CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE

DOMENIUL DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Erezii și schisme în Biserica de răsărit și de apus

între sec. IX-XIII

-Lucrare de seminar-

Profesor: Student:
Pr.Lect.Univ.Dr.Dorinel Dani Drăgan Paul Graţian

1
 Cuprins

Introducere.......................................................................................................3

Bogomilismul....................................................................................................3

Strigolnicii.........................................................................................................6

Catharii.............................................................................................................6

Albigenzii
Petrobrusienii...................................................................................................9

Valdenzii……………………………………………………………………...9

Concluzii………………………………………………………………….....10

Bibliografia………………………………………………………………….11

2
Introducere

Ereziile reprezintă cel mai straniu capitol,nu numai din istoria Bisericii, ci și din cea a
manifestărilor spiritului uman în general. Rațiunea și sensibilitatea omului îmbracă în ele
forme atât de bizare,de absurde,de ridicole și chiar periculoase,întinzându-se de la marginea
adevărului și-a bunului simț,până în cel mai adânc fund al iraționalului și al fantasticului. 1
Ortodoxia este învățătura dreaptă și nealterată,dată de Dumnezeu și păstrată în decurs
de aproape două mii de ani de Biserica Ortodoxă potrivit Sfintei Scripturii și Sfintei Tradiții.
Ea este vestitoarea mântuirii noastre,aridicării noastre din păcat,a triumfului vieții asupra
morții,a dragostei,unității și păcii între oameni,izvorâtă din același duh,așa după cum zice
Mântuitorul Iisus Hristos:”Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață.” (Ioan 6,63).
Acest duh de pace,unitate și dragoste,care sălășluiește de veacuri în Biserică, a fost tocmai
ceea ce a putut să păstreze în lume creștinismul.
Cu toate acestea,în decursul vremii,unitatea doctrinară a Bisericii a fost tulburată de
controverse,erezii și schisme,care s-au produs prin răstălmăcirea falsă a cuvântului lui
Dumnezeu și care au făcut ca unii să iasă din unitatea vieții duhovnicești,să părăsească
Biserica Una,Sfântă,Sobornicească și Apostolească,să formeze noi comunități și să nu mai
poată ajunge la desăvârșirea despre care mărturisește Sfântul Apostol Pavel:”Acum nu mai
trăiesc eu,ci Hristos trăiește în mine.” ( Galateni 2, 20).
Dintre aceste erezii,unele se nasc ca o singură abatere de la o dogmă,iar altele apar ca o
opoziție totală împotriva vieții religioase și a întregii organizații bisericești a timpului. 2

Bogomilismul

1
Daniel Nicolae Vălean, Erezii, controverse și schisme în creștinismul secolelor I-IX, Editura Limes, Cluj- Napoca,
2009, p.5
2
Magistrand Dumitru Vasilescu, Bogomilismul, în Studii Teologice, nr7-8, 1963,p. 444

3
 Din primele secole creștinismul a venit în contact cu credințele religioase indo-iranice
(persane) din Asia Mică, care au dat naștere mai târziu la numeroase secte ca acea a
gnosticilor, a marcioniților și ereziei maniheilor, din care în secolul al VII-lea, sub împăratul
Constant al II-lea (649-668), apare renumita sectă a pavlicienilor din Armenia din care apoi se
dezvoltă și erezia bogomilă.3

Promotorul bogomilismului a fost preotul bulgar Ieremia, care a trăit în prima jumătate a
domniei țarului Petru (927-968) .4 Acesta și-a luat numele de Teofil care după unii ar fi fost
pronunțat în slavonă „Bogomil”, de unde ar venii și numele grupării. După unii cercetători
denumirea vine de la expresia slavonă „Bogo milui” care se traduce prin „Doamne miluiește”,
formulă care ar fi fost des utilizată în rugăciuni de adepții mișcării. 5 Criticii au ajuns la
concluzia că Ieremia și Bogomil este același, numit Bogomil ca mirean și Ieremia ca monah.
Tot în această privință unii susțin că acest preot avea două nume, acesta fiind obiceiul celor
mai multe secte dualiste. Pentru al doilea nume ei își alegeau un personaj biblic de la care
deriva apoi numele sectei.

