2.

1844 Disappointment

a. Causes of the Disappointment(s)

 Dezamagirea si descompunerea grupului milerit (a adventismului)

o Erau doi termeni – Strigatul de la miezul noptii si Miscarea lunii a șaptea
o (Miscarea lunii a saptea este pt ca in levetic 16 era in luna a 7-a ) Anul religios si
anul civil erau diferite la evrei.
o Strigatul de la miezul noptii – este din parabla celor 10 fecioare – Iata mirele
iesiti-I in intampinare – mesajul ca Isus se intoarce in octombrie
o Teoria ușii închise care a fost si apoi au renuntat la ea
o Experienta dezamagirii a fost foarte dureroasa pt cei care au asteptat pe Isus ca
prieten, ei au plans pana in zori. Oamenii si-au pus toate sperantele in venirea
lui Isus. Ei nici nu stiau cum sa faca si ce sa faca in continuare. A fost un
moment foarte dureros. Pt cei care nu l-au asteptat cu adevarat pe Isus, a fost
un moment de bucurie. Oamenii au inceput sa-i batjocoreasca.

Spiritualistii s-au evaporat in scurt timp, o parte dintre ei s-au transformat in

quakers, altii in shakers, altii s-au intors la mainline adventists, altii la literalisti si
astfel au disparut.

Literaistii au inceput sa creada ca sanctuarul are mare legatura cu 22 oct 1844. Si ei

au inteles ca Isus nu trebuia sa vină pe pamant ci sa treaca in sfanta sfintelor in
sanctuarul ceresc. Deci Daniel 8:14 se refera la sanctuar.

Teoria „uşii închise”

În ianuarie 1845, doi editori adventişti, Apollos Hale de la „Vestitorul revenirii”, vechiul
Signs Of The Times, şi Joseph Turner de la „Nădejdea lui Izrael” (The Hope Of Israel), au avansat
ceea ce avea să fie cunoscută drept teoria „uşii închise”. Susţinătorii teoriei „uşii închise” nu
simţeau nici o povară pentru păcătoşi. Ei se încurajau reciproc până la revenirea lui Hristos.

Mulţi adventişti au adoptat poziţia uşii închise, unii, ca S.S.Snow, cu mare severitate.
Snow a considerat că toţi adventiştii care nu au adoptat această teorie erau laodiceeni, pe care
Hristos „îi va vărsa din gura Lui”. El s-a proclamat, în final, a fi profetul Ilie, şi a declarat că
respingerea lui era echivalentă cu respingerea lui Hristos. După cum vom vedea, liderii viitoarei
Biserici Adventiste De Ziua A Şaptea au susţinut temporar una sau alta dintre variantele teoriei
uşii închise.

I. Adventiştii evanghelici

Primul, care susţinea că păstrase credinţa adventă iniţială, îşi avea centrul în zona
oraşului Boston şi se conducea după ideile lui Himes, Bliss, şi Hale. Aceşti oameni susţineau
dezvoltarea unei structuri congregaţionale puternice pentru biserică, dar nu şi-au putut
transpune ideile în practică înainte de anul 1859, când au organizat „Conferinţa adventistă
evanghelică americană” (American Evangelical Adventist Conference). Având ziarul Advent
Herald drept purtător de cuvânt, adventiştii evanghelici (Evangelical Adventists) au dezvoltat
legături din ce în ce mai strânse cu bisericile protestante importante, dintre care multe
îmbrăţişau credinţa în revenirea pre-milenială. Fiind singurul grup adventist care persista în
păstrarea convingerii despre nemurirea sufletului, adventiştii evanghelici au găsit că existau din
ce în ce mai puţine deosebiri între ei şi vechile denominaţiuni, şi au pierdut treptat orice motiv
pentru a exista separat de acestea.

II. Biserica creştină adventistă (nesabatariană)

Un al doilea grup adventist, care s-a dezvoltat în zona Hartford, Connecticut – oraşul
New York, a luat fiinţă în jurul lui Joseph Turner şi al revistei sale „Străjerul celei de-a doua
veniri” (Second Advent Watchman). Aceşti oameni credeau că mileniul fusese în trecut. Ei toţi
au acceptat ideea somnului morţii pentru om şi a anihilării finale a celor răi, aşa cum fusese
introdusă de George Storrs în cursul mişcării 1844, dar aveau păreri diferite despre organizarea
şi disciplina bisericii. În 1862, Himes s-a rupt de vechii săi colegi, acceptând doctrina „somnului
sufletesc”, şi s-a alăturat, în final, acestui grup pentru a forma „Biserica creştină adventă”
(Advent Christian Church), cea mai mare rămăşiţă nonsabatariană a adventismului.

