Rolul bisericii în dezvoltarea socială a comunităților

Preot Ionel Mălaimare

“(…)Prin venirea Sa în lume, Hristos împăca pe om cu Dumnezeu și pe oameni întreolaltă. El ne

dă o poruncă nouă, porunca iubiri, care cuprinde pe toți oamenii indiferent de apartenența rasială,
națională, socială sau religoasă. De peste veacuri răsună cuvintele Domnului: „Să vă iubiți unii
pe alții”! Învățătura Mântuitorului des¬pre înfricoșetoarea judecată, ne prezintă faptele
milosteniei trupești și sulletești ca pe o condiție de bază pentru moștenirea vieții veșnice.
Milostenia este fiica iubiri, iar iubirea este regina virtuților. Este ușor de înțeles că acolo unde
domnește dragostea pentru Dumnezeu și aproapele, acolo este și bună stare socială. Mântuitorul
a venit pe pământ ca „toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”.
Creștinul ajuns la cunoștința adevărului, va vedea în fiecare om pe fratele său. EI va ști că
Domnul Iisus a străbătut pământul mai mult cu binefacerile Sale decât cu pașii. Oricând întâlnea
un om în suferință, un bolnav, un suflet chinuit, oriunde vedea o nevoie, o lacrimă, oriunde găsea
un păcătos, Iisus se oprea cu milă. Nu trecea mai departe. Ci se oprea și alina, mângâia, ierta,
vindeca, aducea izbăvirea. „Milă mi-e de popor”, exclama Fiul omului în fața suferinței
omenești. Biserica prin slujitorii săi a continuat a lucra aceleași binefaceri săvrșite de
Întemăietorul său. Activitatea Bisericii în care se recapitulează întreaga operă de mântuire a
Domnului Hristos (Învățătorească, Arhierească și Impărătească), este indisolubil legată de
schimbările majore în viața oamenilor și a națiunilor. Oriunde au ajuns mesajul și învățătura
Mântuitorului au produs o mulțime de transformări, spre binele omenirii. Unele principii și
precepte religioase au dobândit în timp, caracter de normă socială, de lege. Astfel, au fost
recunoscute inviolabilitatea căsătoriei, dreptul la muncă, egalitatea între oameni, au fost votate
legi pentru protejarea minorilor, a bătrânilor, a bolnavilor, a fost aborită sclavia – toate aceste
prefaceri arătând că, defapt „creștinismul nu este doar o religie, ci un mod de viață” (Malcom
Muggeridge). Biserica este chemată să imite pe Domnul Său, Care a venit pe pământ „nu de a fi
slujit, ci de a sluji și a-și da viața Sa drept răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 45). Aceasta
este misiunea și rolul Bisericii, atât la nivel de parohie, eparhie sau patriarhie, Ea fiind chemată a
stărui îndeosebi asupra întrajutorării internaționale și a responsabilității reciproce a națiunilor.
Azi mai mult ca oricând, slujitorii bisericii au datoria a se dărui cu toată ființa misiunii la care au
fost chemați, învățând prin faptă și cuvânt că numai dragostea lui Hristos Dumnezeu va restabili
pacea pe pământ și buna voire între oameni. Biserica Ortodoxă n-a format o doctrină privind
relația Bisericii cu lumea, în cadrul vreunui sinod, care să aibă un caracter normativ pentru
lucrarea ei în societate. Aceasta nu înseamnă că ea nu are o atitudine față de lume, întemeiată
teologic și că nu are o practică în slujirea lumii. Împletindu-și organic misiunea ei cu aspirațiile
comunității în care trăiește, Biserica Ortodoxă este prin definiție o biserică a slujirii, în îndoitul ei
aspect al slujirii lui Dumnezeu și slujirea oamenilor. Teologia slujirii corespunde unei necesități
care ține de structura ca atare a Bisericii, și rolul ei este tocmai de a ajuta Biserica să-și păstreze
identitatea ei de comunitate spiritual-socială, autenticitatea mesajului și funcției ei, în
actualitate… Acuzată pe nedrept că preferă exclusiv viața contemplativă, Ortodoxia a îmbinat
întotdeauna elementul spiritual cu cel uman și social… Asceza, atât de caracteristică Ortodoxiei,
este nu numai un exercițiu solitar de purificare, ci și expresia conștiinței solidarității cu cei în
lipsă… Slujirea presupune o etică a comuniunii și a solidarității, d eaceea, în procesul slujirii,
Bisericile își descoperă fata lor umană, chipul de smerenie pe care îl impune natura lor de
comuniune spirituală. Un imperativ al zilelor noastre este revenirea la credința vie, plină de
căldura dragostei, a Bisericii primare, revenirea la acele „societăți ale iubirii”, care au legat pe
oameni de oameni și au desfințat distincțiile sociale și materiale. Epistolele și Faptele Apostolilor
ne relatează că primele comunități creștine au pus accentul pe caritate, pe sentimentul
solidarității și egalității dintre creștini, încât „nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau
țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute, și-l puneau la picioarele apostolilor. Și
se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință (Faptele Ap. 4,34 – 35). Nu exista acolo
vorba aceea „rece”, „al meu”, „al tău” spune Sf. Ioan Hrisostom, fiindcă „inima și sufletul
mulțimii celor ce au crezut erau una și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci
toate le erau de obște” (Faptele Ap. 4,32). Duhul dragostei va stăpâni cu aceeași ardoare inimile
creștinilor pe tot parcursul celor trei secole de persecuție, el fiind forța divină care a făcut ca
Biserica lui Hristos să dăinuească în ciuda crudelor persecuții. În secolele următoare filantropia a
căpătat un caracter general, creștinii extinzâdu-și activitatea, ară discriminare, și asupra
păgânilor. Alte instituții de asistență socială apărute în cadrul Bisericii sunt: leagăne de copii
mici, părăsiți sau găsiți, case de adăpost pentru fecioare, azile pentru văduve, orfelinatele,
spitalele și altele. Dacă avem în vedere activitatea Bisericii în educație, învățământ, cultură și
artă, este ușor de înțeles cât de important este rolul Bisericii în dezvoltarea socială a
comunităților. Aristotel a definit omul ca „ființă socială prin natura sa”. În Biserica creștină,
relația persoanei cu semenii săi este deplin realizată în Sfânta Liturghie, care susține viața de
comuniune a credincioșilor cu Sfânta Treime și cea dintre ei. Creștinii sunt trimiși să trăiască
împreună nu pentru că unirea face puterea, ci pentru că Dumnezeu însuși e comuniune de
persoane, pentru că păcatul înseamnă degradarea solidarității cu semenii și pentru că nimeni nu
poate rosti numele lui Dumnezeu decât împreună cu alții.”
(https://decenei.com/2018/08/09/rolul-bisericii-in-dezvoltarea-sociala-a-comunitatilor)