stării însăşi a celor
care vieţuiau în acestea, beneficiind de numeroase privilegii bisericeşti şi de stat,
menite să le asigure cele mai prielnice condiţii pentru misiunea lor morală şi socială.
Dar casele de adăpost pentru fecioare nu erau destinate exclusiv pentru
fecioarele afîerosite, ci în ele se primeau şi altele, care fie că se găseau în
primejdie din diferite pricini, cum arată canonul 126 Cartagina, fie că rămâneau
orfane şi fără mijloace de trai sau fără ocrotire.
Rolul cel mai important pentru viaţa creştină l-au îndeplinit Partenocomiile,
prin adăpostirea acestor categorii de fecioare şi în deosebi a celor orfane, expuse
tuturor primejdiilor şi mizeriilor într-o societate ca aceea în care şi-a desfăşurat
Biserica veche lucrarea ei timp de atâtea veacuri.
De aceea orfelinatele pentru fete, îngrijite de fecioare sau văduve afîerosite
şi de diaconiţe, s-au numit multă vreme Partenocomii, iar mai pe urmă numele
acesta a dispărut rămânând în întrebuinţare numai acela de Orfanotrofîi - orfelinate,

70
Zhishman: Dreptul matrimonial al Bisericii ortodoxe răsăritene (traducere greacă), Atena 1913, vol. II, p. 223; cf.
Atanasie cel Mare: Viaţa Sfântului Antonie şi Socrate, H. E.,1,17. apud, Pr. Prof. Dr. LIVIU STAN, op. cit. p.277
35
 fără a se specifica dacă este vorba de un orfelinat pentru fete sau pentru băieţi sau
eventual de o singură instituţie, având două ramuri sau secţii, una pentru fete şi alta
pentru băieţi.
Conducerea şi administrarea partenocomiilor o aveau episcopii şi ceilalţi
clerici din subordinea lor, aşa cum rezultă şi din canonul 38 Cartagina, care impune
aceleaşi măsuri de prudenţă în legătură cu vizitarea partenocomiilor de către clericii
de orice grad, ca şi în legătură cu vizitarea ghirocomiilor Dintre toate aşezămintele
de asistenţă socială ale Bisericii, se pare că partenocomiile - în cazul când nu erau şi
orfelinate - au durat mai puţin, alipindu-se cu vremea mănăstirilor de călugăriţe şi
contopindu-se cu acestea.

BREFOTROFIILE - leagăne de copii mici părăsiţi sau găsiţi

Cea mai neajutorată şi în acelaşi timp cea mai nevinovată dintre fiinţe este
fătul sau nou-născut. Nici o altă făptură nu are nevoie de îngrijire mai mare şi mai
constantă decât el, şi cu toate acestea păcatele, deznădejdea şi mizeria au determinat
şi continuă să împingă şi astăzi atâtea mame la gestul funest de a-şi părăsi copii nou-
născuţi, la voia întâmplării, aşezându-i, în cel mai bun caz într-un loc ferit şi oarecum
în ochii oamenilor, spre a se milostivi cineva de ei. În lumea veche, aceştia erau
aşezaţi pe la uşile templelor şi ale clădirilor publice, la porţile cetăţilor, prin foruri şi
prin portice.
Milostivirea creştinilor i-a făcut să-şi îndrepte purtarea de grijă şi lucrarea
dragostei şi către aceste fiinţe osândite fără nici o vină. De aceea, cu bună vreme, pe
lângă îngrijirea individuală a unora ca aceştia şi alături de cea asigurată de comunităţi
prin întreţinerea lor, la oricine s-ar fî găsit spre a fi crescuţi, s-a trecut la îngrijirea lor
mai organizată, prin case sau aşezăminte bisericeşti destinate exclusiv adăpostirii şi
creşterii copiilor găsiţi şi anumite Brefotrofii sau Brefocomii (Codex 1,2,19; 1,2,22
etc).

36
 Astfel de case existau încă înainte de epoca lui Constantin cel Mare şi ele erau
deservite mai ales de văduve şi fecioare.71 Ele au luat apoi o dezvoltare paralelă cu a
celorlalte aşezăminte de asistenţă socială ale Bisericii, mai ales că în două edicte
speciale (din anii 315 şi 322) însuşi Constantin cel Mare a luat măsuri de ajutorare a
părinţilor care nu ar fi avut cu ce să-şi crească copiii, ca astfel să se înlăture uciderea
sau părăsirea acestora (Cod.Theod. 11,27,1,1; 11,27,1,2).
Dar cu toate că şi înainte de Constantin cel Mare şi după el, ba chiar el însuşi a
mai încercat şi prin alte legi sau rânduieli să evite uciderea sau abandonarea copiilor
mici, totuşi astfel de măsuri şi-au dobândit eficacitatea abia după organizarea
Brefotrofîilor în localităţile mai mari ale imperiului.
Nu era necesar ca Brefotrofîile să fie atât de numeroase ca alte aşezăminte
similare. De aceea, acolo unde nu era cazul să se organizeze aparte, au fost
încadrate în Orfanotrofii, cu care de altfel s-au găsit mereu în strânsă legătură,
întrucât copiii crescuţi în Brefotrofii treceau în mod firesc, după câţiva ani, în
orfelinate. Utilitatea lor a fost apreciată de către stăpânirea imperială bizantină care
le-a arătat o atenţie şi o purtare de grijă deosebită, de altfel ca şi celorlalte aşezăminte
de asistenţă socială ale Bisericii.72
Amintite des în vremea împăratului Justinian (Cod.1,2,19; Cod. 1,2, 22; 1,2,23;
Cod. 1,3,42 (41),6,9; -,3,46 (45), 6, 9; Cod. 1,3,57; Nov. 7, Prolog; Nov. 7,1; Nov.
43,1), se pare că de la o vreme ele s-au contopit în cea mai mare parte cu
orfanotrofîile şi s-au păstrat numai ca secţii ale acestora. Legislaţia lui Justinian le
asigură o seamă de drepturi şi de privilegii, ocupându-se în deaproape şi de
organizarea lor. Astfel, li se asigură dreptul de proprietate, dreptul de a primi donaţii
nelimitate (Cod. l.,2,19) şi scutire de taxe (Cod. 1,2,22), dreptul de a primi rente care
nu se prescriu niciodată, dreptul de a avea ateliere meşteşugăreşti şi de a-şi asigura
venituri din ele. Totodată li se aplică regimul de favoare ale prescripţiilor la termen

71
L. Chastel, Studii istorice asupra influenţei carităţii creştine în primele şase veacuri ale Bisericii (trad. Din franceză),
Hamburg, 1854, p. 138; Gh. I. Soare, Biserica şi asistenţa socială, Bucureşti, 1948, p. 86-87.
72
Ibidem, p. 287.
37
 de 100 şi 40 ani, iar bunurile lor sunt apărate de înstrăinare prin dispoziţii legale,
conferinduli-se în genere toate privilegiile Bisericii.
Din toate aceste drepturi şi privilegii conferite în mod expres Brefotrofiilor, se
vede limpede că şi ele, ca şi celelalte aşezăminte de asistenţă socială ale Bisericii, se
bucurau de personalitate juridică de drept public, ca unităţi distincte de restul
unităţilor bisericeşti. Acest caracter al lor se evidenţiază şi mai bine prin administraţia
autonomă de care dispuneau, având conducători speciali, numiţi Brefotrofi. Se
înţelege însă că aceştia erau subordonaţi episcopilor şi economilor eparhiali, în
sarcina cărora cădea în primul rând responsabilitatea pentru buna chivernisire a
întregului patrimoniu bisericesc, inclusiv a celui aparţinător Brefotrofiilor. De
asemenea, episcopii aveau şi alte atribuţii în conducerea Brefotrofiilor, ca alegerea
sau aprobarea alegerii Brefotrofilor sau chiar numirea lor directă şi a altui personal
din administraţia acestor aşezăminte. Brefotrofîi erau opriţi, sub pedeapsă, să
înstrăineze bunurile Brefotrofiilor. Ei erau principalii cârmitori ai Brefotrofiilor,
ajutaţi fiind de administratori sau intendenţi şi alt personal după nevoie. Cel mai
potrivit personal ajutător pentru Brefotrofî, l-au format văduvele, diaconiţele şi
fecioarele.

ORFANOTROFIILE - orfelinate

Între acele instituţii de asistenţă socială ale Bisericii vechi, care au durat până
astăzi, satisfăcând o nevoie socială care continua să se menţină, se numără la loc de
frunte Orfelinatele.73
Necunoscute lumii vechi păgâne, orfelinatele, aşa cum au fost organizate în
Biserică, au fost şi au rămas o pildă de dragoste de aproapele, şi au reprezentat unul
din titlurile de glorie ale Bisericii vechi şi de totdeauna.
În casele speciale pentru adăpostirea lor, erau adunaţi orfanii creştinilor şi
împreună cu ei şi orfani de-ai necreştinilor. Îngrijirea acestora era încredinţată

73
Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 276.
38
 văduvelor şi fecioarelor afierosite, apoi diaconiţelor, diaconilor şi altor clerici, care
toţi lucrau sub îndrumarea controlului episcopilor şi al prezbiterilor.
La început comune, adăpostind şi băieţi şi fete, orfelinatele s-au diferenţiat în
mod firesc în două categorii, unele pentru fete şi altele pentru băieţi.
Grija de copii orfani a constituit o îndatorire obştească pentru creştini în genere
şi una specială pentru cler.74 Cel mai vestit orfelinat făcând însă parte dintr-un
complex de instituţii de asistenţă socială, pare a fi orfelinatul Sfântului Zotic,
întemeiat în vremea lui Constantin cel Mare, la Constantinopol, de către Zoticus, unul
din cei doisprezece senatori romani, care l-au urmat pe împărat în noua capitală a
imperiului, după anul 330. Acest preamilostiv bărbat, după ce a ajuns în Bizanţ, a
intrat în cler şi, ca prezbiter, cu ajutorul primit de la Constantin cel Mare şi de la
Biserică, s-a dedicat ajutorării celor lipsiţi, organizând un Orfelinat, un spital
(Nosocomion), un aşezământ pentru săraci (Ptohocomion), altul pentru primirea
străinilor (Xenodohion) şi probabil şi unul pentru văduve (Ghirocomion). Pentru
evlavia lui, pentru marea şi jertfelnica lui dărnicie în slujba celor lipsiţi sau loviţi de
soartă, ca şi pentru alte virtuţi, Zoticus a fost aşezat în rândul sfinţilor, după moartea
sa martirică suferită sub Constanţiu, dăruindu-i-se numele caracteristic pentru
vrednicia sa şi anume cel de ocrotitor al orfanilor.75

Se pare că în Constantinopol, multă vreme a existat numai Orfelinatul

Sfântului Zotic, care avea desigur proporţiile corespunzătoare nevoilor cărora era
menit să le facă faţă. Cel puţin aşa rezultă dintr-o serie de legi ale împăraţilor
bizantini. Astfel, dintr-o lege a împăratului Leon I, de la anul 468 şi din alta de la nul
469, apoi din Novela 131 din anul 545 ale lui Justinian, precum şi din altele, ca de
exemplu o nuvelă a împăratului Heracliu din anul 638.76
Cu toate acestea, pe lângă Orfelinatul Sfântului Zotic, la Constantinopol mai
apare, în veacul al Vl-lea, şi Orfelinatul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, căruia, la nul

