Instituţiile

Bisericii Ortodoxe Române

din Transilvania (1850-1918).
Studii
tehnoredactare: nicolae kerekes
 UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

INSTITUTUL DE ISTORIE ECLEZIASTICĂ

NICOLAE BOCŞAN, IOAN-VASILE LEB,

MARIUS EPPEL, GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

Instituţiile
Bisericii Ortodoxe Române
din Transilvania (1850-1918).
Studii

Presa Universitară Clujeană

Cluj-Napoca

2009
 Volum publicat cu sprijinul CNCSIS

Grantul IDEI_529, Instituţiile Bisericii Ortodoxe din Transilvania

(1850-1918)

director: pr. prof. univ. dr. Ioan-Vasile Leb

 CUPRINS

Argument 7
IDENTITATE ŞI CONSTITUŢIONALITATE
Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor ecleziastice or-
todoxe în secolul al XIX-lea 17
Ioan Chirilă, Gabriel-Viorel Gârdan
Elemente de definire a identităţii confesionale ortodoxe româneşti în lucrările de
drept canonic elaborate de Andreiu baron de Şaguna – mitropolitul românilor din
Ardeal şi părţile Ungariei 49
Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al
XIX-lea) 59
RELAŢII INTERCONFESIONALE ŞI INTERORTODOXE
Nicolae Bocşan, Gabriel-Viorel Gârdan
Din trecutul relaţiilor interconfesionale româneşti. Andrei Şaguna şi Alexandru
Sterca Şuluţiu 93
Gabriel-Viorel Gârdan
Relaţiile dintre Andrei Şaguna şi Eugen Hacman în lumina corespondenţei 113
Nicolae Bocşan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 125
RELAŢII INTERINSTITUŢIONALE.
MITROPOLIE ŞI PROTOPOPIAT ÎN EPOCA LUI ŞAGUNA
Nicolae Bocşan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 189
Nicolae Bocşan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi
în epoca Şaguna 285
Nicolae Bocşan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în Protopopiatul Turda de Sus (Reghin)
în epoca lui Şaguna 351
 ARGUMENT

Cercetările inaugurate de Institutul de istorie eclesiastică

s-au concentrat în ultimii ani asupra instituţiilor eclesiastice din
spaţiul Transilvaniei. Au fost abordate, separat sau comparativ,
instituţiile Bisericilor ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică
sau reformată, în evoluţia lor în perioada modernă.
Domeniul cercetat este, în egală măsură, tradiţional şi
modern, important însă pentru înţelegerea fenomenului confe-
sionalizării în spaţiul transilvănean, pentru înţelegerea procesu-
lui de cristalizare a identităţii fiecăreia dintre aceste Biserici, dar
şi a convergenţei acestora cu sentimentul naţional într-o epocă
de formare şi afirmare a naţiunilor.
Bisericile istorice ale Transilvaniei s-au individualizat în rela-
ţie cu statul şi în raport cu fiecare în parte prin instituţiile create
în epoca modernă, urmând de multe ori modelul sau exemplul
organizării statale. Nu mai este nici o îndoială că Bisericile cato-
lică, reformată, ortodoxă sau greco-catolică din Transilvania, în
epoca modernă, ca organizaţiile eclesiastice au încercat şi uneori
au reuşit să urmeze evoluţia statului modern pe traseul acestuia
spre statul centralizat, spre constituţionalism, având o organi-
zare piramidală. Nu au lipsit influenţele dinspre curentele poli-
tice ale epocii moderne, care într-o formă sau alta s-au regăsit şi
în efortul de organizare instituţională, în dezbaterile referitoare
la centralism sau descentralizare.
Bisericile româneşti din Transilvania, cea ortodoxă şi cea
greco-catolică, au devenit în secolul al XIX-lea Biserici concu-
renţiale în efortul de a se adecva procesului de identificare naţi-
 Instituiile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (-)
onală, după dislocarea solidarităţilor tradiţionale şi segrega-
rea acestora pe criterii de naţionalitate. Naţiunile confesionale
polietnice s-au destrămat în favoarea celor monoetnice, care se
identificau în relaţia cu naţionalitatea română. Această tendinţă
a încurajat evoluţiile spre Bisericile autonome în relaţii diferite
cu alte Biserici şi cu statul, în cadrul Bisericii ortodoxe române
spre o Biserică autocefală cu caracter naţional.
Această tendinţă a încurajat preocupările pentru definirea
identităţilor confesionale, pentru o organizare constituţională,
într-o perioadă în care statele din regiune erau preocupate de
fenomene asemănătoare, în procesul de formare a statelor naţio-
nale şi de elaborare a constituţiilor moderne. Relaţia Biserică-stat,
Biserică-naţiune, a devenit în acest context esenţială pentru tot
secolul al XX-lea, într-o perioadă vizibil marcată de procesul de
emancipare a naţiunii române şi a confesiunilor ei, de recunoaş-
tere a egalei îndreptăţiri a acestora cu celelalte naţiuni şi confe-
siuni, după abolirea constituţiei medievale a Transilvaniei, înte-
meiată pe principiul trei naţiuni şi patru religii recepte.
Procesul de emancipare şi afirmare a naţiunii române şi
a confesiunilor ei a fost însoţit de un efort de organizare insti-
tuţională, în sprijinul constituţionalismului şi a ideilor politice
moderne. Este semnificativă organizarea politică a naţiunii sub
forma partidului politic modern şi a Bisericilor într-un spirit nou,
dominat de tradiţie şi modernitate. Elaborarea unor constituţii
moderne pentru organizarea acestor Biserici, diferite de cele ale
evului mediu bazate pe privilegii, au readus interesul şi dezbate-
rea în jurul instituţiilor bisericeşti şi a competenţelor acestora.
Dezideratul elaborării unor constituţii ecleziale a evoluat
diferit în cadrul celor două Biserici, spre centralizare şi apropi-
ere de politica curiei romane în Biserica română unită, spre des-
centralizare, autonomie şi sinodalitate în Biserica ortodoxă.
Amândouă au îmbrăţişat însă principiul autonomiei în rela-
ţia cu statul sau cu alte Biserici. Amândouă s-au exprimat în
Argument 

spirit naţional şi s-au pus în slujba naţiunii, au consacrat limba

română ca limbă liturgică şi literatura bisericească în limba
română. Nevoia de comunicare cu societatea a obligat ierarhi-
ile să-şi reconsidere limbajul scrierilor în acord cu evoluţia lim-
bii române literare, să elimine arhaismele şi influenţele străine
din limbajul bisericesc.
Înfiinţarea tipografiilor pentru cea mai mare parte a epar-
hiilor a favorizat dialogul cu enoriaşii, cu ierarhiile de aceleaşi
confesiuni, interferenţele cu acestea.
Mobilităţile confesionale dintre 1849-1872 au obligat Bisericile
româneşti să organizeze instituţii puternice, cu o mai mare supra-
faţă de contact cu publicul, asociaţii şi reuniuni ale credincioşilor,
să-şi diversifice relaţia cu societatea şi comunitatea naţională.
Discursul public al celor două Biserici s-a concentrat, pe
lângă aspectele dogmatice, rituale sau de drept canonic, asupra
raportului Bisericii cu naţiunea, punându-se în sprijinul acesteia,
în efortul de contracarare a asimilării etnice. Din acest punct de
vedere, concurenţa a fost benefică deoarece instituţiile societăţii
civile create independent sau sub patronajul Bisericilor au con-
stituit puternice nuclee de conservare a identităţii naţionale.
Instituţiile şi reglementările constituţionale care le-au fun-
damentat în epoca modernă sunt o mărturie preţioasă a evolu-
ţiei Bisericilor ardelene de la revoluţia paşoptistă până la înce-
putul secolului al XX-lea. Au fost peste 60 de ani de mari trans-
formări şi inovaţii în organizarea Bisericilor în sensul moderni-
tăţii sau al evoluţiei spre modernitate.
*
**
Poate cel mai spectaculos exemplu pentru înnoirea şi organi-
zarea instituţională îl oferă Biserica ortodoxă română din Imperiul
austriac şi apoi austro-ungar. Proclamarea egalei îndreptăţiri a
Bisericii ortodoxe cu celelalte Biserici ardelene din Transilvania
după revoluţia din 1848-1849 a creat contextul favorabil pentru
 Instituiile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (-)
reformarea Bisericii pentru organizarea sa instituţională, pentru
afirmarea propriei identităţi în relaţia cu Biserica ortodoxă sâr-
bească, pentru separaţia ierarhică şi transformarea ei în Biserică
autocefală cu caracter naţional.
Procesul început cu multe decenii în urmă în episcopi-
ile bănăţene a fost relansat cu vigoare şi cu o argumentaţie de
excepţie de către Andrei Şaguna, încă de la venirea sa în frun-
tea eparhiei transilvănene. Acesta fost cu adevărat reformato-
rul Bisericii ortodoxe române din Imperiul habsburgic, în sen-
sul reformatorilor statelor moderne din secolele XVIII şi XIX. A
reformat toate structurile organizaţiei bisericeşti în spiritul epo-
cii, al autonomiei, al independenţei Bisericii în raport cu alte ier-
arhii, al integrării laicatului în organismul bisericesc. A început
opera de reorganizare a Bisericii cu preoţimea parohială, fiind
preocupat de ridicarea nivelului material, a instrucţiei şi a sta-
tutului social al clerului parohial, de instituirea unor norme pre-
cise de numire a preoţilor în parohii, de veniturile preoţilor şi
ale Bisericilor. A dezvoltat o serie de proiecte pentru organiza-
rea învăţământului confesional, primar şi secundar şi, mai ales,
a înfiinţat institutul care îi poartă numele pentru pregătirea vii-
torilor preoţi şi a învăţătorilor, a înfiinţat o tipografie eparhială
unde au fost publicate cărţile de cult necesare preoţilor şi lucrări
teologice într-o limbă accesibilă clerului şi inteligenţiei, au fost
tipărite manuale moderne pentru reţeaua şcolilor confesionale
creată după propriul său proiect din 1850.
A restaurat tradiţia sinodalităţii convocând trei sinoade die-
cezane până la restaurarea mitropoliei unde au fost adoptate
principalele direcţii ale reformei bisericeşti, principiile indepen-
denţei, autonomiei şi al egalei îndreptăţiri a Bisericii ortodoxe
române cu celelalte Biserici din Imperiul austriac. A susţinut
participarea laicilor la sinoade consacrând şi în acest mod legă-
tura Bisericii cu comunitatea. Regulamentul adoptat la Sinodul
eparhial din 1864 care a stat la baza viitorului Statut organic a
Argument 

consfinţit în cea mai mare parte principiile organizării biseri-

cii ortodoxe române în conformitate cu tradiţia şi spiritul nou
al veacului. Inspirat de ideile liberale, de practica reformatoare
din Bisericile europene, în Statutul organic din 1868, Şaguna a
pus la temelia Bisericii ortodoxe române principiul autonomiei,
al sinodalităţii şi independenţei decizionale la toate nivelurile
organismului bisericesc, preocupat de îmbunătăţirea dialogu-
lui Bisericii ortodoxe cu societatea românească, de creşterea res-
ponsabilităţii şi a rolului acesteia în propăşirea naţiunii române
pe toate planurile. Într-o perioadă de secularizare pe plan euro-
pean, de laicizare a vieţii publice în Transilvania, Şaguna a reu-
şit să instituie un sistem autonom al organizaţiei bisericeşti com-
plementar celui propus de societatea civilă românească prin aso-
ciaţiile cultural-naţionale de diverse tipuri cu care s-a intersec-
tat, de cele mai multe ori, într-o veritabilă autonomie culturală
şi bisericească a naţiunii române.
Opera sa reformatoare a fost încununată în 1864 prin resta-
urarea Mitropoliei ortodoxe române, autonomă şi coordonată
cu Mitropolia din Karlowitz, act ce consacra Biserica ortodoxă
română din Imperiul austriac ca o Biserică autocefală cu carac-
ter naţional. Legea IX din 1868 a parlamentului Ungariei a con-
sacrat juridic şi a încorporat în Constituţia ungară autonomia
Mitropoliei ortodoxe române şi a extins asupra acesteia preve-
derile legii Dietei din 1791.
Volumul de studii „Instituţiile Bisericii ortodoxe române
din Transilvania (1850-1918)” propune o imagine multiformă a
evoluţiei instituţiilor Bisericii ortodoxe din Imperiul habsburgic
şi apoi austro-ungar din perspectivă juridică, a identităţii orto-
doxe, din punct de vedere canonic şi instituţional. Este în egală
măsură un demers istoric dar şi teologic, care are în vedere evo-
luţia instituţiilor fundamentale ale Bisericii ortodoxe transilvă-
nene de la Sistema consistorială din 1782 la statutul organic al
lui Şaguna, aşa cum au fost concepute de-a lungul a aproape
 Instituiile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (-)
nouă decenii, cât şi fundamentarea sinodalităţii, ca o trăsătură
distinctivă a Bisericii ortodoxe, pe temeiul Sfintei Scripturi şi a
scrierilor patristice. Ele constituiau componente esenţiale ale
identităţii Bisericii ortodoxe şi defineau precumpănitor eclesio-
logia ortodoxă, pe care a împărtăşit-o Biserica sârbească şi apoi
cea românească în timpul păstoririi lui Şaguna.
Afirmarea acestei eclesiologii în raporturile Bisericii orto-
doxe din Transilvania şi apoi din Austro-Ungaria cu Bisericile
surori, cu ierarhia sârbă şi cu ierarhia ortodoxă din Bucovina
sau cu Mitropolia greco-catolică din Transilvania, ilustrează
în devenirea sa istorică evoluţia concepţiei şaguniene despre
Biserică şi instituţiile sale, despre raportul dintre Biserică şi stat,
despre relaţia Bisericii cu naţiunea în cadrul biconfesionalismu-
lui românilor, despre ideea de lider naţional pe care Şaguna şi-a
asumat-o şi a practicat-o, este o ilustrare vie a modului în care
Şaguna a aplicat concepţia sa organică despre Biserică, despre
naţiune şi caracterul naţional al Bisericii ortodoxe, despre soli-
daritatea ortodoxă şi dislocarea acesteia prin separaţia de ierar-
hia de la Karlowitz sau de episcopul Hacman, în partea orien-
tală a monarhiei habsburgice unde convieţuiau mai multe etnii
şi confesiuni. Se pot vedea din această secţiune cum a înţeles şi
aplicat în practică Şaguna principiul teritorialităţii în organi-
zarea Mitropoliei, al limbii naţionale în Biserică, al solidarităţii
naţionale deasupra deosebirilor confesionale, al relaţiei Bisericii
cu statul şi cu organismul naţiunii. Clivajele care s-au manifes-
tat în interiorul Ortodoxiei şi al solidarităţii naţionale ilustrează
complexitatea chestiunilor confesionale în monarhia dunăreană
şi rolul major al Bisericilor în spaţiul public.
Am încercat să ilustrăm maniera în care reformele promo-
vate de Andrei Şaguna au fost aplicate la nivelul instituţiei proto-
presbiteriale şi a parohiilor din trei protopopiate situate la mar-
ginea eparhiei ardelene, în proximitatea blocului confesional gre-
co-catolic: Protopopiatul ortodox Târgu Mureş, Protopopiatul
Argument 

ortodox Unguraş, Protopopiatul ortodox Reghin. Am avut în

vedere modul specific în care s-a desfăşurat viaţa religioasă în
aceste protopopiate sub toate aspectele ei, atenţia specială acor-
dată de arhiereu acestor structuri ale eparhiei ortodoxe transil-
vănene, dificultăţile şi problemele cu care s-a realizat proiectul
reformator al lui Şaguna în aceste ţinuturi cu structuri sociale,
etnice sau confesionale, particulare, mult deosebite de cele din
sudul Transilvaniei.
Inevitabil, volumul nu acoperă toate problemele pe care le
ridică reforma Bisericii ortodoxe concepută şi aplicată de Şaguna.
Dar studiile pe care le propunem scot în evidenţă dimensiu-
nea personalităţii marelui arhiereu care s-a raliat şi a adoptat
spiritul timpului în organizarea Bisericii aşa cum arată Johann
Schneider1, prin organizarea constituţional-liberală, prin reîn-
toarcerea la Biblie şi la tradiţia scrierilor patristice, prin asimila-
rea experienţelor reformatoare din Bisericile Europei centrale şi
interacţiunea cu proiectele constituţionale ale altor Biserici din
acest spaţiu geografic şi cultural.
Studiile privind instituţiile şi identitatea Bisericii ortodoxe
din Transilvania şi maniera concretă în care s-au aplicat princi-
piile eclesiologice şi reformatoare împărtăşite de Şaguna repre-
zintă numai un fragment dintr-o istorie a Bisericii ortodoxe tran-
silvănene care şi-a asumat, într-o manieră specifică, responsabi-
litatea pentru destinul societăţii româneşti din Transilvania, pen-
tru ridicarea sa culturală, spirituală şi morală în paralel şi une-
ori în contradicţie cu acţiunea similară a statului. Este şi o isto-
rie vie a ierarhiei şi a clerului, a credincioşilor care s-au aflat în
comuniune cu Biserica ortodoxă, în ultimă instanţă o istoriei a
românilor din Imperiul austriac.

1
Vezi Johann Schneider, Ecleziologia organică a mitropolitului Andrei Șaguna și
fundamentele ei biblice, canonice și moderne, traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Edi-
tura Deisis, Sibiu, 2008.
IDENTITATE ŞI CONSTITUŢIONALITATE
 FUNDAMENTELE JURIDICE ALE ORGANIZĂRII ŞI
FUNCŢIONĂRII INSTITUŢIILOR ECLEZIASTICE
ORTODOXE ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Marius Eppel
Gabriel-Viorel Gârdan

Studiul de faţă face parte dintr-un proiect mai amplu care

urmăreşte modul de funcţionare al instituţiilor ecleziastice orto-
doxe locale, respectiv parohia şi protopopiatul şi a interacţiunii
acestora cu instituţiile centrale, episcopie, mitropolie, consisto-
riu, în exerciţiul administraţiei bisericeşti. De asemenea, cerce-
tarea noastră urmăreşte să releve evoluţia fiecărei instituţii în
parte, modul în care unele atribuţii au fost transferate de la una
la alta sau modul în care aceste atribuţii s-au interferat de-a lun-
gul secolului al XIX-lea. Altfel spus, studiul nostru va încerca să
reliefeze relaţia dintre Biserică şi modernizare. Faptul că odată
cu Statutul Organic preotul, protopopul, episcopul, mitropolitul
au atribuţii clar definite, denotă un semn al modernizării institu-
ţiilor în cauză. Raţionalizarea administraţiei ecleziastice la toate
nivelurile a adus cu sine beneficii slujitorilor sfântului altar, dar
şi suficiente provocări.
Evoluţia instituţiilor Bisericii Ortodoxe din Transilvania de
până la epoca Statutului şagunian a fost strâns legată de evoluţia
constituţională a sârbilor din Monarhia austriacă. Privilegiile ili-
rice date de Leopold I la sfârşitul secolului al XVII-lea au mar-
cat viaţa ecleziastică a românilor ortodocşi pe parcursul seco-
lului următor. Printre altele, ele făceau referire şi la constituirea
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
unei Biserici Ortodoxe autocefale pentru sârbii şi românii din
Monarhie, cu excepţia Transilvaniei şi acordarea unor drepturi
excepţionale mitropolitului de la Carloviţ. Pentru a păstra un
echilibru, Curtea de la Viena a emis mai multe regulamente prin
care a revendicat autoritatea legislativă. Regulamentele ilirice din
1770 şi 1777 au fost abrogate ulterior de Rescriptum Declaratorium
Illyricae Nationis din 16 iulie 1779 şi de Systema consistoriale din
17 iunie 1782. Utilitatea acestor două regulamente a mers până
după 1867, iar unele părţi din articolele lor până în 19181.
Parohia
Referiri privitoare la funcţionarea instituţiei parohiei sunt
destul de puţine în cadrul Rescriptului Declarator2. Există totuşi
o clasificare a parohiilor, după numărul de case, în trei categorii:
mai mult de 130 de case, până la 250 de case şi peste acest număr
de case (art. 37, lit. a, b, c, d). În continuare, regulamentul vor-
beşte despre scutirea preoţilor de orice dări către stat şi despre
ocuparea funcţiilor bisericeşti. Sunt menţionate însă sumele pe
care trebuiau să le plătească preoţii episcopului locului, aşa-nu-
mita taxă de singhelie, care se încasa în funcţie de numărul case-
lor din parohie. Plata singheliei era obligatorie pentru toţi cle-
ricii, dar se aplica diferenţiat, în funcţie de numărul de case din
parohie. Iniţial, ea era de 30 de creiţari pentru fiecare casă, iar
dacă numărul locuinţelor depăşea cifra de o sută, taxa se limita
la 50 de florini3. Dispoziţiile nu se aplicau în comitatul Bihor, care
era sub jurisdicţia episcopului de Arad, deoarece acolo exista o
convenţie pe baza căreia pentru scrisoarea de numire a preotu-
lui nu se plătea mai mult de un taler4. Mulţi dintre preoţii aces-
1
Paul Brusanowski, Reforma constituţională în Biserica Ortodoxă a Transilvaniei între 1850-1918,
Cluj-Napoca, 2007, pp. 57-58.
2
I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I, Timi-
şoara, 1980, pp. 410-433.
3
Rescriptul declaratoriu, art. 22, lit. d, pct. 1, 2, 3.
4
Ibidem, art. 22, lit. d, pct. 5.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

tui comitat trăiau doar din cultivarea pămânului şi din venitul

patrafirului, adică din ceea ce primeau de la enoriaşi pentru ser-
viciile religioase. Aşadar, pe de o parte era o măsură de susţi-
nere a clerului din Bihor, a cărui situaţie materială era destul de
precară, iar pe de altă parte o preocupare administrativă-cano-
nică specială, ca urmare a politicii susţinute de atragere la uni-
rea cu Biserica Romei.
Sinesie Jivanovici (1751-1768) a fost episcopul care a acor-
dat poate cea mai mare atenţie acestei duble strategii. El a pre-
luat administraţia episcopală de la Arad de la predecesorul său,
Pavel Nenadovici (1748-1749) sub auspicii nu tocmai favorabile.
În cancelariile Curţii de la Viena se vorbea chiar de desfiinţarea
episcopiei Aradului, pe motivul lipsei fondurilor. Rapoartele care
se aflau pe masa cancelariei vieneze nu exagerau cu nimic rea-
litatea situaţiei din comitatul Arad şi Bihor. Într-adevăr, starea
preoţimii ortodoxe din aceste părţi ale Monarhiei se afla în pra-
gul pauperităţii. Doar intervenţia mitropolitului de la Carloviţ,
Pavel Nenadovici, a mai putut să convingă autorităţile despre
necesitatea existenţei, în continuare, a episcopiei de la Arad5.
În aceste condiţii, averea Bisericii şi a clericilor trebuia să
fie administrată cu multă chibzuinţă. Rescriptul face referire la
mai multe situaţii de acest fel. Imobilele achiziţionate de preot
înainte de a fi hitotonit nu intrau sub incidenţa drepturilor epi-
scopale, ci doar sub aceea a domnului de pământ. Situaţia era
invers după momentul intrării în rândul clerului şi a cumpără-
rii de locuinţe6.
De asemenea, pentru încurajarea preoţilor, dar şi din raţi-
uni misionare, legislaţia ecleziastică în discuţie prevedea posi-
bilitatea construirii de biserici în localităţile locuite de cel puţin
30 de familii de credincioşi ortodocşi. Ridicarea unui al doilea
5
Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi (1701-1918), Cluj-Napoca, 2006, pp.
76-77.
6
Rescriptul declaratoriu, art. 5, pct. a, b.
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
lăcaş de cult în aceeaşi localitate era posibilă dacă acolo existau
mai multe confesiuni, dar numai cu aprobarea Curţii aulice7.
Legislaţia ecleziastică posterioară Rescriptului nu a mai facut
nici o precizare privind parohia. Sistema Consistorială din 17828
trata în exclusivitate doar funcţionarea consistoriilor. Apoi, regu-
lamentele adoptate la Sinodul de la Chişineu-Criş din martie 1849
şi la Sinodul de la Arad din 1850 s-au ocupat să traseze doar unele
atribuţii ale Sinodului eparhial şi ale Consistoriului. Parohia, ca
unitate administrativ-bisericească continua să rămână în aceleaşi
înţelesuri oferite de Canoanele apostolice, de hotărârile sinoade-
lor ecumenice şi de reglementările din Pravilă (Cromcia).
Forma explicită, încadrată în termeni juridico-bisericeşti, a
ceea ce însemna parohia a fost dată de Andrei Şaguna în Proiect
de un Regulament pentru organizarea trebilor bisericeşti, şcolare şi
fundaţionale române de religia greco-orientală în Statele austriece din
1864. Potrivit articolului 19, parohia era socotită ca fiind „com-
plexul acelor creştini, care locuind într-un loc, fac împreună
Biserica, şcoala şi susţin unu sau mai mulţi preoţi, sau unu sau
mai mulţi învăţători, precum şi celălalt personal bisericesc folo-
sitor, adică: epitropi, cântăreţi şi clopotari[...]”. Stipulări clare au
fost făcute la nivelul fiecărei unităţi administrative bisericeşti.
Şaguna nu a adus nimic nou în legislaţia ecleziastică, ci doar a
reactualizat-o, respectând canoanele şi normele de organizare
ale Bisericii. Principiile care s-au aflat la baza Proiectului său au
fost cele legate de colaborarea dintre cler şi credincioşi, prici-
piul autonomiei, prin care parohiile, protopopiatele şi eparhi-
ile urmau să fie independente faţă de alte organe egale în rang
şi principiul reprezentativităţii9.
O parte din prevederile din Proiect au suferit transformări
sau adăugiri în timpul dezbaterilor din cadrul Comisiei de 12
7
Ibidem, art. 66, pct. a, b.
8
Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Ortodoxe Române Sibiu, Fond Vasile Mangra, Tom VI, dosar
839-1009.
9
Paul Brusanowski, op. cit. p. 109.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

(patru clerici şi opt mireni), prezidată de Ioan Alduleanu. Aşadar,

există deosebiri între Proiect şi Statutul votat, majoritatea prove-
nind din diferenţele de opinie privind rolul conducătorilor uni-
tăţilor administrative-bisericeşti10. Astfel, în Proiectul de consti-
tuţie, Andrei Şaguna a definit Sinodul parohial ca o entitate for-
mată din creştini care nu au intrat sub incidenţa legilor penale
ale Statului şi care au împlinit vârsta de 24 de ani. Forma votată a
fost mai puţin restrictivă disciplinar, Sinodul parohial fiind con-
stituit din „toţi parohienii” creştini11. În mod normal, preşedin-
tele Sinodului parohial era preotul paroh, iar în cazul în care exis-
tau mai mulţi preoţi, cel care avea să prezideze lucrările trebuia
numit de către episcop, cu acordul comitetului parohial12. După
amendamentele aduse acestui articol, s-a ajuns la forma finală în
care preşedintele Sinodului parohial să fie cel mai bătrân preot13.
În mod vizibil, parohiei i se acorda o mai mare autonomie admi-
nistrativă, prin eludarea acordului episcopului asupra derulării
lucrărilor organelor reprezentative de conducere a parohiei. Tot
referitor la Sinodul parohial, în forma iniţială, Statutul prevedea
că preşedintele poate să îl dizolve în cazul în care ar constata
unele nereguli. Cei implicaţi în tulburarea lucrărilor urmau să fie
transpuşi protopopului şi apoi Consistoriului pentru stabilirea
sancţiunilor14. Forma votată a Statutului însă, prevedea ca celor
în cauză să li se întocmească un proces-verbal disciplinar, care
să fie apoi transmis forurilor superioare bisericeşti15. Proporţia
10
Idem, Andrei baron de Şaguna şi organizarea constituţională a Mitropoliei Transilvaniei, în vol. Mitro-
politul Andrei Şaguna. Creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, Sibiu, 2008,
pp. 158-159.
11
Idem, Reforma constituţională...., p. 110.
12
Proiectul de Regulament pentru organizarea treburilor bisericeşti, şcolare şi fundaţionale române de
Relegea greco-orientală, art. 29, în Actele Sinodului Bisericei greco-răsăritene în Ardeal din anul 1864,
Sibiu, 1864, pp. 80-167.
13
Regulamentul pentru organizarea treburilor bisericeşti, şcolare şi fundaţionale române de Relegea gre-
co-orientală, art. 27, în Actele Sinodului Bisericei greco-răsăritene în Ardeal din anul 1864, Sibiu, 1864,
pp. 208-274.
14
Proiectul...., art. 30.
15
Regulamentul...., art. 28.
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
necesară de voturi, pentru ca hotărârile Sinodului parohial să
devină valide, a fost şi ea modificată, de la 2/3 din totalul celor
prezenţi16, la majoritatea simplă17. S-a revenit şi asupra unor drep-
turi suplimentare acordate de Şaguna Sinodului parohial. Este
vorba de posibilitatea alegerii profesorilor de la Seminarii şi a
învăţătorilor18, lucru care în forma votată a Proiectului era defe-
rit organului executiv, respectiv Comitetului parohial19.
Transformări notabile au suferit şi articolele referitoare la
puterea executivă din parohie. Comitetul parohial nu mai era
restricţionat în a pune semn de egalitate între paroh şi preşedinte,
învăţător şi secretar20, ci a definit în termeni mult mai democratici
aceste alegeri. Concret, preşedinte putea fi orice persoană mem-
bră a Comitetului, iar secretar orice persoană cu studii, chiar dacă
nu făcea parte din aceast organ executiv21. Faptul că forma votată
a Proiectului i-a conferit atribuţii mai largi Comietului parohial
se observă şi prin aceea că în inventarierea bunurilor mobile şi
imobile ale parohiei, nu mai trebuia urmat un formular stan-
dard, eliberat de către Sinodul eparhial. În schimb se prevedea
ca inventarul să fie completat în trei exemplare, din care unul
să se expedieze Consistoriului eparhial22.
În epocă au existat confuzii în înţelegerea Statutului.
Necesitatea explicării unor prevederi neclare din statutul Organic
l-a determinat pe profesorul Vasile Mangra de la Institutul teo-
logic din Arad să iniţieze, în 1877, o rubrică specială în perio-
dicul Biserica şi Şcoala, în care să fie dezbătute „toate opiniile ce
privesc interpretarea locurilor din Statut [...] pentru ca punctele
obscure şi dubii să se lămurească cât mai bine şi, astfel, să se sta-
16
Proiectul...., art. 36.
17
Regulamentul...., art. 34.
18
Proiectul...., art. 26.
19
Regulamentul...., art. 42.
20
Proiectul...., art. 41.
21
Regulamentul...., art. 39.
22
Ibidem, art. 42.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

torească sensul lor cel adevărat”. Un astfel de „loc” era cel pri-
vitor la anularea alegerii de preot. Se punea întrebarea dacă o
dată cu ea se anulează şi concursul pe baza căruia s-a efectuat
alegerea şi, pentru ca să se poată face o nouă alegere dacă este
nevoie de un nou concurs. Răspunsul era afirmativ. O dată cu
anularea alegerii, se anulau şi acţiunile care au premers acesteia,
prin urmare, era nevoie de un nou concurs. El oferea chiar şi un
exemplu din sinodul eparhial, care a fost nevoit să anuleze ale-
gerea unui preot capelan, pe motiv că aceasta a fost influenţată
de rudele candidatului23.
Pe lângă cuvintele laudative primite de către Mangra de la
diverşi cititori, vizavi de iniţiativa sa de a oferi explicaţie unor
situaţii confuze, asupra cărora Statutul nu prevedea nimic în acest
sens, s-au înregistrat şi opinii de altă natură. De pildă, Vincenţiu
Babeş critica dorinţa lui Mangra de „a interpreta legea”. După dis-
cuţii contradictorii dintre cei doi, Babeş s-a declarat de acord cu
intenţia lui Mangra, numai că, acesta să renunţe la a oferi exem-
ple concrete, din sinodul eparhial, ceea ce, în final, nu i-a conve-
nit redactorului: „D[omnu]l B[abeş] îşi închipuie interpretarea
fără privire la cazuri concrete şi ţine că este îndeajuns a da opi-
nii scurte, fără motivare. Eu, din contră, ţin cum că interpretare
fără cazuri concrete nici închipui nu se poate.” De altfel, opina
Mangra, rostul publicisticii, cu atât mai mult că este bisericească,
era acela de a oferi publicului o vedere de ansamblu asupra pro-
blemelor cu care se confrunta sinodul. Tăgăduirea unor realităţi
în favoarea menţinerii discuţiei doar în planul teoreticului i se
părea lui Mangra fără sens24.
Cu sau fără reproşuri, Mangra şi-a continuat seria de arti-
cole, publicând reflecţii asupra situaţiei confuze, din punct de
vedere canonic în care se găseau preoţii capelani. Statutul Organic,
23
[Vasile Mangra], Interpretarea Statutului Organic, în Biserica şi Şcoala (în continuare BS) , I, nr. 3
din 13/25 februarie 1877, p. 21.
24
[Idem], Interpretarea Statutului Organic, în BS , I, nr. 5 din 27 februarie/11 martie 1877, pp. 33-34.
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
în dispoziţiile sale, făcea referire la această categorie de preoţi.
Ei erau aleşi şi numiţi ca sprijinitori în parohiile întinse sau pe
lângă preoţii parohi bătrâni, incapabili să-şi îndeplinească inte-
gral serviciul bisericesc şi funcţiile pastorale. Deosebirea între
preotul capelan şi cel paroh nu era în ce priveşte treapta ierar-
hică ori sacramentală, ci doar din punct de vedere disciplinar. În
eparhia Caransebeşului se aplicau aceste prevederi, însă în cea a
Aradului existau mai multe incoveniente. Acolo, preoţii capelani,
după ce erau o dată supuşi unei alegeri, când erau numiţi, prac-
tica bisericească din aceste părţi le cerea ca, după ce primeau o
parohie, să fie din nou aleşi. Mangra apela Consistoriul în legă-
tură cu această situaţie, rugându-se ca „alegerea de capelan să se
facă permanentă, cu îndreptăţirea alesului la titlul de paroh”25.
Regulamentul pentru parohii din 1878 a fost aprobat de
Congresul Naţional Bisericesc cu intenţia de a reitera prevede-
rile statutare. Se face referire la comuna politică, forma adminis-
trativ-teritorială stabilită de către organele Statului, pe teritoriul
căreia exista, în majoritatea cazurilor, o singură comună biseri-
cească cu cele două puteri, legislativă, executivă şi epitropia. În
cazul în care numărul locuitorilor era considerabil şi necesită-
ţile spirituale erau deopotrivă crescute, era posibilă organiza-
rea mai multor parohii. Ele trebuiau să aibă fiecare minim 300
de credincioşi care să dispună de mijoacele financiare necesare
susţinerii lor26. Clasificarea parohiilor era stabilită pe trei clase:
clasa I care prevedea un salariu pentru preotul paroh de minim
800 fl. pe an; clasa II cu 600 fl. pe an şi clasa a III-a cu un venit
de 400 fl. pe an. Desigur că accesul la aceste posturi se făcea în
funcţie de nivelul de studii, de rezultatele practicii în cancelaria
consistorială, protopopească sau de învăţător. Exista şi posibi-
litatea numirii de diaconi în bisericile parohiale, însă doar dacă
25
[Idem], Despre preoţii capelani, în BS , I, nr. 26 din 24 iulie/5 august, 1877, pp. 201-202.
26
Regulamentul pentru parohii în provincia mitropolitană a Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria şi
Transilvania, art. 1, 2, Sibiu, 1913, 24 p..
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

acestora le era asigurat un salariu pe an de minim 600 fl. la oraşe

şi 400 fl. în mediul rural27.
În anul 1880, Sinodul arhidiecezan de la Sibiu a venit cu o
completare legislativă privind funcţionarea parohiilor. Legea
votată se referea exclusiv doar la sectorul administrativ-biseri-
cesc. Autofinanţarea şi autoadministrarea bunurilor materiale
ale mitropliei Transilvaniei erau privite de către legiuitorii cle-
ricali ca deosebit de importante. Averea unei biserici cuprindea
locaşul de cult, casa parohială şi celelalte clădiri anexe, precum
şi clădirea şcolii. De asemenea, cimitirul, pământurile înscrise
în Cartea funciară făceau parte din averea imobilă a unei paro-
hii. Unele unităţi administrative-bisericeşti deţinau şi bunuri
mobile concretizate în depozite bancare, fundaţii care colectau
sume de bani de la credincioşi în scop caritabil, precum şi obiecte
de cult cu vechime foarte mare28. Sinodul parohial avea abilita-
rea de a aproba bugetul, jurnalul de casă, cartea de evidenţă şi
împrumuturile. Documentele erau apoi expediate protopopiatu-
lui care verifica autenticitatea datelor, le contabiliza şi întocmea
o situaţie financiară pe întregul protopopiat. Raportul protopo-
pului era apoi trimis Consistoriului până în luna martie a fiecă-
rui an. Principiul autonomiei locale era, aşadar, respectat întru
totul, căci organele superioare bisericeşti nu aveau competenţă
asupra modului de administrare a averilor parohiei29. Exisenţa
unor nereguli în ceea ce priveşte administrarea bunurilor paro-
hiale a făcut ca, în anul 1897, Congresul Naţional Bisericesc să
adopte un regulament prin care autonomia financiară a parohii-
lor să fie restrânsă. Cosistoriul eparhial era supervizorul proble-
melor administrative ale parohiei. Astfel, hotărârile comitetului
parohial aveau să fie trecute prin Sinodul parohial şi apoi să fie

27
Ibidem, art. 9, 10, 15.
28
Regulament pentru administrarea şi controlarea averilor bisericeşti din arhidieceza gr.-or. Română a
Transilvaniei, art. 5, Sibiu, 1880.
29
Ibidem, art. 22.
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
trimise pentru aprobare Consistoriului30. Discrepanţele materi-
ale dintre parohii, precum şi lipsa de unitate la nivel de mitro-
polie a asigurării dotaţiei preoţilor au fost problemele care au
făcut obiectul multor şedinţe ale Consistoriilor eparhiale pe tot
parcursul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea31.
Protopopiatul
Instituţia protopopiatului a cunoscut şi ea transformări izvo-
râte tocmai din necesităţile timpului. În linii mari protopoiatul
ortodox din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nu diferea
cu mult de cel din perioada anterioară. Referiri la organizarea
administrativă a prezbiteriatului regăsim în articolele Rescriptului
declarator. Aici se menţionează despre „hotarele protopoiatelor
care s-au schimbat după plac” şi care aveau să fie stabilite exact
pe viitor. De asemenea, se specifica faptul că „nu este neapă-
rat necesar ca protopopul, mai ales dacă treburile gospodăriei
sale nu îngăduie aceasta, să-şi aibă parohia în locul de la care
se trage numele protopopiatului, putând s-o aibă în altă locali-
tate a ţinutului ce i-a fost încredinţat[...]”32.
În ceea ce priveşte veniturile protopopului, Rescriptul decla-
rator prevedea că dacă sunt mai mulţi preoţi în parohia acestuia,
el să primească „cu o jumătate mai mult din veniturile comune
ale sesiilor”. Scutirea de sidoxia anuală, precum şi darea de 100
ocale de grâu sau 2 florini din partea fiecărui preot, făcea din
protopop o persoană cu privilegii şi putere de influenţă destul
de mare pentru acele vremi33.
Atenţia deosebită acordată protopopiatului, precum şi spo-
rirea rolului său în problemele administrative şi misionare ale
Bisericii au fost clar subliniate de către Statutul Organic. Parte

30
Regulament pentru administrarea afacerilor epitropeşti, art. 8, 9, Sibiu, 1897.
31
Paul Brusanowki, op. cit., pp. 202-207.
32
Rescriptul declarator, art. 30-31.
33
Idem, art. 32, pct. a, b, c.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

organică a mitropoliei, alături de parohii, episcopii şi mănăstiri,

protopopiatele au constituit subiectul unor lungi dezbateri la
Congresul Naţional Bisericesc (CNB) constituant al Mitropoliei
Transilvaniei din 16/28 septembrie-7/19 octombrie 1868. Trebuie
să amintim faptul că tot atunci s-a adoptat şi Regulamentul pro-
vizoriu pentru afacerile interne ale Congresului Naţional Bisericesc.
Congresul Naţional Bisericesc era organul executiv superior
pentru întreaga Mitropolie şi era alcătuit din 93 de membrii: trei
din oficiu, adică ierarhii, şi 90 de deputaţi aleşi, câte 30 din fie-
care eparhie, în proporţie de 2/3 laici şi 1/3 clerici. Importanţa
lui a fost verificată de-a lungul anilor, când Congresul Naţional
Bisericesc a emis mai multe Suplimente sau completări la Statutul
Organic, cerute de contexul istoric34.
For de primă instanţă ecleziastică din mitropolie, protopo-
piatul a suferit anumite amendamente de la forma prezentată
în Proiect la cea finală din Statut. Dacă în prima formă se preve-
dea constituirea scaunului protoprezbiterial doar din clerici, în
forma finală se prevedea şi includerea mirenilor, dar numai cu
drept de vot consultativ: „scaunul protoprezbiterial constă afară
de protoprezbiter sau supleantul acestuia, ca preşedinte, din şase
parohi, ca membri cu vot decisiv, apoi din un defensor matri-
monial şi un notar cu vot consultativ. Aceştia doi din urmă pot
fi şi dintre capelani, diaconi sau mireni[...]”35. Mai multe amen-
damente şi rectificări au apărut însă la articolele care tratau des-
pre alegerea protopopului. Astfel, de la propunerea ca alegerea
protopopilor să se facă prin concurs, din care Sinodul protopo-
pesc să aleagă pe unul dintre cei admişi, s-a ajuns la decizia ca
respectivul Sinod să aleagă trei candidaţi, dintre care Consistoriul
eparhial să numească pe unul care trebuia „să fie bărbat apt şi
bine meritat pe tărâmul bisericesc şi şcolar”36.
34
Pentru amănunte vezi Paul Brusanovki, Reforma constituţională..., pp. 212-214.
35
Statutul Organic al Bisericii greco-orientale din Ungaria şi Transilvania, art. 32.
36
Ibidem, art. 53.
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
Cu toate acestea, au existat incertitudini în privinţa actu-
lui electoral protopopesc. Problema era următoarea: dacă pro-
topopul era în acelaşi timp şi paroh, atunci conform Statutului
Organic, „parohienii” aveau dreptul să-şi aleagă liber pe parohul
lor. Însă, deoarece, Statutul Organic nu amintea ipostaza proto-
popului paroh sau neparoh, Sinodul eparhial de la Arad a cre-
zut că este corect să declare dreptul conform căruia, în sinodul
electoral protopopesc, parohienii viitorului protopop să aibă
drept la jumătate din voturi, „precum, la alegerea mitropoli-
tului, arhidiecezanii au jumătatea reprezentanţilor în congre-
sul electoral.” Analogia pe care doreau unii să o facă între ale-
gerea de mitropolit şi cea de protopop, nu li s-a părut corectă
multor clerici, printre care şi lui Vasile Mangra, deoarece, spu-
nea el „alta este raţiunea legii pentru alegerea de mitropolit şi
alta este raţiunea legii pentru alegerea de protopop.” În sfâr-
şit, el preciza că dreptul pe care îl au arhidiecezanii, de a repre-
zenta jumătatea tuturor membrilor congresului electoral, prin
aceasta li se acorda „numai posibilitatea de a-şi exercita în colec-
tivitate dreptul care, la alegerea demnitarilor săi, îl au şi cele-
lalte eparhii în particular.” Sinoadele parohiale nu deţineau
acest drept, dispunând doar de alegerea funcţionarilor şi a pre-
oţilor parohi37. Mangra acuza tendinţa sinoadelor parohiale de
a-şi depăşi atribuţiile pe care, de altfel, le neglijau38, la fel cum şi
comitetele parohiale, în care erau aleşi „persoane ariviste”, nu
ofereau rezultatele aşteptate39. El propunea autorităţilor supe-
rioare bisericeşti să dispună de o mai mare preocupare pentru
„bază”, pentru parohie, declarând că nu poate exista un orga-
nism bisericesc sănătos şi funcţionabil, atâta timp cât celula sa
fundamentală, parohia, era neglijată40.
37
V[asile] M[angra], Legea organică cu privire la alegerea de protoprezbiter, în BS , III, nr. 36 din 14/27
septembrie 1879, pp. 293-294.
38
[Idem], Sinoadele noastre parohiale, în BS , I, nr. 48 din 18/30 decembrie 1877, pp. 381-382.
39
[Idem], Comitetele noastre parohiale, în BS , VIII, nr. 45 din 4/16 noiembrie 1884, pp. 361-362.
40
Ibidem.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

Mitropolitul Miron Romanul a fost receptiv la sugesti-

ile venite din partea erudiţilor Bisericii privind unele neclari-
tăţi din Statut faţă de alegerea protopoilor. Astfel că, în şedinţa
din 11/23 octombrie 1888, Congresul Naţional Bisericesc a
votat Regulamentul pentru procedura la alegerea de protoprezbi-
ter. Structurat în 26 de articole, acestă lege ecleziastică preia, în
mare parte, prevederile statutare. Se evidenţiază rolul esenţial
pe care îl are Consistoriul eparhial vizavi de întregirea scau-
nului protopopesc. Ca etapă primară Consistoriul recomanda,
conform articolului 39 din Statutul organic, alegerea membrilor
pentru sinodul protopopesc electoral: o parte dintre membrii
ordinari, cei aleşi pe o perioadă de trei ani, iar cealaltă jumătate
alegându-se ad-hoc, adică numai pentru actul electoral41. După
expirarea termenului de depunere a dosarelor de candidatură
pentru postul vacant, între 30-45 de zile, urmau alte proceduri.
Consistoriul avea obligaţia să supervizeze desfăşurarea alege-
rilor şi pentru aceasta era desemnat un comisar consistorial din
rândul clerului. Prima etapă era convocarea Comitetului proto-
popesc, ocazie cu care comisarul analiza conţinutul dosarelor.
Etapa a doua era convocarea sinodului prin circulară din par-
tea comisarului42. Urma apoi întrunirea sinodului electoral cu
prezenţa majorităţii membrilor, având ca preşedinte pe delega-
tul Consistoriului43.
După încheierea tuturor formalităţilor de verificare a mem-
brilor prezenţi şi a actelor necesare notariatului, se proceda la
actul electiv propriu-zis. Fiecare alegător vota numai pentru unul
dintre candidaţi, în caz contrar, votul se anula. Comisia de scru-
tin număra apoi buletinele de vot şi verifica dacă ele corespund
numărului de alegători prezenţi, apoi se sigilau şi, împreună cu
celelalte acte, se trimiteau Consistoriului care numea pe unul
41
Regulament pentru procedura la alegerea de protoprezbiter, art. 1-3, Sibiu, 1888.
42
Ibidem, art. 14-16.
43
Ibidem, art. 17-18.
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
dintre cei trei candidaţi care au întrunit cele mai multe voturi44.
În unele cazuri, Consistoriul decidea repetarea actului electoral,
cu obligaţia de a alege noul protopop în cel mult şase luni de la
anularea primei alegeri. Nemulţumirile faţă de modul de des-
făşurare a alegerii puteau fi înaintate Consistoriului eparhial, în
termen de 14 zile de la desfăsurarea ei. Recursul de nulitate se
putea face doar pe probleme de procedură electivă. În cazul în
care rezultul nu mulţumea partea reclamantă, aceasta putea să
facă apel la Consistoriul mitropolitan, iar decizia primită de la
acesta era definitivă45.
Fundamentată pe principiul separării puterii şi a respectă-
rii principiului ierarhic, instituţia protopopiatului avea organe
legislative, executive şi judecătoreşti. Astfel, din prima catego-
rie făcea parte sinodul protopopesc care era alcătuit din 2/3 laici
şi 1/3 clerici. Principala sa atribuţie era cea electorală, respec-
tiv desemnarea a trei candidaţi din care, ulterior, Consistoriul
eparhial să aleagă unul singur46. Pe lângă preocuparea pentru
ocuparea scaunului protopopesc, sinodul avea şi responsabili-
tăţi financiare, dintre care amintim dreptul de a impune unită-
ţilor parohiale anumite contribuţii financiare pentru acoperirea
cerinţelor bugetare.
Comitetul protopopesc reprezenta puterea executivă şi avea
în componenţa sa acelaşi procent al reprezentării laicilor şi cleri-
cilor ca în Sinod. Numărul redus de membrii, până la 12, a pro-
dus adeseori dificultăţi Comitetului, căci acesta nu putea întruni
cvorumul necesar. Congresul Naţional Bisericesc din 1891 a dis-
cutat această problemă, iar soluţia pe care a dat-o viza posibili-
tatea alegerii unor membrii supleanţi47.
Puterea judecătorească era deţinută de către scaunul proto-
popesc, „acea autoritate în afacerile bsericeşti, care [...] formează
44
Ibidem, art. 20-24.
45
Ibidem, art. 25-26.
46
Statutul Organic al Bisericii greco-orientale din Ungaria şi Transilvania, art. 55.
47
Paul Brusanowski, op. cit., pp. 215-216.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

forul de primă instanţă în mitropolie”. Scaunul era alcătuit din

protopop împreună cu şase preoţi parohi, care aveau drept de
vot decisiv, un notar şi un defensor matrimonial, care aveau vot
consultativ48. În şedinţele lunare, această primă instanţă rezolva
diferendelor dintre preoţii parohi şi dintre preoţi şi parohiile
lor cu privire la veniturile stolare şi la alte venituri, se pronunţa
în cauzele matrimoniale, în special asupra divorţului religios.
Supravegherea ţinerii corecte a protocoalelor matrimoniale şi a
altor protocoale parohiale, intra tot în atribuţiile Scaunului pro-
topopesc. Statutul Organic mai preciza faptul că, pentru a se asi-
gura imparţialitatea, membrii Scaunului nu trebuiau să fie înru-
diţi între ei până la al şaselea grad de sânge şi al patrulea de cus-
crie49. În concluzie, Scaunul protopopesc era înzestrat cu pute-
rea de judecată şi dreptul de a decide în problemele cu carac-
ter particular ale parohilor şi ale credincioşilor, dar şi în unele
în care erau implicate instituţiile ecleziastice.
Consistoriul
Născută din aceleaşi necesităţi administrative, instituţia
Consistoriului a ajutat la dezvoltarea vieţii ecleziastice ortodoxe
din Transilvania şi Ungaria. Mărturii privind activitatea acestei
instituţii le întâlnim într-un articol din Regulamentul din 1779,
în care se face referire la „chestiuni consistoriale”. De fapt, este
mai mult o precizare, potrivit căreia doar problemele cu carac-
ter pur bisericesc urmau să fie dezbătute în şedinţele săptămâ-
nale ale Consistoriului50.
Sistema consistorială a adus precizări suplimentare privi-
toare la statutul social al clerului. Regulamentul tratează în spe-
cial instituţia Consistoriului, precizând că jurisdicţia lui se exer-
cita numai asupra cauzelor spirituale şi bisericeşti. Prin urmare,

48
Statutul Organic al Bisericii greco-orientale din Ungaria şi Transilvania, art. 31-32.
49
Ibidem, art. 33-36.
50
Rescriptul declaratoriu, art. 50.
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
examinarea candidaţilor la preoţie, întărirea protopopilor şi a
arhimandriţilor, elaborarea conscripţiilor preoţilor şi verifica-
rea inventarelor parohiale ţineau de atribuţiile Consistoriului.
În filele aceluiaşi regulament se trasa o linie de demarcaţie clară
între problemele ecleziastice şi cele civile sau penale ale clerului,
de care răspundeau autorităţile laice51. Mai concret, Sistema este
împărţită în patru „tăişuri” sau capitole. Dacă în primul dintre
acestea sunt expuse probleme de fond, adică ce poate judeca un
Consistoriu, în capitolul următor este prezentată forma prin care
se face apel la această instanţă52. Capitolul al treilea tratează des-
pre componenţa Consistoriului diecezan care era format din epi-
scop-preşedinte, doi călugări, doi protopopi, doi preoţi parohi,
un notar, un contabil şi un traducător53. Ultimul capitol tratează
despre Consistoriul apelatoriu mitropolitan, ultima instanţă de
judecată ecleziastică ortodoxă în care şedinţele se ţineau neîn-
trerupt, până la soluţionarea finală a apelurilor54.
Amintim faptul că pe parcursul secolului al XVIII-lea a exis-
tat preocuparea reactivării episcopiei Oradiei, sau măcar a unui
Consistoriu, dat fiind faptul că episcopia Aradului era cea mai
întinsă din sistemul mitropolitan al Carloviţului. Astfel, în 30
august 1793 s-a înfiinţat Consistoriul ortodox din Oradea, după
ce Curtea de la Viena îşi dăduse acceptul în acest sens. Noul
Consistoriu era supus în problemele canonice episcopului de
la Arad şi ţinea şedinţe de două ori pe lună, în care se dezbă-
teau chestiuni bisericeşti, disciplinare şi matrimoniale. Puterea
jurisdicţională revenea acestuia, la Arad rămânând doar funcţiile
spirituale fixate de canoane în puterea episcopului. Consistoriul
orădean era astfel conceput ca oricând să poată fi transformat în
episcopie. Sub jurisdicţia sa intrau 14 protopopiate cu 575 parohii,

51
Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, pp. 89-90.
52
Sistema consistorială, tăişul al II-lea, art. 1-5.
53
Idem, tăişul al III-lea, art. 1-3.
54
Idem, tăişul al IV-lea, art. 1, 9.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

dintre care 43,48% în cele şapte protopopiate ale Consistoriului

arădean (Arad, Chişineu-Zărand, Hălmagiu, Ineu, Buteni, Şiria,
Vărădia de Mureş), iar 56,52% în protopiatele Consistoriului de
la Oradea (Oradea, Lunca, Peştiş, Pomezău, Beiuş, Meziad şi
Beliu)55. Comparativ cu aceste date, Districtul Consistoriului
de la Oradea avea, în 1900, şase protopopiate: Oradea, cu 50 de
parohii şi 172 de filii, Peşteş cu 32 de parohii şi 22 de filii, Tinca
deţinea 33 de parohii şi 17 filii, Beliu 38 de parohii şi 9 filii, Beiuş
46 de parohii şi 10 filii, Vaşcău 40 parohii şi 12 filii56. În decursul
anilor, datele statistice s-au modificat. Astfel, în 1907, întâlnim
în protopopiatul Oradiei 59 de parohii şi 2 filii, la Peşteş 54 de
parohii şi o filie, 33 de parohii şi 2 filii în protopopiatul Tinca,
42 de parohii şi 5 filii la Beliu, protopopiatul Beiuş avea 55 de
parohii şi 2 filii, iar în protopopiatul Vaşcău existau 50 de paro-
hii şi 3 filii. Observăm că în acest răstimp, numărul parohiilor a
crescut, prin transformarea filiilor. De asemenea, din 1907, s-a
modificat şi clasificarea parohiilor. Dacă până atunci, din cele
293 de parohii 71,9 % erau de categoria a III-a, după anul respec-
tiv, doar 34,8 % se mai încadrau în această categorie, deoarece
majoritatea dintre ele deveniseră de clasa a II-a, 35,8 % şi de clasa
I, 34,8 %57. Creşterea numărului de parohii ar putea fi explicată
prin interesul autorităţilor bisericeşti faţă de situaţia materială
a clerului. Mai precis, preoţii puteau intra în posesia întregirii
salariale, a ajutorului de la stat, dacă erau în fruntea unei parohii
şi nu doar a unor filii. Apoi, mai exista şi un alt aspect. În peri-
oada 1900-1907, din totalul de 157 de absolvenţi ai Institutului
teologic din Arad, 35,66 % proveneau din Bihor, în raport cu cei

55
Pavel Vesa, op. cit., pp. 63-64.
56
Protocol despre şedinţele sinodului eparhial din dieceza română gr[eco] orientală a Aradului, ţinute în
sesiunea ordinară a anului 1901, Arad 1901, pp. 87-90.
57
Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Bihor (ANDJB), Fond Episcopia Ortodoxă Română, dosar
332/1808-1904, doc. 1268/1907 – Consemnarea despre clasificarea parohiilor de sub jurisdicţia Consisto-
riului gr[eco] or[iental] rom[ân] din Oradea din şedinţa plenară a Consistoriului ţinută la 28 iunie/11 iulie
1907.
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
din Arad care reprezentau doar 27,38 %58. Astfel, transformarea
filiilor în parohii în districtul Consistopriului de la Oradea era
efectul creşterii cererii de intrare în cler.
Revenind în mijlocul secolului al XIX-lea, subliniem un
moment important care s-a petrecut pe tărâmul constituţionalis-
mului bisericesc. Este vorba despre Sinodul de la Chişineu-Criş
din 1849 care a fost pentru acele vremi o „veritabilă constituţie
bisericească, această Orânduială aduce un suflu liberal şi demo-
cratic în Biserică, anticipând opera şaguniană. Prin prevederile
ei, transforma Biserica arădeană într-o biserică sinodală la toate
nivelurile”59. În ceea ce priveşte instituţia consistorială, noua con-
stituţie bisericească a preluat, în mare, prevederile din Sistemă.
Consistoriul era definit ca fiind „judeţ bisericesc, care hotărăşte
despre lucrurile ce se ating de sfinţenie, biserici şi religie” 60. Era
stabilită existenţa a două Consistorii, la Arad şi Oradea, for-
mate din episcop sau vicar ca preşedinte, având câte şase mem-
brii, din care doi clerici de mir, un notar, un jurist, care îndepli-
nea şi funcţia de contabil61. Se reamintea periodicitatea şedin-
ţelor consistoriale ordinare sau extraordinare, o dată pe lună,
în prima săptămână. În competenţa Consistoriului intrau pro-
bleme de ordin bisericesc precum împlinirea parohiilor vacante,
procesele matrimoniale, respectiv ruperea legaturii căsătoriei şi
a logodnei, despărţirea de masă şi de pat62. În derularea aces-
tora, juristul consistorial juca rolul de apărător al tainei căsăto-
riei şi avea datoria de a convinge pe cei în cauză să revină asu-
pra hotărârii lor. Cei nemulţumiţi de decizia luată, puteau face
58
Teodor Botiş, Istoria şcolii normale (Preparandiei) şi a Institutului teologic ortodox român din Arad,
1922, pp. 717-721.
59
Nicolae Bocşan, Ioan Popovici, Sinodul de la Chişineu-Criş, în vol. Revoluţia de la 1848-1849 în
Europa centrală. Perspectivă istorică şi istoriografică (coord. Camil Mureşan, Nicolae Bocşan, Ioan
Bolovan), Cluj-Napoca, 2000, p. 368.
60
Despre sinodul diecezii Aradului (primăvara anului 1849 de la Chişineu Criş), Despre consistoriul die-
cezan, art. I.
61
Ibidem, art I, pct. 1.
62
Ibidem, art. II, pct. 1-2.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

apel şi la Consistoriul mitropolitan, ca ultimă instanţă de jude-

cată bisericească63. Sinodul de la Arad din 1850 a adus puţine
adăugiri în privinţa atribuţiilor Consistoriului. Se preciza doar
că prin această instituţie se va împărţi toată dieceza în districte,
de asemenea s-a admis şi prezenţa a doi asesori laici alături de
cei patru clerici64.
Statutul Organic a definit Consistoriul drept „organul admi-
nistrativ şi judecătoresc permanent în toate treburile bisericeşti,
şcolare şi fundaţionale din întreaga dieceză”65. Principiul sepa-
rării puteilor era şi el respectat, căci existau trei senate, biseri-
cesc, şcolar şi epitropesc. Componenţa lor era asigurată de către
asesori (consilieri) aleşi de către Sinodul eparhial. În ce priveşte
numărul lor, acesta era lăsat la latitudinea fiecărui for legislativ
eparhial în parte. Deşi egale ca importanţă, senatul bisericesc se
deosebea de celelalte două prin faptul că membrii lui erau doar
clerici care erau aleşi pe viaţă. În senatul şcolar şi epitropesc se
respecta ponderea de 2/3 laici şi 1/3 clerici, însă aceşti asesori
erau aleşi pentru o perioadă de trei ani66. Alături de asesori mai
exista un secretar, jurist, defensorul matrimonial şi personalul
din cancelariile consistoriale. Primii doi erau aleşi de către ase-
sori, iar ceilalţi erau numiţi de către episcop67.
Pe lângă cele trei senate mai exista şi Plenul consistorial.
Şedinţele plenare ale Consistoriului aveau rolul de a trasa liniile
directoare după care să se orienteze asesorii celor trei senate în
activităţile lor. Pe parcursul unui an se ţineau de la patru până
la şase astfel de şedinţe în care un număr variabil de 15 asesori
îşi prezentau rapoartele despre situaţia bisericilor, a probleme-
lor economice ale acestora şi ale şcolilor. În funcţie de natura
63
Ibidem, art. II, pct. 4-12.
64
Organizarea Sinodului Diecezan propusă cu prilejul Sinodului eparhial arădean din 23 iulie „şi urmă-
toarele zile 1850 ţinută”, art. 3, pct. a, b.
65
Statutul Organic..., art. 110.
66
Ibidem, art. 121.
67
Ibidem, art. 119-120.
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
lor, acestea erau repartizate în vederea analizării şi soluţionării
prezidiului, senatului plenar şi a celorlalte trei. La Oradea, spre
exemplu, în 1901, din cele 1951 de cereri şi rapoarte sosite, 1,23
% au fost împărţite vicarului, 9,12 % senatului plenar, celui bise-
ricesc 39 %, senatului şcolar 26,1 %, iar celui economic 24,5 %68.
De regulă, primele probleme care erau luate în discuţie au fost
cele sosite din partea Consistoriului mitropolitan sau a celui de
la Arad. Exista, însă, între aceste două consistorii o diferenţă în
ceea ce priveşte natura solicitărilor. De la Sibiu erau expediate la
Oradea cereri care priveau mai mult latura culturală, de exem-
plu solicitarea de a face abonamente pentru achiziţionarea lucră-
rii lui Ilarion Puşcariu, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria
şi Transilvania,69 pe când adresele Consistoriului arădean făceau
referire la toate planurile de activitate. Menţinerea dialogului
între cele trei Consistorii era prevăzut de Statutul Organic şi avea
rolul de a asigura stabilitatea şi unitatea întregii mitropolii.
Pe lângă Consistoriul diecezan, mai exista şi unul arhidiece-
zan şi mitropolitan. Potrivit prevederilor Statutului Organic, con-
sistoriul arhidiecezan are aceleaşi prerogative precum un con-
sistoriu diecezan. Astfel, el este organul adminsitrativ şi jude-
cătoresc în problemele bisericeşti, şcolare şi fundaţionale din
districtul diecezan, la Arad şi Caransebeş, sau arhidiecezan la
Sibiu. În ceea ce priveşte componenţa sa, Consistoriul arhidie-
cezan era condus de către un preşedinte, în cazul de faţă arhi-
episcopul, şi de către asesorii consistoriali ordinari (salariaţi) şi
onorari. Nu puteau fi membri sau asesori consistoriali ordinari
sau onorari persoanele înrudite între ele până la al şaselea grad
de sânge şi al patrulea de cuscrie. Atât asesorii ordinari cât şi
cei onorari erau aleşi de către sinodul eparhial. În timp ce, aşa
după cum am mai arătat, asesorii senatului bisericesc erau aleşi
pe viaţă, membrii celorlalte două senate, respectiv şcolar şi eco-
68
Ibidem, pp. 90-91.
69
ANDJB, Fond cit., dosar 607 – Protocolul Plenului pe 1901, f. 1r, f. 11v.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

nomic (epitropesc) erau aleşi pe o perioadă de trei ani, cu posi-

bilitatea de a candida din nou şi de a fi realeşi70.
La Sibiu se întrunea periodic, în funcţie de necesităţi, şi
Consitoriul mitropolitan. Acesta era organul suprem admi-
nistrativ şi judecătoresc pentru întreaga mitropolie şi era for-
mat din mitropolit (preşedinte), cei doi episcopi sufragani şi un
număr de asesori onorari aleşi în Congresul Naţional Bisericesc.
În timp ce pentru senatul bisericesc se prevedea ca toţi mem-
brii să fie aleşi din cler (6), pentru celelalte două senate (6 pen-
tru fiecare) se aplica principiul 1/3 din cler şi 2/3 dintre mireni71.
Nu puteau face parte din Consistoriul mitropolitan persoanele
care erau membrii şi în Consistoriile eparhiale, probabil pentru
a nu influenţa dezbaterile. Totuşi, dacă acest lucru se întâmpla,
cei în cauză nu puteau lua decizii în acest for, dacă respectivii
şi-au mai exprimat părerea şi în forul inferior72, în Consistoriul
diecezan sau arhidiecezan.
Episcopia
Instituţia episcopală a fost explicată, amendată şi reformu-
lată în mai multe hotărâri ale sinoadelor din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Sinodul de la Chişineu-Criş a stabilit chiar
în primul articol că Sinodul eparhial era format din reprezen-
tanţi ai clerului şi credincioşilor din episcopia Aradului, într-o
proporţie de 1/3 preoţi şi 2/3 mireni. Deputaţii sinodali erau
aleşi în cercuri electorale diferite, anume câte un preot la 50 de
parohii, prin vot direct, şi câte un mirean la 18.000 de suflete.
Mandatul fiecăruia era de trei ani. Alături de aceştia, la sinod
mai participau câte un reprezentant al mănăstirii Hodoş-Bodrog,
al Institutului teologic-pedagogic din Arad şi directorul şcolilor

70
Statutul Organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania cu un supliment, ediţia
a II-a, Sibiu, 1900, pp. 39-40.
71
Ibidem, pp. 53-55.
72
Ibidem, p. 59.
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
primare . Din prezidiul sinodului făceau parte doi preşedinţi şi
73

doi secretari. Asfel, unul din aspectele novatoare ale constituţiei

bisericeşti din 1849 era faptul că episcopul nu deţinea calitatea
de preşedinte de drept al sinodului. Funcţiile sinodului erau în
principal legislative şi judecătoreşti74. În anul următor, Sinodului
i-au fost sporite competenţele legislative, electorale şi de control
al averilor bisericeşti, a Consistoriilor şi a şcolilor75.
În Statutul Organic Episcopia este definită clar, ca fiind întru-
nirea mai multor parohii, protopopiate şi mănăstiri, în fruntea
cărora se află episcopul. El era ales de către sinodul eparhial, iar
până la momentul împlinirii scaunului vacant, Consistoriul epar-
hial conducea eparhia în probleme de ordin bisericesc-adminis-
trativ, îngrijindu-se de pregătirea noilor alegeri în timp de până
la trei luni de la moartea episcopului76. Actul electiv se desfăşura
de regulă în biserica catedrală, în prezenţa mitropolitului sau a
mandatarului acestuia, iar votarea se făcea în secret cu buletine
de vot. Acela dintre candidaţi care întrunea cele mai multe voturi
era declarat câştigător al scrutinului. Noul episcop era apoi întă-
rit prin gramata mitropolitană, iar după ce depunea jurământul
de fidelitate faţă de Tron, era instalat oficial în funcţie77.
Sinodul diecezan sau arhidiecezan era forul legislativ dintr-o
episcopie, respectiv arhiepiscopie şi era format din 60 de depu-
taţi, 40 de mireni şi 20 de clerici, aleşi pentru mandate de câte
trei ani. Întrunirea lui se făcea regulat, în fiecare an în Duminica
Tomii sau ori de câte ori realităţile o impuneau. Dezbaterile în
interiorul sinodului se făceau pe comisii, de obicei în număr de
şapte : organizatorică, bisericească, şcolară, epitropească, verifi-
catoare, bugetară şi petiţionară. Aceste comisii analizau rapoar-
73
Despre sinodul diecezii Aradului..., art. 1, pct. 1-2.
74
Ibidem, art. II, pct. 5.
75
Organizarea Sinodului Diecezan..., art. Despre drepturile Sinodului, pct. 1-2, art. Datorinţele Sinodului,
pct. 1-4.
76
Statutul Organic al Bisericii greco-orientale din Ungaria şi Transilvania, art. 97-98.
77
Ibidem, art. 100-105.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

tele şi proiectele legislative elaborate de către Consistorii, pre-

cum şi propunerile diferiţilor deputaţi78.
Modul în care se făceau alegerile de deputaţi sinodali la
Arad, atât clerici cât şi mireni, au îngrijorat pe unii membrii ai
Sinodului. Adepţi ai calităţii membrilor sinodali, aceştia au pro-
pus episcopului Ioan Meţianu ca pe viitor să se acorde o mai
mare atenţie selecţionării acestora. De fapt, chiar şi Meţianu
observase incapacitatea unor persoane în problemele bisericeşti,
şi pentru a stopa perpetuarea promovării parvenitismului, el a
enunţat din nou condiţiile de admisibilitate la actul electoral
bisericesc. În cadrul unei conferinţe ţinute la Institutul teologic,
Meţianu sfătuia pe cei prezenţi să aleagă „de deputaţi sinodali
numai bărbaţi crescuţi în legea lui Dumnezeu, bărbaţi devotaţi
cauzelor noastre bisericeşti, bărbaţi zeloşi şi apţi de-a concurge
cu sfatul şi înţelepciunea lor la regularea şi prosperarea trebi-
lor bisericii noastre naţionale”79. Însă, cu toate acestea, puţini
au fost cei care au reflectat la importanţa alegerilor sinodale. În
continuare au existat destule cazuri în care votarea deputaţilor
în cercurile electorale să nu se facă publică sau secretă, după caz,
ci prin aclamaţie ori conform articolului 91 din Statutul Organic
„aclamaţia nu este permisă”80.
Episcopia Aradului era împărţită în 20 de cercuri electo-
rale care îşi alegeau deputaţii în sinod o dată la trei ani. Existau
însă reguli speciale atât pentru alegerea reprezentanţilor cleru-
lui cât şi pentru cei ai mirenilor. Deputat clerical putea fi ales
„oricare preot din eparhie care are drept de alegere”, regulă
care se aplica şi în cazul mirenilor, care, ca viitori deputaţi
sinodali, trebuiau să fie exemple umane în comunitate81. Aripa
conservatoare din Sinod şi-a manifestat îngrijorarea cu privire
78
Ibidem, art. 87-91.
79
[Vasile Mangra], Calificaţia deputaţilor sinodali, în BS , VI, nr. 10 din 7/19 martie 1882, pp. 81-82.
80
Regulament pentru alegerile deputaţilor sinodali în Eparhia Aradului conform art. 91 din Statutul Or-
ganic, art. 18, Arad, 1902.
81
Ibidem, art. 8-15.
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
la viitorul Bisericii şi atenţionând din nou ierarhia superioară
afirma că „trebuie ca oamenii să înveţe o dată regula şi ordinea
în Biserică. Căci constituţionalismul nu e sistemul anarhiei, ci
al ordinei şi al stabilităţii!”82. În acest context, erau reamintite
îndatoririle pe care le are ierarhia faţă de Biserică, oferindu-se
ca exemplu secvenţe din viaţa bisericească a primelor secole
creştine. Atunci ierarhia a dat dovadă „de cea mai strictă pri-
veghere pentru conservarea credinţei, a moralei şi a instituţii-
lor lui Iisus Christos [...] a fixat legi anumite sau canoane pen-
tru siguranţa bisericii”.
Conform specialiştilor, activitatea sinodală după 1868 a asi-
gurat caracterul consituţional al vieţii bisericeşti din Transilvania.
Afirmaţia le este întărită şi de către analiza regulamentelor de
organizare internă ale Sinoadelor eparhiale. Conţinutul acestora
prevedea o desfăşurare a lucrărilor asemănătoare cu cele parla-
mentare. De-a lungul celor 16 legislaturi sinodale au fost votate
mai multe Regulamente de organizare internă a sinoadelor. De
exemplu, în episcopia Aradului a fost votat un asemenea regu-
lament în 1870 cu 23 de paragrafe şi în 1892 cu 68 de paragrafe83.
Acesta din urmă prevedea printre altele ca deputaţii, odată aleşi,
să se împartă între ei pe secţiuni. Prima examina „actele electo-
rale ale deputaţilor din secţiunea a doua, secţiunea a doua exa-
mina actele deputaţilor din secţiunea a treia, a treia secţiune a
celor din a patra şi în fine, secţiunea a patra pe cele ale deputa-
ţilor din prima secţiune”84. Erau apoi stipulate clar datoriile fie-
cărui membru al sinodului, de la preşedinte, notar, până la refe-
renţii comisiilor, care în intervenţiile lor nu trebuiau să devieze
de la subiectul discuţiilor85.
82
[Vasile Mangra], Cum se fac la noi alegerile sinodale? în BS , VI, nr. 12 din 21 martie/2 aprilie 1882,
pp. 97-98.
83
Paul Brusanowski, Reforma constiuţională..., p. 210.
84
Regulamentul afacerilor interne ale Sinodului eparhial Greco-oriental roman al diecezei Aradului, art.
8-9, Arad, 1892.
85
Ibidem, art. 29-44.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

