Pr. prof. univ. dr.

Mihai Săsăujan

Corespondenţa diplomatică de stat

cu privire la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
(1883-1885)

Preliminarii

Recunoaşterea canonică a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către

Patriarhia Ecumenică, la 25 aprilie 1885, constituie un eveniment semnificativ
pentru istoria vieţii bisericeşti şi de stat din regatul României, în a doua jumătate
a sec. XIX, şi pentru relaţiile inter-ortodoxe în genere.
Baza documentară istoriografică pentru studierea acestui subiect o
constituie corespondenţa oficială dintre autorităţile politice şi bisericeşti din
România şi Patriarhia Ecumenică, publicată în revista „Biserica Ortodoxă
Română”: scrisoarea mitropolitului primat Calinic Miclescu 1 şi cea a ministrului
Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dimitrie A. Sturdza 2, trimise patriarhului
ecumenic Ioachim IV, la 20 aprilie 1885; scrisorile patriarhului ecumenic adresate
mitropolitului primat3 şi ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din
Bucureşti4, la 25 aprilie 1885; tomosul patriarhal de recunoaştere a autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române5; enciclica Patriarhiei Ecumenice către Patriarhiile
Alexandriei şi Ierusalimului şi către Bisericile Ciprului, Rusiei, Greciei, Serbiei şi
Carlovitzului, din 25 aprilie 18856; scrisorile mitropolitului primat către
patriarhul ecumenic, din 30 mai 18857 şi către Bisericile ortodoxe surori, din 1
iulie 18858 şi răspunsurile acestora9.

1
“Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe a României”, în Biserica Ortodoxă Română, IX,
1885, nr. 5, p. 336.
2
Ibidem, pp. 337 - 338.
3
Ibidem, pp. 341 - 344.
4
Ibidem, pp. 339 - 340.
5
Ibidem, pp. 344 - 354.
6
“Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe a României”, în Biserica Ortodoxă Română, IX,
1885, nr. 8, pp. 555 - 556.
7
Ibidem, pp. 553 - 554.
8
Ibidem, p. 557.
9
“Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe a României”, în Biserica Ortodoxă Română, IX,
1885, nr. 12, pp. 921 - 933.
 Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a tipărit, de asemenea, în anul
1885, o broşură în care au fost publicate piesele documentare cele mai importante
pentru recunoaşterea autocefaliei10.
Documentele menţionate, la care se alătură şi unele fonduri documentare
inedite din Arhiva Sf. Sinod, au constituit repere esenţiale pentru construirea
discursului istoriografic bisericesc românesc pe această temă, în sec. XX.
Problematica autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a fost studiată într-
un context mai larg, istoricii bisericeşti acordând o atenţie specială legilor de stat
bisericeşti şi corespondenţei oficiale din perioada 1864-1885: Decretul organic
pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, din 3 decembrie 1864;
Corespondenţa oficială dintre domnitorul Al. I. Cuza şi patriarhul ecumenic
Sofronie III, din anul 1865; Constituţia României, din anul 1866; Legea organică,
din anul 1872; Corespondenţa oficială dintre mitropolitul primat Calinic
Miclescu şi patriarhul ecumenic Ioachim III, din anii 1878-1882 şi Actele
autocefaliei din anul 1885, toate acestea exprimând procesul dificil şi îndelungat,
la nivelul corespondenţei şi al tratativelor diplomatice politico-bisericeşti, de
trecere de la stadiul proclamării autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, din
partea autorităţilor de stat româneşti, la 3 decembrie 1864, la cel al recunoaşterii
ei canonice, din partea Patriarhiei Ecumenice, la 25 aprilie 1885. Desigur, a existat
şi preocuparea de a analiza relaţia autonomie - autocefalie în trecutul îndepărtat
al istoriei vieţii bisericeşti a românilor, din punct de vedere canonic- bisericesc.
Majoritatea studiilor de până acum, elaborate pe această temă,
menţionează aşa numitele tratative diplomatice, înregistrate în primele luni ale
anului 1885, care au pregătit întocmirea actelor oficiale cu referire la autocefalia
bisericească, fără a dezvolta, însă, această idee. Primul care a adus în discuţie
semnificaţia acestor „negocieri” politice bisericeşti pentru reglementarea
relaţiei Bisericii Române cu Patriarhia Ecumenică, cu luarea în consideraţie, în
mod direct necesar, a poziţiei Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost
ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dimitrie A. Sturdza, în anul 1894, în
răspunsul adresat lui I. Kalinderu, succesorul episcopului Melchisedec
Ştefănescu, în rândul membrilor Academiei Române. Lucrările întocmite ulterior,
pe tot parcursul sec. XX, au reluat această informaţie, rămânând doar la stadiul
menţionării ei.
Pe baza unui fond documentar inedit din cadrul Arhivei Diplomatice a
Ministerului Afacerilor Externe al României, ne propunem identificarea
mecanismului care a stat în spatele deciziilor oficiale ale autorităţilor de stat şi
bisericeşti din această perioadă. Corespondenţa cu caracter confidenţial, personal sau

10
Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, Tipografia Cărţilor Bisericeşti cu cheltuiala
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti, 1885.
oficial este foarte importantă pentru că dezvăluie gândirea politică - bisericească
specifică pentru relaţia Stat – Biserică, şi invită la o înţelegere mai adecvată a
atitudinii Patriarhiei Ecumenice faţă de acţiunile de stat şi bisericeşti din
România şi a raportării instituţiilor decizionale la principiile teritorial şi etnic specifice
autonomiei şi autocefaliei bisericeşti în genere.

I. Cadrul juridic al corespondenţei diplomatice

Corespondenţa diplomatică pe tema autocefaliei Bisericii Ortodoxe

Române a fost purtată la nivelul Ministerului Afacerilor Externe 11 şi al
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice 12 cu trimişii extraordinari - miniştri
plenipotenţiari13 ai Legaţiei României la Constantinopol 14. Preşedinte al
Consiliului de Miniştri a fost, în această perioadă, liberalul Ion C. Brătianu15.
Trimişii extraordinari - miniştri plenipotenţiari din Constantinopol au
avut un rol esenţial în demersurile diplomatice ale Ministerului Afacerilor
Străine (cum se numea la acea vreme) pe lângă Patriarhia Ecumenică şi pe lângă
Poarta Otomană. Poziţia lor influentă în cercul diplomatic din Constantinopol a
fost de bun augur din punctul de vedere al politicii bisericeşti, manifestată la
nivelul autorităţilor de stat şi bisericeşti din capitala imperiului otoman 16. Aşa
11
Miniştrii de externe ai României: Dimitrie A. Sturdza (1 august 1882 - 1 februarie 1885), Ion
Câmpineanu (2 februarie - 27 octombrie 1885), Ion C. Brătianu (ad interim: 28 octombrie - 15
decembrie 1885) şi Mihail Pherekyde (16 decembrie 1885 - 21 martie 1888).
12
Miniştrii Cultelor şi Instrucţiunii Publice: Gheorghe Chiţu (23 iun. 1884 - 1 feb. 1885) şi Dimitrie
A. Sturdza (2 februarie 1885 - 1 martie 1888).
13
Trimişii extraordinari - miniştri plenipotenţiari, care au exercitat această funcţie, în cadrul Legaţiei
regale române la Constantinopol, au fost: Petre Mavrogheni (28 septembrie 1882 - 27 ianuarie
1885) şi George Michael Ghica (19 februarie 1885 - 9 aprilie 1886).
14
După războiul de independenţă, relaţiile diplomatice dintre România şi Turcia au fost reluate în
1878, după semnarea Tratatului de la Berlin. Dobândindu-şi independenţa de stat, România a
făcut schimb de reprezentanţe diplomatice la nivelul de legaţie cu Austro-Ungaria, Turcia şi
Rusia. Legaţia României la Constantinopol s-a înfiinţat la 4/16 noiembrie 1878, prin numirea lui
Dimitrie Brătianu ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României şi a funcţionat
până la primul război mondial.
15
I. C. Brătianu a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, în perioadele: 24 iulie 1876 - 5 aprilie
1881; 9 iunie1881 - 20 martie 1888.
16
Fiind primit de sultanul Abdul-Hamid Khan, în audienţă oficială, pentru prezentarea scrisorilor
de acreditare, la 1/13 mai 1885, reprezentantul României la Constantinopol, George Michael
Ghica, trimitea o adresă lui I. C. Brătianu, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru ad
interim al Afacerilor Străine, în care arăta printre altele: „Am putut constata, în cursul vizitelor ce
am făcut a doua zi la Poartă şi înalţilor demnitari ai Palatului, că afabilitatea cu totul osebită cu
care am fost primit de către Majestatea Sa, a impresionat pe toate persoanele care s-au aflat de
faţă. Ghezi Osman Pasa mi-a relatat că după retragerea mea, sultanul adresându-se către cei ce îl
înconjurau, a zis că am produs asupra lui o impresiune fericită. Am insistat asupra acestor
cum reiese, pe marginea documentelor parcurse, aceşti diplomaţi deţineau, la
acea vreme, temeinice cunoştinţe de istorie bisericească şi de drept canonic cu
privire la această temă.

