TheoRhēma 8/1 (2013): 109-138

ISTORIA BISERICII CREŞTINE DUPĂ

EVANGHELIE DIN ROMÂNIA
lect. univ. dr. Gheorghe Modoran
Institutul Teologic Adventist, Cernica, România

Abstract
The article has traced the historical roots and development of the
Assemblies of Brethren in Romania. It has found that the religious
landscape in the second half of the 19th-century and the first half of
the 20th-century Romania had become diversified through the
establishment and spreading of the neo-Protestant denominations.
The roots of the Christian Church of the Brethren are outside
Romania, and can be found in the West. Known as the Movement
of the Brethren in the West, it came to be founded, in Romania, as
the Brethren Assemblies, in the second half of the 19th century. The
Church of the Brethren succeeded in establishing itself in Romania
due to the evangelistic outreach of Swiss and German missionaries.
Despite their being persecuted and even prohibited in the period
between the two World Wars and during Antonescu’s dictatorship,
the Assemblies of Brethren had known large-scale developments
and revival, spreading over the entire geographical area of
Romania by the end of the first half of the 20th century.
Key words: Assemblies of Brethren, neo-Protestant, orthodox,
denomination

ORIGINEA EUROPEANĂ

Originea creştinilor după Evanghelie se află în gruparea

religioasă „Mişcarea Fraţilor” din Irlanda. Această mişcare a
apărut pe fondul înnoirilor religioase post-reformatoare din
Europa, având legătură directă cu „Mişcarea Fraţilor Moravi”,
întemeiată de un reprezentant de seamă al mişcării pietiste, contele
Nicolaus Zizendorf. „Mişcarea Fraţilor Moravi” a devenit cea mai
puternică mişcare misionară a timpului, cu misiuni în Asia, Africa,
Groenlanda şi chiar printre indienii americani.
Mişcarea moraviană a avut o influenţă profundă asupra
întemeietorului metodismului englez, John Wesley. În urma
întâlnirii cu un grup de fraţi moravi germani pe un vas care
110 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

traversa Oceanul Atlantic, a fost impresionat de credinţa şi liniştea

lor în timpul unei puternice furtuni. Această atitudine a fraţilor
moravi împreună cu studiul prefeţei scrise de Martin Luther la
Epistola către Romani au contribuit într-o mare măsură la
convertirea sa, în anul 1720. Au urmat înnoirile reformatoare
religioase conduse de Jonathan Edwards (1703-1758) şi de George
Whitefield, care în anul 1739 face ca manifestările locale regionale
să se transforme în mişcări de înnoire naţionale.1
Pe acest fundal s-a dezvoltat „Mişcarea Fraţilor” din Irlanda,
care s-a răspândit în Anglia, Germania şi Elveţia. Rădăcinile
„Mişcării Fraţilor” se găsesc în câteva grupuri religioase
independente, apărute în diferite locuri din Irlanda de Nord şi
Anglia, care vor intra în contact unele cu altele pentru a se uni. Un
prim grup s-a format în 1826 la Dublin, în jurul unui romano-
catolic convertit, Edward Cronin. Un al doilea grup s-a format în
1828, în jurul unui anglican disident, Anthony Norris Groves, tot
la Dublin. Grupul de fraţi constituit în jurul lui A. N. Groves s-a
unit cu cel al lui Cronin şi au format „Mişcarea Fraţilor” din
Dublin.2
Un al treilea grup a fost alcătuit în 1830, în jurul unui baptist,
J.V. Parnell, iar cel de-al patrulea s-a format în jurul lui George
Müller, 3 recunoscut drept unul dintre principalii fondatori şi
organizatori ai „Mişcării Fraţilor”. El a pus bazele doctrinei
mişcării frăţeşti şi a luptat pentru unitatea mişcării, după scindarea
produsă de John Darby. Născut în Prusia în anul 1805, George
Müller s-a convertit la pietism la vârsta de 20 de ani. Şi-a făcut
studiile teologice la Halle, în Germania, locuind la orfelinatul
pentru studenţii săraci, din oraş. După terminarea studiilor, în
1829, a fost invitat de Societatea Continentală din Anglia să se
înscrie la Institutul Biblic, ca student misionar, pentru a se putea
pregăti în vederea misiunii. A întrerupt însă studiile din cauza

1
Gabriel Golea, Doctrine comparate (București: Editura Viaţă şi Sănătate, 1995), 28.
2
George Müller, Îndrăzneala credinţei (Făgăraș: Editura Agape, 1995,) 92-93.
3
E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, 394.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 111

unei boli, iar în această perioadă l-a întâlnit pe Henry Craik, care a
devenit prietenul şi tovarăşul său de lucru în adunările frăţeşti.4
Renunţând la planul său de a activa ca misionar, George Müller
s-a dedicat predicării, încât în 1832, la Bristol, cuvântările sale
atrăgeau mulţimi considerabile: „Duminică seara, 1 000 de
persoane vin la capela Ghedeon şi mai mult de 100 rămân afară”5.
Comunitatea „Betesda” a devenit curând locul de întâlnire al
credincioşilor doritori să-şi orienteze viaţa religioasă după
învăţăturile Noului Testament.6 Influenţat de exemplul pietistului
A. H. Francke şi de orfelinatul de la Halle, George Müller a
înfiinţat orfelinatul din Bristol, încredinţat fiind că toate resursele
necesare funcţionării acestuia veneau ca un răspuns direct la
credinţa şi rugăciunile sale.7
La începutul deceniului al IV-lea, la Plymouth, se constituia un
alt grup al fraţilor în jurul lui John N. Darby şi B. N. Newton. John
Darby (1800-1882), după absolvirea Facultăţii de Drept şi a celei de
Teologie, la vârsta de 26 de ani a fost ordinat preot anglican într-o
comunitate din Irlanda. Între timp, a intrat în legătură cu grupul
de fraţi constituit la Dublin în jurul credinciosului A. N. Groves,
însă convingerile sale anglicane erau prea puternice la vremea
aceea pentru a renunţa la Biserica Anglicană.
Mai târziu însă, a ajuns să aibă mari îndoieli cu privire la
aceasta, simţindu-se atras de Biserica Catolică. Devenind însă
conştient că nu putea schimba nimic din sistemul atât de vechi şi
de puternic al Bisericii Romano-Catolice, a reluat contactele cu
grupul de fraţi de la Dublin, participând frecvent la întâlnirile lor.
A fost invitat să predice în Dublin şi apoi la Plymouth. La sfârşitul
anului 1831, această implicare în lucrarea de la Plymouth a dat

4
Ch. Challand, Viaţa şi lucrarea lui George Müller (București: Editura Stephanus,
2001), 15.
5
Müller, Îndrăzneala credinței, 95.
6
Ibid.
7
Kenneth Scott Latourette, A History of Christianity, 1500-1975 (vol. 2; San
Francisco: Harper Publisher, 1975), 1185; vezi şi Williston Walker ş. a., A History
of the Christian Church, USA: Charles Scribner’ Sons, 1985), 645.
112 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

naştere la gruparea, care mai târziu s-a numit „Fraţii de la

Plymouth”, o comunitate constituită după modelul adunărilor din
Dublin şi Bristol formate de Edward Cronin, A. N. Groves, Henry
Craik şi George Müller. Nou-convertiţii proveneau din rândurile
celor nemulţumiţi de starea spirituală din Biserica Anglicană.8
La începutul lucrării sale la Plymouth, Darby a avut o bună
colaborare cu celelalte adunări de fraţi existente şi în mod deosebit
cu George Müller şi adunările „Ghedeon” şi „Betesda”, care
ajunseseră în vremea aceea să fie două dintre cele mai mari
adunări frăţeşti, iar George Müller era deja recunoscut ca unul
dintre liderii acestei mişcări. În 1832, John Darby le spunea fraţilor
din Plymouth: „Sper că vă veţi ţine foarte departe de sectarism,
pentru că voi nu sunteţi altceva decât creştini; în clipa în care veţi
înceta să fiţi accesibili la părtăşie cu orice creştin adevărat, vă veţi
distruge sau veţi ajuta lucrarea diavolului.”9 Nu a trecut însă mult
timp şi scindarea a apărut chiar din partea lui John Darby. S-au ivit
o serie de divergenţe doctrinare: „Credincioşii vor fi răpiţi înainte
sau după necazul cel mare?”, „Israelul din vechiul legământ face
oare parte din trupul bisericii?” etc. De asemenea, Darby nu a
acceptat botezul adulţilor, rămânând adeptul pedobaptismului.
Treptat, disensiunile s-au accentuat şi, începând cu sfârşitul
anului 1845, Darby a părăsit adunarea din Plymouth şi, împreună
cu adepţii săi, a deschis o nouă adunare în localitate. De aici
înainte, fraţii s-au împărţit în două mari grupări: „fraţii închişi”,
sau darbiştii, şi „fraţii deschişi”, avându-i conducători pe George
Müller şi Henry Craik. Adunările darbiste au rămas „închise”,
refuzând colaborarea cu celelalte confesiuni, atenţi să păstreze
învăţătura, chiar şi cu preţul separării.10 Din perspectiva darbistă,
datoria creştinilor este de a ieşi din orice organizaţie bisericească
pentru a se aduna „după sfatul Cuvântului” fără cler şi prescripţii