Tangenţial cu instituţia episcopală mai amintim o problemă

care a solicitat ierarhia superioară ecleziastică ortodoxă din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea. Este vorba despre vicarii
episcopali. Se dorea să se afle originea şi, mai ales, atribuţiile
concrete ale lor. Conform mărturiilor istorice din primele secole
ale creştinismului, instituţia vicarilor episcopali, a horepiscopilor,
a luat naştere din necesităţile practice. Episcopul titular deţinea
un teritoriu mult prea mare şi, uneori, nu reuşea să împlinească
cerinţele tuturor credincioşilor sau a preoţilor. Horepiscopul,
locţiitorul episcopului, avea tocmai această misiune, de a răs-
punde diferitelor probleme ale creştinilor dintr-un anumit teri-
toriu. Pentru aceasta, el a fost înzestrat cu toate atribuţiile sacra-
mentale sau administrative. Identificarea horepiscopilor cu vica-
rii episcopali a fost întâlnită la mai mulţi istorici şi scriitori bise-
riceşti. Astfel, Isidor Mercator, în traducerea canonului XIII al
sinodului particular de la Ancira, a întrebuinţat termenul vicar
ca identic cu cel al horepiscopilor: „vicarii Episcoporum quos
Graeci Chor-episcopos vocant.” Deşi funcţia vicarilor episco-
pali a fost cunoscută atât în Răsăritul, cât şi în Apusul Europei,
denumirea lor nu a fost la fel de generalizată. Spre deosebire de
Occident, dreptul canonic oriental nu recunoştea funcţia vicari-
lor ca pe un postulat prevăzut şi stabilit prin canoane, ci o pri-
vea mai mult ca pe o excepţie pentru cazuri extraordinare, de
boală sau deces al episcopului eparhiot. Dreptul canonic apu-
sean însă, recunoştea că vicarii episcopali constituiau un pos-
tulat bisericesc stabil, şi astfel se distingeau „vicarii in pontifi-
cialibus şi vicarii in spiritualibus. Cei dintâi sunt episcopi con-
sacraţi, iar cei de-al doilea presbiteri”.
Cu timpul, poziţia vicarilor, atât în Biserica răsăriteană, cât şi
în cea apuseană, a cunoscut anumite transformări. Modul cum era
interpretată această problemă, diferea în mitropolia Transilvaniei.
Aşa cum era înţeleasă poziţia vicarilor, nu reflecta nici pe departe
practica Bisericii ortodoxe, fiind, mai degrabă, o imitare fidelă
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
a celei catolice. Dacă era privită din această perspectivă insti-
tuţia vicarilor, atunci vicarul era, într-adevăr, un „alter ego” al
episcopului. Conform prevederilor Statutului Organic vicarul nu
putea ţine locul unei eparhii, ci doar a episcopului, de aceea se
numeşte vicar, locotenent. De aceea au fost mulţi teologi care
s-au declarat împotriva creării posturilor de vicari, pe motivul
că: „vicarii episcopali nu formează un postulat stabil în biserică.
Ei au jurisdicţia de la episcopi, care au dreptul de a-i numi sau
de a-i înlătura din funcţie. În consecinţă, vicarii „în funcţia lor,
atârnă întru toate de la episcopi, pe care îi reprezintă”86.
În Congresul Naţional Bisericesc din anul 1878 s-a adus în
discuţie, pe lângă posibilitatea înfiinţării altor două episcopii,
la Oradea şi Timişoara, şi situaţia vicarilor arhierei. La prima
vedere, între cele două probleme nu existau prea multe puncte
de legătură. Propunerea deputatului Ioan Cav. de Puşcariu, ca
pe lângă arhiepiscop să funcţioneze şi un vicar arhiereu, putea
să fie percepută de publicul larg ca o necesitate. Vasile Mangra
a atras atenţia asupra faptului că, în CNB-ul respectiv, se forma-
seră, în decursul şedinţelor, două facţiuni: arhidiecezanii care
doreau sistematizarea postului de vicar arhiereu şi bănăţenii
care urmăreau înfiinţarea unei episcopii la Timişoara. De fapt,
aceste lucruri au fost ascunse majorităţii deputaţilor congresuali,
fiind decise doar în „conferinţe secrete”. Asupra compromisului
dintre sibieni şi bănăţeni avea să decidă însă Congresul care era
pus într-o situaţie destul de delicată. Dacă accepta crearea unor
noi episcopii, atunci înceta şi necesitatea instituirii de episcopi
fără eparhii, arhierei vicari. Pe de altă parte, însă, dacă CNB-ul
se decidea asupra necesităţii existenţei acelor arhierei, atunci
înfiinţarea celor două eparhii nu-şi mai avea rostul.
Exista speranţa că această problemă avea să fie rezolvată în
mod favorabil de către sinodul episcopal, singura autoritate bise-
ricească care era în măsură să decidă asupra existenţei sau nu
86
[Vasile] [Mangra], Vicarii episcopeşti, în BS, II, nr. 32 din 6/18 august 1878, pp. 249-250.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

a vicarilor arhierei. Până atunci, deputaţilor congresuali urmau

să se întrebe asupra canonicităţii problemei respective, deoarece,
conform canoanelor, hirotonirea de episcopi fără eparhie nu era
admisă. Se putea ajunge în situaţia în care episcopul Aradului, de
exemplu, să-şi poată institui un arhiereu vicar în Arad şi altul în
Oradea sau aveau să fie „atâţi episcopi câţi protopopi”. Teologii
au apelat la istoria bisericii şi la canoane, încercând să sublinieze
faptul că instituirea de vicari arhierei era anticanonică, deoarece
„nici un episcop nu poate fi hirotonit fără eparhie, iar în aceeaşi
eparhie nu pot fi doi episcopi deodată”. Cu aceeaşi problemă se
confrunta şi Biserica autocefală din România. Acolo exista insti-
tuţia arhiereilor vicari, însă ea nu era recunoscută de către auto-
rităţile superioare ca fiind canonică. Vocea clerului din Bucureşti
s-a pronunţat împotriva prescripţiilor legii sinodale care permi-
tea ca fiecare mitropolit sau episcop să aibă câte un vicar, care tre-
buia să fie arhiereu, urmând să poarte titlul unui oraş din epar-
hia respectivă. Astfel, pe bună dreptate, respectivul organ bise-
ricesc concluziona: „De aici urmează într-un mod evident că un
arhiereu Piteşteanu, Ploieşteanu etc., este tot ce poate fi mai anti-
canonic, pentru că Piteştiul etc., face parte din eparhia episcopu-
lui de Argeş etc., şi nu pot fi doi arhierei în aceeaşi eparhie”87.
Problema a fost readusă în discuţie la CNB din 1881. Pe baza
aceloraşi canoane invocate în 1879, unii deputaţi s-au declarat
împotriva instituirii vicarilor arhierei. Ei aprobau funcţionarea
pe lângă arhiepiscop sau episcop a aşa-numiţilor vicari in spiri-
tualibus, însă nu considera că este necesară şi acceptarea vicarilor
in pontificialibus. Doar prima categorie de vicari era recunoscută
şi acceptată de Statutul Organic, deoarece aceştia aveau meni-
rea de-a ajuta episcopul în exercitarea jurisdicţiei sale. Ei puteau
prezida în consistorii şi în sinoade, însă sfera lor de activitate se
oprea la hirotonirea preoţilor, sfinţirea sfântului mir şi a antimi-
87
V[asile] [Mangra], Arhiereii vicari sau titulari, în BS , III, nr. 9 din 25 februarie/9 martie 1879, pp.
67-71.
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
selor, drept rezervat doar episcopului. În sfârşit, se năştea între-
barea că în cazul în care Congresul ar accepta instituirea unui
vicar arhiereu, care ar fi jurisdicţia acestuia. Conform dreptului
canonic, vicarului „alter-ego-ul” episcopului diecezan, nu putea
să-i revină o jurisdicţie ordinară (jurisdictio ordinaria), ci numai
o jurisdicţie delegată sau transmisă (mandata et vicaria)88.
Mitropolia
Reactivarea instituţiei mitropoliei a constituit o prioritate
a lui Andrei Şaguna. Sinodul din 1864 a fost important şi pen-
tru faptul că o dată cu el se dechidea perioada constituţională în
viaţa Bisericii ortodoxe din Transilvania. Fără să intrăm în amă-
nunte istorice, cunoscute dealtfel, amintim doar că Proiectul de
regulament prezentat de Şaguna a suferit modificări în urma
discuţiilor din sinod şi în partea ce privea Mitropolia. Astfel, în
Statutul votat, spre deosebire de Proiect, Episcopia este mai bine
reprezentată în articole, pe când despre Mitropolie se declara
în două articole „dorinţa creării Mitropoliei române coordinată
cu cea sârbească”, şi că „factorul acestei legături dogmatice ar
fi un Sinod constatator din amândoi mitropoliţii şi din toţi epi-
scopii sufragani ai acestor două mitropolii care din când în când
ar trebui convocate”89.
Mitropolia era concepută, conform canoanelor aposto-
lice, ca adunarea mai multor episcopii, în fruntea cărora se află
mitropolitul. Pe parcursul sedis-vacanţei, mitropolia era con-
dusă de cel mai bătrân dintre episcopi secondat, de regulă, de
doi vicari. Aceştia se preocupau de organizarea alegerilor nou-
lui întâi-stătător al Mitropoliei în termen de trei luni, conform
articolulului 156 din Statutul Organic90. Consistoriul mitropoli-
88
Idem, Chestiunea vicarilor arhierei (La adresa măritului congres naţional bisericesc în Sibiu), în BS
, V, nr. 40 din 4/16 octombrie 1881, pp. 313-315.
89
Regulament pentru organizarea treburilor bisericeşti...1864, art. 13-14.
90
Statutul Organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania cu un supliment, Sibiu,
1881, p. 50.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

tan emitea apoi o circulară, în care prezenta ultimele informa-

ţii despre felul cum se va desfăşura alegerea de deputaţi pentru
CNB ordinar91, în care trebuiau alese 30 de persoane. Totodată,
urmau să se facă alegeri şi pentru CNB electoral92, mandatul
deputaţilor urmând a expira odată cu instalarea noului mitro-
polit. Alegerile aveau să se desfăşoare în aceeaşi zi. Urma apoi
să se facă pentru fiecare alegere câte un protocol separat, unul
pentru deputaţii la Congresul ordinar şi altul pentru Congresul
electoral. Arhidieceza era împărţită în cercuri electorale pentru
alegătorii mireni şi colegii pentru cei din cler. Erau apoi desem-
nate chiar şi zilele în care să aibă loc aceste alegeri, de regulă la
trei zile diferenţă una de cealaltă.
La fel ca în cazul sinoadelor diecezane elective, lucrările
Congresului Naţional Bisericesc electoral începeau duminica după
terminarea Liturghiei. După ce preşedintele făcea apelul nomi-
nal al deputaţilor prezenţi, aceştia se împărţeau în trei secţiuni.
Rolul lor era acela de a verifica deputaţii aleşi, după cum urma:
secţiunea I, cea din arhidieceză, verifica deputaţii din episcopia
Aradului; secţiunea a II-a, din dieceza Aradului verifica deputa-
ţii Caransebeşului, iar secţiunea a III-a, constituită din deputa-
ţii din dieceza bănăţeană, verifica aleşii din arhidieceză. După
ce se termina înregistrarea voturilor, se făcea cunoscut câştigă-
torul alegerilor. Dacă la prima alegere nu erau adunate numă-
rul de voturi necesare trecerii pragului, de către nici unul dintre
candidaţi, comisarul congresual anunţa alegerea îngustă, bara-
jul, între cei doi care au obţinut cele mai multe voturi93. Urmau
apoi desfăşurarea celorlalte prescripţii statutare: prezentarea
noului arhiepiscop şi mitropolit în Congres, salutul preşedinte-
91
Consiliul Naţional Bisericesc ordinar avea printre prerogative, conducerea problemelor interne
ale Mitropoliei până la alegerea noului mitropolit şi la efectuarea alegerilor pentru noul Consiliul
Naţional Bisericesc.
92
Urmărea exclusiv problema alegerii noului mitropolit. Mandatele deputaţilor congresuali elec-
torali (ad hoc) erau valabile doar pe perioada alegerilor.
93
Statutul Organic al Bisericii greco-orientale din Ungaria şi Transilvania, art. 157.
 Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan
lui şi cuvântul alesului . Se aştepta însă în permanenţă sosirea
94

de la Tron a rezoluţiei de întărire a noului mitropolit, iar apoi

se trecea la examinarea canonică, dacă nu era arhiereu, iar dacă
era, se dispunea introducerea directă în scaunul mitropolitan.
După sfinţire, cu ocazia depunerii jurământului de fidelitate,
ca ales şi întărit arhiepiscop şi mitropolit al Bisericii Ortodoxe
Române din Ungaria şi Transilvania, mitropolitul era primit în
audienţă particulară la împărat95.
Afacerile Mitropoliei se îndeplineau prin Sinodul episcopesc,
Consistoriul mitropolitan şi prin Congresul Naţional Bisericesc
care era organul executiv superior. El era alcătuit din 93 de mem-
brii, trei ierarhi din oficiu şi 90 aleşi, câte 30 din fiecare eparhie,
în proporţia consacrată. În acelaşi timp, Congresului Naţional
Bisericesc era şi organul suprem legislativ care emitea regula-
mente valabile pentru toată Mitropolia. Şedinţele Congresului
începeau o dată la trei ani, dimineaţa în catedrala de la Sibiu, prin
invocarea Sfântului Duh. Mitropolitul, în calitate de preşedinte,
prezida şi conducea desfăşurarea lucrărilor, oferea cuvântul celor
prezenţi, iar în cazul unor tensiuni avea dreptul să suspende
şedinţa; de asemena, se îngrijea de buna desfăşurare a votului96.
Notarii conduceau protocoalele Congresului, ţineau listele de
votare, notau propunerile şi consemnau intervenţiile membri-
lor Congresului. Aceştia din urmă aveau datoria să participe la
lucrări şi în cadrul comisiilor şi comitetelor care se formau şi din
care făceau parte de regulă trei clerici şi şase mireni. Comisiile
erau obligate să pregătească rapoartele în privinţa obiectivelor
puse pe ordinea de zi. Comisia verificatoare, de exemplu, avea
rolul de a investiga protocoalele înainte de şedinţa următoare
şi de a le autentifica prin semnăturile prezidiului şi a notarului,
94
Statutul Organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania cu un supliment, pp.
51-57, Sibiu, 1881.
95
Ibidem.
96
Regulamentul afacerilor interne pentru Congresul naţional al bisericilor greco-răsăritene române convo-
cat pe 16/28 septembrie 1868, art. 5-6.
Fundamentele juridice ale organizării şi funcţionării instituţiilor eclezistice ortodoxe... 

după care acestea se tipăreau în limba română97. Amintim de

asemenea că unul din leit-motivele tuturor şedinţelor congresu-
ale a fost apărarea autonomiei Bisericii Ortodoxe din Ungaria
şi Transilvania faţă de Stat. Se respingeau, aşadar, orice fel de
ingerinţe ale organelor politice şi administrative ale Statului, iar
atunci când acestea existau, se trimiteau memorii Ministerului
de Culte şi chiar primului ministru98.

Instituţiile Bisericii Ortodoxe a românilor din Transilvania

au fost dependente până la mijlocul secolului al XIX-lea de evo-
luţia constituţiilor ecleziastice sârbeşti. Prevederile Rescriptului
Declarator şi a Sistemei Consistoriale relevă acest lucru, la nive-
lul toate nivelele ierarhice, mai puţin în ce priveşte Mitropolia.
Sinoadele de la Chişineu-Criş şi Arad, din perioada Revoluţiei
paşoptiste, reuşesc să aducă puţine reglementări referitoare în
special la Sinodul eparhial şi la Consistoriu. Prescripţiile adău-
gite ulterior legilor ecleziastice au adus cu ele un suflu nou în
Biserică, reglementând viaţa materială şi spirituală a slujitori-
lor şi a credincioşilor ei.
Adevărata reformă constituţională s-a consumat în timpul
lui Andrei Şaguna. Prin Proiect şi apoi prin Statutul Organic votat
de către Congresul Naţional Bisericesc, se asigura respectarea în
sânul Bisericii a constituţionalismului şi se restabilea adevărata
sinodalitate. Regulamentele care au fost date ulterior au reflectat
chiar această stare de fapt. Mirenii împreună cu clericii puteau
vota unele reglementări de ordine interioară în şedinţele sino-
dale sau congresuale. Proiectele şi apoi regulamentele au pre-
văzut respectarea procedurilor democratice, la fel ca în forurile
parlamentare, iar în felul acesta, membrii sinoadelor au început
să se deprindă cu exerciţiul democratic.

97
Ibidem, art. 7-9; art. 21-22.
98
Paul Brusanowski, Reforma constituţională..., p. 212.
 ELEMENTE DE DEFINIRE A IDENTITĂŢII
CONFESIONALE ORTODOXE ROMÂNEŞTI ÎN
LUCRĂRILE DE DREPT CANONIC ELABORATE DE
ANDREIU BARON DE ŞAGUNA – MITROPOLITUL
ROMÂNILOR DIN ARDEAL ŞI PĂRŢILE UNGARIEI1

Ioan Chirilă
Gabriel-Viorel Gârdan

Institutul de Istorie Eclesiastică al Universităţii „Babeş-Bolyai”

Cluj Napoca şi-a propus un proiect ingenios şi foarte amplu:
Identităţi confesionale în Europa centrală şi Orientală, proiect
care poate genera o limpezire totală a elementelor lexical-teo-
logice utilizate în discursul teologic şi administrativ bisericesc
contemporan, dar nu numai, se vor relansa definiţii şi structuri
exegetice specifice evului de aur al Bisericii creştine prin care va
fi reafirmat fondul trăirilor credinţei noastre în sens misionar.
Poate ar fi unii dintre cei de faţă care ar considera necesar în
acest moment să introducem câteva repere biografice sau biobi-
bliografice cu privire la persoana şi personalitatea mitropolitu-
lui Andrei Şaguna. Totuşi nu o vom face, întrucât există un pro-
iect de cercetare al Institutului nostru care revelează aspectele
multiple, multe inedite ale personalităţii şaguniene şi ale relaţi-
ilor sale interpersonale şi, de aceea, ne vom rezuma la a spune
că mitropolitul Andrei Şaguna a fost bărbatul providenţial pen-
tru românii care la mijlocul secolului al XIX-lea se găseau în pos-
1
Studiu publicat în Nicolae Bocşan, Ana Sima, Ion Cârja (coord.), Identităţi confesionale în Europa Central-Orientală,
secolele XVII-XXI, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009, pp. 511-520.
 Ioan Chiril, Gabriel-Viorel Gârdan
tura de a-şi defini şi preciza în chip foarte clar identitatea confe-
sională specifică2. Ar fi bine poate să ne amintim paginile excep-
ţionale ale marelui istoric Ioan Lupaş sau cele ale lui Nicolae
Popea, dar care ar merita mult să fie actualizate prin acumulă-
rile documentare realizate şi interpretate de ostenitorii şi trudi-
torii şcolii istorice de azi3.
Vom spune totuşi că marele mitropolit a fost un mare perso-
naj istoric, un sistematician şi constructor de structuri instituţi-
onale perfect corespondente nivelului de dezvoltare imperial şi
european al acelor vremi. O structură exemplificativă excepţio-
nală în acest sens este corpusul de scrieri canonice din care vom
aminti la acest nivel de cercetare doar cele două tomuri de Drept
canonic intitulate: Compendiu de Drept Canonic a Unei Soborniceşti
şi Apostoleşti Biserici compus de Andrei Baron de Şaguna, Sibiu 1868
şi Enchiridion adică Carte manuale de canone ale unei, sfintei, sobor-
niceşti, şi apostoleşti Biserici cu Comentarii, la care se pot adăuga
2
În momentul în care autoritatea imperială acorda dreptul de instituţionalizare a sferei teologice/
religioase, cerea noii instituţii să-şi precizeze argumentările celor revendicate. De aceea, nu este
vorba despre o simplă recunoaştere, ci despre o creaţie instituţională specială.
3
Dintre lucrările în care este prezentată personalitatea şi activitatea complexă a ierarhului ardelean
vezi: Nicolae Popea, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andrei baron de Şaguna, Tiparul Tipografiei Archi-
diecezane, Sibiu, 1879, reeditată la Editura Cronicar, Bucureşti, 2002; Idem, Memorialul Arhiepisco-
pului şi Mitropolitului Andrei baron de Şaguna sau luptele naţionale politice ale românilor, 1846-1873, tom
I, Sibiu, 1889; Idem, Andrei baron de Şaguna, Bucureşti, 1900; Ilarion Puşcariu, Metropolia românilor
ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 1900; Ioan Lupaş, Viaţa şi faptele Mitropolitului Andrei
Şaguna. Scriere comemorativă la serbarea centenară a naşterii sale, Sibiu, 1909; Keith Hitchins, Ortodoxie
şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania 1846-1873, traducere de pr. prof. dr. Aurel
Jivi, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995, Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, ediţie, stu-
diu introductiv şi note de: Nicolae Bocşan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel Gârdan, Pavel Vesa, Bogdan
Ivanov, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005; Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/2, ediţie,
studiu introductiv şi note de: Nicolae Bocşan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Bogdan
Ivanov, Vasa Lupulovici, Ioan Herbil, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007; Andrei
Şaguna, Corespondenţa, II, ediţie, studiu introductiv şi note de: Nicolae Bocşan, Gabriel-Viorel
Gârdan, Ioan-Vasile Leb, Beatrice Dobozi, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008; In
memoriam: Mitropolitul Andrei Şaguna 1873-2003, Coordonatori: Păcurariu, Mircea; Bocşan, Nicolae;
Leb, Ioan Vasile; Moraru, Alexandru; Chirilă, Ioan, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, Johann
Schneider, Eclezilogia organică a mitropolitului Andrei Şaguna şi fundamentele ei biblice, canonice şi
moderne, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2008, Paul Brusanowski, Reforma
constituţională din Biserica Ortodoxă a Transilvaniei între 1850-1925, Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2007; ş.a..
Elemente de definire a identităţii confesionale ortodoxe româneşti în lucrările de drept canonic... 
elementele de drept practic exprimate în rânduieli, regulamente
şi colecţiile de hotărâri ale sinoadelor locale din timpul său4.
Preliminarii terminologice.
Predosloviile realizate de mitropolitul Şaguna precizează
cu exactitate sfera de destinare a lucrărilor: „Iubite cler şi popor
de relegea răsăriteană din Ungaria şi Ardeal”5, adică: lucra-
rea se adresează tuturor celor care sunt de re-legea răsăriteană
şi nu doar celor care sunt definiţi de principiul etnic, naţional.
Această perspectivă este menită să evidenţieze un prim element
de definire, cel care exprimă atributul universalităţii credinţei
şi a Bisericii celei Una, Soborniceşti şi Apostoliceşti de Răsărit.
Mitropolitul nu vorbeşte în cadrele stricte ale Bisericii locale, ci
în cadrele şi în sensul realizării Bisericii Soborniceşti Răsăritene
la care prin apartenenţa faptică îşi realizează propria slujire şi
definire Biserica / Bisericile locale.
Accentuăm de această dată un alt aspect, un aspect care
poate părea minor dar care este deosebit de important pentru
înţelegerea conceptului de Biserică cu care operează mitropoli-
tul Şaguna, termenul re-legea. Când întâlnim acest termen min-
tea face automat un excurs în trecut până la Lactanţiu şi Cicero,
până la cei care definesc religia plecând de la verbul latinesc
religo,-are6, verb care exprimă ideea continuumului ce trebuie
să se con-sume în planul experierii trăirii circumscrise credin-
ţei în Dumnezeu. De aceea, acest artificiu terminologic utili-
zat de mitropolitul Andrei Şaguna îl considerăm important din
4
Promemoria despre dreptul de autonomie a Bisericei nostre din Ardeal (1849), Adaos la aceasta Promemo-
ria (1850), Elementele dreptului canonic (1854), Antorism, adeca desluşiri comparative la dorinţele Cleru-
lui în Bucovina (1861), Hirotesieriu şi Hirotonieriu pentru sânţirea de diacon şi presbiter (1861), Rându-
iala sântirei Bisericelor prin Arhiereu (1862), Proiectul de regulare a trebilor bisericeşti, şcolare şi fundaţi-
onale (1864), Actele sinoadelor noasre bisericeşti din Ardeal în anul 1850, 1860 şi 1864 (1864), Rânduiala
sfinţirii de Episcop (1865).
5
Andreiu Baron de Şaguna, Compendiu de Drept Canonic a Unei Soborniceşci şi Apostolesci Biserici
compus de Andreiu Baron de Şaguna, Sibiu 1868, p. VI.
6
Isidor T., I. Zegreanu, Dogmatica ortodoxă, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 24.
 Ioan Chiril, Gabriel-Viorel Gârdan
perspectiva exprimării conştiinţei unităţii şi a celei dintru care
se remarcă necesitatea realizării unităţii. În planul concret al
Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania el are rostul de a
marca în chip evident conştiinţa sobornicităţii în care se află şi
se manifestă această structură eclesială, de aici decurgând un
prim principiu de definire a identităţii religioase, confesionale,
cel care marchează participarea obiectivă la succesiunea aposto-
lică şi zona juridică permisibilă structurărilor eclesiale pe baza
conţinuturilor etnice (naţionale).
Elemente de definire ale identităţii religioase
în corpusul şagunian.
Corpusul de scrieri canonice utilizează definirea Bisericii
ca „adunare a credincioşilor care reprezintă o societate orien-
tată spre mărturisirea, promovarea şi ajungerea scopurilor reli-
gioase, şi care, ca şi orice societate, are instituţiile şi canoanele
sale proprii după care se administrează, regularizează şi con-
duce afacerile sale spre atingerea scopurilor proprii, dar care este
originată, ca de altfel şi Dreptul canonic, în Dumnezeu, funda-
mentată biblic şi exprimată în chip deosebit în expresia patris-
tică a primelor trei veacuri, în evul de aur al Bisericii”7. Această
modalitate de definire este clar inspirată din cadrul uzanţelor
juridice imperiale, deoarece mitropolitul avea o aplicaţie dog-
matică foarte bine precizată şi cu siguranţă ar fi preferat o defi-
nire dogmatică a Bisericii8, dacă mediul politic nu ar fi cerut o
astfel de definire. Din perspectiva dreptului canonic definirea
este justificată şi suficientă. Ea cuprinde totuşi două elemente sau
repere de autentificare a mediului de apartenenţă: fundamenta-
rea biblică şi expoziţiunile patristice ale primelor trei veacuri.
7
Andrei Şaguna, op. cit., p. 3.
8
Biserica este totalitatea credincioşilor care stau în jurul aceluiaşi sfânt Altar şi se împărtăşesc cu
aceleaşi Sfinte Taine, sau, este trupul mistic al Mântuitorului Iisus Hristos la care avem parte şi
întru care ne altoim prin harul Sfintelor Taine. Mitropolitul Şaguna s-a îngrijit de retipărirea mai
multor lucrări de catehism şi dogmatică morală: Catehismul mic (1851), Catechismul bogat (1854),
Teologia morală (1855).
Elemente de definire a identităţii confesionale ortodoxe româneşti în lucrările de drept canonic... 
În cadrele acestei perspective de definire trebuie înţelese şi
accentele pe care mitropolitul Şaguna le pune asupra contribu-
ţiei pe care Biserica o aduce la „înmulţirea perspectivelor de pro-
gres ale Statului”9, înscriindu-se astfel în tiparul demonstraţiilor
logico demografice lansate de petiţiile românilor începând cu
1791 şi după aceasta în toate celelalte10. Pentru actualitate această
remarcă este de asemenea importantă, societatea de astăzi tre-
buie să recunoască importanţa misiunii Bisericii pentru întregul
spectru existenţial şi să lucreze în sensul susţinerii şi dezvoltării
acestei slujiri, lucru care din păcate nu se prea întâmplă. Şaguna
9
Andrei Şaguna, op. cit., p. 2.
10
Supplex Libellus Valachorum: românii au cerut ca numirile denigratoare de toleraţi, admişi,
nesocotiţi între Stări şi altele de acest fel, să fie revocate şi desfiinţate în chip public ca nedemne şi
nedrepte. Naţiunea română să fie repusă în drepturi potrivit mărturiei Conventului Fericitei Fe-
cioare Maria din Cluj-Mănăştur din anul 1437. Clerul ortodox, nobilimea şi plebea română să aibă
părtăşie la aceleaşi beneficii ca şi clerul, nobilimea şi plebea naţiunilor care alcătuiesc sistemul
uniunii. Alegerile locale să fie făcute proporţional cu numărul persoanelor fiecărei naţiuni. Comi-
tatele, scaunele, districtele şi comunităţile orăşeneşti în care românii întrec la număr celelalte naţi-
uni să-şi aibă numirea şi de la români; iar cele în care celelalte naţiuni covârşesc cu numărul să şi-o
aibă de la aceste sau să poarte nume mixt, unguresc-românesc, săsesc-românesc, şi să se declare că
toţi locuitorii Principatului, fără vreo deosebire de naţiune sau religie, trebuie să se folosească şi să
se bucure de aceleaşi libertăţi, beneficii şi obligaţii, cf. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din
istoria formării naţiunii române, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 478-479. Memo-
randum (1892): Memorandum-ul (1892) cuprindea expunerea faptelor şi argumentelor juridice în
baza cărora poporul român a solicitat Curţii de la Viena repunerea sa în drepturi. În cuprinsul său,
românii acuză elementul maghiar că a concentrat în mâna sa întreaga putere a statului şi a lipsit
de drepturi celelalte naţionalităţi, în speţă naţionalitatea română, argumentând aceste afirmaţii cu
câteva din cele mai însemnate legi: Legea electorală (refuză dreptul românilor de a participa la
viaţa publică a patriei lor, ei solicită îndepărtarea legilor nedrepte şi a aplicării lor ilegale), Legea
pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor (în ciuda promulgării acestei legi autorităţile maghia-
re se feresc de a aplica români (sau alte naţionalităţi) în funcţiile publice, nu se ţine în viaţa publi-
că seama de voinţa poporului, dacă el nu e maghiar), Legile şcolare (impunerea limbii maghiare
în Biserică şi în şcoală după 1868 a fost votată cu toate protestările naţionalităţilor nemaghiare din
Regatul ungar), Legea municipală (românii nu sunt reprezentaţi în dietă, prin urmare ei nu pot fi
reprezentaţi potrivit cu numărul şi importanţa lor nici în congregaţiunile comitatelor ori ale dis-
trictelor. Se caută cultivarea ideii de stat maghiar şi excluderea celorlalte naţionalităţi de la exerci-
ţiul drepturilor de reprezentaţiune), Legea de presă (formulată în aşa fel încât guvernul să poată
înăbuşi cu mai multă înlesnire exprimarea convingerilor poporului român) şi legile agrare (Popo-
rul român resimţea parţialitatea judecătorilor în afacerile segregaţionale de comasare şi în cele de
limitare), cf. Pompiliu Teodor, Liviu Maior, Nicolae Bocşan, Şerban Polverejan, Doru Radosav şi
Toader Nicoară, Memorandul, 1892-1894. Ideologie şi acţiune politică românească, ediţia a II-a, cu un
cuvânt înainte de Ion Raţiu, Editura „Progresul Românesc”, Bucureşti, 1994, p. 309-337, ş.a..
 Ioan Chiril, Gabriel-Viorel Gârdan
dorea ca prin aceasta autoritatea imperială să se convingă „că noi
românii” nu suntem un factor de instabilitate, insecuritate, per-
turbant, ci unul care are rânduieli proprii corespondente struc-
turărilor specifice imperiului, că are instituţii, canoane şi că ştie
să asume responsabilităţile sociale ce-i revin.
Compendiul de Drept canonic nu utilizează în coeficient
mare numele de ortodox11, mitropolitul rămâne în acest caz în
sferele de nominalizare pe care le-au impus mărturisirile de cre-
dinţă răsăritene elaborate în secolele XVII-XVIII şi care vizau
realizarea sobornicească a Bisericii Răsăritului, dar şi rămânerea
sau păstrarea deschisă a porţii care duce spre unitatea primară a
Bisericii creştine. Facem aici o digresiune determinată de o ştire
ce s-a purtat în media ultimelor zile potrivit căreia, în comisia
de dialog Ortodoxo-Catolic, s-a recunoscut întâietatea scaunului
episcopal al Romei celei vechi. Toţi au auzit şi au înmulţit ştirea
în varii forme fără să se aplece înspre sensul propriu al afirmaţiei,
sens impus de Sinodul I (Niceea 325)12, II (Constantinopol 381)13,
IV (Calcedon 451)14 care preciza ordinea scaunelor episcopale:
Roma cea veche, Roma cea nouă (Constantinopolul), Antiohia,
Alexandria şi Ierusalim, adică faptul că în sobornicitatea unită-
ţii Bisericii scaunul Romei este întâiul, lucru pe care noi orto-
docşi nu ne sfiim să-l recunoaştem, dar vorbim despre scaunul
episcopal, despre instituţia divină şi nu despre persoana care-şi
arogă nişte nume străine metanoiei creştine. Comisia nici nu a
discutat, în fapt, despre persoană, dar acest canon îl puteţi găsi
în opul de Drept canonic şi în Enchiridion.
În contextul celor două elemente de definire identitară, enun-
ţate mai sus, mitropolitul Şaguna introduce unul complemen-
tar, dar extrem de sugestiv: identitatea creştină este „viaţa ade-
11
Dovadă de diplomaţie.
12
A se vedea Andrei Şaguna, Echiridionu, adecă Carte manuale de canoane, Sibiu, 1871, pp. 42-54.
13
Ibidem, pp. 54-61 unde sunt prezentate canoanele de la acest sinod şi unde, de la canonul II, se
vorbeşte despre sferele de competenţă, de autoritate, ale scaunelor episcopale citate.
14
Ibidem, pp. 67-87, îndeosebi canonul 24, p. 82.
Elemente de definire a identităţii confesionale ortodoxe româneşti în lucrările de drept canonic... 
vărat creştină”, cea care se găseşte totdeauna aşezată, spune el,
pe „aşezămintele primitive ale Părinţilor”15. Pentru a înţelege în
chip obiectiv conţinutul acestei expresii ar trebui să observăm
în paginile anterioare ale tratatului de Drept canonic faptul că
mitropolitul vorbeşte despre actele şi stările morale pe care cre-
dincioşii şi Biserica trebuie să le realizeze, acte care ar contribui
în chip real la „dezbrăcarea Bisericii de haina atitudinal hege-
monică, atât de străină Evangheliei şi învăţături lui Hristos”. Ori
aceste elemente de definire identitară, în viziunea mitropolitu-
lui, sunt formulate şi transpuse în act de către principala auto-
ritate sau izvor de definire care este „Sinodul ecumenic”.
Elementele de definire sunt realizate de canonist16, el trebuie
ca pe baza hotărârilor sinoadelor ecumenice să elaboreze princi-
piile de definire. În viziunea sa principiile de definire a Bisericii
sunt chiar cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragos-
tea17. Potrivit lor şi plecându-se de la fundamentele scripturistice
Biserica este mediul de realizare a „iubirii aproapelui” ( Matei 22,
37), cadrul în care se desăvârşeşte credinţa în nădejde neclintită
(Marcu 16, 15-16), unitate a iubirii tuturor (Ioan 13, 34-35), iar
aceste înţelesuri sunt întregite de exemplificări exegetica ca: „fără
de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu” (Evrei
11, 6) fiindcă în credinţă stă posibilitatea de a vă „încinge mijlo-

15
Ibidem, pp. 4-5.
16
Andrei Şaguna, Compendiu de Dreptulu Canonicu, p. 14.
17
O definiţie a virtuţilor teologice în Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă, ediţie electronică în
conformitate cu textul tipărit cu binecuvântarea Sfântului Sinod şi a Preasfinţitului Iustinian, pa-
triarhul României la Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, 1952, Apologeticum, 2006: Credinţa
este primirea şi mărturisirea a tot ceea ce învaţă Biserica despre Dumnezeu, este „încredinţarea
celor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute” (Evrei 11, 1) (p. 31). Nădejdea creştină este dorul şi
aşteptarea cu încredere a împlinirii tuturor bunătăţilor făgăduite de Dumnezeu omului care face
voia Lui fiindcă Dumnezeu este credincios în tot ce făgăduieşte. Este încredinţarea pe care o are
cineva în anumite împliniri viitoare şi în împărtăşirea ce el o va avea din acele împliniri (p. 116).
Dragostea creştină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în sufletul
creştinului prin care acesta are năzuinţa adâncă şi curată către Dumnezeu, bunul său cel mai înalt,
doreşte din toate puterile sufletului unirea cu El şi are voinţa hotărâtă de a împlini voia Lui atot-
sfântă, jertfind, în caz de nevoie, orice lucru pământesc (p. 202).
 Ioan Chiril, Gabriel-Viorel Gârdan
cul cugetării voastre cu slujirea tuturor şi ajungerea în desăvâr-
şita nădejde a darului” (I Petru 1, 13) deoarece singură nădej-
dea curăţeşte mintea (I Ioan 3,3) şi ne duce la înţelegerea obiec-
tivă a ecumenicităţii18 Bisericii (Matei 28, 19-20).
Aşadar, în viziunea mitropolitului Andrei Şaguna principi-
ile de definire a canonicităţii unei Biserici privesc : „trebiile dog-
matice, sacramentale, morale, religioase şi în cele ale averii bise-
riceşti şi ale filantropiei, dar şi pedepsele”. Izvoarele de definire
sunt în viziunea sa : Canoanele Sfinţilor Apostoli19 a căror colec-
ţie o realizează, de pildă, Clement Romanul care şi spune despre
acest izvor ulterior că „stă şi astăzi ca o autoritate” de necontes-
tat; Canoanele sinoadelor ecumenice20 şi Canoanele sinoadelor
locale21 sau ale Sfinţilor Părinţi asumate de Biserică în manifes-
tarea oecumenicităţii sale22.
Aspectele vizate de dreptul canonic şi care se constituie în ele-
mente de definire a identităţii eclesiale, religioase, sunt: dogma-
tice, disciplinare, administrative, juridicire/ de jurisprudenţă.
Pentru perioada de după sinoadele ecumenice este prezentat
ca element de definire identitară Sfânta Tradiţie23 şi Pidalionul24,
elemente asumate în acelaşi spirit cu hotărârea de asumare a
canoanelor sinoadelor locale emisă de Sinodul 6 ecumenic prin
18
Ecumenicitatea este un element circumscris mandatului apostolic atunci când le porunceşte
Domnul să vestească Evanghelia la toată făptura. Dacă acceptăm că termenul vine de la oikia – casă,
atunci el însemnează: a primi con-locuirea cuvântului Evangheliei; a locui, prin faptele tale, în
cuvântul Evangheliei căci această locuire te înţelepţeşte ca să lucrezi spre toţi: credinţă, nădejde şi
iubire. Ecumenic – universal, a tuturor; creaţia este destinată să devină οικια του Θεου.
19
Andrei Şaguna, Echiridionu, adecă Carte manuale de canoane, pp. 1-42.
20
Ibidem, pp. 42-188.
21
Ibidem, pp. 188-353.
22
Ibidem, pp. 353-548.
23
Idem, Compendiu de Dreptulu Canonicu, p. 11-13.
24
Pentru aceasta se sprijină pe poziţiile exprimate de Balsamon, Zonaras, Aristenu, Vlastares,
Fotie, autori care reiau o idee mai veche a Sfântului Vasile cel Mare, can. 101. Pidalionul editat în
1852 (adică „Corabia închipuitoare”: icoana din fruntea cărţii Îl înfăţişează pe Hristos la cârma
corabiei, exprimând faptul că se cuvine ca Biserica să se conducă după învăţăturile Lui şi după
aşezămintele apostolice) este autoritatea canonică în Biserica noastră, ce cuprinde Nomocanonul
lui Fotie şi toate Canoanele apostoleşti şi sinodale ale Sfinţilor Părinţi, Ibidem, p. 358.
Elemente de definire a identităţii confesionale ortodoxe româneşti în lucrările de drept canonic... 
canonul 225 prin care li se oferă acestora valoare şi importanţă
ecumenică.
Este foarte uşor de observat că elementele de definire identi-
tară nu urmăresc definirea imediată a ortodoxiei, ci ni se expune
calea de identificare a elementelor şi structurilor de afirmare a
identităţii creştine răsăritene. Acest mod de abordare poate fi
privit ca fiind motivat, pe de o parte de dorinţa autorului de a
sublinia ideea continuităţii, iar pe de altă parte de dorinţa de a
menţine poarta unităţii bisericeşti deschisă, fiindcă o întoarcere
în cadrele acestui ev de aur însemnează o întoarcere în unitatea
Bisericii primare. Lucru deosebit de important pentru modula-
rea zonelor de dialog intraeclesial contemporan. În acelaşi timp,
lucrarea, prin această deschidere, era accesibilă şi celorlalte prin-
cipate şi chiar răsăritului în întregul său. Nu s-a bucurat însă de
această circulaţie, decât în mică măsură.
În Compendiul de Drept canonic sunt şi elemente de definire
a identităţii ortodoxe. Autorul spune că „identitatea ortodoxă
este dată de dogmă, rit, canon”26, iar în zona canonului include
corpusul de canoane de la sinoadele ecumenice, de la Cartagina,
Laodiceea, Constantinopol, canoane ale Sfintilor Părinţi (Vasile
cel mare, Grigorie de Nazianz, Atanasie cel mare, Grigorie de
Nysa, Chiril al Alexandriei, ş.a.)27, în zona cultică fiind enunţate
canoanele care susţin utilizarea limbii naţionale în cadrul sluj-
25
Canonul 2 de la Sinodul VI ecumenic prevede ca Biserica să respecte întâi de toate canoanele
Sfinţilor Apostoli, 85 la număr, iar apoi afirmă necesitatea respectării şi celorlalte canoane emise
de Părinţii Bisericii: „Pecetluim însă şi toate celelalte canoane aşezate de Sfinţii şi fericiţii Părinţii
noştri, adică ale celor 318 Sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea, şi a celor în Anghira, dar încă şi a celor
în Neocezareea(...), încă şi ale celor 150, ce s-au adunat în această de Dumnezeu păzită împărăteas-
că cetate, şi ale celor 200, cei ce mai întâi s-au adunat în mitropolia efesenilor, şi ale celor 630
sfinţi şi fericiţi Părinţi adunaţi în Calcedonu...(...) Şi nimănui să nu îi fie iertat a preface canoanele
cele mai înainte arătate, sau a le strica (...), iar dacă cineva se va prinde înnoind vreun canon din
cele zise, sau apucându-se ar răsturna, vinovat va fi după canonul cel de acest fel, a primi pedeap-
sa, precum acelaşi canon învaţă, şi prin acelaşi, întru ceea ce greşeşte, a se vindeca.”, Andrei Şa-
guna, Enchiridionul, pp. 94-95.
26
Ibidem, p. 27-28.
27
A se vedea în acest sens Enchiridionul, în special pp. 353-548.
 Ioan Chiril, Gabriel-Viorel Gârdan
belor , cele care precizează mai multe puncte de identificare a
28

autorităţii şi a aparteneţei la unitatea sobornicească a Bisericii

dintre care amintim: antimisul, prescura, vinul, apa, odoarele
sfinte, veşmintele liturgice şi cărţile de cult29 dar şi unitatea litur-
gică30 a Bisericii.
Am extras doar câteva dintre aceste elemente utilizate de
mitropolitul Andrei Şaguna din dorinţa de a marca cu exacti-
tate care este punctul din care trebuie să plecăm în cazul unei
acţiuni de definire a unei instituţii precum este Biserica, adică
din veacul de aur, din zona unităţii reale; am încercat să identi-
ficăm şi factorii politico-sociali care modulează uneori definirile,
dar care nu trebuie să alunge notele de specificitate prin care
se manifestă esenţa dogmatică a existenţei creştine; am încercat
să marcăm notele care susţin atributul de ortodox şi dacă chiar
este nevoie să-l transformăm în nume propriu, nu cred că sunt
epuizate perspectivele analitice, de aceea vom continua cu alt
prilej extinderea zonei analitice.

28
Acest aspect este explicit afirmat de Şaguna în comentariul la canonul 85 apostolic: „Dacă canonul
acesta (85 apostolic) şi cel al 2-lea VI (ecumenic), cel 50, 60 Laodic[ea], şi cel 32, 54 din Cartag[ina]
prescriu ca clerul şi poporul să citească S[fânta] Scriptura, atunci preafireşte urmează ca S[fânta] Scriptu-
ră are a se traduce în toate limbile naţionale, de care se ţine clerul şi poporul, şi ca şi limba bisericească şi
administrativă în cele bisericeşti are să fie cea a clerului şi poporului respectiv. Şi aşa limba naţională a
tuturor naţiunilor creştine are una şi aceeaşi valoare.” Andrei Şaguna, Enchiridionul, p. 42.
29
Idem, Compendiu de Dreptulu Canonicu, p. 34-35.
30
„Serviciile bisericeşti prescrise şi aşezate în tipic nu este iertat nimănui a le schimba sau a le schimonosi
şi a introduce în locul lor alte noi; nu este iertat a schimba sau a strămuta timpul ţinerii lor”. Ibidem, p.
37.
 SINODALITATEA ÎN BISERICA ORTODOXĂ
ROMÂNĂ DIN TRANSILVANIA ŞI UNGARIA
(SEC. AL XIX-LEA)1

Ioan-Vasile Leb
Gabriel-Viorel Gârdan
Marius Eppel

I. Prolegomene teologice, canonice şi istorice

Potrivit lui Nicolae Berdiaev (1874-1948) Biserica este teandrie,
adică sinteză între Dumnezeu şi om, în sensul că în ea lucrează
nu numai harul divin ci şi libertatea şi activitatea omenească2.
Membrii Bisericii stau ca celulele în trup sau ca alveolele în fagu-
rul de miere. Ei nu stau izolaţi, ci în unitatea organică a multipli-
cităţii3. Această unitate organică a Bisericii Ortodoxe e păzită şi
condusă de autoritatea bisericească sub forma sistemului sino-
dal4. Sinodalitatea sau organizarea sinodală este forma cea mai
expresivă şi adecvată a caracterului catolic, sobornicesc, univer-
sal sau conciliar al Bisericii. De la parohie, care este celula orga-
nizaţiei bisericeşti şi până la coronamentul acestei organizaţii,
care este sinodul ecumenic, Ortodoxia funcţionează pe bază de
1
Studiu publicat în Nicolae Bocşan, Ana Sima, Ion Cârja (coord.), Identităţi confesionale în Europa
Central-Orientală, secolele XVII-XXI, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009, pp.
427-452.
2
N. Berdiaeff, Esprit et Liberté, Essai de Philosophie Chrétiene, Paris, 1933, p. 356.
3
S. Boulgacoff, Thesen über die Kirche, în Procés-Verbaux du Prémier Congrès de Théologie Orthodoxe a
Athènes, 29 Novembre – 6 Decembre 1936, Athènes, 1939, p. 130.
4
Pr. prof. Ioan G. Coman, Organizarea sinodală a Bisericii Ortodoxe în paralelă cu cezaro-papismul ca-
tolic, în Studii Teologice, II, 1950, nr. 1-2, p. 41.
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
soboare sau de adunări colective. Potrivit acestui sistem auto-
ritatea supremă în Biserica Ortodoxă este întreaga Biserică, nu
numai episcopii, chiar dacă aceştia au un rol deosebit; autorita-
tea aparţine nu numai clerului, ci şi credincioşilor5.
Din punct de vedere teologic, sinodalitatea sau soborni-
citatea, specifică Bisericii Ortodoxe, înseamnă prezenţa nemij-
locită a lui Iisus Hristos prin Duhul Sfânt în corpul bisericesc,
care cuprinde pe toţi credincioşii, şi comuniunea lăuntrică între
mădularele acestui corp, manifestată în ordinea organizării şi a
conducerii printr-o largă democraţie. Sinodalitatea înseamnă o
întreagă concepţie despre Biserică, înseamnă credinţa în adân-
cimile ei divine, în caracterul ei teandric, dar şi preţul egal pe
care-l are prin aceasta fiecare membru al Bisericii6.
Pe de altă parte, sinodalitatea reprezintă modul tradiţional
şi constant în care se săvârşeşte lucrarea de închegare a orga-
nizării Bisericii ca şi aceea de conducere a vieţii bisericeşti. Din
acest punct de vedere, sinodalitatea este deopotrivă formă de
organizare şi metodă de conducere a vieţii bisericeşti7.
Având în vedere aceste aspecte ne propunem să abordăm şi
noi problema sinodalităţii în Biserica Ortodoxă Română în seco-
lul al XIX-lea, în special în Transilvania.
Înainte însă vom face o scurtă incursiune biblică, istorică
şi canonică pentru a identifica temeiurile, formele sau tipurile
principale ale sinodalităţii.
În Noul Testament există căteva rostiri şi porunci ale
Mântuitorului Iisus Hristos care, cu diverse ocazii, a subli-
niat atât nevoia cât şi îndatorirea ca membrii Bisericii să vieţu-

5
Unii gânditori ruşi din secolul al XIX-lea (în special A. Homiacov şi N. Berdiaev) au subliniat atât
de mult locul şi importanţa credincioşilor în angrenajul Bisericii încât au ajuns să elimine ierahia
din acest angrenaj sau să-i atribuie un rol aproape ineficient. Pentru mai multe detalii vezi Pr. Prof.
Ioan G. Coman, art.cit., pp. 41-43
6
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Organizarea sinodală a Bisericii Ortodoxe în paralelă cu cezaro-papismul
catolic, în Studii Teologice, II, 1950, nr. 9-10, p. 547.
7
Pr. prof. Liviu Stan, Despre sinodalitate, în Studii Teologice, XXI, 1969, nr. 3-4, p. 155.
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

iască şi să lucreze în comun, căci: unde sunt doi sau trei adunaţi
în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Mt. XVIII, 20), a
fixat ca obiectiv al slujirii creştine şi model al ei slujirea trebu-
inţelor omenirii căci ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste
ele şi cei mai mari le stăpânesc, nu aşa va fi între voi, ci acela care va
vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru (Mt. XX, 25-26) şi a
accentuat dragostea ca fundament al unităţii intercreştine şi al
sinodalităţii, căci întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii
Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii (In. XIII, 35). Aceste rostiri
şi altele similare lor8, asupra cărora nu insistăm aici, ne arată că
Mântuitorul i-a îndemnat pe creştini şi le-a poruncit să trăiască
o viaţă în comun, să lucreze în comun pentru dobândirea mân-
tuirii lor, să ceară în comun venirea Mântuitorului în mijlocul
lor, căci numai când vor fi împreună va fi şi El cu ei; atunci se
vor bucura de prezenţa şi de asistenţa activă a Sfântului Duh.
Dincolo de aceste repere, Noul Testament conţine mărturii
evidente despre practica sinodalităţii încă din epoca apostolică.
Astfel, cartea Faptelor Apostolilor, cea dintâi istorie a Bisericii
creştine, înregistrează trei evenimente de seamă din viaţa tine-
rei Biserici creştine care – prin desfăşurarea lor – furnizează
mărturii de optimă valoare documentară referitoare la forma
de conducere bisericească exercitată atunci când sfinţii apos-
toli se aflau încă în viaţă şi vegheau ca moştenirea lui Hristos în
lume să rămână neafectată de adaosuri sau corecturi omeneşti.
Aceste evenimete sunt:
a. Întregirea soborului apostolic (FA. I, 15-26) ocazie cu care
adunarea apostolilor şi a credincioşilor a propus doi bărbaţi pe
care i-a aflat deopotrivă vrednici, dintre aceştia unul fiind ales
în urma tragerii la sorţi, o procedură, aşadar, specific sinodală,
aflată în uz până azi.

8
O analiză detaliată a textelor scripuristice referitoare la sinodalitate găsim la Pr. prof. Liviu Stan,
art.cit., pp. 155-156 şi la Pr. prof. Grigorie Marcu, Ideea de sinodalitate şi prioritate apostolică în Noul
Testament, în Studii Teologice, XXVI, 1974, nr. 7-8, pp. 522-526.
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
b. Alegerea şi hirotonirea celor şapte diaconi (FA. VI, 1-6)
ocazie în care avem de-a face din nou cu o procedură sinodală
(alegerea de către comunitate) consfinţită de un act sacramen-
tal (hirotonirea).
c. Sinodul apostolic de la Ierusalim (FA. XV, 1-29) când apos-
tolii, ierarhul şi preoţii Bisericii ierusalimitene, delegaţii Bisericii
din Antiohia Siriei şi toată Biserica (FA. XV, 22) adunaţi în sobor,
asistaţi de Duhul Sfânt, au fixat reguli fundamentale pentru pri-
mirea păgânilor la creştinism şi pentru viitorul Bisericii creştine.
Acest sinod a rămas prototipul, norma, sinoadelor care s-au ţinut
mai tîrziu în Biserică.
La cele două temeiuri pe care le reprezintă cuvintele
Mântuitorului şi practica Sfinţilor Apostoli care s-a statorni-
cit în chip de normă pozitivă, lucrarea ulterioară a Bisericii a
venit cu o seamă de norme noi, prin care a consacrat lucrarea
sinodală de organizare şi de conducere a ei. Aceste norme sunt
cuprinse mai întâi în obiceiul de drept al Bisericii, statornicit
prin practica îndelungată, şi apoi în numeroasele texte ale sfin-
telor canoane9.
De pe la mijlocul secolului al-II-lea, în diferite Biserici locale
au început să se ţină adunări bisericeşti numite sinoade, la care
participau episcopii din regiunea sau provincia respectivă, spre
a se consulta în privinţa problemelor bisericeşti importante care
se iveau în acea biserică şi pentru a lua hotărâri în consecinţă.
Astfel de sinoade au fost cele care au dezbătut: problema schis-
mei montaniştilor (170), data serbării paştilor (190-194) sau pro-
blema botezului ereticilor (sec. al III-lea)10. Aceste sinoade s-au
numit locale sau particulare, din cauză că erau formate numai
din reprezentanţii Bisericii dintr-o anumită provincie, parte, loc
9
Pr. prof. Liviu Stan, art.cit., p. 158.
10
Despre problematica discutată şi modul de desfăşurare a acestor sinoade ne furnizează infor-
maţii preţioase istoricul Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, în special cărţile V-VII, traducere,
studiu, note şi comentarii de pr. prof. T. Bodogae, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 13,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

sau ţară şi au avut caracter extraordinar, ele răspunzând unei

probleme concrete apărută în viaţa Bisericii.
Pornind de la aceste sinoade locale extraordinare, din seco-
lul al III-lea, încep să se ţină sinoade locale ordinare, periodice.
Acestea se constituiau după principiul precedentelor însă frec-
venţa lor era regulată. Sinodalii se adunau o dată sau de două ori
pe an pentru a se sfătui asupra problemelor comune. La unele
dintre acestea au participat numai episcopi (sinoade episco-
pale), iar la altele (sinoade mixte) au participat şi ceilalţi mem-
bri ai ierahiei sacrametale (preoţi şi diaconi) şi credincioşi (laici
şi monahi) chiar.
Cu timpul însă, după ce creştinismul a devenit religie licită
şi apoi dominantă în imperiu, şi după ce organizarea bisericească
s-a acomodat cu realităţile administrative ale imperiului, s-au
dezvoltat în Biserica creştină şi alte feluri de sinoade: sinoade
ecumenice, sinoade diecezane şi mitropolitane11, etc..
În intervalul de timp cuprins între secolul al III-lea şi secolul
al IX-lea Biserica, prin intermediul sfinţilor ei părinţi şi a sinoa-
delor locale şi ecumenice, a emis o serie de dispoziţi legale care
se referă la alcătuirea, sfera de competenţă şi la timpul convo-
cării sinoadelor, în special a celor provinciale.
Astfel, canonul 37 apostolic12 prevede ca de două ori pe an
(în săptămâna a patra a Cincizecimii şi în ziua de 12 octombrie)
să se întrunească sinodul episcopilor. Competenţele fixate de
acest canon pentru sinodul episcopilor sunt: să cerceteze împre-
ună dogmele dreptei credinţe şi să rezolve problemele (contro-
versele) bisericeşti.

11
O prezentare detaliată a tipurilor de sinoade, a componenţei şi competenţelor lor poate fi urmă-
rită la arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol.
I, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, pp. 383-446.
12
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, ediţia a II-a, 1992, p.
28; vezi şi N. Dobrescu, Lămuriri canonice-istorice asupra sinodului şi asupra organizaţiunei bisericeşti
din Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 1909, p. 9; Neofit, patriarhul Constantinopolului, Pidalion (Cârma
Bisericii Ortodoxe), Editura Credinţa strămoşescă, 2004, p. 74.
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
Canonul 5 al sinodului I ecumenic prevede, de asemenea
întrunirea de două ori pe an a sinodului (înainte de Postul Mare
şi toamna) pentru a se urmări respectarea disciplinei euharis-
tice şi pentru a preveni eventualele abuzuri13.
Canonul 19 al sinodului al IV-lea ecumenic, pornind de
la realiatea că episcopii nu se adunau peste tot în sinod şi ast-
fel unele probleme bisericeşti care au nevoie de îndreptare se
neglijează, reafirmă practica fixată de canoane ca episcopii să
se adune de două ori pe an, într-un loc stabilit de mitropolit,
pentru a rezolva problemele curente. De asemenea, este stipu-
lat faptul că în cazul absenţei nemotivate, episcopii să fie mus-
traţi frăţeşte14.
Canonul 8 al sinodului VI ecumenic, constatând greută-
ţile cauzate de invaziile barbare şi existenţa altor obstacole în
calea reunirii bianuale a sinodului prevede ca sinodul să se întru-
nească cel puţin o dată pe an15. Acelaşi lucru îl prevede cano-
nul 6 al sinodului VII ecumenic, stabilind măsuri disciplinare
împotriva celor care nu ar respecta aceste prevederi16.
Pe lângă aceste norme privind obligativitatea întrunirii peri-
odice a sinodului există şi alte canoane care dau lămuriri supli-
mentare despre sinoade. Astfel: canonul 34 apostolic17, care
din episcopii fiecărui neam şi din cel dintâi dintre ei (mitropolitul),
pune temeiul şi norma sinodului. Apoi canonul 9 Antiohia18
care, din episcopii care sunt în fiecare eparhie (mitropolie) şi din
episcopul preşedinte din mitropolie dă norma alcătuirii sinodului.
Canonul 16 Antiohia19 ne spune că sinodul desăvârşit este acela
la care este prezent şi mitropolitul. Canoanele 15 şi 17 Antio-
13
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 54.
14
Ibidem, pp. 88-89.
15
Ibidem, pp. 108-109.
16
Ibidem, pp. 166-167.
17
Ibidem, p. 26.
18
Ibidem, p. 209.
19
Ibidem, p. 212.
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

hia20 prevăd ca episcopul să fie judecat de către toţi episcopii

din eparhie. În privinţa judecării episcopului canoanele 3, 4 şi
5 Sardica21 precizează că episcopul poate fi judecat şi depus de
sinodul din care face parte şi de cei din împrejurimi. De aseme-
nea, canonul 2 al sinodului local din Constantinopol22 fixează
regula ca episcopul să nu fie caterisit în urma judecăţii a 2 sau
3 episcopii, ci numai după judecata sinodului.
Analizând aceste prevederi canonice ajungem la următoa-
rele concluzii privitoare la organizarea sinodului provincial:
a. Sinodul unei provincii bisericeşti se compune din mitro-
polit şi episcopii săi. Numărul episcopilor care intră în compo-
nenţa unui sinod nu este determinat de nici un canon, el variind
în funcţie de întinderea geografică a provinciei respective.
b. Timpul când trebuie să se întrunească şi frecventa întâl-
nirilor diferă în funcţie de canoane: unele prevăd ca sinodul să
se întrunească de două ori pe an, altele o singură dată.
c. Nu există o regulă explicită privind locul de întrunire a
sinodului. Majoritatea canoanelor lasă acest aspect la latitudi-
nea mitropolitului.
d. Sfera de competenţă a sinodului mitropolitan cuprinde
ceea ce canoanele numesc generic chestiuni bisericeşti. Alte canoane
precizează însă care sunt aceste chestiuni bisericeşti şi anume:
problemele teologice, disciplinare, canonice, morale.
e. Cu privire la dreptul de judecată asupra episcopilor canoa-
nele prevăd un număr minim de 3 episcopi şi obligativitatea ca
eventuala hotărâre de depunere să aparţină unui sinod cât mai
numeros, fără să se precizeze o cifră exactă23.

20
Ibidem.
21
Ibidem, pp. 231-234.
22
Neofit, patriarhul Constantinopolului, Pidalion (Cârma Bisericii Ortodoxe), Editura Credinţa stră-
moşescă, 2004, p. 465.
23
N. Dobrescu, Lămuriri canonice-istorice asupra sinodului şi asupra organizaţiunei bisericeşti din Bise-
rica Ortodoxă, pp. 12-13.
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
Pornind de la aceste prescripţii canonice Biserica, în func-
ţie de condiţiile concrete şi de provocările diferitelor epoci, şi-a
elaborat sau i-au fost impuse diferite norme de organizare şi
funcţionare.
II. Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Răsăriteană în se-
colul al XIX-lea şi începutul secolului XX
Înainte de a aborda problema complexă a sinodalităţii în
Biserica Ortodoxă Română în secolul al XIX-lea este necesar să
trecem în revistă situaţia sinodalităţii în Răsăritul ortodox în
secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX24.

Patriarhia Constantinopolului
În Patriarhia Constantinopolului grija de toate problemele
bisericeşti o purta Sfântul Sinod permanent. Acesta era com-
pus din 12 membri (mitropoliţi) sub preşedenţia patriarhului.
Toţi mitropoliţii patriarhatului aveau dreptul de a fi, în mod
periodic, timp de 2 ani, membrii ai sinodului. Excepţie făceau
cei care nu aveau încă 5 ani de păstorire mitropolitană sau cei
care nu aveau împliniţi 3 ani de păstorire de la transferul lor.
Anual, jumătate din sinod era înnoit, 6 dintre membrii sinodu-
lui fiind înlocuiţi; după ce îşi îndeplineau mandatul de 2 ani,
perioadă în care locuiau la Constantinopol, mitropoliţii reve-
neau în eparhiile lor.
În ceea ce priveşte hotărârile sinodului, toţi membrii lui
aveau drepturi egale însă, fără patriarh nu se putea lua nici o
decizie, după cum nici patriarhul fără sinod nu putea între-
prinde nimic.
24
Această prezentare am făcut-o pornind de la informaţiile oferite de N. Dobrescu, Lămuriri cano-
nice-istorice asupra sinodului şi asupra organizaţiunei bisericeşti din Biserica Ortodoxă, pp. 14-29; Dr.
Constantin Chiricescu, Privire asupra instituţiei sinodale în diferite Biserici Ortodoxe de Răsărit, Bucu-
reşti, 1909; Pr. prof. dr. Milan Şesan, Sinodalitatea ortodoxă în secolele XIX şi XX, în Mitropolia Ardea-
lului, XI, nr. 1-3, ianuarie-martie, 1966, pp. 38-55. De mare folos ne-a fost şi materialul documentar
păstrat în Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul Dudu Velicu, Dosar 53 şi 191.
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

Sinodul se întrunea de 3 ori pe săptămână. Existau şi peri-

oade de vacantă: în timpul sărbătorilor de crăciun şi paşti şi
vacanţa de vară.
Sinodul avea sigiliul său propriu care era compus din 6 părţi.
Aceste părţi erau păstrate de episcopii care rămâneau al doilea
an în sinod, iar mânerul sigiliului era la patriarh, astfel încât fără
ştirea celor 7 persoane nu se putea pune sigiliul pe nici un act
şi astfel nu putea fi emanat nici un document. Sinodul avea şi
doi secretari care participau la şedinţe fără drept de vot, la fel şi
schevofilaxul (cel care supraveghea tezaurul patriarhal).
Pe lângă sinodul permanent exista şi un consiliu mixt per-
manent, care era alcătuit din 12 membri şi anume: 4 episcopi,
care erau şi membrii ai sinodului, şi 8 laici distinşi. În atribuţi-
ile sale intrau problemele economice ale patriarhatului şi cele
legate de exercitarea jurisdicţiunii civile. Preşedenţia o deţinea
cel mai în vârstă dintre episcopi, iar în situaţii excepţionale, când
se discutau probleme deosebite şi particpa la şedinţă şi patriar-
hul, acestuia îi revenea dreptul de a prezida.
Membrii acestui consiliu erau aleşi pe o perioadă de doi ani,
însă în fiecare an se înnoia jumătate din consiliu, după principiul
aplicat şi în cazul sinodului permanent. Episcopii erau aleşi de
sinod, iar laicii, care trebuiau să fie locuitori ai Constantinopolului,
erau aleşi de o adunare electivă în componenţa căreia intrau 26
de reprezentanţi ai preoţilor din Constantinopol şi Bosfor, cei 12
membri ai sinodului permanent şi cei 4 membri ai consiliului mixt
cărora li se termina mandatul, în total 42 de persoane. Rezultatul
alegerii era comunicat de Patriarh guvernului imperial.
Acest consiliu mixt se întrunea de două ori pe săptămână şi
pentru ca să fie legal constituit era nevoie de prezenţa a 2/3 din-
tre membri. Pentru ca hotărârile sale să fie valabile era nevoie
ca ele să fie semnate de toţi membrii prezenţi, adeverite de pre-
şedinte prin sigiliul său şi confirmate de patriarh.
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
Uneori, când problemele o impuneau, sinodul permanent
se întrunea în şedinţe comune cu consiliul mixt, şedinţele fiind,
în acest caz, prezitate întotdeauna de patriarh. Consiliul mixt
delega grija pentru promovarea prestigiului Bisericii şi pentru
ca totul să se îndeplinească în spiritul credinţei ortodoxe unor
anumite persoane bisericeşti. Acestea formau epitropia biseri-
cească centrală din Constantinopol. Această epitropie era for-
mată din 3 clerici care pentru activitatea lor privitoare la cre-
dinţă erau direct răspunzători în faţa sinodului.
Potrivit Hatti-Humaghiunului din 1856, impus Turciei de
conferinţa de la Paris, în urma războiului crimeic (1853-1856),
pentru problemele bisericeşti şi naţionale s-a constituit la
Constantinopol consiliul naţional temporal, forul reprezen-
tativ al ortodocşilor din Turcia abilitat să rezolve atât proble-
mele bisericeşti cât şi pe cele naţionale. După înalta aprobare
împărătească acest consiliu se compunea din 7 arhierei aleşi de
sinod, din 10 laici distinşi aleşi de Poartă din rândul a 20 de can-
didaţi care i se propuneau, din reprezentanţii trimişi de epar-
hii şi dintr-un secretar, care însă nu avea drept de vot. Consiliul
era supus privegherii Înaltei Porţi, căreea era supus. În consiliu
Înalta Poartă avea un reprezentant care supraveghea dezbaterile.
Acest consiliu alcătuia regulamentele bisericeşti. Hotărârile con-
siliului naţional temporal nu aveau valoare decât în urma cer-
cetării din partea puterii laice şi confirmării prin decret impe-
rial. Preşedintele acestui consiliu era patriarhul sau, în lipsa lui,
cel mai în vârstă dintre episcopii membri25.