II. Iniţiativa Patriarhiei Ecumenice pentru recunoaşterea canonică a

autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Motivaţii bisericeşti şi
politice.

La 10/22 decembrie 1883, patriarhul ecumenic Ioachim III a avut o

întâlnire cu reprezentantul diplomatic al României la Constantinopol, Petre
Mavrogheni, pentru a aduce în discuţie chestiunea posibilităţii recunoaşterii
canonice a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române17. Exprimându-şi părerea de
rău pentru prelungirea unei stări nefireşti între cele două Biserici, patriarhul
recunoştea că la data constituirii Sinodului Bisericii Române şi a proclamării
autocefaliei bisericeşti, Sinodul Patriarhiei Ecumenice nu a recunoscut
legalitatea acestui fapt şi a protestat. Noile realităţi politice - proclamarea
regatului independent al României – făceau, însă, posibilă, în gândirea
patriarhului ecumenic, recunoaşterea, fără dificultăţi, a autocefaliei. Erau
menţionate Bisericile Rusiei, Greciei şi Serbiei, cărora li se acordase
autocefalia, în urma independenţei politice de stat. Actul de recunoaştere
necesita însă, o formalitate: solicitarea binecuvântării din partea mitropolitului
preşedinte al sinodului Bisericii Române, 18care putea aduce ulterior, egalitatea cu
amănunţimi, fiindcă ele sunt de natură a desemna de acum plăcuta poziţiune de care mă bucur
printre lumea oficială de aici.” A se vedea: Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), Dosar
nr. 77, Litera G, nr. 1, relativ la numirea funcţionarilor Ministerului Afacerilor Străine şi autorităţilor
dependente.
17
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa particulară a ministrului plenipotenţiar la
Constantinopol, Petre Mavrogheni, către Ministrul Afacerilor Străine, D. A. Sturdza, din 10/22 decembrie
1883, nr. 720: „P.S.S. Patriarhul Ecumenic venind alaltăieri să mă vadă, a deschis însuşi
convorbirea asupra situaţiei Bisericii Române faţă cu Patriarhia. Cred de a mea datorie ca să vă
supun în particular esenţa acestei convorbiri. P.S.S. a început prin a-mi arăta cu câtă părere de
rău vede prelungindu-se o stare de lucruri cu totul anormală şi aceasta uneori din cauza unei
simple neînţelegeri. Că în adevăr, când s-a constituit Sinodul Român şi s-a proclamat Biserica
Română de autocefală, Patriarhul şi cu sinodul ecumenic de atunci au refuzat să recunoască
legalitatea acestui fapt şi au protestat. Că prefacerile însă, care au intervenit în urmă - România
proclamându-se de Regat independent - au simplificat dificultăţile ce întâmpina atunci Patriarhia
de a recunoaşte de autocefală Biserica Română; nimeni nu-i mai poate nega acum, dreptul de a
avea şi Biserica ei autonomă, precum o are Rusia, Grecia şi Serbia. Dreptul acesta, Biserica
Ortodoxă l-a recunoscut pururea statelor independente”.
18
Ibidem: “Dar aceasta cu îndeplinirea unei simple formalităţi care consintă în a se vesti
Patriarhului Ecumenic de către mitropolitul ţării, constituirea Bisericii în autocefală spre a i se
putea da blagoslovenia cuvenită; că aşa a urmat şi Rusia şi Grecia şi Sîrbia; de ce dar România ar
persista în a nu se conforma unei simple formalităţi, aceea a blagosloveniei prin care se evită orice
celelalte Biserici ortodoxe autocefale19. Despre aceste lucruri, patriarhul vorbise şi
cu Dimitrie Brătianu, unul din ambasadorii extraordinari şi miniştrii
plenipotenţiari anteriori ai României la Constantinopol (1878 - 1881)20.
Reacţia reprezentantului diplomatic român la Constantinopol,
demonstrează faptul că a fost pus în faţa unei situaţii destul de complicate, în
legătură cu care nu fusese pregătit mai înainte 21, încercând să găsească un
răspuns personal ad-hoc, justificat de realităţile bisericeşti din ţară. Arăta
patriarhului că trebuiau avute în vedere realităţile istorice bisericeşti din
România: „Autonomia Bisericii noastre este stabilită de 17 ani 22 şi nu este de crezut că
s-ar putea îndupleca astăzi pe capii ei ca să ceară, fie şi cu simplă formalitate,
recunoaşterea ei de Patriarhie. Aceasta ar fi negaţiunea unui trecut întreg”23.
Petre Mavrogheni aducea în discuţie, în adresa sa, şi o chestiune foarte
importantă, aceea a motivaţiei, care l-ar fi determinat pe patriarhul Ioachim III, să
caute aplanarea acestui conflict înregistrat între Biserica Română Ortodoxă şi
Patriarhia Ecumenică. El menţionează, pe de o parte, poziţia influentă a
Patriarhiei Ecumenice în Imperiul Otoman, pe de altă parte, „îndoita
propagandă ruso-bulgară şi catolică, care îi sapă acum foarte tare autoritatea în
provinciile balcanice”24. Într-un context internaţional politic şi bisericesc
complicat, patriarhul ecumenic şi-a dat seama de „necesitatea de a curma
conflictul religios ce s-a iscat cu proclamarea autocefaliei Bisericii Române şi de a
intra în relaţiuni mai bune şi mai strânse cu noi”25.
umbră de schismă.”
19
Ibidem: „Nu doresc mai bine decât să recunosc şi să blagoslovesc Biserica Română de autocefală,
când atunci şi mitropolitul ţării va putea să intre în relaţiune pre acelaşi picior de egalitate cu
ceilalţi patriarhi şi capi ai Bisericii”.
20
Dimitrie C. Brătianu a fost numit ulterior, şi ministru de externe în perioada 10 aprilie - 8 iunie
1881.
21
Ibidem: „Am răspuns patriarhului că nu am nici o însărcinare de a trata această chestiune, dar
dacă îmi dă voie să vă comunic cele ce mi-a zis, nu voi lipsi să vi le supun în mod oficios. La
aceasta P.S.S. a adăugat iarăşi că nu doreşte mai bine decît curmarea situaţiei anormale de
astăzi”.
22
E vorba de anul 1866, anul în care a fost legiferată Constituţia României, care menţiona
autocefalia Biserii Ortodoxe Române.
23
Ibidem
24
Ibidem. A se vedea şi adresa agentului diplomatic din Constantinopol, J. Stratu către ministrul
român de externe, G. Costa Foru, din 15/27 februarie 1872, prin care se arăta că după ce eforturile
depuse de bulgari pentru o organizare bisericească autonomă, au fost respinse de Patriarhia
Ecumenică, Biserica bulgară fiind declarată schismatică, Rusia se decise „în cele din urmă, a lua
pe faţă apărarea consângenilor săi şi astăzi ruptura între Patriarhia din Constantinopol şi
Petersburg este completă”. A se vedea AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271, Adresa confidenţială
a agentului diplomatic J. Stratu către ministrul român de externe G. Costa Foru, din 15/27 februarie 1872,
nr. 27.
25
Ibidem
 La 25 decembrie 1884/6 ianuarie 1885, Petre Mavrogheni a fost vizitat de
Constantin Calliadi Bey, membru laic al Marii Adunări a Patriarhiei Ecumenice,
consilier al noului patriarh ecumenic Ioachim IV 26, care a deschis din nou discuţia
pe aceeaşi temă. Arăta „mâhnirea ce resimte Prea Sfinţia Sa din cauza neînţelegerilor
ce s-au iscat între Biserica Română şi Patriarhie şi a regretabilelor consecinţe ce au
decurs din o aşa falsă situaţie pentru unitatea Bisericii Ortodoxe întregi” 27. Erau
menţionate cazurile Bisericilor Greciei şi Rusiei, dar şi preocupările patriarhului
pentru strângerea relaţiilor cu Biserica Serbiei 28 şi cu mitropoliile ortodoxe din
Carloviţ29 şi din Cernăuţi30. Cu atât mai mult, se dovedea necesitatea
reglementării „raporturilor Patriarhiei cu Biserica României” 31. Patriarhul
ecumenic şi sinodul său erau bucuroşi „să recunoască şi să proclame
independenţa acestei Biserici, dacă ea îi va adresa pentru formă, o cerere în acest
sens, însoţită de o cerere a guvernului român”32.
Sunt indentificate, încă o dată, obiectivele bisericeşti şi politice urmărite de
Patriarhia Ecumenică, prin iniţierea acestor tratative diplomatice cu autorităţile
26
Patriarhul ecumenic Ioachim IV a fost înscăunat la 8 octombrie 1884. A se vedea: „Revista
teologică”, Iaşi, an II, nr. 39, 16 decembrie 1884, p. 312.
27
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa ministrului plenipotenţiar la Constantinopol, Petre
Mavrogheni, către Ministrul Afacerilor Străine, D. A. Sturdza, din 25 decembrie1884 / 6 ianuarie 1885,
nr. 680.
28
Pro memoria - document redactat în limba franceză, fără semnătură, anexat la adresa ministrului
plenipotentiar din Constantinopol, Mavrogheni, trimisă ministrului de externe al României, la 25
decembrie / 6 ianuarie 1885, pe tema abordată. Parcurgerea textului indică faptul că paternitatea
poate fi atribuită reprezentantului patriarhului, Calliadi Bey: „Le Patriarche Oecumenique
Ioachim IV, qulques jours apres son intronisation, a exprime le desir de voir les rapports du
Patriarcat avec l’Eglise de Serbie retablis au point ou ils etaient avant les derniers evenements qui
ont provoque la destitution du metropolitain Michel et son remplacement par Monsegneur
Theodosie. Celui ci n avait pas ete reconnu par le Patriarcat: de la une froideur avec l’Eglise et le
Gouvernement de Serbie. Sa Saintete, sur une lettre dans laquelle ce Prelat Lui exprimait ses
sentiments de devoument et d’obedience, a retabli les rapports spirituels, interrompus quelque
temps, par une Encyclique pleine d’affection et c’est ainsi que la concorde est venu remplacer la
froideur et que la communion entre ces deux Eglises fut solennellement retablie”.
29
Ibidem: Une Encyclique semblable a ete envoye a l’Archveque de Carlovitz, a la suite de
renseignements certains que ce Prelat contrairement a ce qui se passait jusqu a ce jour, y repondra
de facon a rendre les rapports entre le Patriarcat et son Eglise aussi intimez que possible, vu que
ce document, sans lui donner le titre de Patriarche, lui decerne cependant celui de „Beatitude”,
qui n’est donne q’ausi Patriarches d’Alexandria, d’Antioche et de Jerusalem et a Archeveque de
Cypre”.
30
Ibidem: “Des negociations analogues ont ete entamees avec le Metropolitain de Cernovitz, en
Bukovine, Archeveque des habitans orthodoxes d’une grande partie de l’Autriche, et tout porte a
croire que la communion spirituelle et une cordiale entente sont bientot etre inaugurees entre le
patriarcat Oecumenique et cette Eglise de l’Autriche”.
31
Ibidem.
32
Ibidem
bisericeşti ortodoxe prin intermediul diplomaţilor ţărilor respective la
Constantinopol sau prin corespondenţă directă. Din punct de vedere bisericesc,
urma să fie consolidată „unirea spirituală a tuturor ramurilor Ortodoxiei, unire la
care aspiră inima eminamente creştină a lui Ioachim IV”.
Din punct de vedere politic, această acţiune urma să aibă o influenţă
evidentă asupra „afacerilor orientale”33, în contextul pericolului
34
„panslavismului” , manifestat tot mai evident, la acea vreme, Biserica Rusă
devenind un „instrument servil” al acestuia 35. La aceasta se adăuga şi faptul că
nici Rusia nu agrea acest proiect de solidarizare ortodoxă, al Patriarhiei
Ecumenice. Ambasadorul rus, la Constantinopol, nu a agreat restabilirea
legăturilor de prietenie ale Patriarhiei Ecumenice cu Biserica Serbiei, în anul
188436, şi a rămas surprins de recunoaşterea autocefaliei Bisericii Române din
partea Patriarhiei Ecumenice37.