74
Can. 3, sin. IV ecum., şi comentar la Sint. At., II, 222-223, 225, apud, Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 275.
75
Codex, 1,3,35 (34), Leon I, an 469, Debolsky, op. cit.,I, 544, Dicţionar de Arheologie creştină, Paris, 1925, vol. II, p.
II, col. 2750, apud, Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 276.
76
Sint At., V, 240; Zepos: op. cit., I, 33-36; Dölger, Regeste, nr. 212; Zhisman; “Sinoadele”, 165, 3.
39
 578, împăratul Justin II, printr-o Nuvelă îi asigură anual câte 443 monede de aur din
tezaurul imperial, iar în acelaşi an, printr-un hrisov confirmă această danie. După trei
veacuri şi mai bine, daniei lui Justin al doilea din 578, i se dă caracter de lege de stat,
cu aplicare constantă, printr-o nuvelă din anul 909 a împăratului Leon al IV-lea
Filozoful.
Este foarte probabil ca în Constantinopol să fi existat mai multe orfanotrofîi,
ele aveau însă o conducere unitară asigurată prin patriarhie, care desemna în fruntea
orfanotrofului principal al Sfântului Zotic, un mare orfanotrof, cu atribuţii de
administrator suprem al tuturor orfelinatelor din capitală.
În restul imperiului şi în întreg cuprinsul Bisericii, rânduiala era ca în fiecare
cetate mai mare să existe câte un orfelinat sau chiar mai multe, după nevoi, căci
desigur în cetăţi ca Roma, Alexandria, Antiohia, Tesalonic, etc, cu greu ar fi ajuns
numai câte unul.
Împăratul Constantin cel Mare, pe lângă faptul că favorizase crearea
aşezămintelor de asistenţă socială de către Zoticus, a dăruit în mod special Bisericilor
de prin cetăţi (episcopiilor) mijloace în scopul ajutorării celor lipsiţi, a văduvelor,
orfanilor, etc, pe care desigur episcopii le-au folosit pentru orfelinate şi alte instituţii
similare77.
Existenţa unui mare număr de orfelinate este atestată de cele mai multe legi ale
împăraţilor bizantini, referitoare la aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii, în
care se face menţiune aparte de orfelinatul sau orfelinatele din capitala imperiului şi
de cele din restul cetăţilor, în legătură cu drepturile, privilegiile, organizarea,
alegerea administratorilor acestora.
Prin aceste legi, li s-au asigurat orfelinatelor o mulţime de drepturi şi de
privilegii care consacră pe de o parte personalitatea lor juridică, iar pe de altă parte, le
situează în rândul aşezămintelor bisericeşti şi chiar pe o poziţie de egalitate sub
raportul dreptului, cu episcopiile care totuşi le tutelează.
Li se recunoaşte şi li se garantează orfelinatelor personalitatea juridică,
recunoscându-li-se un drept al lor de proprietate independent de al altor unităţi
77
Theophanes Confessor († 817), în „Chronica” sa, citată la Migne, P.G., 138, 1108, nota 61.

40
 bisericeşti, un anume regim juridic al prescripţiei acestui drept, apoi un altul al
achiziţiei, al schimbului şi al înstrăinării proprietăţii, apoi al taxelor şi impozitelor, al
construcţiilor de imobile şi al administrării şi gestiunii lor, cu alte cuvinte li se
recunoaşte un patrimoniu şi o administraţie independentă78.
Dreptul de proprietate al orfelinatelor ca instituţie aparte, ca unităţi bisericeşti
independente sau autonome, este recunoscut şi asigurat prin toate legile împăraţilor
bizantini care se referă la dobândirea şi administrarea bunurilor, ca şi la orice fel de
privilegii ale acestor aşezăminte considerate sacra collegia, consortium (codex
1,2,22).
Prin Novela 7 a lui Justinian (an. 535 ) se interzice ca aşezămintele de asistenţă
socială ale Bisericii, în calitate de sacra colleggia, între care şi orfelinatele, să
achiziţioneze bunuri în mod implicit pentru patrimoniul lor.
Printr-o altă lege din anul 545, Justinian prevede obligaţia expresă pentru
urmaşi, de a zidi în termen de un an orfelinatul pentru care s-a lăsat moştenirea şi
prelungeşte până la cinci ani această obligaţie dacă moştenirea a fost destinată zidirii
unei biserici (Nov. 131,10).
De aici se vede cât interes deosebit a pus împăratul în zidirea orfelinatelor,
preferându-le bisericilor şi mănăstirilor şi grăbind la maxim ridicarea lor.
Justmian mai asigurase posibilitatea zidirii de orfelinate şi din unele moşteniri
incerte, în cazul cărora puteau să intre şi orfelinatele în concurenţă cu alte aşezăminte
de asistenţă socială, spre a-şi ridica edificii din moştenirile respective, însă numai
dacă orfelinatele erau mai lipsite decât celelalte aşezăminte din categoria celor de
asistenţă.
Mai târziu, anul 534 Justinian interzice orice înstrăinare a bunurilor lăsate de
către cineva orfelinatelor şi prevede anularea actelor de înstrăinare şi restituire a
bunurilor, în cazul în care s-a încercat totuşi înstrăinarea unor astfel de bunuri printr-o
meşteşugită eludare a legii (Cod. 1,3,57). în următorul an Justinian interzice din nou,
dar de data aceasta sub severe sancţiuni, înstrăinarea sub orice titlu a vreunui bun

78

41
aparţinând orfelinatelor. Totuşi în cazuri bine determinate, înstrăinarea interzisă în
principiu şi de orice fel, se admite prin schimb cu bunuri ale casei imperiale.

În afară de episcop, dreptul de a-i numi pe orce fel de administratori ai orfelinatelor

ca şi ai altor instituţii de asistenţă socială îl aveau şi ctitorii lor prin testament, sau
urmaşii acestora, dacă li se prevedea dreptul acestora prin testamentul I
ctitorilor.115

Conducătorii, administratorii şi orce fel de slujitori ai orfelinatelor ca şi ai

oricăror aşezăminte de asistenţă ale Bisericii, erau obligaţi să dea socoteală
episcopilor de activitatea lor şi erau supuşi judecăţii acestuia neputând fi judecaţi de
altă instanţă. In ordinea importanţei pentru administrarea orfelinatelor, după
episcopi şi iconomi sau şi după ecdici uneori, urmează cârmitorii sau proestoşii
propriu zişi ai orfelinatelor, cunoscuţi sub numele de orfanotrofi (Cod.1,3,32)
în împrejurările în care din veacul VI încoace, ctitoritul a luat un mare avânt
evoluând chiar spre patronat, atât în Răsărit cât şi în Apus, înşişi împăraţii au tins si i
devină ctitori şi apoi patroni ai unor mănăstiri, biserici şi aşezăminte de asistenţi 1
socială.

Din scrisorile lui Fotie, una este adresată (nr.65) către orfanotroful
capitalei Gheorghe, iar rivalul său Ignatie, chemase la demnitatea de orfanotrof al
capitalei, pi Nichifor, mitropolitul de Niceea, dar acesta nu se îndupleca.
Numeroase menţiuni găsim în documentele istorice şi în legislaţia bizantină
postbizantină de stat şi bisericească, până în veacul al XlX-lea, în legătură c |
orfanotrofii şi cu orfanorrofiile şi cu celelalte aşezăminte de asistenţă socială creat
de Biserică.
Administratorii propriu zişi ai orfelinatelor (Cod. 1,3,42 (41), 6) erau
economi sau gestionarii acestor aşezăminte, putând să fie clerici sau laici. Uneori şi
înşi; orfanotrofii sunt numiţi administratori, după cum alte ori sunt numiţi economi.
Şi administratorii ca şi orfanotrofii erau numiţi de episcopi.116 Ei puteau fi
numiţi însă şi de către ctitorii orfelinatelor sau de către urmaşii acestora, dacă exista
dispoziţii testamentare în această privinţă (Cod.l, 3, 40 (41), 6, 9; Cod. 1, 3, 46 (4' ;
42
1, 3; Novela 120, 6, 2; 131, 10; Vasil. 55 3, 11). Cum însă aceste slujbe erau bir
retribuite şi reclamau onestitate deosebită, s-au luat măsuri pentru a se evita simon la
alegerea celor destinaţi să le ocupe (Cod. 1, 3,40 (41), 9; Novela 123, 16) pentru nu le
da prilej să-şi însuşească în nici o formă bunurile instituţiilor pe care le serve; (Cod. 1,
3, 40 (41) 6), interzicându-se ca ei sau rudele sau prietenii lor să cumpere, i ia în
emfiteoză sau să schimbe bunurile orfelinatelor (Novela 120, 7 ;1; Vasil. 5, 10;
Novela 131, 13; Vasil. 5, 3, 15).În administraţia orfelinatelor ca şi a celorlate
instituţii de asistenţă socială Bisericii, pe lângă slujbaşii amintiţi mai erau şi alţii mai
mici, îndeplinind diver funcţii în cadrul admnistraţiei şi gospodăriei. Pentru acestea
erau angajaţi sau trim la ascultare diaconi, diaconiţe, văduve, fecioare, diverşi
monahi, monahii, cler inferiori şi laici. Existenţa unui orfanotrof deosebit de
administratorul propriu zis, ca şi existei acestora şi a altor slujbaşi ai unor astfel de
instituţii, era determinată de propor instituţiilor, nefiind în toate cazurile necesar
acelaşi număr de funcţionari. Uneori, economul Bisericii, împreună cu hartularii şi
alte ajutoare, ajungeau. Toţi cei angajaţi în administraţia orfelinatelor puteau fi clerici
sau laici, ca de exemplu economii, administratorii sau hartularii, se bucurau totuşi de
privilegiile clerului, întrucât însăşi acestor aşezăminte li se conferiseră privilegiile de
care se bucura Biserica.

43
 XENODOHIILE - Case de oaspeţi pentru primirea străinilor (gostiniţele)

În rândul instituţiilor de asistenţa sociala ale Bisericii, ca raspindire şi importanţă, după