8
Latourette, A History of Christianity, 1185.
9
Müller, Îndrăzneala credinței, 96.
10
Nu erau admise decât persoanele cu o credinţă şi cu o viaţă ireproşabilă. În
cadrul cultului, toţi „fraţii” pot să ia cuvântul, dar femeia trebuie să tacă.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 113

speciale „în numele lui Isus Hristos” 11 . În schimb, adunările

„fraţilor deschişi” s-au consacrat misiunii şi operelor de binefacere.
Mulţi îl consideră însă pe John Darby fondatorul şi
conducătorul „Mişcării Fraţilor”12, dar în urma scindării, creştinii
după Evanghelie din România consideră „Mişcarea Fraţilor”
condusă de George Müller drept organizaţia religioasă în care îşi
au rădăcinile. Această confuzie între adunările frăţeşti – între
urmaşii lui Müller şi cei ai lui Darby – s-a menţinut de-a lungul
timpului şi a fost accentuată la noi în ţară după Primul Război
Mondial, când, paralel cu mişcările frăţeşti (urmaşii lui George
Müller) existente în România încă din 1899, a început să se
dezvolte o nouă mişcare religioasă în cadrul Bisericii Ortodoxe,
„Sfântul Ştefan” („Cuibul cu barză”), din Bucureşti, mişcare
iniţiată de preotul Tudor Popescu, parohul acelei biserici.
Cunoscută mai târziu sub numele de „creştinii după Scriptură”
(tudorişti), aceştia au intrat în legătură cu mişcarea darbistă.
Darby a fost un călător neobosit şi predicator de succes,
plantând o serie de comunităţi de „fraţi” printre calvinii din sudul
Franţei şi mai ales în Elveţia, unde mişcarea a devenit destul de
puternică. A călătorit şi a întemeiat comunităţi în Italia de Nord,
SUA, Canada şi până în Noua Zeelandă. La moartea sa, în 1882,
erau deja 75 de adunări. Prin grija lui Darby, au fost realizate
traduceri franceze şi germane ale Bibliei, precum şi comentarii
biblice necesare credincioşilor. Darbiştii nu au publicat statistici şi
este greu de cunoscut numărul lor exact în lume. Potrivit doctrinei
lor, ei cred că bisericile creştine infidele au fost părăsite de
Dumnezeu. Nu există astăzi decât o biserică spirituală invizibilă,
fără organizaţie şi ierarhie. Ei consideră, de asemenea, că Duhul
Sfânt continuă să călăuzească fiecare adunare a fraţilor. În general,
au o interpretare literală a Bibliei cu privire la temele majore ale
acesteia: venirea apropiată a lui Isus Hristos, apariţia Antihristului,

11
J. Francois Maier, Sectele, 37.
12
Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor, 394.
114 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

mileniul. Fiecare adunare locală este autonomă, nu există pastori

ordinaţi, ci evanghelişti laici.13
Cele mai importante deosebiri dintre creştini după Evanghelie
și baptişti sunt de natură organizatorică. Există însă şi câteva
deosebiri doctrinare. Astfel, creştinii după Evanghelie acceptă
doctrina despre mileniu ca o perioadă literală. Mileniul va fi
precedat de a doua venire a lui Isus Hristos. De asemenea, ei
susţin existenţa a trei ceruri: cerul atmosferic, cu norii şi bolta
albastră, cerul stelar, cu stelele din jurul Pământului, şi Raiul lui
Dumnezeu, unde se află sufletele drepţilor şi îngerii (locul de
odihnă şi aşteptare pentru răsplătirea finală a celor mântuiţi).
După restaurarea finală, va rămâne doar cerul al treilea, care va fi
pentru credincioşii adevăraţi.
Cu privire la doctrina escatologiei, creştinii după Evanghelie
susţin existenţa a patru judecăţi: judecata celor credincioşi, care va
avea loc în ceruri cu mult înainte de judecata celor păcătoşi;
judecata celor vii, la a doua venire a lui Isus Hristos; judecata celor
păcătoşi, condamnaţi la chinuri veşnice; judecata îngerilor răi. Cina
Domnului este oficiată în fiecare duminică, cu pâine dospită şi vin
fermentat, fără ritualul spălării picioarelor14.

ÎN TERITORIILE ROMÂNEŞTI

Creştinii după Evanghelie din România consideră că rădăcinile

lor religioase se află în „Mişcarea Fraţilor” condusă de George
Müller. Într-un istoric alcătuit de conducerea creştinilor după
Evanghelie din România, înaintat în 1950 Ministerului Cultelor, în
condiţiile în care se discredita tot ceea ce avea legătură cu
Occidentul, cu „imperialismul”, se insista asupra ideii că
începuturile adunărilor creştinilor după Evanghelie au un caracter

13
Latourette, A History of Christianity, 1185.
14
M.O., nr. 261/9 noiembrie 1946 – Legea nr. 883/1946 pentru recunoaşterea şi
reglementarea Cultului Creştin după Evanghelie inserează statutul şi mărturisirea de
credinţă. Vezi şi ACNSAS, fond Documentar, dosar 146, vol. 2, f. 4.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 115

autohton.15 Astfel, se preciza că în anii 1880-1882, a funcţionat în

Bucureşti, în cartierul Tei, o adunare de rugăciune a creştinilor
după Evanghelie (nume care a fost preluat în 1920). Alte surse
menţionau că în aceeaşi perioadă şi în alte oraşe ale ţării existau
astfel de adunări.16 În cadrul adunării din Bucureşti, în perioada
1880-1899, ar fi activat ca predicator „credinciosul român Petre”.17
Membrii adunării erau români şi maghiari, care se adunau de
câteva ori pe săptămână, citeau Biblia, predicau şi se rugau. După
plecarea credinciosului Petre, predicarea a fost continuată în
adunarea de pe strada Tei, de un misionar din Elveţia, Francisc
Berney, care făcea parte din „Mişcarea Fraţilor” sau a „creştinilor
liberi”.18 Dintre membrii mai cunoscuţi ai adunării în perioada
1880-1910, sunt amintiţi: Pavel, Gâşman, Matei, Ioniţă, Haralamb,
Târnoveanu, Grigore Constantinescu Fotino, Ioan Petrescu, Ioan
Constantinescu, C. Dumitrescu, Petre Crăciun, Alexandru
Ştefănescu şi alţii. Printre aceştia, au activat ca predicatori, în
special, Ioan Petrescu şi Grigore C. Fotino.19
Cele mai multe dintre afirmaţiile amintite mai sus nu au putut
fi confirmate decât parţial şi din alte surse. Ceea ce se cunoaşte
sigur, fiind confirmat de mai multe izvoare, este că în anul 1899 un
credincios al Adunării Creştine Libere din Anglia, E. H. Broadbent,
aflat într-o călătorie misionară în răsăritul Europei, a vizitat şi

15
ASSC, fond Direcţia de studii, dosar 96/1950, vol. 1, inv. 34, f. 2.
16
C. Cuciuc, Religii care au fost interzise..., 42. Autorul susţine ideea existenţei unor
adunări protoevangheliste cu aproape un deceniu înainte de venirea în România
a primului misionar elveţian, F. Berney. „Pe teritoriul ţării noastre au fost
răspândite ideile darbiştilor moderaţi. Din Germania şi Elveţia veneau frecvent
în Transilvania credincioşi care îşi vizitau rudele. Prin 1880, la Cisnădie se
adunau într-un cadru familial pentru a citi Biblia şi a se ruga.”
17
ASSC, fond Direcţia de studii, dosar 96/1950, vol. 1, inv. 34, f. 3.
18
Ibid., f. 15. La sosirea lui Berney şi a însoţitorilor săi, aceştia au găsit deja formate
câteva grupuri de credincioşi (familii), care studiau Biblia în afara bisericii
oficiale. Acest document mai precizează că adunarea s-a mutat succesiv în
străzile Fetiţelor, Leonida, Gheorghe Palade, Episcopul Radu, iar în 1950, se afla
în strada Dragoş Vodă, numărul 76.
19
Ibid., f. 3.
116 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