III. Adventişti ai viitorului

Un al treilea grup s-a format în jurul zonei Rochester, New York. Membrii săi s-au
adunat sub conducerea revistei lui Joseph Marsh, „Vestitorul adventist şi apărătorul Bibliei”
(Advent Harbinger And Bible Advocate), dar ei se opuneau cu înverşunare faţă de orice
organizaţie oficială. Deosebirea majoră dintre ei şi creştinii adventişti era legată de mileniu, pe
care ei îl considerau că va fi în viitor. Ei aşteptau o a doua perioadă de probă în cursul
mileniului, când Isus avea să revină în Palestina. Obiecţiile lor consecvente faţă de organizaţie i-
au împiedicat pe aceşti „Adventişti ai viitorului” (Age-to-Come Adventists) să devină puternici şi
uniţi.

Grupul adventiştilor sabatarieni

Chiar şi înainte de Conferinţa de la Albany au început să apară elemente diferite ale

adventismului, la început numite frăţia „Sabatului şi a uşii închise” (Sabbath and Shut-Door
brethren). Răspândiţi prin statele Maine, New Hampshire, Massachusetts, şi vestul New York-
ului, aceşti credincioşi, în marea lor majoritate laici sau propovăduitori neînsemnaţi, nu aveau
coerenţă sau trecere.

Dintre ei, numai Joseph Bates fusese binecunoscut în cercurile millerite. Dar, prin
rugăciune, studiu intensiv al Bibliei, şi ceea ce ei au considerat a fi încurajare divină, aceştia au
ajuns treptat să formuleze o serie de doctrine care au explicat dezamăgirea lor din 1844. Ei au
devenit, în final, corpul cel mai numeros dintre adventişti.

Teologia ușii închise a fost o credință susținută de grupul millerit din 1844 până în
aproximativ 1854, dintre care unii s-au format ulterior în Biserica Adventistă de Ziua a
Șaptea . Acesta a susținut că, de vreme ce William Miller a dat ultimul apel pentru
mântuire, toți cei care nu au acceptat mesajul său s-au pierdut. Ușa mântuirii a fost
închisă, de unde și termenul „ușă închisă”. Ulterior au înțeles că era vorba de sanctuar
și nu de evenimentele de pe pământ, abandonând astfel înțelegerea lor anterioară. Ca
o interpretare a anului „1844”, a fost conectat la credința judecății de investigație ,
care formează una dintre cele 28 credințe fundamentale oficiale de astăzi.
Istoria
După dezamăgirea din 1844 , mileriții au ținut o conferință în 1845 la Albany, la care
au participat 61 de delegați, pentru a determina cursul și semnificația viitoare a
mișcării millerite. În urma acestei întâlniri, „mileriții” au devenit apoi cunoscuți ca
„adventiști” sau „adventiștii doi”. Patru grupuri au ieșit din conferință: adventiștii
evanghelici, uniunea vieții și adventului, biserica creștină a adventului și biserica
adventistă de ziua a șaptea.

Cel mai mare grup organizat ca American Millennial Association, o porțiune din care
mai târziu a fost cunoscută sub numele de Biserica Adventistă Evanghelică. Unici
printre adventiști, ei credeau într-un iad etern și conștiința în moarte. Uniunea Vieții și
Adventului a fost fondată de George Storrs în anul 1863. El înființase The Bible
Examiner în 1842. Biserica Creștină Adventă s-a format oficial în 1861. Biserica
Adventistă de Ziua a Șaptea s-a format oficial în 1863, așa că erau încă cunoscute. ca
milleriți sau ca „adventiști” sau „al doilea adventiști” până când s-au organizat.

