CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE

DOMENIUL DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Biserica Ortodoxa din Bulgaria

intre sec. XIX-XX

-Lucrare de seminar-

Profesor: Student:
Pr.Lect.Univ.Dr.Dorinel Dani Drăgan Paul Graţian

1
 Cuprins

Introducere.......................................................................................................3

Situația politică și religioasă............................................................................3

Schisma Bisericii bulgare................................................................................6

Sfântul Sofronie de Vrața................................................................................7

Concluzii………………………………………………………………….....9
Bibliografia………………………………………………………………….10

2
Introducere

În veacul al XIX-lea popoarele ortodoxe subjugate au arătat în felurite chipuri și

împrejurări dorința lor vie de emancipare națională. Sub influența ideilor de libertate, dreptate
și egalitate, conștiința lor națională se deșteaptă și ele pornesc la luptă pentru o nouă existență
politică, socială și culturală. Dar totodată iese la iveală și dușmănia între popoarele ortodoxe.
Patrioții Eladei subjugate încep să viseze învierea unui imperiu grec-bizantin, moștenitor al
imperiului otoman. Această dorință a venit în conflict cu năzuințele naționale ale celorlalte
popoare ortodoxe din imperiul otoman și mai ales cu ale poporului bulgar.1

Situația politică și religioasă

Sub raport politic și bisericesc, bulgarii au avut cea mai grea situație dintre popoarele
din Balcani. După anii furtunoși 1393-1396, când Bulgaria a fost transformată în pașalâc
turcesc cu reședința la Sofia și Russe, bulgarii n-au putut beneficia de dreptul sistemului
„millet” ca ceilalți creștini. De aceea și conducerea episcopiilor era încredințată mai ales
grecilor. Fiind cea mai aproape de capitala turcească, Bulgaria era înconjurată de o mulțime
de garnizoane de spahii și ieniceri, fapt pentru care o bună parte din populația bulgară din
Rodope s-a islamizat ( așa numiții „pomaci”), fie ca să scape de asuprire, fie pentru a-și păstra
bruma de averepe care sărăcia pământului le îngăduise să o adune. Orice urmă de
independență politică, culturală și bisericească bulgară dispăruse.2

Pe temeiul privilegiilor acordate de Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului,

patriarhul ecumenic avea sub ocrotirea sa întreaga populație creștină ortodoxă a imperiului
otoman, nu numai în latura jurisdicției bisericești ci și în unele chestiuni de drept civil. Timp
de aproape cinci veacuri bulgarii au stat politic sub dominația turcească iar bisericește sub
jurisdicția Patriarhiei ecumenice.3 Monahul Sofronie, care trecea la noi în Principate ca să
tipărească „Predicile duminicale” la Rîmnic, în 1806, povestea în memoriile sale cât de neagră
este neștiința în care au fost ținuți poporul bulgar și Biserica sa. Slaviștii de la începutul

1
S. Simeonov, Legislația Bisericii ortodoxe bulgare, în Biserica Ortodoxă Română, revista Sfântului Sinod, nr. 5-
6, București, 1941, p.352-353
2
Pr. Prof. I. Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală,
manual pentru Institutele teologice, vol,2 , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993,p.
483
3
S. Simeonov, Legislația Bisericii ortodoxe bulgare, în Biserica Ortodoxă Română, revista Sfântului Sinod, nr. 5-
6, București, 1941, p. 352
3
secolului XIX, Kopitar, Venelin și alții, nu găsiseră nici o carte și nici o școală bulgară,
rămânând însă impresionați, ca și soldații ruși care veneau în 1829 de la Navarin din Grecia,
de buna limbă slavă pe care o vorbeau bulgarii.4

Conflictele dintre Patriarhia ecumenică și populația bulgară au avut la început caracter

local și incidental; populația bulgară din diferite eparhii cerea Patriarhiei să recheme pe
episcopii și mitropoliții greci, iar în locul lor să fie trimiși arhierei de origine bulgară.
Patriarhul ecumenic însă nu luă în seamă această dorință, ci ocolea sau respingea pe candidații
care erau de origine bulgară, la scaunele vacante din eparhiile bulgare. Arhiereii greci trimiși
de Patriarhie erau întâmpinați cu neîncredere și dușmănie.5

