II. „BISERICA ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA”.

PRINCIPALELE ÎNVĂȚĂTURI
ESHATOLOGICE ȘI IMPLICAȚIILE PENTRU ACTIVITATEA DE PROZELITISM

1. Istoric şi organizare. Originile mişcării adventiste sunt legate de mişcarea milerită care s-a
dezvoltat în America în anii 1830, în contextul marii revigorări a aşteptărilor apocaliptice care
caracterizaseră A doua deşteptare religioasă (The Second Great Akwaning)1. Adventismul propriu-zis ia
naştere odată cu predica lui William Miller (1728-1849), un predicator laic baptist. Acesta, cercetând
textul de la Daniel VIII, 14 (“Până la două mii trei sute de seri şi dimineţi: după aceasta templul îşi va
avea din nou rostul lui”), a ajuns la concluzia că Hristos va aveni în anul 1843 2. Prima prezentare publică
a ideilor sale a avut loc în 1831, când a publicat o serie de articole în „Vermont Telegraph” şi a scris mai
multe broşuri. Între 1834-1849 a ţinut o serie de conferinţe publice, multe din ele fiind cuprinse în broşura
Evidence from the Scripture of the Second Coming of Christ, about the Year 1843 (Învederare din Biblie
a celei de A doua veniri a lui Hristos în anul 1843), publicată în 18363. Oamenii din jurul său au avut o
mare contribuţie la succesul său, în special Joshua V. Himes (1805-1895), care a reuşit să dea mişcării
milenariste un caracter de masă, prin răspândirea idelor sale în ziare ca The Midnight Cry şi Signes of the
Times4.
Când prima dezamăgire a venit în 1843, William Miller a pretins că a fost o greşeală în trecerea
de la anii dinainte de Hristos, la era noastră şi a mutat simplu data cu un an. Adventiştii erau în pragul
dezamăgirii, dar un alt lider milerit, Samuel S. Snow (1806-1870)5, a mai avansat o altă dată: Hristos va
reveni pe 22 octombrie 1844. Febra aşteptării a atins apogeul. Proprietarii şi-au vândut bunurile pentru a
finanţa propaganda. Adepţii lui Miller au petrecut ziua respectivă într-o ambianţă de intensă religiozitate:
reuniţi în case particulare sau în case de adunare, cei care au crezut în această profeţie se rugau, cântau şi
meditau. Nu mai lipsea decât Hristos coborând din cer, dar în ziua de 23 octombrie nu s-a putut vedea
decât lumina unei noi dimineţi. Când şi această profeţie s-a dovedit falsă, a urmat cea ce s-a numit
„Marea Dezamăgire”, o experienţă traumatizantă pentru cei care au crezut şi momentul instaurării unei
perioade de scepticism, când credinţele apocaliptice sunt temporar discreditate 6.
1
Despre adventism în America, Gary Gene Land, “Seventh-Day Adventist Church” în Dictionary of Christianity in America...,
p.1076-1077; Edwin Scott Gaustad, The Rise of Adventism. A Commentary on the Social and Religious Ferment of Mid-
Nineteenth Century America, New York 1974; Gary Gene Land, Adventism in America. A History, Grand Rapids, Mich.: William
B. Eerdmans Publishing 1986.
2
William Miller pleca de la premisa că profeţiile biblice din cartea lui Daniel şi a Apocalipsei erau coduri care puteau fi
descifrate. Acestea erau de două feluri: perioade de timp care erau descifrate prin substituirea unei zile pentru un an, în timp ce
cifrele erau regate, împărăţii etc. Această formulă pretindea că a găsit-o chiar în Biblie (Iezechiel IV, 6) : Dumnezeu l-a îndemnat
pe profet “să îndure păcatul casei lui Iuda pentru 40 de zile, pentru a închipiui “acelaşi număr de zile câţi au fost anii păcatului
lor”. Folosind această metodă, William Miller a identificat o dată de început, anul 457 î.d.Hr., decretul lui Artarxerxes de a
reconstrui Ierusalimul (Daniel IX, 25), la care a adăugat 2 300, obţinând anul 1843. Acesta era anul „curăţării sanctuarului”, în
care el vedea Judecata de Apoi şi sfârşitul lumii. William Miller a acordat o mare atenţie şi textelor de la Apocalipsă, cap. XII-
XXI, care se referă la fiară, bătălia Armaghedonului şi Noul Ierusalim, despre care credea că vor avea loc la a doua venire a lui
Hristos. (Kenneth C. Newport, Apocalypse and Millenium. Studies in Biblical Exegesis, Cambridge University Press, 2000)
3
Spre deosebire de alţi predicatori ai timpului, care făceau parte din curentul “renaşterii” (revivalist), el nu era un predicator
“harismatic” sau emoţional, ci folosea raţiunea şi logica spre a-şi convinge audienţa. Metoda hermeneutică pe care William
Miller a adoptat-o în lectura Bibliei era comună protestanţilor din acea vreme şi anume că profeţiile biblice au fost sau vor fi
complet sau literal împlinite şi că Biblia este suficientă pentru înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu (biblicism).
4
Diac. Prof. Dr. Petre.I. David, Invazia sectelor, vol. I, Bucureşti, 1997, p. 131-133.
5
Samuel S. Snow era de părere că trebuie utilizat calendarul Karait pentru noul calcul. Calendarul Karait este calendarul unei
secte iudaice, formată din prozeliţi, ai cărei adepţi se găseau cu precădere în Peninsula Crimeea. Aceştia utilizează un calendar
deosebit de evrei care au pierdut, spun ei, calendarul cel adevărat dupa cucerirea şi distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. În
timpul prigoanei naziste ai au convins autoritaţile germane că nu sunt evrei si ca nu fac parte din “rasele inferioare” şi nu au avut
de suferit.
6
William Miller însă nu s-a arătat descurajat: ediţiile din Advent Herald sunt pline de declaraţii în care se recunoaşte că s-a
înşelat asupra perioadei exacte, dar că, în ciuda acestui lucru, credinţa lui rămâne neschimbată În numărul din Midnight Cry din 5
decembrie 1844 el a ajuns în sfârşit la o formulă satisfăcătoare pentru a depăşi orice posibilitate de eşec: „M-am hotărât la o altă
dată, şi la aceasta rămân, până ce Dumnezeu mă va lumina mai mult. Şi aceasta este Astăzi, Astăzi şi ASTĂZI, până când El va
 După „Marea Dezamăgire” din 1844, o parte a mileriţilor a refuzat să accepte eşecul calculelor. Ei
au susţinut că data era corectă, dar că natura evenimentului a fost înţeleasă greşit. În 1844 s-a produs ceva
foarte important, dar nu pe pământ, ci în cer, unde Hristos a intrat în partea a doua a „Sanctuarului ceresc”
în Sfânta Sfintelor7. Această teză a fost avansată de Hiram Edson (1806-1882) şi a fost acceptată de un
grup de mileriţi în frunte cu James White (1821-1881)8 şi Joseph Bates (1792-1872). În acest context, o
tânără vizionară, Hellen Gould Harmon (1827-1915), începe să aibă primele ei viziuni. În 1846, Hellen
s-a căsătorit cu James White şi a devenit apoi profet, predicator, consilier al „Bisericii Adeventiste de
Ziua a Şaptea”, scriitor prolific care a publicat peste 24 de cărţi şi a contribuit cu peste 500 de articole în
revistele adventiste din vremea ei. Deşi ea a instistat că scrierile ei sunt doar „complementare Bibliei”, în
realitate specificitatea acestora a făcut ca ele să influenţeze în mare măsură gândirea şi comportamentul
adventiştilor de ziua a şaptea9.
La vârsta de 17 ani, Hellen Gould (Harmon) White avea primele ei viziuni despre poporul adventist
în ceruri, a doua venire şi Noul Ierusalim, viziuni care au încurajat grupul de adventişti. În 1855, puţin

veni” (Roland Numbers, The Dissapointed. Millerism and Millenarianism in the Nineteenth Century, Tennesee Press, 1993. p.
17-36). Joshua Vaughan Himes (1805-1895) spunea: la rândul lui „Niciodată nu mi-a fost dat să văd o credinţă mai puternică şi
mai activă. Pe drept cuvât, credinţa şi încrederea fraţilor în cuvântul profetic nu a fost niciodată mai viguroasă” („Advent
Herald”, 17 iulie 1844, p. 188; (apud) citat în Francisc D. Nichol, The Midnight Cry. A Defense of William Miller and the
Millerites, Washington 1944, p. 208. Despre dezamăgirea din octombrie, un alt lider milerit, Hiram Edson (1806-1882), spunea:
„Speranţele şi aşteptările noastre cele mai dragi au fost spulbearte dintr-o lovitură şi ne-a cuprins o asemenea sete de lacrimi, cum
nu trăisem niciodată înainte: mi se părea că pierderea tuturor prieteniilor pământeşti nu se compara cu aceasta. Am plâns până la
ziuă. Şi am coborât în adâncul meu zicând: experienţa adventistă a fost episodul cel mai strălucitor din întreaga mea viaţă de
creştin. Dacă un eşec îl încoronează, ce va mai rămâne din experienţa mea de creştin? Biblia-i un eşec! N-ar fi nici Dumnezeu,
nici cer, nici paradis? Totul nu ar fi decât o ţesătură de vicleşug! Speranţa noastră, aşteptarea noastră cea mai nobilă ar fi fără
fundament? Şi aşa am plâns până la ziuă” (Hiram Edson, Des fragments manuscrits sur sa vie et son exprience, p. 8-9; citat în
Francisc D. Nichol, The Midnight Cry. A Defense of William Miller and the Millerites, Washington 1944, p. 247-248.). Există
două lucrări ştiinţifice de la începutul secolului care reconstituie istoria mileriţilor, Clara Endicott Sears, Days of Desilusion. A
Strange Bit of History, Boston, 1924 care ridiculizează mişcarea şi Francis D. Nichol, The Midnight Cry. A Defense of William
Miller and the Millerites, Washington, 1944, care este apologetică.
7
Un alt grup considera că sfârşitul acestei lumi este aproape, dar este inoportun să se calculeze alte date. Acest grup, care a fost
majoritar la Conferinţa adventistă de la Albany a devenit repede minoritar şi a dispărut în primii ani ai secolului XX. În sfârşit,
alţi milerişti au crezut că evenimentul era just (sfârşitul lumii), dar data era falsă. Grupul, condus de Nelson H. Barbour, (1824-
1908) şi-a pus speranţele în anul 1873, deoarece această dată corespundea, credeau ei, sfârşitului celor 6000 de ani de la crearea
lumii. Data a fost mutată apoi pentru 22 octombrie 1874, apoi pentru 14 februarie 1875, în sfârşit pentru 16 aprilie 1975, până
când Nelson H. Barbour a descoperit că cuvântul grec „parusia” (παρουσια) nu semnifică doar „venire” ci şi „prezenţă”, deci
Hristos era deja prezent după anul 1874 în mod spiritual, invizibil. Această descoperire a dus la naşterea unei grupării «  Studenţii
în Biblie » care este la originea actualei Organizaţii a « Martorilor lui Iehova ».
8
James White, co-fondator al “Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”, s-a născut în Palmyra în 1821. În jurul vârstei de 20 de ani,
el a aderat la mişcarea milerită. La doi ani după « Marea Dezamăgire » şi imediat după căsătoria cu Helen Harmon, el a acceptat
sabatul. James White a început să fie editorul unora din numerosele periodice ale “Bisericii”: The Present Truth (1849); The
Advent Review (1850); Second Advent Review and Sabbath Herald; The Adventist Review (1850); The Review and Herald
Publishing Association (1852); The Youth’s Instructor (1852); The Signs of the Times (1874); şi Pacific Press Publishing
Association (1875) şi să contribuie la înfiinţarea unor instituţii ale viitoarei “Biserici adventiste”. Menţionăm că James White a
scris mai multe cărţi şi sute de articole, precum şi faptul că a fost preşedinte al General Conference timp de 10 ani. A murit în 1881 în
Battle Creek, Michigan la vârsta de 60 de ani.
9
La vârsta de 9 ani, Helen White a fost lovită cu o piatră în cap de un coleg şi a rămas inconştientă timp de 3 săptămâni după care
a fost imposibil să mai reia şcoala. În 1842 s-a botezat în Biserica metodistă, ascultând în acelaşi timp, împreună cu întreaga
familie mesajul lui William Miller. Hellen G. White a condus « Biserica adventistă de Ziua a Şaptea » până la moartea ei, în
1915. Deşi nu s-a ridicat niciodată la statutul lui Joseph Smith în mormonism, rolul ei poate fi totuşi comparat cu cel al lui Mary
Baker Edy, fondatoarea „Ştiinţei Creştine”. Studiile asupra mişcării milerite au subliniat predilecţia femeilor pentru viziuni şi
stări extatice. Femeile care au suferit marginalizări sociale sistematice au fost primele să denunţe vechile stări de lucruri. Despre
comentariile antropologice asupra femeilor care aveau viziuni extatice, a se vedea lucrările lui Lewis Ioan Myrrdin, Extatic
Religion. An Antropological Study of Spirit Possesion and Shamansim, Harmondsworth: Penguin Books, 1971 (London; New
York: Routledge, 2003), Idem History and social anthropology, London; New York: Routledge, 2004 şi Idem, Religion in
context: cults and charisma, Cambridge; New York: Cambridge University Press 1996. Despre locul femeii în evanghelismul
secolului al XIX-lea, a se vedea Nancy Cott, The Bonds of Womanhood. „Woman’s Sphere” in New England, 1780-1835, New
Heaven, 1977. Mileriţii acordau o mare atenţie profeţiei lui Ioil, unde se spunea că nu numai „fiii, dar şi ficele lor vor profeţi...”
(III,1). În milerism, femeile au fost încurajate să predice, să întreprindă circuite misionare alături de soţul sau de tatăl lor şi
această mentalitate a pregătit terenul pentru predica lui Hellen G. White.
după mutarea grupării în Batlle Creek, ea a avut o viziune în care erau specificate dispoziţii importante
legate de „Noua Biserică”. După ce a relatat comunităţii cele văzute, ea a fost autorizată să publice
viziunile în beneficiul tuturor credincioşilor. Aşa a apărut primul volum din Testimonies for the Church
(Mărturii pentru Biserică), care vor ajunge în total la 9 volume. În 1858 are o viziune de 2 ore despre
marele conflict între bine şi rău. Această viziune a stat la baza lucrării The Controversy (Marea
Controversă). În 1863, anul în care primul copil îi murea de pneumonie, Hellen Gould White a avut
viziunea legată de importanţa unei vieţi sănătoase. Mai târziu, ea a arătat că „Biserica Adventistă de Ziua
a Şaptea” trebuie să se îngrijească de cei bolnavi şi să promoveze o învăţătură despre viaţa sănătoasă. În
1866 se deschide Western Health Reform Institute, cunoscut mai târziu ca Battle Creek Sanitarium.
În 1885 Hellen G. White a călătorit cu fiul ei, William, în Europa şi a vizitat Elveţia, Germania,
Franţa, Italia, încurajând evanghelizarea şi întemeierea primelor comunităţi pe „bătrânul continent”. La
începutul secolului al XIX-lea, a scris imens despre necesitatea evanghelizării în Africa şi America de
Sud. Influenţa lui Hellenei G. White a fost foarte puternică mai ales în Nordul Americii, în Australia şi în
ţările lumii a treia. Receptarea operelor ei a fost mai puţin entuziastă în Europa, în ciuda turneului
propagandistic organizat între 1885-1887, iar lucrările ei nu au fost traduse decât recent, poate şi datorită
conflictelor cu liderii adventişti de aici, mai ales datorită conflictului cu liderul german Ludwig Richard
Conradi (1856-1939)10. Asta nu înseamnă că în Statele Unite nu au fost controverse referitoare la
persoana ei, dar totuşi sentimentul general era că Hellen White este un „dar” pentru „Biserica Adventistă
de Ziua a Şaptea”.
În jurul anului 1863, „Biserica” era formal organizată. Adventiştii au creat o organizaţie care îşi avea
cartierul general în Battle Creek, Michigan, la începutul anilor 1860, şi care totaliza în jur 3 500 de membrii.
Treptat, au început să se construiască primele instituţii: edituri pentru răspândirea mesajului lor, şcoli şi
colegii pentru instruirea predicatorilor, şcoli şi facultăţi de medicină cu orientare pe tratamente naturiste
ne-medicamentoase şi mâncare vegetariană, toate puse în slujba răspândirii mesajului că „sfârşitul se
apropie”. În 1874 au fost trimişi primii misionari în Europa. În 1900 adventiştii erau prezenţi pe toate
continentele şi aveau aproape 100 000 de adepţi.
Expansiunea adventismului a dus la reorganizarea „Bisericii Adventiste” la începutul secolului al XX-
lea. În 1903 sediul central era mutat la Washington DC. În acelaşi timp, a fost stabilită şi o nouă structură
administrativă. Bisericile locale au fost organizate în conferinţe, conferinţele în uniuni şi uniunile în
Uniunea Generală Mondială. Conferinţa Generală este un termen care se referă atât la sesiunile legislative
ale „Bisericii”, cât şi la corpul administrativ general şi este condusă de un preşedinte, de vicepreşedinţi
care au în responsabilitate o arie geografică numită divizie şi de secretari, fiecare responsabili pentru un
departament. Din punct de vedere administrativ, „Biserica Adventistă” are 13 Diviziuni, care sunt
compuse din biserici, grupate în misiuni sau uniuni de biserici.
2. Principalele învăţături. Tradiţia adventistă provine în mare parte din protestantismul
conservator. Principalele elemente care-l deosebesc totuşi de protestanţi sunt: credinţa în întoarcerea
iminentă a lui Hristos (personală şi invizibilă), sabatismul, învăţătura despre „judecata ivestigativă”
(sanctuarul ceresc) şi un mare accent pe „stilul de viaţă sănătos”. La acestea se adaugă credinţa că „darul
profeţiei” s-a manifestat prin Hellen G. White şi urmează să tălmăcească canonul biblic până la sfârşitul
istoriei. Deşi nu s-a proclamat niciodată infaelibilitatea scrierilor sale, la câţiva ani după moarte
fondatoarei „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” a suprevizat publicarea unor antologii a operelor ei,
care au fost utilizate în scopuri catehetice. În ultimele luări de poziţie ale conducerii, se arată că scrierile
ei nu sunt canonice şi deci nu au aplicabilitate universală. Cu toate acestea, extrase din operele ei sunt
adesea publicate fără nici un respect pentru cronologie sau pentru context. Dorinţa de a revizui unele