Când Isus nu a sosit, mileriții care au ținut credința „Închide ușa” au simțit că există
ceva care trebuie să explice întârzierea. Înțelegerea judecății de investigație a fost
dată membrilor când Hiram Edson a simțit că i s-a dat după o noapte de rugăciune
după Marea Dezamăgire pentru a explica de ce Isus nu venise: sanctuarul trebuia
curățat și o revizuire a evidențelor din cer. trebuia finalizat înainte ca Hristos să apară.
Acei milleriți care credeau în teoria ușii închise nu credeau că este necesar sau posibil
să ajungă la cei pierduți, care respinseseră apelul final al lui Miller. Mântuirea era
deschisă numai celor care acceptaseră mesajul lui William Miller.

Bazele teoriei au venit dintr-un citat al lui William Miller publicat în Advent Herald din
11 decembrie 1844 : „Ne-am făcut treaba în avertizarea păcătoșilor și în încercarea de
a trezi o biserică formală. Dumnezeu, în providența sa, a închis ușa; și nu putem decât
să ne agităm reciproc pentru a fi răbdători și să fim sârguincioși pentru a ne asigura
chemarea și alegerea. "

În ianuarie 1845, redactorii Apollos Hale din Advent Herald și Joseph Turner din
Speranța Israelului au dezvoltat în continuare acest gând, ajungând în cele din urmă să
creadă că, la 22 octombrie 1844, destinul fiecărui om a fost sigilat pentru totdeauna,
folosind Apocalipsa 22: 11,12 ca baza lor. Termenul „ușă închisă” provine din pilda lui
Isus a Mirelui și a Fecioarelor: „și cei care erau gata au intrat cu el la căsătorie și ușa a
fost închisă”. ( Matei 25:10 ) Adventiștii credeau că întoarcerea lui Isus era iminentă.

Un titlu timpuriu pe care militații sau adventiștii sabatarieni (care urmau să devină
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea) și-l foloseau pentru ei înșiși era „Adventiștii
Sabatului și Închideți Ușa”.
 Ellen White, la începutul lucrării sale, a susținut credința în ușa închisă ca majoritatea
milleriților . În ciuda credinței sale anterioare, începând din noiembrie 1848, ea a avut
o viziune în care a văzut mesajele celor trei îngeri „ca niște curenți de lumină ...
limpezi în jurul lumii”. Întrucât mișcarea millerită nu fusese multinațională în mod
semnificativ, viziunea ei a arătat în mod clar că se pot face noi convertiți în mișcare.

Într-o viziune din 1849, White l-a auzit pe Hristos spunându-i că ușa care fusese
închisă era ușa către Locul Sfânt al Sanctuarului Ceresc. Cu toate acestea, mulți dintre
mileriți sau adventiști sabatari abia auzeau și nu știau de statutul profetic al lui Ellen
White și nu acceptau viziunile ca o denunțare inspirată divin a teoriei ușii închise.

Treptat, indivizii care nu aveau nicio legătură prealabilă cu adventismul s-au convertit
la biserică și până în 1854, liderii religioși și majoritatea adventiștilor erau gata să
accepte că teoria ușii închise nu era o înțelegere corectă.

Semnificaţia „ușii închise” și lupta pentru identitate (knight)