În Rusia exista un sinod permanent compus din 7 membrii,

mitropoliţi şi episcopi, care locuiau în Petersburg şi se întruneau
de trei ori pe săptămână. Membrii sinodului erau numiţi de Ţar,
acesta fiind considerat supremul apărător şi conservator al dog-
25
Constantin Chiricescu, Privire asupra instituţiei sinodale în diferite Biserici Ortodoxe de Răsărit, pp.
25-27.
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

melor credinţei dominante şi observator al dreptei credinţe şi al

oricăror sfinte bune rânduieli, în virtutea calităţii sale de impe-
rator creştin. Unii erau numiţi pe viaţă şi se numeau membrii
sfântului sinod, iar alţii erau numiţi pentru o vreme şi se numeau
asistenţi. Toţi aveau drept egal de vot. Preşedintele sinodului era
mitropolitul de Petersburg. În momentul alegerii sinodalii tre-
buiau să rostească următorul jurământ: Mărturisesc cu jurământ
că însuşi preamilostivul imperator, monarhul întregii Rusii, este ulti-
mul judecător al colegiilor spirituale.
De competenţa acestui sinod erau toate afacerile spirituale
şi de administraţie bisericească ale imperiului rus.
Sfântul sinod al bisericii din Rusia avea două sucursale,
numite cantore sau contore: una în Moscova şi alta la Tiflis
(Georgia).
Reprezentantul Ţarului pe lângă sinod era Ober-procurorul
care avea în subordine direcţia economică şi facilita comunica-
rea între Ţar şi sinod.
Pe lângă sinod exista comitetul şcolar, care se ocupa cu ches-
tiunile didactice-pedagogice, cu studiul şi disciplina din toate
instituţiile teologice din Rusia. Comitetul acesta era alcătuit din
9 membrii, clerici şi laici.
Pentru a păstra curată credinţa şi pentru a împiedica răs-
pândirea cărţilor potrivnice credinţei, funcţiona pe lângă sinod
şi un comitet spiritual de cenzură, care avea în subordine mai
multe comitete provinciale, cele mai importante fiind cele de pe
lângă academiile teologice de la Moscova, Kiev şi Cazan.

În Grecia exista, de asemenea, un sinod permanent com-

pus însă din 5 membri (episcopi şi mitropoliţi), preşedintele de
drept al sinodului fiind mitropolitul Atenei. Ceilalţi 4 membrii
erau înlocuiţi în fiecare an, unii dintre ei, dar nu mai mult de 2
putând fi realeşi pentru un nou mandat. O prevedere din 1833
permitea ca membrii ai sinodului să fie şi 2 preoţi, însă aceştia
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
nu au fost convocaţi niciodată la sinod. În 1852 s-a statornicit
regula celor 5 membri. Membrii sinodului erau desemnaţi de
guvern, în ordinea vechimii arhieriei. Sinodul îşi începea lucră-
rile în fiecare an la 1 septembrie, membrii sinodului fiind obli-
gaţi să-l asigure pe rege de credinţa lor.
La toate adunările sinodului participa şi un comisar regal
care nu avea drept de vot, dar avea obligaţia de a subscrie toate
actele sinodului.
Problemele cu care se ocupa sinodul se împart în interne şi
externe. Cele interne, asupra cărora nu se întindea autoritatea
statului, erau: credinţa (dogmele), cultul divin, învăţătura reli-
giei, disciplina, sfinţirea bisericilor, alegerea şi hirotonirea cle-
ricilor. Cele externe, erau hotărâte de comun acord cu statul şi
vizau: determinarea pompelor la ceremoniile bisericeşti, îngri-
jirea instituţiilor de educaţie pentru viitorii clerici, ceremoniile
bisericeşti extraordinare.

În mitropolia din Carloviţ exista un sinod episcopal, format

din mitropolit ca preşedinte şi din toţi episcopii eparhiali. Acesta
reprezenta autoritatea supremă în materie de chestiuni dogma-
tice şi strict spirituale. După rescriptul regal din 1868 cercul de
competenţă a acestui sinod a fost limitat, în afară de disciplina
spirituală, la alegerea episcopilor, numirea arhimandriţilor şi la
chestiunile privitoare la institutele teologice de învăţătură. La
lucrările acestui sinod lua parte un comisar regal. Prezenţa aces-
tuia nu era permisă atunci când se discutau probleme strict spiri-
tuale şi nici atunci când avea loc alegerea unui episcop. Sinodul
era convovat în scris de mitropolitul-patriarhul (din 1848) din
Carloviţ, cu încuviinţarea prealabilă a împăratului. Sinodul tre-
buia să se întrunească regulat, în fiecare an.
Pe lângă sinodul episcopal exista şi Congresul bisericesc
naţional care se îngrijea de administraţia bisericească, de şcoli şi
de fondurile şcolare. Era compus din mitropolitul din Carloviţ,
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

în calitate de preşedinte, din toţi episcopii eparhiali şi din 75 de

deputaţi, dintre care 25 erau clerici şi 50 mireni. Vicepreşedintele
era ales de congres dintre deputaţii laici. Congresul se ţinea
regulat, din 3 în 3 ani, şi era convocat cu aprobarea împăratu-
lui. Comisarul regal era prezent la congres, dar nu participa la
lucrări.
Problemele curente care intrau în competenţa Congresului
bisericesc naţional erau rezolvate de comitetul congresului.
Acesta era alcătuit din mitropolit în calitate de preşedinte, din-
tr-un episcop, din 2 membri clerici ai congresului şi din 5 mem-
bri laici aleşi de congres din sânul său. Vicepreşedintele era ales
dintre laici. În cazul absenţei preşedintelui, atribuţiile aceluia
erau preluate de un alt episcop prezent. Mandatul comitetului
se întindea pe durata dintre două congrese sau până la revoca-
rea lui. Comitetul se aduna regulat de 4 ori pe an la reşedinţa
mitropolitului. În caz de necesitate se puteau ţine şi şedinţe
extraordinare.
Pentru chestiuni de judecată bisericească exista consiliul
bisericesc mitropolitan, alcătuit din mitropolit în calitate de pre-
şedinte, din 2 episcopi, 3 membri clerici şi 3 laici, din notar-gre-
fier şi din procuror. Notarul şi procurorul aveau vot consultativ.
Cei 2 episcopi erau aleşi de sinod, iar membrii clerici şi laici erau
aleşi de Congresul bisericesc naţional, procurorul fiind numit
de însuşi consiliul bisericesc.
Exista de asemenea şi consiliu şcolar naţional care condu-
cea şi supraveghea şcolile.

Mitropolia Bucovinei (şi a Dalmaţiei) avea ca organ suprem

în toate problemele de administraţie bisericească şi de judectă
spirituală sinodul mitropolitan, în a cărui componenţă intrau
alături de mitropolit, episcopii de Zara şi Cattaro. Atât mitro-
politul cât şi ceilalţi episcopi aveau dreptul să aducă împreună
cu sine la întrunirile sinodului şi un demnitar bisericesc, care
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
însă avea doar vor consultativ. Sinodul, de regulă, se întrunea o
dată pe an, existând posibilitatea ca în lipsa unor probleme pre-
sante el să se întrunească şi mai rar. Hotărârile sinodului care
nu vizau probleme de credinţă, morală şi de jurisdicţie spiritu-
ală, trebuiau supuse ratificării monarhului.

În Serbia potrivit prevederilor unei legi din 1882, sinodul

era alcătuit din mitropolit, episcopii eparhioţi, doi arhimandriţi
şi câte un protopop din fiecare eparhie. După o lege din 1900
sinodul se compunea din toţi episcopii eparhioţi reuniţi sub pre-
şedenţia mitropolitului din Belgrad. În cazul de vacanţă a scau-
nului mitropolitan sau în lipsa mitropolitului de la şedinţă, pre-
şedenţia revenea episcopului cu arhieria cea mai veche. La sinod
participa în calitate de grefier şi secretarul marelui tribunal spi-
ritual. Sinodul se întrunea regulat la Belgrad, o dată pe an, pri-
măvara sau toamna. În cazuri excepţionare sinodul, cu apro-
barea ministerului cultelor, se putea întruni şi mai des. Pentru
a putea lua decizii valabile era nevoie de prezenţa preşedinte-
lui şi a cel puţin încă doi membri. Deciziile de natură canonică
puteau fi executate imediat, pe când cele altă natură trebuiau
să aibă aprobarea regelui. În sfera de activitate a sinodului epi-
scopal intrau toate problemele care se refereau de credinţă, la
morală, la ritul bisericesc, la educarea clerului, la învăţarea reli-
giei în şcolile laice, la disciplina bisericească, ş.a..
Marele tribunal spiritual, era instanţa apelativă în ches-
tiunile de judecată bisericească. El era alcătuit din preşedinte,
din 5 membrii ordinari, 5 membri onorari şi un secretar. Câte
unul dintre membrii ordinari şi onorari trebuia să fie arhiman-
driţi, restul fiind preoţi de mir. Preşedintele, episcop fiind, era
ales pe timp de un an de sinodul episcopal, restul membrilor
fiind numiţi prin decret regal pe o perioadă de 3 ani. Şedinţele
se ţineau de 2 ori pe an. Pentru ca să se poată lua hotărâri vala-
bile era nevoie de prezenţa preşedintelui şi a cel puţin încă 4
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

membri. Marele tribunal spiritual examina, confirma, schimba

sau anula, după caz, hotărârile şi sentinţele tribunalelor spiri-
tuale eparhiale, trata neînţelegerile care apăreau cu privire la
competenţele diferitelor autorităţi bisericeşti, ş.a..

În Muntenegru, după o lege aprobată în anul 1904, orga-

nul suprem de administraţie bisericească era sfântul sinod.
Acesta era compus din mitropolitul Muntenegrului, episcopii de
Zachulmia şi Rassa, din arhimandriţii mănăstirilor din Cetinje
şi Ostrog, din 3 protopresbiteri şi un secretar. Episcopii şi arhi-
mandriţii erau membrii de drept, iar protopresbiterii erau aleşi
de sinod pe o perioadă de 3 ani. Sinodul se întrunea de două ori
pe an, primăvara şi toamna.

În exarhatul bulgar, administraţia supremă o avea sfântul

sinod. Acesta era alcătuit sub preşedenţia exarhului din 4 epi-
scopi aleşi de toţi episcopii eparhiali. Aceştia aveau un mandat
de 4 ani, după care se făceau alegeri noi. De regulă sinodul se
întrunea o singură dată pe an, după duminica a doua după Paşti.
Când necesităţile vieţii bisericeşti impuneau se puteau convoca
şi şedinţe extraordinare.
Pe lângă sinod exista şi un consiliu exarhal, compus din
exarh în calitate de preşedinte şi din 6 membri, laici distinşi,
aleşi de clerul şi credincioşii eparhiilor exarhatului şi confir-
maţi de guvern la propunerea exarhului. Acest consiliu avea
un mandat de 4 ani, principalele sale atribuţiuni fiind: şcolile,
zidirea de biserici, instituţiile de binefacere, administrarea ave-
rii bisericeşti, examinarea anuală a socotelilor tuturor biserici-
lor şi mănăstirilor, ş.a..

În insula Cipru exista o arhiepiscopie autocefală. Administraţia

bisericească a acestei arhiepiscopii era încredinţată unui sinod
în componenţa căruia intra arhiepiscopul ca preşedinte şi 3 epi-
scopi eparhiali. Sinodul se întrunea odată pe an.
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
Pe muntele Sinai exista o mănăstire, al cărei egumen a fost
ridicat la rangul de arhiepiscop şi declarat independent. Deoarece
acest arhiepiscop nu avea episcopi sufragani administraţia bise-
ricească supremă o exercita nu un sinod ci un consiliu biseri-
cesc alcătuit din clerici.

Din prezentarea aceasta succintă, în care nu am insistat

prea mult asupra tuturor aspectelor legate de sinodalitatea în
lumea ortodoxă a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX
(acest lucru ar fi presupus o expunere care ar fi depăşit cu mult
cadrele fixate pentru prelegerea noastră), deducem câteva con-
cluzii privitoare la organizarea sinodală:
a. În toate bisericile ortodoxe exista un sinod, compus numai
din episcopi, cu excepţia Muntenegrului (unde pe lângă epi-
scopi făceau parte din sinod şi arhimandriţi şi protopresbiteri)
şi a Arhiepiscopiei Sinai unde nu exista un sinod propriu zis ci
un consiliu al clericilor.
b. Sinoadele acestea erau sau permanente (Constantinopol,
Rusia, Grecia şi patriarhiile orientale) sau periodice (în celelalte
Biserici).
c. Numărul membrilor acestor sinoade era diferit: 3 (în
Bucovina şi Ardeal), 4 (Serbia), 5 (Grecia), 7 (Rusia, Muntenegru),
8 (Carloviţ) şi 12 (Constantinopol).
d. În unele dintre aceste biserici (Grecia, Muntenegru,
Bucovina şi Cipru) în afară de sinod nu mai exista nici un alt
organ bisericesc central.
e. În celelalte biserici mai existau şi alte organe numite
în mod diferit şi având competenţe specifice. Astfel, în
Constantinopol avem: consiliu mixt, epitropie bisericească cen-
trală; în Rusia: contore, comitete de cenzură, comitet de învăţă-
mânt; în Serbia: marele tribunal spiritual; la Carloviţ: congresul
naţional bisericesc şi emaniţia sa: comitetul congresului, consi-
liul bisericesc mitropolitan, consiliul şcolar naţional; în exarha-
tul bulgar: consiliul exarhal.
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

f. Raportul în care se aflau aceste organe bisericieşti faţă de

sinod este diferit. În Rusia erau subordonate; în celelalte părţi
aceste organe bisericeşti lucrau independent faţă de sinod, exis-
tând însă o oarecare legătură între ele.
g. Sfera de competenţă a acestor organe în raport cu a sino-
dului era iarăşi diferită. În coordonatele esenţiale în compe-
tenţa sinoadelor erau aproape invariabil peste tot următoarele
aspecte: credinţa, morala, ritualul bisericesc şi disciplina spiri-
tuală. În privinţa celorlalte chestiuni exista o largă varietate de
norme, practic fiecare Biserică ortodoxă autocefală avându-şi
particularităţile sale.
III. Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă din Transilvania
şi Ungaria în secolul al XIX-lea
În prezentarea evoluţiei practicii sinodalităţii în Biserica
Ortodoxă din Ardeal şi Ungaria în secolul al XIX-lea ne-am
oprit la trei momente considerate de noi ca esenţiale în această
evoluţie:
a. alegerea episcopului Vasile Moga, 1809-1810
b. sinodul de la Chişineu-Criş
c. statutul organic al mitropolitului Andrei Şaguna

a. Alegerea episcopului Vasile Moga

Acest eveniment este important pentru că reprezintă momen-
tul recuperării unui vechi privilegiu sinodal, acela de a alege epi-
scopul. Românii din Transilvania îşi exercitaseră vreme îndelun-
gată acest drept. El fusese recunoscut formal de autorităţile sta-
tale prin hotărârea dietei din anul 157926 şi pierdut odată cu uni-
26
Despre felul cum se făcea alegerea episcopilor în sec. XVI-XVII, Ioan Lupaş consemnează urmă-
toarele: alegerea vlădicăi nostru românesc aicea în Ardeal este din mila şi voia craiului, care lucru ne este
nouă îngăduit de la craii cei mai de demult răposaţi. Când va fi lipsă să se strângă toţi protopopii şi încă şi
dintre ceilalţi preoţi şi din voea a tot soborul, unindu-se toţi la un cuvânt, aşa să-l aleagă. Care de se va
părea şi craiului, că este harnic, aşa-l va întări în vlădicie, precum se vede în probata constituţionesc (titlul
al optulea articulus întâi hotărârea dietei din 1579). Dr. Ioan Lupaş, Istoria Bisericească a Românilor
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
aţia în 1700. În ceea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
cu mari eforturi şi după îndelungi străruinţe, românii ortodocşi
au redobândit un episcop, însă nu şi dreptul de a-l alege dintre
coreligionarii lor de acelaşi neam. Acesta era de neam sârb şi era
numit de curtea imperială. Românii nu au renunţat la ideea de
avea un episcop ales de ei din cei din neamul şi sângele lor27.
După mai multe rugări şi stăruinţe făcute la curtea din Viena
de către preoţii şi credincioşii români28, asupra cărora nu ne
oprim aici, se ajunge la un rezultat favorabil. Curtea din Viena,
din motive evident politice, încuviinţează (cu ordinul imperial
nr. 1301 din 13 iulie 1809 şi al guvernului ardelean nr. 6997 din
13 august 1810), cererile românilor: ca după ce acum fondul sidoc-
sial29 s-a pus în bună rânduială, să se reîntregească scaunul episcopu-
lui neunit în acest prinţipat şi clerul neunit să aleagă din sânul său
un bărbat harnic şi destoinic, care cunoaşte limbile naţionale şi cu deo-
sebire limba românească, precum şi legile şi constituţiile şi obiceiurile
poporului, care întruneşte în măsură covârşitoare dragostea şi încre-
derea clerului şi a poporului român de păstorit şi care trebuie să fie
om probat în cinste şi viaţă onestă, judecată dreaptă precum şi adict
al principelui şi al statutui30.
Actul alegerii a fost fixat pentru ziua de 19 septembrie/10
octombrie 1810, la Cluj, iar ca delegaţi ai guvernului au fost
numiţi Ştefan Costa şi secretarul Ştefan Halmaghi. Delegatul
guvernului a convocat adunarea electorală la Turda.
Sinodul electoral era compus din toţi protopopii eparhiei.
Aceştia au desemnat prin vot trei candidaţi, pe: protopopul şi
Ardeleni, Editura şi tiparul tipografiei archidiecezane, Sibiu, 1918, p. 86.
27
Dr. Sebastian Stanca, Viaţa şi activitatea episcopului Vasile Moga, 1774-1845, Tipografia Eparhiei
Ort. Rom., Cluj, 1938, p. 7.
28
În perioada vacanţei scaunului episcopal, din 1796 până în 1810 nu mai puţin de 12 persoane au
adresat petiţii curţii imperiale pentru ca să fie învredniciţi a ocupa scaunul episcopal vacant. Vezi
Dr. Ioan Lupaş, 12 peţitori ai episcopiei transilvane vacante de la 1796-1810, Braşov, 1916.
29
Decenii la rândul fusese invocat ca motiv al refuzului alegerii sau numirii unui episcop situaţia
precară a acestui fond, fapt care nu permitea plata salariului ierahului.
30
Andrei Şaguna, Istoria Bisericei Ortodocse Răsăritene Universale, Tomul II, Sibiu, 1860, p. 192.
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

vicarul Nicolae Huţovici din Hunedoara, arhimandritul Nestor

Ioanovici din Făgăraş, egumenul mănăstirii Bezdin, şi preotul-ca-
pelan Vasile Moga din Sebeş. Guvernul transilvan a înaintat curţii
vieneze rezultatul alegerii, recomandând pentru întărire pe Vasile
Moga. Împăratul şi-a însuşit propunerea numindu-l pe acesta epi-
scop la 21 decembrie 181031, impunându-i în acelaşi timp 19 con-
diţii umilitoare, care îi vor limita mult sfera de acţiune.
Rămâne însă dreptul câştigat de a-şi alege episcopul, drept
care va alimenta aspiraţiile bisericeşti şi naţionale ale români-
lor ortodocşi.

b. Sinodul de la Chişineu-Criş
Al doilea moment al afirmării sinodalităţii ortodoxe din teri-
toriile româneşti din Ungaria pe care dorim să-l evocăm în expu-
nerea noastră este sinodul de la Chişineu-Criş, din anul 1849.
Acesta a fost convocat pe fondul revoluţiei de la 1848-1849.
În această perioadă problema bisericească a devenit o chestiune
politică încorporată programului de autodeterminare a naţiu-
nilor lipsite de instituţii politice proprii. În teritoriile româneşti
din Ungaria, care aparţineau, cum bine se ştie, din punct de
vedere confesional de mitropolia iliră de la Carloviţ, problema
bisericească a avut în acelaşi timp conotaţii politice şi naţionale,
intersectând mereu relaţiile dintre grupurile naţionale din Banat,
Arad şi Bihor, marcând decisiv relaţiile sârbo-române, româ-
no-maghiare sau sârbo-maghiare.
Sinodul de la Chişineu-Criş a continuat tendinţele afirmate
înainte de 1848 în Biserica ortodoxă românească, ridicate de revo-
luţie la rang de deziderate fundamentale ale societăţii româneşti:
reprezentarea românilor în congresul bisericesc corespunzător

31
Pentru detalii vezi: Dr. Sebastian Stanca, op.cit., pp. 8-10; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româ-
neşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-Napoca, 1992, pp. 278-279; Dr. Ioan Lupaş,
Acte privitoare la alegerea şi instalarea episcopului ardelean Vasile Moga (1810-1811), în Biserica Ortodo-
xă Română, XXXV, 1911-1912, pp.781-790, XXXVII, 1913-1914, pp. 593-597 şi 789-794.
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
numărului şi proporţiei, convocarea sinoadelor mixte, cu o largă
reprezentare a laicatului, independenţa şi autonomia bisericilor
româneşti, democratizarea bisericii, ridicarea stării materiale şi
intelectuale a clerului, formarea bisericilor naţionale, cu ierarhie
proprie, sub forma unei mitropolii naţionale32. Separaţia biseri-
cii româneşti din Banat de ierarhia sârbească, chiar dacă a fost
vremelnică în acea perioadă, era o realitate deja din vara anului
1848, chiar dacă oficial a fost recunoscută abia în 1849.
Nu ne vom opri asupra cauzelor, circumstanţelor şi eveni-
mentelor premergătoare convocării acestui sinod. Timpul nu
ne permite să abordăm în detaliu nici desfăşurarea lui, precum
nici starea de tensiune înregistrată între episcopul Ghrasim Raţ
şi delagaţii la sinod. Toate acestea sunt surprinse cu multă acu-
rateţe într-un studiu dedicat sinodului de la Chişineu-Criş sem-
nat de prof. dr. Nicolae Bocşan33.
Episcopul Gherasim Raţ, la 16 martie 1849 a comunicat că
îşi dă demisia din scaunul de episcop din motive de sănătate.
Acest anunţ şi implicarea energică a lui Ioan Dragoş, desem-
nat de Kossuth comisar guvernamental cu puteri depline pen-
tru cercetarea situaţiei bisericieşti din eparhia Aradului, a dus
în 17/29 martie 1849 la publicarea de către episcop a actului de
convocare a sinodului. Prin actul de convocare episcopul Raţ
anunţa retragerea sa provizorie din motive de boală, iar până
la însănătoşire solicita sinodului să desemneze un vicar provi-
zoriu ales după ascultarea şi pofta preoţimii şi a poporului diecezan
şi cu încurgerea episcopului. Obiectivele sinodului erau îmbu-
nătăţirea stării preoţimii, a activităţii consistoriului, organiza-
rea Institutului teologic şi a preparandiei. La sinod urmau să
participe preoţii şi mirenii aleşi deputaţi pentru congresul de
32
Nicolae Bocşan, Ioan Lumperdean, Ioan-Aurel Pop, Etnie şi confesiune în Transilvania (secolele
XIII-XIX), Oradea, 1994, pp. 137-142.
33
Nicolae Bocşan, Ioan Popovici, Sinodul de la Chişineu-Criş, în vol. Revoluţia de la 1848-1849 în
Europa Centrală, perspective istorice şi istoriografice, coordonatori Camil Mureşan, Nicolae Bocşan,
Ioan Bolovan, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, pp. 359-372.
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

la Timişoara, care nu s-a mai întrunit şi alţi câţiva reprezentanţi

ai inteligenţei şi poporului, reprezentantul Institutului teologic,
al preparandiei, directorul districtului şcolar şi reprezentantul
mănăstirii Hodoş34.
Sinodul şi-a deschis lucrările în 29 martie 1849. Sinodul
nu s-a arătat prea docil şi încă de la începutul lucrărilor a pre-
cizat că nu va mai accepta în viitor asistenţa unui comisar şi că
doreşte ca guvernul să aplice hotărârile acestuia în chestiunile
bisericeşti şi şcolare imediat după înaintarea lor, demonstrând
voinţa deputaţilor sinodali de a apăra autonomia bisericii35.
Sinodul a respectat cererea episcopului de a-şi formula
propunerea privind noul vicar. Gherasim Raţ a solicitat ale-
gerea vicarului numai dintre protopopi, dar sinodul a preci-
zat că adunarea sinodală după dreptul său va alege şi l-a desemnat
vicar pe parohul din Talpos, Ioan Chirilescu, în locul protopo-
pului Teodor Popovici, candidatul episcopului, spre nemulţu-
mirea acestuia.
Sinodul a adoptat un act numit vremelnica orânduială a
organizării şi conducerii eparhiei. Veritabilă constituţie biseri-
cească, această „orânduială vremelnică” aduce un suflu liberal
şi democratic în biserică, anticipând opera şaguniană. Prin pre-
vederile ei, transforma biserica arădeană într-o biserică sinodală
la toate nivelurile. Astfel, sinodul diecezan era adunarea clerului
şi a poporului, limba sinodului era numai limba română; sino-
dul era compus din cler (1/3) şi mireni (2/3). Sinodul a introdus
principii democratice în organizarea bisericii: alegerea în dre-
gătorii bisericeşti, dreptul de reprezentare, dreptul de a înainta
petiţii. Confirmarea în funcţii se făcea numai prin secţia română
de la Ministerul de Culte. Consistoriul funcţiona ca instanţă
de judecată, judeţ bisericesc, cu drept de apel la secţia română
de la Ministerul de Culte până la organizarea unei mitropolii
34
Nicolae Bocşan, Ioan Popovici, Sinodul de la Chişineu-Criş, p. 367.
35
Ibidem, p. 368.
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
româneşti. Parohiile vacante se ocupau prin concurs, comuni-
tatea având dreptul să aleagă dintre candidaţi 3 pe care-i pro-
pune consistoriului. De asemenea, sinodul a introdus princi-
piul modern al alegerii membrilor consistoriilor, a precizat atri-
buţile preşedintelui, asesorilor, notarului, fiscalului, taxele con-
sistoriale, a introdus alegerea protopopilor prin sinod, a con-
semnat drepturile şi obligaţiile protoprezbiterilor, reglementa-
rea parohiilor, numărul preoţilor şi îndatoririle acestora, stola.
Participanţii la sinod au reclamat aplicarea hotărârilor acestuia,
de care depindea funcţionarea parohiilor, încă înainte de apro-
barea lor oficială36.
Hotărârile sinodului, inspirate parţial şi din constituţiile ilire,
reprezintă iniţiative reformatoare în biserică, care au meritul de
a fi raţionalizat şi organizat afacerile diecezei pe baza unui spi-
rit liberal. Sinodul a insuflat un spirit democratic în organiza-
rea bisericească, deschizând practic calea participării laicilor la
administraţia şcolară şi bisericească. Spiritul democratic a tri-
umfat prin introducerea principiului sinodal şi al alegerii tutu-
ror organismelor care compun dieceza: sinod, consistoriu, pro-
topopiat.

c. Sinodalitatea – perspective şaguniene

Andrei Şaguna, marele arhiereu al Bisericii ortodoxe
române a cărui biografie s-a confundat în mare parte cu istoria
Transilvaniei din veacul său, cel care de la venirea sa la Sibiu
ca vicar al episcopiei Transilvaniei şi până la trecerea în veşni-
cie a fost, în limbajul epocii, cap al bisericii şi cap al naţiunii37, a
avut o contribuţie hotărâtoare la reafirmarea principiului sino-
dalităţii în organizarea vieţii bisericeşti ortodoxe din secolul al

36
Ibidem, p. 369.
37
Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, ediţie, studiu introductiv şi note de Nicolae Bocşan, Ioan-Va-
sile Leb, Gabriel Gârdan, Pavel Vesa, Bogdan Ivanov, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2005, p. 5.
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

XIX-lea, realizând astfel o reinterpretare a vechilor canoane con-

form spiritului epocii.
Din momentul în care a preluat demnitatea de vicar gene-
ral al eparhiei Transilvaniei Şaguna şi-a asumat trei mari obiec-
tive: emanciparea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania
de sub autoritatea Bisericii sârbe, deci autonomia; restaurarea
mitropoliei românilor ortodocşi din Transilvania şi reorganizarea
ei pe bazele unor prevederi care să îngăduie conlucrarea tuturor
românilor, clerici şi mireni, într-un sinod general anual38; ridica-
rea nivelului intelectual şi economic al clerului şi credincioşilor39.
Etosul sinodal al activităţii sale poate fi observat şi din
perseverenţa cu care a urmărit orice oportunitate pentru rea-
lizarea obiectivelor sale. Astfel după mai puţin de doi ani de
şedere în Transilvania, invocând distanţa mare faţă de scaunul
episcopal de la Arad şi imposibilitatea satisfacerii necesităţilor
religioase40, reuşeşte să obţină aprobarea curţii imperiale pen-
tru întrunirea unui sinod electoral în vederea alegerii unui nou
episcop, pe scaunul rămas vacant în 1845 la moartea lui Vasile
Moga. Sinodul electoral alcătuit din protopopii eparhiei s-a întru-
nit în 2 decembrie 1847 şi a desemnat trei candidaţi (Ioan Moga,
Moise Fulea şi Andrei Şaguna), curtea de la Viena recunoscând
episcop pe Andrei Şaguna (24 ianuarie-5 februarie 1848), fără
ca acestuia să-i mai fie impuse cele 19 condiţii a căror povară a
fost purtată de episcopul Vasile Moga.
În anul 1850, profitând de nemulţumirea guvernatorului
Wohlgemuth faţă de modul de organizare a saşilor în aşa numita
Universitate (reprezentanţă naţională), a obţinut de la acesta
dreptul de a convoca un sinod eparhial în scopul consultării în
38
Prof. dr. Iorgu Ivan, Statutul şagunian – o sută de ani de aplicare, în Mitropolia Ardealului, XIV, nr.
4-6, aprilie-iunie, 1969, p. 330.
39
Alexandru Constantinescu, Dreptul canonic în opera lui Andrei Şaguna, în Biserica Ortodoxă Româ-
nă, XCI, nr. 7-8, iulie-august, 1973, p. 872.
40
Memoriile arhiepiscopului şi mitropolitului Andrei Şaguna din anii 1846-1871, Tipografia arhidiece-
zană, Sibiu, 1923, p. 12.
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
probleme bisericeşti şi şcolare41. Sinodul s-a întrunit la 12 martie
1850, la el participând 24 de preoţi şi 20 de mireni, între care şi
Avram Iancu. Sinodul a adresat un memoriu curţii de la Viena
prin care se cerea restaurarea vechii mitropolii a Transilvaniei
şi convocarea unui sinod, format din preoţi şi mireni, care să se
ocupe de organizarea ei42.
În anii următori numărul memoriilor adresate curţii impe-
riale şi patriarhului de la Carloviţ s-a înmulţit însă solicitările au
rămas aceleaşi: ieşirea de sub autoritatea canonică a Carloviţului
şi restaurarea mitropoliei Transilvaniei. Aceste solicitări au fost
reînnoite şi la sinodul eparhial din 24-26 octombrie 1860, pre-
cum şi la cel din 22-28 martie 1864, care a şi aprobat un regula-
ment de organizare a eparhiei.
Anul 1864 numit de Şaguna însuşi al mângâierii şi bucu-
riei supreme43 a adus împlinirea aspiraţiilor şaguniene privind
autonomia=autocefalia bisericească faţă de Biserica sârbă şi
reînfiinţarea vechii Mitropolii44. Autonomia bisericească a fost
obţinută printr-o decizie a sinodului episcopal sârbesc condus
de noul patriarh Samuil Maşirevici; reînfiinţarea Mitropoliei a
fost consfinţită printr-un autograf imperial datat 12/24 decem-
brie 1864. Prin acest act era reînfiinţată aşadar vechea Mitropolie
transilvană, Andrei Şaguna era numit arhiepiscop al Ardealului
şi mitropolit al tuturor românilor greco-răsăriteni din Ungaria
şi Ardeal. Noua mitropolie avea ca eparhii sufragane Aradul şi
nou înfiinţata episcopie a Caransebeşului (1865). Grijile mitro-
politului Şaguna nu au luat sfârşit şi în noile cadre politice ale
statului dualist austro-ungar creat în 1867, principala sa preo-

41
Ibidem, p. 42.
42
Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 91.
43
Memoriile arhiepiscopului şi mitropolitului Andrei Şaguna, p. 95.
44
Avatarurile acestei înfăptuiri sunt surprinse de Nicolae Popea, Vechia Mitropolie ortodoxă română
a Transilvanie. Suprimarea şi restaurea ei, Sibiu, 1870. Vezi şi Acte oficioase privitoare la înfiinţarea
Metropoliei gr. Răsăritene a românilor din Transilvania, Ungaria, Banat, Sibiu, 1867.
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

cupare a fost să obţină recunoaşterea noi mitropolii printr-un

articol special de lege votat în Dieta constituţională a Ungariei
şi în casa magnaţilor. Legea 9/1868 i-a dat satisfacţie şi din acest
punct de vedere.
Dobândirea autonomiei şi reînfiintarea Mitropoliei sancţi-
onată legal i-au dat posibilitatea lui Andrei Şaguna să-şi etaleze
deplin profunda sa concepţie despre sinodalitate. Până acum
această concepţie se manifestase în practică prin eforturile de
convocare şi întrunire a sinoadelor eparhiale.
Şaguna găsise cu cale şi să teoretizeze concepţia sa sino-
dală. Astfel, în lucrarea Anthorismos redactată în anul 1861 ca
urmare a refuzului episcopului Eugen Hacman45 de a îmbrăţişa
ideea şaguniană a reunirii tuturor românilor din imperiul aus-
triac sub jurisdicţia unei singure Mitropolii, referinduse la aso-
ciaţiile religioase din Bisericile occidentale, el preciza: noi, care
suntem ortodocşi, trebuie să ştim că asociaţiunile acestea confesionale
ale catolicilor şi reformaţilor sunt nişte imitaţii, luate din practica
Bisericii primitive a lui Hristos, care este Biserica noastră Ortodoxă
răsăriteană, prin urmare acestea sunt soboare mixte de arhierei, pre-
oţi, demnitari mari bisericeşti şi lumeşti, de literaţi, şi de creştini din
celelalte clase, care se interesează de Biserică, şcoală şi de săracii core-
ligionari; însă aceste adunări nu le cheamă ei Soboare sau Sinoade, ci
precum am văzut, le cheamă asociaţiuni, pentru că nu au autorizare
canonică, şi sunt înfiinţate afară de Biserică cu învoirea Guvernelor
civile, şi stau sub legi politice.[...]Noi aşadar avem trebuinţă de reînvi-
erea Institutelor Bisericii noastre, care rânduiesc ca toată treaba biseri-
cească să se trateze în şi prin Soboare [...] că acelea se trag din timpul
Apostolilor, din timpul bărbaţilor apostoleşti, şi de la urmaşii nemijlo-
ciţi şi mijlociţi ai lor, şi că sunt aşa de aplicabile la împrejurările pre-
zente, în care trăim, ca (şi) cum s-ar fi hotărât acelea ieri sau alaltă-
ieri. Sâmburele aplicabilităţii de astăzi a Instituţiilor Bisericii noastre
45
Corespondenţa dintre cei doi ierarhi poate fi văzută în Andrei Şaguna, Corespondenţa,I/1, pp.
291-312.
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
zace în acel adevăr mare, că ele sunt luate din cuvintele Mântuitorului,
care nu vor trece nici atunci când ar trece lumea şi cerul. Oare cerin-
ţele timpului nu sunt concentrate în acea voie a popoarelor, ca să se
cârmuiască după forma regimului constituţional ? Şi ce alta cuprinde
organismul Bisericii noastre de nu ocârmuirea treburilor Bisericii şi
a tuturor părţilor ei constitutive după forma constituţională. Precum
într-un stat constituţional se tratează trebile, şi se aduc hotărâri în par-
lamente: aşa în Biserica noastră rânduiesc canoanele, ca toate aface-
rile, alegerile arhiereilor, egumenilor, protopopilor şi ale preoţilor, chi-
vernisirea averilor bisericeşti şi mănăstireşti, îmbunătăţirea şi regu-
larea preoţimii, a parohiilor şi mănăstirilor, şi împărtăşirea ajutoare-
lor la cei săraci fraţi să se facă prin Sinoade şi Soboare46.
Andrei Şaguna a identificat principiul sinodal cu cel consti-
tuţional47 şi a comparat Biserica cu un organism viu, alcătuit din
organe personale (creştinii, preoţii, episcopii, mitropolitul) şi soci-
ale (parohia, protopopiatul, episcopia, mitropolia). Pentru ca orga-
nismul să nu sufere – considera el – este obligatoriu ca toate aceste
elemente să colaboreze în armonie48. Tocmai acesta era obiectivul
pe care şi-l fixa Şaguna prin promovarea regulamentului orga-
nic - să sprijine organele bisericeşti nu numai să nu se împiedice de
nici o parte, ci toate laolaltă să fie libere de a lucra şi conlucra în armo-
nie pentru susţinerea, cultivarea şi prosperarea lor reciprocă49.
În baza legii 9/1868 s-a întrunit, la Sibiu, Congresul Naţional
Bisericesc ale cărui lucrări s-au desfăşurat timp de 22 de zile, de
la 16/28 septembrie până la 7/19 octombrie 1868, având loc în
total 12 şedinţe50. Congresul Naţional Bisericesc era alcătuit din
90 de deputaţi, câte 30 din fiecare eparhie, 1/3 clerici şi 2/3 laici.
46
Andrei Şaguna, Anthorismos sau desluşire comparativă asupra broşurii „Dorinţele drept- credinciosu-
lui cler din Bucovina”, Sibiu, 1861, pp. 130-131.
47
Idem, Compendiu de drept canonic, Sibiu, 1868, p. XII.
48
Paul Brusanovski, Structura constituţională a Bisericii Ortodoxe Române. Repere istorice, în Inter,
revista română de studii teologice şi religioase, anul I, nr. 1-2, 2007, p. 224.
49
Andrei Şaguna, Compendiu de drept canonic, ediţia a III-a, Sibiu, 1914, pp. 86-87, 93.
50
Protocolul Congresului naţional bisericesc român de religiune greco-răsăriteană conchiamat în Sibiiu pe
16/28 septembrie 1868.
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

La Congres s-au dezbătut cele mai de seamă probleme ale orga-

nizării noii Mitropolii, rezoluţia cea mai importantă fiind, fără
îndoială, adoptarea Statutului Organic, o veritabilă constituţie
a Bisericii Ortodoxe din Transilvania.
Întrunirea Congresului i-a permis lui Şaguna să-şi rea-
firme teoretic şi practic concepţia sa sinodală. Astfel, teoretic
mitropolitul şi-a afirmat concepţia sinodală în cuvântarea adre-
sată Congresului: Iată Domnilor – se adresa Şaguna deputaţilor
– Congresul acesta însuşi care-l reprezentaţi Domniile Voastre. Iată
domnilor timpul încetării acelei sarcini grele, care de 20 de ani zăcea
pe umerii mei, şi pe care trebuia să o suport singur după poziţiunea
mea, pe care o ocup în organismul Sfintei maicei noastre Biserici, căci
n-am putut să ne organizăm până acum bisericeşte.
Şi pentru ca, pe de o parte să justifice de ce, în timpul cât
n-a funcţionat Congresul, a trebuit să ia singur unele măsuri, iar
pe de altă parte să arate membrilor Congresului ce răspundere
le revine pe viitor, pentru apărarea intereselor Bisericii, Şaguna
a adăugat: Cum am condus eu până acuma treaba cea grea şi proble-
matică a reînfiinţării mitropoliei noastre ? Despre aceea judece pre-
zentul şi viitorul.
Dacă căteodată am făcut întrebuinţare de octroieri51, aceea am făcut
după demandarea înteţitoare în acea convicţiune, ca clerul şi poporul
credincios se va mulţumi cu aceea dar nicidecum nu am făcut cu inten-
ţiune de exercita sau de a stabili în lucrurile noastre bisericeşti, şco-
lare şi fundaţionale, vreun absolutism ierarhic. Din această cauză, tre-
buie să accentuez aci, că dacă am făcut uneori întrebuinţare de octroieri,
acestea nu se pot lua în înţelesul strâns de octroieli, deoarece octroirea
presupune totdeauna o măsură volnică pe terenul bisericsc; eu însă nu
51
Octroiere este un termen juridic, ieşit azi din uz, dar folosit în secolul al XIX-lea n timpul lupte-
lor luptelor purtate de burghezie pentru înlăturarea absolutismului feudal şi instaurarea demo-
craţiei reprezentative. Termenul înseamnă în germană a impune, a constrânge, şi provine di sbstan-
tivul francez octroi care înseamnă acordarea unei garanţii, a unui favor, har, hatâr. În sens juridic,
în secolul al XIX-lea, prin octroi se înţelege impunerea unilaterală de către suveran as unei legi care
era neconstituţională, deoarece nu reprezenta principiul reprezentativ. Cf. Paul Brusanovski, art.
cit. p. 222.
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
am făcut nici o măsură volnică în treaba înfiinţării mitropoliei, ci fiind
împiedicat de împrejurări, de a mă putea consulta cu bărbaţii noştri, am
lucrat şi singur în înţelesul pozitivelor instituţiuni bisericeşti.
Şi aşa am lucrat uneori singur spre ajungerea dorinţelor noas-
tre bisericeşti, precum îmi impuneau canoanele, dar nu spre intro-
ducerea şi stabilirea vreunui absolutism ierarhic, care eu totdeauna
l-am combătut şi despre care există în afacerile mele cele mai lămu-
rite dovezi. Dară astăzi, când ţi-au venit ţie, Noule Ierusalime, iarăşi
lumina şi mărirea Domnului preste tine au răsărit, depun cu desă-
vârşită odihnă sufletească toată competenţa legislativă şi administra-
tivă a Bisericii noastre naţionale în mâinile Congresului prezent şi ale
celor viitoare congrese, care singure sunt reprezentanţele legale şi can-
nonice a întregii noastre provincii mitropolitane, prin urmare compe-
tente de a duce şi conduce trebile administrative, economice, biseri-
ceşti, şcolare şi fundaţionale.
De astăzi încolo depun şi responsabilitatea pentru ulterioara soartă
a Bisericii în mâinile acestui Congres şi celor viitoare şi mă mângâi,
căci cutez să zic: că nu în deşert am alergat, nici în deşert m-am oste-
nit (Filip. II, 16) – că n-am alergat ca şi cum n-aşi fi ştiut unde alerg,
nici am dat război ca şi cum aş fi bătut văzduhul (I Cor. IX, 26), ci
luptă bună m-am luptat, alergarea am plinit şi credinţa am păzit (II
Tim IV, 7) şi că astăzi pot să mă rog de Dumnezeu ca acum să mă slo-
bozească pre mine în pace, că văzură ochii mei mântuirea lui, care o
au pregătit înaintea feţei tuturor Românilor de religia gr. răsăriteană
din Ungaria şi Ardeal (Lc II, 29-31)52.
Practic, Şaguna a reafirmat convingerile sale sinodale prin
acceptarea discutării de către o comisie alcătuită din 27 de deputaţi
(1/3 clerici şi 2/3 laici) a proiectului său de regulament. Comisia
a introdus unele modificări în regulament53, textul rezultat fiind
52
Andrei baron de Şaguna, Cuvânt presidial la deschiderea Congresului Naţional Bisericesc din anul
1868, apud pr. prof. Iorgu Ivan, art.cit., pp. 332-333. Vezi şi Paul Brusanovski, art.cit., p. 222.
53
Modificările introduse i-au făcut pe unii cercetători să declare cu convingere că Regulamentul
Organic nu a fost opera lui Şaguna. Vezi Prof. Ioan Matei, Cercetări privitoare la Constituţia Bisericii
din Ardeal, Cluj-Napoca, 1922, pp. 33-39.
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

adoptat de Congres şi apoi sancţionat de autoritatea de stat la

28 mai 1869.
Principiile de bază ale Statutului Organic54 erau autonomia,
sinodalitatea sau principiul constituţional şi participarea laici-
lor în proporţie de 2/3.
Principiul autonomiei viza autonomia faţă de stat, auto-
nomia faţă de celelalte Biserici Ortodoxe şi autonomia părţilor
constitutive ale Mitropoliei (parohie, protopopiat, mănăstire,
eparhie). Prin autonomie Biserica era apărată împotriva oricărui
amestec străin sau a aservirii din partea împăratului, a guver-
nului sau a oricărui alt factor lumesc. Prin sinodalitate sau cola-
borarea între clerici (1/3) şi mireni (2/3) la conducerea treburi-
lor bisericeşti, Biserica era apărată de orice absolutism ierarhic.
Elementul laic era îndreptăţit astfel să participe la conducerea
Bisericii în toate cele trei unităţi administrative bisericeşti: paro-
hie, protopopiat şi eparhie, în probleme bisericeşti, culturale (în
special şcolare) şi economice, care potrivit canoanelor cădeau şi
în competenţa lui.
Statutul făcea clar separarea între organelor legislative, exe-
cutive şi judecătoreşti55.
Organele puterii legislative erau sinoadele la nivel paro-
hial, protopopesc şi eparhial şi Congresul Naţional Bisericesc,
la nivel mitropolitan.
Sinodul parohial era alcătuit din toţi parohienii majori, de
sine stătători, nepătaţi, care îşi împlinesc îndatoriile parohiale.
Acest sinod era alcătuit în majoritate din mireni, în componenţa
lui mai intrând preotul sau preoţii acolo unde existau mai mulţi.

54
La baza analizei noastre stă textul publicat sub numele Statutul Organic al Bisericii greco-orienta-
le române din Ungaria şi Transilvania. Cu supliment. A patra ediţiune oficială autentică, procurată în urma
concluzului congresului din anul 1878, nr. 247, Sibiu, 1910, republicat în Inter, revista română de studii
teologice şi religioase, anul I, nr. 1-2, 2007, pp. 273-301.
55
O primă analiză detaliată a prevederilor Statului Organic îi aparţine lui Ioan A. de Preda, Con-
stituţia Bisericii gr.or. Române din Ungaria şi Transilvania sau Statutul Organic comentat şi cu concluze-
le şi normele referitoare întregit, Sibiu, 1914.
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel
El alegea preotul şi examina, aprobând sau nu, proiectele pri-
vind administrarea averii bisericeşti, propuse de forul executiv,
Comitetul parohial. De asemenea, în competenţa sa intra alege-
rea epitropilor, învăţătorilor şi profesorilor.
Sinodul protopopesc, era alcătuit din clerici (1/3) şi mireni
(2/3) aleşi pe o perioadă de trei ani. Obligaţia principală a acestui
sinod era prezentarea în vederea alegerii de către Consistoriu a
trei candidaţi la scaunul protopopesc. Sinodul se întrunea anual
în luna februarie, cu înştiinţarea consistoriului eparhial.
Sinodul eparhial sau diecezan era adunarea reprezenta-
tivă a clerului şi credincioşilor din fiecare eparhie formată din
60 de deputaţi, 20 de clerici şi 40 de mireni, aleşi pe o perioadă
de 3 ani de către toţi membrii Sinoadelor parohiale. Principalele
lor atribuţii, în conformitate cu art. 96 al statutului erau alege-
rea ierarhului şi a asesorilor consistoriali; aprobarea statutelor
şi regulamentelor bisericeşti; exercitarea controlului asupra acti-
vităţilor şcolare, economice şi asupra activităţii organelor exe-
cutive. Sinodul se întrunea anual în duminica Tomii, existând
şi posibilitatea unor întruniri extraordinare.
Congresul Naţional Bisericesc era reprezentanţa între-
gii provincii mitropolitane, singurul organ îndreptăţit pentru a
exprima voinţa ei şi a întreprinde cele necesare pentru conser-
varea, înaintarea şi apărarea ei56. Era alcătuit din 93 de membrii:
cei trei ierarhi erau membrii de drept, iar 90 de deputaţi erau
aleşi, respectându-se principiul 1/3 clerici şi 2/3 mireni, câte 30
din fiecare eparhie. Sinodul trebuia convocat o dată la trei ani,
în data de 1/14 octombrie, anunţarea autorităţilor statale fiind
obligatorie.
În conformitate cu articolul V din dispoziţiile generale ale
Statutului Organic, organele abilitate pentru administrarea şi
conducerea afacerilor bisericeşti, şcolare şi fundaţionale erau:
comitetul parohial şi epitropia parohială, la nivel de parohie;
56
Ioan A. de Preda, op.cit., p. 229.
Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria (sec. al XIX-lea) 

comitetul protoprezbiteral şi epitropia protopresbiterală, la

nivel de protopopiat, consistoriul eparhial/mitropolitan.
Comitetul parohial se ocupa, în primul rând, de administra-
rea corectă şi de conservarea averii bisericeşti. În acest sens veri-
fica activitatea epitropilor, aceştia fiind administratorii efectivi ai
averii bisericieşti. În componenţa lui, în funcţie de numărul de
credincioşi ai parohiei puteau intra între 10 şi 30 de membri.
Comitetul protoprezbiteral era ales pe o perioadă de trei
ani de către sinodul protoprezbiteral având îndatoriri similare
comitetului parohial. Numărul membrilor varia în funcţie de
numărul credincioşilor din protopopiat.
Consistoriu eparhial era organul adminstrativ şi judecăto-
resc. Membrii consistoriilor se numeau asesori şi erau de două
feluri: ordinari şi onorifici. Toţi erau aleşi de sinod, unii însă pri-
meau salar (ordinari), ceilalţi nu. Consistoriile erau adevărate
guverne ale eparhiilor, elaborând proiecte de regulamente, legi
şi buget, care apoi erau discutate de sinod. Consistoriile aveau
trei secţii numite senate: bisericesc, şcolar, epitropesc.
Consistoriu mitropolitan era organul suprem administra-
tiv şi judecătoresc pentru întreaga provinci mitropolitană. Era
copus din mitropolit, ceilalţi ierarhi şi din asesori onorari aleşi
de Congresul Naţional Bisericesc. Funcţiona pe aceleaşi princi-
pii ca şi Cosistoriul eparhial.
Sinodul episcopesc alcătuit numai din ierarhi avea în com-
petenţă toate problemele de ordin bisericesc spiritual, dogma-
tic şi simbolic.

Din această analiză succintă a modului de afirmare a sino-

dalităţii în Mitropolia autocefală a Transilvaniei, graţie contribu-
ţiei de excepţie a lui Andrei Şaguna, remarcăm faptul că acesta a
dat sinodalităţii cea mai clasică şi cea mai largă interpretare, fără
a depăşi cu nimic liniile dogmatice şi canonice ale Bisericii57.
57
Pr. prof. dr. Liviu Stan, Mirenii în Biserică. Studiu canonic-istoric, Sibiu, 1939, p. 198.
 Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel

Evaluând evoluţia pricipiului sinodalităţii în Transilvania

secolului al XIX-lea remarcăm faptul că ea izvorăşte din însăşi
esenţa vieţii bisericieşti fiind percepută şi promovată nu neapă-
rat ca o înnoire şi introducere a unor principii democratice laice
parlamentare, ci mai degrabă ca o redescoperire şi reasumare
identitară şi practică a fundamentelor sinodalitaţii ortodoxe,
manifestare organică a vitalităţii corpului eclezial. Sinodalitatea
nu îi este atribuită sau impusă bisericii greco-răsăritene române
prin reguli externe străine de etosul său, ci ea este tocmai expre-
sia vie a acestui etos, care a aşteptat momentul prielnic pentru
a erupe.
RELAŢII INTERCONFESIONALE ŞI
INTERORTODOXE
DIN TRECUTUL RELAŢIILOR INTERCONFESIONALE
ROMÂNEŞTI.
ANDREI ŞAGUNA ŞI ALEXANDRU STERCA
ŞULUŢIU1

Nicolae Bocșan
Gabriel-Viorel Gârdan

Relaţiile lui Andrei Şaguna cu ierarhia greco-catolică româ-

nească au avut un curs sinuos, oscilând între cooperare şi con-
fruntare deschisă2. În cea mai mare parte a perioadei dintre
1850-1872, relaţiile lui Andrei Şaguna cu ierarhul blăjean au fost
tensionate. Disputele au cunoscut apogeul în deceniul absolutist
(1850-1860), când monarhia habsburgică s-a conciliat cu Biserica
Catolică şi a stimulat expansiunea catolicismului în provinciile
răsăritene ale imperiului. Aprobarea înfiinţării unei mitropolii
greco-catolice româneşti încă din 1850, foarte repede în com-
paraţie cu demersurile identice iniţiate de episcopul Andrei
Şaguna din 1849 pentru Biserica ortodoxă, cu intenţia mărtu-
risită de episcopul de Oradea, Vasile Erdely, de a bloca acţiu-
nea Bisericii ortodoxe române de restaurare a vechii mitropo-
lii ortodoxe a Transilvaniei, a constituit un prim factor de tensi-
uni şi dispute. Circulara episcopului Alexandru Sterca Şuluţiu
1
Studiu publicat în Revista teologică, anul XVIII (serie nouă) nr. 4/2008, pp. 25-40.
2
O prezentare pe larg a relaţiilor lui Andrei Şaguna cu Biserica greco-catolică şi documentele care
o ilustrează, au fost publicate în extensie în vol. Andrei Şaguna, Corespondenţă, vol. I/1, ediţie, stu-
diu introductiv şi note de Nicolae Bocşan, Ioan Vasile Leb, Gabriel Gârdan, Pavel Vesa, Bogdan
Ivanov, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005; studiul Andrei Şaguna şi ierarhii
timpului săi, p. 55-88; documentele la pp. 317-548 (în continuare, Şaguna, Corespondenţa).
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan
la urcarea în scaunul Episcopiei greco-catolice, discursul iden-
titar al celor două biserici, care doreau să se legitimeze în faţa
conaţionalilor, au afectat relaţiile dintre cele două biserici româ-
neşti, în permanentă concurenţă pentru o cât mai mare influenţă
în societatea românească din Transilvania. Încheierea concorda-
tului dintre Austria şi Sfântul Scaun, avantajele create Bisericilor
catolice din imperiu în chestiunile matrimoniale, situaţia mate-
rială mai avantajoasă a Bisericii greco-catolice, campania gaze-
tei „Gazeta Transilvaniei” împotriva Bisericii ortodoxe, ce a pro-
vocat circulara lui Şaguna din 1855, prin care a interzis clerului
ortodox abonarea acestei publicaţii şi a calendarelor lui Bariţiu,
toate acestea au contribuit la menţinerea unei atmosfere de neîn-
credere şi de tensiune între cele două ierarhii. Mai ales scrisoa-
rea pastorală emisă de Alexandru Sterca Şuluţiu la urcarea în
scaunul episcopal, acuzată de prozelitism de către ierarhia orto-
doxă, pentru că a chemat pe toţi românii la unire bisericească, a
provocat o puternică reacţie în Biserica ortodoxă3. Consistoriul
ortodox de la Sibiu o invoca în 18524, când a respins apelul vica-
rului greco-catolic, Constantin Alutan, la solidaritate şi înţele-
gere pe plan naţional5.
O etapă nouă în relaţiile dintre cei doi ierarhi români s-a
deschis odată cu reinstaurarea regimului liberal în Austria, care
a deschis mai mari posibilităţi de afirmare românilor şi realiza-
rea concretă a egalei îndreptăţiri a tuturor naţiunilor şi confesi-
unilor din imperiu, proclamată după revoluţia paşoptistă, dar
insuficient aplicată în timpul regimului absolutist6.
Susţinător consecvent al noii organizări constituţionale din
toamna anului 1860, Andrei Şaguna a luat iniţiativa solidariză-
3
Nicolae Popea, Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei baron de Şaguna, Sibiu, 1979, p. 105-115.
4
Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Ortodoxe Române Sibiu, fond Şaguna, (ABMS, Şaguna), 715. Şaguna,
Corespondenţa, p. 318-320.
5
ABMS, Şaguna, 708. Şaguna, Corespondenţa, p. 317-318.
6
Vezi mai sus Simion Retegan, Reconstrucţia politică a Transilvaniei în anii 1861-1863, Cluj-Napoca,
2004.
Din trecutul relaţiilor interconfesionale româneşti. Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu 
rii tuturor românilor pentru apărarea noii reglementări consti-
tuţionale din octombrie 1860 şi pentru promovarea programu-
lui naţional românesc în noul context politic din monarhie. În
acest an Şaguna a reluat legăturile cu Alexandru Sterca Şuluţiu,
convins că „acuma sau niciodată se cere de la noi înţelegere, pri-
veghere şi conlucrare”. Episcopul ortodox a prezentat mitropo-
litului greco-catolic propunerea de a trimite o delegaţie româ-
nească la Viena, în frunte cu Alexandru Sterca Şuluţiu, pentru
a prezenta împăratului cererile românilor privind autonomia
Transilvaniei şi organizarea acesteia pe baza celor 10 puncte pro-
gramatice susţinute de episcopul Şaguna în senatul imperial7.
A fost începutul unei fructuoase perioade de conlucrare între
cei doi ierarhi pe terenul politicii naţionale, care s-a consolidat
cu ocazia conferinţei regnicolare de la Alba Iulia şi a conferin-
ţei naţionale a românilor din ianuarie 1861, unde a fost desem-
nat un comitet permanent cu misiunea de a coordona acţiunea
politică a românilor, sub conducerea celor doi ierarhi în calitate
de copreşedinţi.
Cu toate că principiul solidarităţii naţionale a funcţionat,
favorizând o acţiune politică românească mai energică, disfunc-
ţionalităţile din activitatea comitetului permanent şi divergen-
ţele în chestiunile bisericeşti au afectat uneori manifestarea uni-
tară a acţiunii politice româneşti.
Cu prilejul vizitei la Blaj, din 17-19 mai 1861, Andrei Şaguna
a propus mitropolitului Alexandru Sterca Şuluţiu un acord în
problemele religioase aflate în litigiu8. El a cerut „o învoire dura-
bilă pe baza egalei îndreptăţiri” între cele două Biserici româneşti.
Şaguna avea în vedere o serie de probleme care provocau con-
flicte sau nemulţumiri în parohii. Astfel, în chestiunea căsători-

7
Andrei Şaguna către Alexandru Sterca Şuluţiu, 4/16 noiembrie 1860, la Ilarion Puşcariu, Docu-
mente pentru limbă şi istorie, tom. I, Sibiu, 1889, p. 347-348. Şaguna, Corespondenţa, p. 327-328. Despre
preparativele pentru trimiterea unei deputăţii la Viena vezi Simion Retegan, op.cit., p. 64-66.
8
Pentru întrevederea de la Blaj, vezi Simion Retegan, op.cit., p. 142.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan
ilor mixte, Şaguna a susţinut ca ceremonia religioasă să se facă
de către parohul miresei, după ce au fost îndeplinite formalită-
ţile prescrise în amândouă bisericile parohiale. Referitor la tre-
cerile religioase, individuale sau colective, a precizat că acestea
se puteau săvârşi numai după îndeplinirea formalităţilor oficiale
prescrise. Preoţii care treceau de la o Biserică la cealaltă trebuiau
să prezinte atestat de la arhiereul local, preoţii pedepsiţi sau sus-
pendaţi într-o Biserică nu puteau fi primiţi în cealaltă. Dacă 2/3
din locuitorii unei comune treceau la cealaltă confesiune, biserica
şi toate bunurile ei reveneau părţii majoritare, iar minoritatea se
afilia la altă parohie; dacă în comună existau două biserici, fie-
care confesiune primea una. În privinţa slujbelor, Şaguna a sus-
ţinut că preoţii celor două confesiuni nu trebuiau să se amestece
între ei cu slujbele, ci fiecare trebuia să se limiteze la biserica şi
credincioşii săi, iar la căsătoriile mixte fiecare putea apela la pre-
otul său. În privinţa şcolilor mixte, Şaguna a propus mitropolitu-
lui greco-catolic următoarele: orice şcoală mixtă românească să
aibă caracter confesional, după confesiunea majorităţii locuito-
rilor comunei. Şcolile mixte treceau sub autoritatea episcopului
şi a protopopului confesiunii majoritare în sat, învăţătorii erau
numiţi de episcopi, dintre credincioşii confesiunii majoritare, iar
elevii care erau în minoritate aveau dreptul la catehizare în cre-
dinţa lor. Şaguna a susţinut mult ideea unui acord între ierarhi,
pe baza punctelor menţionate, convins că numai printr-un ase-
menea acord, încheiat „pe baza egalei îndreptăţiri în biserică”,
înfrăţirea celor două Biserici putea avea durată, întrucât de ea
„va depinde viaţa şi fericirea noastră naţională”9.
Colaborarea dintre cei doi ierarhi a funcţionat în 1861 pe
terenul politicii naţionale, chiar dacă au fost înregistrate unele
dificultăţi. La sfârşitul anului 1861 şi începutul anului 1862, rela-
9
Andrei Şaguna către Alexandru Sterca Şuluţiu, Sibiu, 20 mai 1861, concept la ABMS Şaguna, 1506;
originalul la Direcţia judeţeană a Arhivelor naţionale Alba, fond Mitropolia Română Unită, Cabi-
netul Mitropolitului, nr. 719/1861 (în continuare DJAN Alba); publicată şi de Nicolae Popea, op.
cit., p.120-121. Şaguna, Corespondenţa, p. 353-355.
Din trecutul relaţiilor interconfesionale româneşti. Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu 
ţiile dintre cei doi arhieri s-au deteriorat din cauza unor con-
flicte locale între reprezentanţii celor două Biserici. Şaguna a
acuzat conflictul de la Bucerdea şi abuzurile săvârşite de preo-
tul greco-catolic de la Ighiu, nemulţumit şi de faptul că propu-
nerile sale pentru reglementarea referinţelor religioase nu au
avut ecoul aşteptat10. Mitropolitul greco-catolic s-a apărat cu
argumentul că asemenea treceri de la o confesiune la alta „s-au
întâmplat şi până vor exista două confesiuni la români se vor
întâmpla deoarece convicţiunea confesională, durere, la româ-
nii noştri mai niciodată nu joacă întâia rolă în schimbarea con-
fesiunii”. A transmis lui Andrei Şaguna un apel la înţelegere şi
solidaritate, ca „vrajba şi neînvoiala preoţilor noştri să nu sufe-
rim să degenereze în ură confesională sau într-o păgubitoare
dizarmonie naţională”, conştient că atâta timp cât vor exista
preoţi săraci, „nu vom fi în stare a stârpi excesele şi conflictele
confesionale”11.
În 22 februarie 1862, Alexandru Sterca Şuluţiu a răspuns la
propunerea lui Andrei Şaguna din 21 mai 1861, pentru a încheia
o înţelegere între cele două ierarhii în problema relaţiilor confesi-
onale, declarând că „principiul egalei îndreptăţiri a naţiunilor şi
confesiunilor are cel mai mare apărător în persoana sa”. Prelatul
blăjean a mărturisit atunci că, spre deosebire de ierarhul orto-
dox, care îşi exprima nestingherit voinţa, în jurisdicţia sa bise-
ricească existau mai mulţi factori de care trebuia să ţină seama,
între aceştia şi episcopii sufragani. Consultaţi de mitropolit în
privinţa înţelegerii dintre cele două Biserici româneşti, sufra-
ganii săi nu şi-au dat acordul, invocând legislaţia în uz favora-

10
Andrei Şaguna către Alexandru Sterca Şuluţiu, 30 decembrie 1861, la Direcţia Judeţeană a Arhi-
velor Naţionale Cluj, fond Dimitrie Moldovan, nr. 314 (în continuare DJAN Cluj). (Este o copie
anexată la o scrisoare a lui Alexandru Sterca Şuluţiu către Dimitrie Moldovan din 11/23 aprilie
1862). Şaguna, Corespondenţa, p. 405-407.
11
Alexandru Sterca Şuluţiu către Andrei Şaguna, 3/15 februarie 1862, DJAN Cluj, fond Dimitrie
Moldovan, nr. 314 (este a doua copie anexată la scrisoarea menţionată a lui Alexandru Sterca Şu-
luţiu către Dimitrie Moldovan). Şaguna, Corespondenţa, p. 408-412.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan
bilă catolicismului, ce trebuia respectată până la noi reglemen-
tări. Din cauza opoziţiei episcopilor, Alexandru Sterca Şuluţiu a
declinat încheierea unui acord valabil pentru toată Transilvania.
Nu putea să recunoască Bisericii ortodoxe şi lui Andrei Şaguna
decât dreptul de a cere viitoarei diete şi autorităţilor princi-
patului revocarea legislaţiei discriminatorii şi dreptul la egala
îndreptăţire a confesiunilor ortodoxe cu cea greco-catolică şi cu
celelalte confesiuni. El a cerut episcopului ortodox să evite con-
flictele dintre cele două Biserici, până ce dieta Transilvaniei va
reglementa relaţiile confesionale pe baza perfectei egalităţi. „Noi
ambii - declara Alexandru Sterca Şuluţiu – am încheiat concor-
dia în naţiunea noastră pentru un scop mai sfânt şi mai sublim
naţional, nouă se cade această concordie ori cu ce preţ a o sus-
ţine; să ne ridicăm dară mai sus de toate aşa, cât toate certele
preoţilor şi ale credincioşilor noştri ... să nu poată fi niciodat în
stare a surpa şi nimici aurita şi binefăcătoarea concordia şi ami-
ciţia între capii bisericeşti”12.
Andrei Şaguna nu a împărtăşit optimismul arhiereului blă-
jean şi a dat un răspuns sever, neîncrezător în promisiunile mitro-
politului greco-catolic. Pornind de la diferendul dintre credincio-
şii ortodocşi şi greco-catolici de la Măgărei, Şaguna acuza Blajul
de promisiuni neîndeplinite, deoarece nici o plângere adresată
mitropoliei greco-catolice nu a primit satisfacţie. Acuza ierar-
hia greco-catolică de supremaţie în problema căsătoriilor mixte,
de faptul că a interzis preotului ortodox catehizarea tinerilor de
această credinţă de la gimnaziul din Blaj, că a contestat dreptul
episcopiei ortodoxe de a tipări cărţi bisericeşti în limba română,

12
Alexandru Sterca Şuluţiu către Andrei Şaguna, 10/22 februarie 1862, DJAN Cluj, fond Dimitrie
Moldovan nr. 314 (este a treia anexă la scrisoarea menţionată a lui Alexandru Sterca Şuluţiu către
Dimitrie Moldovan); publicată şi de N. Popea, op.cit., p. 123-125. Şaguna, Corespondenţa, p. 412-414.
În scrisoarea adresată lui Dimitrie Moldovan, mitropolitul greco-catolic deplânge faptul că episco-
pul ortodox se lasă cuprins în „nişte certe confesionale între nişte preoţi care nu-şi pot împărţi
prescurile sau de o patimă a mâniei pentru trecerea unor credincioşi de la o confesiune la alta”,
care tulbură concordia şi colaborarea în afacerile naţionale.
Din trecutul relaţiilor interconfesionale româneşti. Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu 
invocând privilegiul exclusiv al Blajului în această întreprindere
şi afirmaţia acesteia că Andrei Şaguna a scos cuvântul unire din
cărţile bisericeşti. Scrisoara episcopului ortodox acuza în con-
tinuare circulara mitropolitului greco-catolic din 1855, pentru
că a identificat mitropolia greco-catolică cu vechea mitropolie
ortodoxă de la Bălgrad, că Alexandru Sterca Şuluţiu a primit în
biserica sa preoţi ortodocşi pedepsiţi sau credincioşi admones-
taţi. Situaţia de la Măgărei – aprecia Şaguna – periclita frăţieta-
tea, interesul naţional şi cel bisericesc13.
La sfârşitul anului 1862, relaţiile dintre cei doi ierarhi români
au devenit tot mai încordate. A contribuit la aceasta punctul
de vedere diferit în orientarea politică a românilor, în conduita
căpeteniilor bisericeşti faţă de autorităţi. Opiniile celor doi arhi-
erei s-au despărţit în problematica conferinţei naţionale, cerută
autorităţilor la sfârşitul anului 1862.
Arhiereii români au cerut întrunirea unui congres naţio-
nal . Autorităţile au aprobat numai o întrunire a reprezentanţi-
14

lor celor două ierarhii într-o conferinţă naţională. Opinia publică

românească nu a acceptat o asemenea „adunare octroată”, deoa-
rece nu era reprezentativă. Pentru a veni în întâmpinarea cere-
rilor formulate de presa românească, Alexandru Sterca Şuluţiu
a propus episcopului ortodox să ceară guvernului întrunirea
unui congres reprezentativ15. Andrei Şaguna a respins propune-
rile mitropolitului blăjean, argumentând că opiniile formulate
de „Gazeta Transilvaniei” sau de „Concordia” nu reprezentau
întreaga naţiune. El a solicitat menţinerea „unei discipline naţi-
onale”, a proiectului de conferinţă naţională revendicat iniţial,
ce a avut la bază modelul din 186116.
13
Andrei Şaguna către Alexandru Sterca Şuluţiu, 10/22 ianuarie 1863, DJAN Alba, nr. 746/1863,
f. 1-9. Şaguna, Corespondenţa, p. 417-422.
14
Simion Retegan, op.cit., p.188.
15
Alexandru Sterca Şuluţiu către Andrei Şaguna, 19-31 ianuarie 1863, ABMS Şaguna, 1973. Şagu-
na, Corespondenţa, p. 423-424.
16
Andrei Şaguna către Alexandru Sterca Şuluţiu, 27 ianuarie 1863, ABMS Şaguna, 1794. Şaguna,
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan
Cei doi preşedinţi ai Comitetului permanent s-au despăr-
ţit în continuare în problema desemnării delegaţilor la confe-
rinţă, în chestiunea programului şi a regulamentului acesteia.
Mitropolitul greco-catolic a încercat să depăşească limitele stabi-
lite de autorităţi acestei conferinţe, în timp ce episcopul Şaguna
a insistat să se menţină cadrele admise de guvernanţi17.
Cu toate dificultăţile ivite, cooperarea dintre cei doi ierarhi
a continuat cu prilejul conferinţei naţionale din 1863, a cărei
rezoluţie a fost înaintată sub formă de memoriu împăratului.
Hotărârile conferinţei, veritabil program naţional românesc,
au fost acceptate de către împărat şi înaintate ca propunere de
program pentru viitoarea dietă a Transilvaniei, convocată la 1
iulie 1863. Colaborarea celor două ierarhii în temeiul princi-
piului solidarităţii naţionale a dat rezultate. Alegerile de depu-
taţi au asigurat o majoritate românilor în dietă, care au reuşit să
legifereze, pentru întâia oară în istoria Transilvaniei, recunoaş-
terea naţiunii române şi a confesiunilor ei şi egala lor îndrep-
tăţire cu celelalte naţiuni şi confesiuni ale Transilvaniei, a lim-
bii române ca limbă oficială a principatului, alături de limba
maghiară şi germană.
Conjunctura favorabilă de care au beneficiat românii în peri-
oada liberală, poziţia lor statornică de susţinere a noii organizări
a imperiului pe baza principiului federalismului istoric, susţi-
nerea fără echivoc a Casei de Habsburg şi a guvernului liberal,
poziţia consecventă a episcopului Şaguna de loialitate faţă de
împărat, au favorizat restaurarea mitropoliei ortodoxe române
în 1864, act care consacra organizarea Bisericii ortodoxe româ-
neşti din imperiu ca o Biserică naţională autonomă. Se împlinea
un deziderat al lui Andrei Şaguna, căruia i-a închinat cea mai
mare parte a energiei şi activităţii sale încă din 1849.