10
Dintre lucrările lui amintim: Das geheimnis enthüllt. Oder, Die sieben Siegel gebrochen, Hamburg: Internationale
Traktatgesellschaft, 1914; Die Geschichte des Sabbats und des ersten Wochentages im Lichte der Heiligen Schrift und der
Geschichte von der Erschaffung der Welt bis auf die Gegenwart, Hamburg, 1912; The Impelling Force of Prophetic Truth. (With
plates, including portraits), London: Thynne & Co. Daily Prayer Union 1935; The Mystery Unfolded, or the Seven seals opened.
(On Biblical prophecy. With illustrations), Watford: International Tract Society, 1910. Despre el: Daniel Heinz, Ludwig Richard
Conradi, Missionar, Evangelist und organisator der Siebenten-tags-Adventisten in Europa, Frankfurt am Main; New York: Lang
1998 (138 p.).
puncte de vedere tradiţionale ale Hellenei G. White este puternică în adventism în ultima perioadă 11.
Doctrina despre „rămăşiţa credincioasă” ocupă un loc important în sistemul doctrinar al „Bisericii
Adventiste”. Biserica lui Dumnezeu, spune Hellen G. White, este formată din toţi cei care cred în Hristos,
dar la sfârşitul timpurilor, o rămăşiţă şi anume „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” este chemată să ţină
poruncile lui Dumnezeu şi să mărturisească Evanghelia lui Iisus. „Judecata investigativă”, o altă curiozitate
doctrinară, are menirea de a arăta care dintre cei morţi sunt demni de prima înviere şi care dintre cei vii
vor fi răpiţi la cer în momentul Parusiei Domnului. Această judecată se desfăşoară în ceruri şi a început
în anul 1844, la sfârşitul celor „2300 de ani”, cu scopul de a testa loialitatea oamenilor în vremurile din urmă.
3. Program misionar. Milerismul a contribuit mult la identitatea adventismului de ziua a şaptea şi
impactul lui se vede în toată istoria adventistă 12. În ciuda importantei continuităţi cu milerismul,
adventismul s-a distanţat însă de mişcarea lui William Miller. Cheia transformării unui apocalipticism
efervescent într-un sistem religios complex include mai presus de toate o prelungire a timpului
eshatologic13, prin instituţionalizarea adventismului.
O altă remarcă este că adventiştii de ziua a şaptea dezvoltă un program misionar eficient. La nivel
mondial, membrii sunt estimaţi la 14 milioane, răspândiţi în 205 ţări. „Biserica”, în ansamblul ei botează
2000 de membrii în fiecare zi. De asemenea, adventiştii au un sistem educaţional foarte bine pus la punct
cu peste 5000 de şcoli, colegii şi universităţi. Adventist World Radio, unul din numeroasele programme
radio SDA transmite singur în 50 de limbi. « Biserica Adventistă » este activ implicată în activităţi
umanitare şi poate oferi ajutor rapid în caz de dezastre. Adventist Developement and Relief Agency
(ADRA) este o organizaţie mondială care activează în 140 de ţări pentru a promova dezvoltare
economică, ajutor medical de urgenţă, susţinere financiară în caz de dezastre, educaţie elementară în ţările
subdezvoltate.
«Biserica Adventstă de Ziua a Şaptea » consideră corpul uman « templul lui Dumnezeu » şi în
consecinţă respectă practicile pe care ştiinţa modernă le-a dovedit că sunt sănătoase (spun ei). Multe din
credinţele lor îşi au originile în scrierile Hellenei G. White care s-a preocupat de problema alimentaţiei şi
a medicinei preventive. Membrii SDA promovează abţinerea de la ţigări, alcool, droguri şi vegetarismul.
Mai mult, ei susţin un stil de viaţă sănătos şi promovează cercetarea medicală avansată. Loma Linda
University şi Centrul Medical Mondial erau cunoscute pentru promovarea terapiei radiaţiei cu proton şi
11
Michael Pearson Millennial Dreams and Moral Dilemmas, Cambridge, 1990 p. 44-45 (A Cultural Legacy: Victorian and
American) şi Idem, Seventh-Day Adventist Responses to some Contemporary Ethical Problems, Oxford, 1986
12
Laura Vance, Seventh-Day Adventism in Crisis. Gender and Sectarian Change in an Emerging Religion, University of Illinois
Press, 1999, p.13-40 (capitolul „Millerism and the Origins of rhe Seventh-day Adventism”); Ronald L. Numbers and Jonathan M
Butler, The Disappointed. Millerism and Millenarianism in the nineteenth century, Knoxville: University of Tennessee Press
1993 (capitolul „The Making of the New Order: Millerism and the Origins of the Seventh-day Adventism”, p. 189-209), Jonathan
Butler, From Millenarism to Seventh-day Adventism: „Boundlessness to consolidation”, „Curch History”, nr. 55 (1986), p. 50-
64.
13
Atâta timp cât un grup susţine preziceri specifice despre sfârşitul lumii, pe termen scurt, el rămâne efemer. Cu fiecare trecere a
datei profetice, convertirile se vaporizează în apostazii. Transformarea culturală dramatică pe care a suferit-o societatea
americană în secolul al XIX-lea furnizează cadrul general în care milerismul a evoluat în adventism de ziua a şaptea. Atât
Charles Grandison Finney (1792-1875), cât şi William Miller (1782-1849) aşteptau ceva de importanţă eshatologică care să se
întâmple în viitorul apropiat. Însă predica lui Finney invoca natura mileniului, cea a lui Miller invoca iminenţa acestuia.
Proiectând sfârşitul lumii în jurul lui 1843, Miller susţinea o variantă senzaţională a predicii protestante (Withney Cross, The
Burned-over District. The Social and Intellectual History of Enthusiastic Religion in Western New York, 1800- 1850, New York,
1965, p. 320). Milerismul se încadra perfect în contextul cultural american al epocii prin câteva trăsături care au trecut apoi şi în
adventism. În primul rând, era vorba de perfecţionism, care rezulta din impulsul milenial că ultimele zile ale lumii semnificau o
totală eradicare a răului. O epocă în care se aştepta judecata celor răi şi triumful celor drepţi respingea orice compromis cu
păcatul. În al doilea rând era vorba de voluntarism, care oferea mijloacele practice ale perfecţiunii mileniale. Apar asociaţii
voluntare pentru misiune, distribuţie de Biblii şi tratate, Şcoală de Duminică, educaţie etc. În al treilea rând este vorba de
exclusivism. Cu precădere între anii 1843-1844, mileriţi au fost ridiculizaţi şi ostracizaţi. Însă departe de a-i demoraliza, oprobiul
şi persecuţia i-au legitimat ca „rămăşiţă a lui Dumnezeu”. Cu cât se apropia ora sfârşitului, cu atât mai mult ei atacau bisericile
tradiţionale şi clerul. În plus, alături de tradiţionala aversiune faţă de catolici, ei respingeau pe toţi protestanţii numindu-i generic,
„Babilon”. În pamfletul intitulat „Come Out of Her, My People”, Charles Fitch (Rochester, NY 1843) ridică această animozitate
la nivel de doctrină. „Dacă eşti creştin, ieşi din Babilon; Dacă intenţionezi să fi găsit ca un creştin când va apărea Hristos, ieşi
afară din Babilon, ieşi acum...”. (Citat de Edwin S. Gaustad, The Rise of Adventism: religion and society in mid-nineteenth-
century America, New York: Harper & Row 1974, p. 167).
pentru transplanturile de inimă. Dr. John Harvey Kellog, care a lansat ca aliment cerealele pentru micul
dejun a fost o personalitate importantă în “Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, iar cercetările lui au
sprijinit mult ceea ce Hellen G. White susţinea despre sănătate, în special vegetarianismul.
Cazurile în justiţie în care sunt implicaţi membrii SDA sunt din ce în ce mai rare. Ele se referă în
principal la serviciul militar şi la munca sâmbăta. Adventiştii sprijină libertatea religioasă şi au un
departament special desemnat să promoveze asemenea activităţi la nivel inter-denominaţional şi
internaţional, Adventist Religious Liberty, care face parte din International Religious Liberty Association
şi care este responsabil cu redactarea revistei «Liberty Magazine».
Mult mai gravă pentru imaginea  « Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea» a fost evoluţia grupării
sectare, cunoscută sub numele de «Branch Davidians», la rândul ei ruptă din mişcarea reformatoare a
Davidienilor (Davidians), care s-au despărţit de adventişti în 1929. După un parcurs sinuos, gruparea
« Branch Davidians » ajunge la un apogeu al separării de adventişti sub conducerea lui David Koresh, în
1983. Koresh credea că gruparea lui de credicioşi reprezintă nucleul Împărăţiei care va veni şi de aceea a
considerat necesar să o protejeze de « forţele răului » acestei lumi, prin înarmare masivă. Conflictul dintre
autorităţile federale şi membrii comunităţii s-a soldat în final cu 88 de morţi (Wacco, Statele Unite, 19
aprilie 1993). După această tragedie, „Biserica Adventistă” a încercat din răsputeri să se delimiteze de
această mişcare şi să arate că ea nu exprimă specificul adventismului 14.
Spre deosebire de mormoni, adventiştii nu par să joace un rol important în imaginarul societăţii
occidentale. Foarte ataşaţi de prozelitism şi preferând să evite conflictul cu autoritatea seculară,
adventiştii nu au câştigat niciodată notorietate, dar nici nu s-au bucurat de popularitate. La nivel
academic, adventismul a exercitat un interes relativ mic. Sociologul Bryan Ronald Wilson descrie grupul
mai întâi ca o sectă revoluţionară, pentru ca apoi să revină şi să nuanţeze discuţia, în contextul procesului
de denominaţionalizare pe care-l traversează mişcarea 15. Astfel, adventismul este un fenomen complex
care nu poate fi uşor încadrat şi clasificat într-o singură noţiune. În cadrul adventismului de ziua a şaptea
există o diversitate locală apreciabilă în practici şi doctrine, precum şi o tensiune evidentă între curente
avangardist-reformiste şi un tradiţionalism fundamentalist refractar dialogului 16.
14
Ronald Lawson, Seventh-Day Adventist Responses to Branch Davidian Notoriety, Patterns of Diversity with in a Sect Reducing
Tension with Society, “Journal for the Scientific Study of Religion”, nr. 34 (1995), p.323-341. Separarea de adventism a survenit
când un emigrant bulgar în SUA, Victor Tasho Houteff (1885-1955), care se credea mesagerul lui Dumnezeu a fost excomunicat
datorită deviaţiilor de la învăţăturile de bază ale “Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”.Victor Houteff a scris o carte, The
Shepard’s Rod Seventh-day Adventists (2 vol., 1930-1932) în care el prezenta credinţele sale. O trăsătură unică a davidienilor a
fost doctrina lor de a face prozeliţi numai dintre membrii SDA, deoarece ei credeau că numai adventiştii au credinţa adevărată şi
disponibilitatea de a primi adevărurile spirituale. Despre Davidieni şi gruparea Branch Davidians care i-a succedat, a se vedea pe
larg subcapitolul care le este consacrat în Partea a III-a (în cadrul subcapitolului “Banalizarea harismei şi modele de
denominaţionalizare”). The Encyclopedia of American Religions, ed. By Gordon J. Melton, Detroit, 1999, p. 975; Encyclopedia
of Millennialism and Millenial Movements, ed. Richard Landes, Routledge, 2000, p. 113-117. Gordon J. Melton indică 115
dizidenţe în cadrul adventismului, din care 4 ţin duminica (The Encyclopedia of American Religions, p. 529- 570)
15
Bryan Ronald Wilson, Religious sects. A Sociological Study, London, 1970, p. 99-103; Idem, Sect and Denomination. Can
Adventism Maintain its Identity?, “Spectrum” nr. 7 (1975); Bryan Ronald Wilson, and Jamie Cresswell, New Religious
Movements. Challenge and Response, New York, 1999; Bryan Ronald Wilson, The Social Dimensions of Sectarianism. Sects and
New Religious Movements in Contemporary Society, Oxford 1990.
16
Dintre cele mai importante studii despre specificul adventismului menţionăm următoarele: Malcolm Bull, The Seventh-Day
Adventists. Heretics of American Civil Religion, “Sociological Analysis” nr.50/2, 1989, p.177-187; Gerard Damsteegt,
Foundations of the Seventh-Day Adventist Message and Mission, Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Company,
1977; Roger L Dudley, A Study of the Factors Relating to Church Growth in the North American Division of Seventh-Day
Adventists, “Review of Religious Research”, nr.24, 4 iunie 1983, p. 322-333; Edwin S. Gaustad (ed.), The Rise of Adventism.
Religion and society in mid-nineteenth-century America, New York, NY: Harper and Row, 1974; Gary Land, Adventism in
America: A History, Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Company, 1986; Ronald Lawson, Seventh-Day
Adventist Responses to Branch Davidian Notoriety. Patterns of Diversity within a Sect Reducing Tension with Society , “Journal
for the Scientific Study of Religion” nr.34, /1995, p. 323-341; Idem, Sect-State Relations. Accounting for the Differing
Trajectories of Seventh-Day Adventists and Jehovah's Witnesses, “Sociology of Religion”, nr. 56 (1995), p. 357-377; Idem, "The
Apocalyptic Fring Groups of Seventh-Day Adventism," în Thomas Robins and Susan J. Palmer eds. Millennium, Messiahs, and
Mayhem, New York: Routledge, 1997, p. 207-228; Douglas Morgan, Adventism, Apocalyptic, and the Cause of Liberty, “Church
History”, nr. 63 (1994), p. 235-249; Lenden Ingemar, The Last Trump. An historico-genetical study of some important chapters
in the making and development of the Seventh-Day Adventist Church, Las Vegas, NV: Peter Lang Publishing Company, 1978;
Michael Pearson, Millenial Dreams and Moral Dilemmas. Seventh-Day Adventism and Contemporary Ethics, Cambridge, UK:
 1. PREZENTAREA ÎNVĂŢĂTURILOR ESHATOLOGICE17

În 1955, Arthur Maxwell, un lider marcant al „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” afirma că
adventiştii sunt protestanţi, dar se deosebesc totuşi de aceştia în cel puţin trei privinţe: natura omului,
starea sufletului după moarte şi maniera celei de a doua veniri 18. În ceea ce priveşte acest ultim aspect,
trebuie spus că specificul învăţăturilor eshatologice a particularizat încă de la început „Biserica
Adventistă de Ziua a Şaptea” de restul copului protestant. Hellen G. White, a doua fondatoare a mişcării
adventiste, spunea că „înţelegerea speranţei celei de a doua veniri a lui Hristos este cheia care deschide
înteaga istorie şi care explică toate lecţiile viitoare” 19. Un teolog adventist din a doua jumătate a secolului
XX spunea de asemenea: „credinţa în iminenţa celei de a doua veniri a lui Hristos este baza existenţei
noastre, raţiunea noastră de a fi”20.
Adventiştii consideră că doctrina lor eshatologică nu se deosebeşte cu nimic de cea profesată în
primele veacuri creştine când se credea cu ardoare că ordinea socială şi politică actuală se va sfârşi la a
doua venire a Domnului, că Hristos va judeca vii şi morţii şi că va inugura domnia veşnică a drepţilor 21.
Cu toate acestea, ei se deosebesc în multe privinţe de corpul protestant tradiţional din care s-au desprins.
În primul rând, aşa cum însuşi numele lor îl sugerează, „Adventiştii de Ziua a Şaptea”, accentuează
iminenţa venirii Domnului şi acest lucru marchează credinţa, viaţa şi activitatea „Bisericii” încă de la
fondarea ei.
Adventiştii mărturisesc „că a doua venire a lui Hristos este marea speranţă a bisericii, punctul
culminant al evangheliei şi al planului mânturii” 22. Venirea Lui va fi personală şi concretă (Fapte I, 11,
Cambridge University Press, 1990; Laura Vance, Seventh-day Adventism in Crisis. Gender and Sectarian in an Emerging
Religion, Chicago 1999.
17
În elaborarea acestui subcapitol, am utilizat, ca informaţie primară, articole din Seventh-day Adventist Encyclopedia, Neufeld F.
Don & Neuffer Julia, 2 vol., eds, Hagerstown, Review and Herald Publishing Association, 1996, din Handbook of Seventh-Day
Adventist Theology Review and Herald Publishing Association and the General Conference of Seventh-day Adventists 2000,
precum şi din Seventh-Day Adventists answer questions on doctrine : an explanation of certain major aspects of Seventh-Day
Adventist belief prepared by a representative group of Seventh-Day Adventist leaders, Bible teachers, and editors Washington
D.C.: Review and Herald Publishing Association, 1957. În limba română, Adventiştii de ziua a 7-a cred...O expunere biblică a
celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, „Cuvântul evangheliei”, Bucureşti, 1993. De asemenea, am utilizat mai multe
lucrări ale lui Hellen G. White, în special Tragedia veacurilor, Traducere de Nelu Dumitrescu, 1992, precum şi diverse articole
publicate în revistele adventiste. Prima „mărturisire de credinţă” adventistă apărea la Battle Creek în 1872, în 25 de puncte. Acest
document, uşor revizuit şi dezvoltat la 28 de capitole a apărut în anuarul denominaţiunii în anul 1889 şi a fost tipărit an de an
până în 1914. În anuarul din 1931 s-a publicat o versiune restrânsă la 22 de capitole, rămasă neschimbată până la 1980, când, la
sesiunea Conferinţei generale, s-a înlocuit această declaraţie cu una mai cuprinzătoare, formulată în 27 de paragrafe. Versetele
din Sfânta Scriptură sunt citate după ediţia Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament cu explicaţii, ediţia
Cornilescu, f.a (adoptată de toate confesiunile care se declară evanghelice).
18
„What is a Sevent-day Adventist” în A Guide of Religions in America: the famous Look magazine series on religion - plus
facts, figures, tables, charts, articles, and comprehensive reference material on churches and religious groups in the United
States, editat de Leo Calvin Rosten, New York: Simon & Schuster, 1955, p. 134.
19
Ellen G. White, Maranata, Ed. « Alege Viaţa », Bucureşti, 1988, p. 13.
20
Mervyn Maxwell, Imminence of the Christ’s second Coming, Our Firm Foundation, Washington, 1953, vol. 2, p. 186-187. În
1987 a fost publicată lucrarea lui Viggo Norskov Olsen, The Advent Hope in Scripture in History, Review & Herald Pub Assn
1987 (re-ed . “Andrews University Seminary Studies”, vol. 29, nr. 1, spring, 1991) unde este prezentată istoria şi învăţătura
despre cea de a doua venire din Vechiul Testament până în secolul al XX-lea, arătându-se centralitatea acestei învăţături pentru
creştini şi în special pentru adventişti. Ea a fost publicată postum ca de altfel o mare parte din lucrările sale. Viggo Norskov
Olsen a fost autorul unor lucrări importante de sistematizare a învăţăturilor adventiste ca: Man, the Image of God. The Divine
Design-The Human Distortion. Some Reflections on God and Man, Review & Herald Pub Assn 1988, 192 p.; The New
Relatedness for Man and Woman in Christ. A Mirror of the Divine, Loma Linda University, Center for Christian Bioethics, 1993,
155 p.
21
Adventiştii susţin azi că acceptă în totalitate învăţătura eshatologică aşa cum a fost formulată în crezul niceo-constantinopolitan
şi atanasian şi în confesiunile de credinţă protestante începând cu secolul al XVI-lea. Raymond Cottrell, The Eschaton. A
Second-Day Adventist Perspective of the Second Coming, “Spectrum. A Journal of the Association of the Adventist Forums”, nr.
1/ 1973, p. 7-31 ( p. 23); Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine. An Explanation of Certain Major Aspects of
Seventh-day Adventist Belief. notes with historical and theological introduction by George R. Knight, Berrien Springs, Andrews
University Press 2003 (720 p.).
22
Richard Lehmann, „The Second Coming of Christ” în Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, p. 893-926. Richard
Henry Popkin a arătat că au împrumutat foarte multe idei legate de a doua venire a Domnului de la Manuel Lacunza, un preot
Matei XXVI, 64; Marcu XIII, 26; Apocalipsă I ,7; I Tesaloniceni IV, 16; Coloseni III,4), vizibilă şi
audibilă (Matei XXIV, 30; Apocalipsă I, 7; Matei. XXIV, 26; II Tesaloniceni I, 10; I Tesaloniceni IV,
16), glorioasă şi triumfală (Matei XXIV, 30; II Tesaloniceni I, 7; Apocalipsă XIX, 16; I Corinteni XV,
25), înfricoşătoare (Matei. XIII, 40; II Petru III, 10), bruscă (Matei. XXIV, 42-44; Luca XII, 40; I
Tesaloniceni V, 2; IV, 13-18; II Petru III, 10; I Tesaloniceni V, 3), şi precedată de multe semne. În prima
ei viziune, la puţin timp după dezamăgirea din 1844 Hellen G. White ar fi văzut în duh a doua venire a
Domnului şi ar fi călătorit cu cei mântuiţi (144 000 de „sfinţi”) pe norii cerului, timp de 7 zile. Cităm un
mic fragment din Tragedia veacurilor pentru a vedea cum Hellen G. White descrie venirea Domnului în
cele mai mici amănunte: „Îndată se arată la răsărit un nor mic, negru, cam cât o palmă. Este norul care-L
înconjoară pe Mântuitorul şi care din depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie
că acesta este semnul Fiului Omului. Într-o tăcere solemnă îl privesc cum se apropie de pământ devenind
din ce în ce mai luminos şi mai glorios, până ce este un nor mare, alb, având la temelie o slavă
asemănătoare cu un foc mistuitor, iar deasupra curcubeul...Când norul cel viu se apropie mai mult, orice
ochi priveşte pe Prinţul vieţii. Nici o coroană de spini nu mai răneşte capul acela sfânt, ci o diademă de
slavă se odihenşte pe sfânta Sa frunte...” 23
Multe evenimente importante vor fi asociate cu întoarcerea Domnlui, ca de exemplu învierea
morţilor, distrugerea celor răi, purificarea pământului, răsplata celor drepţi, stabilirea împărăţiei Sale
veşnice. Împlinirea aproape completă a diferitelor aspecte ale profeţiei, în mod particular cele întâlnite în
Apocalipsă şi în Cartea lui Daniel şi raportarea lor la condiţiile existente azi în lume, în domeniul social,
politic, medical sau religios indică faptul că venirea lui Hristos este aproape, chiar la uşă susţin ei. Timpul
exact al acestui eveniment nu a fost profeţit, însă credincioşii sunt îndemnaţi să fie gata în orice moment”
(Articolul 20 de credinţă)24.
A doua venire a Domnului va fi precedată de numeroase semne în natură (Marcu XIII, 24-29).
Adventiştii evocă următoarele semne în natură: cutremure (este dat ca exemplu cutremurul de la Lisabona
din 1755, unul din cele mai puternice din lume, resimţit şi în Nordul Africii şi în Europa); eclipse (19 mai
1780 în America de Nord când mulţi au crezut că este sfârşitul lumii); căderea stelelor (13 noiembrie
1833; cerul a fost traversat de meteoriţi .Se estimează că erau 60 000 de meteoriţi pe oră; a fost vizibil în
America de Nord, Canada, Mexic, insule din Oceanul Pacific şi Atlantic) etc 25. În 1955, semnele de care