România (Constanţa şi Bucureşti). În timpul călătoriei, a fost

impresionat de faptul că în Bucureşti şi chiar în ţară nu era niciun
loc în care să se predice Evanghelia în limba română, existând doar
un grup de credincioşi baptişti germani, care se adunau în strada
Popa Rusu.
Întors în Anglia, a făcut apel pentru găsirea unui voluntar care
să vină în Bucureşti şi să înceapă lucrarea de predicare a
Evangheliei în limba română.20 Citind apelul publicat de E. H.
Broadbent în revista misionară creştină Semailles et Moisson, care
apărea în Elveţia, un credincios elveţian, Francis Berney (1869-
1939), s-a hotărât să meargă în România. Berney se afla în acel timp
în oraşul Tunis, din Africa, ca director al unei şcoli întemeiate de
Misiunea Creştină din Londra pentru propovăduirea Evangheliei
printre evrei. Acest institutor făcea parte din Adunările Creştine
Libere din Elveţia. Strămoşii săi erau hughenoţi, care se
refugiaseră în Elveţia în timpul persecuţiei din Franţa. Tot în
această şcoală se afla şi un alt institutor elveţian, Charles Aubert.
Pe 15 septembrie 1889, F. Berney a sosit în Bucureşti împreună
cu soţia sa, Madeleine, şi fiica lor, Selie, de doi ani. Familia Berney
a mai fost însoţită în România şi de cumnatul lor, Charles Aubert,
şi de două tinere elveţiene, Guye, care mai târziu s-a căsătorit cu
Charles Aubert, şi Sandoz, o prietenă de familie venită în România
pentru a-şi căuta serviciu. În Bucureşti, Berney a închiriat o
locuinţă pe strada Tei, numărul 8221, a amenajat sufrageria pentru
întruniri religioase şi a pus o firmă la intrare cu anunţul: „În fiecare
duminică se ţin adunări de rugăciune şi de predicare a Evangheliei
în limba franceză”.
La 1 octombrie 1899, a avut loc prima adunare de rugăciune şi
studiu al Bibliei. Mai mulţi elveţieni şi francezi care lucrau în
Bucureşti (profesori, guvernante la copii), precum şi români care
cunoşteau limba franceză au început să frecventeze aceste

20
Cuciuc, Religii care au fost interzise..., 42; vezi şi Calea credinţei 1 (ianuarie-februarie
1993): 16, articolul „Din istoria Adunărilor Creştine după Evanghelie din
România”.
21
I. M. Popescu, Istoria şi sociologia religiilor, 230.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 117

adunări.22 În acelaşi timp, familia Berney a început să înveţe limba

română, astfel încât au putut prezenta, din 1901, conferinţe şi în
limba română.23 Începând din acest an, adunările, devenind mai
numeroase, au ajuns să fie cunoscute sub denumirea de
„Adunarea creştinilor”.24
În 1900, în urma creşterii numărului celor care frecventau
adunarea din Bucureşti, s-a găsit un nou spaţiu pentru întâlniri, pe
Calea Călăraşi, nr. 46. Acolo, a avut loc în 1901 primul botez de
cinci persoane. De asemenea, Madeleine Berney a început o şcoală
biblică pentru fete, unde, pe lângă studiul Scripturii, învăţau şi
croitorie, tricotaje şi alte lucruri necesare pentru viaţa de familie.
După căsătorie, în 1902, Charles Aubert şi soţia au plecat la
Constanţa împreună cu un misionar german, Köning, pentru
predicarea Evangheliei printre coloniştii germani din Dobrogea.25
După îmbolnăvirea soţiei, Aubert a părăsit România, întorcându-
se în Elveţia.
În aprilie 1902, adunarea creştină din Bucureşti, formată din
credincioşi elveţieni, francezi şi români, a fost vizitată de
misionarul E. H. Broadbent, însoţit de credinciosul Widmer din
Elveţia, pentru a se bucura de rodul predicării Evangheliei, în
urma apelului său şi pentru a-i încuraja pe credincioşi. În
octombrie 1902, predicatorul unei mici grupe evanghelice de limbă
maghiară din cartierul Tei, plecând definitiv în America, a
încredinţat grupa sa misionarului Berney, care a reunit cele două
adunări. Tot în anul 1902, a venit în România şi arhitectul Johann
Bührer, din Elveţia, care a avut o contribuţie însemnată în
activitatea evanghelică din România. În anii următori s-au botezat
mai multe persoane, printre care Ioniţă şi Ion Petrescu, viitor
predicator.

22
ASSC, fond Direcţia de studii, dosar 96/1950, vol. 1, inv. 34, f. 5.
23
Cuciuc, Religii care au fost interzise..., 43.
24
ASSC, fond Direcţia de studii, dosar 96/1950, vol. 1, inv. 34, f. 5.
25
Cuciuc, Religii care au fost interzise..., 43.
118 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

Conducerea Bisericii Ortodoxe, îngrijorată de perspectiva

intensificării activităţii misionare în rândul populaţiei româneşti, a
luat atitudine împotriva misionarilor străini determinând
autorităţile de stat să-l expulzeze pe F. Berney la mijlocul anului
1909, împreună cu familia. În anii care au urmat, aproape toţi
misionarii străini au trebuit să părăsească în mod succesiv
România. În felul acesta, activitatea misionară iniţiată de străini a
fost continuată de credincioşii români, care erau însă insuficient
pregătiţi şi fără susţinere financiară. În urma expulzării, familia
Berney s-a stabilit pentru o vreme la Rusciuk, în Bulgaria, unde a
fost vizitată în mai multe rânduri de credincioşii din Bucureşti,
pentru consiliere şi îndrumare. Pentru a-i ajuta, Berney a organizat
un curs biblic la Rusciuk, de 25 de zile, în scopul instruirii pentru
activitatea religioasă din ţară.
După expulzarea lui Berney, primul care a început să predice în
adunare a fost Ion Petrescu, dar, în urma presiunilor mari din
partea familiei, a renunţat după un timp la noua credinţă.
Activitatea religioasă a fost continuată de un tânăr de 21-22 de ani,
plin de zel şi bun vorbitor, Grigore Constantinescu Fotino, fiul
unui ofiţer din Iaşi.26 Înainte de a fi expulzat din ţară, Berney a
reuşit să-l atragă pe acest tânăr, pe care l-a trimis la şcoală în
Elveţia (Lausanne) pentru a studia mecanica pianelor (după alţii,
ceasornicăria). Aici, timp de patru ani, s-a format pentru rolul de
predicator în Şcoala Evanghelică Foetisch Preres. După căsătoria
cu o misionară engleză, Henriette Augusta Eoll, s-a întors la Iaşi.27
Până în 1916, a fost un simplu credincios şi un acordor de piane şi
orgi. Dedicându-se pe deplin lucrării de predicare, a deschis o casă
de rugăciune în Iaşi, după un timp devenind liderul cultului, până
în anul 1928.28

26
I. M. Popescu, Istoria şi sociologia religiilor, 230.
27
Nicolae Constantinescu, Sectologie..., 145; „Sectele religioase din România”, un
extras din Noua Revistă Bisericească, 19.
28
ACNSAS, fond Documentar, dosar 146, vol. 2, f. 3.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 119

În anii următori, s-au mai adăugat adunării dascălul de la

biserica din cartierul Moşilor, un militar în termen, David
Teodorescu, invitat la adunare de fostul dascăl, şi un alt tânăr din
judeţul Dâmboviţa, Gheorghe Oprea Teodorescu. Însă, odată cu
izbucnirea Primului Război Mondial, lucrarea evanghelică din
Bucureşti a stagnat.
După Bucureşti, oraşul Ploieşti a devenit cel de-al doilea centru
de activitate misionară al creştinilor după Evanghelie din
România. Promotoarea lucrării din acest oraş a fost o credincioasă
de origine germană, Heltzer, patroana unui atelier de croitorie de
pe strada Lipscani, nr. 10. În casa ei s-au organizat primele adunări
de rugăciune şi de predicare a Evangheliei la care luau parte,
printre alţii, Gheorghe Giuvelea, Vasile Ionescu, Gheorghe Moţoi,
Nicolae Drăgoi. În anul 1909, au venit la Ploieşti, invitaţi de
Heltzer, doi misionari germani, Emil Hamburg şi Ulm, care au
ajutat la dezvoltarea noii adunări. Încă din 1902, sosise în
Bucureşti, din Elveţia, Johann Bührer, împreună cu un credincios
armean, Senbat, pentru a ajuta familia Berney în activitatea lor din
capitală. Învăţând limba română, a ajutat la întocmirea şi
multiplicarea primei cărţi de imnuri creştine, Buna vestire. A plecat
apoi la Constanţa şi a lucrat un timp printre credincioşii baptişti
din localitate.
În anul 1905, Bührer a fost chemat la Râşnov, unde, în calitate
de arhitect a ajutat la construirea casei de rugăciuni pentru
adunarea germană nou-înfiinţată. De asemenea, a luat parte la
lucrarea de predicare a Evangheliei printre locuitorii de origine
germană şi română din împrejurimile Braşovului. În anul 1912, în
urma căsătoriei cu Elisabeth, şi-a stabilit domiciliul în Ploieşti,
fiind angajat ca arhitect la rafinăria Astra Română, unde a lucrat 40
de ani la serviciul construcţii. A activat în Ploieşti până în 1950, iar,
după moartea soţiei, a plecat în Elveţia, căci acolo erau stabiliţi unii
dintre copiii săi.29