Corespondenţa, p. 425-426.
17
Schimburile de scrisori pe aceste teme: ABMS Şaguna, 2868, 2865, 2864, 2847, 2876, 3131/18, 2874,
2875. Şaguna, Corespondenţa, p. 427-444.
Din trecutul relaţiilor interconfesionale româneşti. Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu
Dizolvarea dietei sibiene şi convocarea unei noi diete la Cluj,
cu unic articol pe ordinea de zi dezbaterea uniunii Transilvaniei
cu Ungaria, anunţa o nouă orientare în politica monarhiei, înche-
ierea compromisului cu clasa politică maghiară şi pregătirea for-
mulei dualiste. Andrei Şaguna a fost informat în prealabil de
noul curs al politicii vieneze.
Din toamna anului 1865 a început o nouă etapă în relaţiile
dintre ierarhii celor două Biserici româneşti, caracterizată prin
trecerea de la o stare de încordare la polemică şi confruntare,
încheiată cu încetarea oricăror legături personale.
În noua conjunctură creată, Alexandru Sterca Şuluţiu s-a
adresat mitropolitului Andrei Şaguna, considerând că era nece-
sar „ca naţiunea să aibă cea mai strânsă şi cordială coînţelegere şi
solidaritate”, într-un moment politic în care era ameninţată auto-
nomia ţării. Scrisoarea insinua şi o anumită nemulţumire pen-
tru faptul că episcopul Şaguna a fost chemat singur la Viena şi a
fost informat despre noua direcţie politică a imperiului. Pentru
liderii politici români s-a ridicat în mod firesc problema atitu-
dinii politice a românilor faţă de dieta clujeană.
La iniţiativa inteligenţiei române din Blaj, în localitate
s-a organizat o conferinţă ad-hoc, unde s-a discutat atitudi-
nea politică a românilor faţă de noul curs al politicii imperiale.
Participanţii au hotărât organizarea unei conferinţe naţionale,
singura în măsură să hotărască viitoarea atitudine a românilor,
ierarhii să convoace conferinţa naţională fără să mai ceară apro-
barea autorităţilor, deoarece naţiunea a fost recunoscută în dieta
ţării. Alexandru Sterca Şuluţiu a hotărât să convoace conferinţa,
împreună cu Andrei Şaguna, în 20 octombrie 1865, să declare
că românii nu vor participa la nici o negociere până ce naţiunea
nu va fi consultată în legătură cu uniunea18.

18
Alexandru Sterca Şuluţiu către Andrei Şaguna, 22 septembrie st.n. 1865, publicată în „Gazeta
Transilvaniei”, 1865, nr. 77; în „Concordia” 1875, nr. 75 (434), p. 307 şi de George Bariţiu, Părţi
alese din istoriaTransilvaniei, vol. III, p. 320-323. Şaguna, Corespondenţa, p. 449-452.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan
Vădit dezorientat şi tulburat, cum îl trădează scrisoarea,
Andrei Şaguna nu a acceptat propunerile colegului greco-cato-
lic. Motivând haosul din politica externă şi internă, a declarat
că nu voia să lase la voia întâmplărilor naţiunea ajunsă într-un
moment periculos, mai ales că nu a primit nici un semnal că ar
fi dorită o conferinţă convocată de arhierei. În acele momente
dificile, declara Şaguna, principala sa preocupare era ca „onoa-
rea şi cauza dreaptă a naţiunii să nu fie compromisă, cel puţin
din cauza arhiereilor”19. Au existat şi alte voci care i-au cerut lui
Şaguna să revină, alături de mitropolitul greco-catolic, în frun-
tea acţiunii politice româneşti. Spre exemplu, românii din Braşov
i-au cerut lui Şaguna, în 26 septembrie 1865, să revină în fruntea
treburilor naţionale alături de Alexandru Sterca Şuluţiu, în cali-
tate de vicepreşedinte al comitetului permanent românesc.
În realitate, Şaguna s-a îndepărtat şi mai mult de mitropo-
litul greco-catolic din cauza opiniilor diferite sau contradicto-
rii privind atitudinea românilor faţă de noile evenimente, încât
relaţiile dintre cei doi ierarhi au ajuns într-un moment ce nu mai
permitea concilierea. Publicarea scrisorii lui Alexandru Sterca
Şuluţiu către Andrei Şaguna, din 22 septembrie 1865, în „Gazeta
Transilvaniei” şi în „Concordia” a agravat şi mai mult disputa.
Bariţiu a explicat mitropolitului blăjean că publicarea scrisorii a
fost interpretată la Sibiu ca un mijloc de presiune şi răzbunare
pentru că mitropolitul ortodox a mers singur la Viena, moment
considerat de Blaj ca o trădare naţională. Într-o scrisoare către
Bariţiu, despre poziţia lui Andrei Şaguna, Alexandru Sterca
Şuluţiu a criticat ambiţia „omului trufaş”, afectat de faptul că
nu mai era considerat conducătorul naţiunii, că nu a mai fost
solicitat să preia conducerea afacerilor naţionale, că nu mai avea
iniţiativă în acţiunea politică românească. Unele ziare au mers
mai departe, acuzând pe Şaguna că ar fi câştigat pentru cauza
uniunii Transilvaniei cu Ungaria20.
19
Andrei Şaguna, Scrisori apologetice, Sibiu, 1867, p. 3-4.
20
Alexandru Sterca Şuluţiu către George Bariţiu, 14/26 septembrie 1865, la George Bariţiu, op. cit.,
Din trecutul relaţiilor interconfesionale româneşti. Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu
Relaţiile tot mai încordate dintre cei doi conducători ai naţi-
unii au o explicaţie mult mai complexă decât menţionatele reac-
ţii sau nemulţumiri personale.
Procesul de laicizare a vieţii politice româneşti a făcut pro-
grese prin coagularea unei elite laice, cu o structură eterogenă
şi cu interese politice diferite, chiar divergente. În momentul
1865, o pondere însemnată avea grupul funcţionarilor publici
români, legaţi prin interese de cercurile vieneze sau pestane, a
crescut ponderea intelectualităţii în viaţa politică a românilor
ca şi impactul presei asupra societăţii româneşti. Poziţiile sale
etnice au făcut ca treptat iniţiativa în politica românilor arde-
leni să aparţină preponderent laicilor. Perioada 1865-1869 a fost
provocată de transferul de autoritate şi putere în politica româ-
nească de la ierarhii celor două Biserici la liderii laici.
În faţa evenimentelor din toamna anlui 1865 elita româ-
nească s-a manifestat divizat, în jurul unor centre de putere, din-
tre care Sibiul şi Blajul îşi disputau iniţiativa şi orientarea poli-
tică a naţiunii, în absenţa unui organism central de coordonare,
după erodarea şi divizarea comitetului permanent în jurul aces-
tor centre.
Pierderea iniţiativei politice de către ierarhii celor două
Biserici, după ce au condus timp de şapte decenii acţiunea poli-
tică a românilor şi ascendentul liderilor laici, tot mai reticenţi la
rolul de conducători ai ierarhilor, nu s-a realizat fără convulsii
şi mai ales dezorganizare în mişcarea naţională. Presiunea gru-
părilor politice laice asupra scaunelor episcopale a provocat o
reală criză de conştiinţă pentru arhierei, dar şi pentru unii frun-
taşi laici, obligaţi să-şi reconsidere atitudinea faţă de noul curs
politic iniţiat de împărat. Mai ales pentru Şaguna, a cărui orien-
tare prodinastică a constituit o veritabilă ideologie, alegerea unei
noi orientări politice prezenta o adevărată problemă de conşti-
inţă. El a acceptat poziţia imperială ca o expresie a loialismului
p. 532-533. Şaguna, Corespondenţa, p. 454-455.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan
faţă de împărat şi a legalismului care l-a promovat în toată acti-
vitatea sa. De aceea a acceptat noul regim ca un fapt împlinit şi
a înţeles să acţioneze politic în noul cadru legal.
Alexandru Sterca Şuluţiu a acceptat poziţia grupării laice
din jurul Blajului. Păstrând loialitatea faţă de împărat, a încercat
să se opună noului curs politic. Iniţiativa sa din toamna anului
1865, de a convoca un congres naţional, a fost urmarea presiu-
nii grupului Bariţiu-Raţiu de a întruni o adunare românească
cât mai reprezentativă. Dezamăgit de cursul evenimentelor din
imperiu şi de atitudinea conaţionalilor, Şagunan a respins pro-
punerea colegului greco-catolic, ce contravenea convingerilor
sale politice şi lăsa să se întrevadă o lipsă de realism, deoarece
putea ameninţa soarta naţiunii în situaţia de confuzie generală
ce domina imperiul şi principatul.
Răspunsul negativ al lui Şaguna la apelul lui Alexandru
Sterca Şuluţiu, prezentat de mitropolitul greco-catolic într-o adu-
nare ad-hoc la Blaj a transferat iniţiativa şi centrul de greutate al
mişcării naţionale la Blaj. În 22 octombrie 1865, mitropolitul blă-
jean a transmis la Sibiu cererile venite „din toate părţile” pen-
tru trimiterea unei delegaţii la Viena în frunte cu cei doi ierarhi.
Deoarece s-a constatat „retragerea ierarhilor”, la Blaj au fost
desemnaţi Bariţiu şi Ioan Raţiu să prezinte împăratului cererile
româneşti. Pentru a da mai mare greutate prezenţei româneşti
la Viena, aceştia au cerut arhiereilor să se pună în fruntea dele-
gaţiei, iar dacă împrejurările nu permiteau, să le acorde pleni-
potenţe. Alexandru Sterca Şuluţiu a consimţit şi a dat o astfel de
plenipotenţă21. Şaguna a respins în termeni aspri această iniţia-
tivă, motivând că nu se încadra între hotărârile oficiale ale repre-
zentanţilor legitimaţi de naţiune să ia atitudine. El a declarat că
nu recunoaşte decât hotărârile consfătuirii deputaţilor şi rega-
liştilor români la dieta din Cluj, unde a fost adoptat un program
propus de Andrei Şaguna, acceptat de toţi participanţii. După
21
„Gazeta Transilvaniei”, XXIX, 1866, nr. 99 din 18/30decembrie, p. 1.
Din trecutul relaţiilor interconfesionale româneşti. Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu
opinia lui Bariţiu, atunci s-a refăcut concordia din sânul inteli-
genţiei şi între cei doi arhierei. Consfătuirea de la Cluj s-a decla-
rat, în sensul orientării politice a lui Şaguna, pentru o manifes-
tare activă „între orice împrejurări” a naţiunii, ilustrând o ori-
entare tactică spre activism şi legalism. Al doilea moment invo-
cat ca oficial de Şaguna l-a constituit întrunirea confidenţială
de la Alba Iulia, prilejuită de adunarea generală a Astrei, unde
s-a hotărât înaintarea unui memoriu la tron, semnat de cei doi
ierarhi după modelul votului separat al deputaţilor şi regalişti-
lor români la dieta din Cluj. Şaguna a acuzat faptul că în locul
memoriului aşteptat spre a fi semnat, a primit scrisoarea din 22
octombrie 1865 în care s-a afirmat că arhiereii s-au retras, iar
misiunea a fost preluată de doi laici22.
Răspunsul tranşant al lui Şaguna a fost o pledoarie pentru
legalism şi menţinerea în cadrele hotărârilor adoptate de foru-
rile naţionale abilitate, care erau comitetul permanent şi hotărâ-
rile deputaţilor şi regaliştilor români la dieta din Cluj, respectiv
ale consfătuirii confidenţiale de la Alba Iulia. Din această per-
spectivă, el a apreciat iniţiativa Blajului ca o acţiune unilaterală,
în afara hotărârilor din 1861 şi 1863. În loc de a utiliza cadrul
legal - scria Şaguna – se fabrică plenipotenţele unilaterale, în loc
de a merge pe calea probată şi aprobată, unii apucă a se duce
„pe calea cea rătăcită a petiţiei odioase”, care nu făcea decât să
se piardă şi puţinul teren legal câştigat. Nu era de acord nici cu
cele cuprinse în memoriul asumat de Bariţiu şi Raţiu, deoarece
acelea constituiau obiecte ale legislaţiei constituţionale, nu ale
unor petiţii unilaterale. În consecinţă, mitropolitul ortodox a res-
pins propunerile avansate de ierarhul greco-catolic în 22 octom-
brie, deoarece nu erau conforme cu principiile conferinţelor din
1861 şi 1863. De asemenea, a respins aserţiunea că a părăsit cauza
naţională şi a afirmat continuitatea conducerii acesteia pe baza
22
Andrei Şaguna către Alexandru Sterca Şuluţiu, 20 octombrie/1 noiembrie 1866, publicată în
Andrei Şaguna, Scrisori apologetice, p. 4-11. Şaguna, Corespondenţa, p. 458-462.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan
principiilor stabilite de conferinţele naţionale, în afara cărora
Şaguna nu recunoaşte altele ca legale23.
Discordia dintre cei doi ierarhi s-a transformat într-o pole-
mică publică acerbă, desfăşurată între „Telegraful român”, „Gazeta
Transilvaniei” şi „Concordia”, pe tema atitudinii politice a româ-
nilor şi a legitimităţii celor două centre, Blajul şi Sibiul. Polemica
s-a declanşat în noiembrie 1866, prilejuită şi de publicarea scri-
sorilor schimbate între cei doi arhierei şi s-a prelungit până în
februarie 1867. Alexandru Sterca Şuluţiu l-a informat sistema-
tic pe Bariţiu despre această dispută, acesta fiind consilierul şi
sfetnicul mitropolitului greco-catolic în campania declanşată
împotriva lui Şaguna. Într-o scrisoare către Bariţiu, Alexandru
Sterca Şuluţiu vorbea despre „mişeliile” lui Şaguna în cauza
naţională, acuzându-l că semăna „discordia şi împerechierea
între români”, împreună cu organul său de presă. El a contes-
tat argumentele formulate de mitropolitul ortodox, că trimite-
rea delegaţiei române la Viena s-a făcut fără o hotărâre a comi-
tetului permanent, motivând că acesta nu mai exista, după recu-
noaşterea prin lege a naţiunii române în 1863. „Telegraful român”
a acuzat şi faptul că la Blaj s-a constituit un alt comitet naţional
favorabil orientării pasiviste, împărtăşită de grupul de lideri ce
gravitau în jurul mitropolitului greco-catolic. Atât mitropolitul
greco-catolic, cât şi „Gazeta Transilvaniei” au dezminţit mereu
existenţa unui comitet blăjean, cum a fost caracterizată aduna-
rea inteligenţiei blăjene24.
Polemica dintre cei doi ierarhi a culminat cu scrisoarea din 1
februarie 1867, întinsă pe câteva zeci de pagini, prin care Andrei
Şaguna a răspuns celei trimise de Alexandru Sterca Şuluţiu în
31 decembrie 186625. Scrisoarea mitropolitului ortodox conţinea

23
Ibidem.
24
George Bariţiu, op.cit., p. 533-534, 537-538.
25
DJAN Cluj, fond Biblioteca Centrală din Blaj, XII, 303, f. 32-50; publicată şi în Andrei Şaguna,
Scrisori apologetice, p. 11-63. Şaguna, Corespondenţa, p. 466-497.
Din trecutul relaţiilor interconfesionale româneşti. Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu
o suită de replici la adresa mitropolitului greco-catolic, o justi-
ficare a întregii sale politici şi o profesiune de credinţă pentru
convingerile ce le împărtăşea. Şaguna a mărturisit că a găsit în
scrisoarea colegului blăjean „numai ofense personale”, „urgia
care să arunce între noi prăpastia separării”. Alexandru Sterca
Şuluţiu l-a acuzat pe Şaguna că prin atitudinea sa nu urmărea
decât să împiedice întreprinderile altora, că nu a acceptat întru-
nirea congresului naţional, întrucât Blajul a luat această hotă-
râre fără a se consulta cu Sibiul. L-a acuzat de ambiţie, de dic-
tatură autocrată, că fără iniţiativa lui nu permite altora să acţi-
oneze în cauza naţională, că urmăreşte numai lauda şi gloria
numelui său, deranjat de faptul că Blajul ocupa primul loc în
încrederea naţiunii, pe care Şaguna a pierdut-o deoarece rezul-
tatele politicii sale erau nule.
Răspunzând acestor acuze ale mitropolitului greco-catolic,
Şaguna a trecut în revistă toate momentele politice sau bisericeşti
în care a avut un rol precumpănitor, din 1848 până în 1865, dar
şi manifestările considerate anti-ortodoxe ale ierarhului blăjean.
La rândul său l-a acuzat pe Alexandru Sterca Şuluţiu că după
recunoaşterea prin lege a naţiunii din 1865 a susţinut retrage-
rea arhiereilor de la conducerea mişcării naţionale, ca astfel „să
se scape de ambiţia şi dictatura lui”. L-a acuzat că a identificat
cauza naţională cu cea personală, că a convocat unilateral con-
gresul naţional. Şaguna explica în scrisoare că în 1865 a cerut
moderaţie şi prudenţă, că mijloacele propuse de ierarhul blă-
jean nu erau realizabile în acel context. El şi-a justificat poziţia
în problema convocării congresului şi a răspuns acuzelor mitro-
politului greco-catolic că a lucrat împotriva congresului pentru
a-şi institui propria dictatură. A condamnat polemica „Gazetei
Transilvaniei” cu „Telegraful român” pe tema tacticii românilor
şi acuza ziarul braşovean că prin orientarea sa pasivistă a pro-
vocat dezorientare şi confuzie printre români, că prin aceasta s-a
împiedicat exprimarea poziţiei românilor în dieta din Pesta. Deşi
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan
la Alba Iulia s-a realizat concilierea, observa Şaguna, prin toate
demersurile sale – misiunea lui Raţiu la Viena, comitetul blăjean
- Alexandru Sterca Şuluţiu a urmărit eliminarea comitetului per-
manent şi a instaurarea propriului control asupra afacerilor poli-
tice. După ce a deţinut două luni conducerea mişcării naţionale şi
a constatat că nu toată naţiunea îl urmează, s-a adresat din nou
mitropolitului ortodox ca să revină în fruntea treburilor naţio-
nale, spunea Şaguna în scrisoarea sa de răspuns. El susţinea şi
faptul că a tăcut la toate atacurile „Gazetei Transilvaniei”, înce-
pute în noiembrie 1866 şi abia ulterior a dat liber „Telegrafului
român” să răspundă ziarului, nu să atace ierarhul.
După părerea lui Şaguna, în perioada cât s-a aflat la condu-
cerea mişcării româneşti Alexandru Sterca Şuluţiu, cauza naţio-
nală a ieşit „de pe terenul continuităţii legale a comitetului per-
manent”, care era „efluxul totalităţii naţionale” şi s-a dat „spre
dispoziţiunea privată a participanţilor”. Astfel – scria Şaguna –
s-a format un precedent în nesolidaritatea naţională, ce putea să
devină fatal sub „dictatura” mitropolitului greco-catolic, deoa-
rece naţiunea nu recunoştea decât acele fapte care erau efluxul
voinţei sale, stabilite în congres sau comitet. Din atari motive,
Şaguna declara că rămâne pe terenul hotărârilor congreselor şi
ale comitetului naţional, care continua să existe până la constitu-
irea altui organism politic naţional. Mai mult, Şaguna acuza pe
mitropolitul blăjean că a părăsit poziţia de copreşedinte a comi-
tetului permanent, ieşind „afară de barierele naţiunii prin cola-
borare cu unii bărbaţi români particulari: „ai părăsit cu volni-
cie locul custodiei ce Ţi-a dat naţiunea spre păstrare şi ai părăsit
solidaritatea şi continuitatea lucrărilor noastre naţionale”.
Alexandru Sterca Şuluţiu a răspuns la această lungă scri-
soare în 26 februarie 1867 printr-una scurtă, în care considera
argumentele lui Şaguna ca fundamentul unei fortăreţe în care s-a
retras, ai cărei pereţi erau constituiţi din cărţi de joc, din sofisme,
calomnii, neadevăruri. Cu acest prilej anunţa că nu va mai con-
Din trecutul relaţiilor interconfesionale româneşti. Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu
tinua polemica, pe care nu ar fi declanşat-o dacă nu era provo-
cat de „Telegraful român”, lăsând pe seama istoriei să judece
faptele. Deplângea însă „că retragerile celora ce până acuma
duceau cârma, neînţelegerile, tăierea în partide, nu atât poli-
tice, cât doară confesionale şi ambiţuirea, tocmai în acele tim-
puri, se vârî între bărbaţii cei de căpetenie ai naţiunei, când mai
tare se periclita cauza ei, când mai mare lipsă avea de concor-
dia şi solidaritatea fiilor ei”26.
În 20 februarie st.v. 1867, Şaguna a dat răspunsul final mitro-
politului greco-catolic, în care a comentat punctual observaţiile
formulate de acesta în ultima scrisoare şi a reluat toate acuza-
ţiile anterioare, încheind: „Alexandru, Arhiepiscopul greco-ca-
tolic, multe rele mi-au făcut, plătească-i Domnul după faptele
sale”27.
S-a încheiat o polemică ce a afectat solidaritatea şi capacita-
tea de rezistenţă a naţiunii într-un moment dificil pentru viito-
rul acesteia. Schimbul de scrisori şi polemica din presă au scos
în evidenţă convingerile diferite ale celor doi ierarhi, bunele lor
intenţii în promovarea cauzei naţionale, dar şi mijloacele dife-
rite ce le aveau în vedere în acest scop, criza ce o traversau vâr-
furile elitei bisericeşti ca urmare a confruntării cu inteligenţa
laică şi cu noua clasă politică ce s-a afirmat în societatea româ-
nească, inexistenţa unui organism politic recunoscut şi accep-
tat, capabil să îşi asume decizia politică în condiţiile dispute-
lor confesionale şi neacordării discursului confesional cu cel
naţional. În tendinţa de a-şi defini propria identitate, cele două
Biserici şi-au afirmat, după 1850, caracterul naţional, încununat
prin organizarea mitropoliilor naţionale autonome. Concurenţa
în a asuma sieşi identitatea naţională ca parte a celei confesio-
nale, absenţa unei legislaţii reparatorii pentru ortodocşi, asuma-
rea liberalismului în politica naţională după 1860, susţinut de o
26
George Bariţiu, op.cit., p. 535-537. Şaguna, Corespondenţa, p. 497-499.
27
Andrei Şaguna, Scrisori apologetice, p. 63-72. Şaguna, Corespondenţa, p. 499-504.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan
nouă elită, laică, toate acestea au generat această criză în relaţi-
ile dintre cele două ierarhii, cu efecte până târziu în viaţa poli-
tică a românilor.
Cristalizarea a două centre de putere în acţiunea politică
românească, cu orientări diferite, neclare între septembrie 1865
– primăvara anului 1867, mai ales în privinţa atitudinii politice
faţă de noul regim, a tacticii de urmat, a conferit celor două opţi-
uni politice – pasivism şi activism – şi o conotaţie confesională.
Chiar dacă nu poate fi generalizată această tendinţă, tot mai mult
pasivismul a fost atribuit grupului de lideri politici care acti-
vau în jurul Blajului, iar activismul a fost asociat grupării sibi-
ene, fidelă într-o mare măsură liniei şaguniene. Activismul poli-
tic românesc, promovat de gruparea de la „Telegraful român”,
avea ca fundament ideologic concepţia legalistă a lui Andrei
Şaguna, încrederea acestuia în constituţionalism, în puterea
legii şi în ideea reprezentării oficiale a naţiunii prin organisme
legal recunoscute. În mare măsură ideile sale erau tributare libe-
ralismului central european, chiar şi celui maghiar, de care s-a
îndepărtat în ideea de naţiune ce a promovat-o, în liberalismul
colectiv, ce completa pe cel individual, asumat de liderii politici
maghiari contemporani.
Chiar dacă Şaguna a fost un liberal în practica curentă, a
inspirat o viziune liberală în procesul de organizare a naţiunii,
a instituţiilor sale reprezentative, culturale, politice, bisericeşti
sau economice. A utilizat argumente şi ideile liberale în opera sa
de constructivism naţional, atât la nivelul provinciei bisericeşti,
unde Statutul Organic a rămas pilduitor ca model de construc-
ţie bisericească, cât şi la nivelul acţiunii politice, unde a ştiut să
îmbine principiul libertăţii individuale cu cel al libertăţii colec-
tive a întregii naţiuni şi confesiuni.
Şaguna nu a identificat confesiunea cu naţiunea, cum de
altfel nici Alexandru Sterca Şuluţiu nu a făcut-o. Şaguna a inter-
pretat naţiunea din punct de vedere al ortodoxiei, văzută ca o
Din trecutul relaţiilor interconfesionale româneşti. Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu
parte a chestiunii naţionale, ca un mijloc de afirmare a ei. El a
privit Biserica ortodoxă ca un edificiu de apărare şi conservare
a identităţii româneşti, de afirmare a unităţii şi solidarităţii cu
ansamblul lumii româneşti. Chiar dacă confesionalismul a afec-
tat unitatea acţiunii politice, cadrul instituţional creat în jurul
celor două Biserici româneşti a făcut posibilă realizarea autono-
miei cultural-naţionale şi păstrarea identităţii româneşti, inclu-
siv manifestarea solidarităţii naţionale atunci când momentele
o impuneau.
Separarea problemelor politice de cele confesionale nu s-a
putut realiza până la instituţionalizarea dualismului, ceea ce
explică lipsa de organizare şi de unitate din mişcarea naţională
românească, slaba ei capacitate de ripostă şi de rezistenţă faţă
de noul regim. Abia după creerea Partidului Naţional Român
din Transilvania în 1869 şi unificarea lui cu cel din Banat în 1881,
relaţia Bisericii cu acţiunea politică a început să se clarifice, cele
două mitropolii româneşti asumându-şi misiuni specifice, chiar
dacă nu întotdeauna au putut evita angajamentul politic în favoa-
rea cauzei naţionale.
 RELAŢIILE DINTRE ANDREI ŞAGUNA ŞI EUGEN
HACMAN ÎN LUMINA CORESPONDENŢEI1

Gabriel-Viorel Gârdan

Andrei Şaguna (1808-1873)2, supranumit eroul demnităţii

româneşti, dar al lui Dumnezeu, începătorul a toate, dangăt de
clopot uriaş care a trezit din amorţire conştiinţe şi destine, a
redat speranţe şi vigoare, un om politic din creştet şi până-n
tălpi, cel care a lovit în stâncă şi a deschis pe seama poporu-
lui său izvorul culturii intelectuale, spirit gigantic şi o voinţă
neînduplecată, cârmuitor de oameni şi îndreptător al vremi-
lor, cutezător al înnoirilor, spirit diplomatic, Mesia ardeleni-
lor, stea a speranţei românilor, Patriarhul tuturor românilor,
prometeicul cârmuitor al românilor ardeleni în lupta lor pen-
tru câştigarea drepturilor naţionale şi sociale, un popă frumos
1
Studiu publicat în Pavel Cherescu (coord.), Mitropolitul Andrei Şaguna (1808-1873) - personalitate
marcantă a vieţii bisericeşti, culturale şi politice a românilor din Transilvania. La împlinirea a 200 de ani
de la naşterea sa, Oradea, Editura Universitatii din Oradea, pp. 164-177.
2
Dintre lucrările în care este prezentată personalitatea ierarhului ardelean vezi: Nicolau Popea,
Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andrei baron de Şaguna, Tiparul Tipografiei Archidiecezane, Sibiu, 1879,
reeditată la Editura Cronicar, Bucureşti, 2002; Idem, Memorialul Arhiepiscopului şi Mitropolitului
Andrei baron de Şaguna sau luptele naţionale politice ale românilor, 1846-1873, tom I, Sibiu, 1889; Idem,
Andrei baron de Şaguna, Bucureşti, 1900; Ilarion Puşcariu, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria
şi Transilvania, Sibiu, 1900; Ioan Lupaş, Viaţa şi faptele Mitropolitului Andrei Şaguna. Scriere comemo-
rativă la serbarea centenară a naşterii sale, Sibiu, 1909; Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei
Şaguna şi românii din Transilvania 1846-1873, traducere de pr. prof. dr. Aurel Jivi, Bucureşti, Editu-
ra Univers Enciclopedic, 1995, Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, ediţie, studiu introductiv şi note
de: Nicolae Bocşan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel Gârdan, Pavel Vesa, Bogdan Ivanov, Presa Universi-
tară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005; Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/2, ediţie, studiu introductiv şi
note de: Nicolae Bocşan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Bogdan Ivanov, Vasa Lupulovici,
Ioan Herbil, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007.
 Gabriel-Viorel Gârdan
şi voinic, om aspru dar cuminte, care ne-a deschis nouă româ-
nilor calea spre învăţătură, Regele românilor3, rămâne o provo-
care pentru cercetătorul de azi. La fel epoca şi relaţiile cu con-
temporanii săi, fapt ilustrat cum nu se poate mai bine de cores-
pondenţa sa. Aceasta îl prezintă în plenitudinea personalităţii
sale. Chiar dacă nu modifică biografia primului mitropolit orto-
dox al românilor din Imperiul habsburgic sau istoria Bisericii şi a
naţiunii pe care le-a condus mai binde de două decenii şi jumă-
tate, scrisorile schimbate aruncă lumini noi asupra unei biogra-
fii exemplare, asupra unei personalităţi dinamice, active, o con-
ştiinţă ce s-a dorit mereu o afirmare a credinţei şi loialităţii faţă
de Biserica şi neamul său.
În lumina corespondenţei vom analiza şi noi relaţiile din-
tre Andrei Şaguna şi Eugen Hacman4.
Din legăturile epistolare cu Episcopia Bucovinei şi, mai
ales, cu ierarhul ei, în fondul Şaguna al Biliotecii Mitropoliei din
Sibiu s-au păstrat 19 scrisori schimbate între Andrei Şaguna şi
Eugen Hacman, respectiv consistoriul de la Cernăuţi. Deşi nu
epuizează întreaga corespondenţă cu ierarhia bucovineană, fapt
dovedit de trimiterile la epistole care nu au putut fi identificate
în materialul arhivistic avut la dispoziţie, această corespondenţă
reflectă problemele celor două eparhii într-o perioadă complexă
din punct de vedere politic şi al referinţelor ierarhice.
Corespondenţa dintre cei doi ierarhi a început în martie
1849, când Andrei Şaguna a cerut episcopului Hacman sprijinul
frăţesc pentru a intermedia legăturile cu ofiţerul Urban, solici-
tat să intervină în sprijinul populaţiei din Transilvania, ajunsă

3
Acestea sunt doar câteva dintre apelativele reafirmate la adresa lui Andrei Şaguna în cadrul
Conferinţei comemorative organizate în 2003, la Cluj-Napoca, de Facultatea de Teologie Ortodoxă.
Pentru comunicările susţinute vezi volumul conferinţei: In Memoriam: Mitropolitul Andrei Şaguna,
1873-2003, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003.
4
Figura ierarhului bucovinean este conturată de Ion Nistor în lucrările: Istoria Bisericii din Bucovina
şi a rostului ei naţional-cultural în viaţa Românilor bucovineni, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice, 1916
şi Istoria Bucovinei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
Relaţiile dintre Andrei Şaguna şi Eugen Hacman în lumina corespondenţei 

la „uşa desperaţiunii”5 şi s-au încheiat la începutul epocii libe-

rare (ultima scrisoare păstrată datează din 17 iulie 1861). Cele
mai importante scrisori se referă la reglementarea raporturilor
ierarhice dintre Biserica sârbă şi cea română, însă există şi alte
scrisori care evidenţiază colaborarea în diferite probleme între
cei doi ierarhi şi eparhiile lor.
Andrei Şaguna mărturiseşte ierarhului bucovinean motivul
care îl determină să i se adreseze în scris: „Precum doreşte cer-
bul de izvoarele apelor, aşa şi inima mea au poftit a Te saluta pe Prea
Sfinţia Ta prin epistola aceasta, descoperindu-ţi greutăţile mele şi pof-
tind prin aceea a-mi câştiga uşurare”6.
Într-o primă etapă a corespondenţei Andrei Şaguna îl infor-
mează şi îl consultă pe Eugen Hacman în privinţa stabilirii rapor-
turilor ierahice cu Patriarhul sârb de la Carloviţ7.
Andrei Şaguna a cerut patriarhului Raiacici, în 16/28 martie
1849, să se enunţe „categoric pentru independenţa neamului româ-
nesc, atât bisericească, cât şi politică”, în conformitate cu afirmaţiile
cuprinse în proclamaţia din 5 mai 18488. Peste o lună s-a adre-
sat episcopului Hacman în aceeaşi chestiune şi l-a informat des-
pre misiunea deputaţilor români pe lângă împărat şi guvern. El
a apreciat acţiunea românilor ca un succes, evocând prevederile
constituţiei din 4 martie 1849, în primul rând egala îndreptăţire
a naţiunilor şi confesiunilor din imperiu, excepţie făcând solici-
tarea de „întrunire a românilor sub un cap politic şi bisericesc”, care
nu a fost aprobată. În acest context a apreciat că organizarea ier-
5
Andrei Şaguna către Eugen Hacman, Viena, 26 martie 1849, în Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1,
pp. 291-292. Vezi textul şi la N. Popea, Memorialul Arhiepiscopului şi Mitropolitului Andrei baron de
Şaguna..., tom I, p. 273; tot acolo, pp. 273-275, scrisoarea lui Şaguna adresată colonelului Urban.
6
Andrei Şaguna către Eugen Hacman, Olmütz, 18 aprilie 1849, în Andrei Şaguna, Corespondenţa,
I/1, p. 292.
7
Pentru o prezentare sintetică a evoluţiei stabilirii acestor raporturi vezi studiul introductiv la
Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/2: Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească, pp. 5-55.
8
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, Viena, 16/28 martie 1849, Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/2,
pp. 86-87. Vezi textul în limba română şi la Il. Puşcariu, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria
şi Transilvania, Colecţiunea actelor, pp. 38-39.
 Gabriel-Viorel Gârdan
arhiei bisericeşti după principiul de naţionalitate era mai dificilă
decât cea politică. Din acest motiv, Şaguna a transmis episco-
pului Hacman copia scrisorii adresate patriarhului Raiacici pe
tema organizării ierarhice naţionale bisericeşti şi a cerut opini-
ile acestuia asupra problemei în dezbatere. Cu acest prilej, epi-
scopul sibian a rezumat principalele argumente în favoarea unei
ierarhii naţionale româneşti: naţiunea română a fost nedreptăţită
de cea sârbă, mitropolitul de la Carloviţ a primit titlul de patri-
arh fără respectarea canoanelor, mitropolitul Raiacici a cerut
românilor, în 5 mai 1848, să se organizeze ca naţiune, naţiunea
română nu dorea să recunoască ca obligatorii privilegiile naţi-
unii ilire, nu dorea să depindă în continuare de patriarhul sârb,
Biserica ortodoxă română nu a conferit sârbilor nici o preroga-
tivă asupra naţiunii române, capul bisericii era numai din rân-
durile naţiunii sârbe, românii nu mai doreau să participe la con-
gresul bisericesc de la Carloviţ, deoarece reprezentarea în con-
gres era inechitabilă, iar congresul se intitula exclusiv sârbesc,
biserica ortodoxă din Austria era una comună a sârbilor şi româ-
nilor, dar nu privilegiată pentru naţiunea sârbă9.
În 6/18 iulie 1849, patriarhul Raiacici s-a adresat episcopi-
lor de la Arad şi Cernăuţi, cerându-le opinia în legătură cu pro-
punerile episcopului Şaguna referitoare la organizarea ierarhiei
bisericeşti. În răspunsul adresat patriarhului, episcopul Hacman
a susţinut necesitatea organizării politice şi bisericeşti după prin-
cipiul naţional, în conformitate cu dreptul la egala îndreptăţire
politică şi bisericească, proclamat în constituţia imperială. El a
apreciat că unificarea românilor sub o singură ierarhie naţională
era mai uşor de realizat în noile împrejurări politice, deoarece
fiecare biserică avea dreptul de a-şi reglementa autonom admi-
nistraţia şi problemele specifice. A propus ca ierarhia bisericească
să fie încredinţată episcopilor şi mitropoliţilor naţionali, convins
9
Andrei Şaguna către Eugen Hacman, Olmütz, 18 aprilie 1849, în Andrei Şaguna, Corespondenţa,
I/1, pp. 292-294; Il. Puşcariu, Metropolia ..., Colecţiunea actelor, pp. 40-41.
Relaţiile dintre Andrei Şaguna şi Eugen Hacman în lumina corespondenţei 

că reglementarea raporturilor ierarhice în Biserica ortodoxă din

Austria impunea acceptarea unui mitropolit român. Dar, spre
deosebire de Andrei Şaguna, în scrisoarea adresată patriarhu-
lui Raiacici, Eugen Hacman a susţinut subordonarea mitropoli-
tului român faţă de patriarhul sârb, în calitatea acestuia de loc-
ţiitor al patriarhului de la Constantinopol10.
Din anul 1850, corespondenţa pe tema reglementării rapor-
turilor ierarhice s-a întrerupt pentru un deceniu, nu înainte însă
de a se consuma un prim episod din ceea ce avea să devină dis-
puta şi apoi polemica dintre episcopii Hacman şi Şaguna cu pri-
vire la organizarea canonică a Bisericii ortodoxe din imperiul
austriac11. Este vorda de incidentul desfăurat în timpul consul-
tărilor episcopilor ortodocşi din monarhia austriacă, ce au avut
loc la Viena în perioada 15 octombrie 1850 – 2 iulie 1851, consul-
tări ce au avut ca temă aşa numita constituţie consistorială, care
urma sa reglementeze raporturile Bisericii Ortodoxe cu autori-
tăţile de stat. Şaguna, considerând că sunt încălcate canoanele,
s-a opus proiectului de constituţie care permitea implicarea fac-
torului politic în deciziile consistoriale şi a contestat şi princi-
piul alegerii noilor asesori consistoriali de către preoţime, susţi-
nând numirea lor de către vechii asesori, la propunerea episco-
pului12. În timpul discuţiilor pe tema organizării consistoriilor
episcopul Hacman, nemulţumit de poziţia susţinută de acestea,
i-a adresat lui Şaguna invective şi a smuls din mâna episcopu-
10
Hacman către Raiacici, Cernăuţi, 6 iulie 1849, Il. Puşcariu, Metropolia ..., Colecţiunea actelor, pp.
41-43.
11
Etapele acestei polemici precum şi conţinutul ei pot fi urmărite la lect. dr. Paul Brusanowski,
Polemica dintre episcopii Hacman şi Şaguna cu privire la organizarea canonică a Bisericii Ortodoxe din
Imperiul Austriac, în Revista Teologică, XVI, serie nouă, nr. 4, octombrie-decembrie 2006, pp. 91-129.
Vezi şi Idem, Reforma constituţională din Biserica Ortodoxă a Transilvaniei între 1850-1925, Presa Uni-
versitară Clujeană, 2007, pp. 97-106.
12
Evenimentele şi discuţiile de la aceste consultări pot fi urmărite la: Andrei Şaguna, Tagebuch über
die bischöflichen Berathungen in Wien, în Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, vol. I,
Sibiu, 1889, pp. 269-312. Pentru rezumatul în limba română al discuţiilor purtate vezi Mihai Săsă-
ujan, Note de jurnal ale episcopului Andrei Şaguna – Viena (15 octombrie 1850- 2 iulie 1851), în In Me-
moriam: Mitropolitul Andrei Şaguna, 1873-2003, Cluj-Napoca, 2003, pp. 97-112.
 Gabriel-Viorel Gârdan
lui de Karlstadt hârtia ce conţinea propunerile lui Şaguna care
urmau să fie citite şi supuse dezbaterii în plen.
Pe de altă parte, Hacman, în timpul aceloraşi consultaţii
a protestat atunci când Şaguna nu a fost invitat să participe la
una din şedinţe, a susţinut şi el ideea înfiinţării unei mitropolii
autonome a românilor din monarhie precum şi alegerea mitro-
politului şi episcopilor în adunări sinodale, compuse din cle-
rici şi mireni.
Trebuie menţionat faptul că, spre deosebire de Şaguna care
îşi dorea înfiinţarea unei mitropolii autonome aflate sub juris-
dicţia Patriarhiei Ecumenice, Hacman pleda, de pe acum, pentru
autonomie administrativă sub jurisdicţia Patriarhiei sârbe.
Ulterior, poziţia lui Hacman s-a radicalizat el refuzând cu
tărie ideea instituirii unui congres provincial la care să participe
şi laici şi, de asemenea, găsind inacceptabilă şi pe aceea a formă-
rii unei mitropolii româneşti căreia să-i fie subordonată episco-
pia Bucovinei. Încă din primăvara anului 1851, Hacman, ca un
adevărat despot, şi-a impus dorinţa ca, în cazul ruperii legătu-
rilor cu Carloviţul, Mitropolia Bucovinei sa devină de sine stă-
tătoare şi nu subordonată mitropoliei de la Sibiu13.
Revenind însă la corespondenţa dintre cei doi, după emi-
terea decretului imperial din 31 decembrie 1851 prin care a fost
instaurat neoabsolutismul, schimburile epistolare s-au limitat la
probleme administrative, ele păstrând un ton amical.
Şaguna, invocând datoria pe care o are de a „creşte şi pregăti
cât se poate mai bine pe tinerii” ce se îndreptă spre slujirea preo-
ţească şi, în acelaşi timp, deplângând lipsa unui Institut pentru
pregătirea clerului din Transilvania, a cerut primirea unui tânăr
talentat din eparhia sa la Institutul teologic de la Cernăuţi. Pentru
a fi cât mai convingător Şaguna a apreciat măgulitor, Institutul
ca fiind „cel mai covârşit al Bisericii noastre din toată Austria”14. Mai
13
I. Nistor, Istoria Bisericii din Bucovina şi a rostului ei naţional-cultural în viaţa Românilor bucovineni,
pp. 76-77.
14
Andrei Şaguna către Eugen Hacman, Sibiu, 20 octombrie 1851, ABMS, Şaguna, 570, (concept),
Relaţiile dintre Andrei Şaguna şi Eugen Hacman în lumina corespondenţei 

mult, Şaguna a solicitat ca Episcopia Bucovinei să suporte din

bogatul său fond religionar cheltuielile de şcolarizare a doi tineri
proveniţi din eparhia transilvană mult mai săracă.
Invocând mai multe reglementări oficiale în vigoare, Eugen
Hacman a refuzat politicos cererea ierarhului sibian şi a reco-
mandat aprobarea ministerului în prealabil spre a putea fi accep-
tat în Institut tânărul recomandat de Şaguna15.
Tot în aria preocupărilor educaţionale se înscrie şi schimbul
de scrisori cu privire la programele şcolare. La cererea consisto-
riului bucovinean, Şaguna a transmis la Cernăuţi, la 2 octombrie
1856, programa de predare a religiei în şcolile primare, însoţiţă
de unele manuale care fuseseră deja tipărite la Sibiu16.
Un alt segment semnificativ al corespondenţei dintre Şaguna
şi Hacman este cel legat de activitatea editorială a lui Şaguna.
Hacman a difuzat în eparhia bucovineană cărţile bisericeşti tipă-
rite la Sibiu. A transmis clerului anunţul de prenumerare la Minee
şi la rândul său a elogiat confratele sibian „pentru păstrarea orto-
doxiei şi întărirea bisericii dreptcredincioase”17, considerând activi-
tatea editorială şaguniană ca fiind o foarte „nevoincioasă şi folo-
sitoare întreprindere”. Ca răspuns la anunţul episcopului sibian,
încă din martie 1857, Episcopia Bucovinei a solicitat 3 exemplare
din Biblia în lucru în acel moment18. Eugen Hacman a mai soli-
citat pentru nevoile diecezei un Molitvelnic, un Chiriacodiromion
şi 10 exemplare din Ceaslov, la care Şaguna a mai adăugat şi un
Acatist, completare la suma achitată19.
Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, pp. 294-295.
15
Eugen Hacman către Andrei Şaguna, Cernăuţi, 2 noiembrie 1851, ABMS, Şaguna, 608, Andrei
Şaguna, Corespondenţa, I/1, pp. 295-296.
16
Andrei Şaguna către Consistoriul Episcopiei Bucovinei, Sibiu, 2 octombrie 1856, ABMS, Şaguna,
1162, Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, pp. 298-299.
17
Eugen Hacman către Andrei Şaguna, Cernăuţi, 27 august/8 septembrie1852, ABMS, Şaguna, 798,
Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, pp. 297-298.
18
Eugen Hacman către Andrei Şaguna, Cernăuţi, 6/18 martie 1857, ABMS, Şaguna, 1228; răspun-
sul lui Şaguna, Sibiu, 14 august 1857, ABMS, Şaguna, 1229, Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, pp.
299-300.
19
Eugen Hacman către Andrei Şaguna, Cernăuţi, 18/30 iunie 1859, ABMS, Şaguna, 1343, Andrei
 Gabriel-Viorel Gârdan
„Telegraful român” nu a avut succesul scontat de Şaguna
în Bucovina, ceea ce l-a determinat pe acesta să insiste în mai
multe scrisori din toamna anului 1857 pentru abonarea ziaru-
lui în eparhia bucovineană cu preţul de 8 fl., întrucât era singu-
rul care, în acea zonă, „apăra cât se poate toate interesele poporului
nostru şi cu deosebire ale trebilor lui bisericeşti şi şcolare”20.
Consecvent în strategia sa de combatere a Bibliei lui Eliad,
Şaguna a trimis la Cernăuţi primele coli tipărite la Paris din Biblie
şi din Biblice, împreună cu cele două articole din „Telegraful
român”, unde a criticat iniţiativa lui Eliad şi a polemizat cu
„Naţionalul” bucureştean. De asemenea a trimis circulara adre-
sată clerului ortodox din Transilvania, prin care a interzis achi-
ziţionarea Bibliei pariziene. Şaguna a folosit această ocazie pen-
tru a cere din nou sprijinul bucovinenilor în susţinerea ziarului
„Telegraful român”, solicitând să fie impus preoţilor spre abo-
nare din fondurile bisericeşti21. Pledoaria episcopului sibian
este impresionantă şi, de aceea, am ales să redăm un fragment
din această scrisoare: „Cred că însuşi D[umne]zeu mi-a dat prile-
jul de a-ţi trămite între celelalte şi “Telegraful” nostru, care pân-acum
în Bucovina durere e ca o raritate. Cetind cuprinsul lui vei vedea şi te
vei convinge cu desăvârşire despre aceea că carea e scopul lui şi care-i
sânt căile şi mijloacele care să-l conducă spre acest scop. El în întrega
monarhia noastră e unicul organ care pune pieptul pentru interesele
noastre cele mai sfinte, pentru interesele bisericeşti. Ţinta lui e lumi-
noasă şi dreaptă, căci e susţinerea în integritate a tuturor aşezămin-
telor ce le-am moştenit de la înaintaşii noştri; e unitatea cugetelor,
dorinţelor şi năzuinţelor noastre a tuturor sub tutela sfintei noastre
credinţe. Stând acesta, îmi iau voie a Te ruga de nou pre Prea Sfinţia
Ta ca să binevoieşti a da mână de ajutor prin cuvânt şi faptă la susţi-
Şaguna, Corespondenţa, I/1, p. 302.
20
Andrei Şaguna către Consistoriul Episcopiei Bucovinei, Sibiu, 29 octombrie 1857, ABMS, Şaguna,
1229 (ciornă incompletă), Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, p. 300.
21
Andrei Şaguna către Eugen Hacman, Sibiu, 23 august 1858, ABMS, Şaguna, 3189, Andrei Şaguna,
Corespondenţa, I/1, pp. 301-302.
Relaţiile dintre Andrei Şaguna şi Eugen Hacman în lumina corespondenţei 

nerea foii numite, care nu e a mea, nici a altuia căruiva, ci a noastră a

tuturor, cei ce sântem fii ai acelei Biserici. [...] Binevoieşte dar a o reco-
manda, ba a o impune din dregătorie tuturor preoţilor prin procura-
rea ei din fondurile bisericeşti; dar binevoieşte a îmbărbăta şi a însăr-
cina şi pre numeroşii literaţi şi cu deosebire teologi învăţaţi, de carii
să bucură acea Eparhie în număr frumos la sprijinirea ei prin conlu-
crarea energioasă, ca aşa cu puteri împreunate să păstrăm şi să pre-
dăm următorilor noştri acel amanet sfânt, pentru care s-au luptat şi
jertfit creştinii cei dinaintea noastră atâtea sute de ani. Mai bine ar fi
să lipsească din mânile preoţimei, dăscălimei şi ale credincioşilor Prea
Sfinţiei Tale preste tot toate jurnalele interne şi externe, decât unicul
“Telegraful Român”.
După instaurarea regimului liberal, corespondenţa dintre cei
doi ierarhi pe tema mitropoliei române a fost reluată. Patriarhul
Raiacici a trimis împăratului o petiţie, în care a cerut subordona-
rea episcopiilor ortodoxe din Austria, inclusiv a celor româneşti,
în pofida observaţiilor formulate în conferinţele ţinute la Viena în
1860. Reprezentanţii românilor în senatul imperial, Andrei Şaguna,
Andrei Mocioni şi bucovineanul Petrino au înaintat împăratu-
lui o contrapetiţie, în 11/23 august 1860, care a fost trimisă spre
informare şi episcopului Hacman22. Deputaţii români au cerut
restaurarea mitropoliei româneşti în Austria, convocarea unui
congres bisericesc al românilor şi a unei adunări în Episcopia
Bucovinei, menită a reglementa afacerile sale bisericeşti.
Eugen Hacman a împărtăşit unele din problemele ridicate
de senatorii români în petiţia către împărat. A fost de acord cu
opinia că cererile formulate de patriarh împăratului erau dife-
rite de ceea ce s-a discutat în conferinţele ţinute cu Raiacici la
Viena pe tema reglementării raporturilor ierarhice. A susţinut că
era necesară reforma Bisericii ortodoxe şi „numai o bine întoc-

22
Andrei Şaguna către Eugen Hacman, Viena 12/24 august 1860, ABMS, Şaguna, 1446, Andrei
Şaguna, Corespondenţa, I/1, pp. 303-304. Petiţia reprezentanţilor români în senatul imperial, la
Ilarion Puşcariu, Metropolia..., Colecţiunea actelor, pp. 166-167.
 Gabriel-Viorel Gârdan
mită ierarhie ar putea întări” Biserica din Austria. Hacman acuza
faptul că patriarhul sârb dorea să utilizeze fondurile bisericeşti
bucovinene în beneficiul altor dieceze, sârbeşti sau româneşti.
Deşi era de acord ca românii să aibă mitropolia lor naţională, a
ridicat problema raporturilor dintre cele două ierarhii şi a sus-
ţinut că, din cele 11 episcopii ortodoxe din Austria, numai una
putea să „ţină cârma a întregei biserici în monarhia Austriei, sub
patriarhul Constantinopolului”. A ameninţat chiar că nu va mai
participa la nici un sobor, până nu va fi acceptată această pro-
punere23.
Episcopul Hacman a fost informat de Andrei Şaguna des-
pre rezoluţia imperială la petiţia patriarhului şi a senatorilor
români. Împăratul a aprobat întrunirea sinodului episcopi-
lor ortodocşi şi aştepta propunerile episcopilor români pentru
sinod în problema organizării ierarhiei române din Transilvania
şi Bucovina. Episcopul Şaguna a anunţat autorităţile că nu va
participa la sinod, conştient că trebuia să consulte mai întâi frun-
taşii românilor, clerici sau mireni, în chestiunea reglementării
raporturilor ierarhice, pentru a corespunde dorinţei credincio-
şilor. Rezoluţia imperială a făcut pentru prima oară precizarea
că împăratul nu era împotriva unei mitropolii româneşti. În sus-
ţinerea proiectului său de organizare ierarhică, Şaguna a invo-
cat canoanele şi aşezămintele Sfinţilor Părinţi, faptul că ierarhia
română „s-a stins” în urma unor „dispoziţii laice şi a fost subor-
donată unei ierarhii eterogene”, care nu şi-a îndeplinit datori-
ile faţă de români. Potrivit episcopului Şaguna, existenţa a două
mitropolii într-un singur stat nu era împotriva canoanelor, iar
mitropoliţii şi episcopii trebuiau desemnaţi din sânul naţiunii
pe care o păstoreau, pentru a săvârşi slujbele în limba poporu-
lui şi pentru a se înţelege cu cei pe care îi păstoreau, aşa cum
rostea canonul 34 apostolic. Potrivit canonului 8 al celui de-al
23
Eugen Hacman către Andrei Şaguna, Mânăstirea Putna, 14/26 septembrie 1860, ABMS, Şaguna,
1445, Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, pp. 304-305.
Relaţiile dintre Andrei Şaguna şi Eugen Hacman în lumina corespondenţei 

III-lea sinod ecumenic, într-un stat puteau exista două mitropo-

lii. Din aceste motive Şaguna a subliniat că a dorit ca reglemen-
tarea raporturilor ierarhice să se facă după aşezămintele biseri-
cii, a respins acuzele ierarhiei sârbe, care s-a provocat la privi-
legiile ilire, respectiv la dreptul istoric24. Şaguna a respins diplo-
matic afirmaţia lui Hacman, că numai una din cele 11 episcopii
ortodoxe din Austria putea fi mai mare peste celelalte. În acest
sens a invocat asemănarea dintre biserică şi o corabie, sugerată
simbolic în ediţia oficială a Pidalionului din 1800. Potrivit mesa-
jului coperţii acestei cărţi, Biserica Ortodoxă era una sinodală şi
nu putea fi cârmuită de un singur cârmaci25.
În anul 1861, Hacman s-a îndepărtat definitiv de proiectul
propus de Andrei Şaguna pentru organizarea ierarhiei române
din Austria. Invocând hotărârile clerului şi ale poporului din
Bucovina, el a propus câte o mitropolie pentru fiecare provincie
bisericească, astfel încât să se întărească legătura dintre popula-
ţia slavă şi cea română, în beneficiul bisericii „prin aşezarea unui
punct central, de a câştiga intregei biserici autoritate şi putere
cătră lăuntru şi cătră afară”. Hacman a sintetizat aceste idei în
broşura Dorinţele dreptcredinciosului cler din Bucovina în privinţa
organizării canonice a diecezei şi a ierarhiei sale suferinte în organis-
mul bisericii ortodoxe din staturile Austriei, publicată la Cernăuţi
în 1861, trimisă spre consultare şi episcopului Şaguna26.
Acesta cunoştea deja conţinutul broşurii şi făcuse deja comen-
tarii pe marginea ei în trei articole din „Telegraful român”27, după
care a dat publicităţii propria broşură, intitulată Anthorismos,
24
Andrei Şaguna către Eugen Hacman, Sibiu, 26 septembrie 1860, ABMS, Şaguna, 1447 (concept),
Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, pp. 306-308; publicată şi de Il. Puşcariu, Metropolia..., Colecţiunea
actelor, pp. 177-180.
25
Andrei Şaguna către Eugen Hacman, Sibiu, 6 octombrie 1860, ABMS, Şaguna, 1453 (concept);
Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, pp. 308-311; publicată şi de Il. Puşcariu, Documente pentru limbă
şi istorie, pp. 342-345.
26
Eugen Hacman către Andrei Şaguna, Cernăuţi 10/22 iunie 1861, Il. Puşcariu, Metropolia..., Colec-
ţiunea actelor, pp. 187-188.
27
Biserica ortodoxă răsăriteană din Bucovina, în „Telegraful român”, IX, 1861, nr. 23-25.
 Gabriel-Viorel Gârdan
prin care a răspuns ideilor episcopului bucovinean, deşi ar fi
dorit să o facă direct, dacă episcopul l-ar fi informat în prealabil28.
Cu aceasta corespondenţa păstrată în fondul Şaguna se încheie.
Nu avem, până în momentul de faţă, date care certifice existenţa
unei corespondenţe ulterioare datei de 17 iulie 1861.
În ciuda diferendumului de opinie, a polemicii susţinute
şi-a înfruntării dintre cele două personalităţi puternice, senti-
mentele de frăţietate n-au dispărut dintre cei doi ierarhi. La fina-
lul uneia dintre ultimele scrisori schimbate între cei doi (şi păs-
trate în fondul Şaguna explorat de noi) Andrei Şaguna mărtu-
risea: „Toate acestea le-am scris eu, ca să mărturisesc Excelenţei Tale
cele tainice ale minţii şi inimii mele şi ca să şti că pre Excelenţa Ta Te
cinstesc şi astăzi, precum te-am cinstit mai nainte cu 25 de ani, când
am avut norocire a sluji Sfânta Liturghie cu Excelenţa Ta ca protodi-
acon la Carloveţ.
Primeşte dar Avvo bune aceasta a mea mărturisire şi nu Te îndoi
nici spre viitor despre cinstirea mea adevărată cu carea pentru tot-
deauna rămân ...29 .
La această mărturisire Eugen Hacman nu a ezitat să răs-
pundă, în acelaşi registru, iubitului său frate în Hristos, „cu ple-
care prietenească şi deosebită cinstire”30.

28
Andrei Şaguna către Eugen Hacman, Sibiu, 17 iulie 1861, Il. Puşcariu, Metropolia..., Colecţiunea
actelor, p. 188.
29
Andrei Şaguna către Eugen Hacman, Sibiu, 6 octombrie 1860, ABMS, Şaguna, 1453 (concept);
Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, pp. 310-311.
30
Eugen Hacman către Andrei Şaguna, Cernăuţi 10/22 iunie 1861, Il. Puşcariu, Metropolia..., Colec-
ţiunea actelor, p. 188.
 ANDREI ŞAGUNA ŞI IERARHIA SÂRBEASCĂ ÎN
LUMINA CORESPONDENŢEI1

Nicolae Bocșan
Ioan-Vasile Leb
Gabriel-Viorel Gârdan

Corespondenţa lui Andrei Şaguna cu ierarhia sârbească

este încă puţin cunoscută. Cu excepţia contribuţiilor lui Nicolae
Popea, Ilarion Puşcariu, Silviu Dragomir, Keith Hitchins sau
Teodor Bodogae2, avem încă o imagine incompletă a schimbu-
rilor epistolare dintre arhiereul sibian şi confraţii săi sârbi.
Istoriografia tradiţională a acreditat imaginea unei conti-
nue confruntări între Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească, clişeu
prelungit până astăzi în istoriografia bisericească. Momentele de
confruntare nu au lipsit, dimpotrivă, dar ele nu pot fi extinse
1
Studiu a fost publicat într-o primă variantă în volumul Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/2, ediţie,
studiu introductiv şi note de: Nicolae Bocşan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Bogdan
Ivanov, Vasa Lupulovici, Ioan Herbil, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007, pp. 5-55.
2
Nicolae Popea, Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei baron de Şaguna, Sibiu, 1879; Idem, Andrei baron
de Şaguna, Bucureşti, 1900; Ilarion Puşcariu, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania,
Sibiu, 1900; Silviu Dragomir, Andre Şaguna et Joseph Rajačić. Un chapitre de l’histoire des relations de
l’église roumaine avec l’église serbe, în „Balcania”, VI, 1943, p. 242-282; Keith Hitchins, Andreiu Şagu-
na and Joseph Rajačić: the Romanian and Serbian Churches in the decade of absolutism, în „Revue des
etudes sud-est européennes”, X, 1972, nr. 3, p. 567-579; Teodor Bodogae, Un capitol din istoria rela-
ţiilor culturale sârbo-române. Acte inedite din corespondenţa lui Şaguna, în „Mitropolia Ardealului”, XV,
1970, nr. 7-8, p. 525-556; Idem, 100 de ani de la venirea lui Şaguna în Ardeal. Câteva ştiri inedite, în
„Revista teologică”, XXXVII, 1947, nr. 1-2; Johann Schneider, „Der Hermannstädter Metropolit Andrei
von Saguna. Reform und Erneuerung der orthodoxen Kirche in Siebenbürgen und Ungarn nach 1848”,
Böhlau Verlag Köln-Weimar-Wien, 2005 [Ecleziologia organică a mitropolitului Andrei Şaguna şi
fundamentele ei biblice, canonice şi moderne, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu,
2008].
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
asupra ansamblului relaţiilor bisericeşti româno-sârbe din seco-
lul al XIX-lea.
Andrei Şaguna s-a format în ambianţa mitropoliei din
Carloviţ, sub protecţia mitropolitului Iosif Raiacici, a fost pre-
gătit pentru o carieră în ierarhia bisericească, asemenea altor
ierarhi sârbi contemporani cu care a avut relaţii de prietenie
sau colaborare. A fost în primul rând un om al bisericii orto-
doxe din Austria şi din această poziţie şi-a asumat condiţia de
lider naţional.
Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi mai ales din seco-
lul al XIX-lea cele două biserici ortodoxe din Austria au traver-
sat un proces asemănător de afirmare a identităţii lor naţionale.
Solidaritatea lor ortodoxă, care a funcţionat de-a lungul secole-
lor în lupta antiotomană a popoarelor din Europa de Sud-Est s-a
dislocat în beneficiul bisericilor ortodoxe naţionale, care s-au eli-
berat treptat de sub tutela patriarhiei ecumenice până în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea.
Procesul de constituire a bisericilor naţionale din Imperiul
austriac a fost mai dificil şi mai complicat din cauza statutului
diferit deţinut de ortodoxie în anumite provincii, a unor rapor-
turi speciale cu guvernele Austriei sau Ungariei, a privilegiilor
cu care a fost înzestrată mitropolia din Carloviţ la venirea ulti-
mului val de colonişti sârbi în frunte cu Arsenie Cernoevici.
La adăpostul privilegiilor ilire, solidaritatea confesională a
funcţionat timp de un secol, după care, sub impactul naţiona-
lismelor moderne, a început treptat să se destrame în favoarea
autonomiei bisericilor naţionale.
Evoluţia spre bisericile naţionale a dus inevitabil la conflicte
sau tensiuni, generate cele mai multe de organizarea bisericilor
după criterii naţionale. Prima etapă din acest proces s-a deru-
lat la începutul secolului al XIX-lea, în jurul aducerii unor epi-
scopi români în scaunele eparhiilor cu majoritate românească.
Stimulată de cercurile aulice, interesate de extinderea catolicis-
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

mului, dar şi de menţinerea unui echilibru între naţiuni şi con-

fesiuni, pentru a nu periclita integritatea şi unitatea imperiului
multietnic şi multiconfesional, Casa de Habsburg a manevrat cu
abilitate relaţiile interetnice şi interconfesionale realizând un echi-
libru politic funcţional, ce a îngăduit naţiunilor şi bisericilor din
monarhie să-şi afirme până la 1848 identitatea şi aspiraţiile.
Treptat procesul de constituire a bisericilor naţionale a dobân-
dit o componentă politică, devenind un obiectiv important al
programului naţional românesc. Chestiunea autonomiei biseri-
cii naţionale a suprapus autonomia naţională, concepută în ter-
meni politici în timpul revoluţiei din 1848-1849. Nu întâmplă-
tor crearea Voivodinei sârbeşti şi a Banatului timişan sau auto-
nomia Transilvaniei au fost însoţite de proiecte pentru înfiinţa-
rea mitropoliilor autonome naţionale.
În acest moment al procesului de formare a bisericilor naţi-
onale a intrat în scenă Andrei Şaguna, ca vicar şi apoi ca întâi-
stătător al episcopiei Transilvaniei. Din biserica ortodoxă sârbă
aducea modelul şi exemplul de ierarh-lider naţional, ilustrat
pregnant de maestrul său, mitropolitul Iosif Raiacici. Aducea şi
experienţa confruntărilor cu autoritatea politică, indiferent că
era guvernul imperial sau Consiliul Locumtenenţial maghiar,
preocupate să subordoneze organizaţia bisericească politicii
centralizatoare şi reformatoare a regimului Metternich. Aducea
un model şi un exemplu de organizare bisericească consacrată
prin constituţiile ilire, ce acordau mitropolitului şi rolul de cap
politic la naţiunii, dar şi o participare mai amplă a laicatului la
conducerea organizaţiei bisericeşti prin structura Congresului
naţional bisericesc, unde laicii reprezentau 2/3.
Venea într-o episcopie unde ortodoxia nu era recunoscută,
chiar dacă formal ea a fost subordonată printr-un decret juris-
dicţiei mitropoliei din Carloviţ, spre deosebire de Ungaria, unde
legile din 1791 şi 1792 au recunoscut liberul exerciţiu al cultului
ortodox şi egalitatea credincioşilor ortodocşi cu cei de alte con-
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
fesiuni. Lipsită decenii la rând de o ierarhie proprie, condusă
scurt timp de episcopi sârbi, episcopia ortodoxă din Transilvania
a fost prima înzestrată cu un ierarh de origine română, episco-
pul Moga, limitat în exercitarea autorităţii ierarhice de condiţi-
ile ce i-au fost impuse la alegere.
Andrei Şaguna venea ca reprezentant şi protejat al mitropo-
litului Raiacici pentru consolidarea ortodoxiei transilvănene şi
pentru întărirea administraţiei bisericeşti, afectată de grupările
care s-au confruntat pentru ocuparea scaunului rămas vacant
după moartea episcopului Moga.
Revoluţia din 1848-1849 şi mai ales principiul egalei îndrep-
tăţiri între naţiuni şi confesiuni l-a ataşata definitiv pe Andrei
Şaguna de casa de Habsburg. În acelaşi timp noul principiu con-
stituţional a modificat radical concepţia despre consolidarea bise-
ricii ortodoxe din Austria, pe care a înţeles-o în relaţie directă
cu autonomia naţiunii şi în diversitatea formelor de manifestare
naţională a identităţii ortodoxe.
Şaguna a conceput autonomia naţională prin unificarea tutu-
ror românilor ortodocşi din Austria într-o mitropolie autonomă,
despărţită de organizaţia bisericească din Carloviţ. Formulată
într-o manieră generală în memoriul din 25 februarie 1849, în
deplină solidaritate cu reprezentanţii bisericii greco-catolice şi
ai elitei intelectuale, proiectul unei mitropolii naţionale auto-
nome pentru cele două confesiuni şi al federalizării imperiului
pe criterii etnice a eşuat.
Poziţia sârbilor în frunte cu Iosif Raiacici în evenimentele din
1848-1849 ca şi a lui Şaguna în Transilvania, loialitatea dinastică
afişată fără nici o rezervă, au impus două personalităţi puter-
nice în fruntea bisericilor şi a celor două naţiuni, cu un ascen-
dent deosebit la Viena.
Eşecul proiectului politic, în mare parte respins de preve-
derile constituţiei din 4 martie 1849 a modificat concepţia ierar-
hului sibian despre autonomia naţională şi confesională. Andrei
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

Şaguna a interpretat naţionalitatea din perspectiva ortodoxă şi a

conceput autonomii naţionale din perspectiva mitropoliei orto-
doxe autonome, menită să reunească pe toţi credincioşii români
ortodocşi din Austria într-o biserică naţională de sine stătătoare.
Proiectul său a fost grăbit de sinoadele protopopiatelor greco-ca-
tolice din anul 1848, care au susţinut crearea unei mitropolii gre-
co-catolice române autonome, eliberată de sub jurisdicţia ierar-
hiilor străine, subordonată direct Sfântului Scaun.
Proiectul şagunian s-a întâlnit cu aspiraţiile patriarhului
Raiacici, care a obţinut de la împărat formarea Voievodinei sârbe
şi a Banatului timişan, ceea ce însemna recunoaşterea unui teri-
toriu naţional sârbesc autonom, direct subordonat cabinetului
imperial, care încorpora însă un număr mare de români.
Constituţia din 4 martie nu a recunoscut românilor cererile
formulate prin memoriul din 25 februarie 1849. În spiritul ega-
lei îndreptăţiri a naţiunilor şi confesiunilor din imperiu, consa-
crat prin constituţia din 4 martie, Andrei Şaguna a inaugurat
campania pentru întemeierea mitropoliei ortodoxe româneşti,
în strânsă legătură cu dezideratul politic fundamental româ-
nesc al autonomiei naţionale.
În acest moment interesele celor doi lideri s-au despărţit,
deşi în mai 1848 Iosif Raiacici a promis românilor deplina liber-
tate de a se organiza din punct de vedere politic şi confesional3.
S-a deschis un dosar politic complicat, care nu s-a putut solu-
ţiona decât în august, respectiv decembrie 1864, când sinodul
carloviţan şi împăratul au aprobat înfiinţarea mitropoliei orto-
doxe româneşti. În pofida tensiunilor şi a conflictelor care s-au
accentuat la mijlocul deceniului şase al secolului al XIX-lea,
Şaguna nu a încetat colaborarea cu ierarhia bisericească sârbă
în vederea ridicării şi întăririi poziţiei ortodoxiei din monar-
hia austriacă.
3
I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 159. Se referă la proclamaţia mi-
tropolitului Rajačić din 5 mai 1848 .
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
Poziţiile divergente s-au manifestat şi în legătură cu refor-
marea ortodoxiei din imperiu, confruntându-se opinia refor-
matoare a lui Şaguna, nu lipsită de accente liberale, cu poziţia
conservatoare a patriarhului, acuzată chiar de unele cercuri ale
ierarhiei sârbeşti.
Disputele reciproce nu au afectat cooperarea între cele două
biserici, mai ales în relaţiile cu statul şi în chestiunile fundamen-
tale ale organizării celor două biserici, ale şcolilor, ale tipăririi şi
circulaţiei cărţilor bisericeşti sau în relaţia cu greco-catolicii.
Corespondenţa lui Şaguna cu episcopii sârbi sau cu alţi
reprezentanţi ai ierarhiei sârbeşti nu acoperă integral relaţiile
bisericeşti româno-sârbe. Scrisorile relevă mai mult relaţiile per-
sonale dintre ierarhii timpului, dar în acelaşi timp pot da o ima-
gine a raporturilor dintre cele două biserici.