iezuit originar din Chile. Lucrarea lui, tipărită în spaniolă în timpul invaziei napoleoniene ( Venida del Mesiaa en Gloria y
Mayestad, observaciones de Juan Josafat Ben-Ezra dirigidas al sacerdote cristófilo, se dedican al Mesias Jesucristo, Londres: R.
Ackermann 1810) şi tradusă în engleză de pastorul Edward Irwing Londra în 1827, s-a răspândit în America unde i-a influenţat
pe William Miller şi pe primii adventişti. Preotul iezuit susţinea că revenirea evreilor în pământul făgăduinţei este iminentă, că
papa este Antihristul şi că a doua venire va avea loc peste foarte puţin timp. Manuel Lacunza a intrat în ordinul iezuit în 1747 şi
s-a stabilit în Italia. În 1772 s-a retras în sigurătate şi a început să se ocupe de studiul ştiinţific al Scripturii. Ca un rezultat al
cercetărilor sale, el a afirmat că cheia Bibliei constă într-o înţelegere corectă a celor două veniri ale lui Hristos: prima corespunde
cu Întruparea, iar cea de a doua va inugura mileniul. Observaţiile sale au fost cuprinse în lucrarea citată, rămasă în manuscris din
cauza temerilor sale că o eventuală publicare îi va aduce înscrierea în Index Librorum Prohibitorum. Publicarea postumă a cărţii,
sub pseudonimul Juan Josafat Ben-Ezra i-a adus într-adevăr condamnarea. A se vedea Vezi Richard Henry Popkin, „Comment on
Manuel Lacuza (1731-1801)”, în Millenarianism and messianism in early modern European Culture, vol. II (Catholic
Millenarism: from Savonarola to the Abbe Gregoire), ed by Karl Kottmann, Dordrecht, 2001, p. 1-13, unde autorul se referă de
asemenea la vitalitatea curentului milenarist în Biserica Romano Catolică (p. 101-105).
23
Ellen G.White, Tragedia veacurilor, Traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 588. A se vedea mai ales „Poporul lui
Dumnezeu salvat”, p. 583- 599. A se vedea şi Mărturii pentru Biserică, (ed. fr. Vol II, p. 75-77; redată şi în L’esprit de la
prophétie et ses enseignements, Séminaire adventiste de Salève, fd, p. 29-31). În studiile recente se arată că viziunile Hellenei G.
White despre a doua venire a Domnului sunt inspirate din opera lui Manuel Lacunza, The Coming of the Messiah in Glory and
Mayesty.
24
“Aşa după cum indică şi denumirea noastră confesională, cea de a doua venire a lui Hristos este una din doctrinele cardinale ale
credinţei adventiste. Noi îi dăm o asemnea importanţă în contextul convingerilor noastre, deoarece ea ocupă o poziţie esenţială în
Sfânta Scriptură, nu numai în Noul Testament, ci şi în Vechiul”. Seventh-day Adventists Answer Questions On Doctrine, Review
and Herald Publishing Association, Washington, D.C. 1957 p. 449 .
25
„În lume totul este într-o frământare. Semnele timpului sunt prevestitoare de rău…Spiritul lui Dumnezeu se retrage de pe
pământ şi pe apă şi pe uscat vine nenorocire după nenorocire. Au loc furtuni mari, cutremure de pământ, incendii, inundaţii şi
crime de tot felul » (Ellen G. White, Maranata, Ed. « Alege Viaţa », Bucureşti, 1988, p. 33) ; « Apelez la membrii Bisericii să nu
treacă cu vederea împlinirea semnelor timpului care spun atât de clar că sfârşitul este aproape  » (Ibidem, p. 37). Este important
comentariul lui Richard Lehman care spunea că „ adventiştii au acordat atenţie în mod tradiţional acestor semne, care au apărut
se temeau erau: inventarea bombei cu hidrogen şi posibilitatea izbucnirii unui răzoi atomic; promovarea
invenţiilor care au schimbat întregul mod de viaţă al omului şi care, din punctul lor de vedere, confirmă
profeţia lui Daniel XII, 4 („Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul
vremii. Mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa”); colapsul moral în viaţa socială şi
politică26. În al doilea rând susţin că vor fi semne semne pe plan moral. Adventiştii cred de exemplu că
versetul de la Matei XXIV, 12 se referă la toate deviaţiile în materie de sexualitate, alimentaţie, distracţie
care se practică în timpurile moderne. De asemenea, lipsa dragostei se referă la conflictele din familie,
scandalurile, şi la orice formă de lipsă de respect faţă de fiinţa umană (crimă, răpire etc).
„Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” învaţă ca la a doua venire a lui Hristos, drepţii care vor fi
înviaţi şi cei care se vor afla pe pământ vor fi răpiţi la cer şi vor domni acolo cu Hristos 1000 de ani 27.
Păcătoşii vor fi nimiciţi de slava prezenţei lui Hristos. Este vorba de Judecata milenială post-adventă care
priveşte „lumea”, dar şi pe îngerii răi (Apocalipsă XII, 9; I Corinteni VI, 3). Judecătorii sunt Hristos şi
sfinţii (I Corinteni VI, 2), iar scopul acestei judecăţi este de a determina pedeapsa în conformitate cu
faptele săvârşite. (Apocalipsă XX, 12) 28.La sfârşitul mileniului va avea loc întoarcerea lui Hristos pe
pământ, împreună cu sfinţii; a doua înviere, a celor necredincioşi, care va fi o înviere spre judecată,
eliberarea lui Satan; judecata adică distrugerea celor păcătoşi (Apocalipsă XX, 5, 7-10; cap XXI).
Judecata Post-milenială are loc după ce cei 1000 de ani ai Regatului vor fi luat sfârşit. Ea implică
stârpirea celor răi şi a răului din univers, pentru ca să nu se mai ridice niciodată. Tatăl şi Fiul vor judeca
pe Satana, pe îngerii răi şi pe toţi cei ale căror nume nu s-au găsit în „Cartea Vieţii”. Scopul acestei
judecăţi este de a distruge definitiv pe cel de la care vine păcatul, pe Satana. Iezerul de foc din Apocalipsă
XX, 15, susţin ei, este suprafaţa arsă a pământului după mileniu 29. După această distrugere a răului,
Dumnezeu va creea un cer şi un pământ nou în care vor locui drepţii lui Dumnezeu.
Alte puncte doctrinare importante care formează spiritul mişcării sunt: împlinirea istorică a
mesajului celor trei îngeri din Cartea Apocalipsei în lucrarea „Bisericii Adventiste de Ziua a 7-a”;
intrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc şi judecata pre-adventă la o dată precisă în istorie (anul 1844);
doctrina sabatului; manifestarea reînnoită a spiritului profeţiei în viaţa şi activitatea fondatoarei lor,
Hellen G. White (1827-1915), doctrina mâncărurilor curate şi necurate. Toate aceste învăţături specifice,
la care ne vom referi în cele ce urmează, se sprijină pe o interpretare particulară a textelor profetice din
Vechiul şi Noul Testament şi de aceea am considerat necesar să prezentăm pe scurt caracteristicile
ermeneuticii adventiste.

a. Hermeneutica textelor profetice

„Adventiştii de Ziua a Şaptea” acceptă interpretarea istorică, premilenaristă a apocalipticii biblice,
în regiunile unde populaţia studia scripturile şi în mod particular profeţiile biblice” Richard Lehmann, Les Adventistes du
Septième Jour, Maredsous, Éditions Brépols, 1987, p. 96
26
A Guide of the Religions in America, ed. Leo Rusten, Simon and Schuster, 1955, capitolul “What is a Seventh-Day
Adventist?”, by Arthur Maxwell, p. 138.
27
Despre învăţătura milenaristă a „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”, a se vedea Eric Claude Webster, „The Millenium”,în
Handbook…. p. 927-946; Gerrit Cornelis Berkouwer, The Return of the Christ, Grand Rapids, 1972; Loraine Boettner (1901-
1990), The Millenium, P & R Publishing 1990; Robert Clouse (ed.) The Meaning of the Millenium. Four Views, InterVarisity,
1977; Millard Erickson, Contemporary options in Eschatology. A Study of the Millenium, Grand Rapids, 1977; Jerry Gladson,
The Significance of the Millenium, „Adventist Review” nr.16 (1989); Idem, William Miller and the Triumph of the
Premillenialism, „Adventist Review” nr. 9 (1989); Hans LaRondelle, The Millenium. Its Old Testament Roots, „Ministry”,
november, 1982; Idem, The One Thousand years of Revelation 20, „Ministry”, september, 1982; Webb Mealy, After the
Thousand Years. Ressurection and Judgement in Revelation 20, „Journal for the Study of the New Testament”, Suplement Series,
1992; Kenneth Strand, Interpreting the Book of Revelation, Naples, 1989; Idem, What the Millenium Means to Me, „Adventist
Review”, 12 martie, 1987; George Eldon Ladd and Robert G. Clouse (Editors), Anthony A. Hoekema (Contributor) The Meaning
of the Millennium. Four Views, InterVarsity Press 1977, 223 p.
28
Adventiştii susţin că în perioada de la Întrupare până la sfârşitul istoriei vor avea loc nu mai puţin ce cinci judecăţi. Prima
judecată este a vieţii şi a morţii lui Hristos (Ioan XII, 31-32); a doua este decizia personală pentru sau împotriva lui Dumnezeu; a
treia este judecata pre-adventă de la Daniil VII, 9-13; a patra este odată cu a doua venire a Domului când cei păcătoşi vor fi
distruşi; iar a cincea este Judecata de Apoi propriu zisă.
29
Adventiştii nu cred în existenţa iadului ca loc veşnic de suferinţă. Aceste idei, susţin adventiştii, vin din filosofia greacă şi au
fost încorporate în literatura extrabiblică evreiească.
susţinând că profeţiile sunt portrete ale viitorului pe care Dumnezeu a hotărât să le descopere umanităţii.
Dumnezeu, ca „Stăpân al istoriei”, a dezvăluit evenimentele viitoare pentru ca oamenii să cunoască
semnele dinaintea sau din timpul sfârşitului 30.
O importanţă aparte este acordată Cărţii lui Daniel şi Apocalipsei Sfântului Ioan Evanghelistul care
sunt interpretate pornind de la trei principii hermeneutice de bază: principiul hristocentric (Hristos este
cheia înţelegerii tuturor profeţiilor scripturistice); unitatea planului mânturii din Vechiul şi Noul
Testament şi Scriptura se interpretează pe ea înseşi (principiul Sola Scriptura)31. Adventiştii consideră, în
general, că o viziune simbolică este urmată imediat de o explicaţie literară (mai ales la Profetul Daniel);
că simbolurile sunt adesea explicate pe parcursul naraţiunilor; că importul simbolurilor în alte pasaje
narative facilitează descifrarea semnificaţiei lor. Astfel, se crede că cele două cărţi profetice nu au o
structură liniară, ci revin mereu asupra unor teme daja abordate (recapitulare). Cartea lui Daniel cât şi
Cartea Apocalipsei juxtapun viziunile lor, în sensul că fiecare reia şi amplifică subiecte deja expuse 32.
Astfel, întreaga construcţie a temelor doctrinare în „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” pleacă de la o
interpretare istoricistă a Cărţii lui Daniel şi a Apocalipsei 33.
Un alt element care conferă specificitate hermeneuticii biblice adventiste este semnul de egalitate
care se pune între o zi profetică şi un an calendaristic. Reputatul istoric, arheolog şi biblicist adventist
William Henry Shea (1932- ) a examinat principiul zi-an într-o serie de studii fără să indice totuşi, nici
un argument serios care să-l valideze: „Date fiind interconexiunile între diferitele referinţe de timp în

30
„Pe măsură ce ne apropiem de încheierea istoriei acestei lumi, profeţiile cu privire la ultimele zile solicită în mod deosebit
studiul nostru. Ultima carte a Noului Testament este plină de adevăr pe care avem nevoie să-l înţelegem. Satana a orbit minţile
multora, aşa încât sunt bucuroşi să găsească orice scuză pentru a nu studia Apocalipsa » (Ellen G. White, Maranata, Ed. « Alege
Viaţa », Bucureşti, 1988, p. 28); „Apocaliptica biblică afirmă controlul lui Dumnezeu asupra cursului evenimentelor; ea trasează
o secvenţă a istoriei sacre care se concentrează în mod particular pe ultimele zile...Apocaliptica biblică furnizează un înţeles care
transcede durerea şi agonia acestei lumi....Apocaliptica biblică acceptă legitimitatea guvernelor omeneşti. Regi şi regate vin şi se
duc, dar în final ele trebuie să facă loc „Împărăţiei lui Dumnezeu”....Apocaliptica biblică proclamă că umanitatea trăieşte sub
judecată.....Apocaliptica biblică confirmă profeţia lui Hristos că porţile iadului nu pot nimic contra Bisericii Lui” ( Handbook of
Seventh-Day Adventist Theology, Herald Publising Association, 2000 p. 800). În alt loc se spune: „Dacă profeţii înşişi au sondat
Scripturile pentru a descoperi sensul profeţiilor care le-au fost revelate - sau cele ale altor profeţi (Daniel IX, 1-12; XII; 6-12), cu
atât mai mult creştinii care sunt separaţi de epoca biblică de mai multe milenii, ar trebui să se dedice studierii cuvântului profetic”
(Prophétie et eschatologie. Conférences bibliques division euroafricaine, Séminaire adventiste de Salève, vol. I, 1982, p. 8) ;
Froom LeRoy Edwin, The Prophetic Faith of our Fathers, Washington, 1946-1954 (4 vol. În 5 tomuri). Vol. I: Early Church
Exposition, Subsequent, Deflection and Medieval Revival. „Fără lumina profeţiei viitorul este un vast şi imepentrabil necunoscut,
un deşert fără ieşire, o mare fără busolă. Dar profeţia este degetul lui Dumnezeu care arată calea unei lumi cufundată în confuzie,
deziluzie şi disperare. Profeţia este răspunsul lui Dumnezeu la întrebările omului” (p. 15). A se vedea şi William G. Johnsson,
„Biblical Apocalyptic”, în Handbook of Seventh-Day Adventist Theology Review and Herald Publishing Association and the
General Conference of Seventh-day Adventists 2000, p. 784-814; Temeiurile biblice, din perspectivă adventistă, care-l arată pe
Dumnezeu « Stăpân al istoriei » sunt Apocalipsă. I, 17-19 ; Daniel II, 28; Amos, III, 7.
31
„Deşi au fost scrise în generaţii diferite, adevărurile Vechiului şi Noului Testament rămân inseparabile, ele nu se contrazic
unele pe altele Cele două Testamente sunt unul, aşa cum Dumnezeu este Unul singur. Vechiul Testament prin profeţi şi simboluri
descoperă Evanghelia Mânntutorului ce avea să vină; Noul Testament, prin viaţa lui Isus descoperă pe Mântuitorul care a venit,
Evanghelia în realitate” (Adventiştii de ziua a 7-a cred...O expunere biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină,
„Cuvântul evangheliei”, Bucureşti, 1993, p. 15-27. („Isus Hristos este tema centrală a Scripturii”); „A se vedea şi lucrarea
Methods of Bible Study (Metode de studiere a Bibliei), raportul prezentat la Comitetul anual al Conferinţei Generale din 12 oct.
1986.
32
De exemplu spun ei, Daniel VII reia Daniel II dar adaugă detalii care nu erau prezente în relatarea anterioară. Precizării
suplimentare despre acest subiect sunt furnizate în scrierile Hellenei G. White, mai ales în The Great Controversy between Christ
and Satan: the Conflict of the Ages in the Christian Dispensation, Boise, Pacific Press Association, 1888 (Grantham:
Stanborough Press, 1995) Traducere în limba română, Tragedia veacurilor, ediţia citată.
33
În decursul dialogului avut cu diferite denominaţiuni ale creştinismului istoric, a devenit clar că adventiştii acordă o atenţie
particulară textelor profetice şi consideră că celelalte Biserici creştine nu le studiază suficient. În cursul discuţiilor cu
reprezentanţii Consiliului Mondial al Bisericilor de exemplu, adventiştii au lansant câteva semne de întrebare referitoare la
neîncrederea creştinilor cu privire la acest gen de texte. Ei au argumentat că un creştin rămâne vag în mărturia lui dacă nu are
curaj să interpreteze semnele timpului. La rândul lor, reprezentanţii protestantismului „ecumenic” au arătat că adventiştii
izolează textele profetice şi apocaliptice de restul mărturiei biblice şi că stabilesc prea uşor o legătură între anumite texte şi
anumite evenimente. A se vedea So Much in Commun. Documents of Interest in the Conversation between the World Council of
the Churches and the Seventh-Day Adventist Church, Geneva, 1973 („The World Council of the Churches. Seventh- Day
Adventist Conversations and their Significance”, p. 98-104).
viziuni, este rezonabil să se afirme că în capitolele apocaliptice din Daniil şi din Apocalipsă o zi
simbolică semnifică un an în sens literal”34. În articolul Le principe jour-annee (“Prophetie et
eschatologie”, p. 302-336) el compară Numeri XIV, 34 cu Iezechil IV, 6, concluzionând că „deoarece
frazeologia ebraică a celor trei texte este esenţial aceeaşi, este evident că principiul implicat este şi el
acelaşi, cel puţin în ceea ce priveşte interpretarea factorului timp” (p. 307). De asemenea într-un manual
pentru instructori putem citi: „Ca adventişti, noi credem de mult timp şi în mod justificat (?!) că aceste
profeţii au la bază principiul zi-an. Printre argumentele biblice care susţin acest principiu, amintim: 1)
Viziunile sunt simbolice şi de aceea şi timpul specificat de ele trebuie să fie tot simbolic; 2) Cum
viziunile se întind pe perioade lungi, şi unităţile de timp specificate trebuie să acopere perioade lungi de
timp; 3) Modul specific în care sunt exprimate perioadele de timp indică, de asemenea, că ele trebuie să
fie aplicate simbolic. De exemplu, faptul că termenul ani nu este folosit în nici unul dintre pasajele
referitoare la timp, poate fi explicat doar pe baza principiului an-zi (Total confuz!!! n.a);35
Pe baza acestui principiu, adventiştii au elaborat o numerologie profetică, pe care se sprijină o bună
parte a sistemului lor doctrinar. Astfel, ei consideră că cele 1260 de zile cât a durat fuga femei în pustie
(Apocalipsă XII, 6) încep în anul 538 d.Hr când ostrogoţii au abandonat asediul Romei, iar puterea
micului corn, episcopul Romei, a putut să-şi consolideze autoritatea, beneficiind şi de politica religioasă a
împăratului Justinian. Ca urmare, a început perioada puterii papale în care au avut loc persecuţii
numeroase culminând cu Inchiziţia. După exact 1260 de ani, în 1798, Papa Piul VI (1775-1799) a fost
arestat şi exilat, ceea ce a slăbit considerabil puterea catolicismului în acea vreme 36.
O altă indicaţie temporală, foarte importantă pentru învăţătura eshatologică adventistă, este Daniel
VIII, 14 referitoare la „urâciuna pustiirii” care va dura 2300 de seri şi dimineţi. Pe baza indicaţiilor din
alte capitole ale Cărţii lui Daniel, istoricii adventişti plasează începutul acestei perioade în jurul anului
539 î.d.Hr când Babilonul a fost cucerit. Pentru a afla data exactă când începe această perioadă, este luat
în considerare textul de la Daniel IX, 24-27, în care se spune că vremea încercării pentru Israel va dura 70
de săptămâni (adică 490 de ani), împărţite în trei perioade: 7 săptămâni, 62 de săptămâni şi respectiv o
săptămână. În mijlocul ultimei săptămâni, Mesia va fi dat violent la moarte şi aceasta corespunde, după
calculele lor, exact cu anul 31 d.Hr37. Începutul celor 490 de ani este, potrivit adventiştilor, clar marcat la
34
Handbook of Seventh-Day Adventist…, p. 798; El a încercat să demonstreze de asemenea, că acest principiu a fost cunoscut şi
aplicat frecvent de evrei chiar şi în perioada post-Qumran. William H. Shea, Selected Studies on Prophetic Interpretation,
Washington, D.C.: General Conference of Seventh-Day Adventists, p. 798; Idem, When Did the Seventy Weeks of Daniel 9, 24
Begin?, “Journal of Adventist Theological Society” nr. 2/1 (1991), p. 115-138. În acest articol, Shea arată că indicaţia
numerologică a Profetului Daniel este foarte concretă: 7 săptămâni şi 62 de săptămâni până la venirea lui Mesia înseamnă 67 de
săptămâni, adică 483 de ani istorici. Utilizând o argumentaţie cu date istorice, cronologice, William Shea încearcă să demonstreze
că această periodă incepe în 457 î.Hr., anul în care Ezra dă decretul de reconstruire a oraşului, şi se termină în anul 27 d.Hr. când
Mântuitorul a fost botezat în Iordan. William Henry Shea, M.D., Ph.D., este director adjunct la Biblical Research Institute al
Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea şi a fost director al Institutului de Arheologie al Andrews University
(1972-1986), Researcher Associate la Biblical Research Institute (1986-1998), autorul a numeroase lucrări de teologie adventistă,
printre care: Selected Studies on Prophetic Interpretation. Washington, DC: Review and Herald, 1982; The Sabbath in Jewish
and Christian traditions : Symposium : Papers edited by Tamara C. Eskenazi, Daniel J. Harrington, William H. Shea , New
York: Crossroad, 1991;
35
Daniel. Studii biblice pentru majori. Ediţie instructori (oct-dec. 2004), Ed. Viaţă şi sănătate, 2004, p. 88. Despre principiul „zi-
an” a se vedea Dictionary of Premillennial Theology, ed. Mal Couch , Grand Rapids: Kregel, 1996, p. 256- 257 (“Millennial
year-day tradition”)
36
Gerhard Franz Hasel, „La „petit corn” , les saints et le sanctuaire en Daniel 8” , în Prophetie et eschatologie, Conférences
bibliques division euroafricaine, Séminaire adventiste de Salève, vol. II, 1982 p. 195-255. „Romano-catolicismul a primit lovitura
de moarte”, în Adventiştii de ziua a 7-a cred...O expunere biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, „Cuvântul
evangheliei”, Bucureşti, 1993, p. 244.
37
“Şaptezeci de săptamâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste
margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se va
pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor. Să şti şi să întelegi, că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până
a Cel Uns-Cel Vestit – sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni; şi din nou vor fi zidite pieţele şi zidul din afară, în
vremuri de strâmtorare. Iar după cele şaizeci şi două de săptămâni , Cel Uns va pieri fără să se gasescă vreo vină în El, iar
poporul unui Domn va veni şi va dărâma cetatea şi templul. Şi sfârşitul cetaţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până
la capăt va fi război-prăpădul cel hotărât. Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va
înceta jertfa şi prinosul, şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul
pustiirii.”. Despre cele „70 de săptămâni” din perspectivă adventistă a se vedea William H. Shea, „Daniel 9, 24- 27”, în
Daniil IX, 25 care vorbeşte de refacerea Iersalimului. Deşi sunt trei regi care au dat decrete de
reconstruire a Ierusalimului (Cyrus, Darius, Artarxerxe), adventiştii cred că numai decretul lui Artarxerxe
poate fi luat în discuţie, deşi din nou nu există nici un argument valabil care să susţină acest punct de
vedere38. Decretul este datat, pe baza surselor istorice egiptene şi babiloniene în 457 î.Hr.39 Deci cei 2300
de ani încep în 457 î.d.Hr. şi se vor termina în 1844. Această dată ar corespunde cu profeţia lui Daniel, că
vedenia va dura „până la sfârşitul veacurilor” (Daniel VIII, 17)” şi cu „ora judecăţii” (Apocalipsă XIV, 7).