Bogomilismul era un amestec între pavlicianism și messalianism, o mișcare radicală de

mare răsunet în întreagă perioada aceasta, atât în răsărit, cât și în apus. În general după
cercetările mai noi trebuie văzut în bogomilism nu numai o prelungire peste veacuri a
concepțiilor dualiste persane, așa cum le-au receptat maniheismul și pavlicianismul, ci, în
același timp, și ca o mișcare contestatară împotriva a ceea ce am putea numi biserică
conducătoare, îndeosebi ierarhia și tot ce aparține în forma văzută a Bisericii, inclusiv locașul
de cult, taine, icoane etc.6 Dumnezeu este în concepția bogomililor centrul antropomorfic, iar
persoanele treimice emană în ordine una dintr-alta, întorcându-se în Tatăl. Creatorul lumii
văzute este Satanael, primul fiu al lui Dumnezeu. Alungat din cer acesta și-a făcut o lume
proprie, pământul. El l-a creat pe Adam, însă cu ajutorul Tatălui, urmând ca din urmașii
primului om să-și facă o armată proprie. Oamenii nu au rezistat însă răului și după 5000 de
ani a fost trimis Logosul, Hristos, al doilea fiu al lui Dumnezeu.

Bogomilii practicau un ascetism sever, respingând căsătoria și consumul cărnii și al

vinului. Nu recunoșteau Botezul și Euharistia, considerându-le rituri satanice deoarece
3
Ibidem,p. 444-445
4
Ibidem, p.446
5
Daniel Nicolae Vălean, Erezii, controverse și schisme în creștinismul secolelor I-IX, Editura Limes, Cluj- Napoca,
2009, p.220
6
Pr. Prof. I. Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală,
manual pentru Institutele teologice, vol,2 , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993,
p. 97-98

4
foloseau elemente naturale, nici ierarhia bisericească; disprețuiau Sfânta Cruce considerând-o
obiect de rușine și învățau că Fecioara Maria nu este Născătoare de Dumnezeu; admiteu
botezul fără apă și făcut la maturitate, practicau o spovedanie publică, promovau
iconoclasmul, posteau lunea, miercurea și vinerea; refuzau proprietatea și luxul. Minciuna era
permisă pentru a se putea sustrage de la persecuții. Contestau autoritatea Pentateuhului,
considerat ca operă a Satanei, admiteau Psalmii, Profeții și Noul Testament dar refuzau
hotărârile Sfintelor Sinoade și ale Sfinților Părinți. Singura rugăciune admisă era „Tatăl
nostru”, rostită de 7 ori ziua și de 5 ori noaptea.

Bogomilii erau împărțiți în trei grupe: ascultători, credincioși și desăvârșiți. Deosebirea

dintre primele două era că grupa credincioșilor primea botezul și avea posibilitatea să
pătrundă mai adânc în tainele învățăturii. Desăvârșiții erau cunoscători ai tuturor tainelor
comunității și aveau dreptul să predice. Ei primeau Duhul Sfânt prin punerea mâinilor ( un fel
de hirotonie) și făceau cunoștință cu „cartea tainică”, Evanghelia după Ioan. Conducătorul
comunității era episcopul, secondat de doi „fii”: „fiul cel mare” și „fiul cel mic”, care urmau
la slujire după moartea lui.7

Apărut la începutul veacului X în Bulgaria, bogomilismul a rezistat vreme de secole

celor mai aprigi persecuții, care nu au reușit să-l distrugă, ci, dimpotrivă, au ajutat la o largă
răspândirea lui în țările vecine. El pătrunde cu ușurință în masele populare prin simplicitatea
predicilor și interpretarea ușoară și fantastică a doctrinei. Având și caracter de mișcare socială,
a constituit întotdeauna un sprijin fanatic și puternic al tuturor partidelor care militau pentru
independența Bulgariei și a tuturor răscoalelor care aveau aceeași tendință. Astfel în anul
1084 un grup de bogomili conduce în frunte cu Traulus răscoala din Plovdiv și tot el opune
rezistență cruciadei a III-a. Fiind așa de puternic din anul 1140 până în anul 1160 s-au
convocat patru sinoade pentru combaterea lui. Alte două s-au ținut la Târnovo în anul 1211 și
1350. Toate acestea duc la eliberarea din anul 1185, când sub conducerea lui Petru și Asan,
boierii din Târnovo, populația vlahă și bulgară, ajutată de românii de la nordul Dunării și de
Cumani s-au răsculat și au distrus garnizoanele bizantine din Bulgaria răsăriteană. 8