33
Ibidem. Temei „afacerilor orientale” i s-a acordat o atenţie specială în cercetările istoriografice
contemporane. Pe fondul pierderii tot mai evidente a puterii Porţii Otomane în Balcani, se punea
chestiunea preluării, în timp, a autorităţii politice, diplomatice şi comerciale în această zonă.
Marile puteri europene au fost direct interesate în această privinţă.
34
Ibidem: „Le panslavisme trouverait en face de lui une confederation eclesiastique compacte et
forte, et les populations orientales voyant leurs Eglises unies dans une meme foi religieuse et
politique et entretenant entre elles des rapports suivis inspires par une mutuelle confiance
cesseraient de lutter les unes contre les autres pour l’unir contre l’ennemie commun, qui de jour
en jour devient plus redoutable et plus dangereuse pour toutes”.
35
Ibidem: En autre, ou point de vue politique qui pourrait douter de l’influence qu exerce un tel
evenement sur les affaires orientales les Sait Siege Oequmenique, les Patriarcats d’Alexandrie,
d’Antiohie et de Jerusalem, l’Eglise de Grece, l’Eglise de Roumanie, l’Eglise de Serbie, l’Eglise de
Carlovitz, l’Eglise de Cernovitz, l’Eglise de Cypre pourraient en toute ocasion se concerter et
s’entendre pour toute demarche que rendrait a l’avenir necessaire la guerre tantot sourde et
tantot ouverte que necesse de leur faire l’Eglise de Russie, Eglise qui n’est malheureussement
qu’un instrument servile entre les mains des panslavistes”.
36
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa confidenţială a ministrului plenipotenţiar la
Constantinopol, Petre Mavrogheni, către ministrul D. A. Sturdza, din 19 februarie/ 3 martie 1885, nr.
170: „Dacă nu s-ar fi urmat cu această circonspecţiune în tratativele ce Patriarhatul a avut cu
Legaţiunea Sârbă pentru recunoaşterea mitropolitului actual, protestaţia pe care a adresat-o
Ambasada Rusiei după ce faptul era rezolvat de sinodul ecumenic, răsturna desigur toată
lucrarea dacă să producea înaintea soluţiunei date”.
37
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa ministrului plenipotenţiar la Constantinopol, George
Michael Ghica către ministrul român de externe, I. Câmpineanu, din 21 mai/2 iunie 1885, nr. 475 : „... M.
de Nelidev, cependant tout en me felicitant, n’ a pas pri d’ empeches de me demandes şi la
reconnaisance avait en lieu sans conditions et şi aucune reserve n’ a ete fait a l’ egard des ... Son
Excellence ne pourait pas ignorer que la reconnaisance s’ etait fait purement et simplificent sans
aucune reserve; puisque la veille meme de ma visite, elle cerait ete voir le patriarch”.
 III. Principiul teritorial versus principiul etnic în argumentarea
recunoaşterii autocefaliei bisericeşti din partea Patriarhiei
Ecumenice

Surprinde faptul că la nivelul acestor tratative diplomatice politice -

bisericeşti, nu este amintită, deloc, Biserica Bulgară, decât atunci când se vorbeşte
despre „îndoita propagandă ruso-bulgară şi catolică, care îi sapă acum foarte
tare, patriarhului, autoritatea în provinciile balcanice”38. Merită luată, sumar, în
discuţie şi această chestiune, deoarece, pe fondul înţelegerii situaţiei complexe
legate de bulgari, se va putea înţelege şi mai bine, atitudinea Patriarhiei
Ecumenice faţă de recunoaşterea autocefaliei în cazul Bisericilor ortodoxe din
spaţiul sud-est european.
Se cunoaşte faptul că în a doua jumătate a sec. XIX, în contextul miletului
creştin (singura formă de organizare permisă popoarelor creştine din imperiul
otoman, având în frunte, nu numai pentru chestiuni bisericeşti, ci şi pentru cele
administrativ - politice, pe patriarhul ecumenic grec - etnarh), organizarea
bisericească pe criterii etnice, pe care o cereau bulgarii Patriarhiei Ecumenice, nu
era altceva, decât singura lor modalitate de obţinere a unei autonomii politice -
administrative etnice, în cadrul imperiului otoman, în contextul unor modificări
culturale - sociologice care apăruseră în Biserică, la acea dată. Relaţia de
dependenţă bisericească faţă de Patriarhia din Constantinopol urma să rămână
neschimbată. Conducerea de stat otomană a fost de acord cu cererea bulgarilor
de a se organiza autonom, într-un grup etnic bulgar cu conducere bisericească
proprie (milet creştin bulgar), rămânând, însă, pe mai departe, sub jurisdicţia
Patriarhiei Ecumenice, în cadrul imperiului.
Sinodul Patriarhiei Ecumenice de la începutul anului 1872, a refuzat
categoric această cerere, respingând-o prin argumente exclusiv teologice. A
declarat Biserica Bulgară, schismatică, numind filetism, pretenţia unui grup
etnic (bulgari) de a-şi organiza viaţa bisericească pe principii etnice (structuri
bisericeşti proprii pentru o anumită naţionalitate) în cadrul unui stat (otoman)
şi l-a condamnat ca fiind un concept ce contrazice, în mod fundamental,
eclesiologia ortodoxă: „... Am comparat filetismul cu învăţătura Evangheliei şi
cu ordinea Bisericii lui Dumnezeu, care există de secole, şi am recunoscut faptul
că acesta nu este doar străin Evangheliei şi ordinii bisericeşti, ci se împotriveşte
acestora în mod categoric. ... Noi respingem, condamnăm şi afurisim filetismul,
acesta însemnând diferenţierea după rasă, disputa etnică, certurile şi separările
în Biserica lui Hristos ca o negare a învăţăturii Evangheliei şi a sfintelor canoane