Andrei Şaguna şi Iosif Raiacici 1849-1861

Relaţiile lui Andrei Şaguna cu Iosif Raiacici s-au bucura
cel mai mult de interesul istoricilor. Silviu Dragomir a publi-
cat corespondenţa dintre cei doi arhierei până în anul 18484, iar
Keith Hitchins a comentat scrisorile schimbate între aceştia în
deceniul absolutist5, Teodor Bodogae a tradus în limba română
scrisorile publicate de Silviu Dragomir în slavona sârbească şi
a publicat, în traducere românească un număr important de
scrisori schimbate cu ierarhia sârbească după 18506. Cercetarea
arhivei Şaguna, conservată în arhiva Bibliotecii Mitropoliei orto-
doxe române din Sibiu, relevă o bogată corespondenţă între cei
doi ierarhi, ce s-a întins pe durata a 11 ani, cu o frecvenţă relativ
mare şi mai puţin bănuită din cercetările anterioare, cu excepţia
studiului lui Keith Hitchins.
4
Silviu Dragomir, Andre Şaguna et Joseph Rajačić. Un chapitre de l’histoire des relations de l’église rou-
maine avec . l’église serbe, în „Balcania”, VI, 1943, p. 242-282.
5
Keith Hitchins, Andreiu Şaguna and Joseph Rajačić: the Romanian and Serbian Churches in the decade
of absolutism, în „Revue des etudes sud-est européennes”, X, 1972, nr. 3, p. 567-579.
6
Teodor Bodogae, Un capitol din istoria relaţiilor culturale sârbo-române. Acte inedite din coresponden-
ţa lui Şaguna, în „Mitropolia Ardealului”, XV, 1970, nr. 7-8, p. 525-556.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

Am identificat 63 de scrisori primite sau conceptele celor

trimise în acest schimb epistolar, între 1849-1861, cu o frecvenţă
inegală: 6 schimbate în 1849, 3 între 1850-1851, 4 între 1852-1853,
13 în 1854, 7 în 1855, 6 în 1856, 10 în 1857, 9 în 1858, 3 în 1859,
nici una în 1860 şi 2 în 1861. Frecvenţa inegală se explică prin
evoluţia evenimentelor din imperiu, a relaţiilor personale sau a
raporturilor dintre cele două biserici. Spre exemplu în 1850-51
cei doi arhierei au participat la conferinţa episcopatului ortodox
din Austria, în 1860 la consfătuirile prilejuite la Viena de con-
vocarea senatului imperial. Frecvenţa mai mare între 1854-1859
se poate explica prin ameliorarea raporturilor personale dintre
cei doi ierarhi, dar şi prin efortul comun de a contracara pro-
gresul unirii religioase în spaţiul Banatului după întemeierea
mitropoliei unite şi înfiinţarea episcopiei greco-catolice de Lugoj.
Iniţiativa a aparţinut lui Andrei Şaguna, care a întreţinut con-
secvent în corespondenţă această temă pentru a consolida soli-
daritatea ortodoxă, afectată de campania inaugurată de Andrei
Şaguna în 1849 pentru autonomia bisericii ortodoxe româneşti
şi restaurarea mitropoliei ortodoxe române.
Tematica corespondenţei dintre cei doi ierarhi este diversă
şi acoperă problemele bisericii ortodoxe din Austria din perioada
respectivă. O cercetare atentă a schimbului epistolar relevă, aşa
cum spuneam, o altă imagine a relaţiilor dintre biserica sârbă şi
cea românească, confirmată, de altfel, de scrisorile schimbate de
Şaguna şi cu ceilalţi ierarhi ai bisericii sârbe, mai ales cu Emanuil
Kengelac şi cu viitorul patriarh Samuil Maşirevici. Spre deose-
bire de imaginea transmisă de istoriografia tradiţională din seco-
lul al XIX-lea sau din perioada interbelică7, care a acreditat teza
unei situaţii conflictuale între cele două biserici sau între ierar-
7
Nicolae Popea, Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei baron de Şaguna; Idem, Andrei baron de Şaguna,
Bucureşti, 1900; Ilarion Puşcariu, op. cit.; Ioan Lupaş, Viaţa şi faptele mitropolitului Andrei Şaguna, în
vol. Mitropolitul Andrei baron de Şaguna. Scriere comemorativă la serbarea centenară a naşterii sale, Sibiu,
1909; Gheorghe Tulbure, Mitropolitul Şaguna. Opera literară. Scrisori pastorale. Circulari şcolare. Diverse,
Sibiu, 1938.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
hia sârbă şi credincioşii români, care nu poate fi negată până
la un anumit nivel, relaţiile la nivelul ierarhiei şi mai ales cele
dintre patriarhul Raiacici şi episcopul Şaguna au fost cordiale,
naturale între un mitropolit şi episcopul său sufragan, de res-
pect personal faţă de Raiacici, care a sfinţit pe Şaguna în scau-
nul arhieresc al Transilvaniei. Nu am descifrat o stare conflic-
tuală, înverşunare sau ranchiună, ci eventual stări de nemulţu-
mire, transmise respectuos superiorului ierarhic, printr-un dia-
log permanent întreţinut.
Reprezentanţii tuturor provinciilor locuite de români din
Austria au înaintat împăratului memoriul din 25 februarie 1849,
prin care au solicitat şi autonomia bisericilor româneşti, în frunte
cu un mitropolit naţional. După promulgarea constituţiei din
4 martie 1849, care garanta egalitatea naţională şi confesională
pentru popoarele din Imperiul habsburgic şi crea noua entitate
politică Voievodina sârbă şi Banatul timişan, episcopul Andrei
Şaguna a prezentat patriarhului Raiacici cererea de a „promova
independenţa naţiunii române”, pe care a promis-o prin procla-
maţia din 5 mai 1849. „Acum au sosit timpul cel de urmă, în care
Fericirea Ta să te enunţi categoric pentru independenţa neamu-
lui românesc, atât bisericească, cât şi politică”8.
Prima scrisoare adresată patriarhului în chestiunea inde-
pendenţei bisericii româneşti faţă de ierarhia sârbă a recunos-
cut că românii au trăit „fericit şi îndestulat” în mijlocul neamu-
lui sârbesc, că scopul acţiunii sale era numai armonia între creş-
tinii şi arhiereii ce aparţineau bisericii ortodoxe, nu dezbina-
rea acestora. În scrisoare Şaguna a explicat concepţia sa despre
autonomia bisericească a românilor: „Eu sub autonomia româ-
nilor în privinţa religiei nimica altă nu înţeleg decât regimea
sau gubernarea cea din lăuntru a ierarhiei române de tot inde-

8
Arhivele Naţionale, Direcţia judeţeană Arad, dosar 149, 160 din 1849 (copii în limba slavonă - sârbă şi româ-
nă) Andrei Şaguna către Iosif Rajačić, 16/28 martie 1849. Publicată de Ilarion Puşcariu, op. cit., Colecţiunea ac-
telor, p. 38-39.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

pendentă de la cea sârbească; dar ierarhiile aceste amândouă

să fie o biserică după religie, după credinţă şi după dogme, aşa
cât în privinţa acestora, care compun fiinţei bisericii răsăritene,
o ierarhie fără de cealaltă nimica să nu judece, nici să decize”.
Episcopul sibian era convins că „numai independenţa ierar-
hiei române de la cea sârbească e unica mijlocire, care în locul
urii cei vechi şi în locul sfezii reciproce între aceste două naţi-
uni poate să producă iubirea creştinească şi înălţarea cea fră-
ţească”. În acest scop invoca spiritul timpului, „râvnitor după
drept şi dreptate” şi îi cerea patriarhului să recunoască inde-
pendenţa bisericii române pentru a sădi „piatra frăţietăţii creş-
tine”. În privinţa statutului politic al românilor, Şaguna a decla-
rat că dorea ca şi naţiunea românească „să capete existenţa sa
politică după principiul egalităţii”9. Această primă scrisoare a
episcopului Şaguna a deschis dosarul complicat al organiză-
rii bisericii ortodoxe româneşti ca biserică naţională. În 2 mai
1849, patriarhul Raiacici a răspuns sec: „deoarece această pro-
blemă priveşte toată atenţia şi chibzuinţă, analiza sobră a tutu-
ror arhiereilor a da”10.
După memoriul din 25 februarie 1849, Şaguna a înaintat
mai multe memorii cercurilor aulice în chestiunea mitropo-
liei, a publicat cele două broşuri, Promemoria (1849) şi Adaos la
Promemoria (1850), prin care argumenta necesitatea înfiinţării
mitropoliei româneşti11.
Campania declanşată de Şaguna în prima jumătate a anu-
lui 1849 nu a rămas fără ecou la Viena. Prin scrisoarea de mână
din 11 iulie 1849, Iosif Raiacici a fost chemat la curte în legătură
cu lucrările bisericii ortodoxe, informaţie transmisă de patriarh
episcopului sibian spre orientare12.

9
Ibidem
10
Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Sibiu, fond Şaguna, nr. 3046. (În continuare ABMS).
11
Ilarion Puşcariu, op. cit., p. 107.
12
ABMS, Şaguna, 2540.1. Rajacic către Andrei Şaguna, 21 iulie 1849.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
Prin rescriptul ministerial din 18 noiembrie 1849, ministrul
de culte a anunţat întrunirea sinodului bisericii ortodoxe din
Austria în aprilie 1850. Era şi dorinţa episcopului Şaguna de a
aduce în faţa sinodului ortodox problema reglementării rapor-
turilor ierarhice dintre cele două biserici. Patriarhul Raiacici a
amânat de trei ori întrunirea sinodului, ceea ce 1-a determinat
pe Şaguna să condamne în termen severi atitudinea arhiereu-
lui sârb, apreciind că în acest mod este ameninţată toată bise-
rica, nu numai eparhia sa.
După o lungă amânare, ministerul de interne a stabilit data
de întrunire a sinodului în 3/15 octombrie 1850. În perspectiva
acestuia, Şaguna a înaintat ministrului de interne memoriul din
22 iulie 1850, prin care a cerut reînfiinţarea mitropoliei ortodoxe
în temeiul dreptului istoric şi al prevederilor constituţiei din 4
martie. Deşi episcopul român a încercat în mai multe rânduri să
aducă această problemă în discuţia sinodului, patriarhul a evitat
discutarea acestui subiect, ceea ce 1-a determinat pe Şaguna să
ceară ministrului retragerea de la sinod în 16 noiembrie, prezen-
tându-i încă o dată, în 9 puncte, cererile bisericii româneşti13.
După această dată Şaguna a rămas la sinod, dar s-a limi-
tat să participe la temele în dezbatere, insistând mai mult asu-
pra ocupării scaunelor episcopale vacante de la Arad, Vârşeţ şi
Timişoara, episcopii cu populaţie majoritar românească. În tim-
pul conferinţei episcopale a adresat ministrului un nou memo-
riu, în 20 aprilie 1851, prin care argumenta cererea pentru resta-
urarea unei mitropolii româneşti14.
Relaţiile între cei doi arhierei s-au răcit, instalându-se o pauză
în corespondenţă, cu excepţia unei instrucţiuni cu privire la sărbă-
13
Ilarion Puşcariu, op. cit., p. 114-121 şi Colecţiunea actelor, p. 68-69, 70-71; Mihai Săsăujan, Note de
jurnal ale episcopului Andrei Şaguna - Viena (15 octombrie 1850-2 iulie 1851), în vol.: In memoriam:
Mitropolitul Andrei Şaguna 1873-2003, Cluj-Napoca, 2003, p. 97-122, a rezumat în limba română
jurnalul episcopului Şaguna, Tagebuch über die bischöflichen Berathungen in Wien, publicat de Ilarion
Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, vol. I, Sibiu, l889, p. 269-312
14
llarion Puşcariu, op. cit., p. 120-121.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

torirea zilei împăratului15. Abia în 31 martie 1852 Şaguna s-a adre-

sat din nou patriarhului, mărturisind că s-a luptat mult cu conşti-
inţa sa până ce s-a hotărât să trimită această informare la Carloviţ,
deoarece avea, jalnica credinţă că „toate eforturile şi scrierile mele,
în viitor ca şi până acum, rămân fără rezultat şi fără succes la dum-
neavoastră”. Motivul acestei scrisori era circulara adresată de epi-
scopul unit Alexandru Sterca Şuluţiu „către tot poporul român
de la Tisa până la Marea Neagră şi Munţii Pindului”, suspectată
de Şaguna de prozelitism, deoarece se adresa tuturor românilor,
nu numai credincioşilor uniţi din eparhia sa. Episcopul român
avertiza în acest mod ierarhia bisericii ortodoxe despre pericolul
ce-l reprezenta extinderea unirii printre români şi îi cerea măsuri
de contracarare, între care şi completarea scaunelor episcopale,
de care depindea „bogăţia şi pacea bisericii”16.
Tentativa de reconciliere iniţiată de Şaguna a fost primită
bine la Carloviţ. Raiacici i-a răspuns că nu a avut conflict cu pro-
pria conştiinţă ca să răspundă la scrisoarea din 31 martie, deoa-
rece nu a „remarcat nimic care să ne încarce conştiinţa în rela-
ţia noastră cu persoana dumneavoastră, în care noi vedem pe
fiul nostru duhovnicesc”. Aprecia râvna episcopului sufragan în
combaterea unirii, aproba conţinutul circularei sale, dar a expri-
mat rezerve faţă de întâmpinarea înaintată la guvern împotriva
circularei episcopului unit, „pentru că este posibil să cauzeze
conducerii din interiorul bisericii”17.
Scrisoarea lui Şaguna a insinuat că menţinerea vacanţei scau-
nelor episcopale favoriza propaganda bisericii unite în acele teri-
torii. Patriarhul Raiacici a răspuns indirect cererilor lui Şaguna,
afirmând că a realizat „o asemenea aşezare a reprezentanţilor
noştri în acele eparhii, în care se află credincioşii noştri de naţio-
nalitate română, astfel încât populaţia să fie în mod direct păzită
15
Iosif Raiacici către Andrei Şaguna, 1 noiembrie 1851, ABMS, Şaguna, 2543.
16
ABMS, Şaguna, 2528.
17
Iosif Raiacici către Andrei Şaguna, 18 aprilie 1852, ABMS, Şaguna, 2529.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
de capcană”, asigurându-l totodată că a cerut de mai multe ori
aprobarea „pentru ţinerea sinodului arhieresc, atât pentru ale-
gerea de noi episcopi, cât şi pentru sistemul din interiorul ier-
arhiei”. Era şi o promisiune voalată că era posibilă o dezbatere
pe marginea reglementării raporturilor ierarhice18.
Ocazia întrevăzută de Andrei Şaguna pentru această dez-
batere era apropiatul sinod al bisericii ortodoxe din Austria.
Împăratul a aprobat întrunirea sinodului episcopesc electoral
pe data de 8 noiembrie 1852. În temeiul acestei decizii, minis-
trul cultelor şi guvernul Transilvaniei l-au invitat pe episcopul
sibian să participe la sinod. Acesta a răspuns guvernatorului
Transilvaniei că va participa la lucrările sinodului, remarcând
că aştepta o invitaţie şi de la patriarh, care însă nu a mai sosit.
Patriarhul considera că episcopii Transilvaniei şi Bucovinei nu
puteau participa la sinod deoarece au fost aleşi de cler, nu în
sinodul episcopesc. La cererea autorităţilor Şaguna s-a prezen-
tat la sinod, dar nu a fost acceptat la lucrări, nefiind ales de sino-
dul carloviţean. Sinodul a condiţionat participarea lui Şaguna
de garanţia împăratului că pe viitor urmaşii în scaunul eparhiei
Transilvaniei vor fi aleşi prin sinodul episcopesc de la Carloviţ. În
protestele înaintate împăratului şi contelui Coronini, comisaru-
lui imperial la Sinod, Şaguna a contestat atitudinea sinodului. În
24 noiembrie 1852, Şaguna a înaintat o plângere împotriva patri-
arhului. În alt memoriu, adresat ministrului de culte, a denunţat
practica ierarhiei ortodoxe la sinod şi a cerut restaurarea mitro-
poliei române. Împăratul a condamnat în mod public atitudinea
patriarhului şi a dat satisfacţie episcopului sibian19.
Indiscutabil evenimentele din toamna anului 1852 au con-
tribuit la încordarea relaţiilor personale dintre cei doi ierarhi.
Divergenţele dintre cele două căpetenii bisericeşti aveau motive
mai profunde, poziţiile lor erau ireconciliabile din punct de
18
Ibidem.
19
llarion Puşcariu, op. cit., p. 121-128.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

vedere ideologic. Patriarhul şi-a întemeiat şi legitimat poziţia

pe dreptul istoric, privilegiile ilire ale naţiunii sârbeşti, în timp
ce Şaguna a invocat consecvent principiile egalităţii în drep-
turi a naţiunilor şi confesiunilor, consacrate în viaţa publică din
Austria după 4 martie 1849.
În pofida acestor divergenţe şi a raporturilor tensionate
cu episcopatul sârb, schimburile epistolare dintre cei doi arhi-
erei nu s-au întrerupt, nici cele cu noii episcopi aleşi în diece-
zele vacante: Procopie Ivacicovici la Arad, Samuil Maşirevici la
Timişoara şi Emanuil Kengelac la Vârşeţ. Nici cunoscutul pam-
flet împotriva lui Şaguna, tipărit în limba germană la Viena în
1851, atribuit de episcopul român patriarhului şi tradus în 1852
în limba sârbă, la Novisad, nu a provocat o ruptură în relaţiile
dintre cei doi arhierei20. Corespondenţa lor a continuat, păstrând
un caracter oficial şi o deferenţă a episcopului faţă de întâistă-
tătorul bisericii ortodoxe din Austria.
Cu tot afrontul suferit cu ocazia sinodului, Şaguna a men-
ţinut dialogul cu ierarhia sârbă, consecvent strategiei avansate
încă din 1849, de a sensibiliza toţi factorii pentru realizarea sepa-
raţiei ierarhice şi restaurarea mitropoliei române. Un rol impor-
tant în această strategie îl aveau românii ortodocşi din eparhiile
Vârşeţ, Timişoara şi Arad, pe care Şaguna a căutat să şi-i apropie,
cultivând consecvent legăturile cu populaţia română ortodoxă
din aceste teritorii. Încă din februarie 1849, Şaguna s-a erijat ca
reprezentantul românilor ortodocşi din mitropolia de Carloviţ,
a vorbit în numele lor uneori, a difuzat „Telegraful român” şi
cărţile bisericeşti tipărite la Sibiu prin intermediul protopopilor
români din acele dieceze sau cu acordul şi concursul episcopilor
sârbi. S-a păstrat o bogată corespondenţă cu episcopii sârbi pe
tema cărţilor bisericeşti abonate de parohiile bănăţene21.
20
Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate: Andrei Şaguna şi românii din Transilvania, Bucureşti, 1995,
p. 228; Ilarion Puşcariu, op. cit., p. 123.
21
Keith Hitchins, Andreiu Şaguna and Joseph Rajačić: the Romanian and Serbian Churches in the decade
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
Un moment favorabil pentru depăşirea divergenţelor din-
tre cei doi ierarhi l-a constituit ajutorul acordat de sinodul bise-
ricii ruseşti pentru bisericile ortodoxe din Austria care au avut
de suferit în timpul revoluţiei. Patriarhul a destinat suma de
5000 fl. pentru bisericile româneşti din Transilvania. La cere-
rea lui Şaguna, din 26 octombrie 1852, patriarhul a acceptat ca
aceşti bani să fie distribuiţi de episcopul sibian pentru bisericile
din eparhia transilvăneană. La fel a procedat şi în cazul cărţilor
bisericeşti, majoritatea editate în limba slavonă, neutilizabile în
parohiile româneşti, cum observa şi patriarhul. Şaguna a cerut
pentru nevoile episcopiei transilvănene Evanghelia, Apostol,
Octoih, Minei, Pravila Anului Nou, Triod, Penticostar, Slujebnic,
precizând patriarhului că „şi aici [în Transilvania – N. B.] episco-
pia este mama celorlalte biserici parohiale şi nu se poate măr-
gini la o singură limbă, dacă doreşte a fi însăşi lucrarea eu la
toţi şi la toate”22.
Înfiinţarea mitropoliei române unite şi creşterea propagan-
dei bisericii unite în Banat şi în Transilvania au contribuit şi ele
la depăşirea tensiunilor şi divergenţelor dintre Şaguna şi patri-
arh. Prin scrisoarea din 16 ianuarie 1854, episcopul sibian atră-
gea atenţia patriarhului asupra pericolului ce-l reprezenta o nouă
provincie greco-catolică, scriind că „pe ruina vechii noastre mitro-
polii a Bălgradului s-a înfiinţat o nouă arhiepiscopie a bisericii
unite”. În mod indirect a folosit acest eveniment pentru a atrage
atenţia patriarhului că românii ortodocşi din Transilvania, lip-
siţi de mitropolie naţională, erau ameninţaţi de politica papală,
deşi până atunci nu a pierdut nici un credincios23.
Iosif Raiacici l-a încurajat pe Şaguna să reziste în faţa pro-
pagandei catolice, conştient că biserica unită „nu va aduce pre-

of absolutism, p. 578.
22
Iosif Raiacici către Andrei Şaguna, 30 decembrie 1853, ABMS, Şaguna, 2545; Andrei Şaguna către
Iosif Rajacici, 12 ianuarie 1854, ABMS, Şaguna, 2545; 865.
23
Iosif Raiacici către Andrei Şaguna, 19 februarie 1854, ABMS, Şaguna, 2549.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

judicii ortodoxiei noastre”. Avea în vedere caracterul dârz al

preoţilor şi credincioşilor români din acele teritorii. A promis
să scrie şi celorlalţi episcopi despre această problemă, amintind
de răspunsul patriarhilor ortodocşi la scrisoarea papei Pius IX
din 1848, prin care chema bisericile ortodoxe din răsărit la uni-
tate. La chemarea papei, patriarhii ortodocşi au răspuns în ter-
meni severi. Cel de a-l cincilea răspuns, editat în limba rusă, a
fost tradus la Carloviţ în limbile sârbă şi română. Aceste tradu-
ceri au fost trimise lui Şaguna pentru a le verifica şi, dacă con-
sidera necesar, a le tipări în vederea difuzării în diecezele bănă-
ţene şi în Transilvania24.
Şaguna a acceptat să revizuiască numai traducerea în limba
română, apreciind circulara patriarhiei drept utilă şi actuală
pentru combaterea afirmaţiilor unui ziar de limbă germană din
Novisad, care scria că episcopului sibian „nu se ruşinează să
caracterizeze obiceiurile simple ale poporului şi cele bisericeşti”,
atribuindu-le influenţe catolice25. În 9 martie 1854, Raiacici îl
încredinţa pe episcop că articolul incriminat, publicat la Novisad,
nu a avut ecou în rândurile poporului, asigurându-l că „păre-
rile poporului sârb nu sunt aceleaşi ca şi ale lui [redactorului
– N. B.] şi că poporul sârb vede în poporul român pe fraţii săi
de credinţă”26. Şaguna a finalizat traducerea circularei biseri-
cii ortodoxe în limba română, scriind patriarhului că „amintita
traducere este credibilă şi bună şi mulţi au copiat-o de la mine
pentru a o folosi”27.
Relaţiile lui Şaguna cu autorităţile centrale sau locale nu au
fost întotdeauna dintre cele mai bune. În martie 1854, Şaguna
anunţa patriarhul că va înainta „stăpânirii” o propunere pen-
tru nemijlocita supraveghere la vârf a şcolilor confesionale, pen-

24
Ibidem.
25
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 1 martie 1854, ABMS, Şaguna, 2550.
26
Iosif Raiacici către Andrei Şaguna, 9 martie 1854, ABMS, Şaguna, 2551.
27
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 24 martie 1854, ABMS, Şaguna, 2553.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
tru conducerea gimnaziului românesc înfiinţat la Sibiu, preci-
zând că s-a luptat mult cu autorităţile pentru afirmarea bisericii
în cazul institutului teologic, pentru editarea cărţilor de religie
necesare şcolilor de diferite grade. Se referă la institutul teolo-
gic-pedagogic deschis la 1 octombrie 1853, unde predau 4 pro-
fesori după modelul de la Carloviţ. Cu această ocazie l-a infor-
mat că a introdus în învăţământul teologic şi dreptul canonic,
pentru care a elaborat un manual28.
În scrisoarea din 24 martie 1854 anunţa patriarhul de apro-
piata călătorie la Viena cu ocazia căsătoriei împăratului. Cu acest
prilej dorea să înmâneze două cereri autorităţilor în numele die-
cezei sibiene referitoare la fondurile eparhiei, predate de episco-
pul Moga spre gestionare administraţiei provinciale şi la des-
păgubirea preoţilor pentru plata zeciuielii sau la scutirea preo-
ţilor de altă credinţă pentru plata zeciuielii29.
Pericolul ce îl reprezenta mitropolia greco-catolică cu episco-
piile ei sufragane pentru biserica ortodoxă a rămas o temă con-
stantă în corespondenţa dintre cei doi arhierei. În 18 mai 1854
Şaguna susţinea că obiectivul noii provincii unite era „acela de
a slăbi, iar după aceea de a distruge complet cucernicia popo-
rului nostru cuvios din regiunile acestor eparhii unite, prin pre-
zenţa acestora în mijlocul poporului român”30. Deşi a declarat
mereu că nu se temea de propaganda bisericii unite, susţinând
că va apăra biserica şi credincioşii, frecvent a cerut ajutor patri-
arhului pentru a-l susţine în combaterea propagandei unite.
Spre exemplu, a cerut numirea lui Grigore Pantazi ca arhiman-
drit „la mănăstirile de aici” pentru a putea reprezenta biserica
ortodoxă în diferite ocazii, precizând că biserica românească nu
a mai avut un arhimandrit în acele locuri31.

28
ABMS, Şaguna, 2550.
29
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 24 martie 1854, ABMS, Şaguna, 2553.
30
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 18 mai 1854, ABMS, Şaguna, 955.
31
Ibidem.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

La întoarcerea de la Viena, Şaguna a făcut o vizită patri-

arhului la Carloviţ, după care a mers cu vaporul de la Titel la
Seghedin. În timpul călătoriei cu vaporul a aflat de la un călă-
tor despre intenţia iezuiţilor de a cumpăra domeniul Zam, pro-
prietatea nobilului de origine română Nopcea. De la Seghedin a
urmat drumul prin Zam, unde această informaţie s-a confirmat.
Şaguna a avertizat Carloviţul despre pericolul ce îl reprezenta
aşezarea iezuiţilor „în mijlocul poporului drept-credincios”, mai
ales că în zonă nu erau nici o mie de suflete catolice, „iar uniţii
în acea regiune nu sânt nici măcar de pomeneală”. Înfiinţarea
unei mănăstiri şi şcoli acolo va pricinui necazuri ortodoxiei, cum
produce şi nou înfiinţata metropolie unită „spre paguba străve-
chii noastre mitropolii a Bălgradului”32.
Preocupat de imaginea bisericii ortodoxe din imperiu, Şaguna
informa pe Raiacici despre articolul publicat în 11 octombrie în
ziarul „Allgemeine Zeitung”, în care corespondentul vorbea des-
pre dependenţa bisericii ortodoxe din Austria de cea rusească
şi despre eliberarea ei de sub hegemonia rusă. Problema era
foarte delicată în condiţiile crizei orientale şi a ocupaţiei ruseşti
din Principatele Române, ceea ce l-a determinat pe Şaguna să
ceară informaţii cu privire la poziţia patriarhului în această
chestiune33.
Patriarhul Raiacici a cerut lui Şaguna, în numele învăţatu-
lui ceh Viaceslav Ianco, unele manuscrise slavone vechi, în spe-
cial Apostolul şi Evanghelia, păstrate la biserica Sf. Nicolae din
Şcheii Braşovului, spre a le cerceta. Recomanda cu acest prilej
„ca asemenea obiecte vechi slave, care acolo nu sunt de nici un
folos, să le adunaţi într-o arhivă din partea locului şi să le depo-
zitaţi cu număr de inventar”34. La începutul anului 1855, Şaguna
a transmis refuzul obştii din Şcheii Braşovului de a împrumuta
32
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 3 iunie 1854, ABMS, Şaguna, 2531.
33
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 12 octombrie 1854, ABMS, Şaguna, 2530.
34
Iosif Raiacici către Andrei Şaguna, 1 noiembrie 1854, ABMS, Şaguna, 2516.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
pentru o perioadă cele două cărţi. Patriarhul a lăudat grija obştii
pentru vechile monumente, dar nu vedea motivele acestui refuz,
insistând ca manuscrisele să fie trimise din „iubire faţă de lite-
ratura slavă”. Oferea drept garanţie „reversul său spre a fi pre-
dat şi păstrat la Braşov până la restituire.35. La insistenţa patri-
arhului, Şaguna a mers personal la Braşov şi a cerut obştii locale
să răspundă favorabil la cererea patriarhului. Braşovenii au răs-
puns că nu dau pomenitele cărţi deoarece „cei de altă confesi-
une nu au credinţă şi nu doresc ca cei de altă credinţă să se folo-
sească de cărţile noastre bisericeşti, ştiind că cei de altă credinţă
nici azi nu au încetat să ne hulească şi să ne atace în lucrările
conştiinţei noastre”36.
Moartea protosinghelului Pantazi, secretarul episcopului
sibian, a provocat o mare durere lui Şaguna. Acesta a hotărât să
înfiinţeze o fundaţie de 2000 de florini pentru a „îmbărbăta pre-
oţimea”. Cu acest prilej atrăgea atenţia că preoţimea nu benefi-
cia de nimic din partea ierarhiei şi dorea prin acest gest să atragă
atenţia conducerii „să se ocupe mai mult de starea preoţimii”.
Lăsa la latitudinea patriarhului să analizeze acest proiect37.
Cu prilejul vizitei făcute la Carloviţ, în 1854, Şaguna a primit
favorabil propunerea patriarhului de „a avea în Sionul nostru
tineri din toate eparhiile noastre spre a fi instruiţi acolo, pentru
a putea promova mai târziu în serviciile noastre bisericeşti şi în
viaţa noastră spirituală elemente credincioase şi vrednice”. Şaguna
1-a recomandat pe Gheorghe Petrovici din Braşov, care a absolvit
clasa a VI-a a gimnaziului săsesc din localitate38. Raiacici a accep-
tat să-l primească, dacă era de acord să se dedice cinului mona-
hal39. Aceasta l-a descurajat probabil pe candidat, care a refuzat să
meargă la Carloviţ şi episcopul român a propus alţi doi candidaţi,
35
Iosif Raiacici către Andrei Şaguna, 12 februarie 1855, ABMS, Şaguna, 2560.
36
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 27 februarie 1855, ABMS, Şaguna, 2561.
37
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, f. dată, ABMS, Şaguna, 2557.
38
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 25 iulie 1855, ABMS, Şaguna, 2561.
39
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 2 august 1855, ABMS, Şaguna,2566.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

dăruind patriarhului, prin protopopul Ioan Hania, Mărturisirea

ortodoxă a lui Petru Movilă, Calendarul pe 1856 şi Cuvântările
bisericeşti, traduse după predicile lui Nichifor Teotochi, arhie-
piscopul de Astrahan sau compuse de însuşi Şaguna. O impre-
sie foarte bună a făcut vizita lui Patrichie Popescu de la mănăs-
tirea Ghergheteg la Sibiu, căci reînvia „în inimile şi în cugetele
preoţimii şi ale poporului de aici acea legătură duhovnicească
care ar trebui să fie întotdeauna între noi”40.
Mijlocul deceniului şase a înregistrat un moment de vârf în
confruntarea lui Andrei Şaguna cu biserica română unită. Încă din
1854, „Gazeta Transilvaniei” a publicat corespondenţe din Banat
împotriva ierarhiei sârbe, acuzând faptul că locuitorii nu aveau
episcopi de origine română. O corespondenţă din 18 decembrie
critica tendinţa de deznaţionalizare a clericilor şi învăţătorilor,
care provoca tensiuni între români şi sârbi, încurajând prozeli-
tismul catolic. Corespondentul din Oraviţa scria că românii din
Banat îşi puneau mari speranţe pentru progresul naţionalităţii
lor în noua ierarhie greco-catolică. Şaguna condamna această
corespondenţă într-o scrisoare către patriarh, avertizându-l că
„toată chestiunea bisericească o pun în lumina naţionalităţii,
acuzând şi gazeta braşoveană că susţine biserica unită, în timp
ce „Telegraful Român” nu avea abonaţi în Banat41. Protopopul
Timişorii Meletie Drăghici a răspuns acestui articol în „Gazeta
Transilvaniei” printr-un articol trimis spre informare şi episco-
pului Şaguna. Corespondenţa lui Şaguna cu Meletie Drăghici a
acordat o mare atenţie colaborării bănăţenilor cu gazeta braşo-
veană şi lipsei de interes a clerului bănăţean pentru promova-
rea „Telegrafului român” în Banat42.
40
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 27 august 1855, ABMS, Şaguna, 2568.
41
Meletie Drăghici către Andrei Şaguna, f. dată, ABMS, Şaguna, 2554.
42
Vezi ABMS, Şaguna, 1014 (copie); Teodor Bodogae, Dintr-o corespondenţă timişoreană de acum 100
de ani. 15 scrisori de la Andrei Şaguna către preot Meletie Drăghici, în „Mitropolia Banatului”, IX, nr.
3-4, 1959, p. 29-30; P. Rotariu, Epistole de la fericitul domnul episcop Şaguna, în „Advocatul poporal”,
III, nr. 6, din 1 iunie 1905 [v(echi), p. 122.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
Conflictul ortodocşi-uniţi a culminat în 1855, când Şaguna
a difuzat o circulară prin care a interzis abonarea „Gazetei
Transilvaniei” de clerul ortodox. Tensiunea s-a amplificat după
semnarea concordatului dintre Austria şi Sf. Scaun în 1855, prin
care statul austriac se angaja să susţină material biserica catolică.
Nou înfiinţata episcopie unită de Lugoj a beneficiat de un puter-
nic sprijin material din partea locotenenţei Voievodinei, ceea
ce a favorizat propaganda unită în Banat. Aceasta a speculat şi
tensiunea creată între ierarhia sârbă şi majoritatea credincioşi-
lor români. S-a adăugat chestiunea căsătoriilor mixte, consecinţă
a concordatului şi a instrucţiunii Rauscher, care reglementa în
favoarea catolicilor problema căsătoriilor mixte43. Şaguna atră-
gea atenţia patriarhului asupra acestei chestiuni, deoarece clerul
unit era educat în spiritul misionarismului, pe când cel ortodox
nu a fost învăţat cum să apere turma, iar poporul de rând era
neputincios „după atâtea veacuri de asuprire străină şi în urma
dezinteresului reprezentanţilor bisericii faţă de el”44.
Raporturile personale foarte bune dintre cei doi arhierei i-au
determinat să comunice şi în alte chestiuni decât cele bisericeşti.
Şaguna îl informa pe Raiacici despre numirea sa în calitate de con-
silier temporar al Consiliului de stat, convocat pe 29 mai şi despre
iminenta plecare la Viena, despre intenţia de a urma un tratament
la băile de la Mehadia45. Raiacici îi da sfaturi despre modul de uti-
lizare a băilor, avertizându-l să nu exagereze cu băile, deoarece
s-ar putea să i se facă rău, cum a păţit-o şi el46. Şaguna îl anunţa
despre intenţia de a dărui împăratului cele 12 Mineie tipărite la
Sibiu şi a-i cere soluţionarea revendicărilor din memoriul înain-
tat Vienei, la care nu a primit nici un răspuns. A prezentat defec-
ţiunea unui preot de lângă Cluj, care a trecut la unire, după ce a
43
Gh. Tulbure, op. cit., p. 195-201; Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 25 februarie 1856, ABMS,
Şaguna, 2569; 2573.
44
ABMS, Şaguna, 2569.
45
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 2 mai 1856, ABMS, Şaguna, 2537.
46
Iosif Raiacici către Andrei Şaguna, 28 mai 1856, ABMS, Şaguna, 2571.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

fost pedepsit de episcop şi depus din preoţie, dar a fost acceptat

de protopopul unit. Arhiepiscopul unit l-a reclamat la minister,
care a dat câştig de cauză episcopului ortodox. A cerut patriarhu-
lui să facă propuneri în legătură cu noua lege a căsătoriei din 1856,
respectiv să se accepte săvârşirea căsătoriei mixte şi în biserica
ortodoxă, deoarece preoţii catolici nu dau binecuvântarea căsăto-
riei după învăţăturile bisericii ortodoxe, iar aceasta nu recunoaşte
căsătoriile mixte oficiate numai în bisericile catolice47.
La sfârşitul anului 1856, Şaguna a revenit cu propunerea
întrunirii sinodului bisericii ortodoxe din Austria, la care să
participe reprezentanţii clerului şi ai laicatului, români şi sârbi,
„deoarece fără sinod - spunea Şaguna - noi arhiereii nu avem nici
o bază în acţiunile noastre”. Pentru a cunoaşte îndeaproape ce
gândeşte poporul despre biserică şi cler, propune organizarea
sinodală a bisericii la nivel de parohie, de district protopopesc,
la nivel de eparhie şi apoi a întregii ierarhii, anticipând princi-
piul sinodalităţii la toate nivelurile organizaţiei ecleziastice, con-
sacrat ulterior prin Statutul Organic.
Şaguna s-a plâns mereu patriarhului că „Telegraful Român”
nu avea abonaţi în eparhiile bănăţene şi a mulţumit patriarhului
că a recomandat ziarul bănăţenilor, deoarece acolo era o mare
apatie. Dintre cei 6 protopopi ai eparhiei Vârşeţului, numai cei
de la Lugoj şi Mehadia abonau sistematic ziarul, cel de la Biserica
Alba din când în când, iar cei de la Vârşeţ, Oraviţa şi Caransebeş
nici nu voiau să audă de abonament. În toată episcopia Vârşeţului
ziarul nu avea decât 10 abonamente, situaţia fiind identică şi în
diecezele Arad şi Timişoara. Pentru a câştiga interesul patriar-
hului, Şaguna scria despre propaganda făcută de credincioşii
uniţi „Telegrafului Român” în Banat, considerat a fi un ziar „sâr-
besc camuflat, care împiedică progresul naţionalităţii române”,
în timp ce aceştia susţineau „Gazeta Transilvaniei”48.
47
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, ABMS, Şaguna, 2573.
48
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 30 decembrie 1856, ABMS, Şaguna, 2574; 26 martie 1857, Idem,
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
În martie 1857, Şaguna a revenit cu cererea convocării sino-
dului bisericii ortodoxe din Austria, deoarece nu a primit nici un
răspuns la propunerile sale înaintate ministrului în 1850. În acel
moment era hotărât să înainteze noi propuneri ministrului şi un
memoriu împăratului, al cărui conţinut l-a comunicat patriar-
hului încă din 1856. Acest memoriu şi cele 12 Mineie au fost tri-
mise la Carloviţ şi episcopul sibian cerea aprobarea pentru îna-
intarea memoriului, fiind decis să se prezinte în faţa împăratu-
lui cu ocazia vizitei acestuia în Ungaria49.
Patriarhul a aprobat intenţia episcopului sibian de a prezenta
împăratului la Oradea memoriul şi cele 12 Mineie, promiţând să
ceară aprobarea pentru convocarea sinodului după întoarcerea
împăratului din vizita efectuată în Ungaria. Patriarhul deplân-
gea pierderea avantajelor obţinute de predecesori pentru bise-
rică, referindu-se la vechile „privilegii”, din care, spunea Raiacici,
nu se mai păstra nimic50.
Un subiect interesant din corespondenţa celor doi arhierei
l-a constituit procesul cu urmaşii episcopului Moga pentru casa
care a deţinut-o în Sibiu, înregistrată în cartea funciară pe numele
episcopului, deşi Moga a primit-o pe când era protopop.
Şaguna a cerut casa pentru episcopie şi avea nevoie de la
Carloviţ de informaţii despre cariera ecleziastică a fostului epi-
scop Moga, despre hirotonirea şi instalarea lui. Solicita şi edi-
ţia din Bevergius, existentă la mitropolie, deoarece pregătea un
memoriu împotriva procedurii în acel caz. Şaguna acuza autori-
tăţile că, după moartea unui episcop, problema era judecată de
tribunalul laic, fără a pomeni măcar canoanele bisericeşti51.
Problema audienţei „Gazetei Transilvaniei” în Banat 1-a
marcat pe Şaguna până la sfârşitul deceniului şase al secolului,
2578.
49
Idem, 2578.
50
Iosif Raiacici către Andrei Şaguna, 16 aprilie 1857, ABMS, Şaguna, 2579.
51
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 15 mai 1857, ABMS, Şaguna, 2580; 22 mai 1857, Idem, nr. 2581,
2582.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

mai ales după ce guvernul bănăţean a dispus să publice postu-

rile vacante de învăţători în această gazetă. Această hotărâre a
provocat intervenţia lui Şaguna la patriarh, cerând ca toţi episco-
pii să interzică lectura gazetei care ataca ierarhia şi ierarhul car-
loviţean. Într-o scrisoare ce mărturisea puternica tensiune care
l-a marcat, Şaguna cerea să fie informat şi guvernul Voievodinei
despre poziţia „Gazetei” şi atacurile ei la adresa ierarhiei, guver-
nul de la Timişoara să recunoască „Telegraful Român” ca organ
românesc de presă şi să accepte publicarea concursurilor pen-
tru ocuparea posturilor de învăţători prin circularele bisericeşti,
şcoala fiind strâns legată de biserică. Deoarece în comitatele din
Ungaria şcoala se afla sub îndrumarea autorităţilor laice, în pre-
lungirea sistemului instaurat în secolul al XVIII-lea în Austria,
Şaguna a insistat mult la Carloviţ ca patriarhul să-şi însuşească
ideea „că îndrumarea şcolară să fie încredinţată autorităţii bise-
riceşti”, încredinţat „că biserica e în primejdie dacă şcoala nu-i
sub ascultarea ei”. În acest scop a susţinut ca parohii să fie direc-
tori locali, protopopii directori districtuali, iar episcopii să deţină
inspecţia şcolară52.
La cererea lui Şaguna, patriarhul a trimis un protest împo-
triva dispoziţiei guvernului de a se publica posturile vacante
de învăţători în „Gazeta Transilvaniei”, dar a respins cererea lui
Şaguna de a solicita episcopilor să interzică abonarea la „Gazeta
Transilvaniei” şi să facă anunţuri numai prin „Telegraful Român”.
De altfel, guvernul Voievodinei, la cererea patriarhului, a apro-
bat ca publicarea posturilor vacante de învăţători să se facă şi
prin „Telegraful Român”53.
Cu ocazia vizitei făcute la Carloviţ, după întoarcerea de
la Viena, patriarhul i-a promis episcopului sibian convocarea

52
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 30 iulie 1857, ABMS, Şaguna, 2586.
53
Iosif Raiacici către Andrei Şaguna, 24 octombrie 1857, ABMS, Şaguna, 2586; Teodor Bodogae, Un
capitol din istoria relaţiilor culturale sârbo-române. Acte inedite din corespondenţa lui Şaguna, în „Mitro-
polia Ardealului”, XV, 1970, nr. 7-8, p. 544.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
sinodului, imediat după încheierea lucrărilor la reşedinţa de
la Plaşca. Cu prilejul cererii pentru întrunirea sinodului, patri-
arhul a declarat că va solicita guvernului ca şi episcopii din
Transilvania, Bucovina şi Dalmaţia să fie aleşi în sinodul episco-
pal. Şaguna a susţinut atunci ca cele două probleme să fie des-
părţite, pentru a nu face greutăţi întrunirii sinodului. În noiem-
brie 1857 repetă această cerere, considerând că datorită greşeli-
lor predecesorilor, guvernul ar putea face greutăţi ierarhiei pen-
tru convocarea sinodului; patriarhul poate comunica totuşi că
îşi rezervă dreptul de a chema la sinod episcopii care n-au fost
aleşi sinodal. Insista pentru ţinerea sinodului, unde episcopii
pot să se cunoască şi unde patriarhul le poate transmite ceea ce
era în interesul bisericii54.
Împăratul a aprobat deschiderea unei colecte pentru ridi-
carea catedralei din Sibiu. Şaguna a cerut patriarhului aprobare
pentru deschiderea colectei în episcopia Transilvaniei şi în cele-
lalte episcopii din Austria55.
Andrei Şaguna 1-a informat pe patriarh despre editarea
Bibliei la Sibiu despre iniţiativa lui Heliade Rădulescu (Eliad)
de editare a Bibliei în limba română la Paris, într-o limbă stricată,
cum scria Şaguna, pe care a combătut-o în „Telegraful Român”,
nr. 22/1858 şi prin circulara din 24 mai 1858. A dorit să atragă
atenţia credincioşilor asupra pericolului ce-l prezenta Biblia şi
Biblicele lui Eliad, acestea din urmă trimise şi la Carloviţ56.
Deoarece Şaguna a cerut părerea patriarhului despre Biblice,
Iosif Raiacici a decis să o aducă în faţa sinodului în momentul
când lucrarea era tradusă în limba slavonă. Deoarece nu avea
cine să o traducă la Carloviţ, a cerut lui Şaguna să o traducă şi
să o trimită la Carloviţ57.
54
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 13 noiembrie 1857, ABMS, Şaguna, 2591.
55
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 9 decembrie 1857, ABMS, Şaguna, 2594.
56
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 22 mai 1858, ABMS, Şaguna, 2608.
57
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 6 octombrie 1858; Iosif Raiacici către Andrei Şaguna, 6 no-
iembrie 1858, ABMS, Şaguna, 2620, 2622.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

Chestiunea moştenirii episcopului Moga a provocat inter-

venţia autorităţilor care au declanşat o anchetă, ce va reţine aten-
ţia arhiereilor câţiva ani. La cererea patriarhului de a i se trimite
observaţiile episcopului sibian asupra reclamaţiei urmaşilor lui
Moga, Şaguna a refuzat să dea lămuriri suplimentare. În ace-
laşi mod a tratat şi cererea patriarhului de traducere a Biblicelor,
refuzând-o din cauza lipsei de timp. Şi-a motivat refuzul că lucra
la o traducere a Istoriei Bisericeşti a arhimandritului Inochentie
al Moscovei, trimisă de patriarh şi la corecturile pentru tipări-
rea Evangheliei şi a Ceaslovului. Propunerea patriarhului să o
traducă episcopii prin forţe proprii, asumându-şi numai revi-
zuirea traducerii58.
Intervenţia autorităţilor civile în chestiunea moştenirii epi-
scopului Moga l-a determinat pe Şaguna să transmită patriarhu-
lui punctul său de vedere. El a invocat prevederile legii din 1791,
care recunoştea liberul exerciţiu al cultului ortodox. Episcopul
trebuia să transcrie averea sa bisericii, era dator să separe ave-
rea sa privată de cea eparhială, dar nu a făcut-o, nu a respectat
canonul 89 de la Cartagina despre casa sa, nu a făcut testament,
nu a comunicat clerului şi poporului ce era al eparhiei şi ce era
privat, a devenit episcop din cinul preoţesc, nu din cel mona-
hal, cum prevedea tradiţia, dar nu a arătat ce a moştenit de la
părinţi. De asemenea a prezentat cap. 57 şi 48 din Pravilă, pe
care le-a transmis în germană la Carloviţ. Încheia declarând că
testamentul trebuia făcut în conformitate cu canoanele şi capi-
tolele din Pravilă59.
Epoca liberală a adus o încordare a relaţiilor dintre cei doi
arhierei din cauza disputei în chestiunea mitropoliei. Împrejurările
politice favorabile românilor l-au determinat pe Şaguna să
repună în faţa cercurilor aulice problema mitropoliei româneşti.
58
Iosif Raiacici către Andrei Şaguna, 11 noiembrie 1858; Andrei Şaguna către Iosif Raiacici f. dată;
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 16 noiembrie 1858, ABMS, Şaguna, 2623, 2634, 2635.
59
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 7 noiembrie 1859, ABMS, Şaguna, 2624.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
Prezenţa lui Şaguna ca reprezentant al românilor din Transilvania
în senatul imperial lărgit, alături de Andrei Mocioni şi Nicolae
Petrino, a prilejuit o serie de discuţii cu patriarhul Raiacici şi
alţi episcopi ortodocşi prezenţi la Viena. La consfătuirea din
28 iunie 1860, patriarhul a prezentat senatorilor şi episcopilor
petiţia pregătită spre a fi înaintată împăratului în cauza biseri-
cii ortodoxe din Austria. Patriarhul cerea o mai puternică cen-
tralizare a bisericii în jurul scaunului de la Carloviţ, convocarea
sinodului menit să propună programul congresului naţional, ce
trebuia să se întrunească pe baza privilegiilor ilire. Cu excepţia
lui Samuil Maşirevici, toţi participanţii la întrunire, între care şi
Eugen Hacman, au respins propunerile patriarhului şi au soli-
citat o adunare obştească a întregii biserici, la care să fie desem-
naţi reprezentanţii clerului şi mirenilor proporţional cu numărul
locuitorilor diecezelor. O nouă conferinţă româno-sârbă, întru-
nită în 30 iunie, a rămas fără rezultat, reprezentanţii ierarhiei şi
ai laicatului sârb au rămas în continuare pe poziţiile privilegi-
ilor ilire60.
În petiţia adresată împăratului de patriarh şi de episco-
pul Timişorii s-a cerut subordonarea episcopiilor Transilvaniei,
Bucovinei şi Dalmaţiei patriarhului, cu o administraţie centrală
în Viena, întrunirea sinodului şi organizarea congresului naţio-
nal bisericesc. În replică, la 21 august 1860 membrii români din
senatul imperial au adresat împăratului un memoriu prin care
cereau restaurarea mitropoliei româneşti, formată din episco-
piile de Arad, Timişoara, Vârşeţ şi Sibiu61.
Împăratul a răspuns prin rezoluţia din 27 septembrie 1860,
prin care a dispus întrunirea unui sinod pentru reglementarea
afacerilor comune ale bisericii ortodoxe, inclusiv a referinţelor
ierarhice, recomandând ca interesele bisericeşti ale românilor să
fie respectate după cuviinţă. Relativ la petiţia românilor, minis-
60
Ilarion Puşcariu, op. cit., p. 128-132.
61
Idem, Colecţiunea actelor, p. 166-167.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

trul cultelor preciza că împăratul nu era împotriva înfiinţării unei

mitropolii ortodoxe româneşti şi invita pe episcopul Şaguna să
facă propuneri, împreună cu episcopul Hacman, pentru regle-
mentarea referinţelor ierarhice din biserica ortodoxă62.
Evenimentele care au avut loc în imperiu, discuţiile de la
Viena au întrerupt legăturile dintre cei doi arhieriei. Nu mai avem
informaţii despre schimburi epistolare până în mai 1861, când
patriarhul a cerut episcopului să trimită 3 reprezentanţi din die-
ceză, 1 din cler şi 2 dintre mireni, pentru a participa la ceremo-
nia prilejuită de împlinirea a 50 de ani de când slujea biserica
ortodoxă. Într-un concept de scrisoare, Şaguna respingea cererea,
motivând că „nu pot a participa deoarece împrejurările cetăţe-
neşti nu ne permit a lipsi de acasă nici un cin”. Este ultima infor-
maţie din arhiva Şaguna despre corespondenţa celor doi arhie-
rei, întreruptă de moartea patriarhului în 186163.
Keith Hitchins a sintetizat temele majore ale corespon-
denţei dintre Andrei Şaguna şi Iosif Raiacici. Le-am detaliat cu
amănunte uneori pentru a ilustra faptul că în pofida divergen-
ţelor, relaţia dintre mitropolit şi episcopul sufragan nu a afec-
tat administraţia bisericească, dimpotrivă, că raporturile perso-
nale s-au derulat într-o atmosferă de respect reciproc, că dialo-
gul nu a fost abandonat niciodată. Tensiunile sau divergenţele
s-au datorat punctelor de vedere diferite despre raporturile bise-
rică - stat, preocupării lui Şaguna de a aduce un spirit modern
în biserică, de a „liberaliza” organizarea şi administraţia biseri-
cească, în beneficiul poporului şi al clerului de rând, de a recon-
sidera organizaţia bisericească potrivit canoanelor şi într-un ritm
accelerat, în acord cu evoluţia evenimentelor din imperiu şi din
provincii. Problema mitropoliei, a convocării sinoadelor episco-
peşti, a componenţei şi reprezentării în sinoade sau congrese, a
egalei îndreptăţiri a românilor cu sârbii în cadrul bisericii orto-
62
Ibidem, p. 133.
63
ABMS, Şaguna, 1352, 1352/1.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
doxe din Austria, au constituit motive de divergenţă, depăşite
diplomatic de Şaguna după 1849.
Convergenţa s-a manifestat în atitudinea solidară împotriva
propagandei unite. Trebuie observat că Şaguna a folosit pro-
blema propagandei unite ca un mijloc de presiune asupra mitro-
politului pentru a accepta reglementarea referinţelor ierarhice
dintre cele două biserici. Chestiunea întrunirii sinodului biseri-
cii ortodoxe din Austria şi a sinodului electoral pentru ocupa-
rea scaunelor vacante a fost mereu invocată în legătură cu peri-
colul ce îl reprezenta mitropolia unită şi episcopia unită de la
Lugoj pentru trecerea unei părţi a populaţiei la unire şi pentru
a justifica necesitatea restaurării ierarhiei româneşti sau ocupa-
rea scaunelor vacante cu episcopi de origine română. Şaguna a
invocat mereu starea tensionată din eparhiile bănăţene ca un cli-
mat favorabil propagandei unite şi a cerut patriarhului crearea
unui climat de încredere între ierarhie şi credincioşii români. A
acuzat mereu ascendentul înregistrat de biserica română unită
pe plan naţional, prezentată ca vehicul a propăşirii naţionale,
în detrimentul bisericii ortodoxe. Convergenţa s-a manifestat şi
în atitudinea faţă de „Gazeta Transilvaniei”, prezentată ca un
instrument al propagandei unite.
Liberalismul şi naţionalismul episcopului român şi preo-
cuparea sa pentru o reformare accelerată a bisericii ortodoxe şi
o adaptare a sa la spiritul timpului, a libertăţii şi egalităţii, l-au
îndepărtat uneori de concepţia patriarhului, mai puţin dispus la
reforma radicală, interesat mai mult de privilegiile ilire şi reac-
tivarea lor în noile condiţii de după 1849.
Nu în ultimul timp trebuie remarcat faptul că din 1849 până
în 1859 Iosif Raiacici s-a bucurat de un mare prestigiu la curte şi
opinia sa era ascultată în cercurile imperiale, după 1860 Şaguna
a câştigat un mare ascendent la Viena şi în cercurile politice din
Transilvania, în noile condiţii ale epocii liberale, când Casa de
Habsburg s-a decis să se sprijine pe români în organizarea con-
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

stituţională pe baza diplomei din octombrie 1860 şi celelalte

naţiuni din imperiu s-au opus principiilor diplomei, fiecare din
raţiuni proprii.
Conducători politici şi bisericeşti, fiecare au apărat intere-
sele politice şi bisericeşti ale poporului său, de pe poziţii dife-
rite, unul prin dreptul istoric, celălalt prin reformarea organi-
zării politice şi bisericeşti în spiritul ideilor de egalitate şi liber-
tate. Cei doi arhierei reprezentau două modele, două tipolo-
gii, aparent diferite în concepţii, în esenţă fiecare preocupân-
du-se pentru afirmarea şi consolidarea ortodoxiei şi a naţiona-
lităţii proprii.
Andrei Şaguna şi episcopii sârbi
Corespondenţa episcopului Andrei Şaguna cu ceilalţi epi-
scopi sârbi nu a avut continuitatea şi frecvenţa remarcată în
schimburile epistolare cu patriarhul Raiacici. Scrisorile au fost
determinate de evenimente, de nevoi specifice, de relaţii proto-
colare sau personale, de situaţia existentă în sânul mitropoliei.
Cele mai multe scrisori au fost schimbate cu episcopiile înve-
cinate – Timişoara (17), Vârşeţ (15) – cu episcopia Dalmaţiei (11) şi
a Budei (9). S-au păstrat trei scrisori cu episcopii de Bacica, după
ce Platon Atanaţcovici a ajuns episcop acolo şi 1 cu episcopia
Carloviţului de Sus. Există şi un concept de scrisoare către un epi-
scop sârb, nenominalizat, pe care nu am putut să-l identificăm.
Corespondenţa lui Andrei Şaguna cu episcopul de Vârşeţ,
Emilian Kengelac, s-a păstrat din perioada 1853-1857, cele mai
multe scrisori schimbate înregistrându-se în 1855 (6) şi 1857 (4).
1849 – 1 – adresată consistoriului Vârşeţ
1853 – 2
1854 – 2
1855 – 6
1856 – 0
1857 – 4
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
Corespondenţa cu episcopul de Timişoara, Samuil Maşirevici
s-a păstrat din perioada 1852-1864, ultimele două scrisori fiind
din 1864, după alegerea lui Maşirevici ca patriarh. Cele mai
multe scrisori schimbate cu episcopul Maşirevici datează din
1855 (6).
1852 – 2
1853 – 0
1854 – 3
1855 – 6
1856 – 1
1864 – 2
S-au păstrat şi trei scrisori între Andrei Şaguna şi noul epi-
scop al Timişorii, Antonie Naco.
1866 – 1
1867 – 2
Arhiva Şaguna conservă numai 9 scrisori schimbate cu epi-
scopii de Buda, Platon Atanaţcovici (1) şi Arsenie Stoicovici (8),
între 1850-1868.
1850 – 1
1854 – 2
1859 – 5
1868 – 1
Cele mai multe scrisori schimbate cu Arsenie Stoicovici
datează din 1859.
Cu episcopul Dalmaţiei, Ştefan Knizevici au existat mai
mult raporturi protocolare şi s-au păstrat 11 scrisori dintre
1853-1867.
1853 – 2
1855 – 2
1856 – 1
1859 – 3
1865 – 2
1867 – 1
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

Corespondenţa cu episcopul de Bacica, Platon Atanaţcovici

s-a păstrat numai pentru anii 1857 (1), 1859 (1) şi 1862 (1).
Dacă raporturile cu Iosif Raiacici au avut o frecvenţă relativ
constantă, continuă până la sfârşitul vieţii patriarhului, cores-
pondenţa episcopului de la Sibiu cu ceilalţi episcopi sârbi din
mitropolia Carloviţului s-a concentrat doar în câţiva ani din tim-
pul regimului absolutist. Cu episcopii din eparhiile bănăţene cea
mai mare frecvenţă am înregistrat-o în anul 1855, cu episcopul
de Buda în 1859. Aspectul cantitativ este puţin relevant, în con-
diţiile absenţei unei informaţii complete despre scrisorile schim-
bate. Surprind însă câteva coincidenţe, care sunt confirmate şi de
conţinutul scrisorilor, mai ales pentru eparhiile bănăţene. Anul
1855 a fost un moment de maximă intensitate în disputele cu ier-
arhia greco-catolică din Transilvania, începute odată cu înteme-
ierea mitropoliei unite.
Scrisoarea pastorală a noului mitropolit greco-catolic, înfiin-
ţarea noilor episcopate la Gherla şi Lugoj, instalarea solemnă a lui
Alexandru Sterca Şuluţiu la Blaj, în 185564 semnarea concordatu-
lui dintre Austria şi Sfântul Scaun au fost interpretate de Şaguna
ca ameninţări la adresa Bisericii Ortodoxe. Campania „Gazetei
Transilvaniei” în favoarea Bisericii Unite a determinat pe Şaguna
să interzică clerului abonarea „Gazetei Transilvaniei” şi a calen-
darelor lui George Bariţ. Polemica lui Şaguna cu Biserica Unită
şi cu George Bariţ a avut ecouri şi în părţile bănăţene, unde foile
lui Bariţ se bucurau de o mare audienţă încă dinainte de 1848.
Aceeaşi perioadă a fost una de maximă tensiune între repre-
zentanţii ierarhiei sârbeşti şi masa credincioşilor români din
Banat provocată de interdicţia ierarhiei sârbeşti pentru amplasa-
rea inscripţiilor cu caractere latine, a alfabetului latin în general
în bisericile româneşti din Banat65. Circularele episcopilor sârbi
64
Problematica a fost expusă cu extrase din documente la N. Popea, Arhiepiscopul şi Mitropolitul
Andrei baron de Şaguna, p. 105-115.
65
I. D. Suciu, N. Constantinescu, Documente privind Mitropolia Banatului, vol. I şi II, Editura Mitro-
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
care au interzis introducerea literelor latine au fost însoţite de
protestele credincioşilor români, cum s-a întâmplat la Lugoj şi
Caransebeş. Tensiunile s-au transformat la nivelul comunită-
ţilor bănăţene şi au fost speculate cu succes de Biserica unită,
care a câştigat importante comunităţi sau părţi din acestea, spo-
rind mult numărul parohiilor greco-catolice din părţile bănă-
ţene în timpul regimului absolutist şi a păstoririi episcopului
Alexandru Dobra. Sprijinul constant acordat de guvernămân-
tul Voivodinei sârbe şi a Banatului timişan au favorizat extin-
derea Bisericii Unite în zonă66.
Disputa ierarhiei ortodoxe, în frunte cu patriarhul Raiacici, cu
ministrul Leo Thun şi în particular cu episcopul Andrei Şaguna,
a întărit convingerea episcopului sibian că Biserica ortodoxă era
defavorizată. Respingerea numeroaselor memorii adresate împă-
ratului, ministrului Thun şi patriarhului Raiacici pentru restau-
rarea Mitropoliei Ortodoxe Române, autonomă de cea sârbească,
au constituit tot atâtea motive de nemulţumire pentru Andrei
Şaguna, care a încercat o serie de strategii pentru a obţine un statut
de egalitate a Bisericii ortodoxe cu Biserica catolică şi aprobarea
unei mitropolii româneşti autonome de Carloviţ. Între 1849-1851
a încercat să susţină realizarea acestui deziderat cu sprijinul cer-
curilor imperiale; între 1852-1858 a încercat o colaborare cu epi-
scopatul sârb pentru consolidarea poziţiilor Bisericii ortodoxe,
bucurându-se şi de susţinerea guvernatorului Transilvaniei, con-
ştient că nu poate birui doi adversari în acelaşi timp. De aceea, în
perioada absolutismului s-a repliat şi a promovat relaţii de coo-
perare cu episcopatul sârb, militând pentru consolidarea orga-
nismului bisericesc, pentru întrunirea sinodului şi pentru o ati-
tudine fermă a ierarhiei faţă de autoritatea politică. Disensiunile
din sânul episcopatului sârbesc, pasivitatea patriarhului, anu-

poliei Banatului, Timişoara, 1980.