b). „Marea Apostazie” şi „Rămăşiţa credincioasă”.

Încă de la început, adventiştii s-au văzut pe ei înşişi ca formând „Biserica de la începuturile
creştinismului” dar şi „Biserica de pe urmă” care are cele şapte semne ale „rămăşiţei”, aşa cum sunt
enunţate ele în Apocalipsă: ţine toate cele 10 porunci (XII, 17), are spiritul profeţiei (IX, 10), este urâtă de
către balaur, satana (XII, 9), este un popor răbdător (XIV, 12), are credinţa lui Isus (XIV, 12), predică a
doua venire a Domnului şi vesteşte lumii ultima solie de har (XIV, 6-10) 40. Misiunea lor era să
reamintească întregii creştinătăţi că lumea şi evoluţia ei sunt supuse aşteptării eshatologice. Această
misiune se concretizează într-o întreită datorie. În primul rând, „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”
pretinde că păstrează ceea ce biserica primară, mişcările pre-reformatoare în evul mediu, Reforma şi
mişcările de redeşteptare au crezut. Păstrând acest mesaj, adventiştii cred că promovează adevărata
misiune ecumenică, deoarece propovăduirea acestui mesaj eshatologic trebuie să fie prima îndatorire a
creştinilor. În al doilea rând, ei trebuie să atragă atenţia că eshatologia tradiţională este golită de conţinut.
Toate bisericile afirmă credinţa în a doua venire a lui Hristos, dar această credinţă nu se află în centrul
predicării lor. În al treilea rând, adventiştii sunt convinşi că ei trebuie să predice a doua venire a lui
Hristos ca răspuns final al lui Dumnezeu la toate problemele oamenilor pe acest pământ.
Această viziune eshatologică nu poate fi înţeleasă decât dacă este încadrată în Marea luptă dintre
Hristos şi satana, cu privire la legea lui Dumnezeu şi la suveranitatea Sa asupra Universului 41. Adventiştii
susţin că de la căderea primilor îngeri şi a primilor oameni în păcat, această lume a devenit terenul luptei
dintre Dumnezeu şi satan. Dumnezeu a oferit de mai multe ori, în mai multe etape (dispensaţii)
legământul harului Său, dar oamenii, influenţaţi de diavolul, s-au răzvrătit. În această luptă teribilă,
„Dumnezeu a revărsat harul şi Spiritul Său asupra poporului Său pentru a-l întări ca să se împotrivească
puterii celui rău” (White, Ellen G., Tragedia veacurilor, Traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992,
p. 9). Poporul ales este acela care îl va îndreptăţi pe Dumnezeu. El constituie „rămăşiţa” care a păstrat
credinţa în Hristos, poruncile lui Dumnezeu şi mărturia Lui în lume. În al 12-lea Articol de credinţă se
spune că „Biserica universală este compusă din cei care cred cu adevărat în Hristos, dar în zilele din
urmă, un timp de apostazie va veni şi o rămăşiţă va fi chemată să ţină poruncile lui Dumnezeu şi credinţa
în Hristos. Această rămăşiţă anunţă sosirea zilei judecăţii, proclamând mântuirea prin Hristos şi vestind
apropierea revenirii sale42.

Prophetie et eschatologie, Conférences bibliques division euroafricaine, Séminaire adventiste de Salève, vol. II, 1982, p. 255-
302.
38
Dintre cele trei date, 538 î.Hr. (Cyrus), 520 î.Hr. (Darius) şi 457 î.Hr. (Artarxerxe), adventiştii aleg ultima dată pe temeiul
confirmării post-factum a profeţiei: „ Să presupunem că cineva ar lua ca punct de început al perioadei profetice anul 538 î.d.Hr.
De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului (538 î.d.Hr.) şi până la Mesia Cârmuitorul Isus ar trebui să treacă 483 de ani.
Adăugând 483 de ani la anul 538 î.d.Hr., unde ajungem? La anul 55 î.d.Hr care nu se potriveşte cu lucrarea lui Hristos pe
pământ” (Daniel. Studii biblice pentru majori. Ediţie instructori (oct-dec. 2004), Ed. Viaţă şi sănătate, 2004, p. 134).
39
Wiliam Shea, When did the seventy weeks of Daniel 9, 24 begin?, “Journal of Adventist Theological Society”, vol. II, partea 1,
1991, p. 115-138 (p. 121-126). A se vedea şi Idem, Selected Studies on the Prophetic Interpretation, Washington, 1982; Idem,
The location and Significance of Armagheddon in Rev. 16, 16, „Andrews University Seminary Studies”, nr. 18 (1980), p. 157-
162
40
Ellen G. White, Solia lui Dumezeu către Laodiceea, traducere Popa Dumitru, f.a, p. 15.
41
A se vedea punctul 8 de credinţă, precum şi articolul „Marea luptă” în Adventiştii de ziua a 7-a cred...O expunere biblică a
celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, „Cuvântul evangheliei”, Bucureşti, 1993, p. 157-167. „Doctrina marii lupte
descoperă extraordinara încleştare ce afectează fiecare persoană născută în lumea noastră şi care atinge orice colţ al Universului”
(p. 165).
42
„Studierea Bibliei le-a descoperit faptul că încercările şi dezamăgirile prin care Dumnezeu a îngăduit ca ei să treacă au
constituit o profundă şi purificatoare experienţă, care i-a consacrat ca rămăşiţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a însărcinat să
 Perioada de timp cuprinsă între primele secole creştine şi apariţie adventismului este numită de ei
„Marea apostazie”, profeţită de Daniel (cap. VII şi VIII) şi anunţată clar de Sfântul Apostol Pavel (II
Tesaloniceni II, 3-4). Din textul Epistolei, adventiştii înţeleg că, odată cu căderea Imperiului Roman,
ridicarea lui Antihrist nu va întârzia să se arate. Această perioadă este cuprinsă, aşa cum s-a văzut, între
nişte limite cronologice precise, 538 d.Hr.-1798 d.Hr., interval care se încadrează exact susţin ei în cei
1260 de ani ai profeţiei lui Daniel43. Adventiştii consideră că „falsa învăţătură creştină” care pretinde că
va continua învăţătura lui Hristos nu este altceva decât romano-catolicismul 44. Această interpretare îşi
găseşte confirmarea în Apocalipsă XII, 6 unde femeia care fuge în pustie pentru 1260 de zile este
identificată cu adevărata biserică, persecutată în acest timp de apostazie 45.
A doua parte a lucrării lui Hellen G. White despre marea controversă între Dumnezeu şi satan
(Tragedia veacurilor) se concentrează pe perioada de la deşteptarea adventă din secolul al XIX-lea, până
la a doua venire şi restaurarea finală a tuturor lucrurilor. Aici se face o analiză a viziunii din cartea
Daniel VII, care se pune în legătură cu fiara de la Apocalipsă XII. Hellen G. White prezintă cele 1260 de
zile ale profeţiei lui Daniel ca fiind cei 1260 de ani ai supremaţiei papale (538-1789). Tot Papalitatea este
reprezentată şi de „micul corn” (Daniel VIII, 22) care a urmat celor patru coarne sombolizând puterile
politice46.
continue Reforma care adusese atâta bucurie şi putere Bisericii” (Adventiştii de ziua a 7-a cred...O expunere biblică a celor 27 de
puncte fundamentale de doctrină, „Cuvântul evangheliei”, Bucureşti, 1993, p. 255) „Rămăşiţa înseamnă cei ce rămân. Biblia
înfăţişează rămăşiţa ca un mic grup al poporului lui Dumnezeu care, prin nenoriciri, războaie şi apostazie rămân credincioşi faţă
de Dumnezeu. Această rămăşiţă credincioasă a fost rădăcina pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a extinde Biserica sa vizibilă pe
pământ” (Ibidem, p. 252)
Adventiştii susţin că în Vechiul Testament noţiunea de „rămăşiţă” era întrebuinţată în sens istoric, ca referire la cel credincios
care păstrează legământul Dumnezeu şi în sens eshatologic, ca referire la cei care vor rămâne credincioşi lui Mesia. Termenul
„Rămăşiţă” în sens eshatologic este folosit cel mai mult de profetul Isaia (VI, 13; X, 20-21 etc), pentru care trăsăturile ei sunt
credinţa, nădejdea şi ascultarea faţă de Dumnezeu şi Mesia. Profetul spune că rămăşiţa îi include şi pe non-israeliţi, aceia dintre
neamuri care au ales să respecte legământul lui Dumnezeu cu Israel şi care l-au căutat pe Mesia (Această idee o găsim şi la
Miheia II, 12-13 ; Ioil II ; Ieremia XXIII, 2-8). Din toate aceste texte, adventiştii înţeleg că „rămăşiţa” va fi adunată ca religie,
mai degrabă decât ca o comunitate politică şi că această adunare este legată de venirea lui Mesia. În Noul Testament, adventiştii
identifică rămăşiţa credincioasă cu Biserica primelor secole creştine (Ioan X, 16; Matei XXI, 43). Această rămăşiţă va fi un
popor mesianic, care se va angaja într-o activitate misionară la scară mondială, pentru a aduna pe toţi cei care acceptă mesajul lui
Dumnezeu într-o comunitate de credinţă şi rugăciune, care este însăşi „Biserica Adventistă de Ziua a 7-a”. Hans LaRondelle,
„The remnant and the message of the three angels” în Handbook of Seventh-day Adventists…, p. 857-892; Gerhard F. Hasel, The
Remnant. The History and Theology of the Remnant Idea from Genesis to Isaiah, Andrew University Monographs, 1972, vol. V
(1974), p. 847-848; Desmond Ford and Gillian Ford, The Adventist Crisis of Spiritual Identity, Newcastle, Desmond Ford
Publications 1982. James White, Life Incidents in Connection with the Great Advent Movement as Illustrated by the Three
Angels of Revelation XIV, Berrien Springs, Andrews University Press 2003.
43
„Această înţelegere dintre păgânism şi creştinism a dat naştere la „omul fărădelegii” prezis în profeţie, ca unul care se
împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumezeu. Acest sistem uriaş al falsei religii este capodopera puterii lui Satana, un
monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a conduce pământul” (Hellen G White, Tragedia veacurilor, Traducere
de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 44). A se vedea şi pasaje din lucrările lui Hellen G. White în „L’Apostasie de l’Eglise”,
L’esprit de la prophétie et ses enseignements, Séminaire adventiste de Salève, fd, p. 308- 313.
44
„Apostolul caracterizează venirea noii apostazii ca o formă de cult contrafăcută, care se va ridica din Biserica creştină puţin
după căderea Romei păgâne. Numai papalitatea împlineşte această profeţie în mod cert” Hans K. LaRondelle, „The remnant and
the message of the three angels”, în Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, p. 869. Hans K. LaRondelle este professor
asociat de teologie sistematică la Andrews University. Şi-a luat doctoratul la Universitatea protestantă din Amsterdam cu
faimosul teolog reformat Gerrit Cornelis Berkouwer (1903-1996), prezentând dizertaţia Perfection and Perfectionism. A
Dogmatic-Ethical Study of Biblical Perfection and Phenomenal Perfectionism (Perfecţiune şi perfecţionism. Un studiu etico-
dogmatic al perfecţiunii biblice şi a perfecţionismului fenomenal). A se vedea şi Idem, How to Understand the End-Time
Prophecies of the Bible Sarasota, Fl.: First Impressions, 1997;
45
„Sub conducerea papalităţii, Biserica creştină s-a afundat într-o profundă apostazie. Popularitatea crescândă a Bisericii a
accelerat declinul ei. Coborârea standardului a făcut ca cei neconvertiţi să se simtă în pace în biserică. Mulţimile, cunoscând
foarte puţin despre adevăratul creştinism s-au alăturat Bisericii numai cu numele, aducând cu ei învăţătura lor păgână. Aceste
compromisuri între creştinism şi păgânism au dus la formarea „omului păcatului”un gigantesc sistem al falsei religii, un amestec
de adevăr şi erezie” (Adventiştii de ziua a 7-a cred...O expunere biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, „Cuvântul
evangheliei”, Bucureşti, 1993, p. 243).
46
„Apostazia a fost cea care a făcut ca Biserica timpurie să caute ajutorul guvernului civil, iar acest lucru a pregătit calea pentru
dezvoltarea papalităţii care este fiara” (Ellen G. White, Maranata, Ed. « Alege Viaţa », Bucureşti, 1988, p. 163). A se vedea
George Rice, „Ellen G. White’s Use of Daniel and Revelation”, în Symposium on Revelation, eds. Frank Holbrock and Silver
 Între predecesorii lor în eforturile de a restaura „Biserica apostolică”, adventiştii îi numără pe
apostoli, apoi pe prereformatori şi reformatori, anabaptişti, puritani şi pietiştii germani din secolul al
XVII-lea, pe Manuel De Lacunza (1731-1801) şi pe Edward Irwing (1792-1834), care în 1827 a
publicat în limba engleză lucrarea lui Manuel Lacunza sau pe protagoniştii „marii deşteptări” din
America. Astfel, adventiştii cred că în perioada de după 1844 şi până la a doua venire a Domnului tot
adevărul Biblic va fi restaurat47. Cu toate acestea, protestantismul în ansamblul său nu a fost privit cu
îngăduinţă de Ellen G. White care spunea: « În vremurile din urmă, lumea se va uni sub un cap, puterea
papală, ca să se împotivească lui Dumnezeu în persoana martorilor lui. Cine îşi va da împărăţia acestei
puteri ? Protestantismul, care în timp ce pretinde a avea trăsături şi spirit de miel şi a fi aliat cu cerul,
vorbeşte cu glas de balaur. El este mânat de influenţa iadului »48
Textul biblic care defineşte şi sintetizeaza spiritul curentului adventist şi care este frecvent citat
pentru a exprima identitatea mişcării este Apocalipsa XIV, 6-7: „Am văzut un înger zburând în ceruri, cu
o Evanghelie veşnică ca să o proclame celor de pe pământ, fiecărei naţiuni şi trib, limbă şi popor. El
strigă cu voce tare: temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i slavă; pentru că ceasul judecăţii a venit! Slăviţi-l pe
El care a făcut cerul şi pământul, marea şi apele curgătoare..” Există cel puţin patru temeiuri care
justifică alegerea acestui text biblic. Se consideră în primul rând că acest pasaj transmite un mesaj
apocaliptic, ori accentul pus pe vremurile din urmă este cuprins de la bun început chiar în numele
denominaţiunii. În al doilea rând, în centrul pasajului se află „Evanghelia veşnică”, iar adventiştii
consideră că sunt creştini evanghelici, care mărturisesc în linii mari doctrinele legate de Sfânta Treime,
divino-umanitatea lui Hristos şi mântuirea prin jertfa Sa. În al treilea rând, textul biblic îl proclamă pe
Dumnezeu Creator al cerului şi al pământului, Judecător al viilor şi al morţilor. Aceasta se leagă de
faptul că ei acordă o mare importanţă preocupărilor morale, că doctrina este importantă pentru ei, dar în
egală măsură şi practica, dar mai ales ataşamentul faţă de mişcare. În al patrulea rând, versetul implică
ideea de prozeltism; el presupune ca toată lumea, evanghelizată de ei, cu toate rasele şi popoarele, trebuie
să se încline în faţa tronului lui Dumnezeu.
Astfel, mesajul celor trei îngeri ai Apocalipsei exprimă un apel final către toate seminţiile
pământului de a renunţa la orice formă de idolatrie şi de a se închina Creatorului, în credinţă faţă de
Hristos şi în ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu. Îngerii, spun ei, sunt simbolurile unei mişcări
religioase, care este poporul lui Dumnezeu şi care predică în zilele din urmă. Acest popor este cel despre
care se spune în Apocalipsă XII, 17 că păstrează poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Hristos. Mesajul
primului înger anunţă că judecata finală din cer a început. Scopul mesajului este de a restaura adevărata
închinare şi de a pregăti locuitorii pământului pentru a doua venire a lui Hristos.
În mesajul celui de al doilea înger, Babilonul trebuie înţeles în sens spiritual. Aşa cum Babilonul
istoric a invadat teritoriul lui Israel şi a luat poporul în captivitate, tot la fel Babilonul timpurilor din urmă
va robi Biserica lui Dumnezeu şi va înlocui adevăratul cult cu o formă contrafăcută de mijlocire. Faptul
că mesajul celui de al treilea înger se referă la cinstirea lui Dumnezeu, Creator al cerului şi al pământului,
este pus în legătură cu respectarea sabatului ca aducere aminte a Creaţiei. Adventiştii înţeleg acest mesaj
ca aplicându-se la ei înşişi: respectarea sâmbetei este semnul ascultării de poruncile lui Dumnezeu, iar
mărturia lui Hristos este darul profetic care s-a manifestat prin Hellen G. White în „Biserica rămasă

Spring, Hagerstown: Review and Herald Pub. Assn.1992; „Puterea aceea care timp de secole a exercitat o guvernare despotică
asupra monarhilor creştinătăţii este Roma” (Ellen G White, Tragedia veacurilor, Traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992,
p. 349). „Puterea care a urmat după cele patru împărăţii greceşti a fost Roma, mai întâi păgână, iar apoi papală. Faptul că
profeţia precizează că acest corn mic urma să devină nespus de mare şi puternic în contrast cu Medo-Persia, care a ajuns „mare”
(Daniel VIII, 4) şi cu Grecia care a ajuns „ puternică” (Daniel VIII, 8) exclude ipoteza că acest corn mic ar fi regele sirian Antioh
Epifanul, care nu a fost mai puternic, nici decât Medo-Persia, nici decât Grecia. Doar Roma, atât în faza ei păgână, cât şi în faza
ei papală a fost mai puternică decât ele” (Daniel. Studii biblice pentru majori. Ediţie instructori (oct-dec. 2004), Ed. Viaţă şi
sănătate, 2004, p. 110). La rândul său, Gerhard Hasel identifică micul corn cu Papalitatea pe baza următoarelor considerente:
expansiune, persecuţia sfinţilor, arogarea puterii divine (The Little Horn, the Heavenly Sanctuary and the Time of the End. A
Study of Daniel 8, 9-14, „Syposium on Daniel”, vol. II, p. 415).
47
LeRoy Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 3 (1946), p. 187-205; vol. 4 (1954), p. 289-300. Washington, D.C.,
Review and Herald Publishing Assn; Nancy Vyhmeister, „Who are the Seventh-Day Adventists?”, în Handbook… , p. 1- 21
48
Ellen G. White, Maranata, Ed. « Alege Viaţa », Bucureşti, 1988. p. 185
credincioasă”49.