Ca urmare a faptului că Patriarhia Ecumenică nu vroia să le acorde dreptul de a-și alege

episcopi proprii, aproape 60.000 de bulgari macedoni trec la uniație. Papa Pius IX (1846-
1878) hirotonește pe egumenul Iosif Sokolski din Gabrovo ca episcop. Între cei care s-au găsit
să trimită misionari acolo era și vlădicul Al. Șterca-Șuluțiu de la Blaj. Se contura un nou asalt
catolic. Atunci Rusia a intervenit energic, fapt care a dus la scăderea considerabilă a
numărului celor rămași în uniație.6

Așa s-au petrecut lucrurile până la convocarea marelui Consiliu bisericesc al Patriarhiei
ecumenice (1858-1860), care avea menirea să alcătuiască un proiect de reformă în
administrația bisericească. Reprezentanții bulgari au arătat acestui Consiliu dorințele
populației bulgare. Când însă nici aici teza lor nu a găsit teren prielnic de discuție, lupta
național-bisericească a luat un aspect nou dar logic, bulgarii au ajuns la concluzia că ei nu pot
avea ierarhie națională decât după ce capătă independența bisericească. Între anii 1860-1870
se duse o luptă pentru independența bisericească bulgară. În frunte era colonia bulgară,
precum și emigranții bulgari din Rusia și Romania. Patriarhia Ecumenică, constrânsă de
împrejurările politice și sfătuită de Rusia, care dorea împăciuirea popoarelor ortodoxe, a
consimțit să le acorde unele drepturi de autonomie bisericească. Patriarhul Grigorie al VI-lea
alcătuise în anul 1867 un proiect care prevedea înființarea unui Exarhat bulgar autonom. Nu s-
4
Pr. Prof. I. Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală,
manual pentru Institutele teologice, vol,2 , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993,p.
483

5
S. Simeonov, Legislația Bisericii ortodoxe bulgare, în Biserica Ortodoxă Română, revista Sfântului Sinod, nr. 5-
6, București, 1941, p. 353
6
Pr. Prof. I. Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală,
manual pentru Institutele teologice, vol,2 , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993,p.
484
4
a ajuns însă la o înțelegere în ceea ce privește delimitarea teritorială a acestuia, bulgarii
propuneau ca sub jurisdicția Exarhatului să intre toate eparhiile unde populația bulgară era
majoritară iar proiectul Patriarhului prevedea numai eparhiile dintre Dunăre și munții Balcani.
Fiecare ținând la punctul său de vedere nu s-a ajuns la nici un rezultat.

Cearta bisericească greco-bulgară a fost urmărită de aproape de statul otoman, care

dorea să restatornicească liniștea internă a țării. Bulgarii, convinși că nu mai este posibilă o
soluție dreaptă a problemei, au cerut intervenția statului susținând că precum a procedat cu de
la sine putere la supunerea Patriarhiei bulgare de Târnovo sub jurisdicția Patriarhiei de
Constantinopol, tot așa avea datoria să repare această greșeală istorică redând independența
Bisericii bulgare.7 După mai multe intervenții la Patriarhia Ecumenică, pe data de 12 martie
1870, Înalta Poartă dă un decret de înființare a exarhatului bulgar independent, care prevedea
că în provinciile cu două treimi de populație bulgară se va alege un mitropolit bulgar iar unde
populația este două treimi greacă să se aleagă ierarhi greci; slujba să fie liberă, în greacă sau
slavă, după comunități. Bulgarii se și constituiseră imediat în sinod, în frunte cu mitropolitul
Ilarion, în locul căruia, fiindcă fusese excomunicat încă din 1860, aleseră pe Antim, care a
fost declarat la 11 mai 1872 exarh al Bisericii bulgare, cu sediul la Constantinopol. Pe motiv
că acesta contravenea canoanelor, patriarhul Antim al VI-lea (1845-1848; 1853-1858; 1871-
1873) îl depuse, declarând Biserica bulgară schismatică (25 mai 1872). În septembrie același
an, turcii insistară să se țină un sinod ecumenic. Patriarhii de Constantinopol, Alexandria și
Antiohia, precum și arhiepiscopul insulei Cipru au aprobat excomunicarea; cel de Ierusalim
(Kiril) s-a opus, poate și din cauza presiunii rusești, motiv pentru care mai apoi a fost depus.
De fapt, aici o altă Biserică nu aprobase excomunicarea ce fusese dictată mai mult din motive
politice decât bisericești. Biserica rusă este cea care va da Sfântu Mir pentru bulgari vreme de
40 de ani, iar după 1923 acest lucru l-au făcut pe rând până la 25 februarie 1945, Bisericile
română și sârbă care au fraternizat cu bulgarii tot timpul.8