La sfârșitul anului 1844 și începutul anului 1845, principala preocupare a diferiţilor milleriţi a fost aceea
de a găsi un sens, de a descoperi ce înseamnă, de fapt, să fii adventist. Linia teologică pe baza căreia se
produsese divizarea lor se concentra în jurul întrebării dacă se întâmplase, cu adevărat, ceva pe 22
octombrie. Cei care sus- ţineau că nu se împlinise nici o profeţie la data aceea au devenit cunoscuţi sub
numele de adventiștii „ușii deschise”, pe când cei care susţineau că atunci avusese loc împlinirea unei
profeţii erau numiţi adventiștii „ușii închise”.
Denumirile de „ușă deschisă” și „ușă închisă” proveneau din interpretarea millerită a parabolei din Matei
25,10, unde ni se spune că, la sosirea mirelui, fecioarele înţelepte au intrat cu el în odaia de nuntă, în
timp ce, pentru celelalte, ușa s-a închis.
Înţelegând că nunta din parabolă însemna cea de-a doua venire, Miller a interpretat închiderea ușii ca
fiind încheierea timpului de probă. Urmând ideea lui Miller, Conferinţa Generală a Adventiștilor Milleriţi
din anul 1842, de la Boston, hotărâse că „noţiunea unui timp de probă după venirea lui Hristos este o
amăgire care duce la distrugere, în totală contradicţie cu Scriptura, care învaţă în mod categoric că la
revenirea lui Hristos ușa se închide, iar cei care nu sunt gata nu vor mai putea intra niciodată”. (ST, 1
iunie 1842,
pag. 69). Urmând această logică și crezând, încă, în faptul că profeţia se împlinise pe 22 octombrie, pe
data de 18 noiembrie 1844, Miller
a scris: „Ne-am încheiat lucrarea de avertizare a păcătoșilor”. (AH,
11 decembrie 1844, 42)
Pe scurt, problema reală era dacă se împlinise sau nu vreo profeţie în octombrie 1844 – credincioșii „ușii
închise” răspunzând afirmativ, iar susţinătorii „ușii deschise” negând acest lucru. Aceste moduri
de înţelegere erau strâns legate de concepţia lor cu privire la misiune. La începutul anului 1845,
adventiștii „ușii deschise” au ajuns la convingerea că încă mai aveau misiunea de a avertiza lumea cu
privire la sfârșitul ei iminent, în timp ce adventiștii „ușii închise” considerau
că își încheiaseră misiunea faţă de omenire și că singura datorie care le mai revenea era aceea de a-i
trezi și a-i instrui pe ceilalţi ad- ventiști care făcuseră parte din mișcarea de la 1844.
Joshua V. Himes a devenit vocea dominantă a adventiștilor „ușilor deschise”. El a ajuns foarte curând la
concluzia că pe 22 octombrie 1844 nu se întâmplase nimic. Având convingerea că fuseseră corecţi în
legătură cu evenimentul așteptat (adică cea de-a doua venire a
lui Isus), el s-a gândit că greșiseră, fără îndoială, în calcularea timpului. Pe 4 noiembrie 1844, Himes a
scris: „Suntem convinși că autoritatea pe care ne-am bazat calculele nu este dependentă de un timp
anume”. Cu toate că „sfârșitul este aproape, ... nu avem cunoștinţe în legătură cu o dată fixă sau cu un
moment anume, dar
credem cu toată puterea că trebuie să veghem și să așteptăm revenirea lui Hristos ca pe un eveniment
care poate avea loc în orice ceas”.
(MC, 7 noiembrie 1844, 150). Sub conducerea lui Himes, grupul acesta a început să se organizeze într-un
corp adventist distinct, la Albany, New York, în aprilie 1845. Cam la vremea aceea, pentru a scăpa de
fanatismul unora dintre adventiștii „ușii închise”, Miller se mutase în tabăra celor care susţineau „ușa