2) ÎNVĂŢĂTURI SPECIFICE ALE ADVENTISMULUI DE ZIUA A ŞAPTEA

a) Doctrina sanctuarului şi judecata pre-investigativă

Intrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc este o învăţătură de bază în eshatologia adventistă. În
Tragedia veacurilor, Hellen G. White spunea: „Sanctuarul din ceruri este chiar centrul lucrării lui Hristos
în favoarea oamenilor. El cuprinde orice suflet care trăieşte pe pământ. El deschide privirii planul de
mântuire, aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii şi descoperindu-ne sfârşitul, plin de biruinţă,
în lupta dintre neprihănire şi păcat”50.
Adventiştii cred că, după Înălţare, Hristos a inaugurat activitatea Sa preoţească în ceruri şi numai în
urma acesteia credincioşii se bucură de roadele morţii Sale pe cruce. Această activitate are două aspecte.
Primul este prefigurat de serviciile zilnice în templul evreiesc şi anume Hristos mijloceşte harul dragostei
lui Dumnezeu pentru poporul Său şi îl prezintă în faţa lui Dumnezeu. Al doilea aspect este reprezentat de
lucrarea Sa ca mare preot în Sfânta Sfintelor în ziua Curăţirii. Această învăţătură, spun ei, se bazează pe
textele din Epistola către Evrei, care arată dimensiunea arhierească a slujirii lui Hristos 51, pe Cartea
Apocalipsei (XIV, 17; XI, 19), care îl arată pe Hristos îndeplinind lucrarea lui în două lăcaşuri şi pe
Cartea lui Daniel52, care, din punctul de vedere adventist, plasează începutul „Zilei curăţirii” într-un
moment specific al istoriei, la sfârşitul celor 2300 de săptămâni, adică în 1844 (Articolele de credinţă, de
la 13, 14, 15, 16) 53.
49
John Nevins Andrews (1829- 1883), unul din fruntaşii adventişti, arăta că erorile care au transformat creştinismul în Babilon
au fost: doctrina botezului copiilor; uniunea „criminală” între Stat şi Biserică, care a făcut ca Biserica să devină intolerantă,
prostituata din Apocalipsă XVII; credinţa într-un mileniu de pace şi prosperitate pe pământ înainte de a doua venire; schimbarea
celei de a patra porunci-sabatul; doctrina nemuririi sufletului, derivată din mitologia păgână; spiritualizarea celei de a doua veniri
(The Three Messages of the Revelation XIV, 6-12, Battle Creek, 1982, p. 51-53). John Nevins Andrews a fost un intelectual
adventist foarte apropiat de James White şi Hellen G. White, care a participat la organizarea „Bisericii Adventiste de Ziua a
Şaptea”. El a fost cel care a instituit începutul zilei de odihnă vineri seara (1855) şi care a stabilit modalităţile legale prin care
„Biserica Adventistă” să poată dobândi proprietăţi. În 1861 a publicat o lucrare importantă, History of the Sabbath & the First
Day of the Week, Battle Creek, Mich.: Steam Press of the Seventh-Day Adventist Publishing Association, 1873 (4th 1912) care
trasează istoria sabatului în Scriptură şi apoi în istorie. A fost editor al revistei Review and Herald în perioada (1869-1870), iar în
1874 a devenit primul misionar adventist în Elveţia, unde a şi murit. John Nevins Andrews a dat numele celei mai mari
universitaţi adventiste, Andrews University.
50
Ellen G. White, Tragedia veacurilor, Traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 375-386 („Ce este sanctuarul?”);
Idem, Maranata, Ed. « Alege Viaţa », Bucureşti, 1988, p. 245-249.
51
Comentarii adventiste la Epistola către Evrei: Paul Ellingworth, The Epistle to the Hebrews. A Commentary of the Greek Text,
Grand Rapids 1993; Donald Guthrie, The Letter to the Hebrews, Grand Rapids 1983; Frank Kalbrook, Issues in the Book of
Hebrews, Silver Spring 1989; John Owen, An Exposition of Hebrews, 4 vol. Evansille 1960.
52
Profetului i se descoperă că lui Israel i-au fost acordate 70 de săptămâni de milă (La Daniel, IX, 24-27). Cel mai important
aspect al profeţiei este venirea lui Mesia care este uns după 69 de săptămâni şi moare în mijlocul celei de a 70-a săptămâni. Un
commentariu de referinţă adventist la Cartea lui Daniel: Frank Holbrook (ed.), Symposium on Daniel. Introductory and
Exegetical Studies, Washington 1986;
53
„Termenul sanctuar, aşa cum este folosit în Biblie, se referă mai întâi la chivotul construit de Moise, ca model al lucrurilor
cereşti; în al doilea rând la adevăratul chivot din ceruri. La moartea lui Hristos, serviciul tipic (figurativ) a încetat. Adevăratul
chivot din ceruri este sanctuarul noului legământ. Şi deoarece profeţia lui Daniel VIII, 14 este împlinită în această dispensaţie,
sanctuarul la care se referă trebuie să fie sanctuarul noului legământ” (Hellen G. White, The Great Controversy (Tragedia
veacurilor…, p. 417). „Mijlocirea lui Hristos în numele omului în sanctuarul ceresc este la fel de importantă în planul mântuirii
cum a fost moartea Lui pe cruce. Prin moartea Sa, El a început o lucrare, pe care, după înviere, El s-a înălţat ca s-o
desăvârşască în ceruri. Trebuie să intrăm prin credinţă dincolo de catapeteasmă (Evrei VI, 20). Acolo se reflectă lumina crucii de
pe Golgota. Acolo putem avea o cunoaştere mai limpede a tainelor mânturii” (Ibidem, p. 489). În scrierile adventiste se
accentuează faptul că, aşa cum altarul pământesc avea o structură bipartită- Sfânta şi Sfânta Sfintelor-tot aşa altarul ceresc are
două compartimente: un loc sfânt, în care ard şapte lămpi de foc ( Apocalipsa IV,5) şi un altar în faţa căruia îngerii aduceau
tămâiere (Apocalipsa VIII, 3-4). Curăţirea lui este o lucrare de judecată care începe cu intrarea lui Hristos ca mare preot la
judecată. A se vedea, Angel Manuel Rodriguez, „The Sanctuary”, în Handbook of Seventh-Day Adventist, Review and Herald
Publishing Association and the General Coference of Seventh-Day Adventist, 2000, p. 375- 418; Arnold V. Wallenkamf and
Richard W. Lesher, eds., The Sanctuary and the Atonement, Washington, 1981; Discuţii despre primele dezvoltări ale doctrinei
 Epistola către Evrei este o sursă importantă a învăţăturii adeventiste despre sanctuarul ceresc 54. Aici,
în calitate de Mare Preot, spun adventiştii, Hristos „administrează roadele jertfei Sale pe cruce acelora
care se pocăiesc de păcatele lor şi cred.” 55. Astfel, Hristos îndeplineşte în ceruri funcţia de mijlocire pe
care o îndeplineau preoţii zi de zi la templu („ Hristos nu are nevoie ca ceilalţi mari preoţi să aducă jertfe
în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale şi apoi pentru păcatele poporului, căci lucrul acesta s-a făcut odată
pentru totdeauna, când s-a adus jertfă pe Sine Însuşi”, Evrei, VII, 27). El ar fi intrat în altarul ceresc
pentru a mijloci în numele poporului Său (Evrei VI, 20; IX, 24) şi această activitate a început de la
Înălţare şi va continua până ce El va părăsi sanctuarul ceresc la a doua sa venire. Biserica „apostată”, spun
ei, transferase în mâinile preoţilor lucrarea de mijlocire în favoarea oamenilor prin introducerea
spovedaniei şi a împărtăşaniei. De asemenea, ea l-a sacrificat pe Hristos la fiecare Liturghie şi astfel a
îndepărtat din mintea oamenilor lucrarea lui Hristos din ceruri. Astfel „cornul cel mic” a smuls jertfa cea
necurmată şi a „surpat” locul Sanctuarului lui Hristos56.
Referitor la a doua etapă a activităţii lui Hristos în sanctuarul ceresc (curăţirea sanctuarului),
adventiştii se raportează la textul de la Evrei IX, 23: „Dar deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri,
au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât
acestea”. Ei consideră acest pasaj ca o indicaţie clară că Hristos îndeplineşte în sanctuarul ceresc o
curăţire care este tipologic echivalentă cu lucrarea marelui preot în sanctuarul pământesc în Ziua Curăţirii.
Viziunile Profetului Daniel introduc elemente legate de timp şi acest lucru face posibilă, în viziunea
adventiştilor, identificarea unui moment specific în cadrul istoriei mântuirii când Mesia va începe
lucrarea finală de curăţire, judecată şi vindecare în locaşurile cereşti. Pe baza principiului an-zi, ei
consideră că „urâciunea pustiiri” (Daniel VIII,13) începe în anul 457 î.d.Hr (decretul lui Artarxerxe de
reconstruire a templului) şi se termină în 1844 d.Hr., această perioadă temporală acoperind cele 2300 de
seri şi dimineţi din vedenie ( „Şi el mi-a zis: Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi, apoi
Sfântul Locaş va fi curăţit!”, Daniel VIII, 14). Începând cu acest timp particular al istoriei mânturii,
Hristos va începe al doilea aspect al lucrării sale de mijlocire în sanctuarul ceresc, şi anume cel descris la
Evrei IX, 2357.

sanctuarului se află în LeRoy Edwin Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4, p. 877-905. ; Elisworth M. Olsen, A
History of the Origin and Progress of the Seventh-Day Adventists, Washington, 1925, p.177-197 (repr.1975) şi Ingemar Linden,
The Last Trump: An Historico-Genetical Study of Some Important Chapters in the Making and Developement of the Seventh-Day
Adventist Church, Frankfurt-am-Main, 1978, p. 129-131; Daniel. Studii biblice pentru majori. Ediţie instructori (oct-dec. 2004),
Ed. Viaţă şi sănătate, 2004, p. 103-126. Roy Adams, The Sanctuary Doctrine. Three Approaches in the Seventh-day Adventist
Church, Michigan 1981, (160 p.); Frank B. Holbrook, Doctrine of the sanctuary: a historical survey (1845-1863), Silver Spring,
MD: Biblical Research Institute, General Conference of Seventh-day Adventists, 1989 (238 p.); Arnold V. Wallenkampf, W.
Richard Lesher, The Sanctuary and the atonement : biblical, historical, and theological studies, Washington, D.C. 1981, (703 p.);
Herbert E. Douglass, Why Jesus waits : how the sanctuary message explains the delay in the Second Coming, Nampa, Idaho:
Pacific Press 2001; Clifford Goldstein, Graffiti in the holy of holies: an impassion response to recent attacks on the sanctuary
and Ellen White, Nampa, Idaho: Pacific Press 2003, (175 p.).
54
„Isus, garantul nostru, a intrat în „locurile sfinte” şi s-a înfăţişat pentru noi în prezenţa lui Dumnezeu. Însă nu cu speranţa de a
obţine ceva pentru noi în momentul acela sau într-un moment oarecare din viitor. Nu! El obţinuse pentru noi acel ceva pe cruce.
Iar acum în calitate de Mare preot al nostru El ne împărtăşeşte virtuţiile jertfei sale ispăşitoare” ( Seventh-day Adventists Answer
Questions on Doctrine. An Explanation of Certain Major Aspects of Seventh-day Adventist Belief, notes with historical and
theological introduction by George R. Knight, Berrien Springs, Andrews University Press, Annotated Edition, 2003, p. 381).
55
Handbook of Seventh-Day Adventist…,p. 375. Prefigurarea acestei lucrări preoţeşti era sistemul jertfelor din Vechiul
Testament, însă chivotul israelit era doar o umbră, o prefigurare a altarului din ceruri spun adventiştii. În Apocalipsă, scenele
descrise în capitolele IV şi V se referă la întronarea lui Hristos ca rege şi mare preot în sanctuarul ceresc, deoarece aici se află
tronul lui Dumnezeu şi tot aici este prezent Mielul. În capitolul V, este vorba de asemenea de tronul lui Dumnezeu înconjurat de
oştile îngereşti şi de „Leul din tribul lui Iuda”. Adventiştii arată că, alături de Epistola către Evrei şi Profetul Daniel vorbeşte
despre Mesia ca Cel ce îndeplineşte serviciul zilnic în altarul ceresc (VIII, 11-12).
56
„Prin aceste învăţături, lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc a fost îndepărtată din mintea multor creştini, iar în locul ei au
fost aşezate tot felul de lucruri care duc la rătăcire. Prin liturghie şi spovedanie, atenţia credincioşilor este îndepărtată de la o
continuă dependenţă de lucrarea mijlocitoare a Mântuitorului în Sanctuarul său” (Daniel. Studii biblice pentru majori. Ediţie
instructori (oct-dec. 2004), Ed. Viaţă şi sănătate, 2004, p. 112). Frank B. Holbrook, Doctrine of the sanctuary: a historical survey
(1845-1863), Silver Spring, MD: Biblical Research Institute, General Conference of Seventh-day Adventists, 1989
57
Despre acest calcul numerologic, Daniel. Studii biblice pentru majori. Ediţie instructori (oct-dec. 2004), Ed. Viaţă şi sănătate,
2004, p. 100.
 Timpul curăţirii sanctuarului spun ei este perioada judecăţii investigative58. Această judecată va
decide care dintre credincioşi vor fi răpiţi în momentul venirii Domnului şi vor fi duşi în ceruri, în regatul
veşnic; ea reprezintă acea parte a timpurilor de sfârşit când umanitatea mai are încă o şansă să primească
Evanghelia. Hellen G. White vorbeşte pe larg despre judecata pre-adventă în The Great Controversy (p.
479-491)59. Pe baza textului de la Daniel VII, 21-22 adventiştii cred că această judecată va avea loc după
războiul pe care micul corn îl face sfinţilor şi înainte ca aceştia să primească împărăţia veşnică. Din
Apocalipsă XIV, 7, unde se spune că „ceasul judecăţii a venit” se înţelege, susţin ei, că acest moment
este plasat înainte de întoarcerea lui Iisus în slavă. Deci această judecată va avea loc în intervalul
cronologic situat între 1798 d.Hr. şi a doua venire.
Această primă fază a Judecăţii îl are pe Dumnezeu Tatăl ca judecător (Daniel VII, 9). Pe baza
versetelor de la I Petru IV, 17 şi Daniil XII, 1 adventiştii susţin că cei care vor veni la Judecată sunt mai
întâi poporul lui Dumnezeu, cei ale căror nume apar în „Cartea Vieţii”, apoi falşii credincioşi. „Sfinţii
Celui Prea Înalt” vor fi atacaţi de micul corn, dar Dumnezeu va răsplăti răbdarea lor. Numele celor care
nu au rămas credincioşi vor fi şterse din „Cartea Vieţii” 60. Locul acestei judecăţi va fi în ceruri, şi mai
precis în sanctuarul ceresc spun ei. (Daniel VII; VIII) 61. În ce priveşte scopul acestei judecăţi, adventiştii
se bazează pe versetul de la I Corinteni VI, 2, că „sfinţii vor judeca lumea”. Sfinţii lui Dumnezeu sunt
acuzaţi, persecutaţi şi asupriţi, însă în timpul judecăţii pre-advente, Dumnezeu trimite forţele cerului în
ajutorul lor şi va face dreptate „sfinţilor Celui Preaînalt” (Daniel VII,22) 62. Însă judecata nu presupune
numai îndreptăţirea celor neprihăniţi, dar şi pedepsirea celor răi. Judecata care face dreptate sfinţilor
conduce şi la nimicirea „cornului mic”, adică la distrugerea puterii papale.
Lucrarea preoţească a lui Hristos nu a fost în general un subiect de reflecţie pentru autorii
protestanţi. S-au referit tangenţial la acest aspect Jean Calvin (1509-1564) în Comentariu la Epistola
către Evrei şi teologii puritani englezi, în special John Owen (1616-1683) în Exposition on Hebrews63.