29
Ibid., f. 16.
120 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

Un rol important în adunarea din Ploieşti l-a avut şi primul

convertit din oraş, Gheorghe Giuvelea. Acesta, dispunând de
posibilităţi materiale, a contribuit la construirea mai multor case de
rugăciune evangheliste. Făcând parte mulţi ani din Delegaţia
Adunărilor Creştine din România, a militat pentru libertatea de
credinţă şi pentru recunoaşterea oficială a confesiunii. Ca şi
adunarea din Bucureşti, şi cea din Ploieşti, a trecut în anii
războiului prin mari crize, cei mai mulţi credincioşi, bărbaţi fiind,
au plecat pe front.
În 1902, familia nou-întemeiată a elveţianului Charles Aubert
împreună cu misionarul german Hermann Köning din Westfalia
începeau lucrarea evanghelistă în Dobrogea, la Constanţa, printre
coloniştii germani. După plecarea familiei Aubert, Köning a
continuat încă cinci ani lucrarea printre germanii din Dobrogea.
După ce a învăţat limba română, a lucrat şi printre români până la
expulzarea sa în anul 1914. În 1903, s-a adăugat pentru doi ani şi
Johann Bührer 30 , fiind apoi chemat la Râşnov, în vederea
construirii casei de rugăciune31. În afară de persoanele amintite
mai sus, în Dobrogea au activat şi alţi misionari: Schlosser, Emil
Hamburg şi Stuckemann.32
Într-un istoric al creştinilor după Evanghelie, înaintat organelor
de securitate în anul 1952 de un delegat din conducerea cultului, se
preciza:
Cultul creştin după Evanghelie a luat fiinţă în ţara noastră în
anul 1899, prin doi misionari elveţieni – Viktor Kolle şi Berney D.
Iverdun, care au reuşit să cristalizeze începuturile de mai înainte
ale acestui cult şi să le îndrume spre doctrina şi organizarea de
credinţă cunoscută în Elveţia, Anglia, Franţa şi Germania sub
denumirea de Grupul Evanghelic al Adunărilor Creştine Libere.33

30
Uşi deschise 5 (1917): 40.
31
Adunările Frăţeşti – 100 de ani în România (volum omagial, 1999), 16.
32
Uşi deschise 5 (1918): 43-44.
33
ACNSAS, fond Documentar, dosar 146, vol. 2, f. 2.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 121

În document se mai preciza că cei doi misionari elveţieni s-au

stabilit la Cisnădie, lângă Braşov, unde la începutul anilor 1890 au
organizat un centru misionar, pentru ca ulterior să înfiinţeze un
astfel de centru şi la Bucureşti. Se mai preciza că, după plecarea
celor doi misionari din ţară, a fost însărcinat cu conducerea acestui
centru misionarul elveţian Paul Perret, considerat doctrinarul
cultului. Acesta, dispunând de posibilităţi materiale, a devenit
gazda coreligionarilor care veneau în Bucureşti.34
Numele misionarului Berney Iverdun şi activitatea sa în
Cisnădie nu sunt confirmate şi de alte surse, astfel că e posibil să
fie o transcriere greşită a numelui lui Francis Berney. În schimb,
numele lui Viktor Kolle apare şi în alte referinţe cu privire la
lucrarea sa din Cisnădie. Astfel, în 1921-1923, fraţii Kolle sunt
amintiţi ca participând la conferinţa credincioşilor germani din
Vulcan. Viktor Kolle şi alţi tineri au frecventat şcoala biblică din
Berlin. Numele lui apare şi într-o revistă ortodoxă, unde se preciza
că, în Ardeal, promotorul creştinilor după Evanghelie a fost Viktor
Kolle, din Cisnădie.35
De asemenea, activitatea lui Perret este confirmată şi de alte
documente, care îl enumeră într-o listă de misionari veniţi în 1906
în Bucureşti, precizându-i şi ocupaţia de funcţionar superior la o
bancă din Bucureşti.36 Se aminteşte, de asemenea, că Perret s-a
căsătorit cu fiica soţilor Berney, Sellie. Despre Paul Perret se mai
precizează că a condus adunările frăţeşti din teritoriile româneşti
până la sfârşitul războiului, când conducerea a fost preluată de
românul Grigore Constantinescu Fotino, la Iaşi şi de fostul preot

34
Ibid.
35
„Sectele religioase din România”, un extras din Noua Revistă Bisericească, 19. Şi
alţi autori (clerici) menţionează numele lui V. Kolle: G.L. Botoşăneanu, Sectele din
România, 84: „Evangheliştii au ajuns şi în Cisnădie (lângă Braşov) prin Kolle şi
Kraus la sfârşitul secolului al XIX-lea”. A.C. Cosma şi C. Popescu, Ţiparii se
pescuiesc pe întuneric sau Sectele din România, 20: „În Ardeal, secta creştinilor după
Evanghelie a introdus-o un oarecare V. Kolle”.
36
ACNSAS, fond Documentar, dosar 146, vol. 2, f. 15. Informaţiile sunt preluate
dintr-un istoric al creştinilor după Evanghelie înaintat organelor de Securitate, în
1980, de un membru al cultului.
122 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

ortodox, Alexandru Panaitescu, la Ploieşti ajutat de Gheorghe

Oprea, comerciant, şi de Gheorghe Giuvelea, fost fabricant de
tricotaje din oraş.37
Cu privire la lucrarea din Transilvania se cunoaşte că, în 1906,
misionarul german Johannes Schlosser, după un an de studii la
şcoala biblică din Wiedenest, a venit la Codlea, unde a preluat
lucrarea de la un anume frate Kreuz.38 Încă din primul său raport
din revista Uşi Deschise oferă informaţii despre lucrarea sa din
localitatea Vulcan şi din alte localităţi din jurul Braşovului.39 Din
1905, Johann Bührer a venit la Râşnov, după ce activase în
Bucureşti (1902) şi Dobrogea (1903).40 După căsătorie, în 1909, s-a
stabilit în Codlea de Jos, şi într-un raport despre lucrarea sa din
ianuarie 1910 menţiona: „Înainte cu 14 zile, am avut o adunare
specială, binecuvântată, în Ghimbav. La terminarea adunării,
aproximativ zece persoane au rămas în urmă şi mulţi s-au hotărât
pentru Domnul”.41 După un timp petrecut printre germanii din
Ţara Bârsei, gândul său era însă la românii din Regat, aşa că, la
sfârşitul anului 1912, a început să predice din nou printre români,
în Ploieşti, transmiţând mesajul: „Ne bucurăm că suntem aici!”.42
Lucrarea a fost continuată de misionarul Schlösser.
Pentru un timp, a activat în zona Braşovului şi familia Berney.
În primăvara anului 1904, a sosit la Bucureşti şi Sara Berney, sora
lui Francisc Berney, împreună cu o credincioasă, H. C. Eoll.
Amândouă, în iarna anului 1905, au plecat la Codlea, pentru că

37
Ibid., f. 3.
38
Uşi deschise 12 (1910): 12. Misionarul Emil Hamburg raporta în 1910 despre
activitatea din Râşnov: „Fratele Schlosser a fost aici şi a preluat lucrarea germană
la câtva timp după plecarea fratelui Kreuz, care datorită bolii sale a trebuit să
părăsească ţara.”
39
Uşi deschise (aprilie 1909): 10-13. În raportul său autorul menţiona: „De şase ani
(din 1903, n.n.), fraţii liberi aveau voie să predice Evanghelia aici, în Ţara Bârsei,
şi serviciul lor nu a rămas fără roade. În cinci localităţi se ţin regulat adunări”.
40
Adunările Frăţeşti din România - 100 de ani în România (volum omagial), 16.
41
Uşi deschise 5 (1910): 12.
42
Uşi deschise 2 (1913): 16.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 123

activitatea din Bucureşti fusese interzisă de autorităţi pentru un

timp. De asemenea, Berney şi soţia sa au venit pentru o perioadă
de şase luni la Râşnov cu scopul de a lucra printre români.43
Un eveniment deosebit pentru creştinii după Evanghelie din
Ţara Bârsei a fost inaugurarea, în 1911, în Vulcan, a unei case de
rugăciune. Cu această ocazie, a fost organizată şi prima conferinţă,
dintre cele trei care au avut loc aici până la sfârşitul războiului, cu
reprezentanţi din ţară şi străinătate. Inaugurarea casei de
rugăciune şi lucrările conferinţei au provocat reacţia preotului din
localitate, care a luat atitudine împotriva „pocăiţilor” în Ziarul
Braşovului din 27 octombrie 1911. Cei care participau la adunările
creştinilor după Evanghelie erau ameninţaţi în diferite feluri.
Astfel, un locuitor care frecventa adunările din Vulcan, obţinând la
licitaţie dreptul de a cumpăra lemne pentru construcţii, după
câteva zile a fost înştiinţat în scris că nu va mai putea achiziţiona
lemne până când el şi familia lui nu se vor întoarce în Biserica
Ortodoxă. La a doua conferinţă de la Vulcan, din 1912, a participat
şi Broadbent împreună cu Berney, care se întorseseră dintr-o
călătorie misionară din ţările balcanice. Ei călătoriseră ca
reprezentanţi ai Societăţii Biblice Britanice cu scopul de a împărţi
Scripturile printre soldaţii şi răniţii din războiul recent început. La
a treia conferinţă din primăvara anului 1914, au participat şi
invitaţi de la şcoala biblică din Berlin, printre care familia
Christoph Kohler, care a şi redactat raportul conferinţei pentru
revista Uşi deschise. 44 Au fost prezenţi circa 150 de participanţi
germani şi români. Din cauza războiului, conferinţele au fost
întrerupte, iar următoarea a avut loc în anul 1920.
Începuturile activităţii misionare a creştinilor după Evanghelie
din Sibiu datează din anii 1906-1913. Prin 1905-1906, un librar din
Sibiu, Karl Wagner, a mers la studii în Freiburg şi Hamburg, unde
s-a convertit. De aici, a trimis unui văr al său mai multe broşuri ale
unei organizaţii de moralitate creştină pentru tineri, „Crucea