38
Adresa particulară a ministrului plenipotenţiar la Constantinopol, Petre Mavrogheni, către Ministrul
Afacerilor Străine, D. A. Sturdza, din 10/22 decembrie 1883, nr. 720.
ale dumnezeieştilor noştri Sfinţi Părinţi care sprijină Sfânta Biserică, care pun
ordine în întreaga creştinătate şi o conduc spre slăvirea lui Dumnezeu” 39.
Contextul istoric descoperă însă, şi alte posibile motivaţii, fără conţinut
teologic, pentru luarea respectivei decizii: Patriarhia Ecumenică nu a fost de
acord cu proiectul constituirii unui milet bulgar separat, deoarece acest lucru
însemna, desigur, şi pierderea unei părţi considerabile a credincioşilor pe care i-a
avut până atunci40. S-a dorit probabil, chiar şi împiedicarea împărţirii miletului şi
diminuarea influenţei bulgarilor41. Desigur, că printr-o potenţială independenţă
politică42, începută pe plan bisericesc, şi teritoriul imperiului otoman urma să fie
restrâns considerabil43, lucru pentru care autorităţile bisericeşti din
Constantinopol puteau fi învinovăţite şi pedepsite aspru44.
Aşadar, în anul 1872, în cadrul imperiului otoman, se înregistrau
„înverşunare şi energie întrebuinţate de greci pentru a paraliza aspiraţiunile
bulgarilor de a avea o Biserică naţională a lor” 45. Patriarhia Ecumenică n-a fost de
acord nici măcar cu o organizare bisericească autonomă a bulgarilor. Autonomia
39
Ernst Chr. SUTTNER, „Der bulgarische Phyletismus – ein geistliches oder ein weltliches
Thema?”, in Ernst Chr. SUTTNER, Kirche in einer zueinander rückenden Welt. Neuere Aufsätze zu
Theologie, Geschichte und Spiritualität des christlichen Ostens, Augustinus Verlag Würzburg, 2003, p.
583;
40
AMAE, Bucureşti, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa agentului diplomatic la Constantinopol, J.
Stratu, către Ministrul Afacerilor Străine din Bucureşti, G. Costa – Foru, din 15/27 februarie 1872, nr. 27:
„O populaţiune de mai bine de cinci milioane de suflete va repudia peste puţine zile, orice
legătură cu Patriarhia şi Patriarhul Ecumenic va rămâne a-şi exercita jurisdicţia sa spirituală
numai asupra Constantinopolului şi asupra diferitelor comunităţi greceşti diseminate în
interiorul Imperiului”.
41
Ernst Chr. SUTTNER, Der bulgarische Phyletismus, p. 588.
42
Independenţa politică obţinută în anul 1878, nu a modificat relaţia tensionată cu Patriarhia
ecumenică. Schisma dintre cele două Biserici a fost anulată abia în anul 1945, iar în anul 1953,
Bisericii Bulgariei i s-a recunoscut autocefalia, fiind ridicată la rangul de patriarhie.
43
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa agentului diplomatic la Constantinopol, J. Stratu,
către Ministrul Afacerilor Străine din Bucureşti, G. Costa – Foru, din 15/27 februarie 1872, nr. 27: „Prin
dezbinarea desăvârşită a bulgarilor de patriarhul grec, acesta din urmă pierde cea mai mare parte
din prestigiul şi autoritatea sa în Orient. Mai vine apoi consideraţiunea că bulgarii urmărind cu
perseverenţă, constituirea unei Biserici naţionale autonome, au avut în vedere nu numai un
interes religios, ci mai cu seamă un interes politic; căci prin drepturile şi privilegiile ce li se acordă
astăzi de Poartă pe terenul religios se stabileşte oarecum, o linie de demarcaţiune între teritoriul
locuit de ei şi celelalte provincii otomane, demarcaţiune care poate duce cu încetul şi la
revendicarea unei autonomii politice care să-i deosebească de celelalte populaţiuni ale
Imperiului”.
44
Este cunoscut cazul patriarhului ecumenic Grigorie al V-lea, arestat şi ucis de turci, în ziua de
Paşti a anului 1821, învinovăţit şi făcut responsabil pentru mişcarea naţională a grecilor împotriva
dominaţiei otomane.
45
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa agentului diplomatic la Constantinopol, J. Stratu,
către Ministrul Afacerilor Străine din Bucureşti, G. Costa – Foru, din 15/27 februarie 1872, nr. 27.
iniţială stipulată în firmanul sultanului, stabilea în mod evident, păstrarea, pe
mai departe, a unei legături de jurisdicţie cu Patriarhia Ecumenică, pe care
„grecii” au respins-o, însă, dintru început.
În situaţia statelor care-şi obţinuseră independenţa politică (Grecia 46,
Serbia47, România48), Patriarhia Ecumenică a fost de acord, în timp, cu
recunoaşterea independenţei bisericeşti. Argumentul adus în favoarea acestui tip
de atitudine, viza principiul teritorial (independenţa politică a unui stat din cadrul
unui teritoriu bine delimitat) şi nicidecum, cel etnic, avut în vedere, de fapt, în
mod prioritar, de Bisericile Greciei, Serbiei şi României, în momentul proclamării
autocefaliei bisericeşti. Actul de recunoaştere a autocefaliilor bisericeşti din
partea Patriarhiei din Constantinopol era, desigur, un act canonic, dar era
motivat nu doar pe principii strict bisericeşti ci şi politice.
Surprinde şi încercarea Patriarhiei Ecumenice de a purta tratative
diplomatice cu Biserici aflate în monarhia austro-ungară (mitropoliile din
Carloviţ şi cea din Cernăuţi), pentru a le atrage, probabil, în sfera ei de influenţă.