deschisă”.
În timp ce adventiștii „ușii deschise” au reușit să se unifice la Albany, conceptul „ușii închise” a dat
naștere, în cele din urmă, la două orientări distincte. Adepţii primeia dintre ele, „spiritualiștii”, și-a luat
numele de la interpretarea spiritualizată pe care o dădeau evenimentului de la 22 octombrie. Ajungând
la concluzia că milleriţii fuseseră corecţi atât cu privire la timp, cât și cu privire la evenimentul prevestit a
se împlini la sfârșitul celor 2.300 de zile, spiritualiștii au dedus că Hristos venise, cu adevărat, pe 22
octombrie. Această ve- nire fusese însă o venire spirituală în inimile credincioșilor, și nu o apariţie vizibilă
pe norii cerului. Fanatismul și excesele carismatice au afectat, ca o plagă, rândurile spiritualiștilor. (Vezi
MF, pag. 245-266.)
Cea de-a doua orientare a adventismului „ușii închise” era de acord cu spiritualiștii în privinţa împlinirii
profeţiei de 2.300 de zile din Daniel 8,14 pe 22 octombrie, dar nu erau de acord cu ei în privinţa
evenimentului petrecut atunci. Ei credeau că milleriţii fuseseră corecţi în ceea ce privește timpul, dar
înţeleseseră în mod greșit evenimentul. Erau convinși că ceea ce Biblia numea „curăţarea Sfântului
Locaș” nu se referea la a doua venire, dar continuau să susţină interpretarea „ușii închise”, sau a
încheierii timpului de probă. Mai mult decât atât, ei nu au reușit să-și dea seama că Miller își bazase
părerea că sfârșitul celor 2.300 de zile marca încheierea timpului de probă pe o interpretare greșită a
curăţării Sanctuarului – a doua venire. De-abia după ce au primit o nouă lumină cu privire la curăţarea
Sanctuarului au fost în stare să renunţe la conceptul
„ușii închise”. Dar, așa cum vom vedea, această recunoaștere a venit treptat. A durat aproape un
deceniu până când au reușit să înţeleagă.
În acest al doilea grup îi găsim pe viitorii lideri ai curentului care avea să devină, în cele din urmă,
adventismul de ziua a șaptea. Ei considerau că majoritatea celor adunaţi sub conducerea lui Himes
abandonaseră solia adventistă, respingând temeiul mișcării de la 1844, și că spiritualiștii negaseră
integritatea Bibliei spiritualizând până și cele mai clare declaraţii ale ei. Deși la început era cea mai mică
dintre grupările postmillerite, aceasta a ajuns să fie adevărata succesoare a puternicei mișcări iniţiate
cândva de Miller.
Dintre cele trei diviziuni ale millerismului, discutate mai sus, a treia a fost cea care a apărut ultima. De
fapt, între octombrie 1844 și anul 1847, sau chiar 1848, nu s-a manifestat în formă vizibilă. Viitorii
adventiști sabatarieni erau, pe atunci, doar câţiva cercetători ai Bibliei, risipiţi ici și colo, care se
străduiau să descopere adevărata semnificaţie a experienţei adventiste, dar care, în general, nu se
cunoșteau personal unul pe celălalt înainte de anul 1846 sau 1847. La început, ei s-au unit din dorinţa de
a-și găsi o identitate. Preocu- parea lor principală era aceea de a-și studia Bibliile din nou și din nou,
pentru a descoperi momentul la care se aflau în cadrul istoriei profetice. (Vezi MF, pag. 295-325.) Drept
urmare, în lunga perioadă de tranziţie de la millerism la sabatarianism, misiunea lor a fost aceea de a
determina ce era adventist în adventism, având drept principal instrument de lucru Biblia.
c. Bridegroom Theology, Dan 7, Matt 25