58
Gerhard Hasel, „Divine Judgement”, Handbook of Seventh-Day Adventist, p. 815-856; Gerhard Hasel, „The „Little Horn”, the
Heavenly Sanctuary and the Time of the End: A Study of Daniel 8, 9-14” în Symposium on Daniel: Introductory and Exegetical
Studies, ed. Frank Holbrook, Washington, 1986, p. 378-461; George Ladd, The Last Things, Grand Rapids, 1978; William H.
Shea, When Did the Seventy Weeks of Daniel 9, 24- 27 Begin?, „Journal of Adventist Theological Society” nr.1 (1991), p. 115-
138; Gerhard Pfandl, The Time of the End in the Book of Daniel, Adventist Theological Series, 1992; William H. Shea, „Spatial
Dimension in the Vision of Daniel 8”, în Symposium on Daniel, p. 497-526;
59
„Când se încheie judecata investigativă, susţin adventiştii, destinul tutoror va fi hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. Harul se
sfârşeşte cu puţin timp înainte ca Domnul să apară pe norii cerului » (Ellen G. White, Maranata, Ed. « Alege Viaţa », Bucureşti,
1988, p. 261); „Numele celor credincioşi rămân în „Cartea Vieţii”; numele celor care niciodată nu l-au acceptat pe Hristos vor fi
lăsate la o parte în această judecată” (Ibidem, p. 480); „Aceia care l-au acceptat pe Hristos, dar au rupt legătura cu El, vor avea
numele scoase afară in Cartea vieţii” (p. 483). Alte texte importante sunt grupate în articolul „La purification du sanctuaire
celeste” în Hellen G. White, L’esprit de la prophétie et ses enseignements, Séminaire adventiste de Salève, p. 318-320.
60
„Înainte ca Hristos să vină pe norii cerului este necesar să se facă o verificare completă şi amănunţită a tuturor candidaţilor
pentru viaţa veşnică, întrucât deciziile în vederea morţii şi a vieţii vor fi deja luate când se va arăta El” Seventh-day Adventists
Answer Questions On Doctrine… p. 438; „Curăţarea sanctuarului implică o lucrare de cercetare, o lucrare de judecată. Această
lucrare trebuie îndeplinită înaintea lui Hristos pe pământ pentru a-şi răscumpăra poporul; căci atunci când vine, „răsplata este cu
El ca să dea fiecăruia după faptele lui” (Apocalipsă, 22, 12)” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, Traducere de Nelu
Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p 386).
61
Textul de la Facere, referitor la căderea în păcat a primilor oameni (Facere III, 1-19) este considerat un exemplu al „procedurii
judiciare” a lui Dumnezeu faţă de umanitate. “În cazul lui Adam şi al Evei, se pare că Dumnezeu a cerut un raport din partea
făptaşilor ( ? ! n.a), iar această anchetă a confirmat că făptaşii erau pe deplin conştienţi de păcătoşenia faptei lor” (Daniel. Studii
biblice pentru majori. Ediţie instructori (oct-dec. 2004), Ed. Viaţă şi sănătate, 2004, p. 92). Alt text care se referă la „metoda
procedurală folosită de Dumnezeu înainte de aplicarea pedepsei” se-ar găsi la Facere XVIII, 23-33 şi XIX, 19-23 (Discuţia lui
Dumnezeu cu Avraam înainte de pedepsirea Sodomei şi a Gomorei şi discuţia cu Lot).
62
“De-a lungul timpului, unii dintre aceşti sfinţi au fost declaraţi, de către tribunalele pământeşti, vinovaţi de diferite fărădelegi,
când de fapt ei slujeau lui Dumnezeu şi oamenilor cu credincioşie. În timpul judecăţii pre-advente, aceste sentinţe nedrepte rostite
de tribunalele pământeşti vor fi schimbate de tribunalul ceresc. În felul acesta, Dumnezeu va face dreptate sfinţilor Săi”. A se
vedea Whilliam H. Shea, Theological Importance of the Preadvent Judgement, Seventy Weeks, Leviticus, Nature of Prophecy,
ed. F. B. Holbrook. Daniel and Revelation Committee Series, vol. 3. Washington, DC: Biblical Research Institute, p. 323-332 ;
Idem, Selected Studies on the Prophetic Interpretation, Washington, 1982; George Knight, A Search for Identity : The
Development of Seventh-day Adventist Beliefs, Hagerstown, Review and Herald Publishing Association, 2000.
63
Este interesant că în anul 1841 se tradusese pentru dată în limba engleză comentariul lui Calvin la Epistola către Evrei
(Calvin’s Commentary on the Epistle to the Hebrews, translated from latin by a beneficied clergyman of the Church of England,
Însă ideea unei judecăţi care să arate cine se poate bucura de prima înviere nu este nouă în eshatologia
protestantă. Teologul luteran Joseph A. Seiss (1823-1904) afirma în lucrarea The Apocalypse. Lectures
on the Book of Revelation (ediţie Grand Rapids: Zondervan, 1957) că oamenii nu sunt înviaţi sau
transformaţi pentru a se înfăţişa înaintea judecăţii, ci învierea şi transformarea sunt rezultatul judecăţii
care a avut loc deja în locaşul morţilor, în timp ce aceştia au fost morţi şi asupra celor vii, în timp ce
aceştia au fost în viaţă64.
Această doctrină dobândeşte consistenţă abia odată cu milenarismul profesat de William Miller
(1782-1849), care, studiind profeţiile lui Daniil, a ajuns la concluzia că textul referitor la „curăţirea
sanctuarului” (Daniel VIII, 14) corespunde cu curăţirea pământului de păcat la a doua venire a
Domnului şi că cei 2300 de ani se vor sfârşi în 1844. În încercarea de a explica ”marea dezamăgire” din
1844, Hiram Edson (1806-1882) a fost primul care a sugerat că la sfârşitul celor 2300 de ani Hristos a
intrat în Sfânta Sfintelor pentru a îndeplini o lucrare specială înainte de întoarcerea pe pământ. Faţă de
profeţia lui William Miller, Hiram Edson a avut revelaţia că sanctuarul care urma să fie curăţat nu era pe
pământ, ci în cer, iar 22 octombrie 1844 marchează începutul, nu sfârşitul „Zilei curăţirii” 65. Începând cu
1846, această convingere a fost popularizată de Owen Russell Loomis Crosier (1820-1913), care a
apărat-o în ediţiile publicaţiei adventiste The Day Star. Croiser a fost cel care a teoretizat cele două faze
ale lucrării lui Hristos în sanctuarul ceresc: una care începe la Înălţare, alta care începe în 1844 în Sfânta
Sfintelor. Mai departe, prin lucrările lui Hellen Gould White (1827-1915) s-a stabilit o legătură între
sanctuar, cele 10 porunci şi respectarea sabatului. Deşi venirea lui Hristos era considerată iminentă, totuşi
nici o dată ulterioară nu a mai fost fixată.
În adventism, Judecata pre-adventă (investigativă) este importantă pentru toţi cei care mărturisesc că
urmează lui Hristos. Este o chemare pentru toţi oamenii ca să rămână credincioşi şi să se întoarcă la
Domnul. Cei credincioşi să rămână loiali „Evangheliei veşnice”, iar cei necredincioşi să audă proclamarea
ei. În timp ce Hristos îndeplineşte curăţirea sanctuarului ceresc, poporul lui Dumnezeu pe pământ trebuie
să-şi cureţe vieţile de păcat prin lucrarea Duhului. Astfel, „misiunea de a predica vestea cea bună în
toată lumea trebuie văzută în legătură cu Judecata pre-adventă”. Când lucrarea judecăţii
investigative va înceta, destinul fiecărui om va fi decis pentru viaţă sau moarte, iar această probă se
încheie cu puţin timp înainte ca Domnul să apară pe norii cerului 66.
În al doilea rând, doctrina preoţiei lui Hristos, împreună cu interpretarea profetică a textului de
la Daniel VIII, 14, furnizează „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” o identitate istorică. Adventiştii
văd mişcarea lor nu ca pe un accident istoric, ci ca pe rezultatul intervenţiei speciale a lui Dumnezu în
problemele umanităţii. Împlinirea profeţiei lui Daniel VIII, 14 în anul 1844 validează prezenţa
adventiştilor de ziua a şaptea în lume şi mai ales în comunitatea creştină. La fel cum începutul slujirii
cereşti al lui Hristos, spun ei, corespunde cu revărsarea Duhului în Biserică (Fapte II, 33), tot astfel,
începutul „Zilei curăţirii” coincide cu naşterea „Bisercii Adventiste de Ziua a Şaptea”.
„Biserica Adventistă” a traversat o criză gravă în anii 1980, când un lider adventist marcant,
Lond, 1841, 197 p. Vezi şi John Owen, An Exposition of the Epistle to the Hebrews, Grand Rapids, Michigan: Baker Book House
(reprint 1980), ce face parte din colecţia „Works of John Owen” în 23 de volume din care ultimele 7 Volume (publicate prima
dată în 1668-1684) sunt dedicate Epistolei către Evrei. Vol. 17: Concerning the Epistle to the Hebrews; Concerning the Messiah;
Concerning the Jewish Church. Vol. 18: The Sacerdotal Office of the Christ; A Day of Scared Rest; Summary of Observations on
Hebrews. Vol. 19: Exposition of Hebrews, 1-3:6. Vol. 20: Exposition of Hebrews, 3:7-5:14. Vol. 21: Exposition of Hebrews, 6:1-
7:28. Vol. 22: Exposition of Hebrews, 8:1-10:39. Vol. 23: Exposition of Hebrews, 11:1-13:25 .
64
Joseph Seiss (1823-1904) a fost unul din cei mai importanţi predicatori evanghelici. Dintre numeroasele sale scrieri
menţionăm: Lectures on Epistles to the Hebrews (Baltimore, 1846); Last Times (1856); Holy Types (1860); Parable of the Ten
Virgins (1862); Lectures on the Apocalypse (3 vol., 1870-1884; 6h ed., 1900); Voices from Babylon (1879); The Golden Altar,
manual of private devotions (New York, 1882); Lectures on the Epistles (2 vol., 1885);
65
LeRoy Froom descrie astfel această „descoperire”: „...peste el a venit convingerea copleşitoare că, în loc ca marele nostru preot
să fi ieşit din locul preasfânt al Sfântului Locaş ceresc pentru a veni pe acest pământ în cea de a zecea zi a celei şapte luni la
sfârşitul celor 2300 de zile, El a intrat în acea zi pentru prima dată în a doua încăpere a sfântului Locaş şi că, înainte de venirea
Lui pe acest pământ, El are de îndeplinit o lucrare în locul preasfânt” („70 Weeks Considered Key to 2300 years”, în Prophetic
Faith of our Fathers, vol. II, p. 226-247).
66
Hellen G. White, The Great Controversy, p. 922. John Butler arată că în doctrina sanctuarului se combină învăţături ale
Vechiului Testament, ca model de viaţă; căutarea wesleyană pentru sfinţenie şi perfecţiune şi legalismul pelagian (John Butler,
From Millerism to Sevent-Day Adventism, “Church History” 1986, p. 50-64).
Desmond Ford, decanul unui Colegiu din Australia a pus sub semnul întrebării validitatea principiului zi-
an, a arătat că doctrina sanctuarului este nescripturistică şi a demonstrat justeţea abordării simbolice a
cărţilor apocaliptice67. 150 de teologi adventişti s-au reunit la Glacier View în Colorado (10-15 august
1980) pentru a examina acestei opinii şi au dat astfel tonul unor studii sistematice care să împace
eshatologia adventistă cu noile metode critice. Cu toate acestea, controversa a semănat îndoială în
adventism şi multe personalităţi marcante s-au ridicat în apărarea lui Ford. Publicaţiile adventiste recente
abordează frecvent învăţătura despre sactuar, încercând să o facă accesibilă şi să arate că ea este crucială
pentru „Biserica Adventistă”68

b) Sabatul: „marele test de loialitate de la sfârşitul vremurilor” 69

În al 19-lea articol de credinţă al „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” se spune: „Că Binefăcătorul
Creator, după cele şase zile ale creaţiunii s-a odihnit în cea de a 7-a zi şi a instituit sabatul pentru toţi
oamenii, ca un moment de aducere aminte a creaţiunii. Porunca a patra a Legii de neschimbat a lui
Dumnezeu cere păzirea Sabatului zilei a 7-a ca zi de odihnă, de închinare şi de slujire, în armonie cu
învăţătura şi practica lui Isus, Domnul Sabatului....Păzirea plină de bucurie a acestui timp sfânt de seara şi
până seara de la apus de soare şi până la apus de soare este o celebrare a actelor răscumpărătoare ale lui
Dumnezeu”70.
Adventiştii cred că sabatul va avea un loc special în criza finală a istoriei acestei lumi. Aproape de
sfârşit va fi o creştere a puterii demonice. Răutatea lui Satana, fiara din Apocalipsă XII, este direct
îndreptată către „rămăşiţa” de credincioşi. Sabatul, semn pentru evrei că Iahve era Dumnezeul lor, va fi în
timpurile din urmă un semn al loialităţii faţă de Dumnezeu de legământul Lui 71: „Sabatul va fi marele
test de loialitate la sfârşitul vremurilor. El va fi linia de separaţie între cei care-i slujesc lui Dumnezeu şi
cei care nu-i slujesc. Aşa cum respectarea unui fals sabat, în complicitate cu legea statului, contrar celei
de a patra porunci, va fi un semn de adeziune la o putere care este în opoziţie cu Dumnezeu, tot aşa
ţinerea adevăratului Sabat, în ascultare faţă de legea lui Dumnezeu, este o evidenţă a loialităţii faţă de
Dumnezeu. În timp ce o categorie, acceptând semnul supunerii faţă de puterile pământeşti, primeşte
semnul fiarei, cealaltă categorie, alegând supunerea faţă de autoritatea divină, primeşte semnul lui

67
Daniel 8, 14 and the Day of Atonement, „Spectrum”, nr.11 (1979), p. 30-36. Ford şi-a expus ideile într-o comunicare ţinută la
adunarea Association of Adventist Forums (Pacific Union College, 27 octombrie 1979), unde el era visiting professor. În
discursul său, Investigative Judgement. Theological Milestone or Historical Necessity?, el a arătat că această doctrină nu poate fi
susţiută biblic, lucru care i-a adus suspendarea. Vezi Walter Utt, Desmond Ford Raises the Sanctuary Question, „Spectrum” vol.
10, nr. 4/1980, p. 3-8. Autorul arată că problema ridicată de Ford şi anume o nouă înţelegere a judecăţii investigative, atingea
înseşi identitatea „Bisericii Adventiste” şi făcea inutilă existenţa unei „Biserici a rămăşiţei”. Utt adăuga faptul că „pentru a
supravieţui, o organizaţie religioasă trebuie să aşeze nişte limite şi să le reafirme periodic, dar într-un fel care să fie perceput ca
rezonabil şi corect” (p. 8).
68
„Solia sanctuarului se dovedeşte a fi de o importanţă crucială pentru teologia adventistă. Această porţiune a doctrinei
adventiste, privitoare la Sanctuar este supusă tirului criticii celei mai vehemente, în ciuda dovezilor biblice, acceptate şi de
teologii din diverse confesiuni” (Clifford Goldstein, Lucrarea lui Hristos în cer, „Curierul adventist”, martie 2004, p. 9-12);
Despre această criză, a se vedea Richard Lehmann, Les Adventistes du Septième Jour, Maredsous, Éditions Brépols, 1987, p. 22 ;
Laura Vance, Seventh-day Adventism in Crisis. Gender and Sectarian in an Emerging Religion, Chicago,1999, p. 81-84; Vezi şi
Florin Lăiu, Bătălia pentru sanctuar (VII), „Curierul adventist”, iulie 2003, p. 17-19.
69
Kenneth A. Strand, „The Sabbath” în Handbook of Seventh-Day Adventist…, p. 493-537; A se vedea de asemenea, Samuelle
Bacchiochi, From Sabbath to Sunday. A Historical Investigation of the Rise of Sunday Observance in Early Christianity, Rome,
1977; Kubo Sakae, God Meets Man. A Theology of the Sabbath and the Second Advent, Nashville, 1978; Strand, Henneth (ed),
The Sabath in Scripture and History, Washington, 1982.
70
Articolul 19 de credinţă, Adventiştii de ziua a 7-a cred...O expunere biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină,
„Cuvântul evangheliei”, Bucureşti, 1993, p. 380-408.
71
Adventiştii cred că impuerea respectării duminicii la sfârşitul vremurilor este „semnul fiarei”, despre care se vorbeşte în
Apocalipsă: „Noi credem că restaurarea Sabatului este indicată în profeţia biblică din Apocalipsă XIV, 9-12. Crezând cu
sinceritatea aceasta, noi considerăm respectarea sabatului drept o probă a loialităţii noastre faţă de Cristos, în calitate de Creator
şi Răscumpărător. Adventiştii de ziua a 7-a nu se bizuie pe ţinerea sabatului ca o un mijloc de mântuire sau de câştigare a unui
merit deosebit înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem mântuiţi numai prin har. Prin urmare, respectarea sabatului din partea noastră,
ca de altfel şi loialitatea noastră faţă de orice altă poruncă a lui Dumnezeu, este o expresie a dragostei noastre pentru Creatorul şi
Răscumpărătorul nostru” .
Dumnezeu”72
Doctrina despre sabat este construită pe câteva texte din Vechiul Testament 73. Adventiştii pretind că
la începutul creştinismului nu exista decât o Duminică anuală care comemora Învierea şi că duminica a
înlocuit sabatul începând cu secolul al IV-lea. Dacă această dată anuală a început să fie sărbătorită
săptămânal acest lucru s-a datorat unor factori contextuali, ca de exemplu sentimentele anti-evreieşti. Ei
consideră că mărturiile părinţilor apostolici sau post-apotolici care vorbesc despre „ziua Domnului” sunt
fie interpolaţii din secolul al IV-lea (Ignaţiu de Antiohia, Epistola către Magnezieni; Sfântul Iustin
Martirul şi Filozoful, I Apologie), fie traduceri greşite (Didahia, capitolul 14). Din secolul al III-lea
încolo, deşi referinţele despre respectarea duminicii sunt numeroase, asta nu înseamna, din puctul de
vedere al adventiştilor că sâmbăta nu era respectată în egală măsură. De abia începând cu secolul al VI-lea
duminica ar fi început să fie considerată în Europa, ca o împlinire a poruncii sabatului. O oarecare
stânjeneală se observă în a explica de ce reformatorii nu au schimbat duminica. susţin că reformatorii au
ales tot Duminica „pentru că aceasta era ziua tradiţională de rugăciune în care oamenii erau obişnuiţi să
meargă la Biserică” 74.
În realitate, adventiştii au împrumutat această credinţă de la Baptiştii de Ziua a Şaptea (1671),
primul grup neo-protestant care a respectat sâmbăta în Lumea Nouă-America. Baptiştii de Ziua a Şaptea
au publicat numeroase apologii ale sâmbetei în periodicele lor, Missionary Magazine şi Protestant
Santinel, înlocuite în 1844 de The Sabbath Recorder. În 1835 a fost întemeiată American Sabbath Tract
Society, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost publicate o serie de 17 tratate şi cărţi despre
ţinerea sabatului. Cei care au predicat sabatul printre mileriţi au fost Rachel Oaks Preston, o baptistă de
ziua a şaptea şi Thomas M. Preble (1810-1907), un important pastor milerit, care a început să ţină
sâmbăta începând din 1844. În 1845, el a publicat o broşură pe acest subiect , The Hope of Israel
(Speranţa lui Israel). În sfârşit, Joseph Bates (1792-1872), un alt lider milerit, a contribuit la răspândirea
acestei doctrine, după ce a citit articolul lui Thomas M. Preble despre sabat. El a scris la rândul lui un
tratat intitulat The Seventh Day Sabbath, a Perpetual Sign ( Sabatul de ziua a şaptea, un semn veşnic), în
care el prezenta sabatul pe baza celor 10 porunci şi pe baza mesajului îngerului din Apocalipsă XIV 75. Un
alt pamflet publicat în 1848, A Seal of the Leaving God: 144,000 being sealed in 1849 justifica sabatul pe
baza textului de la Apocalipsă XIV, 9-12 şi îl numea „pecetea lui Dumnezeu”.
După ce mişcarea adventistă s-a stabilit la Battle Creek, Michigan, Joseph Bates a prezidat multe
conferinţe adventiste. Teoria lui era că textul din Daniil VII, 25 care vorbeşte de schimbarea timpurilor şi
legilor se referă precis la sabat. Hellen G. White a fost convinsă de argumentele lui Joseph Bates şi în
anul în care s-a căsătorit (1846) cu James White (1821-1881) a început să respecte sabatul. În anul
următor, ea avea prima viziune despre sabat, dar abia după 1850 problema respectării sabatului a fost
deplin clarificată la adventişti. „Pionierii” doctrinei sabatului au accentuat legătura acesteia cu doctrina
sanctuarului. În învăţătura adventistă de astăzi, sabatul este respectat de vineri seara de la apusul soarelui
72
„Nimeni nu a primit încă Semnul Fiarei. Vremea de încercare nu a sosit încă. ....Ţinerea Duminicii nu este încă Semnul Fiarei
şi nu va fi până ce se va răspândi decretul ce-i va determina pe oameni să se închine acestui Sabat idolatru” (Adventists Answer
Quations on the Doctrine…, p. 183); « Când respectarea duminicii va fi impusă prin lege, iar lumea va fi iluminată cu privire la
obligaţia pentru sabatul cel adevărat, atunci cel care va călca porunca lui Dumnezeu pentru a asculta o regulă ce nu are autoritate
mai înaltă decât cea a Romei, va onora papalitatea mai presus de Dumnezeu. El va aduce omagiu Romei şi puterii ce impune
sabatul cel fals. Se va închina fiarei şi icoanei ei » (Ellen G. White, Maranata, Ed. « Alege Viaţa », Bucureşti, 1988, p. 167). Este
interesant că Hellen G. White îşi sfătuia adepţii să facă toată lucrarea misioanară duminica, dar să nu înfrunte cu orice preţ pe cei
care respectă duminica (Ibidem, p. 176).
73
Facere II, 1-3; Ieşire V, 5; Ieşire XVI; Ieşire XX, 8-11; Ieşire XXIII, 12; Ieşire XXXI, 13- 17; Ieşire XXXIV, 21, Ieşire XXXV,
2-3; Levetic; Deuteronom V, 12- 15, la care se adaugă numeroase referinţe în cărţile istorice şi profetice.
74
« Care a fost motivul acestei schimbări ? Atât presiunile externe cât şi cele interne exercitate asupra Bisericii i-au forţat pe
creştini să se diferenţieze radical de evrei. Conflictul dintre iudei şi Imperiul Roman i-a determinat pe aceşti creştini să-şi
stabilească o identitate nouă, care să-i ajute să evite măsurile represive aplicate iudeilor sub dominaţie romană” ( Daniel. Studii
biblice pentru majori. Ediţie instructori (oct-dec. 2004), Ed. Viaţă şi sănătate, 2004, p. 86). Vezi şi Kenneth A. Strand, „The
Sabbath” în Handbook of Seventh-Day Adventist…,p. 523.
75
Joseph Bates, The Seventh Day Sabbath, A Perpetual Sign , New Bedford:Pres of Benjamin Lindsey, 1846. Despre Joseph
Bates, a se vedea Joseph Bates, Autobiography, Berrien Springs, Andrews University Press, 2004; George Knight, Joseph Bates.
The Real Founder of Seventh-day Adventism. Hagerstown, Review and Herald Publishing Association, 2004. Joseph Bates, un
fost căpitan de navă, a devenit o figură cunoscută între predicatorii evanghelişti ai celei de a doua deşteptări religioase.
până sâmbătă seara tot la apusul soarelui. Aşa cum a învăţat Hellen G. White, sunt interzise activităţile
cotidiene, dar este încurajată activitatea spirituală 76.

c) Hellen Harmon Gould White, „vocea profeţiei”

Adventiştii consideră că, aşa cum Dumnezeu a dăruit darul profetic Sfântului Ioan Botezătorul
pentru a anunţa prima venire a Domnului, tot astfel, în vremurile din urmă, va trimite din nou darul
profetic, astfel încât „fiecare să aibă ocazia să se pregătească pentru a întâmpina pe Mântuitorul”. Acest
instrument al harului va împlini profeţia lui Isaia XI, 10-12, că Domnul îşi va întinde a doua oară mâna sa
pentru a răscumpăra rămăşiţa sa. În „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” darul profeţiei, s-a
manifestat, spun ei, prin Hellen G. White (1827-1915), fondatoarea mişcării, recunoscută ca „mesager al
Domnului, ca vas al darului profeţiei”77.
În prefaţa lucrării The White Lie (Minciuna albă), Walter T. Rea, un membru marcant al „Bisericii
Adventiste de Ziua a Şaptea” arăta că Hellen Gould Harmon White a copiat masiv din lucrările mai
multor autori din vremea ei 78: „Am ales titlul Minciuna albă pentru cartea mea şi nu îl aplic doar pentru
Hellen Gould Harmon White. Când noi, toţi sau fiecare în parte, ne dăm consimţământul pentru
perpetuarea mitului, despre o persoană sau despre un lucru suntem noi înşine părtaşi la o minciună albă.
Mesajul acestei cărţi este de a ne ajuta să ne trezim, noi toţi care perpetuăm legenda”. Aşa cum arată
Laura Vance, scandalul generat de poziţia lui Walter T. Rea nu a fost decât o verigă într-o discuţie care a
început în jurul anului 1900 şi care continuă şi astăzi, cu efecte încă imprevizibile pentru viitorul
mişcării79.