IV. Câteva consideraţii pe marginea tratativelor diplomatice pentru

întocmirea actelor autocefaliei

În ultimele zile ale lunii decembrie 1884, Constantin Calliadi Bey,

înmânase reprezentantului român la Constantinopol, Petre Mavrogheni, o
„schiţă de adresă”, care să fie luată în considerare, de Sf. Sinod din Bucureşti, în
alcătuirea scrisorii oficiale, prin care urma să fie cerută binecuvântarea şi
recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, din partea Patriarhiei
Ecumenice.49
Printr-o adresă, trimisă la Bucureşti, la 25 decembrie 1884/6 ianuarie 1885,
Mavrogheni îl informa pe ministrul român de externe, D. A. Sturdza, despre
acestea, trimiţându-i şi aşa numita „schiţă de adresă” - text care prezenta tema
autocefaliei, în legătură directă cu proclamarea regatului României, sub sceptrul
regelui Carol I. Se arăta că în noua situaţie politică existentă, Biserica Română
Ortodoxă urma să aibă aceleaşi privilegii precum cele ale Bisericilor autocefale
ale Rusiei şi Greciei, în sensul în care conducerea şi administrarea chestiunilor
46
Înfiinţarea statului independent grec: 1829, recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Greceşti: 1850.
47
Întemeierea principatului Serbiei: 1878; recunoaşterea autocefaliei mitropoliei Belgradului:
1879.
48
Independenţa României: 1877/1878; proclamarea regatului României: 1881; recunoaşterea
autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române: 1885.
49
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa ministrului plenipotenţiar la Constantinopol, Petre
Mavrogheni, către Ministrul Afacerilor Străine, D. A. Sturdza, din 25 decembrie / 6 ianuarie 1885, nr.
680..
bisericeşti reveneau Sf. Sinod din România, sub preşedinţia mitropolitului
Ungrovlahiei. Se făcea referire la legătura românilor ortodocşi cu Patriarhia
Ecumenică, urmând apoi solicitarea pentru binecuvântare şi pentru
recunoaşterea autocefaliei.
Răspunsul ministrului D. A. Sturdza, venea abia la 9/21 februarie1885.
Întârzierea era motivată de faptul că, în rezolvarea acestei chestiuni foarte
importante, autorităţile de stat au trebuit să ia legătura cu ierarhii români care
formau Sf. Sinod al Bisericii Române50.
Textul proiectului de scrisoare al Sf. Sinod păstra „schiţa de adresă”
întocmită la cancelaria patriarhală, ca text de bază 51. Erau operate doar câteva
modificări, considerate indispensabile pentru specificarea foarte clară, a relaţiei
de egalitate şi unitate cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale, ce urma să fie
păstrată la nivel canonic, acordându-se, pe mai departe, întâietatea de onoare,
patriarhului ecumenic. În proiectul de scrisoare, era menţionată Legea sinodală
din anul 1872, ca lege organică de stat, care fixa statutul legal al Bisericii Române.
Menţionarea, din partea Patriarhiei ecumenice, a formulei „Biserica Ortodoxă a
Regatului României”, deranja, întrucâtva, partea română, deoarece fixa, textual,
începutul autocefaliei, la momentul proclamării României ca regat. În cele din
urmă, s-a căutat o formulare, care să nu pună „întru nimic la îndoială,
independenţa necurmată a Bisericii române”, şi care să nu „jignească
susceptibilităţile Patriarhatului”52. În această primă variantă, textul era semnat de
toţi ierarhii Sf. Sinod.53
50
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa confidenţială a ministrului Cultelor, D. A. Sturdza
către ministrul plenipotenţiar la Constantinopol, Petre Mavrogheni, din 9/21 februarie 1885, nr. 2020 :
„Am întârziat a Vă trimite până acum instrucţiunile necesare în această importantă chestiune,
fiindcă trebuia mai întâi luată o înţelegere şi cu membrii Sf. Sinod”. Mărturia aceluiaşi ministru al
Cultelor şi Instucţiunii Publice, rostită în altă împrejurare, este edificatoare: „Nu putea să facă
guvernul singur nimic. La această lucrare trebuia să participe clerul prin înalţii săi reprezentanţi,
prin episcopat. Atunci se ţinu în februarie 1885, o adunare secretă la Mitropolia din Bucureşti, la
care luară parte mitropoliţii şi episcopii ţării. Înainte de a intra la vorbă, toţi făcură legământ
solemn, că nimic din cele ce aveau a se pertracta să nu fie divulgate, până ce cu voia şi
binecuvântarea Celui de Sus, chestiunea nu va fi rezolvată. În taină fu redactată scrisoarea către
patriarhul ecumenic; în taină fu îndreptat tomosul de recunoaştere. În lucrarea delicată
pregătitoare a acestor acte, rânduiţii episcopatului au fost episcopul Romanului Melchisedec şi
episcopul Dunării de Jos, Iosif. Urmară încă câtva timp tratative între Bucureşti şi Scaunul
Ecumenic, până ce în fine, formulele noastre fură adoptate”. (A se vedea: I. Kalinderu, Episcopul
Melchisedec. Discurs de recepţiune rostit în şedinţă solemnă la Academia Română cu răspunsul domnului
D. Sturdza, Bucureşti, 1894, p. 92).
51
Ibidem: “Pentru a facilita negocierile, am conservat chiar textul propunerii patriarhatului,
aducându-i numai oarecare schimbări care au apărut indispensabile”.
52
Ibidem
53
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa personală a ministrului Cultelor, D. A. Sturdza către
ministrul plenipotenţiar la Constantinopol, G. M. Ghika, din 20 aprilie /2 mai 1885: „În acel timp, s-au
 Ministrul român de externe apela la tactul diplomatic al reprezentantului
român la Constantinopol, în vederea soluţionării pozitive a chestiunii în discuţie,
indicându-i să-l roage pe patriarh pentru o intervenţie pe text care să „nu atingă
drepturile noastre”54. Îndată ce textele erau fixate, Ministerul Cultelor urma să
convoace Sf. Sinod, pentru a da o formă oficială înţelegerii stabilite.
După noi negocieri cu patriarhul ecumenic, asistat de marele orator al
Patriarhiei, Aristarh Bey, ministrul plenipotenţiar la Constantinopol,
Mavrogheni, trimitea, la 19 februarie/3 martie 1885, ministrului de externe, Ion
Câmpineanu, o nouă variantă de text, cu noile modificări întreprinse din partea
Patriarhiei Ecumenice şi textul tomosului ce urma să consacre autocefalia
Bisericii Române. Modificările mai importante erau următoarele: a) la afirmaţia
că Biserica Ortodoxă a României a fost declarată independentă, s-au adăugat
cuvintele „în ţară”; b) a fost eliminată referirea la Legea organică din anul 1872,
pentru a nu se da impresia solicitării recunoaşterii unei situaţii anterioare,
nerecunoscută până atunci55; c) folosirea expresiei „primat al României”, a creat
dificultăţi patriarhului, pronunţându-se pentru utilizarea expresiei „exarh al
întregii Românii”, considerând că termenul „primat” ar fi de influenţă catolică. În
cele din urmă, a admis utilizarea, în limba română, a cuvântului „primat”,
urmând ca în tomosul redactat în limba greacă, să fie utilizat cuvântul „exarh”.
Interesantă este şi afirmaţia pe care ministrul Mavrogheni o transmitea cu
referire la relaţia prudentă pe care patriarhul ecumenic urma să o aibă cu
sinodul său, în această chestiune, într-un context politic şi diplomatic de la
Constantinopol, care putea deturna, foarte uşor, mersul lucrurilor. 56 Patriarhul

stabilit şi înţelegerea privitoare la negociaţiunile cu Patriarhatul Ecumenic şi se păstrează în

Arhiva Ministerului Afacerilor Străine, aprobarea întregului episcopat pusă pe scrisoarea ce
primatul trebuia să o adreseze Patriarhatului”. Surprinde faptul că în varianta oficială redactată,
mai târziu, la 20 aprilie 1885, scrisoarea a fost alcătuită şi semnată doar de mitropolitul primat,
Calinic Miclescu, în numele Sf. Sinod.
54
Ibidem
55
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa confidenţială a ministrului plenipotenţiar la
Constantinopol, Mavrogheni, către ministrul Cultelor, D. A. Sturdza, din 19 februarie/3 martie 1885, nr.
170: “Şi în adevăr, îmi pare dificil să putem pretinde de la Patriarhul într-un mod hotărât
declarat şi o recunoaştere retrospectivă. Tăcerea asupra trecutului nu poate infirma de loc faptul
legal când noi am proclamat autocefalia Bisericii noastre. Astăzi nu e vorba decât de consacrarea
autocefaliei şi de către Patriarhatul Ecumenic”.
56
Ibidem. Ministrul Mavrogheni arăta că „Patriarhul n-a iniţiat încă Sinodul ecumenic în această
afacere, în scop de a nu se expune la influenţele diverse care aici, mai mult decât oriunde, fac să
pericliteze combinaţiunile cele mai nimerite. Dacă nu s-ar fi urmat cu această circonspecţiune în
tratativele ce Patriarhatul a avut cu Legaţiunea Sârbă pentru recunoaşterea mitropolitului actual,
protestaţia pe care a adresat-o Ambasada Rusiei, după ce faptul era rezolvat de sinodul
ecumenic, răsturna desigur, toată lucrarea, dacă să producea înaintea soluţiunei date”. Cuvintele
ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, D. A. Sturdza sunt, de asemenea, relevante în acest
urma să convoace sinodul doar când textele erau definitivate în prealabil, de
comun acord, de ambele părţi. Se angaja moral să nu tolereze vreo modificare,
din partea sinodalilor greci, în punctele esenţiale ale textului tomosului
patriarhal, ce urma să consacre autocefalia Bisericii Române. Cerea în acest sens,
multă discreţie şi din partea părţii române, „fără ca să poată avea un răsunet
oarecare în public sau în presă, mai înainte de a să dobândi aici, un rezultat
definitiv”57.
Până la redactarea finală a textelor, diplomatul român urma să verifice,
încă o dată, conţinutul acestora, în traducere franceză.
În încheierea adresei sale, Mavrogheni mai aduce în discuţie, o chestiune
la fel de importantă, de data aceasta, din punctul de vedere al dreptului canonic.
Face referire la faptul că şi după proclamarea, în ţară, a autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române, mitropolitul primat al Sf. Sinod, continua să pomenească
numele patriarhului ecumenic, la rugăciunea: „Întâi pomeneşte Doamne...” de la
Sf. Liturghie, indicând faptul că patriarhiile autocefale de Alexandria, Antiohia şi
Ierusalim pomenesc „în acest moment solemn pe toţi episcopii ortodocşi, iar
numele patriarhului ecumenic nu-l menţionează decât în diptice” 58. De
asemenea, actele canonice (ecdosis) pentru consacrarea ierarhilor români erau
eliberate, în cazul Bisericii Ortodoxe Române, pe mai departe, din partea
Patriarhiei Ecumenice, „pe când el nu mai eliberează asemenea acte celorlalte
Biserici autocefale, în sânul cărora se îndeplineşte consacrarea prelaţilor lor, fără
intervenţiunea Patriarhatului Ecumenic”59. Mavrogheni arată că „aceste două
drepturi constituie principalele drepturi ale unei Biserici deplin autocefală. Până
astăzi, Biserica noastră nu să bucură de ele” 60. Această intervenţie a ministrului
era făcută cu referire la un fragment din textul tomosului ce urma să fie analizat
prealabil de partea română.
La 20 aprilie/2 mai 1885, ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, D. A.
Sturdza, transmitea noului ministru plenipotenţiar la Constantinopol, George