Deși adventiștii mirelui au moștenit poziția inițială a lui William Miller pe ușa închisă, au modificat-o
semnificativ. Prin adăugarea detaliilor post-1844 la parabola Matei 25 a Mirelui și a zece fecioare, ei au
explicat de ce Isus nu venise în 1844. Mulți au susținut că, deși lucrarea lor generală pentru lume a fost
terminată, probațiunea nu a fost închisă pentru toată lumea. UEGW 168.1
Joseph Turner și Apollos Hale, doi proeminenți mileriți, au stabilit o vizualizare modificată a închiderii
pentru adventiștii mirilor în oglinda lor de advent din ianuarie 1845 . Deși au fost de acord cu Miller că
„păcătoșii” care „respinseseră adevărul” nu mai puteau fi convertiți, Oglinda Adventului nu a învățat că
„ușa îndurării” era închisă pentru toată lumea. A permis în mod specific ca unii indivizi să poată fi salvați,
chiar și din afara mișcării millerite - dacă nu ar fi respins lumina mesajului Advent și ar fi fost încă „supuși
ai milei Sale [lui Dumnezeu]”. 9Cu alte cuvinte, cei care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu nu au
putut fi convertiți, dar cei care mergeau în lumina pe care o primiseră puteau totuși fi mântuiți. Această
vedere închisă a definit în mare măsură Adventismul Mirelui în perioada 1845 și 1846. UEGW 168.2
Teologia adventistă a mirelui a fost extrasă din parabola celor zece fecioare din Matei 25 . Turner și Hale
au făcut parabola simbolică și chiar tipologică a experienței lor din 1844 și au crezut că la 22 octombrie
1844 sau aproximativ, Isus a intrat într-o nuntă cerească. Oglinda Adventului a împărțit căsătoria în doi
pași: căsătoria propriu-zisă și cina de căsătorie. S-a susținut căsătoria a avut loc în cer și a precedat a
doua venire literală. Turner și Hale au prezentat venirea Fiului omului la Vechiul Zilelor în Daniel 7: 9 ,
10 , 13 , 14ca descrierea evenimentelor legate de o căsătorie cerească. Vechiul Zilelor - Dumnezeu Tatăl
- a stat în judecată și ia dat Fiului omului - pe Isus - „stăpânire, slavă și împărăție”. Hristos a fost făcut
Rege când a primit Noul Ierusalim la căsătorie. Apoi, în calitate de rege, Isus a mers de la nuntă la „cina
de căsătorie”, care a avut loc atunci când El și-a adunat sfinții la a doua venire. Advent Mirror pus post-
dezamagire adventiștii în „invitat-camera“ de așteptare pentru masa de nuntă. Conceptul de cameră de
oaspeți a venit dintr-o altă parabolă, găsită în Matei 22: 1-14. „Oaspeții” sau credincioșii de pe pământ
așteptau ca Isus să vină literalmente pe pământ de la nunta cerească. În plus, ei au susținut că „oaspeții”
sau fecioarele au răspuns la chemarea care a dus până în ziua a zecea a lunii a șaptea, pe 22 octombrie
1844, „Iată că vine mirele”. Își tăiaseră lămpile și plecaseră figurativ să-l întâlnească pe Mirele. 10 UEGW
168.3
Fecioarele acelea prostești care nu erau pregătite au fost închise. „În timp ce ei [fecioarele nebune] s-au
dus să cumpere [petrol], a venit mirele; și cei care erau gata au intrat cu el la căsătorie și ușa a fost
închisă ”( Mat. 25:10 ). Oaspeții sau credincioșii Adventului așteptau doar „examinarea finală a regelui”.
Lucrarea lor a fost să se uite la Isus și să aștepte cu răbdare întoarcerea Lui. Cu accent, Oglinda
Adventului a concluzionat: „ Judecata este aici! „Interesant este că lucrarea nu a tras concluzii specifice
cu privire la ceea ce a fost judecata sau la modul în care a aparținut credincioșilor adventi care așteptau
în„ camera de oaspeți ” 11Teologia adventistă a mirelui era de tranziție și nu reprezenta o hermeneutică
biblică pe deplin gândită. Metaforele parabolei se potriveau îndeaproape cu experiența adventistă
millerită. UEGW 169.1
Până în vara anului 1845, conflictul s-a dezvoltat între adventiștii mirilor cu privire la semnificația 22
octombrie 1844 (sau „a zecea zi a lunii a șaptea”), centrată doar în acea zi sau pe o perioadă de timp
care începe la acea dată. ORL Crosier, Emily Clemons și alții au început să argumenteze pentru o
perioadă extinsă de ispășire finală în sanctuarul ceresc, în timp ce Samuel Snow, care a susținut
proclamarea din toamna anului 1884, a pledat agresiv pentru o ispășire de o singură zi. El a crezut că Isus
și-a finalizat lucrarea de Mare Preot în Locul Preasfânt al sanctuarului ceresc în acea zi, „ziua a zecea a
lunii a șaptea”. După ce și-a lăsat deoparte hainele sale preoțești, El și-a îmbrăcat hainele regale și a
început să domnească. Astfel pentru Snow a existat o ușă finală închisă,12 UEGW 169.2
Poziția de ispășire de o zi a lui Snow a fost, în esență, aceeași pe care o prezentase în august 1844 prin
influentul său True Midnight Cry . 13 Vederea extinsă a ispășirii lui Crosier și Clemons a rămas mai
flexibilă, permițând teologic conversii individuale. 14 Ellen Harmon (mai târziu White) a fost solid în
această a doua tabără și de fapt a fost printre primii care au articulat aspecte importante ale acelei
poziții. Cei care mai târziu au devenit adventiști de ziua a șaptea au urmat punctul de vedere al lui
Crosier.
Contribuția Ellen White
Relatarea scrisă a viziunilor lui Ellen White, experiența celor mai apropiați de ea și propriile amintiri
sugerează că nu a readoptat opinia inițială a previziunii că probațiunea se închisese pentru toată lumea.
Ea a declarat în 1874: „Nu am afirmat și niciodată scris că lumea a fost condamnată sau condamnată. Nu
am folosit în niciun caz această limbă pentru nimeni oricât de păcătoasă ar fi.Am primit vreodată mesaje
de mustrare pentru cei care au folosit aceste expresii dure ” 15