43
Cuciuc, Religii care au fost interzise..., 43.
44
Uşi deschise 9 (1914), 130-134.
124 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

Albă”. În urma citirii unei astfel de broşuri, un tânăr de 13 ani

găseşte indicaţii despre o adunare a Uniunii Crucii Albe, înfiinţată
de un preot luteran din Sibiu, August Schuster45, la care au aderat
peste 30 de tineri cu dorinţa de curăţie morală. În anul 1909, Karl
Wagner s-a întors din Germania şi a început să predice Evanghelia
în cadrul Uniunii. S-a adăugat acestei lucrări şi misionarul străin
W. Hempert. Mulţi dintre tinerii de la Crucea Albă s-au convertit,
acceptând învăţăturile Evangheliei.
În toamna anului 1909, aflând că Viktor Kolle a lucrat la
Cisnădie ca misionar după terminarea şcolii biblice, Karl Wagner l-
a invitat la Sibiu să predice. Iniţial, Viktor Kolle a fost baptist, dar,
nefiind de acord cu sistemul de organizare al adunărilor baptiste, a
renunţat la această credinţă. La Cisnădie, Viktor Kolle a predicat în
faţa celor 30 de tineri din Crucea Albă şi a altora din oraş, în şcoala
Bruckental. După un timp, adunările fiind interzise, s-au întâlnit în
diferite case particulare, apoi tinerii interesaţi mergeau la Cisnădie,
unde Viktor Kolle activa ca misionar. La Cisnădie s-a deschis
librăria „Betel”, care vindea literatură religioasă protestantă.
În Basarabia, ţarul Alexandru I sprijinise deschiderea sediului
Societăţii Biblice Britanice, care răspândea literatură religioasă în
limba populaţiei locale. Ideile nou-testamentare aduse în zona
Crimeea-Odessa au fost răspândite şi în Basarabia de către
germanii menoniţi şi baptişti veniţi aici pentru muncile agricole. În
vederea creştinării unor evrei din Basarabia, a fost înfiinţată la
Chişinău, în 1881, Mildmay Mission pentru răspândirea
Evangheliei printre evrei şi români.
Elevii care învăţau la şcolile din Cernăuţi şi Chişinău, printre
care şi baptişti şi evanghelici, se întorceau în localităţile lor din
Moldova şi Basarabia cu o altă viziune despre Biblie. Credinţa
evanghelistă a fost răspândită în aceste regiuni şi de cei care se
întorceau acasă de la muncile sezoniere din Banat şi Transilvania
(de exemplu Pătrăuţi, judeţul Rădăuţi) 46 . În literatura şi

45
Cuciuc, Religii care au fost interzise..., 43.
46
Ibid., 43-44.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 125

documentele de arhivă consultate cu privire la creştinii după

Evanghelie nu sunt menţionate date statistice, nici chiar după actul
Marii Uniri. Acest lucru se explică prin influenţa concepţiei
darbiste potrivit căreia nu era biblic să se facă numărătoarea
credincioşilor. Prima estimare a numărului creştinilor după
Evanghelie este din anul 1927, când sunt raportaţi 1 000 de
membri47, ceea ce înseamnă că numărul credincioşilor a fost până
în 1918 de ordinul sutelor.
Creştinii după Evanghelie, în prima perioadă a răspândirii lor,
nu au avut nicio structură administrativă. De fapt, concepţia
doctrinară a creştinilor după Evanghelie respinge orice ierarhie
ecleziastică. Forma de organizare admisă este doar comunitatea
locală. Anumiţi conducători sau structuri organizatorice de mai
târziu vor avea doar un rol de reprezentare externă. Doctrina
creştină după Evanghelie nu numai că respinge organizarea
ierarhică, dar nu admite nici existenţa clerului, actele de cult fiind
îndeplinite în totalitate de către laici desemnaţi în acest scop.
Prima publicaţie a creştinilor după Evanghelie a fost editată în
Bucureşti de către misionarul elveţian, Francis Berney, „Buna
Vestire” 48 care, în timpul războiului, a fost tipărită la Iaşi. De
asemenea, în 1909, apare primul număr al revistei Uşi deschise, cu
subtitlul „Comunicări despre lucrarea Domnului în Ungaria,
România şi ţările balcanice”. Revista a devenit o verigă importantă
între teritoriile misionare, misionari şi adunările locale creştine
după Evanghelie. În 1911, se organizează gruparea „Tribul
Evanghelist” din Bârlad, care edita revista Ecoul Scripturilor Sfinte.
În timp ce la Iaşi continua să apară Buna Vestire, în Bucureşti,
Oprea Teodorescu publica revista Viaţa şi lumina.

47
Popescu, Istoria şi sociologia religiilor, 229.
48
Cuciuc, Religii care au fost interzise..., 44.
126 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

DEZVOLTARE ŞI ORGANIZARE

Până în anul 1916, în Muntenia şi Transilvania apăruseră mai

multe comunități creștine după Evanghelie, cele mai importante
fiind în București, Ploiești, Brașov, Vulcan și Cisnădie. După
Primului Război Mondial au fost organizate comunități creștine
evangheliste și în Moldova, mai întâi în Iași, prin influența
evangheliștilor din București și Ploiești mobilizați și ajunși aici din
cauza războiului, precum și în comunele Verești și Prelipca din
județul Botoșani. De asemenea, după Primul Război Mondial au
fost înființate adunări ale creștinilor după Evanghelie în Bucovina
și Basarabia.
După întoarcerea lui Grigore Constantinescu Fotino din Elveția,
acesta fusese mobilizat în perioada războiului la Arsenalul
Armatei din Iași, unde a activat ca misionar creștin după
Evanghelie. Ulterior, prin activitatea misionară a fost deschisă o
casă de rugăciune în Iaşi. 49 În 1921 s-a stabilit în București
misionarul Florea Moisescu, care a avut o contribuție importantă
în consolidarea confesiunii creștinilor după Evanghelie în capitală.
Tot în 1921 a venit din Elveția Paul Perret, care pe lângă activitatea
misionară era preocupat şi de proiecte caritabile (ajutorarea
săracilor, bătrânilor etc.).50
Într-un raport al Serviciului Special de Siguranță Iași din 1922,
se preciza faptul că Grigore Constantinescu Fotino își justifica
activitatea sa misionară pe baza Ordinului circular nr. 32950/24
iunie 1921 al Ministerului Cultelor și Artelor, prin care se acorda
libertatea de manifestare confesiunilor baptistă și adventistă, fără
nicio referire la creștinii după Evanghelie. În apărarea sa, Grigore
Constantinescu menționa că doctrina creștinilor după Evanghelie
este aceeași cu a baptiștilor, cu mici deosebiri de ordin
organizatoric. Argumentul n-a fost însă acceptat de autorități,
acestea constatând că „evangheliștii nu au nimic în comun cu

49
Ibid., dosar 146, vol. 2, f. 5.
50
Cuciuc, Religii care au fost interzise..., 46.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 127

baptiștii și adventiștii”. În acest sens, Ministerul de Interne a

solicitat Ministerului Cultelor precizări în legătură cu statutul
juridic al creștinilor după Evanghelie.51 Răspunsul Ministerului a
fost precizat în Adresa nr. 26854 din 24 aprilie 1922, prin care se
aducea la cunoștință că „nu se permite sub niciun motiv întrunirile
de propagandă ale evangheliștilor, această sectă nefiind
recunoscută și nici propagandiștii ei autorizați”.52
Solicitând în anul 1922 pașaport pentru a pleca cu soția sa în
străinătate, Grigore Constantinescu înștiința totodată autoritățile
locale că, pe perioada plecării sale, va fi înlocuit de predicatorul
Richard William Hill, cetățean englez, fost primar al orașului
Chicago, venind din Riga, Uniunea Sovietică. 53 Cu privire la
activitatea lui Richard William Hill, Ministerul de Interne a
comunicat agentului în subordine că acesta trebuia „să fie
împiedicat să predice și să facă propagandă evanghelistă, chiar
dacă posedă autorizație oficială din partea Ministerului Cultelor
pentru propaganda baptistă”. 54 Asupra lui urma să se ceară
informații din localitățile unde a activat anterior: Constanța,
București, Brașov și Cisnădie.55
Din nou, în 1923, Direcția Poliției și Siguranței Generale Iași
raporta DGP despre activitatea în orașul Iași a „sectei religioase