Într-un act semnat de exarhul Antim și de toți arhiereii bulgari sunt arătate principiile
independenței exarhatului bulgar:

7
S. Simeonov, Legislația Bisericii ortodoxe bulgare, în Biserica Ortodoxă Română, revista Sfântului Sinod, nr. 5-
6, București, 1941, p. 354
8
Pr. Prof. I. Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală,
manual pentru Institutele teologice, vol,2 , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993,p.
484-485

5
Art. 1. Se proclamă canonică și legală înființarea Bisericii Ortodoxe Bulgare de sine
stătătoare sub denumirea de Exarhat Bulgar, care va cuprinde toate eparhiile bulgare, arătate
nominal sau menționate indirect în firmanul imperial.

Art. 2. Biserica Ortodoxă Bulgară, ca membră a sfintei, sobornicești și apostolicești biserici,

primește și mărturisește, precum odinioară primea și mărturisea, toate sinoadele ecumenice și
locale, toate hotărârile și deciziile lor, toate datinile sfinte, pe care și întrucât le primesc și
mărturisesc toate bisericile ortodoxe răsăritene, cu care rămâne în cea mai strânsă unitate
spirituală și respinge orice învățătură ortodoxă pe care o resping și ele.

Art. 3. Biserica bulgară se va conduce în general în conformitate cu Sf. Tradiție, cu

dispozițiile apostolice, cu canoanele sfintelor sinoade ecumenice și locale și în special cu
statutul dezbătut de adunarea națională convocată pentru aceasta, după ce va fi aprobat și
confirmat și de onoratul guvern.

Schisma Bisericii bulgare

Astfel s-a produs ruptura de Patriarhia Ecumenică, care nu a întârziat să-i dea
confirmarea formală și din partea ei prin proclamarea schismei bulgare.

Drept răspuns la proclamarea independenței bisericești a Exarhatului bulgar, Patriarhul

Constantinopolului a convocat un sinod al tuturor bisericilor ortodoxe grecești, în care
Biserica Ortodoxă Bulgară a fost declarată pe 16 septembrie 1872 schismatică. La acest sinod
au luat parte 32 episcopi greci, între care și patriarhii din Constantinopol, Alexandria și
Antiohia precum și Arhiepiscopul din Cipru. Bulgarii (clerici și mireni) au fost socotiți
vinovați de „filetism”, o învățătură potrivnică Evangheliei și canoanelor bisericești, pe care ei
vor să-și întemeieze Biserica lor națională. Hotărârea sinodală pentru condamnarea
filetismului și susținătorilor lui este formulată în felul următor: „Noi judecăm, condamnăm și
proclamăm filetismul, adică deosebirea după originea națională, prejudecarea față de un
popor, certurile și antagonismele în Biserica creștină ca ceva ce este potrivnic învățăturii
evanghelice și canoanelor fericiților Părinți. Cei ce primesc asemenea deosebiri și care pe
această bază îndrăznesc să facă încercări filetistice, îi declarăm, conform canoanelor, ca
despărțiți de la una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică. Pentru aceasta, proclamăm
ca schismatici pe cei ce s-au despărțit de Biserica Ortodoxă și au ridicat altare aparte și au
întreprins încercări filetiste și pe cei ce sunt hirotoniți de ei ca episcopi, preoți sau diaconi și

6
pe toți acei care sunt complici și de aceeași învățătură cu ei și pe colaboratorii lor și pe aceia
care primesc ca adevărate și canonice serviciile religioase și binecuvântările lor, clerici și
mireni. În expunerea de motive a acestei hotărâri se arată că pentru Biserica Ortodoxă este cu
totul străină ideea că în același loc pot exista mai multe jurisdicțiuni bisericești după
naționalitățile populației respective.