Mișcarea bogomililor s-a ramificat sub diferite numiri în Rusia, Italia, Franța, Spania,
Belgia, Boemia, Albania, Germania, America de Nord, Ungaria și chiar la Muntele Athos (în
sec. XIV). Datorită persecuțiilor numeroși membrii ai grupării au trecut la catolicism iar alții

7
Daniel Nicolae Vălean, Erezii, controverse și schisme în creștinismul secolelor I-IX, Editura Limes, Cluj- Napoca,
2009, p.221
8
Magistrand Dumitru Vasilescu, Bogomilismul, în Studii Teologice, nr7-8, 1963,p.447

5
(cazul celor din Macedonia) la mahomedanism. Cei care au trecut de prigoane au mai rezistat
până prin secolul XVII, după care au dispărut.

Strigolnicii

Aceștia au apărut în Rusia și anume în Pskow lângă Novgorod în veacul al XIV-lea.

Propagatorii acestui eres au fost Carp Strigolnicul și un diacon cu numele Nechita. Ei lansau
idei greșite împotriva ierarhiei bisericești și împotriva sacramentelor. Pentru combaterea
acestui eres au acționat patriarhii de la Constantinopol între anii 1371-1396 dând conducerii
rusești sfatul, ca la înlăturarea acestui eres din popor să se păşească cu blândeţe, luminându-1
asupra rătăcirilor, care le conţine. Mai departe a sfătuit-o ca să observe în modul lor de
gândire şi acţiune canoanele bisericii, şi să ducă o viaţă de model. Iar pe căpeteniile
strigolnicilor să-i excomunice. În urma sfatului primit din Constantinopol, episcopul Dionisiu
veni la Pskow şi prin predicile şi manierele sale creştinești îi convinge să se convertească
poporul la credinţa bisericii ortodoxe. Astfel a fost înlăturat acest eres din popor, iar
propagatorii eresului Carp şi Nichita au fost excomunicaţi şi apoi omorâţi de poporul înfuriat.

Catharii

În apus bogomilii sunt cunoscuți în secolul al XI-lea sub numele de cathari, mai întâi
nordul Italiei și sudul Franței. Catharii în grecește înseamnă ”curați”,iar la germani ”ketzer”
înseamnă ”eretici”.

Doctrina lor este în general asemănătoare cu cea a bogomililor,cu excepția că minciuna

este interzisă sub orice formă,în vreme ce la bogomili este admisă pentru a se extrage de la
persecuții. Influiența bogomilismului asupra lor se observă și din faptul că la Sinodul de la
Saint Felix,1167,s-au supus hotărârilor delegatului de la Constantinopol,căci acolo s-au
păstrat tradițiile primitive. Catharii se întâlniseră cu valdensii în sudul Franței,în orașul
Albi,iar din acest amestec se nasc albigensii, adică eretici din albi,care nu erau altceva decât
cathari puri.9 Cercetările din ultimii cincizeci de ani,au confirmat convingerea că în urma
contactului cu Orientul,mișcarea catharilor trebuie socotită ca o continuare a vechilor forme
de maniheism și chiar de monofizism oriental,adaptate și alimentate de condițiile unei
societăți în rapidă transformare.10

9
Magistrand Dumitru Vasilescu, Bogomilismul, în Studii Teologice, nr7-8, 1963,p.449
10
Pr. Prof. I. Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală,
manual pentru Institutele teologice, vol,2 , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993,
p.99-100

6
 Căsătoria,ca lege a trupului,folosirea bunurilor pământești,consumarea cărnurilor,afară
de pește,le erau interzise.Se dedicau cunoașterii Bibliei și participării la un anumit fel de
slujbe.Inițierea se făcea prin botez spiritual ”consolamentum”,singura taină recunoscută de ei
și săvârșită prin punerea mâinilor celor perfecți și prin rostirea continuă a rugăciunii ”Tatăl
nostru”.