76
„Sabatul nu este o perioadă de inactivitate nefolositoare. Legea interzice munca cotidiană în ziua Domnului...Dar aşa cum
Dumnezeu a încetat să mai lucreze şi s-a odihnit în ziua sabatului şi l-a binecuvântat aşa şi omul trebuie să înceteze ocupaţiile lui
de zi cu zi şi să dedice acele ore sfinte odihnei, rugăciunii şi faptelor bune” Hellen G. White, The Desire of Ages. The Conflict of
the Ages Illustrated in the Life of Christ, Mountain View, California: Pacific Press Publishing Association, 1940 (first published,
1898) p. 207.A se vedea şi Richard Lehmann,, Les Adventistes du Septième Jour, Maredsous, Éditions Brépols, 1987, p. 42- 43
77
„Între darurile Duhului Sfânt se află şi profeţia. Acest dar este un semn de identificare al Bisericii rămăşiţei şi a fost manifestat
în lucrarea lui Hellen White. Scrierile acestui sol al lui Dumnezeu sunt un izvor continuu al adevărului investit cu autoritate,
aducând Bisericii încurajare, călăuzire, instruire şi mustrare. Ele declară în mod clar că Biblia este etalonul după care orice
învăţătură şi experienţă trebuie să fie verificată” (art. 17 de credinţă, Adventiştii de ziua a 7-a cred...O expunere biblică a celor 27
de puncte fundamentale de doctrină, „Cuvântul evangheliei”, Bucureşti, 1993, p. 330- 351). De asemenea, ei vorbesc despre
marea influenţă a scrierilor ei: „Domnul i-a dat sfaturi în probleme de sănătate, educaţie, viaţă de familie, cumpătare,
evanghelism, lucrare medicală”, lucru verificat de comportamentul membrilor Bisericii care citesc cu regularitate scrierile ei”
(Ibidem, p. 346); „Scrierile lui Hellen White nu sunt un înlocuitor al Sfintelor Scripturi...Rolul ei principal în timpul dezvoltării şi
cristalizării învăţăturilor lor doctrinare a fost acela de a-i călăuzi în înţelegerea Bibliei şi a confirma concluziile la care au ajuns
prin studierea Bibliei” (Ibidem, p. 347).
78
În prefaţa lucrării sale The White Lie, Turlock, CA: M & R Publications, 1982 (409 p.), Walter T. Rea arată cum, la începutul
activităţii sale de pastor, a compilat două volume de biografii din Vechiul şi Noul Testament, la care a adăugat citate din operele
Hellenei G. White. Cu acest prilej, el a venit în contact cu multe din cărţile Hellenei G. White, unele publicate în timpul vieţii
acesteia, dar niciodată republicate. Astfel, el a descoperit că una din aceste cărţi, Sketches from the Life of Paul, publicată în
1883, era identică cu o altă lucrare apărută cu 30 de mai devreme şi anume The Life and Epistles of the Apostle Paul scrisă de
William J. Conybeare and John S. Howson şi publicată la Londra (1851) şi la New York. Mai târziu, când studia la University of
Southern California pentru obţinerea titului de doctor, şi-a dat seama că Hellen White a copiat mult din cărţile unui alt autor
contemporan ei şi anume Alfred Edersheim. De exemplu lucrarea lui Edersheim, The Bible History. Old Testament publicată în 7
volume (1876-1887) i-a servit doamnei White pentru a scrie Patriarchs and Prophets (1890), iar The Life and Times of Jesus the
Messiah, London, 1883. New York, 1883) i-a servit pentru The Desire of Ages.
79
Laura Vance, Seventh-day Adventism in Crisis. Gender and Sectarian in an Emerging Religion, Urbana: University of Illinois
Press, 1999, p. 77-81. Pentru alte luări de poziţie adventiste faţă de problema plagiatului la Hellen White, a se vedea: Eric
Anderson, Must the Crisis Continue? „Spectrum” 11, nr. 3, February 1981; John Dart, Plagiarism Found in Prophet Books, „Los
Angeles Times”, 23 October 1980, p. 1; Vance Packard, The Status Seekers,New York: Simon and Schuster, Pocket Books,
1961. Samm Sinclair Baker, The Permissible Lie,Boston: Beacon Press, 1968. Eric Hoffer, The True Believer, New York: Harper
& Row, Publishers, Perennial Library 1951. Despre îngrijorarea „Bisericii Adventiste” faţă de scăderea interesului pentru
scrierile fondatoare, a se vedea mai multe articole din „Curierul adventist”: Lucian Floricel, O moştenire pentru viitor, „Curierul
Adventist”, iulie 2004, p. 18-20; James Nix, Lumina care străluceşte încă, „Curierul Adventist” septembrie 2004, p. 4-6; Valetin
Rusu, „Dacă avem Biblia de ce mai avem nevoie de spiritul profetic?”, în „Curierul Adventist” septembrie 2004, p. 10-12 etc.
 3) PROBLEMA ÎNTÂRZIERII ADVENTULUI

Iminenţa venirii Domnului constituie încă o parte importantă a discursului eshatologic al „Bisericii
Adventiste de Ziua a Şaptea”. Adventistul John Butler spunea că „în timpul nostru, adventiştii
întruchipează spiritul mesajului lui Hellen G. White, păstrând sensul urgenţei sale...A pierde sensul de
iminenţă promovat de Hellen White înseamnă a pierde esenţa înseşi a mesajului adventist”. 80. Sociologii
au stabilit însă că este greu să se menţină un grad înalt de aşteptare pe termen lung în rândul adepţilor
unei mişcări religioase. Deoarece au trecut mai multe generaţii de adventişti de ziua a şaptea care au
sperat să vadă a doua venire, se caută argumente pentru a explica întârzierea Parusiei.
Hellen G. White lega întârzierea adventului de necredinţa poporului lui Dumnezeu: „Dacă planul lui
Dumnezeu ar fi fost executat de poporul Său şi dacă lumea ar fi primit mesajul milei, Hristos ar fi venit
deja pe pământ iar sfinţii ar fi fost bineveniţi în oraşul lui Dumnezeu” 81. Până astăzi, liderii „Bisericii
Adventiste de Ziua a Şaptea” oscilează între două explicaţii. Pe de o parte întârzierea este cauzată de
faptul că adepţii „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” nu sunt încă pregătiţi pentru acele evenimente,
deci nu au ajuns la nivelul moral pe care-L cere Dumnezeu; pe de altă parte, nu a fost predicată
Evanghelia la toată lumea, aşa cum a propovăduit Hristos, deci activitatea lor de prozelitism nu şi-a atins
încă scopul.
În articolul „Elements d’une theologie du retard” teologul adventist Richard Lehmann preşedintele
« Campus Adventiste du Saleve-Frace » constata cu amărăciune faptul că « Biserica Adventistă de Ziua a
Şaptea” anunţă întoarcerea lui Hristos şi sfârşitul lumii de mai bine de 140 de ani şi Isus încă nu a
revenit » şi se întreba dacă nu cumva acest lucru este un semn că „Biserica” a eşuat în îndeplinirea
misiunii sale82. El argumentează că termenul « întârziere » corespunde unui sentiment uman, dar nu poate
fi folosit pentru lucrările lui Dumnezeu. Dumnezeu nu întârzie în împlinirea făgăduinţelor Sale 83 Pe de
altă parte, « o justă teologie adventistă a întârzierii va pune accent pe necesitatea comuniunii fraterne
autentice în Biserică…pentru ca rugăciunea Bisericii să fie în armonie cu planul lui Dumnezeu. Biserica
va fi atunci capabilă să mărturisească că Domnul vine!. Această credinţă trebuie să plece de la textul
Sfântului Apostol Petru unde se spune că pentru Dumnezeu nu este nici trecut nici viitor pentru că în
ochii Săi totul este prezent continuu (II Petru II, 9-12). Autorul accentuează că, în aşteptare fiind, Sfântul
Apostol Petru face un apel la sfinţenie şi la mărturie creştină.
Astfel, sfârşitul timpurilor, deşi important în mişcarea adventistă, nu este paradoxal în centrul
preocupărilor; accentul este pus nu pe timp în sine, ci pe atitudinea faţă de timp84. Adventismul de ziua a
80
John Butler arată că în Ţările lumii a treia şi în America Latină încă se mai citeşte „Marea controversă” ca şi cum ar fi „ziarul
de dimineaţă” şi că prin aceasta „cultura adventistă furnizează un bun exemplu de „eshatologie realizată” ( From Millerism to
Sevent-Day Adventism, “Church History” 1986, p. 10-12).
81
Text din Hellen G. White, Testimonies, vol. 8, 1904, publicat în L’esprit de la prophétie et ses enseignements, Séminaire
adventiste de Salève, fd, p. 345. « Mântuitorul nostru nu a venit atât de repede cum am sperat. Atunci a dat greş cuvântul lui
Dumnezeu? Niciodată…Dumnezeu a încredinţat poporului Lui o lucrare care să fie împlinită pe pământ…Dacă adventiştii după
marea dezamăgire din anul 1844, ar fi ţinut cu tărie la credinţa lor şi ar fi mers pe calea deschisă de providenţa lui Dumnezeu,
primind solia îngerului al treilea şi proclamând-o lumii, Domnul ar fi lucrat cu putere, lucrarea ar fi fost încheiată şi Hristos ar fi
venit să-şi primească poporul pentru a fi răsplătit » ( Ellen G. White, Maranata, Ed. « Alege Viaţa », Bucureşti, 1988, p. 59). De
asemenea, ea lega întârzierea de răbdarea lui Dumnezeu: „Prin mila lui Dumnezeu dimineaţa întârzie să vină, căci dacă Stăpânul
venea, ar fi fost atâţia găsiţi nepregătiţi. O aşa de lungă aşteptare se datorează faptului că Dumnezeu nu este dispus să vadă
pierind poporul lui, dar venirea dimineţii pentru cei credincioşi şi noaptea pentru cei necredincioşi este foarte aproape. Aşteptând
şi veghind, copiii lui Dumnezeu trebuie să arate caracterul lor şi să arate că sunt separaţi de lume” „Testimonies”, vol. 2, p. 193 în
L’esprit de la prophétie et ses enseignements, p. 346).
82
Prophétie et eschatologie. Conférences bibliques division euroafricaine, Séminaire adventiste de Salève, vol. II, 1982, p. 65-89
83
«Prelungirea timpului face parte din planul mânturii căci Dumnezeu vrea ca toţi să se pocăiască (II Petru III, 9), ca smochinul
să facă roade (Luca 13, 6-8), ca să se ajungă la plenitudinea celor 144 000 (Apocalipsă 14, 3). Credincioşii sunt avertizaţi că
Dumnezeu are un plan pe termen lung, dar cum nici o dată nu a fost revelată, ei trebuie să fie gata în orice moment» ( Ibidem, p.
78).
84
„Semnele nu ne-au fost date să ne informeze despre timpul rămas până la venirea lui Hristos. Ele ne-au fost date pentru a ne
atrage atenţia despre calitatea vieţii pe care o ducem. Acesta este sfârşitul vremurilor... Asta nu înseamnă că sfârşitul vremurilor
nu va urma schema care a fost schiţată. Dar este un fel de aroganţă înfricoşătoare din partea noastră să cerem lui Dumnezeu să
urmeze planul nostru...” (Tom Dybdahl, How to wait for the Second Coming, “Spectrum”, vol. 8, partea 1 (1976), p. 34);
şaptea este unic între grupurile milenariste prin faptul că implică o mare doză de perfecţionism. Membrii
„Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” au căutat în mod tradiţional să urmeze anumite modele de
comportament. S-a crezut că necurăţia morală trebuie să dispară într-o Biserică ce se pregăteşte să-l
întâlnească pe Domnul ei85. Adventiştii cred că speranţa celei de a doua veniri le aminteşte creştinilor de
fapt de misiunea lor de a fi „sare a pământului şi lumină a lumii”. Ei consideră că fiecare zi este un timp
al harului de la Dumnezeu care aşteaptă fructele credinţei 86. Aşteptarea implică în primul rând o
dimesiune practică: în vederea celei de a doua veniri, viaţa unui credincios trebuie să arate anumite
caracteristici specifice, printre care speranţa, dragostea, smerenia şi sfinţenia 87.
Această direcţie este sintetizată în cuvintele Hellenei G. White: „Când caracterul lui Hristos va fi
perfect reprodus în poporul Lui, El va veni să ceară ce este al Lui” 88. Această explicaţie a fost numită
„principiul secerişului”. Aşa cum fermierul trebuie să aştepte pentru ca roadele să se coacă, tot aşa şi
Hristos aşteaptă ca poporul Său să se maturizeze. „Teologia secerişului” nu înlocuişte şi nici măcar nu
concurează scopul de a evangheliza lumea, dar ea subliniează importanţa maturizării spirituale în
interiorul „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”. Ceea ce este nevoie cu adevărat nu este atât o
dezvoltare cantitativă, cât o creştere calitativă care să poată fi reprodusă, indusă şi altora. Parabola celor
10 fecioare reflectă cel mai bine atitudinea faţă de „întârziere” în adventism. Fecioarele înţelepte erau cele
care s-au pregătit pentru întârziere, aveau ulei din belşug pentru a preîntâmpina eventualitatea aşteptării.
Cele nebune au fost numite astfel pentru că aveau impresia că ştiu că Hristos va veni acum, şi nu au
prevăzut nici o întârziere89.
În al doilea rând, venirea apropiată a Domnului oferă o puternică motivaţie pentru evanghelizare 90.
Timpul în care trăim este un timp al harului; este un timp al urgenţei al iminenţei (Romani XIII, 11) şi de
aceea „sfârşitul lumii nu este o chestiune pentru mâine, ci o chemare pentru azi (Evrei IV, 7)...A nu
avertiza lumea înseamnă să fi vinovat de nu acorda ajutor oamenilor în pericol” 91. În scrierile Hellenei
White apare adesea ideea de grăbire a adventului prin activitatea de predicare şi prin întreaga ţinută
morală care trebuie să caracterizeze viaţa unui creştin: „Dând lumii Evanghelia, stă în puterea noastră să
„Mesajul adventist nu anunţă atât o cronologie a evenimentelor adventului, cât o nouă calitate a vieţii, o stare de sănătate fizică,
psihică, spirituală, emoţională” (Jonathan Butler, When Prophecy Fails. The Validity of Apocalypticism, “Spectrum”, vol. 8,
partea 1, 1976, p. 7-14, (p. 13).
85
O rată a divorţului crescută şi alte dovezi despre fragilitatea membrilor şi liderilor adventişti la nivel înalt oferă o perspectivă
confuză asupra lor. În ultimul deceniu se poate vedea un efort de a păstra „bornele de referinţă”, de a restabili identitatea
adventismului de ziua a şaptea, însă realitatea din teren este mai mult decât problematică.Willis J. Hackett (fostul vice preşedinte
al Conferinţei Generale), Preserve the Landmarks, „Adventist Review and Sabbath Herald” 26 mai 1977.
86
„Dacă vrei să fi sfânt în cer, trebuie să fi mai întâi sfânt pe pământ. Trăsăturile caracterului tău în viaţă nu vor fi schimbate prin
moarte sau prin înviere. Vei ieşi din mormânt cu aceleaşi dispoziţii pe care le-ai manifestat acasă şi în societate. Isus nu schimbă
caracterul la A Doua Sa Venire; munca de transformare trebuie să înceapă de acum. Vieţile noastre de zi cu zi determină
destinele noastre.(Hellen G. White, The Adventist Home. Hagerstown, Md.: Review and Herald Publishing Association, 1980, p.
16)
87
Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, Review and Herald Publishing Association and the General Conference of
Seventh-day Adventists 2000, p. 910
88
« Viaţa creştinului este un marş continuu de înaintare. Isus îşi curăţeşte şi desăvârşeşte poporul  ; iar când chipul este perfect
oglindit în ei, ei sunt desăvârşiţi şi sfinţi, pregătiţi pentru înălţare » (Ellen G. White, Maranata, Ed. « Alege Viaţa », Bucureşti,
1988, p. 87)
89
« Nu fiţi ca fecioarele nechibzuite care cred că făgăduinţele lui Dumnezeu se împlinesc în timp ce ele nu urmează sfaturile lui
Hristos » ( Ibidem, p. 52); “Ceea ce trebuie să ne amintim în proclamaţia noastră este că a putea să prevedem timpul în care
Hristos va veni nu este cel mai important lucru. Timpurile şi vremurile nu sunt în mâna noastră….Adevăratul servitor este acela
care este întotdeauna pregătit aşteptând promisiunea Domnului de a se întoarce” (Tom Dybdahl, How to wait for the Second
Coming, “Spectrum”, nr. 8/1 (1976), p. 33-35)
90
“Acesta este planul lui Dumnezeu: ca oamenii şi femeile care sunt părtaşi ai acestei mari mântuiri prin Hristos să fie misionarii
Lui, lumini în lume, spre a fi semne poporului-epistole vii, cunoscute şi citite de orice om; credinţa şi lucrarea lor va mărturisi
despre apropiata venire a Domnului. Poporul trebuie să fie avertizat să se pregătească pentru judecata viitoare” ( Hellen G.
White, Review and Herald, 16 august 1897, apud Handbook…, p. 922). A se vedea şi Ion Bucium, Creşterea în Hristos. O nouă
afirmare a identităţii şi a maturităţii noastre creştine, „Curierul adventist”, septembrie 2004, p. 26-27.
91
Handbook…, p. 912. „Trăim în timpul scenelor de încheiere a istoriei acestui pământ. Profeţia se împlineşte repede. Ceasurile
de har trec iute. Nu avem timp, nici moment de pierdut. Să nu fim găsiţi dormind la post. Nici unul să nu zică în inima
lui « Domnul întârzie să vină ». Faceţi ca solia venirii lui în curând să răsune în cuvinte glorioase de avertizare » (Ellen G. White,
Maranata.., p. 309)
grăbim revenirea Domnului. Nu trebuie doar să aşteptăm, ci să grăbim venirea zilei Domnului. Dacă
Biserica lui Hristos şi-ar fi dus la îndeplinire lucrarea aşa cum a rânduit El, întreaga lume ar fi fost
avertizată şi Domnul Isus ar fi venit pe pământ cu putere şi slavă mare”92.
„Grăbirea adventului” este înţeleasă cu totul altfel în cadrul grupurilor marginale. Au apărut mulţi
predicatori independenţi („independent ministries”), care sunt aşa de nerăbdători să pună capăt aşteptării,
încât caută dovezi palpabile care să arate că lumea este aproape de sfârşit. Acest lucru a generat o
multitudine de opinii referitoare la împlinirea profeţiilor 93. Astfel, există o categorie care insistă pe cei
6000 de ani care s-au scurs de la crearea lumii. Această opinie se bazează pe cronologia biblică a
arhiepiscopului irlandez Usher James (Ussérius Jacobus) (1581-1656) 94 care susţiea călumea a fost
creată în anul 4004 î.d.Hr. Acest lucru înseamna că al şaselea mileniul s-a terminat şi că întoarcerea lui
Hristos este aproape pentru a inugura cel de al şaptelea mileniu 95. O altă abordare lua în discuţie ciclul
jubileelor, plecând de la jubileul iudaic, bazat pe cele şapte cicluri de „ani sabatici”. Dacă pentru anumiţi
ani sabatici se pot avansa date precise, există multe neclarităţi referitoare la anii biblici şi în consecinţă
mulţi adepţi ai acestui sistem sunt în dezacord referitor la sfârşitul celui de al şaptelea ciclu96.
Există o tendinţă foarte răspândită în adventismul de ziua a şaptea şi anume aceea de a aplica
profeţiile lui Daniel şi ale Apocalipsei la timpurile prezente. Adepţii acestei direcţii caută indicii în
evenimentele contemporane şi le leagă de semnele profetice. Cel mai cunoscut dintre aceştia este Charles
Wheeling care a văzut în războiul dintre Iran şi Irak vestitorul Bătăliei Armaghedonului 97. A patra
categorie de interpreţi ai evenimentelor apocaliptice se distinge prin accentul pus pe statutul Ierusalimului
la sfârşitul timpurilor. Ei văd în unificarea Israelului din 1967 începutul „sfârşitului timpurilor”, cu atât
mai mult cu cât Ierusalimul a devenit capitala noului stat în 1980 98. În sfârşit, mai există o direcţie în
adventismul de ziua a şaptea contemporan şi anume aceia care îi văd pe liderii adventişti atât de
compromişi cu „lumea” şi pe membrii săi şi atât de „căldicei” în spiritualitatea lor, încât „Biserica
Adventistă de Ziua a Şaptea” nu este pregătită să-L primească pe Hristos şi astfel este responsabilă pentru
întârzierea Parusiei. Aceste tensiuni ating apogeul atunci când liderii „Bisericii Adventiste de Ziua a
Şaptea” se confruntă cu acuzaţii de erezie din partea unor grupări centrifuge şi încearcă să le supună unei
discipline. Cu precădere se deplâng modificările doctrine care au rezultat din dialogul cu evangheliştii