66
Nicolae Bocşan, Camelia Vulea, La începuturile episcopiei Lugojului. Studii şi documente, Presa
Universitară Clujeană, 2003.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

mite comportamente ale ierarhiei l-au determinat pe Şaguna să

caute colaborarea cu unele dintre episcopiile bănăţene înveci-
nate, de care îl lega o prietenie mai veche, o comunitate de idei
şi o misiune comună, asumată încă din tinereţe.
Schimbul epistolar cu episcopii bănăţeni a debutata într-un
spirit amical de colaborare şi preţuire reciprocă, pe care am
remarcat-o şi în cazul raporturilor cu Platon Atanaţcovici, ca
episcop de Buda şi apoi de Bacica. Surprinde însă, întrerupe-
rea bruscă a corespondenţei lui Şaguna cu episcopii din Banat
în 1856-1857. Cauza acestei întreruperi nu poate fi decât ampli-
ficarea tensiunilor dintre ierarhia locală şi comunităţile săteşti
din Banat pe tema alfabetului latin şi a politicii exclusiviste a
ierarhiei sârbe, care defavoriza pe români, deşi acestea repre-
zentau majoritatea credincioşilor şi contribuiau cel mai mult la
susţinerea bisericii.
În pofida relaţiilor cordiale, a prieteniei care îi lega, Şaguna
nu abordează în scrisorile cu episcopatul sârb toate problemele
care îl frământau. Tematica corespondenţei este mai săracă,
punctuală, în comparaţie cu cea dintre Şaguna şi patriarh, ceea
ce ne face să credem că a discutat direct cu patriarhul proble-
mele majore ale Bisericii ortodoxe din Austria şi numai în unele
cazuri a avansat anumite teme spre episcopii sârbi vecini. Uneori
a încercat să exploateze nemulţumirile unor episcopi faţă de
pasivitatea patriarhului, să-i convingă să susţină la Carloviţ o
poziţie mai fermă faţă de puterea politică.
În 5 martie 1849, Andrei Şaguna a trimis din Olmütz con-
sistoriului de la Vârşeţ, 19 exemplare din cuvântarea sa în tra-
ducere românească, pentru a le difuza „în favoarea lucrului
celui bun”. Credem că este vorba de cuvântarea rostită cu oca-
zia audienţei la împărat, din 6 februarie 1849. Discursul saluta
principiile formulate de împăratul Francisc Iosif în manifestul
său din 2 decembrie 1848, la urcarea pe tronul Imperiului aus-
triac, convins că acestea vor conduce „la o mântuitoare refor-
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
mare şi întinerire a monarhiei”, „pe baza libertăţii celei adevă-
rate, pe drepturile deopotrivă ale tuturor popoarelor din împă-
răţie şi pe egalitatea tuturor cetăţenilor înaintea legii”. Şaguna
a folosit acest prilej pentru a exprima omagiul naţiunii române
noului împărat pentru a sublinia loialitatea acestuia şi a regimen-
telor de graniţă româneşti faţă de ture”. Andrei Şaguna a invo-
cat rolul şi sacrificiile românilor în evenimentele din 1848-1849,
menţionând atitudinea Regimentului de graniţă de la Năsăud,
care a refuzat să lupte împotriva sârbilor şi croaţilor şi a suferit
represaliile regimului revoluţionar maghiar67.
Corespondenţa propriu-zisă cu episcopul Kengelac a început
în 16 august 1853, când episcopul de Vârşeţ îl anunţa pe Andrei
Şaguna că a fost ales episcop şi după o lungă absenţă, fiind ple-
cat la Viena şi Buda, a preluat conducerea eparhiei. Cu acest pri-
lej episcopul sârb lansa un patetic apel la colaborare frăţească,
spre binele ortodoxiei comune: „vă rog la o colaborare sinceră
şi ajutor frăţesc, în schimb promit Excelenţei Voastre serviciile
mele sincere în fiecare caz asemănător, ca în colaborare comună
a arhiereilor de aceeaşi credinţă pravoslavnică noastră marea
biserică şi să se bucure de buna înţelegere a fiilor ei”68.
Apelul pentru colaborare şi ajutor frăţesc nu era numai de
ordin protocolar. În Banat au început tensiunile dintre ierarhia
sârbă şi comunităţile româneşti pe tema introducerii alfabetului
latin în biserici şi în scrierile bisericeşti. Încă din 23 decembrie
1853, Emilian Kengelac semnala episcopului Şaguna „intrigile”
provocate împotriva ortodoxie de către potrivnicii acestuia, între
care „introducerea alfabetului latin şi a utilizării sale în scrieri
sub deviza „luminării neamului””. Episcopul Kengelac aprecia
această tendinţă ca nemotivată, că „prin urmările sale este spre
mare pagubă pentru ortodoxia noastră şi în special pentru fraţii
67
N. Popea, Memorialul arhiepiscopului şi metropolitului Andrei baron de Şaguna, p. 243-246. Consis-
toriului a confirmat primirea celor 19 exemplare „a tradusei cuvântări”. ABMS, Şaguna, 76.
68
ABMS, Şaguna, 3053.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

noştri români”. Unii credincioşi ortodocşi - scria el - copleşiţi cu

această nouă mincinoasă idee, în fatalele lor gânduri s-au prins
ţinând latinismul şi scrierea acestuia ca singura călăuză spre
luminarea şi bunăstarea naţiunei lor”. După părerea sa, intro-
ducerea latinismului în Biserica ortodoxă contribuia la separea
acesteia, pregătind-o pentru devastare. Cu acest prilej, Emilian
Kngelac cerea ca arhiereii să se împotrivească acestei tendinţe
şi „să nu permită ca ea să rănească fiii din încredinţatul ogor al
Domnului”. Adresa un apel lui Şaguna să condamne această
tendinţă, având la dispoziţie mijloacele necesare, tipografia şi
„Telegraful român” şi mai ales faptul că se bucura de stima româ-
nilor bănăţeni. Kengelac opina că unii români „cu silnicie acţi-
onează” şi îi cerea episcopului sibian ca aceştia să nu tulbure
„pacea şi liniştea din biserică cu noile lor idealuri”69.
În 18 ianuarie 1854 episcopul Kengelac invita pe Andrei
Şaguna la ceremonia de instalare a sa în scaunul de la Vârşeţ,
programată pentru 2/14 februarie acelaşi an70. Şaguna nu a
putut onora invitaţia din cauza problemelor sale oficiale, dar
şi-a exprimat bucuria pentru numirea lui Kengelac în scaunul
episcopal de la Vârşeţ, „pentru că amândoi au fost pregătiţi ca
membrii şi slujitori ai bisericii, apoi a învăţa şi a conduce con-
sistoriul eparhial”.
Expresia utilizată amintea cariera ecleziastică comună a celor
doi clerici, pregătiţi de Iosif Raiacici pentru demnitatea episco-
pală cu mai mult timp înainte. Şaguna adresa felicitări episcopu-
lui Kengelac şi îl ruga „să nu uite pe fratele şi vecinul său”71.
Anul 1855 a constituit momentul de apogeu al tensiuni-
lor dintre Biserica ortodoxă română din Transilvania şi Biserica
română unită. În acel an Şaguna a transmis clerului ortodox cir-
culara prin care a interzis abonarea foilor şi calendarelor bari-
69
ABMS, Şaguna, 3054.
70
ABMS, Şaguna, 2521.
71
Andrei Şaguna către Emilian Kengelac, 26 ianuarie 1854. ABMS, Şaguna, 2522.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
ţiene pentru că propagau unirea şi aduceau mari deservicii
ortodoxiei. Conflictul din Transilvania a avut ecouri şi în păr-
ţile bănăţene „Gazeta Transilvaniei” în numărul 102 din 1854
a publicat o corespondenţă, „Oraviţa, 18 decembrie”, caracte-
rizată de episcopul ardelean „plină de duh răzvrătitor asupra
ierarhului şi ierarhiei”. Corespondenţa din Oraviţa acuza ierar-
hia sârbă că defavoriza pe români şi urmărea deznaţionalizarea
acestora prin şcolile de la Vârşeţ şi Carloviţ; critica, de asemenea,
modul în care au fost numiţi noii protopopi. Şaguna avertiza
pe episcopul Kengelac despre pericolul ce-l reprezenta artico-
lul din „Gazeta Transilvaniei”, deoarece cultiva antipatia „unor
români faţă de credincioşii sârbi”. O asemenea atitudine, sus-
ţinea el, favoriza pe cei care aşteptau „fericirea şi progresul de
la Roma şi îşi pun mari speranţe pentru progresul naţionalită-
ţii” în mitropolitul din Blaj şi episcopii de la Gherla sau Lugoj.
Şaguna acuza faptul că ierarhia unită lega problema bisericească
de chestiunea naţionalităţii, că „Gazeta Transilvaniei” promova
o asemenea tendinţă desemnând orice cleric greco-catolic drept
român ceea ce, acredita ideea că numai fiii acestei biserici erau
români, că această biserică era una naţională, cu episcopi de
origine română şi compatibilă cu originea română a poporu-
lui român prin comuniunea sa cu biserica romană. În contex-
tul disputelor cu ierarhia sârbă şi al afirmării sentimentului de
naţionalitate în Banat şi Transilvania potenţat de evenimentele
din 1848-1849, teza a avut audienţă printre români din Banat
care au trecut în număr mare la unire între 1853-1859. Şaguna
deplângea faptul că „Gazeta Transilvană” avea mulţi abonaţi
în Banat, în timp ce oficiosul ortodoxiei ardelene, „Telegraful
român” nu avea abonaţi pentru românii din Banat decât proto-
popul Lugojului şi al Belintului72.
Şaguna a dat o mare amploare corespondenţei din Oraviţa,
a reuşit să angajeze în chestiunea „Gazetei Transilvania” ier-
72
Andrei Şaguna către Emilian Kengelac, 8 ianuarie 1858. ABMS, Şaguna, 2554.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

arhia sârbă în frunte cu patriarhul Raiacici. Episcopii sârbi din

Banat au fost avertizaţi, la rândul lor, despre pericolul ce-l repre-
zintă „Gazeta Transilvană”. În campania sa purtată împotriva
foii braşovene episcopul sibian a fost susţinut de protopopul
timişorean, Meletie Drăghici, care a redactat o replică la cores-
pondenţa din Oraviţa şi a trimis-o redacţiei spre publicare. Un
exemplar se păstrează şi în arhiva Şaguna, trimis la Sibiu pen-
tru a fi publicat în „Telegraful român”, dacă redacţia gazetei din
Braşov refuza publicarea sa73.
Campania purtată de Andrei Şaguna împotriva „Gazetei
Transilvaniei” pe lângă ierarhia sârbă a dat rezultate.
Patriarhul Raiacici a răspuns favorabil cerinţelor episcopu-
lui sibian dar nu a interzis abonarea clerului ortodox la „Gazeta
Transilvaniei” ci a acceptat numai nepublicarea informaţiilor pri-
vind Biserica ortodoxă în paginile acestei gazete. În acest sens a
adresat un apel episcopilor sufragani în 24 octombrie 1857, mai
mult a cerut ca toate informaţiile referitoare la Biserica ortodoxă
să fie publicate numai în „Telegraful român”74.
Iosif Raiacici a transmis totuşi un apel către episcopi pen-
tru a interzice abonarea gazetei. Emilian Kengelac asigura pe
Şaguna că va răspunde apelului patriarhului printr-o circu-
lară destinată clerului, prin care interzicea acestuia să aboneze
„Gazeta Transilvaniei” şi îi cerea să facă abonamente la „Telegraful
român”, iar parohienilor mai avuţi să facă donaţii pentru ziarul
sibian. Episcopul de la Vârşeţ confirma primirea cărţii „Tâlcuirea
Evangheliilor”, editată la Sibiu şi anunţa că a recomandat-o spre
abonare profesorilor români de teologie. La oferta lui Şaguna
pentru achiziţionarea protocoalelor bisericeşti tipărite la Sibiu,
Kengelac a răspuns negativ, acuzând preţul prea ridicat75.
73
Meletie Drăghici către redacţia „Gazetei Transilvaniei”, ABMS, Şaguna, 1014 (copie) şi în vol.
Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, p. 190-192.
74
Andrei Şaguna către Iosif Raiacici, 30 iulie 1857, ABMS, Şaguna, 2583; Iosif Raiacici către Andrei
Şaguna, 24 octombrie 1857, ABMS, Şaguna, 2586.
75
Emilian Kengelac către Andrei Şaguna, 5 noiembrie 1857, ABMS, Şaguna, 2589.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
Deşi s-au manifestat tensiuni între ierarhia sârbă şi comu-
nităţile româneşti din Banat, episcopii din eparhiile bănăţene au
difuzat sistematic cartea bisericească tipărită la Sibiu în paro-
hiile româneşti. Episcopul Kengelac a fost unul dintre cei mai
activi difuzori, angajându-se personal în abonarea cărţilor sibi-
ene, difuzarea lor şi recuperarea sumelor corespunzătoare din
parohii. Încă din decembrie 1853, scria lui Şaguna că a primit
prenumerări la Mineiele anunţate de tipografia sibiană76. În mai
1855, Emilian Kengelac a trimis la Sibiu 100 fl. reprezentând
restul de bani datorat de parohii pentru Cuvântările bisericeşti
editate de Şaguna77.
Corespondenţa cu episcopul din Vârşeţ oferă numeroase
amănunte despre preţul cărţilor bisericeşti şi despre difuzarea
lor în comunele bănăţene. În 5 septembrie 1855, Şaguna anunţa
la Vârşeţ că a trimis 74 exemplare legate din Cuvântările biseri-
ceşti. Nu au lipsit greşelile de expediere din partea funcţionari-
lor tipografiei de la Sibiu. În 8 octombrie 1855, Kengelac reclama
că a primit numai 55 exemplare şi încă nelegate, deşi pe colet
scria 59 exemplare78.
Prompt Andrei Şaguna a lămurit problema destinaţiei cărţilor:
55 la episcopul Kengelac, 4 pentru Gavril Iancovici la Caransebeş,
trimise prin negustorul Efta, cel care a asigurat transportul de
cărţi de la Sibiu la Vârşeţ şi 15 la protopopul Lugojului79.
Audienţa mare de care s-au bucurat cărţile bisericeşti edi-
tate la Sibiu în comunele bănăţene l-a determinat pe Şaguna să
repete apelurile pentru prenumerare, să trimită la Vârşeţ lista
cărţilor existente în depozitul tipografiei diecezane şi preţul lor.
El anunţa că Biblia ilustrată se afla sub tipar şi putea fi prenu-
merată cu preţul de 20 fl.80.
76
ABMS, Şaguna, 3054.
77
ABMS, Şaguna, 2563, 2564, 2565.
78
ABMS, Şaguna, 1072.
79
ABMS, Şaguna, 1073.
80
ABMS, Şaguna, 2584.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

Chiar dacă difuzarea cărţilor se făcea cu unele dificultăţi,

reclamate de beneficiari, corespondenţa prezintă un tablou
convingător al difuzării celor mai reprezentative cărţi tipărite
de Şaguna. În 26 noiembrie 1857, Emilian Kengelac anunţa că
a primit pachetul cu mineiele destinate parohiilor din epar-
hia Vârşeţului: 14 exemplare din mineiul pe lunile septembrie
şi octombrie, 15 din mineiul pe lunile noiembrie şi decembrie,
câteva Acatiste şi Molitvelnice. Dintre acestea Kengelac a tri-
mis 61 exemplare din Mineiul pe cele patru luni protopopiatu-
lui Caransebeş, 3 protopopiatului Vârşeţ, 3 Petrovaradinului şi 1
la protopopiatul Palanca, aşa cum au fost prenumerate. La can-
celaria episcopală au mai rămas 5 exemplare, a căror destinaţie
Kengelac nu o cunoştea. În schimb semnala la Sibiu că proto-
popiatul Celeadiei cerea Mineiele abonate pentru bisericile din
acel tract: 12 pentru Prilipeţ, 12 pentru Borlova Veche, lunile
iunie-decembrie pentru Şopotul Nou şi Mineiul pe luna septem-
brie pentru parohia Seghedin. Pe verso-ul scrisorii lui Kengelac,
o notă în limba română preciza că în mai 1855 au fost trimise 29
exemplare din Mineiul pe lunile mai-august la Timişoara , 14 la
Vârşeţ şi 13 la Arad, completate în mai 1856 cu Mineiul pe lunile
septembrie octombrie şi în toamna anului 1856 cu Mineiul pe
lunile noiembrie-decembrie81.
Corespondenţa lui Andrei Şaguna cu Emilian Kengelac se
încheie în decembrie 1857, când acesta din urmă a salutat iniţiativa
episcopului Şaguna de a ridica o biserică catedrală la Sibiu şi i-a
dorit noroc în această întreprindere, exprimându-şi şi dorinţa de
a se întâlni personal la Vârşeţ82. După această dată, arhiva Şaguna
nu mai păstrează scrisori schimbate între cei doi ierarhi.
Corespondenţa lui Andrei Şaguna cu episcopia Timişorii a
început în 1852, nu tocmai fericit din cauza manierei în care a
procedat episcopul Samuil Maşirevici, adresându-se consisto-
81
ABMS, Şaguna, 2592.
82
ABMS, Şaguna, 2590.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
riului sibian într-o cauză de separaţie a Ecaterinei Pap Fogaraşi
din Lipova de soţul său care se afla în Transilvania83. Şaguna
a respins cererea consistoriului timişorean, deoarece a depăşit
graniţa jurisdicţiei sale, reproşându-i maniera neprotocolară în
care a procedat84.
După o pauză de un an, episcopul Maşirevici a reluat schim-
bul epistolar cu Andrei Şaguna, demonstrând o statornică pre-
ocupare pentru difuzarea cărţilor Tipografiei diecezane de la
Sibiu. În 24 iunie 1854, Samuil Maşirevici anunţa prenumerarea
la primele trei volume din Mineie în 25 parohii din eparhie şi
intenţia de a abona Cuvântările bisericeşti pentru fiecare dumi-
necă85. Încurajat de acest interes pentru Mineie, Andrei Şaguna
a expediat episcopului Maşirevici 26 Mineie pe patru luni, 100
proscomidii a 20 cr, 10 exemplare din Apostol nelegate a 2fl. 30
cr, 1 Apostol legat, 10 Moltvelnice nelegate a 3 fl., 1 Molitvelnic
legat, 1 Ceaslov fin pentru episcopul timişorean, 1 Vocabular, 1
Catehism, 1 exemplar din Istoria bisericească, 1 exemplar din
Datorinţele supuşilor şi 1 exemplar din Dreptul canonic pentru
protodiaconul Timişorii86.
Ca şi Emilian Kengelac, episcopul Timişorii a avut o contri-
buţie deosebită în răspândirea cărţilor tipărite la Episcopia din
Sibiu. În ianuarie 1855 el anunţa primirea Catehismului sibian
şi trimiterea banilor pentru Mineiele abonate. Cu această ocazie
lăuda activitatea lui Şaguna care tipărea atâtea cărţi bisericeşti,
avea în subordine inspecţia şi conducerea şcolilor confesionale,
spre deosebire de situaţia din Biserica sârbă87.
Episcopia de Timişoara a prenumerat Mineiele în 25 parohii, pen-
tru care Samuil Maşirevici a trimis episcopului Şaguna 1140 fl.88.
83
Samuil Maşirevici către Consistoriul din Sibiu, 17 ianuarie 1852, ABMS, Şaguna, 2532.
84
Andrei Şaguna către Consistoriul timişorean, 7 februarie 1852, ABMS, Şaguna, 2533.1
85
ABMS, Şaguna, 2524.
86
ABMS, Şaguna, 2524/1.
87
ABMS, Şaguna, 2556
88
Samuil Maşirevici către Andrei Şaguna, 11 februarie 1855, ABMS, Şaguna, 2559.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

După ce episcopul ardelean a anunţat tipărirea Cuvântărilor

pentru toate duminicile, în iunie 1854 Maşirevici anunţa intenţia
de a prenumera noua tipăritură89, pentru care în februarie 1855
a trimis la Sibiu 360 fl., reprezentând 36 de exemplare abonate90.
La scurt timp după această dată, Şaguna a cerut ca şi celelalte
parohii să aboneze „această carte atât de trebuincioasă pentru
creştinii noştri”, stimulat desigur de succesul Mineielor, dar şi
pentru că prenumerările anunţate până atunci nu erau sufici-
ente pentru a acoperi cheltuielile de tipar91.
Corespondenţa dintre ce doi ierarhi a acordat atenţie deo-
sebită relaţiilor dintre Biserica ortodoxă şi cea greco-catolică.
Campania împotriva „Gazetei Transilvaniei” a preocupat şi
relaţiile epistolare ale lui Şaguna cu episcopul Maşirevici, invo-
când aceeaşi corespondenţă din numărul 102/1854 al publica-
ţiei. În scrisoarea către Maşirevici, Şaguna condamna articolul
deoarece critica ierarhia sârbă şi propaga unirea, susţinând că
numai prin unire românii „pot să se mântuiască cu naţionalita-
tea”, că naţionalitatea română se află în pericol din cauza ierar-
hiei sârbe. După părerea sa, articolul din „Gazeta Transilvaniei”
punea problema bisericească în legătură cu naţionalitatea, argu-
mentând că sunt desemnaţi români cei care aparţineau Bisericii
unite; episcopul sibian era nemulţumit pentru faptul că „Gazeta
Transilvaniei” avea mulţi prenumeranţi în Banat, în timp ce
„Telegraful român” avea doar 6-7 abonaţi în dieceza Timişorii:
episcopul, protopopii Timişorii şi Jebelului, Mocioni, Cermena
şi doi parohi92.
Treptat, Andrei Şaguna s-a impus episcopilor sârbi vecini
ca un model apreciat şi demn de urmat pentru activitatea sa
editorială sau cea şcolară. După modelul transilvănean, Samuil

89
ABMS, Şaguna, 2524.
90
ABMS, Şaguna, 2526.
91
Andrei Şaguna către Samuil Maşirevici, 28 februarie 1855, ABMS, Şaguna, 2527.
92
ABMS, Şaguna, 2555. Andrei Şaguna către Samuil Maşirevici, 9 ianuarie 1855.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
Maşirevici a reuşit să impună guvernământului Voivodinei creş-
terea rolului bisericii la numirea directorilor şcolari.
Această atitudine a fost determinată şi de politica patri-
arhului Raiacici, faţă de care episcopul timişorean îşi exprima
nemulţumirea direct. Maşirevici critica relaţiile conflictuale ale
patriarhului cu ministrul Leo Thun, faptul că nu consulta epi-
scopatul ortodox în ansamblu, ci fiecare ierarh era consultat
separat. Maşirevici împărtăşea poziţia lui Şaguna privind întru-
nirea sinodului episcopal, pe care patriarhul întârzia să-l con-
voace fără motiv93.
Corespondenţa din „Gazeta Transilvaniei” a îngrijorat şi
pe episcopul timişorean. Samuil Maşirevici a dispus traducerea
articolului în limba germană spre a fi trimis la guvern, pentru a
interzice publicaţiei să mai tipărească articole „răutăcioase” la
adresa Bisericii ortodoxe.
Samuil Maşirevici a fost la curent cu reacţia protopopu-
lui Meletie Drăghici împotriva corespondenţei din „Gazeta
Transilvaniei”, despre care a şi scris episcopul Şaguna, solicitân-
du-i să publice în „Telegraful român” acest răspuns dacă „Gazeta
Transilvaniei” refuza să acorde spaţiu replicii.
Corespondenţa Şaguna-Maşirevici relevă şi anumite disen-
siuni în rândurile episcopatului sârbesc, datorate atitudinii dife-
rite faţă de autoritatea politică. Pretenţia guvernului Voivodinei
sârbe şi a Banatului timişan ca eparhiile să trimită protocoalele
consistoriale nu era agreată de patriarh, care, de altfel, era în con-
flict cu unii episcopi, cum a fost episcopul de Bacica. Maşirevici
aprecia că era scandalos ce scriau şi făceau unul contra altuia şi
spera să înceteze ceruturile între ierarhi94.
În corespondenţa cu episcopul Timişorii, Andrei Şaguna a
promovat constant dreptul Bisericii în treburile şcolare. După
părerea sa patriarhul nu a susţinut această poziţie din cauza
93
Samuil Maşirevici către Andrei Şaguna, 24 ianuarie 1855, ABMS, Şaguna, 2556.
94
Ibidem.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

conflictului cu ministrul cultelor şi instrucţiunii. În acest sens

a menţionat propria sa poziţie. Chiar dacă se afla în conflict cu
Leo Thun, Şaguna nu a ezitat să utilizeze căile legale pentru a
apăra drepturile Bisericii ortodoxe. Acuzat de patriarhul sârb că
prin atitudinea sa slăbea centrul Bisericii ortodoxe din Austria,
Şaguna a invocat principiului egalei îndreptăţiri, promovat de
împărat, de natură să întărească centrul ierarhic, dar patriarhul
prin atitudinea sa nu a făcut-o. Episcopul sibian avea în vedere
poziţia patriarhului Raiacici din 1850 şi broşura pe care a editat-o
în limba germană împotriva mitropoliei româneşti. Toate ape-
lurile lui Şaguna la patriarh pentru a apăra drepturile bisericii
ortodoxe au rămas fără rezultat. Între altele, a cerut patriarhu-
lui să protesteze la minister împotriva denumirii credincioşilor
ortodocşi cu greco-neuniţi, dar nu a primit nici un răspuns. A tri-
mis la Carloviţ Catehismul mare şi Cuvântările duminicale pen-
tru a fi recomandate ierarhiei şi clerului dar a rămas tot fără răs-
puns. Mai mult, Şaguna acuza patriarhul că prin atitudinea sa a
compromis centrul ierarhic preocupându-se numai de aspectele
materiale. În timp ce episcopiile Bacica, Timişoara şi Vârşeţ con-
tribuiau substanţial pentru eparhiile sărace, Mitropolia nu a dat
nimic, dar bucătăria mitropolitului cheltuia 10.000 fl. pe an95.
Problema căsătoriilor mixte a fost de asemenea, în atenţia
corespondenţei dintre cei doi ierarhi. După ce guvernul impe-
rial a promulgat noua lege a căsătoriilor, după instrucţiunea
Rauscher pe aceeaşi temă. Şaguna a trimis episcopului timişo-
rean propunerile înaintate guberniului transilvănean în pro-
blema căsătoriilor mixte, arătând că statutul bisericii ortodoxe
din Transilvania era diferit de cel al ortodoxiei din Ungaria, unde
Biserica ortodoxă a fost recunoscută. Şaguna a cerut episcopu-
lui Maşirevici să convingă patriarhul să înainteze la împărat un
memorand pe această temă după încheierea conferinţei episco-
patului catolic din 1856. Cu acest prilej Şaguna anunţa plecarea
95
Andrei Şaguna către Samuil Maşirevici, 2 februarie 1855, ABMS, Şaguna, 2558.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
la Viena pentru a cere împăratului unele drepturi în favoarea
tipografiei şi a soluţiona probleme ale bisericii. De asemenea,
anunţa că a trimis guvernatorului, încă din ianuarie 1856, un
amplu memoriu privind probleme cu care se confrunta Biserica
ortodoxă96. Credem că este vorba de marele memoriu din decem-
brie 1855, înaintat de Andrei Şaguna prin intermediul guverna-
torului Schwarzenberg împăratului, după ce acesta a denunţat
la împărat atitudinea ministrului Thun faţă de Şaguna şi faţă de
Biserica ortodoxă97.
Corespondenţa cu Samuil Maşirevici pare că s-a întrerupt în
martie 1856, deşi este greu de explicat din ce motive. Probabil că
tensiunile dintre ierarhia sârbă şi credincioşii români pot explica
această întrerupere. Arhiva Şaguna nu mai păstrează alte docu-
mente despre relaţiile episcopului timişorean până în vara anu-
lui 1864. În 1858, Şaguna a scris protopopului Meletie Drăghici
în legătură cu o circulară a lui Maşirevici, despre care a pregă-
tit un articol pentru „Telegraful român”, sperând să îi placă epi-
scopului sârb. În martie 1860, într-o altă scrisoare către Meletie
Drăghici deplângea faptul că Maşirevici nu a abonat Penticostarul
sibian, deşi a mărturisit că parohiile aveau nevoie de această
carte. Şaguna considera că episcopul sârb „e mânios pe mine
pentru că voiesc să aduc treaba bisericii române la o stare nor-
mală şi canonică. Ce face ierarhia grecească cu bosniacii, aceea
fac d(umnea)lor cu românii ...”98.
În vara anului 1864, Samuil Maşirevici anunţa episcopul
sibian că împăratul a aprobat convocarea congresului pentru
alegerea noului mitropolit în data de 1 august, întrunirea sino-
dului episcopal pentru alegerea episcopilor în scaunele rămase
vacante şi pentru reglementarea referinţelor ierarhice dintre bise-
rica sârbă şi cea românească. Cu acest prilej a invitat pe Andrei
96
Andrei Şaguna către Samuil Maşirevici, 6 martie 1856, ABMS, Şaguna, 2570.
97
Ilarion Puşcariu, Metropolia ... .
98
Vezi Andrei Şaguna, Corespondenţa, I/1, p. 202-203.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

Şaguna să participe la congresul electiv99. Acesta a replicat că nu

poate da un răspuns definitiv, deoarece nu a primit invitaţia din
partea comisarului imperial la congres, Filipovici100.
Într-o manieră protocolară, Samuil Maşirevici anunţa pe
Andrei Şaguna, în 2 septembrie 1864, că a fost ales mitropolit şi
întărit cu titlul de patriarh101. În acelaşi mod, Şaguna a salutat
această alegere şi a urat noului patriarh „să ocârmuiască mulţi
ani fericiţi treaba bisericească spre înflorirea bisericii şi a tutu-
ror intereselor ei”102.
După urcarea lui Samuil Maşirevici în scaunul de mitropo-
lit, pe scaunul eparhiei timişorene a fost ales Antonie Naco. Cu
aceasta Şaguna a avut relaţii sporadice, dar cordiale şi pragma-
tice. Magistratul oraşului Arad a hotărât să împartă convenţia
episcopală a oraşului Arad în mod egal între episcopia româ-
nească de Arad şi cea sârbească de la Timişoara. Mitropolitul
Şaguna a contestat această decizie şi a cerut ca partea acor-
dată episcopiei sârbeşti să fie proporţională cu numărul cre-
dincioşilor sârbi estimaţi de Şaguna la 1/3 din totalul ortodoc-
şilor. În urma acestei cereri magistratul oraşului Arad a sus-
pendat plata convenţiei episcopale şi a înaintat această chesti-
une autorităţilor superioare. În martie 1867, Andrei Şaguna a
propus episcopului timişorean să dea temporar jumătate din
această convenţie până la promulgarea deciziei superioare,
urmând să restituie suma necuvenită dacă hotărârea instanţe-
lor superioare dădea satisfacţie cererii lui Şaguna. Din cauza
lipsei acute de venituri, Antonie Naco a acceptat propunerea
mitropolitului român, care a şi trimis episcopului timişorean
196 fl. 87 2/4 cr., reprezentând jumătate din convenţia pe anii
1866 şi 1867103.
99
Samuil Maşirevici către Andrei Şaguna, 16 iunie 1864, ABMS, Şaguna, 2630.
100
Andrei Şaguna către Samuil Maşirevici, 10 iulie 1864, ABMS, Şaguna, 2631.
101
ABMS, Şaguna, 3059.
102
ABMS, Şaguna, 3060.
103
Antonie Naco către Andrei Şaguna, 17 noiembrie 1867, ABMS, Şaguna, 2905, 2906.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
Relaţiile lui Andrei Şaguna cu episcopii sârbi vecini nu au
avut frecvenţa şi complexitatea tematică a schimburilor episto-
lare cu patriarhul Raiacici, nu au atins toate problemele înregis-
trate în corespondenţa cu patriarhul, s-au limitat la unele pro-
bleme specifice legate de statutul şcolilor, de propaganda Bisericii
unite, de chestiunea căsătoriilor mixte sau de necesitatea con-
vocării sinodului ortodox. Cea mai frecventă temă a corespon-
denţei cu episcopatul sârb a constituit-o prenumerarea la căr-
ţile editate la Sibiu, demonstrând ponderea mare ce a avut-o
Banatul în abonarea cărţii bisericeşti sibiene şi rolul important
ce l-au avut episcopii sârbi din Banat în difuzarea acestei cărţi.
Cu toate tensiunile ce s-au manifestat între ierarhia sârbă şi cre-
dincioşii români, abonarea într-un număr semnificativ a cărţilor
sibiene tipărite în limba română reprezintă un exemplu de soli-
daritate ortodoxă şi în egală măsură naţională, dată fiind reacţia
pozitivă a protopopilor şi preoţilor români din episcopiile sâr-
beşti, care au răspuns favorabil cererilor de prenumerare avan-
sate de la Sibiu, pe fondul demersurilor lui Şaguna de separaţie
ierarhică. Întreruperea corespondenţei cu episcopii sârbi vecini
în anii 1856-1857 reflectă alterarea raporturilor interortodoxe,
tensiunile tot mai frecvente cauzate de chestiunea inscripţiilor
cu caractere latine în parohiile bănăţene sau de curentul tot mai
puternic în favoarea separaţiei ierarhice.
Andrei Şaguna a schimbat mai multe scrisori, chiar dacă
neregulat şi cu alţi episcopi din Mitropolia Carloviţului. A cores-
pondat cu ierarhii din Episcopia de Buda, respectiv cu episco-
pul Platon şi cu urmaşul acestuia în scaunul Budei, Arsenie
Stoicovici. Cu episcopul Platon a avut o relaţie de prietenie, ilus-
trată de tonul scrisorilor, direct, deschis fără nici un fel de auto-
cenzură. Împărtăşeau aceleaşi opinii şi aveau o poziţie asemănă-
toare faţă de patriarh, de ceilalţi colegi din episcopat şi mai ales
faţă de necesitatea unei iniţiative ferme la Viena pentru conso-
lidarea autonomiei Bisericii ortodoxe din Imperiul austriac. În
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

termeni severi, Andrei Şaguna a denunţat în august 1850, într-o

scrisoare către episcopul Platon, atitudinea episcopatului sâr-
besc şi a patriarhului pentru lipsa de iniţiativă şi de reacţie faţă
de politica ministerului, deoarece că nu au fost convocaţi toţi
episcopii la Viena pentru a exprima o poziţie comună a ierar-
hiei ortodoxe. Condamnă atitudinea servilă a episcopilor din
Dalmaţia, Pacraţ şi Carlstad în cuvinte grele („murdar, infam,
murdar”) acuzându-i că s-au înjosit în cererile de plată a chel-
tuielilor de drum.
Problema cea mai acută pentru care Şaguna acuza ierarhia
înaltă era tergiversarea convocării sinodului, susţinând cu fer-
mitate întrunirea sa regulată: „de la dezlegarea întrebărilor aces-
tora prea mult atârnă, regularitatea sau neregularitatea adună-
rii aceea şi a urmărindei”.
Această chestiune l-a determinat pe episcopul sibian să aducă
în discuţie cu confratele său budan statutul moral al membrilor
sinodului, dacă „au ei destulă putere morală ca să corespundă
aşteptării bisericii”. În acelaşi context, Şaguna contesta capaci-
tatea sinodalilor de a depăşi interesele particulare, calitatea lor
de reprezentanţi ai bisericii sau ai eparhiei, sugerând îndreptă-
ţirea organismului bisericesc de a accepta sinodul constituit în
acest mod.
Andrei Şaguna a fost cel mai frecvent susţinător al întemeie-
rii unui sinod în 1850 pentru reglementarea raporturilor ierarhice
între biserica românească şi cea sârbească. El a condamnat vehe-
ment în scrisoarea către episcopul Platon tergiversarea convocă-
rii sinodului de către patriarh: „Văzând cu răceală, indolenţa cu
care se tractează obiectul acesta important, cad în desperaţie şi
văietare, pentru că nu văz seriozitate, nu văz regularitate, ci văz
numai deşertăciunile şi neregularitatea neregularităţilor”104.
Urmaşul episcopului Platon în scaunul Episcopiei de Buda,
Arsenie Stoicovici, scria la Sibiu despre intenţia sa de a ridica
104
Andrei Şaguna către episcopul Platon, 23 august 1850, ABMS, Şaguna, 2542.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
o nouă reşedinţă episcopală la Sânt Andrei, pentru care a des-
chis o listă de donaţii cu aprobarea guvernului. În acest scop s-a
adresat episcopiei sibiene pentru a colecta donaţii în sprijinul
reconstruirii reşedinţei105.
Iniţiativa Episcopiei de Buda a fost salutată de Andrei
Şaguna. Episcopul sibian menţiona că se află în aceeaşi situa-
ţie la Sibiu, dar fără rezultate deosebite, „trebuind să-mi micşo-
rez din demnitatea de episcop”, deoarece a eşuat în operaţiu-
nea de a aduna donaţii pentru acest obiectiv. În răspunsul său,
Andrei Şaguna a deplâns faptul că nu avea o biserică catedrală
şi că lipseau fondurile pentru ridicarea unui asemenea edificiu.
Deşi preoţimea şi poporul erau convinşi de necesitatea ridică-
rii unei biserici catedrale, episcopul sibian nu îndrăznea în acel
moment să înceapă această construcţie din cauza preţurilor ridi-
cate. Cu toate acestea, Şaguna a promis confratelui său că atunci
când situaţia financiară îi va permite, va putea să primească un
sprijin şi din partea episcopiei sibiene106.
Episcopul Arsenie Stoicovici a reuşit să colecteze 99 fl. 10
cr. de la nouă parohii din protopopiatul Buda, 47 fl. 10 cr din
parohiile Komarom şi Kecskemet, pentru edificarea catedralei
sibiene. Scrisoarea episcopului Stoicovici fost însoţită şi de lista
donatorilor din cele două parohii107.
Deosebit de impresionant a fost răspunsul de mulţumire al
episcopului Andrei Şaguna, care a subliniat solidaritatea celor
nevoiaşi cu biserica: „Jertfa aceasta este cu atât mai impresionantă
pentru sufletele noastre, cu cât ea vine de la acei fraţi duhov-
niceşti care, deşi trăiesc printre cei de altă credinţă în număr
mic, simţirea lor duhovnicească nu este cu nimic mai prejos, ba
chiar întrece simţirea celorlalţi creştini, fraţi ai noştri care, aşa
zis, trăiesc în majoritate şi cărora le-ar fi mai uşor să se strădu-
105
Arsenie Stoicovici către Andrei Şaguna, 18 octombrie 1854, ABMS, Şaguna, 2517.
106
Andrei Şaguna către Arsenie Stoicovici, 30 octombrie 1854, ABMS, Şaguna, 2518.
107
ABMS, Şaguna, 2603, 2609, 2609/1, 2609/2.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

iască pentru credinţa noastră, dar nu o fac”. Mai mult, Andrei

Şaguna este încredinţat că va ridica mult doritul lăcaş „nu cu
milosteniile celor bogaţi ci cu milosteniile văduvelor şi ale săra-
cilor”. Până în 15 iulie 1859 Şaguna a colectat 37 .000 fl. v.a. pen-
tru edificarea catedralei din Sibiu, sumă despre care informa pe
confratele din episcopia Budei 108.
Preocupat de trecutul eparhiei transilvane Şaguna a cerut
episcopului Arsenie Stoicovici copii după documentele existente
în arhiva Episcopiei de Buda privind episcopii care au adminis-
trat în trecut eparhia ardeleană, mai ales că arhiva episcopală
din Sibiu a fost devastată cu ocazia ocupării Sibiului de trupele
generalului Bem109.
După instituirea lui Andrei Şaguna ca mitropolit, episcopul
Stoicovici a cerut acestuia să publice vacantarea parohiei gre-
ceşti Adormirea Maicii Domnului din Pesta şi să solicite preoţi-
lor din eparhie candidaturi pentru ocuparea acesteia110.
Relaţiile episcopului Andrei Şaguna cu episcopul Dalmaţiei,
Ştefan Knezevici s-au limitat la schimbul de scrieri bisericeşti.
În august 1853, episcopul Knezevici a trimis la Sibiu un exem-
plar din Cuvântările pastorale, adresate clerului şi poporului
cu ocazia urcării sale în scaunul episcopal111. Şaguna a mulţu-
mit protocolar şi a felicitat pe episcopul Knezevici, subliniind
că vedea în acest gest „spiritul frăţesc”, „legătura şi dragostea
reciprocă, pentru care acum sunt pe deplin încredinţat că noi
urmăm porunca Domnului de iubire reciprocă, arătând prin
aceasta un exemplu turmei noastre, cu iscusinţă putând naviga
cu corabia bisericii pe marea nestatornică a lumii de azi”112. Ştefan
Knezevici a trimis la Sibiu Şematismele eparhiei Dalmaţiei pe

108
Andrei Şaguna către Arsenie Stoicovici, 16 iulie1859, ABMS, Şaguna, 2610.
109
Andrei Şaguna către Arsenie Stoicovici, 8 octombrie 1859, ABMS, Şaguna, 2617.
110
ABMS, Şaguna, 2636.
111
ABMS, Şaguna, 3051.
112
Andrei Şaguna către Ştefan Knezevici, 18 august 1853, ABMS, Şaguna, 3052.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
anii 1855, 1856, 1859 şi 1867113. Şaguna a răspuns prin trimite-
rea calendarului editat de Episcopia sibiană, cum a fost calen-
darul pentru anul 1855114.
În anul 1858, Andrei Şaguna s-a adresat episcopului
Knezevici pentru a colecta milostenii în vederea ridicării biseri-
cii catedrale la Sibiu. Din cauza sărăciei credincioşilor, până în
august 1859, episcopul Dalmaţiei nu a putut aduna decât 65 fl.
de la obştile din Skadar, Dubrovnik şi Kotor115.
Dintre iniţiativele editoriale ale episcopului Knezevici, cea
mai bine primită a fost traducerea din limba rusă a cărţii arhi-
mandritului Atanasie Ciurlici, de la mânăstirea Krupska, des-
pre monahismul episcopului, despre legătura dintre arhierie
şi monahism, anunţată în iulie 1865, când episcopul Knezevici
lansa prenumerarea cărţii cu preţul de 0,80 fl. şi cerea clerului
ardelean să aboneze această lucrare116.
Andrei Şaguna a salutat apariţia acestei lucrări şi a prenu-
merat un exemplar, „deoarece îndatorirea cinului meu cere acest
lucru şi sunt încredinţat că numai astfel voi putea răspunde dem-
nităţii mele de arhiereu, dacă voi adeveri sfinţenie în monahis-
mul de obşte, al cărui membru sunt până la moarte”, mărturi-
sind că nu cunoştea această carte117.
După trecerea episcopului Platon Atanaţcovici în frun-
tea Episcopiei Bacica, Andrei Şaguna a avut schimburi episto-
lare sporadice cu acesta, deşi relaţiile dintre cei doi ierarhi erau
apropiate. În iulie 1857, episcopul Platon a informat pe Andrei
Şaguna despre noutăţile de la Carloviţ, despre patriarh şi reşe-
dinţa mitropolitană, despre viitoarele sale călătorii la Pesta,
Mehadia sau la Viena împreună cu patriarhul. În semn de pri-
etenie, episcopul Platon a trimis în dar lui Andrei Şaguna un
113
ABMS, Şaguna, 1070, 3172, 2601, 2577.
114
ABMS, Şaguna, 1071.
115
Ştefan Knezevici către Andrei Şaguna, 14 august 1859, ABMS, Şaguna, 2613.
116
ABMS, Şaguna, 3063.
117
ABMS, Şaguna, 3064.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

exemplar din Psaltire şi îşi exprima bucuria pentru numirea lui

Kolarovici ca egumen la Covil118.
În iunie 1859, Platon Atanaţcovici a trimis la Sibiu 125 fl.
65 a, colectaţi din eparhia Bacica pentru ridicarea bisericii cate-
drale din Sibiu119.
Într-o scrisoare de felicitare adresată cu prilejul sărbători-
lor de iarnă, în 31 decembrie 1862, episcopul Platon aprecia pe
episcopul sibian pentru faptele „de ispravă, trudă şi râvnă spre
folosul Sfintei noastre Maici Biserici”120.
O interesantă scrisoare a fost adresată de Andrei Şaguna
episcopului Carloviţului de Sus, Evghenie Iovanovici, în ziua
Sf. Dumitru 1849. Subiectul corespondenţei îl reprezenta cauza
naţională şi bisericească comună a sârbilor şi românilor. În
această scrisoare, episcopul sibian a menţionat epistola adre-
sată patriarhului în martie 1849, trimisă tuturor episcopilor
sârbi şi Promemoria, de asemenea transmisă tuturor ierarhilor.
Scrisoarea aceasta se dorea o explicaţie a atitudinii episcopului
Şaguna. Aceasta mărturisea că „pentru orientarea mea în pro-
blema naţional-bisericească stă hotărârea poporului”. În expli-
caţia sa, Şaguna susţinea că ceea ce a hotărât poporul sârb în
sinodul din 1848 a hotărât şi poporul român „în sens asemănă-
tor”. Din acest motiv considera că era greşit a împiedica voinţa
poporului, că „interesul bisericii poate aduce ceartă şi neînţe-
legere între fraţii de aceeaşi credinţă, care sunt de partea lui
Dumnezeu şi a împăratului, în dragoste comună şi în bună înţe-
legere trăiesc”. Convins că „voia îndreptăţită a unui popor stă
mai sus decât voia şi puterea unui singur om”, referindu-se la
poziţia patriarhului, Andrei Şaguna a explicat motivul acestei
scrisori „ca prin încredinţarea şi acordul dumneavoastră, înţe-
legerea noastră de demult să o întărim ...”121.
118
ABMS, Şaguna, 2615.
119
ABMS, Şaguna, 2607.
120
ABMS, Şaguna, 3057.
121
ABMS, Şaguna, 2606.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
Într-o altă scrisoare, adresată unui episcop sârb neidenti-
ficat, din vara anului 1851, Şaguna a făcut unele consideraţii
despre misiunea episcopului, între care menţiona şi înzestra-
rea bisericilor cu cărţi tipărite „sub supravegherea noastră”. El
a comentat faptul că bisericile ortodoxe erau dotate cu cărţi tipă-
rite la Buda sau la Blaj, iar cele unite cu cărţi ortodoxe, ceea ce
l-a determinat să înfiinţeze tipografie diecezană. Cu acest prilej
anunţa editarea Mineiului şi prenumerarea sa cu preţul de 60 fl.,
în Săptămâna Luminată a anului 1851. Andrei Şaguna a denunţat
confratelui sârb propaganda „Gazetei Transilvaniei” în favoarea
Bisericii greco-catolice, arătând că a reclamat-o şi ministerului.
Pentru contracararea acestei propagande şi pentru o mai bună
receptare a Bisericii ortodoxe, a editat „Telegraful român”, des-
pre care spunea că „va învăţa acest popor despre lucrurile care
îi sunt necesare şi folositoare, va apăra Sfânta biserică, ortodo-
xia şi ierarhia sa”122.
Andrei Şaguna a întreţinut relaţii epistolare cu prietenii
vechi şi colaboratori apropiaţi, care au gravitat în anturajul ier-
arhiei sârbeşti. Dintre aceştia, Gheorghe Contici a rămas unul
dintre cei mai interesaţi corespondenţi care spunea despre ierar-
hul român: „Dumneavoastră, Excelenţă, sunteţi pentru acele
părţi, dar în mod special pentru fraţii noştri români un adevă-
rat şi norocos fenomen”.
Contici remarca solidaritatea românilor în jurul proiectu-
lui de întemeiere a mitropoliei româneşti, spre deosebire de
Strossmayer, care se confrunta cu opoziţia din lumea slavă. Contici
a exprimat cu acest prilej speranţa şi încrederea în opera şi acţi-
unea arhiereului sibian, „atât în ceea ce priveşte erudiţia româ-
nească, cât şi în ceea ce priveşte bisericile noastre comune”.
Sceptic pentru viitorul organizării Bisericii ortodoxe, Contici
a propus lui Andrei Şaguna organizarea ei „după modelul
Bisericii reformate”. În acest sens, Contici menţinea declaraţia
122
ABMS, Şaguna, 3050.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

episcopului Gruici, care susţinea „că numai congresul poate să

facă acest lucru”123.
Cu privire la organizarea Bisericii ortodoxe, Contici a for-
mulat lui Şaguna mai multe întrebări, la care acesta a răspuns
într-o manieră directă fără alte comentarii. La întrebarea despre
necesitatea unei reforme în ierarhia ortodoxă, Şaguna a răspuns
fără echivoc „ierarhia noastră nu suportă nici un fel de reformă,
căci atunci ea ar înceta de a fi una sfântă, sobornicească şi apos-
tolească biserică şi ar deveni o biserică care nu are fund. Despre
o reformă în ierarhie nu poate fi vorba şi pentru faptul că bise-
rica noastră are instituţiile sale pe care organismul său este înte-
meiat. Instituţiile acestea sunt sfinte şi de aceea sunt neschim-
babile şi stabile”.
Andrei Şaguna a folosit această ocazie pentru a-şi expune
consideraţiile sale despre sensul şi conţinutul reformei biseri-
cii. În concepţia sa Biserica ca organism se consolidează prin
instituţiile sale. Deplângea însă faptul că acesta nu erau respec-
tate, nu erau cunoscute, creştinii nu erau învăţaţi să le respecte.
Şcolile teologice nu erau corespunzătoare scopului pentru care
au fost create, nu existau învăţători sau oameni pregătiţi care să
traducă scrierile Sfinţilor Părinţi sau canoanele în limba sârbă.
Şaguna a comparat Biserica şi instituţiile sale cu „o vie frumoasă
în care cu bogăţie sunt sădite cele mai frumoase fructe duhov-
niceşti”. Această comparaţie l-a determinat să afirme „că bise-
rica noastră este pustie”.
Pentru Andrei Şaguna viaţa bisericească se întemeia pe canoa-
nele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Pentru neregulile din viaţa
bisericească nu era vinovată organizaţia eclesiastică, ci slujito-
rii bisericii, spunea Şaguna, care lansa cu acest prilej un apel la
cler şi arhierei să-şi însuşească canoanele şi învăţăturile Sfinţilor
Părinţi, refuzând propunerea formulată în scrisoarea lui Contici
de a reforma organizarea bisericii după cărţile nemţeşti”124.
123
Gheorghe Contici către Andrei Şaguna, 12 noiembrie 1862, ABMS, Şaguna, 3056.
124
Andrei Şaguna către Gheorghe Contici, concept nedatat, ABMS, Şaguna, 3058.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
Un devotat ucenic al mitropolitului Şaguna, Giuriţa îi adresa
felicitării cu ocazia zilei onomastice, în 24 noiembrie 1865, dorin-
du-i viaţă lungă, „căci Excelenţei Voastre mai ales acum în aceste
împrejurări tumultoase este foarte importantă şi trebuitoare
poporului său ...”125.
Andrei Şaguna a corespondat cu protopopul Vârşeţului
Filip Tradafilovici, care a cerut episcopului Andrei, în 23 ianuarie
1857, 1 Penticostar, 1 Triod, 1 Minei complet şi 15 exemplare din
Biblie, „neavând în regiunea Sibiu nici un cunoscut”. Se angaja
să adune banii pentru aceste cărţi prin epitropi126.
În răspunsul său din 28 ianuarie 1857, Andrei Şaguna a făcut
mai multe consideraţii pe marginea cărţilor bisericeşti, între altele
şi faptul că acestea încorporau multe greşeli, datorate nepregăti-
rii corespunzătoare a cenzorilor care n-au îndreptat nici o dife-
renţă între o colecţie şi alta. După părerea episcopului sibian
„răul sau mai bine zis stricarea cărţilor noastre bisericeşti a ple-
cat de la Blaj, de la uniţi şi fiindcă în Valahia şi în Moldova nu
existau tipografii, au ieşit aceste cărţi corupte de la Blaj trecând şi
în Principatele Române, unde nimeni nu le-a îndreptat şi tot aşa
cu nimic nu sânt mai bune nici cărţile de Buda”. În acel moment
Şaguna oferea protopopului din Vârşeţ Triodul cu preţul de 15
fl., Mineiul pe 12 luni cu 72 fl. şi un abonament la Biblia în curs
de apariţie cu 20 fl., pentru că vreau ca şi în protopopiatul vos-
tru să ajungă această carte, căci va fi foarte frumoasă”. Cu acest
prilej preciza că cele două părţi ale Bibliei româneşti „în ce pri-
veşte Vechiul Testament, au fost până acum traduse după Vulgata
dar acum la început după textele grec şi slav”.
Şaguna a profitat de această ocazie pentru a îndemna proto-
popul să aboneze „Telegraful român” cu preţul de 8 fl. în paro-
hiile sale, pentru a întoarce pe credincioşi „spre dreapta noas-
tră credinţă”. A salutat numirea a doi consilier şcolari de cre-
125
ABMS, Şaguna, 3061.
126
ABMS, Şaguna, 2575.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

dinţă ortodoxă în Voivodina şi în Banat, expunându-şi dorinţa

„ca şcolile să ajungă sub îndemnarea bisericii, aşa cum este cazul
la noi, căci altfel e de temut ca nu cumva acei consilieri vrând,
nevrând să acţioneze împotriva intereselor bisericii”127.
Andrei Şaguna a corespondat cu Ştefan Mihalovici, arhi-
mandritul mânăstirii Sângeorgiu în legătură cu unele cărţi pre-
numerate de acesta. Între cele 115 exemplare din Biblie, trimise
consistoriului din Timişoara, se afla un exemplar pentru Ştefan
Mihalovici şi unul pentru mânăstirea Sângeorgiu, despre care
Şaguna scria să fie recuperate. De asemenea, îi cerea arhiman-
dritului să aboneze cărţile tipărite la Sibiu şi pentru mânăs-
tirea Bezdin, specificând Biblia, cele 12 Mineie, Liturghierul,
Evanghelia.
Un subiect constant în corespondenţa cu reprezentanţii
Bisericii sârbeşti l-a constituit statutul şcolilor ortodoxe. În 21
aprilie 1859 cerea desluşiri lui Ştefan Mihalovici despre subor-
donarea şcolilor episcopiei, recomandând „ca toţi episcopii să
ne înţelegem mai de aproape despre cărţile şcolare, ca acelea
să fie tot unele în toate diecezele şi ca tipărirea lor să se facă în
tipografiile noastre proprii, iară nu în altele străine, pe scurt ca
învăţământului să i se insufle duhul uniformităţii pentru folo-
sul nostru al tuturor”128.
Ştefan Mihalovici a prenumerat la consistoriul din Timişoara
două exemplare din Evanghelii şi două din Liturghier, cu pre-
ţul de 15 fl. şi a cerut să-i fie trimise împreună cu Biblia la can-
celaria episcopală din Timişoara. Arhimandritul a transmis tot-
odată episcopului sibian salutări din partea familiilor Anton şi
Andrei Mocioni, a lui Pomuţ şi Cermena129.
Mihalovici a împărtăşit admiraţia şi preţuirea tuturor orto-
docşilor, „fără deshilinirea tustrealelor naţionalităţi”, pen-
127
ABMS, Şaguna, 2576.
128
ABMS, Şaguna, 1332.
129
ABMS, Şaguna, 1457.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
tru „nenumăratele osteneale şi nevoinţe ale Excelenţei Voastre
cele de până acum întru apărarea, întărirea şi lăţirea ortodoxiei
noastre”, la împlinirea a 11 ani de la urcarea în scaunul episco-
pal, mulţumind cu acest prilej şi pentru tipărirea Evangheliilor
şi a Liturghierului. Totodată a reclamat faptul că nu a primit
exemplarul din Biblie prenumerat încă di 1856 pentru biblio-
teca mânăstirii Sângeorz, ca şi la Evanghelii sau Liturghier, pe
care încă nu le-a primit.
Ştefan Mihalovici a realizat traducerea în limba slavonă a
replicii lui Şaguna la traducerea Bibliei de către Eliad, pe care a
înaintat-o patriarhului130.
Svetozar Davidovici, parohul de la Sentes, unde se aflau
500 de credincioşi români, a cerut pentru nevoile bisericii de
acolo un Apostol, un Triod, un Penticostar şi un Minei pe 12 luni,
cerere respinsă de episcop, deoarece starea financiară a tipogra-
fiei nu-i îngăduia să le cumpere131. Episcopul recomanda achi-
ziţionarea Triodului cu 15 fl şi a Mineiului cu 72 fl., căci paro-
hienii săi jertfeau bucuros pentru biserică, „deoarece sânt nişte
oameni cucernici şi darnici pentru biserică”132.
Patriarhul Raiacici a susţinut doi bursieri români la semina-
rul din Carloviţ. Moartea patriarhului a lăsat pe cei doi studenţi
fără sprijin material, iar la numirea administratorului metro-
politan, acesta a răspuns negativ cererilor celor doi studenţi
români. Îndatoraţi în toate părţile, N. Mihălţan şi A. Păcurariu
au cerut episcopului Şaguna 240 fl. pentru acoperirea cheltuie-
lilor de primă necesitate şi pentru reîntoarcerea acasă133. Andrei
Şaguna a trimis suma respectivă prin epitropul Carloviţului,
Pavel Nicolici, în 13 mai 1862134.
Schimburi ocazionale a mai avut Andrei Şaguna cu pro-
tosinghelul Isidor Kolarovici, care în 1 ianuarie 1854 îi aducea
130
ABMS, Şaguna, 1331.
131
Svetozar Davidovici către Andrei Şaguna, 24 februarie 1858, ABMS, Şaguna, 1278.
132
ABMS, Şaguna, 1279.
133
ABMS, Şaguna, 1704.
134
ABMS, Şaguna, 1705.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

vestea decesului episcopului de Bacica, Vasile Atanaţcovici135, cu

Ioan Pantelici, directorul gimnaziului din Carloviţ, care reclama
pe Gheorghe Petrovici, candidat la catedra de filologie clasică
şi numit de patriarh suplinitor la gimnaziul din Carloviţ, că nu
s-a prezentat până în septembrie 1854 la post, invocând o serie
de motive136.
O interesantă scrisoare a fost adresată lui Sebastian Ilici, egu-
menul mânăstirii Hopovo, în 1859, prin care îi cerea informaţii
despre patriarhii sârbi şi despre desfiinţarea patriarhiei din Pecs,
necesare la redactarea istoriei bisericeşti la care lucra Şaguna137.
Sebastian Ilici a mărturisit în 29 octombrie 1859 neştiinţa sa şi
a altora, ca şi lipsa informaţiilor din arhiva patriarhiei. Era de
părere să fie consultat stareţul de la Ipek sau să se trimită acolo
o persoană pregătită pentru a cerceta arhivele138.
Andrei Şaguna a încredinţat îngrijirea tânărului student Ioan
Curcă arhimandritului mânăstirii Bezdin, Luchian Nicolaevici.
În 13 iunie 1858 acesta a prezentat cheltuielile făcute cu întreţi-
nerea tânărului Curcă, ridicate la 102 fl. 43 cr.139.
Un protest energic a îndreptat Andrei Şaguna spre cancela-
rul Teodor Mandici, pentru apărarea autonomiei bisericii, decla-
rând că „nu pot lăsa pe nimeni, nici chiar guvernul să se joace
cum vrea cu poporul dreptcredincios, pe care biserica ni l-a încre-
dinţat ca zălog, ci trebuie să-i păstrăm sfinţenia şi s-o mântuim
în aşa fel încât de aici poporul dreptcredincios şi patria să aibă
numai folos, iar biserica cinste şi demnitate”. Motivul protestului
îl constituiau două decrete şcolare ale Consiliul Locumtenenţial
care nesocoteau demnitatea sa şi autonomia bisericească, care
„se poartă cu biserica şi cu fiii ei ca nişte slugi oarecare, cari n-au
nici o situaţie legală în stat”. Împotriva acestor decrete a făcut
135
ABMS, Şaguna, 2546.
136
ABMS, Şaguna, 2616.
137
ABMS, Şaguna, 2619.
138
ABMS, Şaguna, 2644.
139
ABMS, Şaguna, 2621.
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
protest şi la locotenentul regal şi a reclamat cazul inspectorului
şcolar Ivanovici, „deoarece ne împiedică întru toate viaţa bise-
ricească şi cultural-naţională”140.
Aceeaşi pledoarie pentru apărarea autonomiei Bisericii orto-
doxe se regăseşte şi într-o altă scrisoare către Teodor Mandici, o
ciornă de fapt neterminată, în care comenta atitudinea congre-
sului naţional bisericesc de la Carloviţ faţă de guvernul maghiar.
Congresul nu a dorit să aleagă mitropolitul „atâta vreme cât nu se
reglementează toate treburile bisericeşti şi şcolare”. Comentând
amânarea alegerii mitropolitului, Şaguna declara: „Ortodoxia
noastră trebuie îndrăgită şi îndrumată cu toată curăţenia cuge-
tului”. L-a informat şi despre editarea Dreptului canonic, carte
dedicată „preavoslavnicului popor român”141.
Rânduri de îmbărbătare a adresat arhimandritului mânăs-
tirii Srem, evocând exemplul propriu de la mânăstirea Covil,
unde a suferit prigoana călugărilor în frunte cu arhimandritul
Stoicovici şi arhidiaconul Ivaşcovici, care l-au reclamat la împă-
rat. Era un îndemn să reziste tuturor întâmplărilor, să se ţină de
dregătorie şi să studieze neîntrerupt142.
*
**
Corespondenţa lui Andrei Şaguna cu ierarhia ortodoxă
sârbă reprezintă numai un capitol din istoria relaţiilor biseri-
ceşti româno-sârbe. În procesul de cristalizare a identităţilor
celor două Biserici ortodoxe din Austria, schimburile episto-
lare nu acoperă întreaga complexitate a unor raporturi ce au
evoluat între solidaritate şi confruntare. Dacă aceasta din urmă
a fost mai vizibilă la nivelul comunităţilor ortodoxe din Banat,
corespondenţa arhiereilor relevă preocuparea pentru consolida-

140
Andrei Şaguna către Teodor Mandici, 14 iunie 1856, ABMS, Şaguna, 2632.
141
ABMS, Şaguna, 2628.
142
Andrei Şaguna către arhimandritul mânăstirii Srem, în „Biserica şi şcoala”, IV, 1880, nr. 4, p.
28-29.
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

rea poziţiilor Bisericii ortodoxe din Austria în curs de restruc-

turare după criterii naţionale, pentru o atitudine mai fermă faţă
de stat, în spiritul autonomiei bisericeşti şi al principiului ega-
lei îndreptăţiri a naţiunilor şi confesiunilor, consacrat din 1849
de Casa de Habsburg.
Statutul diferit al Bisericilor ortodoxe din Austria a gene-
rat două concepţii care s-au înfruntat în afirmarea identităţilor
celor două Biserici, una întemeiată pe dreptul istoric, cealaltă pe
principiile egalităţii şi dreptăţii. Organizaţia bisericească sârbă
a invocat constant privilegiile ilire, ca temei al menţinerii unei
Biserici centralizate în jurul mitropoliei de la Carloviţ. Andrei
Şaguna a invocat mereu ideea constituţionalismului cu principi-
ile sale moderne, egalitate, dreptate, libertate pentru popoare şi
bisericile pe care le reprezintă tradiţional, pe care le-a ataşat spi-
ritului canoanelor într-o idee originală şi modernă despre bise-
rică, văzută ca un organism ce încorporează clerul şi credincio-
şii. Din această concepţie cuprinzătoare, ce acordă poporului un
rol important în viaţa eclesiastică, cu toate formele sale de expri-
mare, a susţinut sinodalitatea la toate nivelurile organizaţiei bise-
riceşti, a susţinut autonomia acestor părţi ce compun adminis-
traţia bisericească, reglementate printr-un act cu valoare consti-
tuţională, Statutul organic, ce a încoronat opera bisericească a
ierarhului sibian. Convergente ideilor veacului, aceste principii
i-au asigurat un ascendent în rândul ierarhiei ortodoxe de pre-
tutindeni. Ierarhii din Ţara Românească şi Moldova au remarcat
inteligenţa cu care a îmbinat tradiţia cu spiritul modern, dina-
mismul imprimat episcopiei şi apoi mitropoliei de la Sibiu.
O parte a ideilor sale au fost împărtăşite şi de unii episcopi
sârbi, cu care a schimbat mai multe epistole pe această temă. Cei
mai mulţi l-au admirat pentru realizările în domeniul şcolii, tipa-
rului şi a publicaţiilor bisericeşti, în raporturile cu autoritatea
politică, consacrându-l drept cel mai important ierarh ortodox
din Austria chiar şi în timpul vieţii patriarhului Raiacici. După
 Nicolae Bocan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan
moartea acestuia a dominat ierarhia ortodoxă din imperiu nu
numai prin personalitatea sa puternică, cât mai ales prin temei-
nica pregătire teologică, printr-o operă greu de egalat şi prin-
tr-o administraţie bisericească bine pusă la punct.
Corespondenţa cu ierarhia sârbă a pus în valoare şi mai mult
personalitatea lui Şaguna, capacitatea de a intui şi de a preîntâm-
pina evenimentele, de a trata şi de a-şi impune concepţia des-
pre rolul bisericii în societate. A manevrat cu abilitate în hăţişul
complicatelor raporturi cu statul, cu ierarhia sârbă, cu intelec-
tualitatea laică, mereu hotărât să dea o nouă înfăţişare tradiţiei
bisericeşti în timpurile moderne pe care le-a trăit.
A oferit o soluţie pragmatică raportului tradiţie-moderni-
tate, pornind de la ideea că biserica trebuie să slujească poporu-
lui căruia aparţinea, să-i fie povaţă şi învăţător în acele vremuri,
să-l ridice la nivelul la care au ajuns celelalte naţiuni prin morală,
cultură, instrucţie, prin instituţii adecvate nevoilor societăţii.
A avut o vocaţie constructivă în acest domeniu, edificând,
în primul rând, instituţia bisericească pe baze constituţionale
solide, ancorată în societate alături de fundaţii, instituţiile şco-
lare, culturale sau cele cu caracter social.
Corespondenţa cu ierarhia sârbă încheie primul volum din
epistolarul şagunian, consacrat în cea mai mare parte raportu-
rilor directe cu arhiereii contemporani. El reflectă, incomplet
desigur, raporturile ierarhiei Ortodoxe din Austria într-o fază
a procesului de constituire a bisericilor ortodoxe naţionale din
imperiu.
Moartea patriarhului Raiacici a uşurat misiunea lui Şaguna
de organizare a unei mitropolii ortodoxe româneşti autonome.
Separaţia ierarhică de mitropolia Carloviţului, favorizată de
împrejurările politice ale epocii liberale, a afectat, aşa cum am
văzut, legăturile directe cu ierarhia sârbă.
Odată întemeiată mitropolia românească, Şaguna s-a concen-
trat asupra consolidării instituţionale a noii provincii metropo-
Andrei Şaguna şi ierarhia sârbească în lumina corespondenţei 

litane şi recunoaşterii autonomiei acesteia prin lege. După 1864

legăturile cu ierarhia sârbă sau reprezentanţii acesteia au deve-
nit sporadice, marcate de tratativele pentru separaţia fonduri-
lor, a comunelor mixte şi a mânăstirilor. Chiar şi în aceste con-
diţii opera sa instituţională a fost admirată în biserica vecină şi
mereu dată ca exemplu.
RELAŢII INTERINSTITUŢIONALE.
MITROPOLIE ŞI PROTOPOPIAT ÎN
EPOCA LUI ŞAGUNA
 VIAŢA RELIGIOASĂ ÎN PROTOPOPIATUL MUREŞ,
1849-18731

Nicolae Bocșan
Gabriel-Viorel Gârdan
Ioan-Vasile Leb

Protopopiatul, parohiile, preoţii

Protopopiatul Târgu Mureş s-a înfiinţat relativ târziu în com-
paraţie cu alte protopopiate ortodoxe, după ce mult timp comu-
nitatea ortodoxă din Târgu Mureş a fost lipsită de parohie şi de
un preot. Abia în anul 1794 a fost ridicată biserica de lemn pen-
tru nevoile acestei parohii2, iar în 1814 s-a înfiinţat protopopiatul
ortodox3. Puţinele informaţii despre protopopiat şi biserica de
lemn se datorează contribuţiilor Corinei Teodor4 şi Elenei Mihu5,
care au cercetat arhiva protopopiatului conservată la Direcţia
Judeţeană a Arhivelor Naţionale din Târgu Mureş.