orfelinate se numără xenodohiile.
«Străin am fost şi m-aţi primit» zice Domnul (Matei 25, 35) şi «Fiţi primitori de
străini», adaogă si. Apostol Pavel (Romani 12, 13; 1 Tim. 3, 2; Tit. I, 9), iar Biserica de la
început a dat urmare acestor îndrumări, găzduind pe creştinii călători sau fugari, căci ei se
socoteau «străini şi nemernici pe acest pământ» (Evr.11,13). Goniţi de nevoi, de asupriri, de
sărăcie sau de persecuţie sau minaţi de sfînta răvnă a propovăduirii «cuvântului»,fie că erau
simpli creştini, fie că erau clerici sau harismatici, toţi primeau adăpost şi cele necesare traiului
de la fraţii lor, dar erau obligaţi să muncească dacă stăteau mai mult, ca să nu fie spre greutate
nimănui, precum făcea insuşi Sf. Apostol Pavel (II Tes. 3, 8).
Adăpostiţi în casele creştinilor simpli, apoi în casa episcopului şi în casele celorlalţi
clerici, de la o vreme, comunităţile locale au pus la dispoziţia călătorilor creştini şi necreştini,
anume case de adăpost, numite Xenones sau Xenodohia, casele străinilor sau pentru primirea
străinilor. Acestora li s-au dat apoi şi alte nume, ca Xenotrofli, Receptacole, Diversorii
(Teronim), Catagoghii (Grigorie de Nazianz) . Dar şi pentru designarea lor s-au iolosit toate
numirile aşezămintelor de asistenţă socială in genere.
In cetăţile mai mari, desigur că era prea puţin cite un singur Xeno-dohion, şi astfel s-a
ajuns ca în Constantinopol de exemplu să fie destul de multe (Nov. 120. 7 introd.) şi Qa
numărul lor să treacă de 30).118
Create şi conduse de Biserică, Xenodohiile asigurau găzduirea şi hrana minimă
trecătorilor sau călătorilor, precum şi misionarilor şi altor oameni ai Bisericii aflaţi cu treburi
printr-o cetate sau alta.
Din vremuri vechi se amintesc în diverse scrieri astfel de aşezăminte, apoi de ele se
ocupă legislaţia bisericească şi de stat, oglindind organizarea, drepturile, privilegiile şi
rosturile lor.
De epoca lui Constantin cel Mare se leagă, crearea de către sfanţul Zoticus a celui mai
mare orfelinat in capitala cea nouă a imperiului. Deşi aşezământul principal al lui Zoticus a fost
orfelinatul, totuşi el a cuprins şi opera de adăpostire a străinilor, a bolnavilor şi a săracilor, aşa
că orfanotroful lui ne apare ca un complex de aşezăminte de asistenţă socială119, având şi un
Xenodohion120, cum vor fi şi acelea de mai târziu a sfîntului Vasile cel Mare şi aL sfântului
Samson de la Constantinopol. Din nici una dintre acestea nu a lipsit cite un Xenodohion.
Din veacul al patrulea sunt amintite numeroase Xenodohii şi anume Xenodohiul ridicat
de sfinta Elena la Ierusalim sau Constantinopol, altul ridicat la Sevasta121, altul in Edesa, de către
sfmtul Efrem Şirul122, altul de către sfântul Vasile cel Mare, in cuprinsul Vasiliadei, de lingă
Cezareea Capadociei, altul de către senatorul roman Pammachius, la Ostia (Porto), altul de
Placilla, soţia lui Teodosie I cel Mare, altul de Fer. leronim, la Bethleem, a cărui stăruinţă,
tragere de inimă şi lucrare pentru ajutorarea celor lipsiţi şi mai ales a străinilor ne-o mărturisesc
în afară de Xenodohiul de la Bethleem încă numeroase fapte şi rostiri minunate ale lui.
Sfântul Vasile cel Mare arată că unii monahi lucrează in Xenodohion , iar despre
Sfântul Ioan Gură de Aur, biograful său Palladius, arată că-i primea pe străini intr-un Xenon) 124,
despre care însuşi Sf. Ioan Gură de Aur spune ca era adăpostul' comun al Bisericii şi, că mulţi
se ostenesc in Xenodohion125.
De altfel, din veacul IV, mărturia cea mai elocventă asupra operei de asistenţă socială a
Bisericii în genere şi asupra mulţimii Xenodohiilor in special, .este aceea a lui Iulian
Apostatul, care spre a nu rămâne prin nimic in urma creştinilor, a hotărât şi a dispus să se
construiască de către cultul păgân cate un Xenodohion în fiecare cetate, spre a-i concura pe
creştini.
Spre finele veacului IV şi începutul veacului V se mai amintesc Xenodohii de către
Lpilanie al Ciprului, de către Palladius, biograful Sf. Ioan Gură de Aur.
Dar cel mai vestit Xenodohion în lumea bizantină, este Xenodohionu! St. Şamson din
Constantinopol, deşi nu a fost un simplu Xenodohion, ci un complex de Xenodohii şi de alte
instituţii de asistenţă socială, ca odimoară V'asiliada Sf. Vasile cel Mare si apoi
Orfanotrofîonul sfântului Zoticus.
Xenodohionul lui Samson s-a întemeiat de către acest ales ostenitor în slujba dragostei
de aproapele, în jumătatea a doua a veacului V, la Constantinopol Samson era un roman bogat,
doctor de meserie, care s-a aşezat la Constantinopol, părăsind Roma ca şi Zoticus odimoară.
Aci a devenit preot şi s-a dedicat lucrării de asistenţă socială, ridicând marele Xenodohion, care
i-a purtat numele in decursul întregii istorii bizantine. El a fost reconstruit de către împăratul
Justinian, fiindcă fusese ars într-o răscoală.
De altfel, împăratul Justinian a sporit foarte mult numărul Xenodohiilor, creând unele
speciale şi pentru femei, în care erau adăpostite femei pierdute, căzute in desfrâu.126
 Din veacul V şi VI, există numeroase mărturii şi asupra creării de Xonodohii
mănăstireşti pentru adăpostirea pelerinilor şi a călătorilor in general. Astfel de Xenodohii
aveau mai ales marile aşezări monastice din Palestina, ca de exemplu lavra sfântului Sava, al
cărei Xenodoh a fost o vreme Ioan Isihastul. Aceeaşi lavră mai avea un Xenodohion in lerihon
si altul in Ierusalim. De asemenea, este pomenit şi Xenodohionul mănăstirii Sf. Eftimie din
lerihon.
în marea cetate a Alexandriei, unde mizeria cea mai neagră făcea umbră strălucitoarei
bune-stări, Biserica a desfăşurat o intensă acţiune de asistenţă socială, care a fost dusă la cea
mai înaltă expresie prin Ioan cel Milostiv, fost patriarh al Alexandriei, care pentru curăţia
vieţii lui şi pentru jertfelnicia cu care şi-a ajutat semenii căzuţi în nenorocire, a fost aşezat în
rândurile sfinţilor. Prăznuirea lui se face a 12 noiembrie şi el reprezintă pentru opera de
asistenţă socială din Alexandria, cea ce a reprezentat sfanţul Vasile celMare pentru Cezareea
Capadociei şi sfinţii Zotic si Samson pentru Constantinopol.
El a înfiinţat două Xenodohii şi mai mult de zece alte aşezăminte de asistenţă socială in
Alexandria si Cipru , fapt pentru care, in multe părţi ale Orientului, Xenodohiilor li s-a dat
numele acestui sfânt. In Alexandria el a înfiinţat şi cele dintâi maternităţi — şapte la număr.
Dovezile despre existenţa Xenodohiilor în Orient, se continuă apoi până in zilele
noastre.
Astfel de dovezi nu lipsesc nici din viaţa Bisericii apusene, unde cea mai mare dezvoltare
li s-a dat aşezămintelor de asistenţă socială in Galia, tradiţia lor durând şi astăzi. Adesea ori
insă, in textele relative In Xenodohiile din Galia, prin cuvântul Xenodohion se înţeleg şi alte
aşezăminte ca de exemplu Ptohia sau Nosocomia . Cel mai vestit Xenodohion din Galia este
cel de la Lyon, ridicat la anul 520, de către regele Childebert I. Acesta avea caracterul unui
Xenodohion regal, şi de păstrarea lui s-a ocupat sinodul V de la Orleans din anul 549.
Numeroase altele sint amintite in veacurile următoare.
în Italia se amintesc două Xenodoliii, întemeiate de generalul lui Justinin, Belisar, la
Roma; apoi de Xenodohii se ocupă în special Sfântul Grigorie cel Mare, care ne-a lăsat ştiri
importante ,cu privire la aceste aşezăminte.
Atât in Răsărit, cât şi în Apus, Xenodohiile au avut de multe ori caracterul unor aziluri
complexe, în care se primeau tot felul de nenorociţi, nu numai călători sau pelerini. Şi iarăşi,
aceste aziluri au fost, ca şi orfelinatele, unele pentru bărbaţi şi altele pentru femei.
 Demn de relevat mai este apoi faptul că şi în Răsărit si in Apus, mănăstirile şi-au creat
Xenodohii proprii, şi acela că unele Xenodohii au fost ataşate mănăstirilor, ori au fost puse
sub îngrijirea stareţilor sau a unor călugări. Un astfel de aşezământ, chiar mai complex, pentru
că includea pe lingă Xenodohion încă şi un Ptohotrofîon si un Gerontocomion, a creat la
Constantinopol împăratul Constantin IX Momomahul (1042—1055) in cuprinsul unei
mănăstiri ctitorite de el. Tot în vremea aceea cuviosul Pavel Everghetinul, care ctitorise
mănăstirea lui vestită de lingă Constantinopol, intre anii 1049—1054 sub numele de
Everghetisa (Maica Domnului Binefăcătoarea) a rânduit, iar urmaşul său Timotei a ridicat, in
cadrul mănăstirii, un asemenea complex de aşezăminte cuprinzând un Xenodohion şi un
Nosocomion. Şi alte asemenea mănăstiri au mai existat şi in Răsărit şi in Apus, dedicându-se
operei de asistenţa socială sau «Binefacerii», aşa cum îşi pusese în gând la întemeierea
mănăstirii sale însuşi cuviosul Pavel Everghetinul
 Dar nişte aşezăminte de importanţa Xenodohiilor nu puteau fi trecute cu vederea
de legislaţia bisericească şi de stat, aşa incit dea-lungul erei noastre, întâlnim numeroase
texte de cuprins canonic şi juridic referitoare la Xenodohii.
Astfel, într-o versiune etiopiana a canoanelor sfinţilor Apostoli se prevede
îndatorirea pentru episcopi de a-i primi pe străinii are ii vizitează şi de a le da cele
necesare .
Într-o versiune etiopiana din veacul IV a unor canoane prezentate ca fiind ale
sinodului I ecumenic, se prevede obligaţia pentru episcop de a organiza in fiecare cetate
adăposturi aparte pentru călătorii străini (Xenodohii), precum şi pentru săraci şi bolnavi
(Ptohia, Nosocomia) .
De asemenea şi într-una din versiunile arabe a canoanelor sinodului I ecumenic se
prevede obligaţia creării de Xnnodohii .
Reprezentind aceeaşi bună rânduială a Bisericii vechi, canonul 11 al lui Teofil al
Alexandriei , prevede obligaţia de a li se da toată îngrijirea văduvelor, orfanilor şi
călătorilor străini, iar canonul 10 al sinodului IV ecumenic, pomeneşte direct de
Xenodohii şi de Ptohii ca aşezăminte ale Bisericii, dispunând ca in treburile acestora să
nu se mai amestece clericii transferaţi de la Biserica de care ţin ele, la altă biserica134.
Versiunea nestoriană siro-arabă a canoanelor sinodului IV ecumenic, relevă
importanţa Xenodohiilor pentru primirea oaspeţilor şi a călătorilor săraci.
In Apus, canonul 15 al sinodului V de la Orleans (an. 459) dispune să se păstreze
Xenodohionul de la Lyon al regelui Childebert şi sa fie pedepsit ca «ucigaş al săracilor»,
oricine îl va primejdui. Ceva mai târziu, un sinod al Bisericii caldeene (an. 576, can. 25)
dispune ca averea Xenodohiilor să nu se administreze decit cu consimţământul şi
aprobarea comunităţilor bisericeşti de care ţin .
In fine un sinod al Bisericii Armene din veacul VIII (Partav an. 771, can. 17)
dispune să fîe reconstruite Xenodohiile distruse, iar canonul 21 al sinodului VII
ecumenic (787) se referă la obligaţia de a-i primi în Xenodohii pe călugării plecaţi din
mănăstirile lor136.
Mult mai numeroase sunt însă dispoziţiile relative la Xenodohii cuprinse în legile
bizantine de stat. Aslfel, împăratul Justinian, prin Novela 59 din anul 537, conferă unele
drepturi Xenodohionului lui Samson (Nov. 59, 3), iar la anul 545. prin Novela 131, îi
asigură aceluiaşi Xenodohion toate privilegiile Bisericii din Constantinopol şi constată
că Xenodohionul Iui Samson reprezintă un complex de aşezăminte de asistenţă socială,
între care mai multe Xenodohii subordonate, apoi că are si capele sau biserici (Nov. 131,
15).
O serie de alte legi mai vechi din veacul V, altele din vremea lui Justinian, altele
de mai târziu, până la sfârşitul epocii bizantine, precum şi legi posterioare, până în epoca
modernă, au asigurat Xenodohiilor drepturi si privilegii, ocupându-se de buna lor
organizare şi administrare.
Astfel, li s-a recunoscut că şi Orfanotrofîilor şi tuturor celorlalte a-sezăminte de
asistenţă socială ale Bisericii, personalitatea juridică distinctă de a Bisericii, asigurându-
li-se dreptul de proprietate, de achiziţie, de schimb, de vânzare, de cumpărare, de
moştenire, dreptul de a primi donaţii, legale particulare, de a încheia contracte, în măsura
si în felul în care li s-au asigurat aceste drepturi şi Orfanofrofîilor.
De mai multe ori se menţionează Xenodohionul lui Samson, căruia i se conferă şi i
se confirmă privilegii în vremea lui Justinian (Nov. 59, 3; Nov. 131, 15), apoi în vremea
lui Heracliu, printr-o novelă a acestuia din anul 63 8,137 , apoi prin Vasilicale (5, 3, 17) şi
prin Sinopsa Vasilicalelor din veacul X (lit. X cp. 1).
Tot in veacul X (an. 950—960) împăratul Constantin VII Porfirogenetul conferă şi i se
conferă printr-o hotărâre imperială o seamă de privilegii Xenodohionului Petrion din
Constintinopol, ctitorit atunci recent de împărăteasa Elena,i s-a dat numele
«Xenodohionul Elenei, i se asigură unele danii anterioare si se înzestrează cu terenuri şi
venituri In veacul X, la Constantinopol mai sint amintite unele Xenodohii ale Bisericii
celor patruzeci de mucenici, dintre care cel puţin unul pare că mai exista şi in veacul*
XII în vremea lut Isac Anghel (1185—95. Xenodohiiie mai sunt amintite, reglementându-
li-se situaţia legală, in principalele colecţii ale dreptului bizantin de după Justinian.
In legătură cu xenodohiiie, mai trebuie precizat că din pricina caracterului lor de
adăposturi menite să găzduiască nu numai pe călătorii propriu zişi, ci şi pe orice sărman
sau nenorocit fără adăpost, ca şi pe bolnavi măcar în mod provizoriu, atunci când
Xenodohiiie nu formau adevărate complexe de aşezăminte de asistenţă, li s-a mai zis si
Pandohion si katagoghion adică adăpost general pentru toţi (adăpost obştesc, «han», sau
simplu adăpost)
 Numele de Pandohion i se dă xenodohionului şi în canonul 54 apostolic si in
canonul 22 al sinodului VII ecumenic aşa precum se vede din text şi precum rezultă din
comentariul Iul Valsamon la acest canon75. Menţionăm însă că termenii Pandohion
seintrebuinţează şi in sens de ospătărie sau cârciumă (can. 54 apost), din care pricină
folosirea lui în înţelesul de Xenodohion este mai rară.