În contrast, Ellen White a scris despre viziunea ei: „Acolo l-am văzut pe Iisus, cum era în fața Tatălui un
mare preot” 23 Chiar și declarațiile ei despre cei care au rămas „plecați în fața tronului” în Locul Sfânt,
unde a văzut figurativ Satana luând locul lui Dumnezeu, sugerează speranță. Ea a scris: „Obiectivul lui
Satana era să-i țină înșelați și să atragă înapoi și să-i înșele pe copiii lui Dumnezeu”. 24 Faptul că Satana
lucra atât de mult a implicat că există speranță pentru cei care au fost înșelați. Ea nu a definit în mod
specific cine erau cei „înșelați”. Astfel, în februarie 1845, Ellen White a sugerat o ispășire sau o mijlocire
continuă după 1844, care s-a divergent teologic de restricția sau de o ziidee de ispășire că probațiunea
se închisese. Opiniile ei erau mai comparabile cu cele prezentate de Crosier.

Viziunea Mirelui pare, de asemenea, să fi ancorat pentru Ellen White ideea că cei care au respins în mod
deliberat lumina ar putea închide propria probă. Această „ușă închisă” a fost limitată la cei care au
rezistat Duhului Sfânt și au rămas indiferenți la mutarea lui Isus în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc.

d. Charles Fitch, Josiah Litch

Înaintând către înţelegerea Sanctuarului
Cei care au devenit adventiști sabatarieni nu numai că au urmat principiile de interpretare biblică ale lui
Miller, dar au și folosit, în continuare, baza lui escatologică. Ei credeau, în special, în întoar- cerea
premilenială a lui Hristos pe norii cerului, preluând, astfel, doctrina centrală a millerismului.
În lunile care au urmat imediat marii dezamăgiri, adventiștii sabatarieni au formulat o a doua înţelegere
doctrinară. Aceasta implica semnificaţia Sanctuarului, care trebuia să fie curăţat la sfârșitul celor 2.300
de zile. Ei au ajuns să înţeleagă tot mai clar că Sanctuarul, din Daniel 8,14, nu putea fi pământul, așa cum
crezuse Miller, și că, prin urmare, curăţarea lui nu însemna a doua venire a lui Hristos. Cu toate acestea,
era o mare distanţă între a ajunge la aceste concluzii negative și a reuși să determine adevărata natură a
Sanctuarului și a curăţării lui. Sabatarienii au căzut de acord asupra naturii Sanctuarului, în anul 1847,
dar nu au ajuns la un consens în ceea ce privește semnificaţia curăţării lui până la mijlocul anilor 1850.
După dezamăgirea din primăvara anului 1844, Josiah Litch își exprimase îndoielile cu privire la
interpretarea dată de Miller curăţării Sanctuarului. „Nu s-a dovedit”, scria el în luna aprilie, „că acea
curăţare a Sanctuarului, care urma să aibă loc la sfârșitul celor 2.300 de zile, reprezintă venirea lui
Hristos sau purificarea pământului”. Frământându-se, încă, să înţeleagă semnificaţia recentei
dezamăgiri, el a scris apoi că, cel mai probabil, făcuseră „o greșeală în ceea ce privește evenimentul care
a marcat încheierea ei [a perioadei profetice]”. (AShield, mai 1844, 75, 80)
Acest raţionament a apărut din nou la scurt timp după dezamă- girea din octombrie. Astfel, la începutul
lui noiembrie, Joseph Marsh scria: „Recunoaștem, plini de bucurie, că am greșit cu privire la natura
evenimentului pe care îl așteptam să aibă loc în ziua a zecea a lunii a șaptea; dar nu putem crede totuși
că Marele nostru Preot nu a împlinit în chiar ziua aceea tot ceea ce tipul ne îndreptăţise să așteptăm”.
(VT, 7 noiembrie 1844, 166)