1
Studiu a fost publicat în volumul Andrei Şaguna, Corespondenţa, vol.II, ediţie, studiu introductiv
şi note de: Nicolae Bocşan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb, Beatrice Dobozi, Presa Univer-
sitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, pp. 5-92.
2
Traian Popa, Monografia oraşului Târgu Mureş, Târgu Mureş, 1932, p. 240.
3
Elena Mihu, Memoriile scrise de Partenie Trombiţaş în apărarea bisericii ortodoxe din protopopiatul Mureş
(1851-1852), în „Angustia”, 6, 2001, p. 55.
4
Corina Teodor, Between Şaguna’s model and Parochial Reality. The case of the orthodox Archpriest
District of Târgu Mureş in the Second Half of the 19-th Century, în volumul Church and Society in Cen-
tral and Eastern Europe, Cluj-Napoca, 1998, p. 108-114.
5
Elena Mihu, Vizita lui Andrei Şaguna în biserica de lemn din Târgu Mureş, în „Anuarul arhivelor
mureşene” I, 2002, pag. 120-136; Idem, Memoriile scrise de Partenie Trombiţaş în apărarea bisericii orto-
doxe din protopopiatul Mureş (1851-1852), în „Angustia”, 6, 2001, p. 55-66.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Nu ne-am propus o istorie a protopopiatului, ci doar să
ilustrăm viaţa religioasă în protopopiatul Mureş în perioada în
care în fruntea tractului s-a aflat Partenie Trombiţaş, personali-
tate proeminentă a românilor şi a bisericii ortodoxe.
Partenie Trombiţaş a fost hirotonit de episcopul Vasile
Moga în 1834, la vârsta de 22 de ani. În 1835 a fost numit proto-
pop şi a condus protopopiatul până în 18896. A fost unul dintre
cei mai longevivi protopopi, dar şi un personaj puternic impli-
cat în viaţa comunităţii ortodoxe, activ nu numai pe plan biseri-
cesc, dar şi cultural, şcolar, politic sau în viaţa publică. A înfrun-
tat cu demnitate greutăţile vieţii personale, adversitatea institu-
ţiilor politice, judecătoreşti şi administrative locale, starea grea
în care se afla biserica ortodoxă şi creştinii ei, „sărăciţi până la
os prin procese urbariale [şi] reduşi la robote. Au numai bise-
rici de lemn foarte slabe prin care bate vântul ca afară. Şi jefuiţi
în revoluţie până la os”7.
Rămas văduv încă din 1842, cu 3 copii, Iulian născut în 1836,
Anania în 1837 şi Dimitrie în 18428, Partenie Trombiţaş a suferit
în timpul revoluţiei din 1848, când a fost jefuit de gărzile naţio-
nale maghiare şi de trupele secuieşti, pierzându-şi toată averea
în valoare de 7390 fl. 39 cr. A fost atacat în două rânduri, prima
dată în 18 septembrie 1848, „când au năvălit asupra casei mele
noaptea voluntarii maghiari mestecaţi cu cetăţenii vaşarhelyeni
şi prin ei povăţuiţi de mi-au stricat, furat şi jefuit din casă, când
viaţa singur cu fuga mi-am mântuit-o”. În martie 1849 i-au fost
vândute prin licitaţie bunurile ce i-au mai rămas, pe care nu le-a
mai recuperat niciodată9.
A trebuit să înfrunte şi presiunile ca sediul protopopiatului
să fie scos din Târgu Mureş şi mutat într-un sat mai bogat, iar

6
Idem, Memoriile scrise de Partenie Trombiţaş, p. 55.
7
Idem, Vizita lui Andrei Şaguna în biserica de lemn din Târgu Mureş, p. 121.
8
Ibidem.
9
IbIdem, p. 122.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

biserica, „Mureş Vaşarhelyului să se afilieze la altă parohie”. Aşa

cum mărturisea într-un loc, a reuşit să depăşească aceste greutăţi
luptând cu cuvântul şi pana să-şi salveze protopopiatul şi „paro-
hia aceasta mică ce au fost ca un zid tare” în calea furtunilor.
Protopopul Trombiţaş a invocat mai multe motive în apăra-
rea oraşului Târgu Mureş ca sediu al protopopiatului ortodox:
aşezarea oraşului în mijlocul protopopiatului, încât credincioşii
mai uşor puteau ajunge acolo; era sediul a numeroase institu-
ţii administrative şi judecătoreşti, unde creştinii ortodocşi „siliţi
de procese” puteau apela mai repede la preot „cu toată confi-
denţa spre a cere sfat şi îndreptare”; existau două închisori în
oraş, unde erau închişi şi români care trebuiau slujiţi „în posturi,
spovediţi şi cuminecaţi”, existau spitale unde se internau şi cre-
dincioşi ortodocşi, erau şcoli secundare maghiare, „unde învaţă
în tot anul 40-50 tineri de confesiunea noastră, cu care trebuie a
să ţinea şcoală pentru învăţatul studiului religional”10.
În anul 1849 situaţia parohiilor din protopopiat era drama-
tică din cauza urmărilor revoluţiei şi ale războiului civil, care
au pustiit satele şi bisericile româneşti, au jefuit populaţia şi aşa
săracă, au ucis sau arestat preoţi şi credincioşi.
Sângeorgiu de Pădure, cu 542 credincioşi, a rămas fără bise-
rică, stricată integral, nici clădire pentru şcoală nu avea. Filiile
acestei parohii au fost Vadasd (Vădaş), cu 25 credincioşi, Havadtö
(Viforoasa) cu 23, Gyulakuta (Fântânele) cu 12, Ciocfalău cu 18
erau fără biserică şi fără şcoală.
Murgeşti avea 268 de credincioşi şi o biserică de lemn
„slabă”, „casă de şcoală cu filia Acăţari”, unde erau 107 credin-
cioşi şi o biserică de lemn.
Moşuni avea 194 de suflete, biserică de lemn în stare foarte
slabă, nu avea clădire pentru şcoală.
Veţa avea 134 de credincioşi, biserică de lemn, nu avea edi-
ficiu şcolar.
10
Idem, Memoriile scrise de Partenie Trombiţaş, p. 55.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Sânişor era o parohie mică, cu 78 de suflete, cu biserică de
lemn „slabă” şi fără edificiu şcolar.
Corunca avea 295 de suflete, biserică de lemn „slabă”, dar
nu avea clădire pentru şcoală.
Sângeorgiu de Mureş înregistra 220 de credincioşi şi o bise-
rică de lemn în stare bună, dar nu avea clădire pentru şcoală.
Cornăţel era o parohie complexă, care număra 61 de suflete
în această localitate, cu biserică de lemn în stare bună şi cu o clă-
dire şcolară în stare slabă. Ea încorpora şi filiile Sâncrai cu 170
de suflete, Remetea 142 suflete, Podeni 90 suflete, Nasna 147, cu
biserică de lemn şi clădire şcolară.
Mureşeni era o parohie mare, cu 502 suflete, biserică de
lemn bună şi casă pentru şcoală.
Cristeşti avea 295 suflete, biserică de lemn, fără clădire pen-
tru şcoală.
Moreşti avea 295 credincioşi şi o biserică de lemn în stare
„slabă”, fără casă pentru şcoală.
Berghia a avut 407 credincioşi în 1849, biserică de lemn „slă-
buţică” şi clădire pentru şcoală.
Band a fost o parohie mare, cu 845 credincioşi, biserică de
lemn, fără edificiu şcolar.
Petea avea 440 suflete şi biserică de lemn.
Oarba avea 248 suflete, biserică de lemn, fără clădire şco-
lară.
Luduş avea 467 suflete, biserică de lemn bună, dar nu şi
casă pentru şcoală.
Icland a avut 864 credincioşi în 184911.
Situaţia prezentată de Partenie Trombiţaş în 1849 s-a menţi-
nut în organizarea protopopiatului cu unele excepţii determinate
de transformarea unor filii în parohii sau rearondarea altora.
Protopopiatul Târgu Mureş a fost puternic afectat de revo-
luţia din 1848-1849, ale cărei urmări s-au prelungit mult timp
11
Idem, Vizita lui Andrei Şaguna, p. 121.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

după evenimente. Revoluţia a afectat bisericile, şcolile, bunu-

rile clerului ortodox şi greco-catolic, inclusiv ale protopopului
Partenie Trombiţaş, care şi-a pierdut, am văzut, toată averea cu
acel prilej. Revoluţia a lăsat urme în rândul credincioşilor români,
indiferent de confesiune, în relaţiile cu posesorii de pământ, cu
reprezentanţii bisericilor maghiare şi cu autorităţile centrale.
Bilanţul pagubelor suferit de parohiile ortodoxe în urma
năvălirii secuilor s-au ridicat la suma de 55.461 fl. şi 51 cr. , cum
aprecia raportul protopopului din 24 decembrie 1848. Diferenţiat
pe parohii, situaţia pagubelor a fost următoarea: Târgu Mureş –
3102 fl. ; Corunca - 236 fl. 20 cr.; Murgeşti – 481 fl.; Veţa – 261 fl.
30 cr..; Sângeorgiu de Mureş – 1544 fl.; Sâncrai – 54,10 fl.; Nasna
– 1924 fl., Mureşeni – 9943 fl.; Cristeşti – 1418 fl. 30 cr.; Moreşti
– 5435 fl.; Berghia – 761 fl.; Oarba – 560 fl.; Icland – 821 fl.; Band
– 18.420 fl.
Pe lângă pagubele materiale suferite, raportul protopopu-
lui din 12 decembrie 1849 menţiona cu numele 44 de morţi, dar
Partenie Trombiţaş mărturisea mai jos că „numărul credincioşilor
români, care sub fatalul timp al revoluţiei au căzut jertfe rebeli-
lor din acest protopopiat, se suie la 87”. Au fost ucişi 4 români
la Sângeorzul de Pădure, doi la Cornăţel şi preotul de acolo Ioan
Brejan, ucis ca şi tatăl său, preot în Gorneşti, 8 în Sâncrai, 2 în
Cristeşti, 2 în Moreşti, unul în Berghia, 1 în Band, 17 în Icland, 7
în Luduş, 1 în Nasna şi fiul preotului Vasilie Pop.
La Sângeorgiu de Pădure a fost dărâmată biserica, iar credin-
cioşii ortodocşi au fost obligaţi să treacă la biserica reformată. La
Moreşti a fost prădată şi pustiită biserica de odăjdii, casa parohi-
ală de mobilă. Au fost distruse antimisul, discul, cărţile, sfeşni-
cele, lada bisericii, au fost jefuiţi banii din ladă 26,15 fl., potirul.
Pagubele înregistrate la biserică s-au ridicat la 432,45 fl.
Din casa parohială au fost jefuite veşminte şi mobilă în
valoare de 743,19 fl., animalele şi bunurile din gospodărie, atelajele,
banii, produsele. Paguba totală a preotului a fost de 1568,41 fl.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Pagubele la 45 de locuitori din Moreşti s-au ridicat la suma
de 5.453 fl. renani, „întru toate vite, bucate, stupi, haine şi alte
odoare, mobile de casă s-au pustiit, s-au jefuit, cu totul s-au pră-
dat”. Au fost ucişi trei oameni, după care au rămas văduvele şi
cinci orfani, o serie de datorii.
Preotul Iacob Teşca din Nasna şi-a pierdut fiul, Vasilie Pop,
în vârstă de numai 21 de ani, fost tribun, „cel dintâi martir al
naţiunii”. Preotul a trimis o scrisoare tulburătoare episcopu-
lui Şaguna în decembrie 1849, unde a descris cum a fost prins
şi ucis fiul său, pe care îl socotea „razem bătrâneţelor şi mân-
gîiere maică-sa, care acuma ... zace în pat, fără a fi în stare a-şi
chivernisi casa... Fiul meu! Iară fiul meu e mort, ca să-l înviez
nu mai poci...”12.
Situat într-o zonă dominată de nobilime, care deţinea cea
mai mare parte a proprietăţii funciare, pârghiile politice, admi-
nistrative sau juridice, în concurenţă continuă cu alte confesiuni,
inclusiv cu cea greco-catolică românească, protopopiatul Târgu
Mureş a acuzat poate mai mult decât alte districte ortodoxe din
Transilvania statutul de inferioritate pe care l-a avut Biserica
Ortodoxă în principat. Moştenirea dezastruoasă a revoluţiei s-a
reflectat în condiţia precară a bisericii din punct de vedere mate-
rial, al înzestrării parohiilor şi preoţilor cu pământ, case parohi-
ale, cu veniturile strict necesare îndeplinirii serviciilor religioase
pentru credincioşi. Condiţia preotului din acest protopopiat s-a
caracterizat prin permanenta nesiguranţă a zilei de mâine, ceea
ce a făcut pe majoritatea preoţilor să-şi neglijeze îndatoririle
bisericeşti şi să-şi consacre majoritatea timpului altor îndelet-
niciri pentru a-şi asigura întreţinerea familiilor. Condiţia mate-
rială precară a afectat statutul social al preotului în comunitate,
care nu era mult diferit de cel al foştilor iobagi. Situaţia preoţi-
lor era extrem de grea după revoluţie. Lipsiţi de îmbrăcămintea
corespunzătore demnităţii preoţeşti, de odăjdii, cărţi, de inven-
12
Ibidem, p. 121-124.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

tarul necesar în biserici pentru susţinerea slujbei religioase, de

casă parohială şi de pământ suficient, preoţii districtului Târgu
Mureş trebuiau să facă faţă concurenţei clerului catolic şi protes-
tant, chiar şi al celui greco-catolic, mai bine dotaţi. Avantajul era
net în favoarea celorlalte confesiuni. La acestea se adaugă pregă-
tirea teologică sumară, nivelul cultural scăzut, opresiunea poli-
tică sau a autorităţilor administrative, care i-au supus pe preoţi
la numeroase umilinţe13. Sărăcia satelor greu afectate de revo-
luţie a obligat credincioşii să reducă, uneori să nu achite, veni-
turile cu care s-au angajat faţă de preoţi sau învăţători. Condiţia
precară a preotului i-a determinat pe mulţi să caute parohii mai
bogate, să solicite ajutoare sau venituri mai mari pentru preoţi,
o dotare corespunzătoare a bisericii.
Andrei Şaguna a acordat o atenţie suplimentară preoţilor
şi parohiilor din Mureş şi secuime, gestionând cu atenţie pro-
blemele majore cu care s-a confruntat Biserica Ortodoxă din
această zonă.
În 1852, Andrei Şaguna a venit personal în ajutorul preoţilor
din district care au suferit pagube în timpul revoluţiei. În 19 apri-
lie a trimis o circulară, prin care anunţa preoţii bisericilor jefuite
în timpul războiului civil să se prezinte la Târgu Mureş, cu unul
sau doi curatori, pentru a primi o despăgubire din darul impe-
rial de 30.000 fl., cât revenea episcopiei ortodoxe ardelene. Pentru
acest ajutor, preoţii trebuiau să ţină o slujbă pentru împărat. În
circulara din 11/23 mai, Şaguna a transmis parohiile din proto-
popiat care primeau ajutorul respectiv: Corunca, Sângeorzu de
Pădure, Moşuni, Berghia, Acăţari, Sângeorzu de Mureş, Nasna,
Moreşti, Petea, Luduş şi Târgu Mureş.
Episcopul a ajuns la Târgu Mureş în 16/28 mai 1852. A fost
întâmpinat de la Ungheni de care împodobite şi credincioşi. În
ziua următoare, Andrei Şaguna a vorbit preoţilor şi mirenilor
veniţi la biserica de lemn despre grija împăratului, despre ega-
13
Vezi mai ales anexele la studiul Elenei Mihu, Memoriile scrise de Partenie Trombiţaş, p. 56-57.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
litatea în drepturi a naţiunii române cu celelalte confesiuni, atât
în chestiunile politice, cât şi în cele confesionale, despre elibe-
rarea locuitorilor români din iobăgie, oferind acel dar „pentru
ajutorinţa sfintelor sale biserici, deprădate şi jefuite în timpul
revoluţiei”.
În numele clerului şi al poporului, a mulţumit Partenie
Trombiţaş, care a vorbit despre bucuria şi dragostea din sufle-
tele credincioşilor, dar a ţinut să precizeze că „hainele ce le aveau
nu erau de nuntă, ci doar cu haine rupte îl puteau întâmpina,
cerându-i să intervină la împărat pentru îmbunătăţirea soartei
preoţilor”14.
Episcopul s-a preocupat să asigure venituri suplimentare
pentru preoţi, să desemneze preoţi bine pregătiţi şi cu o compor-
tare morală corespunzătoare, să înzestreze bisericile cu cărţi şi cu
o dotaţie cât mai bună. S-a ciocnit mereu de rezistenţa comunită-
ţilor în a accepta preoţi bine pregătiţi şi mai bine plătiţi, de inca-
pacitatea satului de a le asigura o casă parohială şi o suprafaţă
de pământ din care să-şi agoniosească traiul. Locuitorii satului
au preferat ca preoţi localnici, care nu solicitau casă parohială
şi se mulţumeau cu venituri mai mici, preoţi absolvenţi de teo-
logie morală sau numai a unor cursuri teologice de câteva luni
şi care se mulţumeau cu venituri modeste.
În aceste condiţii încadrarea parohiilor cu preoţi bine pre-
gătiţi, cu un nivel cultural corespunzător şi o purtare morală
adecvată devenea o chestiune extrem de importantă în con-
diţiile existenţei unor localităţi pluriconfesionale, locuite de
români şi unguri. Deseori, unele parohii au rămas mai mulţi
ani vacante, protopopul fiind obligat să desemneze administra-
tori din parohii învecinate, capelani sau uneori chiar clerici. În
căutarea unei parohii mai bune, mobilitatea preoţilor a consti-
tuit un alt factor care a obligat protopopul să coopereze cu con-
sistoriul sibian, tot timpul preocupat de încadrarea parohiilor
14
Pentru vizita lui Şaguna în protopopiat, vezi Elena Mihu, Vizita lui Andrei Şaguna, p. 125.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

vacante cu preoţi. De regulă, Andrei Şaguna, a cerut protopo-

pului să facă propuneri de candidaţi pentru parohiile vacante,
să organizeze candidaţiunea, să trimită protocolul cu rezulta-
tele candidaţiunii la consistoriu, să-l instaleze pe candidatul
clasificat primul şi hirotonit de ierarh, să propună administra-
tori pentru parohiile vacante, să soluţioneze transferurile de
preoţi în alte parohii. Au existat şi recomandări pentru candi-
daţiune formulate de la Sibiu, care erau supuse alegerii săte-
nilor. Nu întotdeauna propunerile formulate de protopop au
obţinut aprobarea arhiereului, cum nici recomandările venite
de la Sibiu nu au întrunit acordul membrilor comunei biseri-
ceşti. Nici toate propunerile formulate de Partenie Trombiţaş
pentru desemnarea unor administratori în parohiile vacante nu
au fost acceptate la Sibiu sau de credincioşi. În general proce-
dura a fost respectată şi arhiereul a avut decizia finală, cu men-
ţiunea că Andrei Şaguna a respectat voinţa locuitorilor atunci
când era întemeiată. Nu a dat satisfacţie întotdeauna cereri-
lor credincioşilor de a fi numiţi anumiţi candidaţi, atunci când
aceştia nu îndeplineau condiţiile impuse de consistoriu: studii
teologice complete, un stagiu ca învăţător timp de 2 ani, rezul-
tate bune la şcoală, comportare morală ireproşabilă, acordul
credincioşilor din parohia respectivă. În situaţii excepţionale,
Şaguna a acceptat propunerile lui Partenie Trombiţaş, numind
preoţi clerici cu studii incomplete (numai cu 2 ani) sau fără sta-
giul efectuat în învăţământ.
În ceea ce priveşte numirea cantorilor şi a crâsnicilor, în iunie
1850 Şaguna a precizat că acest drept este al episcopului, dar
deleagă protopopii să o facă, în timp ce învăţătorii erau numiţi
numai de episcop. Cu acest prilej a accentuat necesitatea de a fi
respectat dreptul de alegere al credincioşilor, ca slujitorii bise-
riceşti să aibă o purtare morală, să nu fie neamuri sau înrudiţi
cu preoţii15. De asemenea,în toamna anului 1851 a impus preo-
15
ANDJM Târgu Mureş, dos. 2, f. 20-21. (în continuare ANDJM Târgu Mureş)
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
ţilor să asiste religios pe cei aflaţi în închisoare, cu plata servi-
ciului asigurată de autorităţi16.
Şaguna a respins propunerile protopopului Trombiţaş cu
motivaţii bine întemeiate. În 4 februarie 1852 a respins propu-
nerea de a fi numit George Stoica în fruntea parohiei Peterlaca
de Jos, recent revenită la ortodoxie. George Stoica era fiul fostu-
lui protopop unit Gheorghe Stoica. El a avut un rol important în
revenirea credincioşilor din Peterlaca la biserica ortodoxă. Deşi
a fost cerut de credincioşii din sat, Şaguna a amânat aprobarea
până după ce tânărul finaliza cursurile teologice de la Sibiu17.
Vasile Rotar a fost propus încă din 1847 preot la Sângeorgiul
de Pădure. A fost instalat în această poarohie18, care a avut mult
de suferit în timpul revoluţiei. Unii locuitori şi preotul s-au refu-
giat în iarna anului 1848-1849. Alte 100 de familii de ortodocşi au
fost silite să treacă la reformaţi. Biserica veche a fost dărâmată,
clopotele au fost confiscate. După întoarcerea preotului Rotar,
credincioşii au revenit la ortodoxie. Preotul Vasile Rotar era şi în
februarie 1850 în arest, învinuit pentru mai multe pricini. Clericul
Petru Pop a cerut pentru sine parohia respectivă, dar Şaguna l-a
instalat în altă parohie şi a cerut protopopului să facă candidaţi-
une pentru Dimitrie Lupan din Egerseg. În final nici unul dintre
candidaţii propuşi de la Sibiu nu s-a aplicat şi parohia a rămas
vacantă19. Propunerea protopopului ca să fie primit cantorul de
acolo la studii teologice nu a fost acceptată de episcop, deoarece
nu avea studiile necesare pentru a urma teologia20. Abia în 1854,
la propunerea lui Partenie Trombiţaş, a primit singhelie pentru
parohia Sângeorzul de Pădure preotul Ioan Brânduşa, cel care
a administrat până atunci această parohie21.
16
Idem, dos. 2, f. 33.
17
Idem, dos. 2, f. 56.
18
Idem, dos. 2, f. 8, 17.
19
Idem, dos. 2, f. 48-49.
20
Hotărârea consistoriului din 25 septembrie 1852, Idem, dos. 2, f. 64.
21
Idem, dos. 2, f. 106.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

În februarie 1855, Şaguna a cerut protopopului să propună

un candidat „harnic şi bine deprins în slujbele bisericeşti” în
locul preotului Mărgineanu din Luduş, care a fost arestat22. În
locul lui a fost desemnat preotul Ioan Mâţu din Peterlaca în 6
aprilie 185523.
Pentru parohia vacantă Corunca, Şaguna a propus, în 9
mai 1855, să se facă candidaţiune, în care pe primul loc să fie
Dimitrie Pop, care a şi fost hirotonit în 31 mai 185524. În octom-
brie, acesta a părăsit satul, luând cu el şi Mineiul din Biserică.
Dimitrie Pop a plecat la tatăl său, preot în Petea, care l-a şi pri-
mit. Satul s-a învrăjbit şi protopopul a cerut să fie transferat tatăl
său la Corunca, iar tânărul preot să fie suspendat25. Episcopul nu
a acceptat propunerea protopopului, mai ales după ce Dimitrie
Pop s-a prezentat personal la Sibiu şi i-a prezentat arhiereului
motivele plecării. El a invocat starea „tristă” în care se afla paro-
hia Corunca, unde obştea „s-a rătăcit”, nu mai cercetau biserica,
nu se împărtăşeau, la multe duminici şi sărbători nu s-a putut
ţine liturghia din lipsa prescurilor, credincioşii şi-au bătut joc
de preot, edificiile bisericeşti au rămas într-o stare deplorabilă,
moşia bisericească era insuficientă. Dimitrie Pop a declarat epi-
scopului că este gata să renunţe la preoţie sau să fie pedepsit,
decât să se mai întoarcă în sat. Şaguna l-a eliberat din preoţie
şi i-a încredinţat slujirea de dascăl la Petea, cerând protopopu-
lui să sfătuiască credincioşii să cerceteze biserica, să asculte de
preot, altfel nu vor mai primi alt preot. Până la ocuparea parohiei
să fie încredinţată spre administrare unui preot vecin26. Decizia
episcopului nu l-a mulţumit pe protopopul Trombiţaş, mai
ales că preotul a plecat noaptea din sat, fără ştirea credincioşi-
lor, a continuat să slujească alături de tatăl său şi după audienţa
22
Idem, dos. 2, f. 152.
23
Idem, dos. 2, f. 143.
24
Idem, dos. 2, f. 139, 141-142, 148.
25
Idem, dos. 11, f. 219.
26
Idem, dos. 2, f. 162, 164-165.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
la Şaguna. Şaguna a fost nevoit să revină asupra acestei deci-
zii, mai ales că protopopul nu a dat curs recomandărilor de la
Sibiu, ca să prezinte acuzele aduse credincioşilor din Corunca,
deoarece aceştia şi-au exprimat nemulţumirea pentru învinui-
rile aduse. Protopopul a luat act de un memoriu al parohieni-
lor privind comportarea preotului, a luat protocol la faţa locului,
de unde rezultă că poporul nu era imoral, iar preotul şi-a mai
cumpărat o moşie pe lângă cea pe care o avea. Nici purtarea lui
ca dascăl nu era potrivită, deoarece juca cărţi, bea, înjura, a luat
porumbul obştei, a înşelat curatorul bisericii cu 71 fl., tatăl său
cu 25 fl27. În faţa reacţiei credincioşilor din Corunca, în 22 mar-
tie 1856 consistoriul l-a suspendat pe Dimitrie Pop din preoţie
şi din dăscălie28, iar Andrei Şaguna a propus transferul preotu-
lui Ioan Ioanovici din Nadăşul Săsesc la Corunca. Aflându-se la
Sibiu, Dimitrie Pop a cerut o parohie mai bună29. La rândul lor,
alţi credincioşi din Petea au petiţionat la episcopie şi au cerut
episcopului, în aprilie 1856, să-i dea voie lui Dimitrie Pop să slu-
jească acolo. Consistoriul a aprobat în 28 aprilie să slujească la
masluri şi să săvârşească funcţiile preoţeşti spre ajutorul preo-
tului celui bătrân din Petea30. După ce şi obştea din Corunca şi-a
dat acordul pentru Ioan Ioanovici, acesta a fost instalat paroh în
toamna anului 1856 la Corunca31. După moartea preotului din
Petea, David Vichente, Partenie Trombiţaş a propus să fie stabi-
lit definitiv ca paroh acolo Dimitrie Pop. Consistoriul din Sibiu a
aprobat această propunere în 31 decembrie 1859, punând capăt
astfel unei probleme ce dura din 185532.
Credincioşii ortodocşi din parohia vacantă formată din satele
Moşuni, Vetca, Sânişor au primit un cleric ca preot, care a urmat
27
Idem, dos. 2, f. 188.
28
Idem, dos. 2, f. 189.
29
Idem, dos. 2, f. 179-180.
30
Idem, dos. 2, f. 168.
31
Idem, dos. 2, f. 175-176.
32
Idem, dos. 2, f. 250-251.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

cursurile de teologie morală între 1858-1859. Protopopul a cerut

episcopului să fie sfinţit şi instalat acolo, dar episcopul a respins
propunerea şi a cerut protopopului să caute un alt candidat33.
Episcopul Şaguna a urmărit tot timpul stabilizarea preoţilor
în parohiile cu dotare corespunzătoare şi evitarea improvizaţiilor.
Aşa s-a întâmplat cu parohia Malomfalău, vacantată prim moar-
tea preotului Iovu Hodoş, în aprilie 1861. Protopopul l-a numit
acolo pe Ioan Hodoş, preot titular în Berghia, care a cerut, ca şi
credincioşii din Malomfalău de altfel, să slujească în amândouă
parohiile până la ocuparea celei vacante din Malomfalău, deoa-
rece nu existau capelani care să fie recomandaţi pentru acesată
parohie, numai un cleric pe care protopopul nu l-a recomandat.
Episcopul nu a aprobat această numire şi a cerut informaţii des-
pre starea parohiei. Având în vedere dotarea corespunzătoare a
parohiei, Andrei Şaguna a respins propunerea şi a solicitat să se
facă candidaţiune pentru ocuparea acesteia. În urma candida-
ţiunii, cele mai multe voturi le-a primit preotul Ioan Hodoş din
Berghia. Credincioşii din Malomfalău, înţeleşi cu Ioan Hodoş,
l-au mutat într-o noapte din Berghia. În final episcopul a apro-
bat alegerea de la Malomfalău în 19 octombrie 1861, precizând
că nu dă voie lui Ioan Hodoş să se mute până nu se va găsi un
preot la Berghia34. Numai în decembrie 1861 s-a făcut candidaţi-
une în Berghia, unde clericul Ioan Popescu a primit toate votu-
rile. Episcopul l-a hirotonit în 26 şi 27 decembrie şi i-a acordat
parohia Berghia35.
Credincioşii din Sânbenedic şi Acăţari au înaintat la Sibiu o
petiţie, în noiembrie 1861, cerând să li se trimită un preot acolo.
Aceştia au invocat starea în care se afla preotul de acolo, Teodor
Tolan, a cărui vârstă era estimată la 97 de ani. A fost hirotonit de
Avacumovici în 1810. A fost un model de preot, dar de 2 ani şi
33
Idem, dos. 2, f. 257.
34
Idem, dos. 13, f. 15, 32-33, 36-37, 52-54.
35
Idem, dos. 13, f. 82-83.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
jumătate puterile i-au slăbit şi a fost ajutat de preotul din Corunca.
Deşi era îngrijit de copiii săi, protopopul a cerut să i se dea în con-
tinuare 50 de fl. din ajutorul imperial şi câte o mierţă de porumb
de la credincioşi. Protopopul a recomandat să fie sfinţit acolo cle-
ricul Ioan Parhon, după terminarea studiilor. Acesta însă dorea
să fie numit pe lângă preotul din Nasna, la rândul său bătrân şi
răguşit, dar credincioşii de acolo erau mulţumiţi de preotul lor36.
Şaguna a respins, în mai 1862, propunerea lui Partenie Trombiţaş
şi i-a cerut protopopului să caute un cleric absolut, care să fie
numit capelan pe lângă bătrânul preot Teodor Tolan din parohia
Sânbenedic37. Această parohie a rămas fără preot mai mult timp.
Protopopul l-a numit acolo pe preotul din Corunca, dar sătenii
nu-l doreau şi au cerut un preot permanent. Parohia Sânbenedic
era săracă, era înconjurată de parohii unite, care au urmărit să-i
atragă şi pe credincioşii ortodocşi din această comună. În lipsa
altor candidaţi, protopopul menţiona că satul s-ar putea mul-
ţumi cu Mihai Chebelean, cleric în anul II la seminar. Şaguna a
încălcat propriile exigenţe şi a acceptat să fie sfinţit cu numai
doi ani de studii teologice în februarie 1863. El a fost hirotonit
în august 1863 şi numit în parohia Sânbenedic38.
Un caz interesant s-a petrecut în comuna bisericească Nasna.
Consistoriul din Sibiu a primit o instanţă a credincioşilor din paro-
hie ca să nu li se trimită Zaharia Baciu, capelan pe lângă bătrâ-
nul preot de acolo, Iacob Tecşa. Însărcinat de consistoriu să cer-
ceteze această problemă, Partenie Trombiţaş a mers în comună,
împerună cu preoţii Ilie Fulea din Egerseg şi Ioan Hodoş din
Malomfalău şi au constatat că locuitorii nu au trimis nici o peti-
ţie. Preotul Iacob Tecşa a mărturisit că el a confecţionat petiţia
cu ajutorul a doi preoţi greco-catolici vecini, fără ca parohienii
să ştie de aceasta, temându-se că va fi înlocuit cu Zaharia Baciu
36
Idem, dos. 13, f. 61-62, 84-86.
37
Idem, dos. 15, f. 26-27.
38
Idem, dos. 13, f. 108, 109, 119, 122-124, 129-130.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

pentru că era bătrân şi răguşit. Constatând faptul că instanţa

era un fals datorat preotului bătrân, episcopul l-a pedepsit la
plata unui canon de 10 fl.39. Preotul bătrân a murit în 31 ianua-
rie 1865. Consistoriul a dispus să se facă candidaţiune, în urma
căruia clericul din anul III, Zaharia Baciu, a primit majoritatea
voturilor. La propunerea lui Partenie Trombiţaş ca acesta să fie
sfinţit şi numit în comuna Nasna, episcopul a răspuns că nu
poate satisface cererea comunei până ce Zaharia Baciu nu va
absolvi studiile clericale. Totuşi, după numai o lună, a fost sfin-
ţit şi numit la Nasna40.
O altă cerere a protopopului Trombiţaş, respinsă de episcopul
Andrei Şaguna, se referea la persoana acestuia. La moartea pro-
topopului Gurghiului, Ştefan Branea, în 1861, Partenie Trombiţaş
a cerut să-i fie încredinţată administrarea acestui district, invo-
când starea materială precară în care se afla, necorespunzătoare
pentru dregătoria de protopop într-un oraş mare, unde trebuia
să reprezinte cauza românească. Episcopul nu a aprobat această
cerere, deoarece administrarea protopopiatului Gurghiu a fost
încredinţată lui Iosif Brancovan, paroh în Idicel41.
În 1867 parohia Vidacutul Român din protopopiatul Târnava
de Sus era vacantă de 4 ani. Protopopul Ioan Almăşan a cerut
consistoriului arhidiecezan din Sibiu, în 19 octombrie 1867, să
aprobe transferul lui Ioan Popescu,paroh în Berghia, la Vidacut.
Solicitat să-şi exprime punctul de vedere, protopopul Trombiţaş
a consultat credincioşii din Berghia, care au fost de acord cu
acest transfer, cu condiţia să li se trimită un alt preot. Partenie
Trombiţaş a recomandat episcopului acest transfer şi pentru că
preotul Ioan Popescu nu a avut raporturi prea bune cu parohi-
enii şi nici cu conlocuitorii unguri. La începutul lunii decembrie
Ioan Popescu s-a mutat în parohia Vidacut fără a mai aştepta
39
Idem, dos. 13, f. 100, 101, 106-107.
40
Idem, dos. 13, f. 208, 217, 219-220.
41
Idem, dos. 13, f. 75-76, 91-92.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
aprobarea mitropolitului şi cu toată interdicţia ce i-a făcut-o
Trombiţaş, aşa încât consistoriul a fost, la rândul său, nevoit să
aprobe acest transfer42.
În Berghia a fost desemnat administrator preotul Ioan Hodoş,
dar în 3 iulie 1869 comitetul bisericesc din comună a cerut con-
sistoriului un preot care să locuiască în sat, deoarece cu admi-
nistratorul desemnat nu se puteau mulţumi. Suplica credincioşi-
lor din Berghia promitea o plată corespunzătoare preotului care
se va instala acolo. La propunerea protopopului de ocupare a
parohiei vacante, Şaguna a respins solicitând protopopului infor-
maţii despre casa parohială. După ce comuna a făcut dovada că
are toate mijloacele pentru a susţine un preot stabil, episcopul a
aprobat să se facă candidaţiune, dar nu s-a găsit nici un preten-
dent. Protopopul a primit totuşi, în septembrie 1870, un protocol,
făcut în absenţa sa, prin care credincioşii s-au învoit cu preotul
Ioan Rusu din Hundorf ca să se mute acolo. Deşi a cerut să se
aprobe transferul preotului Ioan Rusu, parohia a rămas vacantă
aproape 2 ani. Abia în 19 iunie 1872, Partenie Trombiţaş anunţa
pe Şaguna că locuitorii din Berghia s-au învoit cu clericul Petru
Moldovan, care îndeplinea toate condiţiile fixate de consistoriu
şi i s-a promis un venit de 444 fl.43.
În mai 1872 Şaguna a anunţat că nu va mai face hirotonii
din cauza bolii care îl încerca44, încât nu avem dovada hiroto-
nirii lui Petru Moldovan de către Andrei Şaguna. Până în acest
moment Andrei Şaguna a hirotonit sau transferat 14 preoţi în
parohiile din protopopiatul Târgu Mureş sau în afara lui:
martie 1850 – Ilie Săcălean în Cornăţel şi filiile Sâncrai,
Remetea şi Podeni;45
octombrie 1852 – Ioan Hodoş în Berghia;46
42
Idem, dos. 13, f. 311-312, 313, 323-324.
43
Idem, dos. 13, f. 382, 428, dos. 24, f. 37.
44
Idem, dos. 23, f. 59.
45
Idem, dos. 2, f. 28.
46
Idem, dos. 2, f. 78.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

august 1854 – Ioan Brânduşa în Sângeorgiul de Pădure;47

aprilie 1855 – Ioan Mâţu din Petrilaca transferat la
Luduş;48
mai 1855 – Dimitrie Pop în Corunca;49
aprilie 1856 – Dimitrie Pop transferat la Petea;50
septembrie 1856 – Ioan Ioanovici transferat din Nadăşul
Săsesc la Corunca;51
decembrie 1857 – Ioan Stoicovici în Mureşeni;52
octombrie 1861- Ioan Hodoş transferat din Berghia în
Malomfalău;53
decembrie 1861- Ioan Popescu în Berghia;54
august 1863 – Mihai Chebelean în Sânbenedic;55
mai 1865 – Zaharia Baciu în Nasna;56
decembrie 1867 – Ioan Popescu din Berghia transferat în
Vidacutul Român, protopopiatul Târnava de Sus;57
septembrie 1869 – George Popovici alias Popescu în
Topliţa58.
Pentru fiecare preot hirotonit şi trimis pentru instalare,
Şaguna cerea protopopului să-i pretindă să respecte jurământul,
tipicul, să se deprindă cu citirea Bibliei şi a altor cărţi, să fie cre-
dincios împăratului, casei domnitoare şi Bisericii ortodoxe, „să-i
înveţe pe credincioşi frica lui Dumnezeu, năravurile cele bune
şi ascultarea de mai marii săi, să se ferească de orice amestec cu

47
Idem, dos. 2, f. 106.
48
Idem, dos. 2, f. 143.
49
Idem, dos. 2, f. 139.
50
Idem, dos. 2, f. 168.
51
Idem, dos. 2, f. 175-176.
52
Idem, dos. 2, f. 194.
53
Idem, dos. 13, f. 53-54.
54
Idem, dos. 13, f. 82-83.
55
Idem, dos. 13, f. 129-130.
56
Idem, dos. 13, f. 217.
57
Idem, dos. 13, f. 323-324.
58
Idem, dos. 13, f. 409.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
preoţii şi creştinii de altă lege în slujbele preoţeşti”59, să ducă o
viaţă potrivit condiţiei, să se ferească de beţie şi de orice rău, să
citească Sfintele Evanghelii şi Apostolul60, să se străduiască pen-
tru desăvârşirea învăţăturilor creştineşti, că citească continuu
Biblia, scrierile Sfinţilor Părinţi şi cu deosebire a lui Ioan Gură
de Aur, „Despre preoţie”61.
În relaţiile cu protopopul, Andrei Şaguna a cerut preoţilor
să respecte indicaţiile autorităţilor privind conscrierea parohi-
ilor şi a filiilor, să ţină în ordine protocoalele, protopopul să le
controleze periodic. Încă din vara lui 1850, la Sibiu s-au tipărit
protocoale noi pentru parohiile ale căror documente au fost dis-
truse în timpul revoluţiei62.
O problemă cu care s-a confruntat protopopul a constitu-
it-o catehizarea. Deoarece Şaguna a pretins preoţilor să organi-
zeze catehizarea credincioşilor în mod regulat, protopopul a fost
nevoit să transmită la Sibiu faptul că nu în toate parohiile s-a
putut ţinea, fie din cauza convieţuirii cu alte confesiuni, care nu
practicau catehizarea, fie din cauza jocurilor organizate de tineri
duminica, care împiedicau catehizarea. Spre exemplu, Partenie
Trombiţaş menţiona, în octombrie 1864, că nu s-a ţinut catehiza-
ţie regulat la Cristur, la Sângiorgiul de Mureş s-a ţinut înainte
de amiază, la Sânbenedic numai un timp, la Egerseg s-a ţinut,
dar nu toată vara, la Berghia s-a ţinut numai în postul mare63.
Preotul Samson Moldovan s-a plâns că a fost împiedicat să ţină
catehizarea cu tinerimea în timpul verii de către fiul preotului
greco-catolic, Augustin Negruţiu, care s-a înţeles cu tinerii să-i
facă clacă, în schimb le plătea în fiecare duminică un muzicant
care să le cânte la joc. Astfel în timpul catehizaţiei tinerii petre-
ceau, ceea ce l-a determinat pe Şaguna să-i propună protopopu-
59
Idem, dos. 2, f. 78.
60
Idem, dos. 2, f. 139.
61
Idem, dos. 13, f. 217.
62
Idem, dos. 3, f. 32-33.
63
Idem, dos. 2, f. 132.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

lui să ceară ajutorul dregătoriei politice în acest scop.64

Şaguna a apreciat zelul cu care Partenie Trombiţaş a urmă-
rit catehizarea şi a raportat despre modul cum s-a desfăşurat65,
dar şi efortul de a-şi îndeplini obligaţiile financiare faţă de epi-
scopie, în primul rând taxele de la biserici şi sumele depuse de
tinerii nou cununaţi. În 1850 episcopia a primit 62 fl. 28 cr de
la bisericile din protopopiat şi din mila celor nou cununaţi, în
noiembrie 1856 s-au primit la Sibiu 15 fl. taxa celor nou cunu-
naţi, în 1862 pentru 59 perechi s-au trimis la Sibiu 20 fl. 68 cr., în
1864, 22 fl. 75 cr., în 1868, 30 fl. 80 cr., în 1869, 27 fl.66.
Preoţimea a fost scutită în 1852 de plata taxelor comunale,
nu şi de impozitele faţă de stat, respectiv darea după venituri,
pentru care Şaguna a pretins preoţilor să facă dovada venituri-
lor lor şi să nu se împotrivească la plata dării după venituri67.
Episcopia a mijlocit şi transferul obligaţiunilor din împru-
mutul de stat pe seama bisericii sau a şcolii, cum s-a întâmplat
la Mureşeni68 sau la Medeşfalău69 în 1864.
Corespondenţa episcopului cu protopopul tractului Mureş
relevă o mobilitate mare a clerului, dificultăţile consistoriului de
a stabiliza preoţi definitivi în comune, lipsa unor preoţi cu stu-
dii complete, starea de provizoriat a unor parohii rămase mult
timp vacante. Au fost dificultăţi cu care protopopul s-a confrun-
tat mereu, reuşind, de cele mai multe ori cu sprijinul arhiereului,
să acopere cu preoţi corespunzători parohiile tractului.
Veniturile clerului. Ajutoare arhiereşti
Condiţia materială precară a preoţilor şi parohiilor din pro-
topopiat a fost acuzată mereu de Partenie Trombiţaş în cores-
64
Idem, dos. 13, f. 410.
65
Idem, dos. 15, f. 351-352.
66
Idem, dos. 9, f. 24, 92; dos. 20 f. 122, 202, 397.
67
Idem, dos. 9, f. 37.
68
Idem, dos. 13, f. 156.
69
Idem, dos. 19, f. 81-82.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
pondenţa cu arhiereul său, în numeroasele cereri de ajutor adre-
sate Sibiului cu diverse ocazii, mai ales cu prilejul propunerilor
de preoţi recomandaţi spre completarea veniturilor din ajutorul
imperial. Corespondenţa protopopului cu Andrei Şaguna relevă
imaginea preotului ortodox copleşit de greutăţile vieţii, depen-
dent de roadele pământului, puţin ca întindere şi de proastă cali-
tate, expus calamităţilor naturale, inundaţii, grindină, ger, frec-
vent obligat să bată târgurile din Târgu Mureş pentru a achi-
ziţiona cele necesare traiului familiei, lipsit de minime resurse
pentru a achiziţiona veşminte preoţeşti corespunzătoare statu-
tului său social, mereu concurat de al celorlalte confesiuni con-
locuitoare. Clasificările propuse de protopop la Sibiu pentru
suplimentarea veniturilor preoţilor din ajutorul imperial men-
ţionează drept sărace constant aceleaşi parohii: Berghia, Nasna,
Sângeorgiul de Pădure, Sângeorgiul de Mureş, Oarba, Corunca,
Sânbenedic, Muşin, Cristur, Malomfalău, Petea, Egerseg (între
anii 1854-1855)70, la care s-au adăugat Cristur, Band, Megesfalău,
Icland în anii 1862-186571. Sunt 12-15 parohii care apar frecvent
în cererile de ajutor înaintate la episcopie. Mulţi dintre preoţii
acestora întreţineau copii la şcolile germane sau maghiare şi la
seminarul teologic de la Sibiu, având cheltuieli ce depăşeau cu
mult posibilităţile lor. Sărăcia parohienilor şi a preoţilor explică
faptul că sumele oferite de consistoriul sibian din Fundaţia
Ferdinandiană sau din ajutorul imperial au fost mai mari decât
în alte protopopiate. Este adevărat că Andrei Şaguna a folosit
acest mijloc şi pentru dotarea bisericilor şi a parohiilor cu cărţile
tipărite la Tipografia diecezană, având în vedere faptul că aceste
comune bisericeşti nu aveau suficiente resurse pentru a achi-
ziţiona cărţile mai nou apărute. De aceea a condiţionat deseori
acordatea ajutorului cu achziţionarea cărţilor celor mai recente,
o parte din suma acordată acoperind costul cărţii.
70
ANDJM. Târgu Mureş, dos. 5, f. 110, 115, 120.
71
Idem, dos. 19, f. 24, dos. 20, f. 261.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

Pagubele masive suferite în timpul revoluţiei l-au determi-

nat pe Andrei Şaguna să intervină încă din 1850. Atunci a văzut
în conscripţia protopopiatului că preotul Ioan Breja din Egerseg
a „căzut jertfă credinţei sale către Înaltul nostru monarh şi cătră
naţiunea noastră” şi a cerut protopopului ca pomenirea lui să se
cinstească şi să-i caute un loc de înmormântare72. În iunie 1850 a
acordat câte 30 fl. preoţilor care au suferit pagube în revoluţie:
Ştefan Iacovici din Mureşeni, Iacob Cristorean din Cristeşti, Ioan
Hodoş din Moreşti, Ioan Iacov din Berghia, fetiţei orfane a pre-
otului Breja ucis şi o sumă egală pentru protopopul Trombiţaş73,
care a pierdut totul în timpul revoluţiei. În urma jafurilor găr-
zii naţionale maghiare din Târgu Mureş, a pierdut toată averea
sa de 2350 fl şi taxele adunate pentru episcopie. În perioada cât
a fost refugiat în România, până în august 1849, acestuia i-au
confiscat tot ce avea în casă şi i-au fost vândute toate bunurile74.
Cu toate că a primit ajutoare mai mari decât ale celorlalţi preoţi,
până în 1854 câte 100 fl. anual, apoi câte 120 fl. cel mai adesea,
iar din 1864 câte 200 fl., Partenie Trombiţaş nu a fost mulţumit
cu veniturile sale, invocând mereu nevoile noi de bani pentru
întreţinerea celor trei copii orfani la şcoală.
Nu întotdeauna cererilre preoţilor afectaţi de revoluţie au
fost satisfăcute de episcop. Iacob Tecşa din Nasna a cerut ajutor
pentru că fiul său a fost omorât în revoluţie, urmând să fie plătit
de către cei vinovaţi sau de către stăpânirea politică. Episcopul
a răspuns că nu poate întreprinde nimic şi i-a recomandat să se
adreseze împăratului cu ocazia vizitei acestuia în Transilvania,
precizând că erau mulţi români în aceeaşi situaţie75.
Sumele alocate ca ajutoare în 1854-1856 au acoperit în
cea mai mare parte costurile achiziţionării Mineielor şi ale

72
Idem, dos. 5, f. 68.
73
Idem, dos. 5, f. 66.
74
Idem, dos. 9, f. 25.
75
Idem, dos. 5, f. 91.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Chiriacodromionului76. Au fost exceptaţi de episcop de la aju-
toare cei care nu au fost aprobaţi de guvern. Protopopul a avut
un rol important în recomandarea preoţilor destinaţi a primi
ajutor de la Fundaţia Ferdinandiană. De exemplu, în 1856 a res-
pins propunerea de ajutor pentru Iacob Cristurean din Cristur,
deoarece nu a avut purtare bună şi l-a recomandat , în schimb,
pe Simion Nestea din Muşin, preot sărac, văduv, cu un copil
invalid, care însă nu a fost acceptat de episcop deoarece nu avea
aprobarea guvernului77.
Partenie Trombiţaş l-a recomandat pe Ioan Hodoş din Berghia
pentru ajutor în anul 1858, când acesta s-a plâns episcopului de
sărăcie şi i-a cerut ajutor arătând că este foarte sărac, nu are vite
şi nici bucate.78
Atunci când „Telegraful român” anunţa ajutorul imperial
de 25000 fl. pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania, Partenie
Trombiţaş a cerut câte 200 fl. anual pentru el până ce fiul său
termina studiile la Viena79. Protopopiatul Târgu Mureş a primit
în 1861 din ajutorul împărătesc 650 fl., 100 pentru protopop şi
50 fl. pentru 11 parohii. Acestor bani s-au adăugat cărţi trimise
gratuit , 5 Biblii şi câte 10 Istorii bisericeşti80. În 1862 au primit
ajutor 7 preoţi81.
Conştient de importanţa susţinerii materiale a parohiilor
sărace, Partenie Trombiţaş a înfiinţat o mică fundaţie, ale cărei
statute au fost trimise la Sibiu pentru a fi aprobate şi publicate
în „Telegraful Român”82.
Pe lângă condiţia achiziţiei cărţilor nou tipărite, Andrei
Şaguna a impus utilizarea ajutorului împărătesc şi în alte sco-
76
Idem, dos. 5, f. 110, 115, 120, dos. 2, f. 171, 172, 174.
77
Idem, dos. 2, f. 171. Şaguna nu a acceptat ajutorul pentru Simion Nestea deoarece nu a fost reco-
mandat de guvern. Idem, dos. 2, f. 172.
78
Idem, dos. 2, f. 198.
79
Idem, dos. 19, f. 3.
80
Idem, dos. 19, f. 9-10; dos. 20, f. 11.
81
Idem, dos. 19, f. 28-29.
82
Idem, dos. 19, f. 12.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

puri. În 1862 a acordat 60 fl. preotului Samson Moldovan, cu

condiţia să aibă 2 reverende83.
Ajutoarele acordate preoţilor au generat uneori dispute
sau neînţelegeri ale urmaşilor acestora cu protopopiatul sau cu
biserica din localitate. Fiii preotului decedat Teodor Tolan din
Sânbenedic au reclamat faptul că au primit numai 30 fl. din aju-
torul pe anii 1860-1862, în valoare de 182 fl., 60 cr.. Banii au fost
folosiţi pentru achiziţionarea Mineielor şi biserica trebuia să le
returneze aceşti bani, deoarece cărţile au rămas la biserică. La
rândul lor, fiii preotului Tolan erau datori către biserică şi dato-
ria lor a fost ştearsă84.
Încă din 1861, Partenie Trombiţaş a prezentat episcopului
situaţia veniturilor şi a porţiei canonice a preoţilor din district.
Bazat pe această evaluare, în aprilie 1863 a făcut o radiografie a
situaţiei materiale şi familiale a preoţilor, sugerând o următoare
clasificare pentru ajutorul pe anul 1863.
Teodor Mathe, preot în Muşin, cu purtare bună, avea paro-
hia între nişte dealuri;
Ioan Brânduşa, preot în Sângeorgiul de Pădure, parohie situ-
ată între secui, avea 3 copii şi i-a ars casa parohială, iar comuna
bisericească nu a făcut nimic pentru o casă nouă;
Ioan Popescu, preot în Berghia, avea un copil, parohie „slă-
buţă”;
Ilie Fulea, preot în Egerseg, avea 4 copii,parohie de mijloc;
Ioan Stoicovici, preot în Megesfalău, avea 2 copii, parohie
de mijloc;
Ioan Ioanovici, preot în Corunca, văduv, avea un copil, paro-
hieni săraci, deţinea o porţiune canonică „bunişoară”;
Ioan Hodoş, preot în Bandul de Câmpie, avea 2 copii la
şcoală, 4 acasă, nu avea porţie canonică, trăia din arendare, din
care a ieşit în pagubă în acel an;
83
Idem, dos. 20, f. 141.
84
Idem, dos. 19, f. 14-15, 16-17, 22-23, dos. 20, f. 142-144.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Iacob Tecşa, preot în Nasna, avea o fată oarbă, parohia era
„bunişoară”;
Ioan Hodoş, preot în Malomfalău, avea 2 copii şi ţinea 3
surori orfane;
Iacob Cristurean, preot în Cristur, văduv, era singur, nu
avea pe nimeni;
Ioan Iacob, preot în Sângeorzul de Mureş, avea un băiat, cres-
cut de Farago, „şogor”, fost rector la seminarul din Blaj, acum
la teologie morală, deţinea „ceva moşie a sa”;
Samson Moldovan, preot în Oarba de Mureş;
Zinovie Hodoş, preot în Iclandu Mare;
Demetrie Victor, preot în Petea de Câmpie;
Despre ultimii trei Partenie Trombiţaş menţiona că aveau o
porţiune canonică frumoasă.
Despre parohia vacantă Sânbenedic, protopopul arăta că
locuitorii erau săraci, fiind alungaţi din casă deoarece se aflau
pe locuri secuieşti, în consecinţă şi preoţii erau săraci acolo85.
Despre veniturile parohiei Malomfalău există informaţii
mai bogate pentru 1861, solicitate de episcop în vederea ocu-
pării parohiei vacante, deţinută temporar de Ioan Hodoş, preot
în Berghia. Preotul din această comună bisericească deţinea 23
bucăţi de pământ de 14 iugăre în total şi primea 57 metreţe de
bucate în grăunţe. De asemenea locuitorii trebuiau să presteze
57 zile de lucru pe an pentru preot.
Situaţia prezentată de protopop vorbea de la sine despre
condiţia materială şi starea familială a preoţilor. Cu excepţia celor
3 parohii bine înzestrate, toate celelalte erau într-o stare econo-
mică precară. În urma clasificării propuse de Partenie Trombiţaş,
acesta a primit în 1863 din ajutorul împărătesc 120 fl., iar 7 pre-
oţi câte 60 fl., din care episcopia a reţinut 10 fl. la o sută pentru
fondul bisericii catedrale86.
85
Idem, dos. 19, f. 25.
86
Idem, dos. 19, f. 28-29.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

În 1864, Andrei Şaguna a acordat 200 fl. ajutor pentru pro-

topop şi câte 50 fl. pentru 12 preoţi, menţionând totodată că a
făcut acest gest de generozitate numai la cererea preoţilor, deoa-
rece preoţimea din acel district nu corespundea chemării sale.
Episcopul acuza în cuvinte aspre preoţii că sunt beţivi, că alţii
erau cărăuşi, că nu sunt evlavioşi, nu poartă reverende, umblă
pe la târguri nespălaţi şi nepieptănaţi şi făceau de ruşine bise-
rica şi naţia. Sărăcia – spunea Andrei Şaguna – nu putea fi un
pretext pentru greşelile menţionate. Sub pretextul sărăciei pre-
oţii au uitat de chemarea lor. El condiţiona acordarea ajutoare-
lor de îndreptarea preoţilor. Şi le recomanda ca din aceste aju-
toare să cumpere cărţi pentru biserici87.
Caracterizarea drastică a episcopului s-a reflectat şi în aju-
torul acordat protopopiatului în 1865: 200 fl. pentru protopop
şi câte 70 fl. pentru numai trei preoţi.88
Propunerea făcută de Partenie Trombiţaş pentru înfiinţarea
unei fundaţii în districtul său a fost adoptată de Şaguna pen-
tru toată eparhia. În aprilie 1864, episcopul propunea înfiinţa-
rea unei fundaţii administrată de epitropia diecezană, la care
să contribuie toţi cei care primeau ajutorul împărătesc cu câte
1 fl. de la 10 fl.89.
În ciuda judecăţii severe a episcopului, în aprilie 1865
Partenie Trombiţaş a trimis clasificarea preoţilor propuşi pen-
tru ajutor, precizând că erau săraci, loviţi de grindină şi de inun-
daţii90. Consistoriul a aprobat 200 fl. pentru protopop şi câte 70
pentru preoţi, din care a reţinut 10% pentru un fond destinat
protopopilor şi parohiilor şi 50 cr. pentru scrierea Sfântului Ioan
Gură de Aur despre preoţie91.
În ianuarie 1866 mitropolitul Şaguna a cerut consultarea pre-
oţilor în vederea împărţirii sumei de 60 fl. din ajutorul împărătesc
87
Idem, dos. 12, f. 104.
88
Idem, dos. 18, f. 13-14.
89
Ibidem.
90
Idem, dos. 20, f. 258.
91
Idem, dos. 22, f. 259-260.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
la câte doi în mod egal, propunere acceptată de către toţi preo-
ţii. Numai preotul Samson Moldovan din Oarba de Mureş nu a
acceptat să contribuie din ajutorul împărătesc la fondul obştesc
pentru ajutorarea protopopilor şi parohiilor, motiv pentru care
Şaguna l-a exclus de la ajutor92. Nu a fost singurul motiv pen-
tru care preotul nu a primit ajutorul. El a adresat o cerere mitro-
politului mai înainte, declarând că era sărac şi avea patru copii.
Solicitat de ierarh să-i prezinte situaţia preotului şi a parohiei
Oarba, protopopul arăta că avea porţie canonică „bunişoară”, iar
în 1850 a dobândit şi „puţină moşie”, avea car, plug şi boi, din
recolta obţinută vindea mai multe găleţi de grâu şi porumb la
târg pe an, avea vaci, căruţă cu 2 cai, unul a murit, oi, mai multe
coşniţe de stupi care îi aduceau ceva venit, avea 4 copii, unul la
şcoală la Târgu Mureş. În legătură cu ajutorul, protopopul lăsa
la aprecierea mitropolitului decizia93. Partenie Trombiţaş pro-
fită de ocazie pentru a prezenta starea grea a districtului, afec-
tat de ploi în 1865, de grindină şi secetă în 1866, care au adus
zona în mare sărăcie. Procesele urbariale au secătuit locuitorii,
încât preoţii nu mai aveau de unde plăti contribuţia. Doar cei
cu porţiune canonică aveau propriile bucate, ceilalţi nu aveau
ce să mănânce94.
Pe lângă acest aspect mereu acuzat de preoţi şi protopop,
mitropolitul a hotărât să împartă ajutorul împărătesc preoţilor
care se distingeau prin strădania lor, aceasta însemnând şi citi-
rea Bibliei. De aceea a cerut protopopului în 1866 să propună 14
inşi distinşi prin activitatea lor, care pe lângă cei 10 %, să cum-
pere şi o Biblie, al cărei preţ era 20 fl. exemplarul nelegat şi 25 fl.
legat95. Biblia a fost achiziţionată, însă, încă din 1860, de 8 preoţi,
inclusiv protopopul, care în schimb a cerut un Pidalion96.
92
Idem, dos. 13, f. 257-258.
93
Idem, dos. 13, f. 231.
94
Ibidem.
95
Idem, dos. 19, f. 92-93.
96
Idem, dos. 19, f. 94.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

În anii 1866 şi 1867 din fondul clerului, a fost ajutat preotul

Mihai Chebelean din Sânbenedic97. Din ajutorul împărătesc, în
1867 au primit câte 50 fl. preoţii cei mai săraci din protopopiat
cu condiţia să-şi cumpere reverende. Protopopul preciza că toţi
aveau în acel moment reverende.
O situaţie dramatică este menţionată în aprilie 1868 de pre-
otul Ioan Vătăşanu, care era paroh la Petea şi administrator în
Berghia, de unde a plecat Ioan Popescu. În 26 şi 27 aprilie s-a
abătut peste zonă o grindină cum nu s-a mai pomenit, care a
pustiit holdele, a dus arăturile, a noroit râturile. Era multă şi
mare, spunea preotul, a ajuns dusă de vânt la ½ stânjen, nu s-a
topit, a omorât porcii, mieii şi oile care erau pe câmp. Locuitorii
au rămas fără recoltă şi preotul cerea bani din ajutorul imperial,
mai ales pentru că la Berghia nu primea nimic de la credincio-
şii sărăciţi de grindină şi de procesele urbariale98.
Nu toţi cei care au solicitat ajutor mitropolitului erau îndrep-
tăţiţi. În iunie 1868, Zenovie Hodoş, preot în Iclandul Mare,
comitatul Turda s-a plâns la mitropolit că nu a primit niciodată
ajutor împărătesc. La cererea arhiereului, protopopul a prezen-
tat situaţia reală a parohiei şi a preotului. Iclandul Mare era cea
mai bună parohie, cea mai populată şi era înzestrată cu porţi-
une canonică suficientă, încât din veniturile parohiei şi-a cum-
părat o jumătate de moşie de 3 iugăre şi o casă în sat. Preotul
ţinea atâţia boi încât umbla cu 2 pluguri la arat, avea 50 de oi,
cai , 40 viţei, un copil care a fost la şcolă la Târgu Mureş, dar
care nu a învăţat şi se afla în acel moment la Blaj. Plângerea că a
fost lovit de grindină nu era întemeiată, deoarece numai o parte
a hotarului a fost atinsă, iar culturile şi-au revenit. Nu excela
în slujba preoţească, deşi a invocat diligenţa cu care a păstorit
turma. Satul avea doar o biserică de lemn, nu nouă, deşi locui-
torii erau bogaţi şi puteau clădi una nouă. În perioada absolu-
97
Preotul a primit câte 31 fl. 50 cr.; Idem, dos. 20, f. 282, dos. 13, f. 310.
98
Idem, dos. 13, f. 339.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
tistă a fost ridicată o şcoală nouă, locuitorii au plătit în fiecare
an un învăţător, dar copiii nu au frecventat-o, încât nici unul nu
ştia nici măcar să citească. Protopopul încheia arătând că situa-
ţia lui materială era mai bună decât a tuturor preoţilor din tract,
care erau mai îndreptăţiţi decât el la ajutorul împărătesc, întru-
cât au sărăcit din cauza proceselor urbariale, nu aveau porţiune
canonică şi erau mai diligenţi decât suplicantul99. Ca urmare a
acestei caracterizări, Zenovie Hodoş a fost respins de mitropo-
lit de la ajutorul împărătesc100.
Din ajutorul împărătesc pentru anul 1869 s-au împărtăşit
protopopul cu 200 fl. şi alţi 13 preoţi cu 50 fl.: Ioan Hodoş din
Malomfalău, Iacob Cristurean din Cristurul de Mureş, Ioan Iacob
din Sângeroz, Ioan Stoicovici din Megyesfalău, Ioan Hodoş din
Bandul de Câmpie, Teodor Mate din Muşin, Zaharia Baciu din
Nasna, Mihai Chebelean din Sânbenedic, Ioan Ioanovici din
Corunca, Ioan Brânduşa din Sângeorziul de Pădure, Ilie Fulea
din Egerseg. Au fost reţinuţi 10% pentru fondul clerului, care
în 1868 se ridica la 13.384fl. 8 ½ cr.101.
Din 1871, Andrei Şaguna a hotărât să acorde ajutoare pen-
tru preotesele văduve. În decembrie acelaşi an a acordat 12 fl.
pentru Raveca Victor, fostă preoteasă în Petea, văduvă cu 3 copii
şi o stare materială grea102.
Acelaşi tablou dramatic prezenta protopopul şi în apri-
lie 1872, când solicita ajutorarea preoţilor din fondul de ajutor
împărătesc. Locuitorii din protopopiat erau foarte săraci, 2/3 nu
aveau ce să mănânce, holdele au fost distruse de intemperii, încât
credincioşii nu puteau plăti nimic preoţilor. Cel mai afectat era
Teodor Mate din Muşin, fără nici o avere, pentru care protopo-
pul solicita ajutor în mod special. De altfel Parteniar Trombiţaş

99
Idem, dos. 13, f. 352.
100
Idem, dos. 9, f. 115.
101
Idem, dos. 19, f. 119,125.
102
Idem, dos. 30, f. 3-4.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

a propus pentru ajutor pe toţi preoţii din district, cu excepţia lui

Zenovie Hodoş din Icland, Samson Moldovan din Oarba şi Ioan
Vătăşan din Petea. Ca urmare a acestei cereri, Şaguna a acor-
dat ajutor 200 fl. pentru protopop şi câte 50 fl. pentru 13 preoţi,
cerându-le să aciziţioneze Manualul de canoane103.
Protopopul s-a îngrijit mereu să suplimenteze veniturile preo-
ţilor din tract, solicitând consecvent mitropolitului ajutorarea celor
mai săraci. În 1873 recomanda cu deosebire pe Teodor Mate şi
Mihai Chebelean, ca să primească o sumă dublă faţă de cea acor-
dată celorlalţi preoţi, recomandaţi, de altfel, şi în anul trecut104.
Foarte rar credincioşii din zonă s-au bucurat de alte surse
de venituri. În 1861 doi credincioşi din Zaul de Câmpie au lăsat
după moarte toată moşia lor bisericii, donaţie trimisă de Partenie
Trombiţaş la Sibiu spre a fi întărită de episcopie şi publicată în
„Telegraful Român”105. În 1865, Simeon Şerban a donat o moşie
pe seama bisericii din Sângeorz106.
Situaţia materială a parohiilor şi a preoţilor a fost cea mai
gravă problemă cu care s-a confruntat protopopul. Am remarcat
insistenţele acestuia la episcopie pentru a obţine anual ajutoare
arhiereşti, dar şi grija episcopiei de a asigura sumele respective
pentru preoţii cei mai săraci. Informaţiile despre averile şi soco-
telile bisericeşti lipsesc din corespondenţă, în prea puţine cazuri
au răzbătut informaţii. Cele mai multe parohii nu aveau venituri
pentru întreţinerea preotului, încât imaginea preotului cu trai-
sta în spate la târg pentru a cumpăra porumb se poate spune că
este reprezentativă pentru protopopiatul Mureş.
Disciplina clerului
În relaţiile sale cu preoţii din protopopiate şi parohii, Şaguna
a pus un accent deosebit pe disciplina clerului, susţinând con-
103
Idem, dos. 30, f. 14-15.
104
Idem, dos. 30, f. 21.
105
Idem, dos. 20, f. 10.
106
Idem, dos. 20, f. 214-215.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
secvent ideea preotului model pentru comunitate, aceea de con-
ducător spiritual şi de reprezentant al ierarhului în comunele
bisericeşti. A militat pentru ţinuta morală şi comportamentul
adecvat statutului social al preotului, reclamând un nivel inte-
lectual corespunzător, vestimentaţie, trăsături şi comportament
conforme normelor moralei creştine. Portretul robot al preotului
propus de Andrei Şaguna a fost deseori contrazis de realitatea
vieţii, deloc confortabilă pentru preotul din districtul Mureş din
cauza dificultăţilor materiale şi a presiunilor sociale sau politice
cu care s-a confruntat.
Clerul districtului Târgu Mureş s-a dovedit deseori prea puţin
dispus să se subordoneze superiorilor, în primul rând protopo-
pului, care la rândul său era apropiat de condiţia celorlalţi preoţi
din protopopiat. Deoarece nu se deosebea prea mult de preoţi-
mea tractului din punct de vedere social sau economic, Partenie
Trombiţaş a avut de soluţionat nesubordonarea unor preoţi, care
l-au înfruntat fie dintr-o rivalitate personală, fie dintr-o poziţie
economică superioară, ceea ce le-a permis o independenţă spo-
rită în relaţia cu scaunul episcopal şi cel protopopesc.
Numeroasele cazuri disciplinare cu care s-a confruntat
Partenie Trombiţaş în perioada păstoririi lui Andrei Şaguna izvo-
răsc din situaţia precară, din toate punctele de vedere, a clerului
parohial pe care am prezentat-o în alt loc. În chestiunile disci-
plinare procedura stabilită de ierarh era generală în toată epar-
hia şi ea a fost respectată cu consecvenţă de protopop şi de con-
sistoriul sibian. Pentru toate cazurile consemnate în documente,
protopopul făcea ancheta cazului, propunea arhiereului soluţia
şi apoi aplica hotărârea acestuia. Deciziile unilaterale ale proto-
popului, nu lipsite de subiectivism uneori sau de o relaţie tensi-
onată cu preotul în cauză, au fost mereu evaluate la Sibiu şi, în
funcţie de realităţi, corectate.
Dacă la nivelul tractului, protopopul făcea cercetarea în prima
instanţă şi propunea o rezoluţie, a funcţionat mereu dreptul de
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

apel al preoţilor la consistoriu sau la ierarhie, de care aceştia au

profitat nu de puţine ori. Comunele bisericeşti au acuzat la Sibiu,
la protopopiat sau la puterea locală abateri ale preotului de la com-
portamentul impus de canoane sau de la disciplina bisericească,
ceea ce a determinat intervenţia imediată a consistoriului sau a
scaunului protopopesc. Uneori acuzele aduse s-au dovedit false,
rezultat al unor rivalităţi dintre neamuri sau diferite grupări din
comune, între confesiuni, instigaţii puse la cale din alte motive
decât cele legate de administraţia bisericească, conflictele dintre
preoţi şi credincioşi, dintre protopop şi preoţi, actele de nesupu-
nere şi încălcările normelor disciplinare au traversat viaţa comu-
nităţilor bisericeşti în toată perioada analizată. Cauzele discipli-
nare au fost diferite, generate de o serie de factori din interiorul
sau din afara comunităţiilor eclesiastice, deseori originate în rea-
litatea socială sau în relaţiile bisericii cu puterea timpului.
Trebuie menţionat că de-a lungul celor peste două decenii
s-au individualizat cauze de ordin financiar, moral, bisericesc,
decurgând din nerespectarea disciplinei bisericeşti, din nesub-
ordonarea faţă de superiori, din adversitatea unei părţi a comu-
nei sau a unor credincioşi, dar şi dintr-o rivalitate uşor descifra-
bilă între protopop şi unii dintre preoţi, uneori cu o poziţie eco-
nomică superioară faţă de cea a protopopului.
Chiar dacă Şaguna a descifrat uneori poziţia subiectivă a
protopopului Trombiţaş, trebuie remarcată încrederea deplină
de care s-a bucurat acesta, consultat frecvent de consistoriu şi
investit cu anchetarea cauzelor disciplinare din protopopiat şi
din districtele învecinate în prima instanţă. Felul în care proto-
popul s-a angajat şi a soluţionat cauzele disciplinare, conflic-
tele dintre parohi şi credincioşi, l-au făcut preţuit şi apreciat de
ierarhul sau consistoriul de la Sibiu, care de multe ori au accep-
tat soluţia propusă cazului respectiv de protopop.
Surprinde numărul mare al cauzelor disciplinare semna-
late la consistoriu sau la scaunul protopopesc de preoţi, credin-
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
cioşi, de însuşi protopopul, care au făcut necesară ancheta pro-
topopului sau a episcopului. De multe ori au fost expresia unor
calomnii sau maşinaţiuni datorate rivalităţilor dintre neamuri,
dintre preot şi învăţător, de refuzul unor parohieni de a mai pre-
sta dările bisericeşti sau cele şcolare.
Nu a fost o atmosferă totdeauna liniştită în districtul proto-
popesc Târgu Mureş şi pentru că starea materială a credincioşi-
lor sau nivelul de pregătire al preoţilor, comportamentul moral
al acestora era încă departe de exigenţele scaunului episcopal.
Nu au lipsit neînţelegerile dintre preot şi credincioşi, instrumen-
tate de diferite persoane sau grupuri de credincioşi interesate în
înlocuirea preotului sau a învăţătorului, de rivalităţile confesio-
nale dintre românii ortodocşi şi cei greco-catolici, dintre români
şi unguri, dintre nobili şi ţărani.
Descătuşarea satului după revoluţia din 1848, schimbarea
mentalităţii tradiţionale a poporului, până acum supus, umil şi
pasiv, au contribuit la un comportament mai activ al comunei sau
al omului de rând, care a înţeles că poate să-şi exprime dezide-
ratele către autorităţile politice sau cele bisericeşti, să condamne
abuzurile acestora, inclusiv cel al feţelor bisericeşti. Numărul
mare al cazurilor disciplinare constatate este şi expresia acestei
emancipări a statului ardelean, care a ieşit în viaţa publică cu
mai mult curaj şi spirit ofensiv, cu toate opreliştile ridicate de
autorităţile timpului.
Spiritul de emancipare s-a ilustrat şi în numărul ridicat de
memorii şi petiţii adresate forurilor bisericeşti de către preoţi
sau credincioşi, nu întotdeauna întemeiate, cum vom vedea. În
1852, preotul Vasile Moldovan din Miheş s-a plâns episcopului
Şaguna, pentru „greutăţile în privinţa şcolii şi a cantorului”107. În
acelaşi an s-au plâns preoţii din districtul protopopesc al Cetăţii
de Baltă împotriva noului namesnic108 şi preotul Zenovie Hodoş
107
ANDJ M Târgu Mureş, dos. 4, f. 42.
108
Ibidem.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

din Icland împotriva protopopului Partenie Trombiţaş, care l-a

suspendat 6 luni de la epatrafir în numele unei hotărâri consis-
toriale interpretată greşit. Episcopul a intervenit în acest caz şi
a anulat hotărârea protopopului, acordând dreptate preotului109.
Cazul în sine ilustrează şi o rivalitate între protopop şi parohul
din Icland, mult mai bine situat din punct de vedere material în
comparaţie cu protopopul Trombiţaş, care va izbucni, nu peste
mult timp, într-un conflict de mai mari proporţii.
În conjunctura creată după revoluţie, în absenţa mult timp a
episcopului, disciplina şi comportamentul clerului încălcau une-
ori canoanele şi nu se deosebeau prea mult de cea a credincioşilor
de rând. Preotul Simeon Nestea din Muşin a adăposti pe sora sa,
soţia legală a unui locuitor din Cherecheş, lăsând bărbatul „fără
soţie şi găzdoaie”, ceea ce a atras intervenţia episcopului, care a
dispus preotului să trimită pe sora sa la soţul legiuit110.
Unele din cauzele semnalate au fost rezultatul a unei admi-
nistraţii neglijente a afacerilor bisericeşti, care s-a acumulat în
timp. Mai ales socotelile bisericeşti au lăsat mult de dorit provo-
când conflicte între comune şi preoţi. În decembrie 1853, birăul
şi câţiva credincioşi din Moreşti au acuzat preotul Iov Hodoş că
a risipit 80 fl. primiţi din darul împărătesc, că 75 fl. au fost daţi
fără camătă unui locuitor. Cei 75 fl. aflaţi la Baran Zaharia au
fost împrumutaţi satului de acesta înainte de revoluţie, cu con-
diţia ca să fie scutit de purtarea greutăţilor, promiţând că după
moarte îi va dona bisericii. Banii au fost înregistraţi în protoco-
lul bisericii ca împrumut acordat respectivului, ceea ce a pro-
vocat conflictul111.
Mobilitatea confesională din deceniul VI al secolului al
XIX-lea a generat mereu amenţări reciproce cu treceri de la o
confesiune românească la cealaltă. Nemulţumiţi de anumite
109
Idem, dos. 2, f. 46.
110
Idem, dos. 2, f. 36.
111
Idem, dos. 2, f. 89-90, 100.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
porunci episcopale sau protopopeşti, unii preoţi au recurs la ase-
menea ameninţări. Aşa a făcut preotul Vichente David din Petea,
care a refuzat să plătească 12 cr. pentru cartea de îndreptare în
problema căsătoriilor, dispusă de episcop. Acuzat de protopop
pentru nesupunere şi suspectat de trecera la biserica unită, pre-
otul a suferit o anchetă, dispusă de arhiereu, care a cerut izola-
rea sa, suspendarea de la epatrafir şi trimiterea lui în faţa sca-
unului episcopesc. Protopopul Partenie Trombiţaş i-a justifi-
cat atitudinea prin traumele psihice suferite în timpul revolu-
ţiei, când a fost arestat de revoluţionarii unguri. A denunţat şi
acuza privind trecerea lui la biserica greco-catolică, l-a prezen-
tat ca un preot agreat de credincioşi, ceea ce l-a determinat pe
Şaguna să-l ierte şi să-l menţină în parohie, nu fără a deplânge
indisciplina preoţilor, nesubordonarea şi lipsa de respect faţă de
autoritatea episcopală a unora dintre preoţi112.
Fenomenul nesubordonării preoţilor faţă de autoritatea
bisericească, protopop sau episcop, a fost o realitate în distric-
tul Mureş, mereu acuzată de protopop ca un pericol în curs
de extindere, ca o piedică în calea exercitării obligaţiilor sale.
Partenie Trombiţaş a menţionat exemplul preoţilor Zenovie
Hodoş din Icland, Gligor Mărginean din Luduş, Ştefan Iacovici
din Mureşeni, Ioan Hodoş din Berghia, toţi mai bine situaţi din
punct de vedere material decât protopopul, dar care au refuzat
să contribuie la împrumutul împărătesc113.
Relaţiile tensionate ale protopopului cu unii preoţi au pro-
vocat chiar câteva cazuri disciplinare, cele mai multe cu preoţii
din familia Hodoş, fraţii cunoscutului lider naţional Iosif Hodoş,
susţinut în câteva rânduri de Şaguna cu ocazia şederilor sale la
Viena, dar care s-a aflat în divergenţă cu episcopul în primii ani
după revoluţie. Primul dintre preoţii Hodoş care a manifestat
nesubordonare faţă de protopop a fost Zenovie Hodoş, numit de
112
Idem, dos. 2, f. 93,95.
113
Idem, dos. 2, f. 113.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

Partenie Trombiţaş să ridice de la Sibiu protocoalele bunei învo-

iri şi cărţile plătite de preoţii din tract. A fost desemnat în acest
scop deoarece era unul dintre cei mai înstăriţi preoţi din district,
avea venituri cât toţi ceilalţi preoţi la un loc şi avea posibilitatea
să-şi procure reverenda cuvenită pentru înfăţişarea la episcopie,
dar a refuzat pentru un motiv neîntemeiat, ceea ce l-a determi-
nat pe protopop să-l acuze la episcopie avertizând că nesupu-
nerea se întinde114.
Cazul semnalat a provocat reacţia lui Andrei Şaguna. Acesta
acuza faptul că preotul respectiv s-a prezentat în anul 1853 la
Sibiu fără veşminte potrivite şi i-a dat termen 3 luni ca să-şi
procure o reverendă corespunzătoare. Deoarece, susţinea epi-
scopul, nu avea gramata arhierească pentru parohia Icland, l-a
chemat în 2/14 septembrie 1854 la Sibiu pentru a primi singhe-
lia. În realitate episcopul l-a confundat pe Zenovie cu fratele
său, Ioan Hodoş, preot în Band, care, într-adevăr, s-a prezen-
tat în 1853 la Sibiu fără reverendă. Zenovie Hodoş avea singhe-
lie de la episcopul Moga pentru parohia Icland, în schimb Ioan
Hodoş nu avea pentru parohia Band şi pe acesta l-a admones-
tat Andrei Şaguna115.
În pofida vizibilei confuzii a episcopului, protopopul a acu-
zat de nesupunere pe Zenovie Hodoş, i-a cerut să se prezinte
în faţa episcopului la data fixată aducându-i un noian de acu-
zaţii: nu a terminat construcţia şcolii confesionale, nu insistă pe
lângă parohieni să trimită copiii la şcoală, nu a îndeplinit dispo-
ziţiile protopopului, nu face catehizaţie, cunună tinerii fără pre-
gătirea religioasă minimă, slujeşte împreună cu preoţi uniţi, în
pofida dispoziţiilor arhiereşti, nu a abonat „Telegraful Român” ci
„Gazeta Transilvaniei”, nu are protocolul poruncilor episcopeşti,