3.2.6. PTOHIA SAU PTOHOTROFIA - Aziluri pentru săraci

Ajutorarea .şi îngrijirea săracilor este una dintre principalele obligaţii evanghelice
(.Matei XXV, 34—40)140, care s-a respectat cu o râvnă deosebită prin organizarea sub
diverse chipuri a operei de asistenţă a lor. Toate scrierile bisericeşti incepind cu sfânta
Scriptură, cu monumentele literare ale epocii apostolice si post- apostolice şi continuând
cu canoanele şi cu operele «Sfinţilor Părinţi, stăruiesc asupra acestor obligaţii a cărei
neîndepîinire este adeseori numită ucidere de frate141.
Sfântul Ioan Gură de Aur, chibzuind asupra felului celui mai potrivit de a-i ajuta pe
săraci, preconizează şi propune hrănirea lor în comun şi anume pentru două motive: întâi
că aşa au făcut primii creştini şi apoi pentru că este mult mai uşor să se procedeze astfel,
pentru că se fac economii şi li se asigură hrana în condiţii mai bune. Atât de multă grijă li
s-a purtat săracilor neputincioşi, încât averea Bisericii a fost destinată in primul rând
întreţinerii acestora, iar nu întreţinerii clerului, care era obligat să-şi câştige traiul
muncind (2 Tesal. 111,8). De aceea averea Bisericii este numită şi «averea săracilor», iar
banii Bisericii se numesc şi «banii săracilor».
Prin canoane si prin legi de stat s-a impus obligaţia îngrijirii săracilor înainte de toate
(II, IV Ec. Pe săraci trebuiau să-i apere ecdicii (can. 75 Cartag;), să-i îngrijească
horepiscopii (can. 14 Neocezareea) şi să-i ajute mănăstirile (can. 6,1—II C-poI).142
Dar principalii purtători de grijă ai săracilor sunt episcopii, care dacă nu-i ajută pe
săraci, iar ei trăiesc în îmbuibare, sunt asemănaţi cu Iuda, numindu-i Iude noi pe unii ca
aceştia. Chiar şi legea de sfat le precizează episcopilor îndatorirea principală de a-i ajuta
pe săraci şi pe cei lipsiţii.
Adăposlirea, hrănirea şi îngrijirea în comun a săracilor era o realitate şi pe vremea
sfântului Ioan Gură de Aur, iar el ocupându-se de acest lucru, cere ca opera de ajutorare
a săracilor să depăşească limitele în care o închid Ptohiile sau Ptohotrofiile şi să se
orpanizeze hrănirea în comun a tuturor săracilor, in fiecare cetate, pentru că aceştia sunt
mulţi si nu-i pot cuprinde Xenodohiile, căci numai in Tonsfantinopol numărul lor se
ridică la 50.000. Se înţelege de altfel că nu toţi săracii aveau în egală măsură nevoie de
adăpost şi de îmbrăcăminte, ci in primul rind duceau lipsă de hrană, ceea ce evident că li
se putea asigura mai uşor în comun decât individual sau pe grupuri izolate in Ptohii cu
gospodării aparte.
împrejurările din vremea în care a trăit Sf. Ioan Gură de Aur, au făcut să nu se
poată schimba rânduiala de ajutorare organizată a săracilor prin Ptohii sau Ptohotrofii aşa
precum o preconiza el şi a rămas tof vechea rânduiala după care in cetăţi şi în alta
localităţi mai mari, comunităţile bisericeşti creau adăposturi sau aziluri pentru săraci,
numite Ptohia sau Ptohotrofia Existenţa unor astfel de aşezăminte este atestată
pretutindeni in Biserica veche si ele au făcut si obiectul a numeroase legi bisericeşti si de
stat care s-au ocupat fie de organizarea, fîe de reglementarea funcţionării lor. In genere,
toate instituţiile de asistenţă socială create de Biserică au urmărit ajutorarea săracilor in
primul rând şi apoi a altor categorii de fiinţe lovite de nenorociri, ca orfanii, văduvele,
bolnavii.
Obligaţia pentru episcopi si in genere pentru Biserică de a înfiinţa aziluri pentru
săraci este cuprinsă in obligaţia generală de a crea astfel de aşezăminte pentru toate
categoriile de oameni loviţi de soartă. Obligaţia specială a episcopilor de a crea «aziluri;
pentru săraci este prevăzută in versiunea etiopiana a colecţiei de rânduieli ale Bisericii
vechi, cunoscută. Sfântul Vasile cel Mare a cuprins în Vasiliada sa si un adăpost pentru
săraci, un azil, pentru săraci) sau un «ptoliotrofion», cum îi numeşte el (Epistola 392). Tot
«ptohotrofion» numeşte şi sfântul Grigorie de Nazianz azilul pentru săraci. Ptohotrofîon
mai sunt apoi numite astfel şi de către Epifaniu din Cipru143, iar între cei care au înfiinţat
astfel de aziluri sint pomeniţi Sulpiciu Sever şi alţi oameni pioşi, între care mai ales sf.
Ioan cel Milostiv, fost patriarh al Alexandriei şi creator poate al celui mai mare complex
de aşezăminte de asistenţă socială in Biserica veche144.Astfel, în canonul 8 IV ecum. sub
numele de Ptohia sint înţelese toate aşezămintele de asistenţă socială a diverselor
categorii de săraci, precum observă acest lucru atât Zonara cât şi Valsamon, în
comentariile canonului145. In acelaşi înţeles general este folosit cuvântul ptohion şi in
canonul 10 al sinodului IV ecumenic.Amintite în felurite texte canonice şi documente
istorice, ptohiile au făcut şi obiectul unui însemnat număr de hotărâri canonice ale Bisericii
apusene146, apoi in special a legislaţiei bizantine. Astfel încă la anul 469, împăratul Leon 1
opreşte printr-o lege specială ca ptohiilor sau administratorilor lor să li se impună vreo
sarcină publică extraordinară, de asemenea nici personalului clerical al acestor
aşezăminte, prevăzând pedepsirea celor ce i-ar pâri pe nedrept pe aceştia. (Cod. 1, 3, 38 ).
Împăratul Zeno (474—91) permite construirea din legate a ptohiilor, cu condiţia ca
aceasta să se facă cu aprobarea episcopului, iar în administrarea lor să se urmeze cele
hotărâte de cel care a lăsat legatul147.
Ceva mai târziu împăratul Anastasie (491—518) conferi şi el ptohiilor toate
privilegiile Bisericii din Constantinopol si interzice orice înstrăinare toate privilegiile
Bisericii din Constantinopol si interzice orice înstrăinare a bunurilor acestora. Totuşi dacă
ar fî necesară înstrăinarea, se dispune ca ea să nu se facă altfel decât dacă la acest lucru
consimt: episcopul locului, ptohotroful sau administratorul ptohiei, apoi săracii adăpostiţi
in ptohie şi în fine slujitorii clerici şi laici ai ptohiei. (Cod.1,2,17).
Dispunând de un patrimoniu distinct şi de autonomie faţă de unităţile bisericeşti
superioare sau coordonate, ptohiile şi-au afirmat această poziţie printr-un întreg personal
administrativ propriu, chiar dacă unii din membrii lui făceau parte din ierarhia bisericească
şi se găseau in subordine ierarhică faţă de conducătorii Bisericii.
Un rost important în apărarea drepturilor săracilor şi pentru apărarea
aşezămintelor in care erau adăpostiţi aceştia avea ecdicul sau defensorul Bisericii (Can.
75, 97 Cartag.; 2, 23, IV ecum.).
Că episcopul era cârmuitorul suprem al ptohiilor din eparhia lui, rezultă din poziţia
lui de cârmuitor al eparhiei şi din obligaţiile pe care am văzut că i se impuseseră de a
înfiinţa aziluri pentru săraci. Ei erau de altfel primii economi ai eparhiilor (can. 41
apost.) . Ptohotrofii erau cârmuitorii direcţi şi speciali ai azilurilor pentru săraci, luându-
şi numele de la însuşi numele săracilor. Atribuţiunile lor sunt acelea de diriguitori
principali ai ptohiilor. (Cod. 1, 3, 33 (32) § 7-8; Nov. 120, 6§ 1; Vasil. 5, 2, 6; Nov. 131.
În fine, pe lingă alt personal administrativ şi de îngrijire, mai mărunt, în ptohii mai erau
prezenfi cu diverse ascultări, mai ales duhovniceştii şi de supraveghere, o seamă de
presbiteri şi alţi clerici, aşa cum se spune precis in canonul 8 al sinodului IV ecumenic şi în
legile bizantine (Cod. 1, 3, 33 (32) § 6—8 «Sacerdotes aut clericos cujusque gradus sunt;
cod 1, 2, 17 §1—2).
 Şi preoţii, dar cu deosebire diaconii erau,folosiţi pentru căutarea şi îngrijirea
săracilor ca si pentru a altor categorii de oameni aflaţi in suferinţă . In acelaşi scop
erau Insă folosiţi şi monahii .
Cu asemenea drepturi şi privilegii şi cu o asemenea organizare, ptohiile sau
azilurile de săraci din Biserica veche au desfăşurat o lucrare samariteană de cea
mai mare însemnătate şi cu o maximă eficacitate sociala şi religioasă, pe care au
continuat-o in toată vremea imperiului bizantin1 şi după aceea până în zilele
noastre,după zel, împrejurări şi posibilităţi150.