Față de Dumnezeul cel bun care e veșnic,spun ei,trebuie să ne ferim de creaturile

Dumnezeului celui rău care a făcut materia și corpul și să propovăduim moartea cărnii,
distrugând-o prin netransmiterea vieții.

În Spania,mișcarea catharilor a fost răspândită mai ales în părțile de nord,lângă granița

cu Franța,din care au provenit mulți din cei urmăriți.Papa Grigorie al IX-lea (1227-1241) a
introdus inchiziția asupra lor și în Spania,interzicând totodată citirea Bibliei în limba vulgară.
Întreaga regiune a fost pustiită de trupele adunate de arhiepiscopul Mongrin de Taragon, de
episcopul Peri Urgel și de inchizitorul Fra Piedro di Blenodis. Ultima mențiune despre acești
eretici o avem din 1292.

În Germania,erezia chatară e amintită îndată după 1050,în Anglia,cel dintâi cathar

pomenit pe la 1159 este un oarecare Gera care provenea din Flandra ,de unde venise împreună
cu alți 30 de bărbați și femei.

În Ungaria,se întâlneau ca și în Bulgaria mulți cathari fugari din Imperiul Bizantin,care

predicau credința lor.

Albigenzii

Albigenzii, numiți așa de la orașul Albi,din sudul Franței,s-au înmulțit așa în urma
luxului,a vieții mondene și imorale a clerului. Mulți dintre ei proveneau din familii
înstărite,dar care s-au scârbit de viață și și-au propus o renaștere morală. În jurul orașului
Toulouse comunitățile noi deveniseră foarte numeroase. Până pe la anul 1200,erau răspândiți
în peste 1000 de orașe,inclusiv în Paris. Citeau Biblia pe care se pare că o tradusese în limba
poporului. Au fost trimiși la ei misionari,dar fără succes. S-au ajuns la violențe,.Ereticii au
ajuns să prade biserici,să mutileze sau să arunce în închisoare pe unii dintre episcopii care
trimiseseră asupra lor forțe de represiune.

În multe locuri,parodiau slujbele divine ale creștinilor,pe care acum nimeni nu le mai
înțelegea,fiind făcute în latinește,iar poporul nu mai cunoștea limba.Chiar nobilii locali au

7
ajuns să-i protejeze împotriva asupritorilor Bisericii catolice.Cruciada împotriva albigenzilor a
durat 20 de ani (1209-1229),comanda operațiunilor a avut-o contele Simon de
Montfort.Represiunea a fost sălbatică.După unele cronici catolice,într-o singură biserică au
fost uciși 7000 de albigenzi.La Bezieres,legatul papei spune că au fost uciși cam 20.000
persoane, alții dau cifre și mai mari ( între38-60.000).

Petrobrusienii

Petrobrusienii erau o sectă întemeiată de preotul răspopit Pierre de Bruys, care luptau
fanatic în sud-vestul Franței pe la 1104 împotriva liturghiilor, a botezului copiilor, a
celibatului, a cultului icoanelor. În anul 1130 , într-o Vinere Mare a fost prins de populația din
Saint-Gilles de lângă Arles și aruncat în foc tocmai în momentul când se pregătea să arunce în
flăcări un crucifix. După moartea lui,munca i-a fost continuată cu un real talent oratoric,de
fostul călugăr benedictin,Henric de Lausanne,care îmbrățișase credința sectei. Mișcarea lui
câștigase numeroși adepți în Provence și Gascogne. Însuși Bernard de Clairvaux (1153) a fost
nevoit să predice ani întregi împotriva sectei,ai cărei fanatici ucenici fuseseră condamnați și
de sinoadele din Tisa (1135) și din Lateran (1139).

Ei se dădeau pe sine a fi adevărații fii ai lui Dumnezeu,chemați să judece pe cei răi. Mulți
dintre credincioșii lor au murit pe rug.

Arnold de Brescia (1100-1155),în Lombardia,fost canonic Augustinian,se bucura de un

renume deosebit,ca ascet și predicator. Încă înainte de 1939,el predica fanatic împotriva
lăcomiei și spiritului monden al clericilor. Sinodul II din Lateran (1139) l-a osândit și
exilat,dar după un număr de ani de vagabondaj,el a ajuns la Roma,unde a revoltat poporul
împotriva puterii politice a papilor. A fost prins,judecat și condamnat la moarte,în anul
1155,iar cadavrul i-a fost ars și cenușa aruncată în Tibru.