51
ACNSAS, fond Documentar, dosar 6909, f. 5, Adresa MI nr. 5175/28 ianuarie
1922.
52
Ibid., f. 12, Adresa DGP nr. 39807/10 iunie 1922 către Inspectoratul Serviciului
Special de Siguranță Iași.
53
Ibid., f. 6, Adresa Serviciului Special de Siguranță Iași nr. 2649/8 mai 1922.
54
Ibid., f. 9, Nota de răspuns a Ministerului de Interne, DGP din 22 mai 1922.
55
Ibid., f. 8, Adresa DGP nr. 37502/1 iunie 1922 către Inspectoratul General de
Poliție și Siguranță al Transilvaniei – Cluj în care se solicita să se comunice
activitățile lui R. W. Hill din perioada octombrie – noiembrie 1921 din Brașov și
decembrie 1921 – ianuarie 1922 din Cisnădie. Se preciza că este cetățean englez și
a intrat în țară prin portul Constanța în 26 ianuarie 1920. Aceeași adresă era
trimisă și Inspectoratului General al Poliției și Siguranței Dobrogei pentru
perioada februarie – mai 1920; Ibid., f. 7, Adresa nr. 37504/1 iunie 1922. Pentru
perioada iunie – septembrie 1920 raportul trebuia prezentat de Inspectoratul
Poliției capitalei. Ibid., Adresa nr. 39806/10 iunie 1922.
128 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

deosebită de adventiști și baptiști, numită a evangheliștilor, sub

conducerea lui Grigore Constantinescu, de profesie acordor de
piane”. Acesta revenise din Elveția însoțit de Henrieta Augusta
Eoll pentru a-l susține în activitatea de răspândire a învățăturilor
evangheliste. Din interogatoriul luat de Poliție evanghelistei Eoll
reiese că aceasta s-a născut la 5 februarie 1873 în Anglia, era de
religie protestantă, iar ocupația sa principală era de „distribuire de
cărți religioase” (Biblii etc.). Tatăl era născut în Suedia, mama în
Germania, iar frații și surorile locuiau în diferite orașe din
America, Elveția și Anglia. În România a venit din 22 iunie 1920,
cu pașaport englez. Era cunoscătoare a limbilor engleză, franceză,
germană, greacă și română, fiind absolventă a unui liceu privat56.
Descoperind în persoana lui Grigore Constantinescu „un om prin
excelență dezinteresat și că posedă în gradul cel mai înalt darul de
propovăduitor”, a consimțit să vină la Iași și să-i pună la dispoziție
mijloacele financiare de care dispunea în Anglia. În 1922,
căsătorindu-se cu Grigore Constantinescu (actul nr. 224/1922 al
Oficiului Stării Civile al Primăriei Comunei Iași), „a devenit
supusă română și a activat alături de soțul ei în activitatea de
răspândire a învățăturilor evangheliste în oraș”.57
În mod frecvent, atât cu privire la creștinii după Evanghelie, cât
și față de celelalte confesiuni neoprotestante, se accentua ideea că
„propaganda” se face cu bani străini. Astfel, autoritățile române
erau înștiințate că banca elvețiană „Lond ContiWest” a trimis la 5
mai 1922 pe adresa lui Grigore Constantinescu un cec de 78 de lire
sterline, care, în bani românești, reprezenta suma de 78 933 lei,
sumă considerată „destul de serioasă în acel an”. De asemenea, au
mai trimis bani băncile Not BG of Scont și Muller Wright pe
numele lui Grigore Constantinescu, întrucât „prezenta încredere,
soția sa având cetățenie engleză.58 Fondurile primite erau folosite
pentru tipărirea literaturii religioase și susținerea activității

56
Ibid., f. 2, Brigada Specială de Siguranță Iași, Fișă de interogator.
57
Ibid., f. 6, Adresa Serviciului Special de Siguranță Iași nr. 2649/8 mai 1922.
58
Ibid., fond Documentar, dosar 146, vol. 2, f. 5.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 129

misionare. În afară de susținerea financiară de către H.A. Eoll, se

menționa faptul că, într-un jurnal francez Semailles et Moisson din
octombrie 1925, apăruse știrea că Adunarea Fraților elvețieni
susținea evangheliști care acționau în Brașov și Iași. Un alt mod de
susținere a activităţii creștinilor după Evanghelie se realiza prin
trimiterea în România a unor predicatori străini (Perret, Nicolet,
Hill etc.).
În Iași și în împrejurimi, în anul 1926 erau mai mult de 200 de
credincioși.59 Unii autori de manuale de sectologie menționau că
Grigore Constantinescu Fotino, din cauza unor nereguli financiare
a trebuit să se mute în București. 60 Misionarul eparhial Petre
Chircă, despre care se spune că ar fi convins pe Ioan Cihodanu, șef
mecanic și pe alți 30 de creștini după Evanghelie să revină la
religia ortodoxă a publicat un articol în ziarul Lumea din Iași prin
care informa că Grigore Constantinescu Fotino a fost condamnat
de Tribunalul Iași „pentru că a escrocat Mitropolia Moldovei
deteriorând o orgă. A fost condamnat la 15 000 lei amendă și 1 400
lei cheltuieli de judecată”. Grigore Comșa menționa în Noua
călăuză pentru cunoașterea și combaterea sectelor religioase faptul că
acesta ar fi fost condamnat prin trei sentințe definitive. Grigore
Constantinescu Fotino a activat, de asemenea, ca predicator al
comunității evangheliste din București și a organizat o comunitate
activă în Ploiești.61

59
„Sectele Religioase din România”, Noua revistă bisericească (1926): 20. Autorul
anonim („un cleric ortodox”) al articolului semnala că cele mai importante
adunări ale „sectei” sunt în Ploiești, Iași, București, Brașov, Cisnădie, Mândra și
Tântari (judeţul Făgăraș), Goicea Mare, Sighișoara, Găuriciu ș.a. „Persoanele mai
marcante ale sectei sunt Aurel Cupfer, C. Rumpel, S. Fries, V. Hurdubara, A.
Lozneanu, V. Kolle, Ilie Georgescu, Gheorghe Teodorescu, Florea I. Moise.
Adunarea principală din București este în str. Palade 67.”
60
Nicolae Constantinescu, Sectologie. Combaterea sectelor din România și istoricul lor,
146; vezi și Grigore Leu Botoșăneanu, Sectele din România, 85. „Până în 1928 însă
se compromite complet prin fraude și este înlăturat. Se întoarce la București și
practică meseria lui.”
61
I. M. Popescu, Istoria şi sociologia religiilor, 230.
130 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

În anii care au urmat Primului Război Mondial, creștinii după

Evanghelie au continuat să se răspândească în zonele din Ardeal
locuite de sași. În 1921-1923, evangheliștii Kolle din Cisnădie, F.
Stückeman din Brașov, Hamburg din Vulcan și Michael Krauss din
Sibiu au organizat conferințe ale credincioșilor germani și cursuri
biblice pentru întărirea legăturilor între adunări și consolidarea lor
în învățăturile evangheliste. La astfel de întâlniri participau și
conducători evangheliști din Germania. De asemenea, tineri sași și
români precum Viktor Kolle, Karl Schäfer, Gustav Nikesch, Willi
Kepp, Ernst Nikesch, Giurea, Mocanu, Giuvelea, Mardare, Prișcu,
Ciortan și Hamaliuc au fost invitați să studieze la școlile biblice din
Berlin sau Viedenest.62
Astfel, Legiunea de Jandarmi Alba menționa că, în comuna
Vingard, comunitatea creștină după Evanghelie a fost înființată de
sașii Boagheș Ioan, zis Kening, și Falc Matei. Aceștia au devenit
creștini după Evanghelie în 1923, părăsind Cultul Evanghelic
Luteran din cauza unor neînțelegeri cu liderii lor. În 1931, au
apărut aderenți și printre români sub conducerea lui Ilie Turcu,
care a convertit în 1933 pe Dârja Gavrilă și Țăranu Gheorghe,
devenind lideri ai comunității. În comuna Câlnic, creștinii după
Evanghelie s-au organizat în 1936 sub conducerea sașilor Hening
Iosif și Wolf Ioan, ambii din localitate. Aceștia au cunoscut
doctrina creștinilor după Evanghelie în urma participării la
întâlnirile evangheliștilor din Dobârca, județul Sibiu. Prin
activitatea lor misionară au fost convertite și alte persoane,
înființându-se astfel o comunitate cu 11 persoane.63 De asemenea,
în comuna Ghimbav, în zilele de 18 și 19 noiembrie 1932, 13 sași au
anunțat oficiului stării civile trecerea de la Cultul Evanghelic
Luteran la creștini după Evanghelie. Aceste convertiri au avut loc

62
ACNSAS, fond Documentar, dosar 146, vol. 2, f. 17.
63
ANIC, fond IRJ, dosar 376, f. 8, Legiunea de Jandarmi Alba, 1 octombrie 1945,
Scurt istoric asupra înființării și dezvoltării în timp și spațiu a sectei creștinilor după
Evanghelie.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 131