3.2.7. NOSOCOMIILE - Spitale

După cum s-a organizat asistenţa altor categorii de creştini şi străini aflaţi in
suferinţă, tot astfel s-a organizat şi asistenţa bolnavilor in case destinate adăpostirii
si îngrijirii lor, numite Nosocomii — spitale. Acestea s-au mai numit şi Lobotrofia.
Obligaţie firească izvorâtă din aceeaşi dragoste de aproapele ca şi orice altă
ajutorare a celor căzuţi în nevoi, adăpostirea şi îngrijirea bolnavilor a luat formă
organizată din primele veacuri .şi s-a păstrat până în zilele noastre cu schimbări
determinate de condiţiile obiective in care Biserica şi-a putut desfăşura activitatea.
Ca şi în cazul celorlalte aşezăminte de asistenţă socială din Biserica veche,
documentele mat lămurite, relative la nosocomii, datează mai ales de după anul
313, începând cu epoca lui Constantin cel Mare. Chiar in vremea acestui împărat, in
cadrul complexului de aşezăminte de asistenţă socială, reprezentat de
orfanotrofionul Sfântului Zotic, a existat şi un Nosocomion sau Lobotrofion153:
Dar printre cele mai vechi dovezi care atestă existenţa unei asistenţe
organizate a bolnavilor, se numără canoanele lui Ipolit din veacul III şi două
versiuni, sau mai bine zis două parafraze etiopiene ale canoanelor sinodului I
ecumenic. In acestea din urmă se prevede chiar obligaţia de a se asigura locaşuri
sau adăposturi aparte in fiecare cetate sau chiar şi in alte localităţi, pentru bolnavi.
Din veacul IV, pentru existenţa Nosocomiilor avem mărturia operei
nemuritoare a Sfântului Vasile cel Mare, care in Vasiliada sa din Cezareea

53
 Capadociei crease si un Nosocomion , apoi, sfântul loan Gură de Aur, nu numai că
a îngrijit nosocomiile existente în Constantinopol, ci a şi înfiinţat el însuşi câteva
pe care le-a înzestrat cu doctori şi cu alt personal necesar .
De la Constantinopol ni s-a păstrat şi ştirea că împărăteasa Placilla,sotia lui
Teodosie cel Mare, a îngrijit bolnavii în Nasocomiile Bisericii.
Desigur că în veacul IV aceste aşezăminte erau organizate în toate părţile
Bisericii, şi în Răsărit si in Apus. Cu toate acestea, leronim spune că la Roma, cel
dintâi Nosocomion ar fî fost organizat abia la finele veacului IV, de către vestita
Fabiola.
Existenţa mai multor Nosocomii in Alexandria este atestată în veacurile IV
— V—VI prin prezenţa in număr mare (500—600) a membrilor corpului de
sanitari cunoscut sub numele de Parabolani.
Mai târziu la începutul veacului VII, patriarhul Alexandriei, loan cel Milostiv
a creat apoi şi Nosocomii, printre alte aşezăminte, de asistenfa socială, care formau
complexul ctitorit da el. De asemenea şi la Constantinopol in cadrul complexului
de aşezăminte de acest fel,creat de sfântul Samson in veacul V—VI şî păstrat sub
numele de Xenodohionul lui Samson, exista şi un Nosocomion . Mărturii
numeroase asupra existenţei Nosocomiilor se găsesc apoi în toată epoca bizantină
si postbizantină, până aproape de zilele noastre.
Nosocomii vor fî fost desigur aleşi de preferinţă dintre clerici ca şi
conducătorii celorlalte aşezăminte de asistenţă socială ale Bisericii, dar nu vor fi
4
lipsit dintre ei mai ales doctorii.
* Nu este îndeajuns de lămurită situaţia aşa numiţilor «paranosocomi».. care
probabil să fi fost întotdeauna doctori sau cel puţin ajutători ai lor ca infirmieri cu o
calificare mai înaltă decât ai simplilor sanitari155.
Pe lângă alt personal clerical şi laic, administrativ şi de serviciu, după caz,
Nosocomiile au mai avut şi un personal de strictă specialitate pentru îngrijirea
bolnavilor, şi anume doctori şi sanitari. Aceştia din urmă sunt vestiţii parabolani,
amintiţi in număr de cinci sute şi şase sute numai in oraşul Alexandria şi organizaţi
într-un corp aparte după norme stabilite prin legi imperiale în veacul V156.

54
 Existând ca aşezăminte aparte sau în cadrul unor complexe de instituţii de
asistenţă socială, Nosocomiile au contribuit într-o măsură de nebănuit atât la
alinarea suferinţelor celor bolnavi şi la vindecarea lor posibilă, cât şi la propagarea
şi afirmarea creştinismului. De asemenea ele au adus şi o contribuţie însemnată la
dezvoltarea^ştiinţei medicale.

GHERONTOCOMIILE - Aziluri de bătrâni.

După cum Brefotrofîile si Orfanotrofiile culegeau, adăposteau şi îngrijeau pe

copiii rămaşi in lume singuri si neputincioşi să-şi asigure traiul, tot astfel
Gherontocomiile îi adunau şi-i întreţineau pe bătrinii ajunşi in aceeaşi situaţie ca şi
copiii neputincioşi şi singuri.
Pe traectoria vieţii, surprizele triste sunt fără de număr, dar la cele două
capete ale ei pândesc cele mai multe primejdii, de parcă pământul sau stihiile
vrăjmaşe ar sta să înghită fără de vreme şi pe noii născuţi şi pe cei plecaţi pe
povârnişul din urmă al vieţii. De aceea, în afară de alte categorii de oameni
nenorociţi, cei rămaşi fără stâlp la bătrâneţe au stârnit mila intr-un fel asemănător
cu orfanii şi cu pruncii părăsiţi, iar credincioşii şi clerul n-au pregetat să le vie în
ajutor cu tot ce puteau să le ofere in numele lui Hristos.
Abandonaţi şi expuşi morţii prin foamete, bătrânii au găsit in aziilurile create
pentru ei o inimă de frate si o poartă deschisă către cer, chiar şi atunci cind
neputinţele lor sau lipsurile creştinilor nu le mai făceau posibilă vreo altă mîngiiere.
Numite Gherontocomii sau Gherotrofîi aceste aziluri sunt contemporane cu
toate celelalte instituţii de asistenţă socială ale Bisericii, atât ca început cât şi ca
durată. Amintite mai puţin decit unele din celelalte,ele vor fî fost mai puţine la
număr, cum de altfel e şi firesc, dar n-au lipsit nici decum, chiar şi atunci când nu se
face menţiune de ele in rând cu altele.
Cuprinse uneori în Ptohii, în Xenodohii şi în complexele de aşezăminte de
asistenţă socială, ele au existat şi ca instituţii aparte şi sunt pomenite ca atare în :
numeroase legi bizantine din vremea lui Justinian. (Cod. 1, 2, 19; Cod 1, 2, 22;
Cod. 1, 2, 23; Cod. 1, 3, 46 (45) Proemion § 1; Cod. 1, 3, 57; No. 7, 1; Nov. 31, 13)

55
şi de mai tirziu din veacul IX sub împăratul Nichifor I (802—811) şi sub Vasile
Macedoneanul (867— 886) , Epanagoga titl. 9 cap. VII), apoi din veacul
57
(Vasilicale 5, 3, 15; Epitome Vasilicorum lit. E,cap. 37 6 şi din veacurile
următoare.).
Fără a se fi impus ca rînduială generală, adeseori azilurile de bătrîni vor fî fost
adăpostite în mănăstiri sau trecute sub îngrijirea acestora158 ceea ce era prea firesc
întrucit nicăeri parcă nu se potriveşte mai bine atmosfera si toate condiţiile de viaţă
pentru cei din astfel de aziluri, ca în mănăstiri.

56
 CAPITOLUL V

Sistemul de Asistenţă Socială în Biserica Ortodoxă Română

Cu toate că statul se implică din ce în ce mai mult în acest domeniu,

Biserica Ortodoxă îşi menţine încă poziţia sa privilegiată în câmpul asistenţei
sociale, majoritatea instituţiilor de profil având până în 1948 caracter bisericesc.
Odată cu instalarea regimului comunist la putere în România, toate
instituţiile de asistenţă socială care funcţionau în cadrul Bisericii, au fost
desfiinţate sau trecute în coordonarea exclusivă a statului. Au fost confiscate, de
asemenea, averile Bisericii care constituiau baza materială pentru întreţinerea
acestor instituţii.
În aceste condiţii problematica ocrotirii sociale a fost abordată concret de
Biserică doar prin intermediul comitetelor parohiale din cadrul celor aproximativ
8.000 de parohii ortodoxe de pe cuprinsul ţării. Comitetele parohiale, formate din
12-20 persoane din fiecare parohie, aveau responsabilitatea ajutorării săracilor,
bolnavilor, bătrânilor şi copiilor orfani de pe raza parohiei respective. In acelaşi
timp, acolo unde era posibil, comitetele parohiale organizau acţiuni de binefacere
periodic la instituţiile de ocrotire din apropiere.
După anul 1990, activităţile tradiţionale cu caracter social s-au amplificat şi
diversificat, adresându-se unui număr mai mare de persoane şi de politici sociale,
generate de transformările profunde ce au avut loc în societatea românească
actuală.
Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat, prin hotărârea
nr.3336, din mai 1997 „Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemtdui de
asistenţă socială al Bisericii Ortodoxe Române", prin care activitatea social-
caritativă se structurează într-un cadru organizat şi coerent, fiind realizat de:

57
 - asistenţi sociali teologi profesionişti, pregătiţi în cadrul secţiilor de
Asistenţă socială din cadrul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, înfiinţate la
iniţiativa Sântului Sinod în centrele universitare din ţară;
- asistenţi medicali, pregătiţi, atât prin reţeaua Şcolilor Postliceale
teologico-sanitare ale Patriarhiei Române şi în cadrul şcolilor cu acelaşi profil,
care funcţionează sub egida asociaţiei „Christiana".

Biserica Ortodoxă Română şi colaborarea cu instituţiile statului

Activitatea de excepţie a Bisericii Ortodoxe Române a fost conturată, mai

ales, în momentele de criza, când la îndemnul autorităţii superioare au fost
canalizate toate eforturile pentru diminuarea suferinţei, cu rezultate notabile.
Biserica s-a implicat foarte mult în viaţa socială, iar după 1990 şi-a reluat
activitatea sa de care a fost privată in regimul ateist. In şedinţa din 4 aprilie 1997,
la propunerea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, Consiliul Naţional
Bisericesc a hotărât, în cadrul Administraţiei Patriarhale a Sectorului "Biserica şi
Societatea", înfiinţarea a patru birouri: Biroul de presă şi comunicaţii, Biroul de
Asistenţă Socială, Biroul de Asistenţă Religioasă în Unităţile Bugetare şi Biroul de
Misiune şi Cultură79.
La nivel central şi eparhial Biserica Ortodoxă Română, prin intermediul
acestora, doreşte să-şi facă simţită prezenţa în societatea românească, oferind
asistenţă spirituală şi socială tuturor categoriilor de oameni, mai ales celor aflaţi în
dificultate.
În conformitate cu atribuţiile sale, sectorul "Biserica şi Societatea" al
Administraţiei Patriarhale, a continuat dialogul cu instituţii şi organisme de stat şi
private cu responsabilităţi în domeniul social şi s-a implicat în soluţionarea
problemelor sociale ce afectează diversele categorii de persoane defavorizate; a
intensificat contractele şi intervenţiile pe lângă organismele abilitate pentru

79
“Organizarea sistemului de asistenţă săcială în Biserica Ortodoxă Română”, în “Regulament de organizare şi
funcţionare a sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română”, capitolul III.