sens: „Tărâmul Bizanţului este însă lunecos; obiceiul de multe ori secular al intrigilor zbuciumă şi
astăzi societatea de pe malurile încîntătoare ale Bosforului. Ioachim se temea de indiscreţiuni,
care să împiedice realizarea dorinţei sale, căci recunoaşterea independenţei biericeşti române era
legată de rezolvarea mai multor chestiuni delicate, asupra cărora urma încă discuţiune. Noi
ceream recunoaştere necondiţionată a autocefaliei bisericii naţionale; împrejurimea Patriarhatului
ţinea încă la oarecare restricţiuni. Textul cererii Episcopatului nostru către patriarhul ecumenic şi
răspunsul acestuia erau de discutat iute şi în secret, până nu se vor amesteca alţii, ca să complice
situaţiunea” (A se vedea: I. Kalinderu, Episcopul Melchisedec. Discurs de recepţiune rostit în şedinţă
solemnă la Academia Română cu răspunsul domnului D. Sturdza, Bucureşti, 1894, pp. 91-92.)
57
Ibidem
58
Ibidem
59
Ibidem
60
Ibidem
Michael Ghica, textele oficiale ale părţii române: scrisoarea mitropolitului primat
către patriarhul ecumenic însoţită de o scrisoare oficială din partea sa.
Scrisoarea mitropolitului primat era, de fapt, a patra variantă de text, care
aducea, şi ea, o modificare esenţială: binecuvântarea pentru recunoaşterea
autocefaliei bisericeşti era solicitată, de data aceasta, doar de mitropolitul primat,
în numele întregului Sf. Sinod. Erau luate în consideraţie principalele observaţii
făcute de patriarh, dar, totodată, se ţinea seama „şi de situaţiunea internă dată şi
de greutăţile existente”61. Era menţionată proclamarea independenţei Bisericii
Române, prin care conducerea administrativă şi disciplinară revenea, în mod
exclusiv, Sf. Sinod, condus de mitropolitul primat al României. Scrisoarea era
trimisă cu încuviinţarea regelui şi a guvernului de la Bucureşti. Mitropolitul
primat ruga, în numele Sf. Sinod, Patriarhia Ecumenică, pentru acordarea
binecuvântării şi pentru recunoaşterea Bisericii autocefale a Regatului României
ca „soră de acelaşi rit şi de aceeaşi credinţă întru toate, pentru ca clerul şi poporul
pios al României să capete o putere mai mare în simţământul credinţei care
pătrunde inimile tuturor creştinilor ortodocşi ai Orientului” 62. Era adresată, de
asemenea, rugămintea ca, la rândul ei, Patriarhia Ecumenică să informeze
celelalte Biserici ortodoxe autocefale despre acest eveniment bisericesc
important. Sf. Sinod se obliga să păstreze nealterate, „dogmele sacre ale sfintei
noastre credinţe ortodoxe şi tradiţiunea Bisericii”, să recunoască, în continuare,
întâietatea de onoare a Patriarhiei Ecumenice şi să păstreze legătura de unitate
dogmatică şi canonică cu aceasta.
În scrisoarea ministrului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, trimisă
patriarhului ecumenic, era exprimată solidarizarea guvernului regal la această
lucrare, bucuria stabilirii de „relaţii cordiale” între Biserica Română şi Patriarhia
Ecumenică. Se aduceau mulţumiri întâistătătorului Patriarhiei din
Constantinopol pentru „spiritul plin de bunăvoinţă şi pentru simţămintele înalte,
arătate în aceste împrejurări, pentru a ajunge cu toţii la un rezultat atât de
priincios pentru unitatea şi pacea Sfintei Biserici a Răsăritului” 63.
În adresa înaintată diplomatului român din Constantinopol, ce însoţea
aceste acte, ministrul D. A. Sturdza îşi exprima nădejdea că patriarhul ecumenic
va fi condus „de acelaşi spirit creştinesc şi apostolic, de care a fost însufleţit de la
începutul acestei negociaţiuni şi că va primi scrisoarea în redacţiunea ei
actuală”64.

61
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa confidenţială a ministrului Cultelor, D. A. Sturdza
către ministrul plenipotenţiar la Constantinopol, G. M. Ghika, din 20 aprilie /2 mai 1885, nr. 4567.
62
“Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe a României”, în Biserica Ortodoxă Română, an
IX, nr. 5, 1885, p. 337.
63
Ibidem, p.336
 Cu referire la tomosul patriarhal, partea română solicita o singură
modificare de text, în sensul eliminării fragmentului, în care se arăta că Patriarhia
Ecumenică urma să elibereze, în continuare, actele canonice de recunoaştere a
hirotonirii ierarhilor români şi în care se menţiona obligaţia acestora de a-l
pomeni la slujbe, pe patriarhul ecumenic, urmând ca mitropolitul primat să
pomenească doar pe toţi episcopii ortodocşi. Ministrul Cultelor arăta că „modul
regulării acestor două chestiuni trebuie lăsat Sfântului nostru Sinod. Ele conţin
chestiuni delicate, pe care, mai ales în momentul de faţă, nu dorim ca să fie
atinse”65.
Ministrul plenipotenţiar din Constantinopol era rugat să urgenteze
demersurile pentru finalizarea acestor discuţii pe texte, şi pe fondul unor
neînţelegeri care apăruseră, între timp, între mitropolitul primat şi mitropolitul
Moldovei şi episcopul Romanului. Insista ca tomosul patriarhal să ajungă în
România, până la 1/12 mai 1885, data convocării Sf. Sinod, de către guvern 66.
Cele câteva zile cuprinse între 20 aprilie/2 mai 1885, data trimiterii textelor
din România şi 25 aprilie/7 mai 1885, data redactării textelor finale, în
Constantinopol, au fost marcate, şi ele, de tensiune.
La 22 aprilie/4 mai 1885, Aristarh Bey, arăta ministrului plenipotenţiar G.
M. Ghika, surprinderea patriarhului când a văzut că solicitarea de binecuvântare
venea din partea mitropolitului primat, în numele Sf. Sinod, şi nu din partea Sf.
Sinod, chestiune despre care n-a fost nicicând vorba 67. Ministrul Mavrogheni i-a
răspuns, arătând că scrisoarea respectivă avea acordul regelui şi al guvernului
României, care îşi asumau, la rândul lor, responsabilitatea acestui demers,
asigurându-se mai înainte, de acordul unanim al membrilor Sf. Sinod. Discuţia
dintre cei doi oameni de stat, se încheia prin promisiunea făcută de Aristarh Bey
că va depune întregul efort pentru a aplana aceste dificultăţi68.