în urma activității predicatorului Stückeman, domiciliat în comuna

Vulcan.64
În Moldova, o nouă zonă unde creştinii după Evanghelie şi-au
făcut cunoscută prezenţa, a fost aceea a Bârladului. Încă înainte de
război, un colportor biblic al Societății Britanice, Stan M.P.
Segărceanu, vizitase orașul Bârlad unde a vândut Noul Testament
și Biblii întregi prezentând învățături din Evanghelie. Printre cei
interesați de aceste învăţături erau și membrii unei societăți de
studiu al Evangheliei, „Tribul Evanghelist”.65 Aceștia au acceptat
învățăturile evanghelice prezentate, dar au rămas fideli și
tradițiilor lor ortodoxe. Organizau întâlniri pentru cercetarea
Bibliei în casa unuia dintre ei, Vasile Grădinaru, dar păstrau
legături strânse și cu biserica ortodoxă. În 1919, evangheliștii din
Iași, printre care și Florea Moisescu, i-au convins și de alte
învățături din Biblie și desprinzându-se de biserica ortodoxă au
format „Adunarea creștină din Bârlad”.
De asemenea, a venit în oraș pentru a predica Evanghelia și
Grigore Constantinescu Fotino din Iași și în 1924 au fost oficiate
primele botezuri pentru Goga Enache și Vasile Grădinaru. La scurt
timp însă au apărut neînțelegeri, producându-se o separare pentru
că unii dintre ei n-au acceptat învățătura despre botez la
maturitate. Astfel s-au format două grupuri evangheliste – creștini
după Evanghelie și creștini după Scriptură. O altă parte s-a întors
în Biserica Ortodoxă.
În 1926, T. Popescu a fost invitat să predice creștinilor după
Scriptură din oraș. Câțiva ani mai târziu, în 1932, au apărut creștini
după Evanghelie și în comunele din jurul orașului. Astfel, în satul
Drujești, în 1932, au fost identificați un număr de zece creștini
după Evanghelie, sub conducerea lui Iordache Mangalagiu.
Numărul creștinilor după Evanghelie a crescut până la sfârșitul
anului la 44 de membri, prin activitatea misionară a lui Petrache

64
ACNSAS, fond Documentar, dosar 6901, vol. 2, f. 206, Adresa Prefecturii
județului Brașov nr. 50/5 decembrie 1932; vezi și Cuciuc, Religii care au fost
interzise..., 45-46.
65
Daniel Cuculea, Reforma sufletului românesc (vol. 1), 104.
132 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

Focșa. În anul 1933, numărul membrilor ajunsese la 70. 66 În

comuna Verești, județul Botoșani, pe lângă existența unei case de
rugăciune a penticostalilor, era menționată și o comunitate a
creștinilor după Evanghelie cu 63 de membri. Casa de rugăciune a
creștinilor după Evanghelie fusese autorizată de Prefectura
județului încă din 1925. De asemenea, în același județ, în comuna
Bursuceni erau un număr de 84 de creștini după Evanghelie,
conduși de predicatorul Dumitru Cortescu.67
Dintr-un raport al Subbrigăzii de Siguranță Pașcani din 1924,
reieșeau existența și activitatea unui grup de creștini după
Evanghelie în oraș. Mai întâi, în 1923, câțiva locuitori din Pașcani
au fost invitați de o misionară vânzătoare de literatură religioasă
din localitate, Butnărescu, să participe la întrunirile creștinilor
după Evanghelie din Iaşi, str. Vovidenie nr. 4, unde predica
Grigore Constantinescu Fotino. Din declarația cerută de Poliția
Pașcani unuia dintre participanți, Cavatariu Gheorghe, cantonier
la CFR Pașcani, reieșea că în Iași se adunau aproximativ 100 de
persoane.
De asemenea, diferiți misionari din Iași organizau în casa
credincioasei Butnărescu adunări religioase. În 1924, într-o altă
declarație se preciza că,
în casele unui locuitor din gara Pașcani (Veith V.) există o
organizație zisă a «fraților și surorilor pocăiți», care predică prin
vorbă și scris precepte contrarii obiceiurilor noastre ortodoxe. [...]
Totodată sala este plină de «frați și surori». La aceste adunări
participă plutonierul din serviciul de geniu, cizmarul
Sachelariade, domnișoarele de la restaurantul gării Pașcani și
restauratorul gării, Nicoară. Din Iași vin pentru a predica
«fratele» Matei, «fratele» Grigore și alte persoane. 68

66
ANIC, fond IGJ Teritoriu, dosar 300, f. 5, Legiunea Jandarmi Bârlad, Scurt istoric
al activității sectei evangheliste în raza Legiunii până la 1 aprilie 1932.
67
ACNSAS, fond Documentar, dosar 6886, f. 43, Adresa Inspectoratului Regional
de Poliție Iași nr. 641/17 ianuarie 1932 către DGP.
68
Ibid., dosar 6909, f. 30, Adresa Subbrigăzii de Siguranță Pașcani nr. 291/2 martie
1924 către DGP împreună cu declarațiile obținute în urma cercetărilor.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 133

DGP a decis ca toate datele obținute în urma cercetării să fie

trimise Ministerului Cultelor.
În 1935, jandarmii raportau prezenţa creștinilor după
Evanghelie şi în comuna Dorobanți, judeţul Cernăuți. În această
comună pătrunseseră încă din anul 1930 baptiștii, care, cinci ani
mai târziu, au trecut la creștini după Evanghelie la îndemnul
liderilor lor din localitate, Ciornei Vasile și Panușciuc Vasile.
Legiunea de Jandarmi își exprima îngrijorarea cu privire la
creșterea numărului celor convertiți (37 de aderenți), subliniind
faptul că „circa 100-150 de persoane simpatizează cu acest curent
sectant”.69 Tot în 1935 se raporta că „12 baptiști din satul Oclanda,
judeţul Soroca, au părăsit această sectă trecând cu toții la secta
creștinilor după Evanghelie”.70
O regiune deschisă pentru răspândirea creștinilor după
Evanghelie a fost județul Prahova, cea mai veche și importantă
comunitate fiind organizată în Ploiești. Creștinii după Evanghelie
s-au răspândit și în zona rurală, câștigând teren în fața altor
neoprotestanți. Astfel, foarte aproape de Ploiești, la Brazi, era
raportat un număr de 69 de membri. 71 După Primul Război
Mondial, în Oltenia, pe lângă vechea comunitate din comuna
Goicea Mare, judeţul Dolj, o importantă comunitate a creștinilor
după Evanghelie a fost organizată în 1924, în Craiova (în 1937 și-au
construit o casă de rugăciune proprie), urmată de alte adunări în
diferite localități72. În 1936, autoritățile din județul Dolj se arătau
surprinse că „doar la un an de zile și la câțiva pași de Maglavit, un
locuitor din Golenți, înscris la Oastea Domnului, a pus foc

69
ANIC, fond IGJ, dosar 28/1935, f. 29, Nota informativă nr. 75/14 aprilie 1935
comunicată IGJ și IRJ Cernăuți.
70
ACNSAS, fond Documentar, dosar 6901, vol. 3, f. 103, Adresa Inspectoratului
Regional de Poliție din Basarabia, nr 6615/13 aprilie 1935 către DGP.
71
ANIC, fond IGJ, dosar 50/1936, f. 94, Nota informativă nr. 229/31 august 1936 a
Legiunii de Jandarmi Prahova.
72
Cuciuc, Religii care au fost interzise..., 46.
134 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

icoanelor din casă și a trecut la creștini după Evanghelie. Gestul

său a impresionat profund populația”.73
În urma fuziunii din 1939 a creștinilor după Scriptură cu
creștinii după Evanghelie, autoritățile au devenit îngrijorate de
sporirea numărului creștinilor după Evanghelie. Astfel, Legiunea
de Jandarmi Prahova raporta că la cei 377 de membri creștini după
Evanghelie s-au adăugat 120 de tudorişti și alți membri prin botez,
încât numărul acestora a ajuns în județ la 585. 74 Alarmate de
creșterea numărului creștinilor după Evanghelie erau și
autoritățile din județul Dolj, în urma constatării creșterii
numărului membrilor de la 344 în 1939 la 577 în 1940. Jandarmeria
solicita organelor în subordine să ia măsuri „pentru împiedicarea
activității acestora și deferirea justiției”. 75 Probabil, pentru
clarificări, autoritățile cereau Legiunii de Jandarmi Muscel să
explice cauzele pentru care creștinii după Evanghelie au reușit să
convertească, în 1939, 560 de persoane.76
În nota informativă prin care se explica „creșterea explozivă a
numărului membrilor creștinilor după Evanghelie în județul
Muscel” se menționa trecerea unui număr de 483 de tudorişti
interziși prin lege și supravegheați server, la creștini după
Evanghelie. Conducerea IGJ își exprima nemulțumirea pentru că
evangheliştii au obținut din partea Ministerului Cultelor
autorizații de funcționare pentru casele de rugăciune foste
tudoriste din comunele Rucăr, Pietroșani, Brădești, Dragoslovele,
Cerești ș.a. Pentru aceste comunități au fost autorizaţi 21 de
conducători și 20 de predicatori 77 . Inspectoratul Regional de

73
ANIC, fond IGJ, dosar 12/1936, f. 137, Nota informativă nr. 262/19 decembrie
1936 a Legiunii Jandarmi Dolj.
74
ANIC, fond IGJ, dosar 22/1941, f. 156.
75
Ibid., f. 161.
76
Ibid., f. 140.
77
Ibid., dosar 62/1936, f. 73. Nota informativă a Inspectoratului General de
Jandarmi nr. 1548 din 17 noiembrie 1941. Conducerea Jandarmeriei își exprima
surprinderea cu privire la „ușurința cu care sectanții trec de la tudoriști la creștini
după Evanghelie, fapt ce ar trebui să comporte un serios proces de conștiință.
Aceasta arată o activitate suspectă din partea acestor secte”; vezi și ibid., dosar
 TheoRhēma 8/1 (2013) 135