58
extinderea prezenţei preoţimii în cât mai multe segmente ale vieţii sociale - armată,
poliţie, spitale, penitenciare, aşezăminte de ocrotire socială - împlinind o latură
fundamentala a misiunii Bisericii în societatea contemporană.

Activitatea desfăşurată de Biroul de Asistenţă Social al Patriarhiei Române

În conformitate cu "Regulamentul de organizare funcţionare a sistemului

de asistenţă socială al Bisericii Ortodoxe Române" (temei nr.3336/1997), în cadrul
Sectorului "Biserica şi Societatea" de la nivelul Administraţiei Patriarhale,
funcţionează Biroul de Asistenţă Socială al Patriarhiei Române. Regulamentul
prevede că acest Birou să desfăşoare următoarele activităţi:
a. 1. activităţii teoretice şi de consultanţă
Biroul a monitorizat legislaţia din domeniul asistenţei sociale şi a informat
birourile eparhiale asupra modificărilor şi completărilor intervenite
• la solicitarea inspectorilor eparhiali responsabili pentru activitatea de

asistenţă socială, a acordat consultanţă privind modalitatea de înfiinţare,

organizare şi funcţionare a unor aşezăminte de protecţie socială (centre de zi.
adăposturi de noapte pentru persoane fără locuinţa, cantine sociale)
• a pus la dispoziţia coordonatorilor eparhiali ai activităţilor de asistenţă

socială formularele pentru cereri de finanţare PHARE a programelor sociale

derulate în cuprinsul eparhiei.a acordat le solicitarea unor eparhii, asistenţă ia
elaborarea de proiecte sociale, pentru a corespunde criteriilor prevăzute în cererile
de finanţare aie Programului PHARE, Băncii Mondiale, Fundaţiei pentru
Dezvoltarea Societăţii Civile precum şi ale altor instituţii implicate.
a.2. Activităţii practice:
• a elaborat şi publicat un material de prezentare (o broşură) a activităţii

de asistenţă socială desfăşurată în Biserica Ortodoxă Română, în care sunt

descrise aşezâmintele medico-sociale destinate copiilor aflaţi în dificultate,
bătrânilor singuri, persoanelor bolnave şi familiilor sărace, aşezăminte înfiinţate şi
administrate de unităţi bisericeşti sau asociaţii care funcţionează sub patronajul
Bisericii.

59
 • cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Biroul a organizat
"întrunirea anuală a coordonatorilor eparhiali ai activităţii de asistenţă socială", la
Mănăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea, în colaborare cu Episcopia Râmnicului.
• a elaborat proiectul de înfiinţare şi organizare a Aşezământului social
pentru mamă şi copii aflaţi în dificultate, din Parohia Podeanu, cartierul Pajura.
• a amenajat centrul de plasament de tip familial din comuna Domneşti,
în colaborare cu Fundaţia CHAD.
• a elaborat programul privind înfiinţarea şi amenajarea centrului
comunitarpentru tineret. în oraşul Bistriţa, în colaborare cu Organizaţia
internaţională pentru caritate creştină ortodoxă din S.U.A.
• a elaborat programul de ajutorare a copiilor din centrul de zi "Sfântul
Stelian" din Bucureşti, în parteneriat cu Asociaţia "Sf. Stelian". având ca
obiective prevenirea institulionalizării copiilor din familii sărace aflate în
imposibilitatea de a asigura copiilor îngrijire şi educaţie corespunzătoare.
• în anul 2002. a organizat programul de 1 iunie. în colaborare cu

primăria sectorului 2, desfăşurat la Teatrul de vară "Lia Manoliu", prilej cu care

s-au oferit daruri şi premii în bani unui număr de 300 copii cu rezultate bune ia
învăţătură, din şcolile de pe raza sectorului.
• programul de ajutoare a unor copii orfani, majoritatea trăind sub nivelul

de sărăcie şi fiind în pragul abandonului şcolar. Beneficiarii au fost 13 copii din

Arhiepiscopia Bucureştilor, Clujului, Tomisului şi Episcopia Alexandriei şi
Teleormanului, recomandaţi de preot, care a avut responsabilitatea achiziţionării
alimentelor şi bunurilor necesare întreţinerii corespunzătoare copiilor.
• programul "Crăciunul copiilor" destinat ajutorării copiilor aflaţi în

dificultate, desfăşurat cu ocazia sărbătorilor Naşterii Domnului, în colaborare cu

Secretariatul de Stat pentru Culte, la Palatul Patriarhiei în data de 20 decembrie
2002. în cadrul acestui program au fost ajutaţi 650 copii proveniţi din familii
sărace, dar cu rezultate bune !a învăţătură, care au primii daruri constând în
articole de îmbrăcăminte, produse cosmetice, dulciuri şi fructe.
• programul de sprijinire a minorilor din penitenciarului Rahova.

60
desfăşurat cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, prilej cu care 150 de copii aflaţi
în detenţie au primit daruri.
• programul de sprijinire financiară a persoanelor aflate în situaţii de

criză, care a constat în oferirea unor sume de bani la 47 de persoane, în scopul

desfăşurării situaţiei vulnerabile în care se aflau (prevenirea evacuării din locuinţă,
a debranşării de la utilităţi, preocuparea de medicamente).
• programul "Sănătate si Credinţă" - organizat în colaborare cu unul

dintre cei mai mari producători de medicamente din ţară , S.C. Sicomed. având ca
obiectiv distribuirea gratuită de medicamente, în valoare de 100.000.000 lei. Ia
fiecare dintre aşezâmintele medico-farmaceutice bisericeşti.
• programul de amenajare si dotare a dispensarului din comuna Zimbru,

judeţul Arad. ce a fost dat în folosinţă în luna martie 2003.

• programul de ajutorare a victimelor holocaustului, în parteneriat cu

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie de la Geneva, care s-a desfăşurat în

perioada 19.09.2002-19.09.2003, în baza protocolului de colaborare încheiat ale
persoanelor victime ale traficului80.
b) Modalităţile de colaborare între unităţile asistenţă socială ale Bisericii
şi unităţile similare de stal sau private
• Au fost făcute câteva propuneri în acest sens: intensificarea colaborării

între Birourile eparhiale ale aceleiaşi mitropolii, precum şi între eparhiile

învecinate de problematică socială;
• această colaborare se poate concretiza în dezvoltarea de programe
interj ud eţene, în parteneriat de 2-3 eparhii.
• informarea periodica asupra cazurilor sociale aflate în lucru care pot fi
preluate în aşezâmintele de asistenţă socială din alta eparhie.
• se vor face întâlniri semestriale între preoţii şi asistenţii sociali teologi
din cadrul aceleiaşi mitropolii implicaţi în activităţile de asistenţa socială.

80
Protocolul Sfântului Sinod, nr. 495S/2001.

61
 • intensificarea colaborării între parohiile învecinate în vederea
desfăşurării unor programe comune în scopul rezolvării problemelor sociale
specifice zonei.
• prezentarea pe plan local (oraş. judeţ) a activităţilor în domeniu
desfăşurate în cadrul diferitelor parohii pentru cunoaşterea preocupărilor Bisericii
în acest plan şi deschiderea unor oportunităţii de susţinere a programelor din partea
celor care doresc şi dispun de resurse. In acest sens, pot fi organizate şedinţe
speciale ale Consiliilor parohiale destinate discutării problematicii sociale din
cadrul parohiei şi a modalităţilor de implicare în soluţionarea lor, la care să fie
invitate personalităţi marcante şi reprezentanţi ai autorităţilor publice locaie.
• derolarea în parteneriat cu şcolile a unor programe parohiale de
asistenţă pentru copiii care provin din familii sărace sau cu risc social în vederea
prevenirii sau soluţionării disfiincţiilor legate de activitatea şcolară şi de abandonul
şcolar.

c) Activitatea de asistenţă socială desfăşurată în cadrul eparhiilor

l. Activitatea de asistenţă socială desfăşurată în cadrul eparhiilor este asigurată de

41 de birouri eparhiale, după cum urmează: 16 birouri de asistenţă socială la nivel

de centru eparhial, 16 birouri în cadrul protopopiatelor şi 9 birouri la nivel de
parohie. Personalul este alcătuit din 21 consilieri eparhiali, 20 inspectori eparhiali,
92 de asistenţi sociali teologi, 62 asistenţi sociali cu studii de specialitate, altele
decât teologice, 115 preoţi misionari şi 73 de lucrători sociali şi voluntari.

În cadrul Birourilor de Asistenţa Socială (în număr de 37) îşi desfăşoară

activitatea un personal alcătuit din 188 de asistenţi sociali teologi, 65 preoţi
misionari şi 12 lucratori sociali. Activitatea de asistenţa socială desfăşurată de
aceste structuri specializate ale Bisericii a fost implicata şi diversificată, iar
programele sociale au avut ca obiective:

• organizarea şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială. în special la

62
nivelul parohiei, pentru categorii de persoane aflate în situaţii de risc social;
asistenţă socială şi medicală persoanelor aflate în aşezămintele sociale ale Bisericii
şi în instituţiile de ocrotire ale statului;
• derularea de programe sociale cu caracter preventiv şi de suport până la
depăşirea situaţiei de criză şi evitarea instituţionalizârii;
• programe sociale de urgenţă în sprijinul persoanelor afectate de pe urma
calamităţilor naturale;
• înfiinţarea de noi instituţii de asistenţă socială ca alternative la instituţiile
clasice de tip rezidenţial aie statului.
La inundaţiile puternice din anul 2000, luna aprilie, Patriarhia Română a
iniţiat un Program social de urgenţă "Împreună cu sinistraţii de Sfintele Paşti", în
scopul ajutorării unui număr cât mai mare din cele aproximativ 5.000 familii
afectate81.
S-a organizat o colectă în bunuri şi bani, la apelul Prea Fericitului
Părinte Patriarh Teoctist, care a avut un ecou puternic în sufletul credincioşilor,
atât persoane fizice, cât şi juridice, care au susţinut după posibilităţi această
iniţiativă. A fost colectată o sumă impresionanta de bani şi numeroase bunuri
materiale constând în mobilier, articole electrocasnice, produse de panificaţie şi
îmbrăcăminte.
Acest program s-a bucurat şi de sprijinul şi susţinerea Ministerului de
Finanţe, care în baza unui ordin emis în anul 200082, a transmis gratuit instituţiilor
de cult. bunuri aflate la Direcţiile regionale vamale şi Direcţiile generale ale
finanţelor publice şi controlul financiar de stat judeţene, spre a fi distribuite
persoanelor care au avut de suferit în urma calamităţilor naturale.
Din suma colectată s-au procurat alimente şi produse de igienă pentru 250
de familii din Caransebeş şi 250 de familii din Timiş, fiecare dintre acestea
primind suma de 1.000.000 lei.
În cadrul birourilor de asistenţă socială, identificarea, evaluarea şi

81
Regulament de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română”,
capitolul III.
82
Ordinul Ministerului de Finanţe, nr. 596/2000.