64
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa confidenţială a ministrului Cultelor, D. A. Sturdza
către ministrul plenipotenţiar la Constantinopol, G. M. Ghika, din 20 aprilie /2 mai 1885, nr. 4567.
65
Ibidem
66
Ibidem
67
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa personală a ministrului G.M. Ghika către ministrul
Cultelor, D. A. Sturdza din 23 aprilie/5 mai 1885: „În privinţa formei, Domnia Sa îmi zise că în
negocierile cu Dl. Mavrogheny în această afacere, au fost totdeauna admis fără nici o discuţiune
că scrisoarea adresată Patriarhiei urma să fie semnată de toţi episcopii noştri. Domnia Sa reaminti
că adesea Dl. Mavrogheny au explicat întârzierea adusă la trimiterea acestei scrisori prin faptul că
unii din prelaţi lipseau din Bucuresti, şi apoi, adaugă Domnia Sa prin ce va fi Patriarhatul şi
Sfântul Sinod asigurat că scrisoarea mitropolitului primat exprimă dorinţele întregului cler şi care
ar fi situaţiunea ce s-ar crea dacă din întâmplare, unul din ceilalţi prelaţi, precum, de exemplu,
mitropolitul Moldovei, ar protesta în contra iniţiativei luate de mitropolitul primat”.
68
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Telegramă cifrată a ministrului G. M. Ghika către ministrul
Cultelor, D. A. Sturdza, din 22 aprilie/4 mai 1885.
 La 23 aprilie/5 mai 1885, Aristarh Bey, îl informa pe G. M. Ghika, că
reuşise să-l convingă pe patriarh, pentru a fi de acord cu enunţul scrisorii şi cu
suprimarea din tomosul patriarhal, a paragrafului respectiv. În aceeaşi zi, la orele
patru după amiaza, ministrul român Ghika a fost primit de patriarhul ecumenic,
care i-a transmis verbal, acordul faţă de textul respectiv, asigurându-l că va
scoate din tomosul patriarhal, paragraful indicat69.
La 24 aprilie/6 mai 1885, sinodul patriarhal a fost convocat în sesiune
secretă, iar în ziua următoare, în sesiune solemnă, pentru semnarea tomosului 70.
Tomosul patriarhal şi cele două scrisori ale patriarhului ecumenic către
mitropolitul primat, Calinic Miclescu şi către ministrul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice, D. A. Sturdza, au fost aduse ulterior, la Legaţia română din
Constantinopol, de doi mitropoliţi greci şi de Aristarh Bey. De aici, ele au fost
duse la Bucureşti de secretarul legaţiei, Nano71.
În scrisorile adresate ministrului D. A. Sturdza şi mitropolitului primat
Calinic Miclescu, patriarhul ecumenic arăta că a apreciat, împreună cu Sf. Sinod
de la Constantinopol, solicitarea părţii române ca fiind „raţională, dreaptă şi
corespunzătoare cu aşezămintele bisericeşti”. Anunţa că a fost redactat tomosul
de autocefalie, prin care „cu bucurie sufletească binecuvântăm pe Prea Sfânta
Biserică a României, recunoscând-o autocefală şi întru toate de sine administrată
şi proclamând pre Sfântul ei Sinod de frate prea iubit în Hristos” 72, şi că a
informat şi celelalte Biserici ortodoxe autocefale în acest sens.
Tomosul patriarhal73 era semnat de patriarhul ecumenic şi de zece
mitropoliţi membri ai sinodului patriarhal şi cuprindea câteva idei esenţiale:
unitatea Bisericii lui Hristos, posibilitatea modificării „afacerilor de administraţie
eclesiastică şi de ordine a demnităţilor” în cadrul Bisericilor locale, „în vedere cu
poziţiunea ţărilor”, acordarea binecuvântării şi recunoaşterea Bisericii Regatului
României ca „neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul său
Sinod, având de preşedinte pe Înalt Prea Sfinţitul şi Prea Cinstitul mitropolit al
Ungrovlahiei şi exarh al României, cel după vremi, nerecunoscând în propria sa
administraţiune internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe capul
Bisericii Ortodoxe celei una, sfântă, sobornicească şi apostolică, pre
Mântuitorul Dumnezeu - omul, care este singura temelie şi piatra cea din capul

69
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Telegramă cifrată a ministrului G. M. Ghika către ministrul
Cultelor, D. A. Sturdza, din 23 aprilie/5 mai 1885.
70
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Telegramă cifrată a ministrului G. M. Ghika către ministrul
Cultelor, D. A. Sturdza, din 25 aprilie/7 mai 1885.
71
Ibidem
72
“Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe a României”, în Biserica Ortodoxă Română, IX,
1885, nr. 5, p. 344.
73
Ibidem, pp. 344 - 354.
unghiului şi întîiul şi supremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor”, proclamarea Sf.
Sinod al Bisericii Române, ca „bucurându-se de toate prerogativele şi de toate
drepturile chiriarhiceşti inerente unei Biserici autocefale”, datoria acestuia de a
pomeni în „sfintele sale diptice, după tradiţiunea veche a sfinţilor şi purtătorilor de
Dumnezeu părinţi”, pe patriarhul ecumenic, datoria Bisericii Ortodoxe Române de
a se consulta cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale „în toate problemele
importante canonice şi dogmatice, care au trebuinţă de o chibzuire mai generală şi mai
comună, după sfântul obicei al părinţilor, păstrat de la început”, de asemenea, datoria
preşedintelui Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a trimite gramata
sinodală, la instalarea sa, celorlalte Biserici autocefale, acestea având aceeaşi
datorie.
La aceeaşi dată de 25 aprilie/7 mai 1885, Patriarhia Ecumenică TRIMITEA
o enciclică, patriarhiilor Ierusalimului şi Alexandriei şi Bisericilor Ciprului,
Rusiei, Greciei, Serbiei şi Carlovitzului74, INFORMÂNDU-LE despre
recunoaşterea autocefaliei Bisericii Române şi CERÂNDU-LE să recunoască
frăţeşte Biserica Ortodoxă Română ca autocefală şi de sine administrată în
toate. Cu privire la Patriarhia Antiohiei, trimiterea enciclicei a fost amânată,
deoarece scaunul ei era vacant la acea vreme75.
Sesiunea de primăvară a Sf. Sinod începea în ziua de 1 mai 1885. În
deschiderea lucrărilor, ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, Dimitrie A.
Sturdza, a prezentat mesajul regelui României, Carol I, prin care era anunţată,
în mod oficial, recunoaşterea „autocefaliei seculare” din partea patriarhului
ecumenic Ioachim IV, care aducea o mai bună definire a poziţiei Bisericii
Române, „egal îndreptăţită cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale, surorile ei de
aceeaşi credinţă şi de acelaşi rit”76. În continuare, regele arăta că acest bun
rezultat a fost obţinut prin stăruinţele guvernului român, cu concursul
mitropoliţilor şi episcopilor Bisericii Române şi al patriarhului ecumenic.
Autocefalia venea să întărească şi mai mult poziţia Bisericii Române în înălţimea
şi demnitatea ei. Menţionarea legăturii permanente a Bisericii cu „destinele
ţării”, a interesului regelui pentru întărirea Bisericii Române, „pentru ca ea să
rămână acea mare instituţiune naţională de stat, pe care poporul român să se
poată totdeauna sprijini”77, a sprijinului pe care Sf. Sinod şi guvernul român
trebuiau să-l acorde slujitorilor sfintelor altare, referirea la simţămintele

74
Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe a României, în “Biserica Ortodoxă Română”, IX,
1885, nr. 8, pp. 555 – 556.
75
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa lui Aristarh bey către ministrul plenipotenţiar la
Constantinopol, G. M .Ghika, din 1/13 iunie 1885.
76
“Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe a României”, în Biserica Ortodoxă Română, IX,
1885, nr. 5, p. 333.
77
Ibidem.
religioase şi patriotice ale ierarhilor Sf. Sinod şi la unitatea internă a acestora,
evidenţiază în mod concludent, tipul de relaţie Stat - Biserică din perspectiva
autorităţii supreme în stat.
La 30 mai 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu trimitea
patriarhului ecumenic, o scrisoare de mulţumire78 şi unele scrisori de
informare către celelalte Biserici ortodoxe autocefale79, prin intermediul
Patriarhiei Ecumenice80. Au fost trimise răspunsuri din partea Patriarhiei
Ierusalimului, Bisericilor Serbiei, Greciei, Ciprului şi Rusiei.81
Uzanţele diplomatice au determinat pe regele Carol I al României, să
exprime în mod oficial, recunoştinţa sa pentru buna colaborare a guvernului său
cu Patriarhia Ecumenică. La 14/26 mai 1885, trimitea o scrisoare de mulţumire
patriarhului ecumenic Ioachim IV82, căruia îi oferea şi brevetul şi însemnul
Marelui Cordon al ordinului Steaua României. Mitropoliţii Nicodim al Cizicului,
Calinic al Calcedoniei, Neofit al Adrianopolei şi Sofronie al Amasiei, primeau
brevetele şi însemnele ordinului Coroanei României, în gradul de Mare Ofiţer.
Pavlaki Bey Fenerky, medicul personal al patriahului, primea brevetul şi
însemnul ordinului Coroana României, în gradul de Comandor. Cei doi
consilieri apropiaţi ai patriarhului, Stavros Aristarchy Bey, mare logothet al
Patriarhiei Ecumenice, şi Constantin Calliadi Bey, membru al Marii Adunări a
Patriarhatului primeau brevetele şi însemnele ordinului Coroanei României, în
gradul de Mare Cruce83.