Apoi, pe 7 februarie 1846, Crosier a prezentat concluziile lor într-o ediţie specială a publicaţiei Day-Star,
sub titlul „Legea lui Moise”. La momentul acela, înţelegerea lor cu privire la Sanctuar devenise suficient
de matură.
Putem rezuma cele mai importante concluzii ale lor, din „Legea lui Moise”, după cum urmează:
(1) În cer există un Sanctuar literal.
(2) Sistemul sanctuarului ebraic era o reprezentare vizuală completă a Planului de Mântuire, fiind
întocmit după modelul Sanctuarului ceresc. (3) Așa cum preoţii pământești îndeplineau în sanctuarul
din pustie o lucrare în două etape, tot astfel și Hristos are de înde- plinit în ceruri o lucrare în două
etape. Prima etapă a început în Sfânta, o dată cu înălţarea Sa la cer, iar cea de-a doua a început pe
22 octombrie 1844, când Hristos a trecut din prima despărţitură a Sanctuarului ceresc în cea de-a doua.
Astfel, Ziua antitipică, sau cerească, a Ispășirii a început la data aceea. (4) Prima etapă a lucrării lui
Hristos fusese legată de iertare, în timp ce a doua implica ștergerea păcatelor și purificarea atât a
Sanctuarului, cât și a fiecărui credincios în parte. (5) Curăţarea din Daniel 8,14 era o curăţare de păcat și,
de aceea, se realiza prin sânge și nu prin foc. (6) Hristos nu avea să re- vină pe pământ înainte de a-Și fi
încheiat lucrarea din cea de-a doua despărţitură a Sanctuarului. (DS Extra, 7 februarie 1846, 37-44)
Articolul lui Crosier nu a trecut neobservat de aceia care aveau să devină liderii adventiștilor sabatarieni.
La începutul anului 1847, Joseph Bates a calificat expunerea lui Crosier cu privire la Sanctuar ca fiind
„superioară oricărei alteia existente”. (Opening Heavens, pag. 25). Cam în același timp, Ellen White scria:
„Domnul mi-a arătat în viziune, cu mai bine de un an în urmă, că fratele Crosier a avut adevărata lumină
cu privire la curăţarea Sanctuarului și că era voia Sa ca el să scrie despre această abordare, pe care ne-a
oferit-o în ediţia specială Day-Star, din 7 februarie 1846”. (WLF, pag. 12)

Crosier nu a fost singurul dintre susţinătorii „ușii închise” care a scris despre lucrarea lui Hristos în cele
două despărţituri ale Sanctuarului ceresc. Printre ceilalţi care au făcut lucrul acesta s-au numărat Emily
C. Clemons, care a editat, la mijlocul anului 1845, un periodic intitulat sugestiv Hope Within the Veil
(Speranţă dincolo de perdea) și G. W. Peavey, care, în aprilie 1845, afirma că Hristos își încheiase
„lucrarea al cărei tip fusese slujba zilnică, iar în ziua a zecea a lunii a șaptea intrase în Sfânta Sfintelor”.
(JS, 24 aprilie 1845, 55). Totodată, Peavey a găsit o relaţie între Daniel 8,14, Evrei 9,23-24 și Levitic,
capitolul 16, și a tras concluzia că Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc, trebuia să fie curăţată prin
sângele lui Hristos în Ziua antitipică a Ispășirii. (Idem, 7 august 1845, 166). El credea totuși că această
curăţare a Sanctuarului ceresc avusese loc pe 22 octombrie 1844, în timp ce Crosier și colegii lui
considerau ispășirea ca un proces în plină desfășurare, care doar începuse la data aceea.

Primele viziuni ale lui Ellen Harmon (Ellen White, după căsătoria ei din anul 1846), au atins și tema
Sanctuarului. Prima ei viziune (decembrie 1844) a abordat mai degrabă justificarea mișcării lunii a șaptea
(o poziţie la care ea renunţase [Vezi WLF, pag. 22.]), decât lucrarea din Sanctuar. Dar, la începutul anului
1845, ea a relatat o nouă viziune în care L-a „văzut pe Tatăl ridicându-Se de pe scaunul de domnie,
mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, dincolo
de cea de-a doua despărţitură, și așezându-Se”, la începutul celei de-a doua etape a lucrării pe care
Domnul Hristos o împlinea în cer. (Vezi EW, pag. 14, 15, 54-56.)

Un ultim lucru care trebuie menţionat în legătură cu Sanctuarul ceresc este descoperirea, de către James
White și Joseph Bates, a textului din Apocalipsa 11,19: „Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost
deschis: și s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său”. (WLF, pag. 23). Acest verset nu numai că
le-a atras atenţia către lucrarea cerească din Sfânta Sfintelor (locul în care se afla chivotul în sanctuarul
pământesc), spre sfârșitul timpului, dar le-a și îndreptat privirea către chivot și către ceea ce conţinea el
– Cele Zece Porunci. Gândul acesta ne conduce către un alt pas în dezvoltarea identităţii sabatariene –
sublinierea importanţei pe care o are Sabatul zilei a șaptea.