Valdenzii

Mișcarea valdenză,numită așa după Petru Valdus sau Valdes,a apărut pe la 1170 în părțile
Lionului, din dorul revenirii la o viață mai simplă,mai evlavioasă,ca o reacție împotriva
suficienței de sine și a spiritului burghez,care pusese stăpânire pe preoțime. Acest Petru a
căutat și a plătit doi preoți,care i-au tradus în limba vulgară Sfânta Scriptură și s-a însuflețit de
râvnă deosebită pentru vestirea cuvântului lui Dumnezeu și pentru trăirea în sărăcie și în acte
de pocăință. În urma foametei cumplite din 1176,el și-a vândut toată averea și după ce a dat

8
partea cuvenită soției,a dăruit restul săracilor,apoi întemeind o asociație de mai mulți
bărbați,au început să predice doi câte doi ca apostolii,prin sate și orașe.Întrucât valdenzii
încep să critice mentalitatea utilitaristă și mercantilă a clerului,care prin învățătura despre
indulgență și despre purgatoriu,negustorea problema mântuirii omului,autoritățile bisericești
au luat atitudine împotriva lor. Începutul l-a făcut arhiepiscopul de Lion,care a interzis după
un timp activitatea lor. Atunci Valdus s-a plâns papei spunând că ei nu fac nimic rău,decât că
vor să trezească lumea la trăirea evanghelică. Papa Alexandru al III-lea (1159-1181) spune că
ei n-au voie să predice fără autorizația Bisericii.Un timp,valdenzii s-au oprit,dar apoi au pornit
din nou la acțiune,pe motiv că:„trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”
(Fapte 5,29).Atunci,cu ocazia sinodului din Verona (1184), papa Luciu al III-lea aruncă
anatema asupra catharilor, arnoldiștilor, humiliaților sau săracilor din Lion. De acum
valdenzii se ridică pe față împotriva ierarhiei,acuzând-o că uzurpă puterea apostolică fără să
aibă viața ca apostolii și că își dau viața lor compromisă,drept viață de model apostolic.

Mișcarea valdenză s-a scindat după 1210 în două grupări: una radicală (gruparea italiană)
și cealaltă moderată (franceză).

Rând pe rând,valdenzii s-au îndepărtat tot mai mult de linia Bisericii,respingând pe lângă
purgatoriu și rugăciunile pentru morți,cultul sfinților,indulgențele,jurământul,serviciul militar
și pedeapsa cu moartea,nerecunoscând dintre taine decât Botezul,Cina Euharistică și Pocăința.

În veacul al V-lea,ei s-au unit cu husiții și mai târziu cu protestanții.Până astăzi,s-au

menținut în număr restrâns,mai ales în regiunile muntoase din sud-estul Franței și în regiunea
italiană limitrofă.

9
 Concluzii

Ereziile, controversele și schismele au reprezentat în viața Bisericii piatra de încercare

a învățăturii, moralei și practicii creștine prilejuind formularea unor adevăruri de credință
revelate unor persoane în cadrul Bisericii. Au contribuit la îmbogățirea și variația cultului
creștin, la formularea dreptului canonic și chiar la apariția și dezvoltarea monahismului.

Ele au fost focul care lămurește lutul de aur și călește metalul prețios iar cei care au
contribuit la strălucirea Bisericii și la îndepărtarea noroiului părerilor greșite au rămas în
istorie ca fiind cei mai mari Părinți și Scriitori, fiind cinstiți după cuviință. Numele lor nu
numai că nu a dispărut dar apără încă prin clarviziunea lor și inspirația Duhului Sfânt temeliile
Bisericii lui Hristos.

10
 Bibliografia

1. RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan I. , Istoria Bisericească Universală, manual pentru

Institutele teologice, vol2 , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București,1993
2. VASILESCU, Magistrand Dumitru, Bogomilismul, în Studii Teologice, nr. 7-8,
1963
3. VĂLEAN, Daniel Nicolae, Erezii, controverse și schisme în creștinismul secolelor
I-XI, Editura Limes, Cluj Napoca, 2009

11