92
Ibidem, p. 17; « Este privilegiul fiecărui creştin nu doar să aştepte, dar să şi grăbească venirea Domnului nostru Isus Hristos.
Dacă toţi cei care mărturisesc numele Lui ar aduce rod spre slava Lui, cât de repede ar fi lumea semănată cu sămânţa
Evangheliei. Ultimul seceriş ar fi copt repede, iar Hristos ar veni să-şi adune grâul preoţios. (Ibidem, p. 97)
93
Ronald Lawson, „The Persistence of Apocalypticism Within a Denominationalizing Sect. The Apocalyptic Fringe Groups of
Seventh-Day Adventism”, în: Millenium. Messiahs and Mayem. Contemporary Apocalyptic Movements, ed.Thomas Robbins and
Palmer J. Susan, Routledge, 1997 p. 207-228.
94
James Usher a fost cancelar al Catedralei Sf. Patrik din Londra, apoi arhiepiscop de Armagh (1625). Scrierile lui au fost foarte
preţuite în epocă. În studiul lui cronologic, Annales Veteris et Novi Testamenti (2 vol., 1650-1654), James Ussher a elaborat un
sistem cronologic care pleca de la anul 4004 al creaţiei. Despre el, a se vedea Knox R. Buich, James Ussher, Archbishop of
Armagh, Univ. of Wales Press 1967, 205 p.
95
De exemplu, în 1983 a apărut cartea lui Jan A. Marcussen, National Sunday Law, Amazing Truth Publications 1983-2002, 94
p. în care prezenta argumente pentru teoria celor 6000 de ani, afirmând evenimentele descrise în Apocalipă vor ajunge la un
deznodămând în jurul anului 1996
96
Larry Wilson a anunţat că ciclul se încheie în jurul anului 1992 (Warning! Revelation is about to be fulfilled, New York, 1994).
Pentru el, aceasta era data începutului perioadei finale, în timpul căreia cele 1335 de zile ale Cărţii lui Daniel se puteau aplica
literal mai degrabă decât simbolic; adică an cu an, mai degrabă decât o zi pentru un an. El aştepta evenimentele care să însoţească
„Marea perioadă a chinurilor” în jurul anului 1995 şi vorbea chiar un asteriod care urma să lovească pământul. Aceste
evenimente trebuiau să culmineze cu a doua venire a lui Hristos în jurul anului 1998. În 1998, la a cincea ediţie a cărţii sale, el a
adăugat un „addendum” în care afirma că nu priveşte întârzierea ca un eşec al interpretării sale şi că va continua să predice şi să
publice în această direcţie.
97
El este interesat de crizele bancare internaţionale şi de acţiunile şi declaraţiile Papei. Deoarece nu acceptă interpretările
adventiste mai vechi ale cărţilor profetice, anul 1844 nu are o semnificaţie specială pentru el. Vezi Armageddon now, Jamison,
1992, 324 p.; The king of North and the Time of the End. Another look at Daniel 7, Jamison, 1994; The Time is Come, Jamison,
1995. James Wheeling are un site special http://www.inbookseast.org/ charles/cwprophecyseminars.html şi chiar o enciclopedie
Wheeling Encyclopedia online http://www.ellenwhitedefend.com/WheelingEncyclopedia.htm
98
Această direcţie este reflectată de William H. Grotheer, membru al Adventist Laymen’s Foundation and Bible Pophecy
Seminar, editorul periodicului Watchman, What of the Night?, în care toate evenimentele contemporane referitoare la terorism
sunt cooptate în scenarii apocaliptice de succes. Vezi http://www.adventistlaymen.com/
Walter Ralston Martin şi Donald Grey Barnhouse în anii 1950 şi care au avut un mare impact asupra
eshatologiei adventiste, întărind convingerea că apostazia anunţată de Hellen G. White este chiar în
„Biserica Adventistă”99.
Aşa numiţii „Independent Ministers”, al căror mesaj se situează la marginea adventismului, s-au
înmulţit în ultimii ani. Conducerea „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” a fost atât de iritată de
impactul predicii acestora, încât la Consiliul Anual al „Bisericii” din 1991 s-a votat o declaraţie care să
condamne pe aceia care produc tulburări („Perth Declaration” 1991) 100. Aceşti predicatori de la marginea
adventismului sunt mult mai râvnitori în predicarea mesajului lor decât majoritatea curentului adventist.
De multe ori, de la această dorinţă de a grăbi venirea adventului se ajunge la o contestare a conducerii şi
chiar a învăţăturilor „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”. În 1976, teologul adventist Ronald L.
Numbers a argumentat că sfaturile medicale ale Hellenei G. White aveau o origine mai mult umană decât
divină101. În 1982, un alt adventist, Walter T. Rea denunţă plagiatul pe scară largă în lucrările Hellenei G.
White, lucrări despre care adventiştii afirmă că au fost scrise sub inspiraţie divină 102. A urmat, aşa cum s-
a văzut, o controversă majoră generată de un important teolog adventist, Desmond Ford care a atacat
învăţătura „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” despre sanctuarul ceresc şi despre judecata pre-
adventă. Tot în această perioadă a intervenit „scandalul Davenport”, în legătură cu folosirea frauduloasă a
fondurilor denominaţionale103. Toate acestea au făcut ca liderii „Bisercii Adventiste de Ziua a Şaptea” să
fie foarte vigilenţi la aspectele legate de problemele etice, dar în acelaşi timp să fie atenţi la menţinerea
unităţii „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”. Adventiştii pot vota, chiar şi pastorii, cu condiţia să ţină
secrete preferinţele lor electorale104.
„Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” a căutat întotdeauna să minimalizeze pericolul sciziunilor
interne şi cercetătorii consideră că adventiştii au succes în menţinerea coerenţei mişcării, deşi au fost
anumite grupări care s-au separat105. În 1995, de exemplu, presa elveţiană de limba germană consemna că
un grup adventist aderase la profeţiile unei vizionare franceze care anunţa sfârşitul lumii pentru 7 martie
2005106.

4. IMPACTUL MESAJULUI ESHATOLOGIC ADVENT ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

După cum s-a văzut, învăţătura referitoare la a doua venire a Domnului, aşa cum este propovăduită
astăzi de „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, apare destul de fragmentată 107. Pe de o parte liderii
99
Ralph Larson, Apostasy is the Issue, Cerrystone Press, 1993 (2 volume).
100
Robert S. Folkenberg (General Conference President Speaks) „Perth Declaration” About Independent Ministries “Adventist
Review”, 7 noiembrie, 1991, 14 p..
101
Prophetess of Health Ellen G. White and the origins of Seventh-Day Adventist health reform, Knoxville : University of
Tennessee Press, 1976, reprint 1992. Ronald L. Numbers este professor de istoria şi ştiinţa medicinei şi şef al Departamentului de
istorie şi medicină al University of Wisconsin-Madison. A fost preşedinte al American Society of Church History şi preşedinte al
History of Science Society. Este fellow al American Academy of Arts and Sciences şi membru al International Academy of the
History of Science. Dintre lucrările lui menţionăm: Roland L. Numbers and Amundsen Darrel W, Caring and curing. Health and
medicine in the western religious traditions Baltimore: The Johns Hopkins Univ. Press, 1998; The Creationists, Alfred A. Knopf,
1992; Darwinism Comes to America, Harvard University Press, 1998; Disseminating Darwinism. The Role of Place, Race,
Religion, and Gender, Cambridge University Press, 1999.
102
The White Lie Turlock : M & R Publication, 1982 care se găseşte şi online (http://www.ellenwhite.org/egw17.htm); Are
Adventists Afraid of Bible Study? “Spectrum” vol.16, nr.1/1985, p.56-60;
103
Tom Dybdahl, Bad Business. The Davenport Fiasco, „Spectrum” vol. 12 nr.1/1981, p. 50-61.
104
Paul A. Gordon (subsecretar al the Hellen G. White Estate), To vote or not to vote, “Adventist Review” 12 septembrie 1968,
p. 1-6 şi reprintat în “Adventist Review”, 18 şi 25 septembrie, 1980.
105
Michael Pearson, Millennial Dreams and Moral Dilemmas, Cambridge, 1990, p. 32; A se vedea şi Idem, Seventh-Day
Adventist Responses to some Contemporary Ethical Problems, Oxford 1986.
106
„Die Weltwoche”, 12 octombrie 1995, p. 77, apud Jean-Francois Mayer, „Sectes et Mouvements religieux face a l’an 2000.
Entre prédiction apocalyptiques et attentes millénaristes » în L’an 2000. Entre peurs et espérances, Morges, Pastorale et Sectes,
2000, p. 19. Vizionara este Maurice Chatelain, La fin du monde, Ed. du Rocher Monaco 1981, 235 p..
107
Ronald Lawson, „The Persistence of Apocalypticism Within a Denominationalizing Sect. The Apocalyptic Fringe Groups of
Seventh-Day Adventism”, în Millenium. Messiahs and Mayem. Contemporary Apocalyptic Movements, ed.Thomas Robbins and
„Bisericii Adventiste” fac afirmaţii clare despre ataşamentul la doctrina tradiţională, la credo-ul adventist
şi afirmă că întoarcerea lui Hristos va fi foarte curând. Cu ocazia celei de a 150-a aniversări a „Marii
dezamăgiri” din 1844, Robert S. Folkenberg (1941- )108, preşedintele Conferinţei Generale a adventiştilor
de ziua a şaptea (1990-1999) a publicat o carte cu un titlu sugestiv: We Still Believe/Încă credem, Pacific
Press, 1994. Adventismul de ziua a şaptea se face cunoscut prin manifestări de masă, sau prin folosirea la
maximum a mass-mediei, iar mesajele transmise sunt concentrate asupra vremurilor din urmă. Se invocă
frecvent „calendarul profeţiilor” care arată, spun ei, că „timpul sfârşitului” a început în 1798 şi de
asemenea că anul 1844 este o dată majoră care anunţă cea de a doua venire a Domului. La al 56-lea
Congres mondial din 1995 (Utrecht, Olanda), a fost adoptată o declaraţie oficială, „Adventist Statement
rejects date setting for Second Comig of Jesus” („Declaraţie adventistă care respinge fixarea de date
pentru a doua venire a Domnului”), în care se arată că „aşteptând reîntoarecerea lui Hristos, adventiştii
resping orice tentativă de a fixa o dată specifică legată de acest eveniment….Adventiştii nu au nici o
încredere în aceste eforturi speculative, deoarece ele sunt în contradicţie cu cuvintele lui Hristos şi anume
că, deşi oamenii pot recunoaşte că întoarecerea Lui este aproape, ei nu pot şti totuşi data exactă”.
Într-o declaraţie despre starea adventismului în anul 2000 se arată că adventiştii aşteaptă cu
nerăbdare întoarcerea lui Hristos, dar că nu speculează pe margiea momentului istoric precis în care acest
eveniment va avea loc. Prin urmare, ei nu acordă nici o importanţă profetică anului 2000, de vreme ce
această dată nu este menţionată în Biblie109.
Totuşi, mulţi teologi adventişti de ziua a şaptea au modificat conţinutul eshatologiei lor şi chiar
schemele advente după colapsul Uniunii Sovietice în 1989. Adaptarea era necesară deoarece nu mai
existau protagoniştii necesari scenariului care să se încadreze în schema eshatologică a Hellenei G. White.
S-au găsit însă alte direcţii destul de convenabile. Aceste direcţii sunt: creşterea dramatică a puterii papale
care a culminat cu rolul pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a jucat la căderea comunismului; afirmarea
Statelor Unite ca o super-putere, capabilă, în alianţă cu papalitatea, să domine întreaga lume şi să înceapă
persecutarea celor aleşi; proliferarea „spiritismului” care se vede de la succesul mişcării „New Age” până la
apariţiile Madonei (Fecioarei) în Biserica Romano-Catolică 110.
Pe de altă parte, deşi sumbrul scenariu apocaliptic este descris ca aproape de deznodământ, el este în
acelaşi timp departe pentru adventişti, care par să se simtă confortabil pe poziţia pe care o ocupă astăzi pe
„piaţa religioasă”. Ei se distanţează de poziţiile tranşante de la începutul „Bisericii Adventiste de Ziua a
Şaptea” (anti-catolicism, anti-guvern etc.) şi consideră că acelea erau manifestări comune printre
denominaţiunile protestante la acea vreme. În mod paradoxal, însă, majoritatea adventiştilor de ziua a
şaptea nu mai situează mesajul apocaliptic în centrul predicii lor. Într-o anchetă realizată în 1991, printre
300 de pastori adventişti de ziua a şaptea din America, s-a evidenţiat faptul că pe parcursul unui an întreg
numai trei predici, în medie, au fost dedicate exclusiv celei de a doua veniri a Domnului. Există o mare
diferenţă între concepţiile celor care au intrat în „slujire” înainte de 1960, când o dipolmă nu era
obligatorie pentru a deveni pastor, şi cei care intrat după această dată. Aceştia din urmă, influenţaţi de
educaţia primită în marile universităţi, sunt mai puţin dispuşi să accepte declaraţiile eshatologiei
adventiste tradiţionale. De asemenea, numai 28% din membrii „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”
intervievaţi au auzit în ultimul an o predică în care să se vorbească de semnificaţia celor 2300 de ani, de
evenimentele profetice şi numai aceia care aveau o educaţie elementară, care se termină cu liceul, erau dispuşi
să accepte eshatologia adventistă integral111.
Nivelul de educaţie este cheia pentru a înţelege de ce atenţia acordată predicii apocaliptice este
relativ scăzută. Seminariile şi departamentele universităţilor adventiste evită, în general, abordarea
Susan Palmer J. Routledge, 1997, studiul se găseşte la p. 207-228.
108
Din 1999 este director al secţiunii Global-Evangelism, Carolina Conference. Robert S. Folkenberg, We Still Believe. Nampa,
Idaho: Pacific Press Publishing Association 1994.
109
Statement About Adventism and the Year 2000. Declaraţie votată cu prilejul întrunirii Comitetului executiv al General
Conference în Silver Spring, Maryland (29 septembrie 1999).
110
Mark Finley, Steven R. Mosley, Confidence Amid Chaos, Boise: Pacific Press, 1992; Marvin Moore (editor la “Signs of the
Times”), Armageddon, The Devil’s Payday, Boise, Pacific Press 1995; Clifford Goldstein, One nation under God?. Bible
Prophecy-When the American Experiment Fails, Boise, Pacific Press, 1996.
111
Encyclopedia of Millennialism and Millenial Movements, ed. Richard Landes, Routledge, 2000, p. 380
tradiţionalistă a eshatologiei. Această direcţie este confirmată de publicaţiile recente adventiste 112.
Teologul Jon Paulien este de părere că „Cea mai bună metodă este de a înţelege punctul de vedere al
Bibliei despre sfârşit, mai degrabă decât a aştepta răspunsuri directe la genul de întrebări pe care numai
oamenii din vremurile noastre le pot pune”...”Scopul învăţăturilor biblice despre sfârşit nu este acela de a
satisface curiozitatea noastră despre viitor, ci de a ne învăţa cum să trăim când aşteptăm sfârşitul” 113.
În ciuda credinţei lor că „sfârşitul lumii este aproape”, adventiştii tind să prindă rădăcini şi mai
adânci în societate, prin aceasta luptând pentru întârzierea apocalipsei. Aceasta nu înseamnă că adventiştii
au abandonat asteptările eshatologice. Ei continuă să creadă că Iisus se va întoarce curând, şi că totul se
va întâmpla după scenariul prezis de Hellen G. White. Această aşteptare intensă a sfârşitului a atras
numeroşi adepţi care au redescoperit entuziasmul primei generaţii de membri şi s-au angajat cu fervoare
în prozelitism. „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” a învăţat însă lecţia din 1844 şi nu a mai fixat
niciodată un termen precis pentru a doua venire a Domului, acest lucru devenind apanajul grupărilor care
s-au separat de ea de-a lungul timpului. Această poziţie ambiguă a adventiştilor faţă de a doua venire este
sintetizată în cuvintele lui Tom Dybdahl: „Singurul fapt indiscutabil este că nu s-a întâmplat încă (A
Doua Venire). Bunicii noştri credeau că nu vor apuca să îmbătrânească. La rândul nostru noi
îmbătrânim....Mulţi dintre noi ne aflăm undeva la mijloc. Credem că promisiunea lui Hristos este
adevărată, trăim cu speranţa celei de A Doua Veniri. Ne rugăm ca ea să fie curând. Dar în timp ce
aşteptăm, nu putem ignora întrebările şi îndoielile” 114.

112
Tom Dybdahl, How to wait for the Second Coming, “Spectrum”, vol. 8, partea 1 (1976), p. 33-35.
113
What Bible Says about the End-Time, Hagerstown, 1994, p. 34, 89; Jon Paulien este Profesor de Noul Testament la Seventh-
day Adventist Theological Seminary şi Andrews University în Berrien Springs, Michigan. Jon Paulien, The Book of Revelation.
Too Good to Be False! Hagerstown, 1990; Jon Paulien, The Millennium Bug. Is This the End of the World As We Know It,
Pacific Press Pub. 1999; Jon Paulien Present Truth in the Real World. The Adventists Struggle to Keep and Share Faith in a
Secular Society, Boise, ID: Pacific Press, 1993; Jon Paulien The Day That Changed the World. Seeking God After September 11,
Review and Herald Publishing  2002; Jon Paulien The Deep Things of God. An Insider's Guide to the Book of Revelation,
Hagerstown, MD: Review and Herald, 2004.
114
Tom Dybdahl, How to wait for the Second Coming, în loc cit, p. 33.