Sinodul arhiereilor bulgari a trimis în numele Bisericii bulgare o epistolă circulară

tuturor Bisericilor ortodoxe, arătând că actul sinodului constantinopolitan este nedrept și
anticanonic, respingând totodată în mod hotărât învinuirea Patriarhiei ecumenice că Biserica
bulgară vrea să fie Biserică fără granițe. În această epistolă este combătută de asemeni și
hotărârea sinodală, prin care este condamnat principiul național în Biserica ortodoxă. Schisma
a fost declarată de către Biserica bulgară ca un act nejustificat și nul și a protestat împotriva
lui iar prin epistola sa circulară către toate bisericile ortodoxe și-a exprimat devotamentul față
de credința în Biserica Ortodoxă.9

După proclamarea schismei , Biserica ortodoxă bulgară a pornit la organizarea ei internă

și externă. Procesul acesta de consolidare internă și de normalizare a raporturilor sale cu
celelalte biserici ortodoxe a fost brusc întrerupt de războiul ruso- româno- turc din anul
1877.10

Sfântul Sofronie de Vrața

Ziua de 24 martie 1965 a fost pentru Biserica Ortodoxă Bulgară o măreață zi de

sărbătoare, pentru că în această zi a intrat în rândurile pleiadei de mărturisitori ai credinței
ortodoxe numele unei mari personalități din istoria poporului bulgar: Sofronie, Episcop de
Vrața. Nu e lipsit de importanță să știm mai multe lucruri despre viața acestei luminoase
personalități cu atât mai mult cu cât Sfântul Sofronie, ca militant pe tărâmul ortodoxiei
aparține într-o oarecare măsură și Bisericii Ortodoxe Române deoarece ultimii ani ai vieții
sale i-a petrecut pe pământ românesc și a încetat din viața pământească la București, unde

9
S. Simeonov, Legislația Bisericii ortodoxe bulgare, în Biserica Ortodoxă Română, revista Sfântului Sinod, nr. 5-
6, București, 1941, p. 359-365
10
Protopresviter Dr. Ștefan Zancow, Biserica ortodoxă bulgară de la eliberare până în prezent, , în Biserica
Ortodoxă Română, revista Sfântului Sinod, nr. 5-6, București, 1941, p.313
7
aflase un adăpost ospitalier pentru a-și trăi ultimii ani ai vieții sale. 11 Acest lucru l-a făcut să
joace un mare rol în istoria relațiilor bisericești româno-bulgare în această vreme. 12

Născut în anul 1739 în satul Cotel (azi orășelul cu același nume), așezat în trecătoarea
din Balcani care leagă orașul Sliven cu partea de nord a țării, Stoicu Vladislavov, căci așa era
numele lui de mirean, din cea mai fragedă copilărie a cunoscut suferința, rămânând orfan de
mamă la vârsta de 3 ani. Arătând o deosebită sârguință pentru învățătură, Stoicu începe la
vârsta de 9 ani să învețe carte grecească în satul natal, unde era deja creată o tradiție în ale
învățământului. Epoca în care episcopul Sofronie a preluat conducerea eparhiei de Vrața se
caracterizează printr-o extremă instabilitate politică internă și dezorganizare administrativă a
imperiului otoman.13 În astfel de condiții era imposibil să se lucreze ceva constructiv și de
aceea episcopul Sofronie nu a putu să rămână mult timp în orașul de reședință, ci a fost nevoit
să pribegească din loc în loc, adăpostindu-se la mănăstiri din jur sau refugiindu-se în
localitățile Pleven, Sviștov, Nicopole pentru a scăpa din mâinile pașilor. Pe unde mergea
împărțea mângâiere și arhierești binecuvântări poporului chinuit, „iar creștinii mă primeau cu
bucurie și mergeam la biserică Duminica și în sărbători și spuneam învățătură în limba noastră
bulgărească. Iar acei creștini, dacă n-au mai auzit de la alt arhiereu asemenea învățături, mă
aveau ca pe un filosof”.14

În anul 1803 , după ce el fusese eliberat din greutățile eparhiei, s-a dedicat cărturăriei.
El mărturisește că „la București a fost primit ca un frate” de mitropolitul Dositei al
Ungrovlahiei și ca dovadă a fost dreptul ce i l-a acordat de a sluji la bisericile din București și
de a săvârși hirotonii. În catagrafia bisericilor din Mitropolia Ungrovlahiei din 1810 sunt
înscrise, în perioada 24 decembrie 1802 până la 7 octombrie 1809, 60 de hirotonii săvârșite de
„Preasfințitul arhiereu Sofronie Vraceanschi”. De aici se poate constata că episcopului
Sofronie i s-a recunoscut darul lucrător al arhieriei cu toate drepturile în Biserica
Ungrovlahiei. Pentru argumentarea celor spuse se poate aduce și faptul că el lua parte activă
la alegerile de episcopi care se făceau în Ungrovlahia, semnând și el printre ceilalți episcopi.