Concluzii

Secretul tratativelor diplomatice purtate între guvernul României, prin

reprezentanţii diplomatici români din Constantinopol, şi Patriarhia

78
“Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe a României”, în Biserica Ortodoxă Română, IX,
1885, nr. 8, pp. 553 – 554.
79
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa ministrului Afacerilor Străine, Mihail Pherekyde,
către Ion Bălăceanu, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Constantinopol, din
17/29 mai 1886.
80
“Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe a României”, în Biserica Ortodoxă Română, IX,
1885, nr. 8, p. 557.
81
“Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe a României”, în Biserica Ortodoxă Română, IX,
1885, nr. 12, pp. 921 – 933.
82
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa ministrului român de externe, Ion Câmpineanu,
către ministrul plenipotenţiar din Constantinopol, G. M. Ghic,a din 14/26 mai 1885, nr. 7501.
83
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa ministrului de externe, Ion Câmpineanu, către G.
M. Ghika, din 4/16 mai 1885, nr. 6928; adresa ministrului din Constantinopol, G. M. Ghika, către primul
ministru al României, I. C. Brătianu, din 11/23 mai 1885, nr.439.
Ecumenică, pentru obţinerea recunoaşterii canonice a autocefaliei bisericeşti, a
avut efectul unei „lovituri de teatru”, la Constantinopol84.
Reuşita acestor tratative a fost apreciată pozitiv în cercul diplomaţilor din
capitala Imperiului Otoman, mai puţin din partea ambasadei Rusiei. Puterea de
stat repurta, desigur, o victorie pe plan politico-bisericesc, care îi întărea poziţia
în stat, dar care o şi responsabiliza în gândirea şi construirea, pe mai departe, a
proiectului generos de consolidare a României moderne, ce implica şi o Biserică
ortodoxă naţională puternică şi unită pentru societatea românească.
Guvernul liberal, condus de I. C. Brătianu, a fost, desigur, interesat în
modul cel mai direct, de iniţiativa Patriarhiei Ecumenice, de recunoaştere a
autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Răspunsul pozitiv la propunerea
patriarhului Ioachim IV, venea pe fondul interesului întreţinerii de relaţii
internaţionale cordiale85 şi pe fondul interesului pentru reglementarea relaţiilor
Bisericii Române cu Patriarhia Ecumenică, prin care Biserica Română să
primească un statut oficial canonic recunoscut şi de celelalte Biserici ortodoxe
autocefale86. Desigur, din punct de vedere politic, independenţa politică de stat
reclama, în mod implicit şi logic necesar, şi independenţa bisericească. Ministrul
D. A. Sturdza, ministru al Afacerilor Externe (1 august 1882 - 1 februarie 1885) şi
apoi ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice (2 februarie 1885 - 1 martie
1888), a avut un rol esenţial în coordonarea tratativelor menţionate.
Opozanţii politici au adus în cadrul dezbaterilor Senatului, argumente
împotriva tratativelor diplomatice ale guvernului român cu Patriarhia din
84
AMAE, Fond Constantinopol, Dosar 271. Adresa ministrului plenipotenţiar din Constantinopol, G. M.
Ghika către ministrul român de externe, Ion Câmpineanu, din 21 mai/2 iunie 1885, nr. 475: „Le secret
des negociations relatives a la reconnaisance de notre Eglise par le patriarche oecumenique a ete
si bien garde jusqu’an dernier moment que la nouvelle de la signature du chrysobule et de son
expedition a Bucarest a produit l’effect d’une veritable coup de theatre. Le premiere impression a
ete la surprise et on m a beaucoup complimente sur la maniere dont les negociations ont ete
conduites. L’evenement en lui meme est en general tres favorablement apprecie et juge ici”.
85
AMAE, Fond Constantinopol, vol. 271. Adresa confidenţială a ministrului Cultelor, D. A. Sturdza către
ministrul plenipotenţiar la Constantinopol, Petre Mavrogheni, din 9/21 februarie 1885, nr. 2020: „Aţi
presimţit foarte bine că propunerea aceasta nu putea fi decât bine primită de guvern, căci orice
stat trebuie să ţină a stabili în toate privirile relaţiuni paşnice şi regulate în afară şi a înlătura
neînţelegeri, care în timpuri grele, pot da loc la complicaţiuni sau pot să le mărească”.
86
Ibidem: “România a recunoscut totdeauna importanţa relaţiunilor Bisericii noastre cu
Patriarhatul Ecumenic şi dovadă despre aceasta este chiar legea noastră sinodală. Pentru a ajunge
însă la reînnoirea acestor relaţiuni şi la stabilirea lor pe viitor, pe un fundament solid, este de
nevoie pe de o parte ca baza istorică a autocefaliei Bisericii noastre să rămână neatinsă, şi pe de
alta, ca egala poziţiune a Bisericii noastre în faţa celorlalte Biserici ortodoxe autocefale şi a
Patriarhatului Ecumenic îndeosebi să nu fie pusă în dubiu. Să sperăm spre binele şi gloria întregii
Biserici ortodoxe a Răsăritului că negociaţiunile actuale vor conduce la rezultatul dorit. Primim
deci cu bucurie propunerea Patriarhatului Ecumenic ca Sf. Sinod al Bisericii noastre să ceară prin
o epistolă binecuvântarea întâiului arhipăstor al creştinătăţii ortodoxe pentru Biserica română”.
Constantinopol. Din punctul lor de vedere, „recunoaşterea” autocefaliei Bisericii
Române constituia o încălcare a principiilor fundamentale ale constituţiei
României, cărora nu li s-au recunoscut puterea, cerând consacrarea de la o
autoritate străină87. Sinodul care reprezenta în stat, Biserica, fiind creat prin lege -
„suveranitatea noastră naţională”, nu mai avea nevoie, în gândirea acestora, de
recunoaşterea patriarhului din Constantinopol.
Pe tot parcursul acestui timp, ierarhii români ortodocşi din cadrul Sf.
Sinod al Bisericii Române au susţinut legitimitatea şi necesitatea tratativelor
diplomatice purtate pentru recunoaşterea autocefaliei bisericeşti, printr-un act
canonic din partea Patriarhiei Eumenice. În cadrul dezbaterilor pe această temă,
în cadrul Senatului României, episcopul Romanului, Melchisedec Ştefănescu,
aducea complimentul său profund, Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice,
„care a făcut acest mare bine ortodoxiei în general şi bisericii române în parte” 88,
contestând punctul de vedere al opozanţilor politici şi arătând că întregul efort
diplomatic venea în întâmpinarea stabilirii unei relaţii canonice corecte cu
Patriarhia Ecumenică, existând, în mod real, interesul pentru unitatea dogmatică
şi canonică cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale şi nu izolarea Bisericii
române. În cadrul lucrărilor Sf. Sinod, din primăvara anului 1885, ierarhii români
au apreciat rezultatele obţinute la masa tratativelor diplomatice. Mitropolitul
Moldovei, Iosif Naniescu, îşi exprima bucuria recunoaşterii formale şi canonice a
autocefaliei bisericeşti, „cu toate că Biserica noastră era autocefală de fapt încă de
mult, dar se găseau guri rele care voiau să zică împotrivă” 89. În cadrul discuţiilor
pe marginea textelor autocefaliei, ierarhia ortodoxă română a avut o atitudine
fermă, urmărind ca interesele ei directe să poată primi o rezolvare favorabilă.
Din motive politice - bisericeşti, Patriarhia Ecumenică a recunoscut,
canonic, deplina independenţă a Bisericii Române, câştigând, pe această cale, şi
un partener în proiectul solidarizării şi unităţii Ortodoxiei în spaţiul sud-est
european.

87
Monitorul oficial. Dezbaterile Senatului, Bucureşti, 1885-1886, p. 69-70: „Nu am nevoie eu, Stat
român, nu am nevoie eu Sinod român, creat de legea română, ca să-mi recunoască independenţa
mea, Patriarhia din Constantinopol...; tocmai pentru că nu mai suntem azi sub suzeranitatea
Porţii, tocmai pentru că ne-am proclamat independenţa ţării, implicit este proclamată şi
independenţa bisericii române şi nu aveţi nevoie de tomul acesta al recunoaşterii, care pentru
mine nu are nici o valoare”, afirma, la 6 dec. 1885, în cadrul dezbaterilor Senatului României,
conservatorul D. G. Mârzescu. În acelaşi discurs, el arăta că „nu avem două puteri în statul
român independente una de alta, puterea temporală şi puterea spirituală, nu avem decât dreptul
naţiunii adică dreptul societăţii”, op.cit., p. 73.
88
Monitorul oficial. Dezbaterile Senatului, Bucureşti, 1885-1886, p. 87.
89
Niculae ŞERBĂNESCU, „Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul centenarului 1885 –
25 aprilie – 1985”, în vol. Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885-1985, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p.135.
 Începea o perioadă, care se anunţa importantă pentru întărirea Bisericii
Ortodoxe Române, pentru rolul pe care-l va juca, pe mai departe, în viaţa
credincioşilor români ortodocşi şi a societăţii româneşti, umbrită, însă, în ultimul
sfert de veac XIX, de interesele politicianiste, care au avut o influenţă negativă
asupra autonomiei interne bisericeşti. Puterea de stat, care a acţionat pentru
obţinerea independenţei bisericeşti externe, nu a respectat, în aceeaşi măsură, şi
independenţa bisericească internă. Biserica Ortodoxă Română din vechiul regat,
rămânea, pe mai departe, o instituţie naţională de stat, care funcţiona pe baza
legilor de stat bisericeşti. Procesul de unificare bisericească, înregistrat în prima
jumătate a sec. XX, în contextul unificării politice, după 1 dec. 1918, a adus
modificări substanţiale în gândirea statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe
Române, autonomiei interne bisericeşti, acordându-i-se o atenţie sporită.