63
selectarea beneficiarilor programelor de asistenţă şi consiliere s-au realizat pe baza
datelor obţinute în Ordinul Ministerului de Finanţe, nr. 596/2000 în urma anchetelor
sociale efectuate de către asistenţii sociali teologi, numărul acestora crescând de la
an la an.
Principalii beneficiari ai programelor de asistenţă socială derulate în
cuprinsul eparhiilor au fost copii aflaţi în dificultate:
- copii din familiile cu risc social care nu pot asigura condiţii
corespunzătoare dezvoltării armonioase fizice şi psihice
- copii orfani sau abandonaţi de părinţi în instituţiile de protecţie ale
statului
- copii care au devenit vagabonzi şi au abandonat şcoala
- copii delicvenţi care executa o pedeapsă privativă de libertate
- copii bolnavi şi copii cu handicap
- copii rromi
- copii infectaţi cu HIV sau seropozîtivi

c.2. Serviciile sociale acordate

Serviciile sociale acordate copiilor defavorizaţi au fost:
- în cadrul instituţiilor de protecţie socială înfiinţate şi administrate în
cadrul unor parohii, s-a acordat întreţinere şi îngrijire zilnică unui numâr foarte
mare de copii;
- în cuprinsul Patriarhiei funcţionează centre sociale copiii străzii şi
centre de tranzit, ce acordă întreţinere şi îngrijire temporară pentru un număr de
copii, nelimitat;
- a fost asigurată zilnic, masa la cantina socială;

- au fost acordate ajutoare materiale şi financiare unui număr de copii

(anul 2000-28.525 copii; 2002-42.988 copii);
- prin cabinetele medicale şi punctele farmaceutice înfiinţate şi
administrate de Biserică, au fost acordate consultaţii medicale gratuite şi
medicamente;

64
 - un număr nelimitat de copii au beneficiat de meditaţii gratuite, la
principalele obiecte de studiu, oferite de profesori voluntari proveniţi dintre
credincioşii diferitelor parohii;
- s-
au organizat tabere sociale, excursii, pelerinaj, ateliere de pictură;
-consiliere spirituală, precum şi consiliere în vederea reintegrării şcolare
şsociale, acordate unui număr de copii cu dificultăţi de adaptare şi tulburări de
comportament.
Prin hotărârea nr. 2277I/199883, Sfanţul Sinod a scos în evidenţă
preocuparea principală a Bisericii, care este grija pentru copii, iar modul în care a
fost pusă în aplicare această hotărâre diferă de la o eparhie la alta, în funcţie de
resursele financiare existente în fiecare dintre acestea.
La nivelul Arhiepiscopiei Iaşilor a fost desfăşurata o amplă acţiune de
informare a credincioşilor despre acest program, în fiecare parohie. In cadrul a
patru protopopiate au fost realizate trei campanii de recrutare a asistenţilor
matemali, patru sesiuni de informare şi orientare. Au fost evaluate un număr mare
de persoane, dar numai câteva au primit atestatul de asistent maternal profesionist
şi s-a constituit un grup de suport pentru asistenţii matemali activi.
În Arhiepiscopia Sibiului şi Arhiepiscopia Tomisului implicarea
Bisericii în protecţia copilului aflat în dificultate s-a realizat prin participarea
preoţilor în identificarea, evaluarea şi selectarea persoanelor care doresc să
primească copii în plasament familial, precum şi prin prezenţa consilierului social
eparhial în Comisia pentru Protecţia Copilului, din cadrul Consiliului Judeţean,
care are un rol decisiv în eliberarea deciziei de plasament familial în favoarea unei
familii de credincioşi.
Preoţii din cuprinsul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului au
reprezentat exemple demne de urmat pentru credincioşii lor, preotul paroh din
localitatea Câianu (jud. Cluj) a luat sub tutelă 9 copii orfani de ambii părinţi,
preotul paroh din localitatea Panticeu (jud. Cluj) a înfiinţat în cadrul parohiei sale
83
„Programul Naţional de implicare a Bisericii Ortodoxe Române în protecţia copilului aflat în dificultate”,
hotărârea Sfântului Sinod, nr. 227/1998.

65
un Centru de Plasament de tip familial "Sf. Ana", unde copiii proveniţi din centre
de plasament ale statului şi familiile acestora sunt pregătiţi şi sprijijiţi în vederea
reintegrării micuţilor în familia naturală.
Arhiepiscopia Craiovei a derulat programul "O viaţă normala pentru
copiii seropozitivi", în cadrul căruia li s-a acordat consiliere şi sprijin material
copiilor infectaţi cu HIV/SIDA din judeţul Dolj.
Biserica a mai acordat asistenţă socială şi persoanelor vârstnice lipsite de
venituri, iară susţinători legali, bolnave sau greu deplasabile care nu se pot
autoîntreţine. S-au acordat servicii sociale atât vârstnicilor aflaţi în îngrijirea
instituţiilor de protecţie ale statului sau în aşezâmintele sociale bisericeşti, cât mai
ales celor aflaţi în propriul domiciliu care locuiesc singuri sau sunt abandonaţi de
familie.
De asemenea, programele sociale s-au adresat şi familiilor sărace unde
un număr mare de familii au beneficiat de ajutoare materiale, multe familii au fost
consiliate, s-au acordat consultaţii medicale gratuite, iar pentru aproximativ 94%
din familiile ajutate. Biserica le-a asigurat gratuit şi medicamentele necesare unui
tratament adecvat suferinţei fiecăruia dintre membrii bolnavi din familie; altora li
s-a distribuit hrana la domiciliu, iar alte familii au avut zilnic o masă asigurată la
cantina socială.

Programe de asistenţa socială desfăşurate în cuprinsul eparhiilor84

Programele de asistenţă sociala, de-a lungul anilor şi-au extins mult aria
de desfăşurare, astfel încât în susţinerea programelor sociale, alături de Biserică s-
au implicat şi instituţiile de stat şi private cu responsabilităţi în domeniu: direcţiile
pentru protecţia copilului, direcţiile de muncă şi protecţie socială, inspectoratele
şcolare, primarii, asociaţii şi fundaţii, firme economice. Printre activităţile de
asistenţă sociala, ia nivelul eparhiilor, se pot enumera:
• programul "Lăsaţi copiii să vină Ia mine", de asistenţa şi consiliere a copiilor
instituţionalizaţi şi programul de sprijinire a persoanelor fără adăpost, cu

84
Întrunirea anuală a coordonatorilor Eparhiali ai activităţii de asistenţă socială în perioada 19-20 septembrie.

66
afecţiuni pulmonare, derulate de protopopiatul II Iaşi în colaborare cu Centrul "Sf.
Nicolae" Golâeşti al Fundaţiei Samarineanul Milostiv;
• programul "Pentru voi" de înfiinţare a centrului de pregătire profesională a
adolescenţilor din centrele de plasament ale statului, derulat de mitropolia
banatului în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Copilului din
Timişoara;
• programul de sprijinire a copiilor cu nevoi speciale din "Centrul de zi pentru
copii cu Sindrom Down" înfiinţat de centrul eparhial Iaşi în colaborare cu
Asociaţia "Renaşterea speranţei" şi inspectoratul judeţean pentru persoane cu
handicap;
• programul "Fără absenţe! Stop deviaţiei" în scopul prevenirii abandonului
şcolar şi a delicventei în rândul elevilor săraci, desfăşurat în protopopiatul Neamţ;
• programul de asistenţă la domiciliu a persoanelor vârstnice tară susţinători şi
cu probleme medicale, derulat în Centrul eparhial Iaşi;
• programul "Igiena copiilor rromi, între ignorare şi îngrijorare" derulat
de Asociaţia "Vasiliada" a Arhiepiscopiei Crai ovei în parteneriat cu Asociaţia
Romană-Euro-Drom. în scopul acordării de asistenţă şi consiliere copiilor rromi cu
vârste între 7 şi 14 ani proveniţi din familii sărace;
• programul "O masa calda şi la patul tău" - desfăşurat dee Asociaţia
"Vasiliada" a Arhiepiscopiei Craiovei în sprijinul persoanelor sărace, imobilizate
la pal, aliate în imposibilitatea de a se autoîntretine;
• programul "Mama şi copilul" de consiliere a victimelor violenţei domestice
derulat de Birou] de Asistenţă Socială al Episcopiei Aradului; programul
"Dreptul Iov" ce a constat în acordarea de asistenţă socială şi spirituală copiilor
cu handicap neuro-psiho-motor din centrele de neuropsihiatric infantilă din Galaţi,
derulat de Biroul de asistenţă socială din protoieria Galaţi;
• programul "Alter ego" derulat de Biroul eparhial de asistenţa socială
al Arhiepiscopiei Alba luliei destinat ajutorării la domiciliu a persoanelor vârstnice
iară venituri, fără susţinători legali;

67
 • programul de sprijinire şi consiliere a copiilor infectaţi cu HIV şi familiilor
acestora, derulat de Mitropolia Banatului în cadrul Centrului Comunitar HIV.
Vest:
• programul de asistenţă şi ajutor pentru copii străzii desfăşurat de parohia
Arad - centru şi Asociaţia "Oastea Domnului";
• programul socio-educaţional derulat în cadrul Centrului social organizat
de parohia "Sf. Varvara", din Petroşani, care a avut ca beneficiari 700 de persoane
din familii sărace, ai căror membri au fost disponibîlizaţi de unităţile miniere;
• programul de asistenţă spirituală aşi consultanţă de specialitate la
domiciliul persoanelor paraplegice din parohiile protoieriei Brăila;
• programul "Telefonul copilului", derulat de Asociaţia Filantropia
Ortodoxă Alba Iulia, fiind un serviciu telefonic de sesizare, informare, şi
consiliere în problematica copiilor aflaţi în dificultate.

e) Activitatea de asistentă socială reflectata în mass-media

Principalele aspecte privind activitate de asistenţă socială desfăşurată în
cadrul structurilor de specialitate ale Bisericii Ortodoxe Române erau oglindite în
presa bisericească, dar începând cu anul 2000, aceasta a fost prezentata şi de câtre
celelalte segmente mass-media: cotidienele de marc tiraj, posturi T.V. şi de radio
naţionale şi locale.
Au fost publicate articole în revistele eparhiale "Vestitorul Ortodoxiei",
"Călăuza Ortodoxa" (periodic al Episcopiei Dunării de Jos). "Candela Moldovei"
(periodic al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei). "Renaşterea" (periodic al
Arhiepiscopiei Vadului. Feleacului si Clujului), precum şi multe articole în presa
scrisa şi multe reportaje la posturile de radio şi televiziune.
Activitatea Bisericii în domeniul slujirii sociale a fost bine prezentata în
marile cotidiene şi presa locală, demonstrând capacitatea de dezvoltare a acestor
activităţi în cadrul structurilor organizate bisericeşti.