Jandarmi Cernăuți raporta existența unui număr de 1 929 membri

pe raza Inspectoratului. Repartizarea acestora pe Legiuni era
următoarea: județul Hotin, 1 004 membri, cu sediul central în
comuna Romcăuți. Membrii erau răspândiți, de asemenea, în alte
patru comune ale județului; județul Câmpulung cu patru membri
în comuna Pojorota; județul Cernăuți cu 60 de membri în
comunele Subranet, Dobrănăuți și Sirăuții de Sus; județul Dorohoi,
347 membri răspândiți în 12 localități; județul Rădăuți, 110 membri
în comunele Frătăuții vechi, Grănicești și Stârcea; județul Suceava,
395 membri răspândiți în 12 localități.78
O notă informativă a Jandarmeriei din 1942 raporta prezenţa
creștinilor după Evanghelie şi în Transnistria. După ce erau
prezentate principalele doctrine evangheliste, se menționa faptul
că
această sectă își are începuturile odată cu instaurarea regimului
bolșevic. Răspândirea lor mai susținută a avut loc începând cu
anul 1934, în împrejurările create de persecuția religioasă
declanșată de regimul comunist în acest an, prin distrugerea
bisericilor, interdicția de a avea icoane, atitudinea unor preoți de
a renunța la profesiunea lor și de a adera la mișcarea comunistă.79

Rapoartele statistice pe ţară ale confesiunii creştine după

Evanghelie indicau în 1927 un număr de aproximativ 1 000 de
membri. Numărul adunărilor locale se ridica la 132, cuprinzând în
1932 toate naţionalităţile, dintre care saşii erau predominanţi. 80
Recensământul din 1930 nu evidenţia în mod distinct confesiunea
creştină după Evanghelie, membrii fiind înregistraţi, ca şi
penticostalii, din cauza numărului redus, la rubrica „alte religii”.
În schimb, în statistica din primul semestru a anului 1935, sunt

22/1941, f. 142-143, unde apar numerele autorizațiilor de funcționare ale caselor

de rugăciune din zece comune. Se cerea totodată autorităților superioare de stat
desființarea creștinilor după Evanghelie.
78
ACNSAS, fond Informativ, dosar 2672 vol. 1, f. 129.
79
ANIC, fond IGJ, dosar 120/1942, f. 20, Nota informativă nr. 104/10 februarie
1942 a Legiunii de Jandarmi Tulcin, Inspectoratul de Jandarmi Transnistria.
80
Cuciuc, Religii care au fost interzise..., 46.
136 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

menţionaţi în mediul rural 5 342 de credincioşi, cu 326 mai mulţi

faţă de semestrul anterior.81 În privinţa caselor de rugăciuni, în
1936, numărul lor se ridica în mediul rural la 46. 82 În cadrul
statisticii din 1938, erau menţionaţi 9 488 de credincioşi83, pentru ca
în anul 1942 să fie înregistraţi în România 11 366 de evanghelişti.

RELAŢIA CU AUTORITĂŢILE DE STAT

Ca și celelalte confesiuni neoprotestante, și creștinii după

Evanghelie au fost în permanență supravegheați, uneori arestați,
amendați și supuși unor percheziții domiciliare. Au fost închise
case de rugăciune, s-au luat măsuri pentru împiedicarea
colportării de literatură religioasă etc. Măsurile luate împotriva
creștinilor după Evanghelie au fost determinate în principal de
participarea la întruniri neautorizate în case particulare.
Astfel, în 26 iunie 1935, un număr de 37 de evangheliști din
comuna Dobronăuți, judeţul Cernăuți au fost anchetaţi de
jandarmi pentru participarea la un serviciu religios în casa lui
Ciornei Vasile. Predicatorul Panusceac Vasile, fiind escortat de
jandarmi la post, la întâlnirea cu o procesiune religioasă organizată
de Ziua Eroilor, cu toată intervenția jandarmilor a refuzat să se
descopere. Pentru fapta sa, încadrată la comiterea delictului de
dispreț față de manifestările religioase ale unui cult recunoscut,
precum și organizarea de întruniri neautorizate, a fost înaintat
Prefecturii pentru a dispune măsurile necesare.84
Legiunea de Jandarmi Prahova raporta faptul că în ziua de 19
iulie 1936, jandarmii din Moreni au găsit 48 de creștini după
Evanghelie întruniți în locuința lui Grigore Bunea din comuna
Ederile (Iedera). Actele de trimitere în judecată au fost înaintate

81
ANIC, fond IGJ, dosar 681/1936, f. 30.
82
Ibid., dosar 28/1936, f. 48.
83
ANIC, fond MI, dosar 5980, f. 28.
84
Ibid., dosar 28/1935, f. 69, Nota informativă nr. 126/25 iunie 1935 a Legiunii de
Jandarmi Cernăuți.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 137

Consiliului de Război al Corpului V Armată Brașov. 85 De

asemenea, un grup de creștini după Evanghelie din comuna
Loloiasca, judeţul Prahova, au fost înaintați Curții Marțiale Ploiești
împreună cu broșurile confiscate.86
Măsurile represive împotriva creștinilor după Evanghelie s-au
intensificat în urma legilor de desființare din perioada
antonesciană. Acestora le era interzisă chiar și oficierea serviciilor
religioase de înmormântare, care trebuiau efectuate de
reprezentanți ai religiilor recunoscute. Astfel, o familie creștină
după Evanghelie din comuna Poieni, judeţul Teleorman, care, în
1943, și-a înmormântat fiul după ritualul evanghelist a fost
condamnată de Curtea Marțială la 5 000 lei amendă.87 Un dosar
penal a fost întocmit și conducătorilor creștini după Evanghelie
Stückeman Fritz din Brașov și Mayer Hans și Nickesch Ernest din
Sibiu pentru „activitate clandestină sectantă”.
Astfel, Stückeman Fritz a organizat slujbe religioase în lagărul
de prizonieri anglo-american fără autorizația Ministerului
Cultelor.88 Acest lucru a reieșit din scrisorile acestuia expediate pe
adresele lui Hans Mayer și Nickesch Ernest. Din conținutul
scrisorilor reieșea de asemenea că F. Stückeman a organizat la
Sibiu întruniri ale creștinilor după Evanghelie, deși erau un cult
desființat. 89 Asemenea celorlalţi neoprotestanţi, şi creştinii după
Evanghelie au fost internaţi în lagăre, au fost condamnaţi până la
25 de ani de închisoare, au fost constrânşi prin mijloace violente
extreme să semneze declaraţii de renunţare la religia lor. Astfel,
Iacobescu Vera, în vârstă de 29 de ani, a fost condamnată la „25 de
ani de muncă silnică, degradare civică pe toată viaţa şi confiscarea

85
Ibid., dosar 50/1936, f. 46, Nota informativă nr 183/22 iulie 1936 a Legiunii de
Jandarmi Prahova.
86
Ibid., dosar 74/1934, f. 63, Nota informativă nr. 223/1 aprilie 1942 a IGJ,
comunicată Ministerului Cultelor.
87
Ibid., dosar 62/1936, f. 79.
88
ACNSAS, fond Informativ, dosar 137597, vol. 2, f. 43, Adresa Chesturei Poliției
Brașov nr. 5868/10 august 1944 către Chestura Poliției Municipiului Sibiu.
89
Ibid., f. 44, Procesul-verbal din 7 august 1944 încheiat de Chestura Poliției Brașov.
138 Istoria Bisericii Creștine după Evanghelie din România

averii” pentru „crima de participare la organizaţia religioasă care

pune în primejdie siguranţa statului”.90 Printre alţi creştini după
Evanghelie arestaţi şi condamnaţi din aceleaşi motive sunt
menţionaţi: Nastasie Daria din comuna Colincăuţi, judeţul Hotin91
şi Bajuroi Teodor din comuna Corjeuţi, acelaşi judeţ.92

CONCLUZII

Perioada celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea şi cea

de la începutul secolului al XX-lea au însemnat diversificarea
peisajului religios al României prin apariția și răspândirea
bisericilor neoprotestante. Rădăcinile internaţionale ale Bisericii
Creștine după Evanghelie din România se găsesc în Europa
Occidentală şi a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
avându-și originea în „Mişcarea Fraţilor”. Creștinii după
Evanghelie din România au apărut și s-au răspândit prin
activitatea misionarilor din Elveția și Germania. În pofida
persecuțiilor din perioada interbelică și a interdicției totale din
perioada antonesciană, Biserica Creștină după Evanghelie,
asemenea celorlalte biserici neoprotestante, a ieșit din această
confruntare mai puternică și cu o prezență activă în multe regiuni
ale țării.

90
Ibid., dosar 2672, vol. 16, f. 15-16.
91
Ibid., f. 20.
92
Ibid., vol. 1, f. 319-320.