11
Victor Hin Bunea, Sfântul Sofronie de la Vrața, în Mitropolia Ardealului, revista oficială a Arhiepiscopiei
Sibiului și a Episcopiilor Clujului și Oradiei, nr 1-3, Sibiu, 1966, p. 56-57
12
Ierodiacon Drd. Epifanie Norocel, Relațiile bisericești și culturale între Bisericile Ortodoxe Română și Bulgară,
în sec. al XIX-lea, în B.O.R, Editura Institutului Biblic și de misiune Ortodoxă, nr. 9-10, București, 1967, p. 1004
13
Victor Hin Bunea, Sfântul Sofronie de la Vrața, în Mitropolia Ardealului, revista oficială a Arhiepiscopiei
Sibiului și a Episcopiilor Clujului și Oradiei, nr 1-3, Sibiu, 1966, p. 59
14
Ibidem, p. 60
8
 În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, episcopul Sofronie a desfășurat o
intensă și frumoasă activitate pentru eliberarea poporului bulgar, fiind membru și apoi
președinte al Comitetului bulgar din București.15

În ultimii ani ai vieții sale se retrage într-o mănăstire unde „să-și petreacă liniștit
ultimele zile ale vieții sale, să șadă acolo și să se întrețină”. Probabil că această mănăstire a
fost Mărcuța, de lângă București, unde el și-a dat obștescul sfârșit, în anul 1813, dar
mormântul lui nu se știe unde se află. Se presupune că în timpul vieții el ar fi fost în bune
relații de prietenie cu Sfântul Calinic de la Cernica.

Concluzii:

Din evenimentele petrecute de-a lungul istoriei reiese limpede că cele două popoare,
român și bulgar cât și cele două Biserici Ortodoxe surori, Română și Bulgară, au înțeles să se
ajute între ele de-a lungul veacurilor, în toate momentele lor istorice importante. Colaborarea
și înțelegerea lor reciprocă, care durează de secole, s-a intensificat mai ales în secolul al XIX-
lea, pe teren bisericesc și politic, iar acest fapt constituie o bază solidă pentru continuarea
frăției, prieteniei și înțelegerii reciproce, în viitor, spre folosul ambelor biserici și popoare și
ale întregii Ortodoxii.16

Bibliografie
15
Ierodiacon Drd. Epifanie Norocel, Relațiile bisericești și culturale între Bisericile Ortodoxe Română și Bulgară,
în sec. al XIX-lea, în B.O.R, Editura Institutului Biblic și de misiune Ortodoxă, nr. 9-10, București, 1967, p. 1005
16
Ibidem, p.1016
9
1. Pr. Prof. I. Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria
Bisericească Universală, manual pentru Institutele teologice, vol,2 , Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993
2. Ierodiacon Drd. Epifanie Norocel, Relațiile bisericești și culturale între Bisericile
Ortodoxe Română și Bulgară, în sec. al XIX-lea, în B.O.R, Editura Institutului Biblic
și de misiune Ortodoxă, nr. 9-10, București, 1967
3. Protopresviter Dr. Ștefan Zancow, Biserica ortodoxă bulgară de la eliberare până
în prezent, , în Biserica Ortodoxă Română, revista Sfântului Sinod, nr. 5-6, București,
1941
4. Victor Hin Bunea, Sfântul Sofronie de la Vrața, în Mitropolia Ardealului, revista
oficială a Arhiepiscopiei Sibiului și a Episcopiilor Clujului și Oradiei, nr 1-3, Sibiu,
1966
5. S. Simeonov, Legislația Bisericii ortodoxe bulgare, în Biserica Ortodoxă Română,
revista Sfântului Sinod, nr. 5-6, București, 1941

10
11