68
 Mediatizarea a avut efecte pozitive la nivelul opiniei publice şi mai ales ia
nivelul modului de receptare pe eare-1 au instituţiile statului faţă de implicarea
sociala a Bisericii Ortodoxe Române.
Cu toataă aceasta mediatizare, au rămas nesoluţionate numeroase probleme
sociale, în special cele ale copiilor instituţionalizaţi, iar din partea Bisericii,
societatea românească doreşte o implicare coerentă şi unitară, în toate zonele ţării.
În anul 2000, primul ministru al ţării a solicitat Prea Fericitului Părinte
Patriarh Teoctist sprijinul Bisericii în rezolvarea situaţiei deosebit de dificile în
care se aflau cei peste 100.000 de copii din centrele de plasament ale statului,
promiţând sprijin financiar şi material (apartamente) pentru persoanele care vor
dori să susţină aceasta acţiune.
Doamna Emma Nicolson, vicepreşedinte al Comisiei pentru afaceri externe
a Parlamentului European şi raportor pentru Români, în urma întrevederii, cu Prea
Fericitul Părinte Teoctist, din luna noiembrie 2000 şi-a exprimat intenţia de a
include Biserica Ortodoxă Română ca principal partener al Guvernului pentru
punerea în aplicare a strategiei naţionale privind protecţia copilului aliat în
dificultate, manifestându-şi dorinţa de a susţine programele Bisericii.
Până la data de 31.03.2001 au fost aşteptate proiecte pentru programe în
favoarea copiilor. In prezent există o sursa importantă de finanţare pentru
problemele sociale, fiind deschis Programul PHARE intitulat "Copiii mai întâi".
Sectorul "Biserica şi Societatea" a propus în cel mai scurt timp, elaborarea
unui program de reinstituţionalizare a copiilor prin crearea unei reţele proprii de
asistenţi maternali care să primească, Ia domiciliu, copii din centrele de plasament
pentru a-i îngriji şi educa, program care sa se deruleze la nivelul parohiilor, în
special ai celor din mediul rural, din zonele defavorizate, afectate puternic de
şomaj, precum şi din unele zone depopulate din Transilvania, ca urmare a plecării
în stră inătate a populaţiei de origine germană între Patriarhia Română şi
Organizaţia menţionată. în scopul derulării unor programe de ajutorare .

69
 ARGUMENTARE

Activitatea de asistenţă socială nu este o preocupare nouă în orizontul grijii

faţă de aproapele nostru, întrucât Biserica şi-a făcut din aceasta, vocaţia sa în
istorie, ea organizând şi primele instituţii de asistenţă socială încă din perioada
apostolică. Astfel, biserica devine spaţiul în care acel om oarecare, din pilda
samarineanului milostiv, primeşte alinare şi vindecare, atât trupeasca cât şi
sufletească. Cu timpul, aceasta formă de ajutorare a aproapelui a trecut în grija
statului.
Serviciul de asistenţă sociala apare ca un serviciu public ce funcţionează pe
baza utilizării resurselor financiare ale statului în scopul ajutorării categoriilor
defavorizate ale populaţiei, promovând un sistem efectiv care să asigure resurse şi
servicii menite sa întărească oamenilor capacitatea de a rezolva şi a face faţă
împrejurărilor vieţii.
Lucrarea „Asistenţa socială în perioada patristică” pune în evidenţă
legătura strânsă dintre asistenţa socială şi Biserică, se bazează pe susţinerea
scripturistică şi pe învăţătura, dar mai ales, pe modelul viu care l-am avut în
Mântuitorul Hristos.
Daca motivul bolilor este păcatul, atunci şi izbăvirea de suferinţe este
condiţionata de iertarea si ispăşirea sufletului de greutatea păcatului. Nu este alta
cale de a dobândi iertarea păcatelor in afara de cea a pocăinţei. Prin mărturisirea
păcatului, a părerii de rău si a hotărârii de a nu păcătui, cu lacrimi de pocăinţa
vărsate înaintea lui Dumnezeu la Sfânta Taina a Spovedaniei, penitentul obţine
iertarea păcatelor şi primeşte harul divin care-1 întăreşte şi-1 ajută să nu mai cadă
iar în greşeală; cu atât mai mult, cu cât se învredniceşte să primească Trupul şi
Sângele Domnului în urma Spovedaniei.
Opera mântuitoare a lui Iisus Hristos a început odată cu momentul în care
„Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi" (Ioan 1, 14), a culminat cu
dramaticele evenimente legate de Jertfa şi Învierea Sa de-a dreapta Tatălui, din toate

70
veacurile, Trupul tainic al Domnului, Biserica, le mijloceşte fiilor ei roadele activităţii
mântuitorului.
Iisus Hristos şi-a îndeplinit opera Sa mântuitoare sub întreit aspect: ca
profet sau învăţător, ca arhiereu şi împărat, continuându-şi această operă şi după
înălţarea Sa la cer, în Biserică, prin Duhul Sfant, căci El le-a spus Apostolilor: „Şi Eu voi
ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da, ca să rămână cu voi" (Ioan 14,16,18)
Biserica, pe lângă lucrarea sfinţitoare pe care a realizat-o începând cu
Cincizecimea nu a neglijat niciodată activitatea didactico-pastorală, prin care a realizat
condiţiile propice actului sacramental şi în final mântuirea credincioşilor, după
exemplul lui Hristos.
Primele comunităţi creştine s-au organizat astfel încât să poată
satisfacetrebuinţele spiritual religioase ale membrilor ei, şi de asemenea a încercat să-i
integreze în viaţa Bisericii pe cei defavorizaţi. In timpul persecuţiilor creştine, când
foarte mulţi creştini şi-au pierdut bunurile materiale, rămânând fără mijloacele
elementare de subzistenţă, grija comunităţilor creştine a fost mult mai justificată.
Ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, marele Constantin sfătuit de mama sa, a
dat un act împărătesc în anul 313, cunoscut sub numele de "Edictul de la Milan",
privind libertatea creştinismului în Imperiul Roman, caritatea creştină dobândind, în
scurtă vreme, un caracter public, fiind organizată după principii statuate prin canoane
sinodale sau ale unor părinţii ai Bisericii.
Cel mai elocvent exemplu, îl reprezintă Sfântul Vasile cel Mare care, este
pionierul asistenţei sociale, înfiinţând azile de bătrâni, orfelinate de copii, de săraci, şi
mai ales spitale pentru bolnavi de tot felul, numite „Vasiliade", chiar dacă el este
departe de a fi singurul.
Odată cu primele structurii bisericeşti creştine pe actualul teritoriu al
României, apare şi activitatea în domeniul carităţii, efectuată în numele credinţei
creştine. De la început, în ţara noastră, asistenţa socială a avut un caracter religios,
desfaşurându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor şi al bisericilor.

71
 BIBLIOGRAFIE

Texte biblice:

*** Biblia sau Sfânta Scriptura, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a
Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995.
*** Noul Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002 .

Acte normative:
1. “Organizarea sistemului de asistenţă săcială în Biserica Ortodoxă
Română”, în “Regulament de organizare şi funcţionare a sistemului de
asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română”, capitolul III.
2. „Programul Naţional de implicare a Bisericii Ortodoxe Române în
protecţia copilului aflat în dificultate”, hotărârea Sfântului Sinod, nr.
227/1998.
3. Hotărârea Sinodală nr. 3336/ mai 1997
4. Protocolul Sfântului Sinod, nr. 495S/2001.
5. Protocolul Sfântului Sinod, nr. 495S/2001 Regulament de organizare şi
funcţionare a sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română”,
capitolul III.
6. Întrunirea anuală a coordonatorilor Eparhiali ai activităţii de asistenţă socială
în perioada 19-20 septembrie
7. Ordinul Ministerului de Finanţe, nr. 596/2000.
8. Regulament de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în
Biserica Ortodoxă Română”, capitolul III.

72
Studii şi articole:
1. Vătămanu Nicolae, 1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei, cel
dintâi aşezământ de asistenţă socială şi sanitară, în rev. “Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 3-4, Bucureşti, 1969.
2. Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Biserica creştină în primele patru secole,
organizarea şi bazele ei canonice, în rev. “Ortodoxia”, anul XXXIV, NR. 3, iulie-
septembrie, Bucureşti.
3. Norea, Pr. Constantin, Asistenţa socială prin Biserică, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română", nr. 3-6, martie - iunie, 1951, Ed. Instituţii Biblice şi
de Mişcare Ortodoxă, Bucureşti,
4. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh., Structura actului religios după
doctrina ortodoxă, în rev. „Stuctii Teologice'', VI, Bucureşti, (1954), nr. 3-4.
5. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Judecata particulară după moarte, în
rev. „Ortodoxia", VII, Bucureşti, (1955), nr.4.
6. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai
oamenilor, în rev. „Biserica Ortodoxă Română” LXXXVIII (1970), nr. 3-4.
7. Branişte, Pr. Prof. Ene, Idei, principii şi preocupări sociale în
circuitul Bisericii Ortodoxe, în „Studii Teologice”, an IV (1952), nr. 7-8.
8. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh., Mântuirea în şi prin Biserică, în
rev. „Mitropolia Olteniei", XXXV (1983), nr.7-8
9. Stan, Pr. Prof. Liviu, Instituţii de asistenţă socială în Biserica
primitivă, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1.
10. Vasile Târgovişteanul, Episcop Vicar Patriarhal, Opera caritativă a
Bisericii în primele veacuri creştine, în „Ortodoxia”, XLIII (1991), nr. 2, apr-iun.
11. Stan, Pr. Prof. Liviu, Instituţii de asistenţă socială în Biserica veche,
în rev. “Ortodoxia”, anul IX, aprilie-iunie, Bucureşti, 1957, nr. 2.

73
 12. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh., Aspectul comunitar-sobornicesc al
mântuirii, în rev. „Ortodoxia", XXVI, Bucureşti, (1974), nr.l.
13. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Condiţiile mântuirii, în rev. „Studii
Teologice", III, Bucureşti, (1951), nr.5-6.

Lucrări de specialitate:
1. ***Învăţătura de credinţă Ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1952.
2. Philipsborn, Al., Societatea de sanitari, din rev. „Byzastion”, Bruxelles,
1950.
3. , Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, 1992, Canonul 126 de
la Sinodul al optulea local de la Cartagina (419)
4. Floca, Arhid. Ioan, Canoanale Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, 1992,
Canonul 14 si 40 Trulan sau Sinodul 5-6 ecumenic de la Constantinopol
(692).
5. Floca, Arhid. Ioan, Forme instituţionale de manifestare a credinţei şi
dragostei creştine, apărute în Biserica Veche, în Drept canonic Ortodox,
legislaţie şi administraţie Bisericească, Vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1990
6. Dumitru Belu, Despre iubire, Ed. Omniscop, Craiova, 1997
7. I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Biserica slujitoare,
Bucureşti, 1972
8. Iorgu D. Ivan, Bunurile bisericeşti în primele şase secole, Bucureşti, 1937.
9. L. Chastel, Studii istorice asupra influenţei carităţii creştine în primele
şase veacuri ale Bisericii (trad. Din franceză), Hamburg, 1854.
10. Gh. I. Soare, Biserica şi asistenţa socială, Bucureşti, 1948.
11. Mladin, N., Bucevsky, O., Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
12. O. Bucevsky, Iubirea faţă de aproapele, (I), 1942,; (II), 1946.

74
13. Istodor, Pr. Lect. Univ. Dr. Gheorghe, Misiunea creştină ca activitate
permanentă şi practică a Bisericii, Ed. Sigma, Bucureşti, 2006.
14. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Jertfă şi răscumpărare, Ed. I.B.M.B.O.R
Bucureşti, 1991.
15. Todoran, Pr. Prof. Isidor; Pr.Prof. I. Petruţă; Prof. N. Chiţescu, Teologia
Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Bucureşti,1958.
16. Stăniloae, Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II, Bucureşti,
Ed. I.B.M.B.O.R., 1978.
17. Dumitru, Prof. Radu, Curs de teologie Morală pentru anul IV..
18. Şerban Ionescu, Probleme de morala socială, vol. I, Bucureşti, 1946.
19. Thomassin, O. C. II, Dicţionar de Arheologie creştină, Bucureşti, 1949.
20. Zhishman: Dreptul matrimonial al Bisericii ortodoxe răsăritene (traducere
greacă), Atena 1913, vol. II.

Powered by http://www.e-referate.ro/
Adevaratul tau prieten

75