114
Idem, dos. 5, f. 100. Trombiţaş scria semnificativ la Sibiu că nu poate trimite la episcopie un
preot sărac, care venea la poartă cu un sac pe umăr să cumpere o mierţă de porumb pentru a-şi
hrăni familia, scutind pe cel care vindea acolo 2-3 care.
115
Idem, dos. 2, f. 109, 116-117.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
a refuzat să meargă la Sibiu după protocoalele bunei învoiri, a
refuzat să contribuie la împrumutul împărătesc, foloseşte tere-
nul de lângă biserică şi din cimitir pentru animalele sale, care
uneori profanau biserica. Taboul acuzaţiilor formulate la adresa
sa îl transforma în ochii ierarhului ca un caz disciplinar, pe care
protopopul ţinea cu încrâncenare să-l individualizeze la Sibiu
ca un exemplu de nesupunere116. Fără a pune la îndoială unele
acuzaţii formulate, insistenţa cu care a prezentat cazul la epi-
scopie relevă o rivalitate între protopop şi preotul Hodoş, dacă
nu chiar invidie.
Din toamna lui 1854 încrâncenarea lui s-a îndreptat spre
Ioan Hodoş, preot în Band, acuzat la episcop de mai multe fapte:
a fost hirotonit pentru parohia Corunca, dar în timpul revolu-
ţiei s-a mutat în Band, unde a rămas alături de tatăl său, reîn-
tors din refugiu. După moartea acestuia, protopopul l-a trimis în
1853 la Sibiu, după singhelie, unde s-a prezentat cu ţinuta acu-
zată de episcop. Admonestat de Şaguna şi convocat în faţa sca-
unului episcopal, a refuzat să se prezinte cu toate ameninţările
episcopului şi ale protopopului, care a profitat de prilej pentru
a întocmi un portret deloc favorabil preotului: nu avea proto-
colul poruncilor episcopeşti, frecventa cârciumile împreună cu
preoţii uniţi, la înmormântarea mamei sale au slujit şi preoţi
uniţi, înjura credincioşii care îi cereau slujbe în timpul lucrului,
umbla prin oraş neîngrijit, deşi avea avere frumoasă, a refuzat
contribuţia la Fundaţia iosefiană şi la biserica locală. Preotul a
tergiversat prezentarea în faţa episcopului până în decembrie
1854, când a primit singhelia pentru parohia Band, după inevi-
tabila dojană a arhiereului117.
Chiar dacă se poate bănui o atitudine subiectivă, o rivalitate
a protopopului cu fraţii Hodoş, a căror nesupunere este greu de
explicat, mai ales faţă de Şaguna, poate independenţa economică
116
Idem, dos. 2, f. 116-117.
117
Idem, dos. 2, f. 111, 118, 124, 184.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

sau influenţa familiei în zonă să constituie o explicaţie, insubor-

donarea preoţilor Hodoş a constituit o realitate, care a influenţat
şi reacţiile altor preoţi. Nesupunerea preoţilor faţă de autoritate
a generat tulburări locale, amplificate de comportamentul con-
trar canoanelor bisericeşti al unora. Faptele s-au împletit, com-
portamentul antisocial al preoţilor provocând nemulţumirea cre-
dincioşilor şi plângerea acestora la protopop sau la episcop. Este
şi cazul lui Ioan Hodoş, care a recidivat din nou, într-un caz ale
cărui motive nu sunt încă clar elucidate. În primăvara anului 1855,
Ioan Hodoş a revenit în atenţia protopopului, care îl acuza pen-
tru o bătaie cu paznicii satului, deoarece aceştia i-au prins vitele
trimise la păscut în Vinerea Paştilor, în loc nepermis. Preotul avea
o cârciumă lângă intrarea în cimitir, unde a molestat respectivii
paznici, provocând intervenţia autorităţilor politice şi refuzul cre-
dincioşilor de a mai participa la slujbele de Paşti în biserica orto-
doxă, preferând-o pe cea greco-catolică. Chestiunea s-a dovedit
mai complicată, păşunea bisericii a fost ocupată abuziv de unguri,
care au profitat de incidentul din Vinerea Paştilor pentru a abate
atenţia românilor da la cauza păşunii. Pentru comportamentul său,
Şaguna a dispus suspendarea de la epatrafir şi înlocuirea aces-
tuia cu un alt preot, convocarea acuzatului în faţa consistoriului.
Partenie Trombiţaş a exploatat cazul, confirmând episcopiei acu-
zele aduse de credincioşi, în tonul de adversitate faţă de preoţii
Hodoş118. Un comportament contrar canoanelor bisericii a avut
şi preotul Iovu Hodoş, cercetat la tribunalul din Târgu Mureş
pentru „crimă de potenţă”, deşi nu au existat dovezi în acest
sens. Preotul din Moreşti era acuzat că avea patima beţiei, stare
în care săvârşea fapte scandaloase, înjositoare pentru tagma pre-
oţească. Episcopia a cerut în mai 1858 ca preotul să fie dojenit
şi ameninţat cu măsuri disciplinare dacă va repeta acest com-
portament119.
118
Idem, dos. 2, f. 146-147, 144-145, 157v-158.
119
Idem, dos. 2, f. 226-227.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Nu numai indisciplina clerului a constituit o cauză a cer-
cetărilor disciplinare. Fapte antisociale care încălcau flagrant
statutul preoţesc s-au succedat în deceniul neoabsolutist. Unul
dintre cele mai grave a fost cel al preotului Grigore Mărginean
din Luduş, acuzat de uciderea soţiei sale în 1854. Cu un an îna-
inte a mai fost arestat pentru furt de cai. Comportamentul pre-
otului a nemulţumit credincioşii ortodocşi, mai ales că biserica
greco-catolică din localitate avea un preot harnic şi apreciat de
localnici, ceea ce a determinat protopopiatul să propună înde-
părtarea acestuia. Şaguna l-a suspendat definitiv din parohie şi
a încredinţat temporar administrarea parohiei preotului Grigore
Gherman din Gheja. După pronunţarea verdictului tribunalu-
lui din Târgu Mureş, care l-a condamnat la 8 luni de arest pen-
tru atentat la siguranţa vieţii, Şaguna a dispus caterisirea preo-
tului pentru încălcarea învăţăturilor preoţeşti, tăierea bărbii şi
apoi trimiterea la executarea sentinţei120.
Un alt caz scandalos pentru inaginea preotului în proto-
popiat s-a petrecut la Răstoliţa, unde preotul Gheorghe Saba a
fost acuzat de guvern că a fost atât de beat la oficierea căsăto-
riei unui localnic, încât a adormit în faţa altarului şi nu şi-a mai
amintit dacă l-a cununat sau nu121.
Şaguna a acuzat şi comportarea a doi fraţi din Sângeorziul
de Pădure, care au demolat o casă şi au transportat-o în a doua
zi a Paştilor catolice într-un sat cu mai multe confesiuni122.
Conflictul slujitorilor bisericii sau ai şcolii cu satul a stat la
originea mai multor cazuri disciplinare, care au condus la con-
testarea autorităţii bisericeşti. Dimitrie Pop a fost numit preot
în Corunca, dar în octombrie 1855 a plecat din sat la tatăl său,
în parohia Petea. Satul s-a învrăjbit, ceea ce l-a determinat pe
Trombiţaş să ceară suspendarea acestuia şi transferul tatălui său
120
Idem, dos. 2, f. 92, 121, 125, 183-184.
121
Idem, dos. 2, f. 201, 240.
122
Idem, dos. 9, f. 69-70.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

la Corunca. Dimitrie Pop s-a disculpat la Sibiu, acuzând în ter-

meni grei locuitorii din Petea pentru indiferentism religios, pen-
tru că au neglijat complet viaţa bisericească, ceea ce a provocat
reacţia credincioşilor şi a protopopului. Dacă în prima instanţă
Şaguna i-a permis să rămână doar învăţător în comună, nu şi
preot, ancheta dispusă a demonstrat că nu locuitorii erau vino-
vaţi, ci învăţătorul Dimitrie Pop şi tatăl său, care s-au făcut vino-
vaţi de abuzuri financiare şi de comportament imoral. Învăţătorul
era acuzat că înjura, juca cărţi, se îmbăta, că a luat în mod abu-
ziv porumbul şi banii obştii, ceea ce l-a determinat pe Şaguna
să-l suspende din preoţie şi dăscălie123.
Plângerile sau conflictul unor locuitori cu preotul sau învă-
ţătorul au fost instrumentate uneori de neamurile celor implicaţi,
divizând comunitatea. Unul dintre cele mai complicate cazuri cu
care s-a confruntat Partenie Trombiţaş a fost provocat de plân-
gerea unor credincioşi împotriva protopopului Ştefan Branea şi
a preotului Brancovan din Idicel pentru „mai multe necuviinţe
şi fapte scandaloase”. Cei acuzaţi au respins ancheta dispusă de
episcop şi au provocat răzvrătirea locuitorilor satului împotriva
cercetării protopopului prin judele şi birăul comunei şi prin cura-
torul bisericii, înrudiţi cu protopopul Branea, toţi aparţinând nea-
mului Şovago. Protopopul Branea era căsătorit cu sora preotului
Brancovan, George Şovago, curatorul bisericii era văr primar cu
preotul Brancovan, mama învăţătorului Aron era soră cu preotul
Brancovan, judele Covrig era văr cu toţi şi părtaş la toate abu-
zurile. Clanul controla comuna şi a reuşit să împiedice ancheta
protopopului cu sprijinul autorităţilor din comună, înrudite cu
preotul. Sătenii au mărturisit că au fost siliţi de curatorul bise-
ricii să-l împiedice pe protopop să cerceteze cazul.
Plângerea unor credincioşi din Idicel acuza protopopul
Branea de fraudă şi preotul Iosif Brancovan de lucruri scanda-
loase. După prima cercetare în comună, Partenie Trombiţaş a
123
Idem, dos. 11, f. 162, 164-165, 188, 189, 219.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
confirmat plângerile localnicilor. Protopopul Branea a folosit
un teren al bisericii din Idicel de 14 care de fân, a folosit oame-
nii din Idicel în clacă să-i transporte pietrele adunate de locui-
tori pentru turnul bisericii din localitate, a înjurat frecvent de toţi
sfinţii. Cazul nu a fost unul simplu, era incriminat un protopop,
ceea ce a determinat scaunul episcopal la prudenţă124. Şaguna
a cerut protopopului Trombiţaş răbdare cu Branea şi repetarea
anchetei cu participarea autorităţii politice. La rândul său preo-
tul Brancovan s-a apărat printr-un memoriu la Sibiu, însoţit de
mai multe dovezi, ceea ce explică prudenţa lui Şaguna125.
A doua anchetă a lui Partenie Trombiţaş l-a disculpat, în
mod surprinzător, pe parohul Brancovan lăsând vina pe seama
protopopului. Preotul era apreciat de săteni şi de către auto-
rităţi, principalul vinovat fiind considerat protopopul Branea,
care lucra împotriva autorităţii şi se amesteca în lucruri care nu
cadrau cu poziţia sa126.
A treia anchetă efectuată de protopop împreună cu autori-
tăţile locale s-a extins şi asupra socotelilor curatorului bisericii,
George Sovago, constatând că multe din veniturile bisericii nu
au fost însemnate în protocol, iar cheltuielile consemnate erau
mult mai mari decât în realitate. Curatorul nu a putut justifica
1638 fl. 41 cr., nici faptul că biserica nu mai avea bani lichizi127.
Un alt caz de nesupunere şi de conflict între preot şi credin-
cioşi, între preot şi învăţător, care a reţinut mult atenţia autorită-
ţilor bisericeşti s-a petrecut în 1858 în Egerseg. Preotul a fost acu-
zat de birăul din localitate şi de unii credincioşi pentru „scaunele
femeilor” şi pentru îndepărtarea abuzivă a învăţătorului-cantor
din localitate. La rândul său protopopul Trombiţaş l-a acuzat
că e „nesupus poruncilor şi învrăjbitor de popor”. Eşecul misi-

124
Idem, dos. 2, f. 202-203, 206-209.
125
Idem, dos. 2, f. 204-205, 216.
126
Idem, dos. 2, f. 213, 214, 215.
127
Idem, dos. 2, f. 219.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

unii de conciliere cu care a fost investit protopopul, l-a deter-

minat să propună transferul preotului Ilie Fulea din Egerseg la
Berghia şi înlocuirea lui cu preotul din Berghia, dar episcopia a
solicitat continuarea misiunii de împăcare a preotului cu locui-
torii128. Preotul a alungat învăţătorul-cantor şi l-a înlocuit cu un
alt dascăl, amplificând vrajba din sat. Motivul înlăturării învă-
ţătorului l-a constituit cererea acestuia pentru drepturile sale
băneşti cuvenite funcţiei de cantor. La aceasta s-au adăugat acu-
zele protopopului pentru nesupunerea preotului pentru com-
portament nepotrivit, beţia, pretenţii financiare necuvenite la
sfânta cuminecătură129.
Consistoriul a hotărât că preotul Ilie Fulea nu mai putea
rămâne în Egerseg „fără vătămarea rândului bisericesc” şi a
cerut transferul lui în altă parohie. Preotul a continuat să fie
nesupus faţă de hotărârea consistorială, refuzând parohiile ofe-
rite, Topliţa şi Idicel. În urma înfăţişării la Sibiu în faţa consis-
toriului, preotul a fost iertat cu condiţia ca să ceară iertare pro-
topopului în faţa unui sobor de preoţi, dascălul Oroian alun-
gat a fost repus în drepturi, iar credincioşii care l-au înlătu-
rat la instigarea preotului au fost dojeniţi130. Cu toată indul-
genţa manifestată de autoritatea bisericească, Ilie Fulea a con-
tinuat să rămână un caz disciplinar, conflictul său cu învăţăto-
rul Oroian a reizbucnit în 1866, în urma cererii cantorului de a
primi 1/3 din venitul epitrafirului. Scaunul protopopesc a hotă-
rât ca acesta să primească 1/3 din veniturile în natură şi din cei
128 fl. primiţi la slujbele pentru cununa anului. Consistoriul
mitropolitan a întărit hotărârea scaunului protopopesc, dar
preotul a făcut recurs la Sibiu. În urma recursului, consisto-
riul a acordat părţilor – preotul şi învăţătorul - dreptul de a-şi
alege câte trei preoţi de încredere fiecare, care aveau să judece
128
Idem, dos. 5, f. 134-135, dos. 2, f. 237-238, 252-253.
129
Idem, dos. 2, f. 281-283.
130
Idem, dos. 13, f. 1, 2-3, 12-13, 16-17, 34-35, 38-39, dos. 12, f. 7, 11-12.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
din nou. Conform canonului 95 Cartagina, judecata aceasta
era definitivă131.
Preotul a boicotat şi această judecată, solicitând desemna-
rea unui alt protopop pentru cercetare, insinuând că Partenie
Trombiţaş a fost părtinitor, ceea ce a provocat protestul protopo-
pului la Sibiu. În cele din urmă consistoriul a reconfirmat hotărâ-
rea scaunului protopopesc din 1866, care dădea satisfacţie cere-
rilor învăţătorului-cantor132.
Plângerile credincioşilor au constituit de multe ori motive
de cercetare disciplinară, chiar dacă nu au fost întotdeauna justi-
ficate şi au fost expresia unor calomnii sau a unor instigări mon-
tate din diferite motive. Aşa s-a întâmplat la Bistriţa Bârgăului, în
toamna anului 1861, când 5 locuitori s-au plâns la Sibiu pentru
neregulile financiare ale preotului. Ancheta a demonstrat că era o
calomnie pusă la cale de un oarecare Beşan, deoarece semnatarii
memoriului trimis la episcopie nici nu ştiau de existenţa lui133.
Protopopul s-a străduit să îndrepte comportamentul preo-
ţilor, cerându-le să poarte reverende corespunzătoare în locu-
rile publice, să renunţe la obiceiul de a conduce singuri căruţa
şi să nu meargă în oraş cu ţinuta în dezordine. El a dat canoane
severe în bani de până la 5 fl. preoţilor nesupuşi, ce depăşeau
puterea financiară a lor134.
Tensiunile dintre preoţi şi comunităţi au fost o realitate în
satele româneşti din Transilvania. Sărăcia locuitorilor şi preca-
ritatea traiului preoţilor, lipsa de mijloace a învăţătorilor, care
susţineau şi oficiul de cantor, au provocat conflicte între preoţi
şi credincioşi, între învăţători şi săteni, dar mai ales între preoţi
şi învăţători. La Saschiz, în anul 1865, şcoala a stat închisă un
semestru din aceste motive135.
131
Idem, dos. 13, f. 245.
132
Idem, dos. 13, f. 238-239, 240, 246-247.
133
Idem, dos. 13, f. 45, 50.
134
Idem, dos. 22, f. 68-69.
135
Idem, dos. 13, f. 220-221, dos. 15, f. 173.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

La originea nemulţumirilor credincioşilor, care au provo-

cat conflicte preot-comună şi „inevitabil” o problemă discipli-
nară s-au aflat, am văzut, de multe ori rudeniile sau confesiunile
concurente din sat, interesate să câştige adepţi în dauna bisericii
ortodoxe. În 1865 satul Fărău era împărţit în două tabere, una
acuza preotul Emanoil Moldovan, alta îl apăra. Cercetarea făcută
la faţa locului a demonstrat că unii dintre semnatarii memoriu-
lui acuzator la adresa preotului nici nu ştiau de acesta, alţii erau
greco-catolici, iar cei care au recunoscut că au semnat , au fost
printre cei mai săraci din sat136.
Promovarea rudelor în diferite oficii renumerate sau care
aduceau altfel de venituri şi avantaje era o practică des întâl-
nită în sat. După cazul Branea, prezentat mai sus, succesorul său
în fruntea protopopiatului Gurghiului, Iosif Brancovan, a fost
acuzat că a favorizat pe ginerele său să se amestece în treburile
protopopiatului. A fost trimis să inspecteze şcolile confesionale,
misiune pentru care a primit diurne de la comunele bisericeşti,
a fost numit de protopop vicepreşedinte al scaunului protopo-
pesc în cauzele de divorţ, în general a fost amestecat în trebu-
rile oficiale ale protopopiatului. Ancheta dispusă de mitropolit
a confirmat că protopopul Brancovan a numit rude în diverse
funcţii, inclusiv un nepot de soră ca notar protopopesc137. Şaguna
l-a schimbat pe Brancovan din funcţia de protopop şi l-a înlo-
cuit cu Vasile Popescu din protopopiatul Turda Superioară, con-
testat acolo de credincioşi. În pofida acestei contestaţii, Şaguna
l-a menţinut ca administrator până la dovada nevredniciei sale,
cum spunea mitropolitul, declarând că nu poate „pune temei
pe vorbele unei clice de înrudiţi”138.
Conflictele dintre preoţi şi credincioşi au avut de cele mai
multe ori şi motive financiare, determinate fie de nereguli în evi-
136
Idem, dos. 13, f. 199-200, 202-203.
137
Idem, dos. 24, f. 62, 72, 73.
138
Idem, dos. 24, f. 83, 85-86.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
denţa fondurilor bisericeşti, de împrumuturi acordate din aceste
fonduri, nerambursate, de utilizări abuzive ale acestora sau a pro-
prietăţilor şi veniturilor în natură ale bisericii, de fraudă uneori. De
regulă aceste cazuri generau conflicte în comunitate. Un asemenea
caz a fost preotul George Vătăşian, paroh în Feleag. Pentru neînţe-
legerile cu sătenii a fost transferat de Partenie Trombiţaş la Petea de
Câmpie. Deoarece a tergiversat strămutarea în noua parohie, con-
sistoriul l-a suspendat din orice funcţie preoţească, permiţându-i
să slujească numai la Petea. În vara anului 1868 parohia Nadăşul
Săsesc a reclamat la consistoriul din Sibiu că preotul Vătăşianu
datora acestei comune o sumă de bani încă din 1858. Preotul a
împrumutat, la rândul său, bani unor săteni din Nadăş. După
negocieri repetate, fără rezultat, la sfârşitul anului 1868 Şaguna a
dispus ca preotul să plătească datoria sa faţă de biserica din Nadăş,
locuitorii de acolo, la rândul lor, să restituie datoriile faţă de preot,
iar în caz de neânţelegere să se recurgă la tribunal139.
Cazurile disciplinare din tractul Târgu Mureş au fost nume-
roase şi au obligat protopopul să supravegheze cu atenţie disci-
plina clerului, să informeze prompt consistoriul pentru orice aba-
tere de la normele de disciplină bisericească, să facă cercetări la
faţa locului din iniţiativă proprie sau la dispoziţia ierarhului, să
întocmească protocoalele acestor cercetări. Fiind unul dintre cei
mai credincioşi şi mai apropiaţi protopopi ai lui Andrei Şaguna,
acesta l-a folosit în cele mai delicate cazuri disciplinare, chiar şi
dincolo de teritoriul districtului, în alte protopopiate, în relaţiile
cu jurisdicţiile laice sau cu reprezentanţii altor confesiuni.
Anchetele realizate l-au prezentat pe Trombiţaş în variate
ipostaze, subiectiv, invidios, părtinitor, împotriva unor confraţi
cu care se afla într-o rivalitate mai veche, echilibrat, prudent, dis-
pus să apere cauza preotului nevinovat sau acuzat pe nedrept,
preocupat, însă, întotdeauna de starea disciplinară a clerului din
subordine.
139
Idem, dos. 13, f. 307-308, 309, 351, 354-355, 364-365. dos. 20, f. 398.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

Situaţia particulară a tractului Târgu Mureş, relaţiile exis-

tente în comunele bisericeşti, raporturile cu celelalte confesiuni,
cu autoritatea, relaţiile sociale, sărăcia locuitorilor şi a clerului,
nivelul de instrucţie şi educaţie a clerului şi poporului, toate au
făcut ca protopopiatul condus de Partenie Trombiţaş atâta vreme
să fie unul dintre cele mai greu de administrat. Condiţiile speci-
fice de aici au influenţat disciplina, mobilitatea clerului şi a învă-
ţătorilor, relaţiile cu stăpânirea sau cu marii proprietari, starea
bisericilor şi a şcolilor. Toate împreună converg prin a ilustra
unul dintre cele mai greu încercate districte protopopeşti orto-
doxe, care prin poziţia sa geografică ocupa un loc important în
politica episcopiei şi apoi a mitropoliei sibiene. În general proto-
popiatele de margine, de la graniţa principatului sau de la linia
de contact cu blocurile confesionale concurenţiale au stat con-
stant în atenţia ierarhului şi a consistoriului. Şaguna a înzestrat
toate bisericile din protopopiat cu cărţile tipărite la Sibiu, a acor-
dat consecvent ajutoare preoţilor pentru a reduce diferenţa între
veniturile preoţilor ortodocşi şi ale clerului de alte confesiuni. A
susţinut şcolile să progreseze, pentru a ridica nivelul de educa-
ţie al populaţiei, convins că în acest mod poate elimina devierile
comportamentale ale clerului sau ale credincioşilor.
Matrimoniale
Cauzele matrimoniale au constituit o preocupare perma-
nentă pentru protopopul Partenie Trombiţaş, nu numai prin
natura obligaţiilor care le impunea funcţia de protopop, cât şi din
cauza numeroaselor şi complicatelor probleme pe care le ridică
situaţia din comunele protopopiatului, unde căsătoriile mixte
erau frecvente în condiţiile convieţuirii mai multor confesiuni şi
etnii, a unor moravuri nu întotdeauna aprobate de biserică.
Protopopul trebuia să verifice chestiunile controversate
privind căsătoria sau divorţul, să verifice îndeplinirea tuturor
condiţiilor reclamate de încheierea căsătoriei religioase, gradul
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
de înrudire al tinerilor, realizarea celor trei strigări, să propună
ierarhului cererile de dispensă formulate de tineri, să verifice
motivele invocate de soţi pentru divorţ sau îndeplinirea tutu-
ror condiţiilor legale în cazul căsătoriilor mixte.
Problemele căsătoriei au preocupat protopopul, pentru că
de multe ori constituiau o cale de atragere a noi credincioşi la
biserica ortodoxă, erau o sursă de venituri importantă şi pentru
că încheierea unei căsătorii elimina posibilitatea concubinajelor,
destul de răspândite în satele româneşti. În egală măsură divor-
ţul constituia o sursă de venituri şi era urmărit cu atenţie de pro-
topopiat, preocupat să elimine comportamentele care încălcau
normele moralei sau să evite motive nejustificate pentru desfa-
cerea căsătoriei. Impedimentele pentru încheierea căsătoriei au
constituit un motiv frecvent utilizat de tineri pentru a ameninţa
cu trecerea la altă confesiune. Deseori, pentru a obţine dispensa,
tinerii se angajau să treacă la o confesiune sau alta, pentru a se
putea căsători, pentru a putea impedimentele impuse de gra-
dul de rudenie, absenţa strigărilor în biserică, prezentarea acte-
lor de botez ş.a.. Trecerea la altă confesiune a fost mereu un mij-
loc de presiune asupra autorităţilor eclesiastice pentru a obţine
dispensele de căsătorie.
În general, cele mai complicate probleme matrimoniale au
fost generate de căsătoriile mixte sau de promisiunile de trecere
de la o confesiune la alta pentru a obţine dispensele. Au existat
cazuri în care confesiunea nu era clară din lipsa unei evidenţe
riguroase, a trecerilor repetate de la o biserică la alta. În martie
1850, Partenie Trombiţaş a căsătorit un tânăr ortodox cu o cato-
lică, dar situaţia a fost complicată de faptul că nu se cunoştea
confesiunea tânărului. Protopopul Trombiţaş l-a declarat orto-
dox, deşi el a fost iniţial greco-catolic, dar protopopul unit nu a
putut preciza apartenenţa la acea biserică, iar cel romano-cato-
lic nu a fost în măsură să ofere o altă soluţie140.
140
ANDJM Târgu Mureş, dos. 3, f. 55.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

Nu au lipsit nici cazurile de imixtiune a unei biserici în căsă-

toria tinerilor de altă confesiune. În februarie 1859, episcopul
Şaguna a cerut consistoriului din Blaj să anuleze căsătoria nele-
gală a doi tineri şi să restituie protopopului ortodox sumele pri-
mite pentru această căsătorie. Partenie Trombiţaş a apelat la epi-
scop să solicite guvernului interdicţia pentru preoţii greco-cato-
lici de a oficia căsătoriile credincioşilor ortodocşi141.
Pentru a depăşi impedimentele privind căsătoria, unii tineri
ortodocşi au trecut la biserica unită, fără a îndeplini procedura
legală de trecere de la o biserică la alta. Este cazul unui tânăr
ortodox din Sânbenedic, care a trecut la uniţi pentru a se căsă-
tori cu o tânără înrudită în gradul IV de rudenie, fără a parcurge
procedura impusă de lege pentru trecerea de la o confesiune la
alta. Preotul greco-catolic l-a căsătorit, fără a primi actele nece-
sare privind dispensa sau cele 3 vestiri. Protopopul ortodox a
denunţat episcopului cazul şi a cerut să-l prezinte guvernului,
deoarece trecerea nu s-a făcut din convingere, ci pentru a se
căsători, iar preotul unit nu a fost îndreptăţit să oficieze căsăto-
ria fără aprobările legale142.
Cazurile create de căsătoriile mixte au oferit ocazia ierar-
hiei ortodoxe să pună o serie de condiţii în favoarea propriei
confesiuni. Şaguna a dat dispensă pentru căsătoria unui orto-
dox cu o tânără greco-catolică, înrudiţi în gradul VI de cus-
crie, cu condiţia ca mireasa să aducă, la rândul ei, dispensa, iar
copiii de parte bărbătească să fie botezaţi ortodocşi143. Şaguna
nu a agreat căsătoria creştinilor ortodocşi cu soţii de altă cre-
dinţă, chiar dacă le-a aprobat. O asemenea situaţie din 1858, l-a
determinat să deplângă o asemenea stare: „creştinii noştri, pre
cari ursita i-a mânat şi i-au hotărât să trăiască între neamuri
străine, puţini se îngrijesc pentru susţinerea bisericii şi a naţiei
141
Idem, dos. 2, f. 228.
142
Idem, dos. 11, f. 155.
143
Idem, dos. 11, f. 255.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
lor”. Opinia sa a fost că ortodocşii nu ar trebui să ia soţii „de
lege străină”144.
Nici preoţii ortodocşi nu au respectat toate condiţiile recla-
mate de încheierea căsătoriei, ceea ce a determinat Biserica unită
să denunţe la Sibiu comportarea unora dintre preoţii protopo-
piatului ortodox Mureş. Preotul Ioan Hodoş din Band a refu-
zat să elibereze cartea privind anunţarea strigărilor într-o căsă-
torie mixtă şi, prin această atitudine, partea unită a fost silită să
treacă la Biserica Ortodoxă145.
Nu întotdeauna impedimentele ridicate s-au putut verifica,
mai ales gradul de rudenie al tinerilor, ceea ce a dat naştere la
poziţii diferite între protopop sau preoţi. În 1860, un preot din
districtul Mureş susţinea despre doi tineri că sunt rude de gra-
dul IV, în timp ce protopopul nega orice înrudire146.
Neîndeplinirea condiţiilor pentru aprobarea căsătoriei s-a
datorat şi unor cauze politice. Un bărbat din Band nu a putut
face cele trei strigări pentru o căsătorie cu o tânără din Sâncrai
„din cauze politice”, ceea ce condus la traiul în concubinaj. Abia
după dezlegarea problemelor politice, s-a cerut dispensă pen-
tru săvârşirea căsătoriei fără cele trei strigări, aprobată de epi-
scopul Şaguna147.
Şi mai complicate au fost cazurile matrimoniale ale tinerilor
din miliţie, când amestecul autorităţilor politice au generat situ-
aţii ce ameninţau autonomia bisericii. În primăvara anului 1860
judele din Remetea a jurat doi tineri să se căsătorească înainte ca
tânărul să fie liber de la miliţie. Protopopul a interpretat căsăto-
ria ca ilegitimă şi a cerut „protocol la faţa locului” pentru ca să
nu crească numărul celor care trăiesc în concubinaj prin mijlo-
cirea autorităţilor comunale. Partenie Trombiţaş a cerut pedep-

144
Idem, dos. 11, f. 271-272.
145
Idem, dos. 2, f. 228.
146
Idem, dos. 11, f. 319-320.
147
Idem, dos. 11, f. 322-333.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

sirea birăului, deoarece „nici în trebi politice nu-i ierta a jura pe

nime, cu atâta mai puţin a se amesteca în lucruri ecleziastice, a
jura şi a da ansă spre căsătorie nelegiuită”, dar pretura a refu-
zat să pedepsească birăul. Tânărul a cerut autorităţii bisericeşti
să-i aprobe căsătoria legiuită, dar protopopul Trombiţaş a folo-
sit acest prilej pentru a denunţa episcopului amestecul autori-
tăţii politice în treburile eclesiastice148.
Impedimentele pentru încheierea căsătoriei au fost trecute
cu vederea, atunci când a existat o intervenţie din partea unor
reprezentanţi ai familiilor nobiliare. Groful Toldalagi, care s-a
aflat în relaţii bune cu protopopul ortodox Partenie Trombiţaş, a
cerut eliberarea unei dispense de căsătorie fără plata taxei pen-
tru o slugă a sa, de confesiune ortodoxă, care s-a despărţit de
soţie şi dorea căsătoria cu o altă tânără. Episcopul Şaguna a apro-
bat cerea grofului, care a făcut un schimb de pământ în favoa-
rea bisericii din Corunca149. Situaţia s-a repetat în 1869, când
groful Toldalagi Victor a cerut protopopului Trombiţaş să reî-
noiască procesul de despărţire al servitoarei sale cu un bărbat
infidel. Deşi bărbatul şi-a recunoscut vina, nici unul dintre soţi
nu aveau bani pentru a continua procesul, ceea ce a împiedicat
sinodul protopopesc să poată ţine sinod legiuit. Şaguna a apro-
bat desfacerea căsătoriei150.
Nici atitudinea altor biserici nu a fost riguroasă în cazul căsă-
toriilor mixte. Un tânăr ortodox din Sânbenedic, soldat licenţiat,
care a făcut numai 9 ani în serviciul militar, a trecut la reformaţi
pentru a se căsători cu o tânără ortodoxă din localitate. Deoarece
căsătoria trebuia făcută de preotul miersei, care a rămas orto-
doxă, preotul reformat a aprobat căsătoria151.
Atunci când unul dintre tineri s-a adresat direct ierarhului,
Şaguna a cerut protopopului să cerceteze cazul şi să prezinte
148
Idem, dos. 11, f. 350-351.
149
Idem, dos. 22, f. 8, 9.
150
Idem, dos. 22, f. 295-296.
151
Idem, dos. 22, f. 38.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
realitatea. În cazul lui Heinrich Gehrung, care a cerut despărţi-
rea de soţia sa ortodoxă pentru că era „adulteră şi risipitoare”,
Partenie Trombiţaş a arătat că amândoi erau beţivi şi stricaţi şi
cerea despărţirea lor152.
Pentru cazurile mai complicate, cum a fost cererea de divorţ
a Rafilei Brancovan, fiica protopopului Brancovan din Idicel,
sinodul tractului protopopesc a luat cauza în dezbatere numai
după trecerea soţului la ortodoxie şi a judecat despărţirea pen-
tru adulterul soţului, dar soluţia cauzei a fost lăsată pe seama
mitropolitului153.
Evidenţa căsătoriilor miliţienilor a stat mereu în atenţia ier-
arhiei ortodoxe, care a cerut periodic registrele de cununie ale
militarilor pentru a le transmite autorităţilor competente154.
Situaţia materială precară a unora dintre soţi îi aducea
în imposibilitatea de a plăti procesul de divorţ. O femeie din
Sângeorgiul de Pădure, care nu avea posibilităţi să poarte pro-
ces de despărţire de soţul ei, arestat de mai multe ori pentru furt,
cerea să i se dea voie la altă căsătorie155.
Mitropolitul Şaguna a fost mai exigent la aprobarea căsă-
toriei unor clerici. Cel mai ilustrativ exemplu a fost cererea cle-
ricului Dimitrie Moldovan pentru căsătoria cu Ioana, fiica pro-
topopului Zaharia Boiu din Sighişoara, un apropiat al mitropo-
litului. Deşi protopopul a recomandat căsătoria, Şaguna a con-
diţionat-o de îndeplinirea prevederilor Statutului organic, care
impunea condiţia ca orice cleric, înainte de hirotonia ca preot, să
fie dascăl într-o staţiune. Condiţia pusă de mitropolit l-a deter-
minat pe tânăr să solicite mai întâi o staţiune de învăţător, după
care să devină preot, îndeplinind toate celelalte condiţii156.
Atunci când motivele de divorţ erau clare, hotărârea sino-
dului protopopesc era aprobată fără rezerve de mitropolit. A fost
152
Idem, dos. 22, f. 158-158, dos. 20, f. 252.
153
Idem, dos. 22, f. 202.
154
Idem, dos. 22, f. 276-277.
155
Idem, dos. 22, f. 315-316.
156
Idem, dos. 22, f. 382-383, 384.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

cazul a doi soţi din Icland, pentru care sinodul a hotărât despăr-
ţirea „din cauza preacurviei, beţiei şi nefolosirii dreptului con-
jugal”, aprobată imediat de Şaguna157.
Necesitatea de a sfinţi unii tineri pentru a ocupa parohiile
vacante, de mai mulţi ani, a determinat mitropolitul să aprobe
căsătoria unui cleric fără cele trei strigări obligatorii, pentru a
putea ocupa repede parohia Berghia, vacantă de 5 ani, mai ales
că nu s-a găsit alt candidat până atunci158.
Tendinţa de a atrage la ortodoxie credincioşi din biserica
greco-catolică a dat naştere la situaţii controversate.
Un exemplu elocvent l-a constituit cererea unui bărbat care
trăia în concubinaj cu nepoata de soră, rudă de gradul III de
sânge, pentru a aproba căsătoria legală. Cei doi erau de confesi-
une greco-catolică, dar au promis lui Partenie Trombiţaş să treacă
la ortodoxie şi să plătească orice sumă dacă ar primi dispensaţie.
Solicitat să hotărască în acest caz, Şaguna a răspuns diplomatic
că nu poate judeca până nu sunt sub jurisdicţia sa159.
În general impedimentele la căsătorie nu au fost judecate cu
severitate şi au fost acordate dispense de căsătorie pentru rude-
nie de gradul V în cuscrie, dispensă de căsătorie fără cele trei
strigări pentru tineri greco-catolici trecuţi la ortodoxie, pentru
cei care veneau din altă confesiune, pentru gradul VI de cuscrie,
pentru gradul VII de rudenie de sânge, pentru cei înrudiţi prin
alianţă, pentru rudenie de gradul IV de cuscrie, pentru rude-
nie de gradul IV de sânge160. Severitatea mai redusă în cazu-
rile de rudenie a fost explicată prin necesitatea de a pune capăt
concubinajelor, pentru cazurile în care mireasa era într-o situa-
ţie delicată sau pentru clericii ortodocşi, pentru militari şi pen-
tru cei săraci, protopopul invocând adesea şi practica biserici-

157
Idem, dos. 22, f. 378-379.
158
Partenie Trombiţaş către Andrei şaguna, 9 mai 1872.
159
ANDJM, fond cit, dos. 27, f. 7-8.
160
Idem, dos. 5, f. 113, dos. 11, f. 114, 100, 255, 253-254, 237, 234.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
lor maghiare. A existat şi cazul când arhiereul aproba cu reco-
mandarea ca să se facă discret căsătoria161.
Condiţiile impuse pentru taina căsătoriei au fost respectate
în comunele bisericeşti, dar moravurile nu au fost întotdeauna
conforme moralei creştine. Lipsa de educaţie a făcut ca ţăranii
români să trăiască în afara normelor convieţuirii sociale. Cele mai
frecvente racile au fost concubinajul, beţia, violenţa familială.
Conştiinţa religioasă nu a fost întotdeauna fermă în cele
două biserici româneşti, am constatat mai multe exemple de
trecere de la o confesiune la alta pentru o serie de avantaje în
favoarea tinerilor, de regulă aprobarea dispenselor de căsătorie
în cazul unor impedimente.
Difuzarea cărţii bisericeşti
Înfiinţarea Tiopgrafiei diecezane a creat condiţii favorabile
pentru înzestrarea parohiilor cu toate cărţile pe care episcopul
Şaguna le-a tipărit în cadrul unui program ambiţios de reedi-
tare a literaturii ortodoxe necesare săvârşirii serviciului reli-
gios. Programul editorial al arhiereului este astăzi bine cunos-
cut. Mai important pentru cercetarea actuală este modul în care
a fost diseminată cartea ortodoxă la biserici sau în parohii, având
în vedere faptul că situaţia materială precară a numeroaselor
comune bisericeşti nu a îngăduit achiziţionarea cărţilor tipărite
la tiopgrafia diecezană din propriile venituri, adeseori insufici-
ente pentru întreţinerea bisericii şi a preotului.
Tipografia diecezană funcţiona pe criterii economice şi
în preocupările arhiereului a existat intenţia de a o face profita-
bilă, astfel ca din profitul acesteia să poată susţine ajutoare pen-
tru preoţii săraci. În aceste condiţii, Andrei Şaguna a căutat solu-
ţii pentru a difuza sistematic cartea bisericească tipărită la Sibiu
spre toate protopopiatele ardelene, cu deosebire spre cele sărace,
fără a prejudicia situaţia economică a tipografiei. În protopopi-
161
Idem, dos. 22, f. 317, 347-348.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

atul Târgu Mureş, ca de altfel şi în alte protopopiate, Şaguna

a oferit ajutoare preoţilor parohi din Fundaţia Ferdinandiană
sau din ajutorul imperial, sume de până la 30 fl., din care a fost
achitat integral sau parţial costul cărţilor sau al legăturii aces-
tora. Această soluţie a fost acceptată de cei mai mulţi preoţi, cu
excepţia celor mai săraci sau cu familie grea, care au consim-
ţit să dea suma întreagă sau în parte pentru cărţile respective.
A fost un exemplu de pragmatism, prin care parohiile tractului
Mureş au fost înzestrate cu cărţile tipărite la Sibiu şi o soluţie
pentru a nu afecta situaţia economică a tipografiei.
În 24 ianuarie 1852 Şaguna anunţa tipărirea Apostolului, care
urma a se vinde nelegat din cauza preţului ridicat cu care lucrau
legătorii din Sibiu. Recomanda preoţilor să cumpere Apostolul
nelegat şi să caute legători printre preoţi sau dascăli, cum era
preotul Munteanovici162.
În operaţiunea de difuzare a cărţilor bisericeşti protopopul a
avut un rol esenţial, ca de altfel şi în trecutul bisericii, fiind per-
sonajul care a asigurat prenumerarea cărţilor şi adunarea bani-
lor conform preţului anunţat de ierarhie. În 25 septembrie 1852,
Partenie Trombiţaş a primit de la episcopie, pe lângă 17 sigilii
de aramă pentru bisericile din protopopiat, 200 de abecedare, în
valoare de 26 fl. 40 cr., 40 calendare, în valoare de 8 fl., 20 isto-
rii biblice, valorând 5 fl. 30 cr., 5 ceasloave de 3 fl. 10 cr.. În mai
puţin de o lună a vândut abecedarele şi calendarele şi a trimis
la Sibiu contravaloarea lor de 34 fl. 40 cr.. Succesul de care s-au
bucurat abecedarele l-au determinat, în 5/17 octombrie 1852, să
trimită alţi 26 fl. 40 cr. pentru încă alte 200 abecedare şi să solicite
alte 100 aconto. Cărţile urmau a fi aduse de Ilie Măcelariu163.
Promptitudinea cu care Partenie Trombiţaş a achitat căr-
ţile achiziţionate este confirmată de corespondenţa episcopu-
lui, care imediat certifica primirea sumelor corespunzătoare. În
162
ANDJM Târgu Mureş, dos. 5, f. 84.
163
Idem, dos. 4, f. 44.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
12 iulie 1854, Andrei Şaguna a confirmat primirea a 17 fl. 20 cr.
pentru 13 exemplare din Elementele dreptului canonic, 11 fl. 12 cr.
pentru cărticica despre căsătorii şi aconto datoriei pentru abe-
cedare şi catehisme164.
Editarea „Telegrafului Român” s-a confruntat cu aceleaşi
probleme de ordin economic, cu nevoia de a-l tipări şi difuza pe
criterii economice de rentabilitate. Acoperirea cheltuielilor pen-
tru oficiosul eparhiei s-a dovedit mai dificilă, ceea ce l-a deter-
minat pe episcop să solicite tot timpul protopopii, chiar şi epi-
scopii sârbi din Banat, să determine clerul parohial să se abo-
neze la ziar, pentru a asigura un public stabil şi venituri con-
stante necesare pentru menţinerea ziarului. Definit ca un jur-
nal „care lăţeşte ştiinţe şi cunoştinţe”, „Telegraful român” a fost
conceput de Şaguna şi ca o sursă de venituri din care să asigure
ajutoare pentru preoţii săraci. Din acest motiv a cerut ca preo-
ţii, dascălii şi curatorii bisericeşti să se prenumere la „Telegraful
Român” cu suma de 8 fl. ag. pe an din visteria bisericii, iar acolo
unde veniturile nu o îngăduiau „să se prenumere din al său”.
Şi aceasta a fost o soluţie pentru a face rentabil ziarul eparhiei,
fără a încărca financiar preoţii165.
În 17 decembrie 1854 a oferit ajutoare pentru preoţii din
Nasna, Berghia, Sângerozul de Mureş, Oarba, Corunca şi
Sângeorzul de Pădure, din care s-au reţinut costurile pentru
Mineie şi legătura lor, solicitând propuneri de ajutor pentru
alţi 6 preoţi care doreau să-şi înzesreze biserica în acest fel166.
Prompt, protopopul a adăugat 6 parohii pentru achiziţionarea
Mineielor sub forma ajutoarelor: Sânbenedic, Moşuni, Cristeşti,
Moreşti, Petea şi Luduş. Şaguna a trimis 6 Mineie pe lunile iulie
şi august împreună cu o carte de predici în valoare de 6 fl. la
sfârşitul lunii august 1855167.
164
Idem, dos. 5, f. 104.
165
Idem, dos. 5, f. 107.
166
Idem, dos. 5, f. 110.
167
Idem, dos. 5, f. 115, 118-119.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

Uneori lipsa evidenţei riguroase a făcut ca unii preoţi care au

primit ajutor pentru achiziţionarea cărţilor să le deţină, cum s-a
întâmplat cu Ioan Hodoş din Berghia, care primise deja Mineiele.
În cazul preoţilor săraci şi cu familia grea, protopopul a cerut
scutirea acestora de la achiziţionarea cărţilor, cum a fost cazul
parohului Simeon Nestea din Moşuni168.
Mai dificilă s-a dovedit expedierea cărţilor achiziţionate,
pentru care Sibiul a solicitat trimiterea unor reprezentanţi ai pro-
topopiatului cu cele necesare. Mineiele pe opt luni au ajuns cu
întârziere în protopopiat din acest motiv, ceea ce l-a determinat
pe Şaguna în octombrie 1855 să solicite un emisar special, „căci
sunt multe şi grele, acum avem pentru opt luni gata”169.
Nu toate cărţile editate la Sibiu s-au bucurat de succesul
constatat pentru abecedare, calendare sau Mineie. În 18 aprilie
1856, Partenie Trombiţaş deplângea faptul că nu s-au prenume-
rat la Biblie decât preceptorul George Moldovan şi acesta anga-
jându-se să achite costul de 20 fl. în 4 rate170.
În 19 august 1856, Andrei Şaguna a trimis în protopopiat
şi 10 exemplare din ultimele 4 Mineie şi 6 din Chiriacodromion şi
câte 30 fl. pentru preoţii din Sânbenedic, Cristur, Malomfalău
şi Petea, cu care preoţii şi-au plătit cărţile 171. În septembrie
1856 numai doi preoţi au primit ajutor pentru cumpărarea
Chiriacodromionului172.
În unele cazuri, Şaguna a acordat ajutor unor preoţi, lăsân-
du-i să opteze pentru suma în bani sau cărţile care le doreau
din tipografie. În aprilie 1858, episcopul anunţa că Biblia cu 100
icoane va fi tipărită în 4 septembrie şi vândută cu 25 fl. exempla-
rul nelegat şi 30 fl. cu exemplarul legat173.

168
Idem, dos. 2, f. 129, dos. 5 f. 118-119.
169
Idem, dos. 5, f. 118-119.
170
Idem, dos. 9, f. 93.
171
Şaguna către Partenie Trombiţaş, 19 august 1856.
172
ANDJM, fond cit, dos. 9, f. 90-91.
173
Idem, dos. 2, f. 128-129.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Preocupările de istorie bisericească l-au determinat pe Andrei
Şaguna să solicite parohiilor documentele valoroase care le aveau
în biserică. În decembrie 1859 a reţinut documente trimise de
Partenie Trombiţaş, căruia i-a cerut să traducă un alt document
din limba maghiară şi să descrie o istorie menţionată într-o scri-
soare a preotului Brânduşa174.
În cele mai multe cazuri protopopul recomanda preoţii care
urmau să primească ajutorul sub formă de cărţi. În martie 1860
Partenie Trombiţaş a recomandat preoţii din Sânbenedic, Nasna
şi Malomfalău să primească un exemplar din Biblie, iar în octom-
brie acelaşi an 6 preoţi au cerut Biblia în loc de bani, între care
şi cei trei recomandaţi de protopop175.
Achiziţionarea cărţilor din ajutorul acordat de episcop a
creat şi complicaţii cu privire la dreptul de proprietate asu-
pra cărţilor. Cazul semnalat deja al fiilor preotului bătrân din
Sânbenedic este edificator. Ei au cerut să li se ierte datoria de 68
fl. faţă de biserică pentru că tatăl lor a primit ajutor de la funda-
ţia Ferdinandiană şi în preţul acestuia a achiziţionat Mineiele, pe
care le foloseşte toată comuna. Ei au solicitat să li se ierte dato-
ria sau comuna să le plătească Mineiele176.
Lipsa unei evidenţe riguroase a cărţilor achiziţionate sau
donate preoţilor a provocat uneori şi încurcături, pe care proto-
popul le-a îndreptat cu tact. La recomandarea episcopului din
toamna anului 1861 pentru cumpărarea Istoriei bisericeşti, Partenie
Trombiţaş amintea că au fost oferite ca donaţii 10 exemplare pre-
oţilor săraci, iar cei recomandaţi pentru ajutor le aveau deja177.
Rolul activ ce l-a deţinut protopopul în difuzarea cărţilor
bisericeşti, l-a determinat să manifeste veleităţi literare. În februa-
rie 1862 cerea sfatul episcopului pentru a aduna fragmente din

174
Idem, dos. 5, f. 133.
175
Idem, dos. 5, f. 141-142, 190.
176
Idem, dos. 13, f. 18-19.
177
Idem, dos. 19, f. 11.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

Biblie, care să fie tipărite în sprijinul preoţilor. Şaguna i-a reco-

mandat să facă antologia respectivă în ordinea alfabetică178.
Corespondenţa dintre Andrei Şaguna şi Partenie Trombiţaş
relevă preocuparea ierarhiei şi a protopopului locului pentru a
difuza în parohii cărţile bisericeşti cele mai recent tipărite. Cu
ajutorul financiar din Fundaţia Ferdinandiană, de regulă de 30
fl. sau prin donaţii cele mai reprezentative lucrări – Mineiele,
Biblia, Istoria bisericească, au fost transmise în majoritatea paro-
hiilor, celelalte lucrări în număr mai mic de exemplare.
Cazul protopopiatului Târgu Mureş nu a fost unul singu-
lar. Aceeaşi practică o regăsim în toate protopopiatele din nor-
dul şi nord-vestul eparhiei, de la graniţa cu alte blocuri etnice
sau confesionale, ilustrând o politică promovată cu consecvenţă
pentru susţinerea ortodoxiei din aceste zone unde aceasta era
în minoritate.
Şcolile confesionale
Andrei Şaguna a fost interesat îndeaproape de situaţia şcoli-
lor din eparhie, urmărind cu consecvenţă încadrarea staţiunilor
învăţătoreşti cu absolvenţi de studii pedagogice, ridicarea unor
clădiri şcolare corespunzătoare, salarii şi locuinţe pentru dascăli
cât mai bune, conscrierea regulată a şcolilor şi a elevilor, rezul-
tatele şcolare, perfecţionarea pedagogică a învăţătorilor, autono-
mia şcolilor confesionale în relaţia cu autoritatea politică, rela-
ţiile cu alte confesiuni şi cu administraţia locală în problemele
şcolare, asigurarea unor burse pentru elevii merituoşi sau pen-
tru studenţii care frecventau universităţile.
Starea şcolilor nu era mult diferită de cea a bisericilor din
propopopiat, dimpotrivă, în cele mai multe cazuri, era sub nive-
lul bisericilor din punctul de vedere al înzestrării materiale, a
veniturilor învăţătorilor, al clădirilor şcolare şi al susţinerii lor de
către locuitorii comunelor, prea sărace, am văzut pentru a putea
178
Idem, dos. 16, f. 33-34.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
susţine la un nivel corespunzător salariile învăţătorilor, pentru a
ridica clădiri adecvate, pentru a plăti taxele şcolare şi chiar pen-
tru a-şi trimite copiii la şcoală, locuitorii fiind obligaţi să folo-
sească copiii, în semestrul de vară, la munca câmpului. În 1849
doar câteva parohii aveau clădire destinată exclusiv şcolii confe-
sionale. În cele mai multe şcoala se ţinea în locuri improvizate.
A fost necesară nu numai o politică şcolară adecvată, cât
mai ales un efort deosebit pentru aplicarea unor norme minime,
impuse de legile şcolare pentru funcţionarea şcolilor.
Şaguna a început în anul 1852 cu o conscriere generală a
şcolilor şi a învăţătorilor, a calificării şi salariilor acestora179. A
urmărit anual rezultatele elevilor la examen, pe baza rapoar-
telor propopopului, admonestat uneori pentru întârzierile în
transmiterea conscripţiei elevilor sau a rezultatelor la examene,
a numit învăţătorii şi a aprobat contractele încheiate de învăţă-
tori cu comuna respectivă.
Sărăcia comunelor şi incapacitatea locuitorilor de a asigura
condiţii prielnice pentru şcoli şi învăţători a ridicat şi chestiunea
colaborării cu autorităţile săteşti sau cu cele politice. Politica regi-
mului absolutist în domeniul şcolar, preocuparea pentru educa-
ţia supuşilor şi ridicarea calitativă a tuturor naţiunilor imperiului,
s-a lovit în Transilvania de incapacitatea autorităţilor locale de a
pune în aplicare reformele iniţiate de guvernul vienez. Regimul
neabsolutist a avut un rol important în accesul copiilor români
la studiile primare şi la cele secundare. La birocraţia adminis-
traţiei s-a adăugat incapacitatea comunelor de a susţine şcolile
confesionale, mai ales în comunele ortodoxe sau în care era câte
o parohie ortodoxă. Caracterul confesional asumat de episcop,
spre deosebire de Banat sau de comitatele din Ungaria, unde
autorităţile civile şi-au conservat prerogativele în materie de
învăţământ până la începutul epocii liberale, a obligat populaţia
la eforturi mult mai mari, mai ales acolo unde comunele nu au
179
ANJDM Târgu Mureş, dos. 4, f. 39.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

avut din trecut înzestrări pentru şcoală. În 24 septembrie 1858,

Partenie Trombiţaş informa episcopul de angajarea autorităţi-
lor săteşti şi districtuale în susţinerea şcolilor, declarând că sco-
pul urmărit de regim în problema şcolară nu se poate realiza din
următoarele cauze: sărăcia populaţiei, care nu putea plăti învă-
ţătorul şi nu-şi dădea copiii la şcoală; cei care îşi trimiteau copiii
la şcoală nu puteau plăti învăţătorul, care era obligat să se între-
ţină din munca la câmp, neglijând şcoala; autorităţile politice nu
îi asistă pe învăţători pentru a primi salariile, încât aceştia rămâ-
neau mai mulţi ani neplătiţi; credincioşii care nu aveau copii de
şcoală refuzau să plătească taxele pentru şcoală; în comune nu
existau clădiri pentru şcoli şi nici locuri pentru a se zidi180.
Pentru a elimina aceste piedici în calea progresului şcoli-
lor, Partenie Trombiţaş propunea episcopului să ceară guvernu-
lui următoarele măsuri: legiferarea unei hotărâri care să oblige
familiile fără copii la şcoală să plătească contribuţia şcolară, iar
preceptorii să fie obligaţi să adune aceste taxe; acolo unde nu
exista clădire pentru şcoală să se dea teren din locurile comunale,
din hotar sau de la posesori cu despăgubirea acestora, şcoala să
fie ridicată din veniturile satului; autorităţile politice să fie mai
corecte în privinţa şcolilor, să aibă referenţi în probleme biseri-
ceşti şi şcolare, care să cunoască limbile patriei181.
În urma dispoziţiilor transmise în privinţa ridicării şcolilor şi
a instituirii salariilor învăţătorilor, Şaguna a dat instrucţiuni pentru
concentrarea eforturilor comunelor în vederea edificării unor şcoli,
cât mai central plasate, care să deservească mai multe sate, astfel
încât şi învăţătorul să poată fi dotat cu pământ, grădină, produse
în natură de la fiecare familie, cu bani conform dării şcolare182.
Ideea unor şcoli centrale în propopopiat a fost apreciată,
dar acestea nu se puteau realiza conform opiniei propopopului
180
Idem, dos. 2, f. 218.
181
Ibidem.
182
Idem, dos. 4, f. 239-240.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Trombiţaş, din următoarele motive: comunele erau mixte, unde
convieţuiau mai multe etnii şi confesiuni, iar unele aveau deja
şcoli; unele comunităţi nu erau interesate sau se simţeau nedrep-
tăţite, nu aveau suficienţi credincioşi pentru a le susţine; comu-
nităţile erau îndepărtate una de cealaltă şi nu se puteau grupa
pentru organizarea unor şcoli centrale.
Deşi protopopul a încercat să determine credincioşii să înfi-
inţeze şcoli şi să susţină plata învăţătorului în bani şi în natură,
comunele nu au respectat contractul şi s-a ajuns la conflicte cu
învăţătorii, care nu aveau din ce trăi. În protopopiat erau două
sate care aveau restanţe de doi ani la plata învăţătorului.
După ce a consultat preoţii din district, Partenie Trombiţaş a
elaborat un proiect de organizare a şcolilor din protopopiat con-
form instrucţiunilor transmise de arhiereu. Proiectul propunea
angajarea autorităţilor săteşti şi a celor districtuale în următoa-
rele chestiuni: suplimentarea contribuţiei după avere a fiecărei
familii cu suma de 20 cr. la fiecare florin, indiferent dacă au sau
nu copii la şcoală, sumă din care să se asigure plata învăţătoru-
lui; banii să fie adunaţi de birăul satului, odată cu contribuţia,
învăţătorul să fie plătit anticipat, odată cu raportul despre starea
şcolii, pentru a se putea institui măsuri coercitive, ca de exem-
plu amenda pentru familia ai cărui copii nu frecventau şcoala.
Guvernul a dispus să se asigure preoţilor o sesie şi învăţătorilor
o jumătate de sesie cu ocazia comasării pământurilor, dar în pro-
topopiat, mai ales în locurile secuieşti nu se putea aplica deoa-
rece aici nu se putea face niciodată comasarea. De aceea reco-
manda ca acolo unde sunt pământuri hotărârea gubernială să se
aplice. Preturile să asiste comunele, acolo unde nu se aflau clădiri
de şcoală, la construirea lor, utilizând şi obligaţiile de stat unde
acestea existau. Părinţii să fie îndatoraţi a asigura cărţi pentru
copii, a înzestra şcoala cu cele necesare. Preoţii ca directori şco-
lari, împreună cu inspectorii mireni, să inspecteze şcoala din trei
în trei zile, pentru a fi informaţi de prestaţia învăţătorului.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

Cu acest prilej Partenie Trombiţaş a făcut o radiografie a

comunelor, cu propuneri concrete pentru înfiinţarea şcolilor
centrale.
Corunca. Comuna nu putea fi asociată cu alta, cantorul să
fie învăţător, cu salar de cantor şi contribuţia de învăţător (12
cr. la 1 fl.), cu 1/2 sesie de pământ, patru stânjeni de lemne, iar
localul şcolii să fie casa cantorului.
Sânbenedic şi Acăţari să organizeze împreună şcoala la
Acăţari cu cheltuiala credincioşilor din Sânbenedic, lemnele să
fie asigurate din pădurea de la Acăţari.
Muşeni, Veţa şi Chebele să se asocieze cu şcoala la Veţa,
pentru dotarea învăţătorului să se asigure 1/2 sesie din lotul
comunei Veţa şi contribuţia în bani.
Sângeorzul de Mureş nu se putea asocia cu alte comune.
Învăţătorul să fie şi cantor, să primească contribuţia în bani, 1/2
sesie, fiind suficient loc comunal, o parte din pădure, iar loca-
lul şcolii să fie în casa învăţătorului.
Mureşeni şi Cristur să se asocieze şi să construiască şcoala
la Mureşeni, comună integral românească şi ortodoxă, din vân-
zarea obligaţiei de stat de 100 fl., iar pentru dotarea învăţătoru-
lui să se asigure 1/2 sesie din izlarul comunei Cristeşti.
Egerseg, Remetea şi Sâncrai să se asocieze şi să construiască
şcoala la Egerseg din contribuţii comune, de la fiecare comună
să se asigure contribuţia în bani şi un loc pentru învăţător.
Nasna avea şcoală, era necesară doar dotarea învăţătorului
cu 1/2 sesie şi contribuţia în bani.
Moreşti nu se putea asocia, urma să construiască casă cu chel-
tuială proprie, să asigure 1/2 sesie şi banii pentru învăţător.
Berghia avea şcoală, putea să asigure 1/2 sesie, deoarece era
pământ suficient şi banii pentru învăţător.
Band. Comuna să zidească şcoala cu cheltuiala proprie,
deoarece s-a aprobat satului târg de săptămână, cu condiţia ca
veniturile de la târg să se împartă pe seama şcolilor celor trei
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
confesiuni, din care să se susţină, să se asigure 1/2 sesie şi banii
pentru învăţător.
Petea de Câmpie. Comună compact românească şi orto-
doxă, să construiască şcoala din vânzarea obligaţiunilor de stat,
învăţătorul să primească contribuţia în bani şi ½ sesie.
Iclandul Mare avea şcoală, învăţătorul se va dota cu pământ
din locurile comunale şi contribuţia în bani.
Oarba de Mureş să zidească şcoala cu cheltuiala proprie,
să doteze învăţătorul cu pământ din locurile comunale şi banii
prevăzuţi din contribuţie.
Sângeorzul de Pădure să zidească şcoală cu cheltuială pro-
prie, pentru care s-au şi adunat 200 fl. la un bal, restul să fie
acoperit de locuitori, lemnele să se asigure din pădurea satului,
învăţătorul să fie plătit din dobânda la obligaţia de 100 fl. şi din
contribuţia pentru învăţător, să primească opt stânjeni de lemne
din pădurea satului, loc de pământ nu exista.
Acesta este tabloul înfăţişat de protopop în proiectul său, de
unde rezultă situaţia dezastruoasă a şcolilor populare din pro-
topopiat. Partenie Trombiţaş a justificat cererea ca să se asigure
20 cr. la un florin şi 1/2 sesie pentru învăţători, pentru că altfel
aceştia nu puteau fi susţinuţi, biserica ortodoxă neavând pămân-
turi dinainte, ca celelalte confesiuni. Proiectul relevă şi o foarte
bună cunoaştere de către protopop a situaţiei reale a comunelor
bisericeşti, capacitatea de organizator a protopopului, un talent
real de a conduce administraţia bisericească183.
Gubernul a emis în 19 aprilie 1861 o notă către prefectura
Târgu Mureş privind înfiinţarea şi înzestrarea şcolilor poporale
din Acăţari, Sânbenedic, Corunca, Sângerozul de Mureş, Veţa ,
Moşuni, Megesfalva, Cristurul de Mureş, transmisă în copie de
consistoriul diecezan şi la protopopiat184. Această notă era rezul-
tatul demersurilor făcute de Partenie Trombiţaş la guberniu pen-

183
Idem, dos. 4, f. 254-259.
184
Idem, dos. 19, f. 6-7.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

tru înfiinţarea şi înzestrarea şcolilor din protopopiat. Cu toate

acestea, după aproape doi ani, în ianuarie 1863, protopopul scria
neputincios că „mai la nici o comună nu e înfiinţată vreo şcoală
de ceva treabă”. Cauza principală era lipsa mijloacelor pentru
a se putea dota învăţătorii, „măcar ca întru atâta ca în sărăcie
să poată subzista”. Din cauza schimbării regimului, hotărârea
gubernului din aprilie 1861 nu s-a putut aplica, starea şcolilor
şi a învăţătorilor a rămas neschimbată, spre paguba naţiunii şi a
ţării. Dacă se aplica hotărârea din 1861 privind dotarea, se putea
susţine şcoala şi învăţătorul din comunele Oarba, Icland şi Petea.
Pentru comunele Malomfalău şi Berghia, despre care s-a spus
că posesorii nu şi-au dat acordul, protopopul arată că nu sunt
alte mijloace, oamenii fiind foarte săraci. La Malomfalău însă,
comună compact românească şi ortodoxă, se putea lua 1/2 sesie
din lotul comunal, fără a afecta posesorii. La Berghia, comună
mixtă româno-maghiară, încă de la 1848 românii erau posesori
de pământ, prin urmare aveau şi ei dreptul la o parte din locu-
rile comune, deoarece plăteau şi ei contribuţii şi poartă toate gre-
utăţile deopotrivă cu ceilalţi locuitori, biserica reformată de aici
avea proprietăţi utilizate pentru întreţinerea preotului şi a învă-
ţătorului, chiar şi biserica catolică din Târgu Mureş avea pro-
prietăţi acolo, deşi în comună nu era nici un credincios roma-
no-catolic. Românii care formau jumătate din populaţia satu-
lui nu aveau în câmp nici o palmă de pământ, fiind îndreptă-
ţiţi la 1/2 sesie pentru învăţător şi o sesie pentru preot. Pentru
Sângeorzul de Mureş exista hotărârea gubernului din 18 aprilie
1861, care se putea aplica. Pentru celelalte comune, despre care
pretura de atunci din Târgu Mureş le-a considerat mixte şi din
acest motiv era greu să desprindă 1/2 sesie pentru învăţător, pro-
topopul arată că exista suficient loc comunal din care se putea
asigura pământ pentru biserica şi şcoala românească, mai ales
că reformaţii şi catolicii aveau destule locuri pentru biserici şi
şcoli. Partenie Trombiţaş cerea episcopului să susţină la guber-
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
niu aplicarea hotărârilor din 1861, pentru ca din anul următor
să poată înfiinţa doritele şcoli poporale185.
Propunerea lui Partenie Trombiţaş ca să se ceară sprijin la
guberniu pentru a înfiinţa şcoli poporale şi a susţine învăţăto-
rii a fost respinsă de episcop, deoarece credincioşii puteau fi
„seduşi să părăsească biserica străbună” şi supuşi la alte greu-
tăţi. Episcopul opina că acolo trebuia să se facă şcoala, unde era
posibil să se facă cu sprijinul populaţiei186.
Un tablou şi mai detailat a prezentat protopopul în iulie 1865,
când a răspuns la 14 întrebări formulate de episcop cu privire
la starea şcolilor. La întrebarea unde s-au ridicat şcoli noi după
1850, Partenie Trombiţaş, a prezentat următoarea situaţie: în
1866 al Sângeorz, prin repartiţie asupra locuitorilor, la Corunca
în 1854, din banii câştigaţi de locuitori, în 1858 la Nasna, prin
repartiţie asupra locuitorilor, în 1864 la Malomfalău, prin repar-
tiţie, în 1853 la Icland prin repartiţie, în 1853 la Petea de Câmpie
din banii bisericii, în 1863 la Oarba de Mureş, din ordinul comu-
nei politice, dar fiind şcoală comună cu greco-catolicii, s-a stri-
cat din cauza neînţelegerilor şi banii au fost împărţiţi.
La întrebarea unde nu s-a încheiat construcţia, protopopul
a răspuns că numai la Oarba. Comunele au răspuns şi unde
s-a cumpărat loc pentru şcoală cu bani: la Sângeorz cu 200 fl.,
schimb de pământ şi alte case, la Corunca cu 66 fl. În protopo-
piat nu existau clădiri şcolare părăsite, iar clădirile destinate şco-
lilor erau utilizate doar în acest scop.
Episcopul a întrebat de ce nu există clădiri de şcoală în toate
satele şi nu erau frumoase? Protopopul a explicat că nu există
locuri disponibile unde să le zidească, pentru că nimeni nu a
donat pentru biserica ortodoxă, mai mult chiar, pentru casele
parohiale şi locul de biserică, credincioşii din Oarba şi Muşin au
făcut robote. La Muşin posesorul Szanto Gergely voia să ia de
185
Idem, dos. 15, f. 30-31.
186
Idem, dos. 15, f. 28-29.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

la credincioşii ortodocşi biserica şi locul pe care era zidită, iar la

Cristur proprietarii au luat drumul care ducea spre biserică. În
ceea ce priveşte grădinile cu pomi, protopopul declara că erau
la Sângeorz, Corunca şi Icland mici grădini în jurul şcolii, iar la
Sângeorz erau plantaţi duzi. Dacă exista salar fix recunoscut de
consistoriu şi de jurisdicţia politică, Partenie Trombiţaş preciza
că nici o comună nu avea salar fix pentru învăţător, deoarece se
negocia în fiecare an.
În protopopiat nu existau învăţători care s-au angajat de
frica recrutaţiei. Nu se ţinea şcoală în semestrul de vară din
cauza sărăciei locuitorilor, copiii fiind fofosiţi la lucrul câmpu-
lui. De altfel, protopopul preciza că nici reformaţii nu ţineau cur-
suri în semestrul de vară. În ceea ce priveşte ajutorul primit de
la comuna politică pentru ridicarea şcolilor, protopopul preciza
că încă din 1860 a făcut memoriu în acest sens, în 1861 guvernul
a dat o hotărâre pentru dotarea şcolilor din protopopiat, dar nu
s-a pus niciodată în aplicare. Cererile au fost prezentate în 1864
consilierului Paul Vasici, atunci când a inspectat şcolile din pro-
topopiat. Protopopul a arătat că funcţionarii politici nu au ară-
tat un zel prea mare pentru susţinerea şcolilor ortodoxe, deoa-
rece erau de altă etnie187.
Situaţia şcolilor nu s-a îmbunătăţit nici în anii următori.
Iniţiativa lui Andrei Şaguna pentru organizarea conferinţelor
învăţătoreşti nu a dat rezultatele aşteptate în protopopiat, deoa-
rece starea şcolilor era foarte slabă, nu existau şcoli, nu existau
învăţători.
Partenie Trombiţaş era obligat în 1867 să ţină conferinţele
cu învăţătorii în exerciţiu şi cu cantorii existenţi, care funcţionau
şi ca învăţători188. Raportul prezentat de propopop în 1868 cu
privire la conferinţele învăţătoreşti l-a nemulţumit pe arhiereu,
deoarece erau folosiţi ca învăţători cantorii şi soldaţii licenţiaţi
187
Idem, dos. 21, f. 10-14.
188
Idem, dos. 15, f. 222.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
şi conferinţele nu s-au ţinut regulat. Protopopul le-a prezentat
numai Instrucţiunea pentru învăţători, nu şi îndatoririle învăţă-
torilor. De aceea mitropolitul a solicitat protopopului în 1869 să
trimită la Sibiu protocolul conferinţelor şi evidenţa învăţătorilor
care au participat la acestea189. În 1870 protopopul depângea din
nou starea săracă a şcolilor din district, motiv pentru care nu a
putut ţine conferinţe decât cu şapte învăţători190.
Corespondenţa cu protopopiatul în chestiunile şcolare ilus-
trează preocupările arhiereului pentru soluţionarea probleme-
lor curente: numirea învăţătorilor, completarea formularelor
privind conscripţia şcolilor, a învăţătorilor şi a elevilor conform
instrucţiunilor oficiale transmise de autorităţi. Mai ales evidenţa
învăţătorilor era riguros urmărită pentru a evita evaziunea de
la recrutări. Andrei Şaguna a urmărit rezultatele şcolare trans-
mise de protopop, în mod deosebit catehizarea elevilor români
care frecventau şcolile maghiare sau germane191.
Chiar dacă ierarhul era cel care desemna învăţătorul în sta-
ţiunea vacantă, cel numit trebuia să obţină şi aprobarea autori-
tăţilor192. Ca şi în cazul preoţilor, protopopul era cel care propu-
nea candidaţi pentru ocuparea postului de învăţător. Episcopul
a stabilit criterii riguroase pentru ocuparea posturilor vacante,
în primul rând studii pedagogice corespunzătoare, încât a fost
obligat să respingă uneori propunerile lui Partenie Trombiţaş,
cum a făcut în 1855, în cazul teologului absolut George Bran,
propus ca învăţător la Icland193. De asemenea episcopul era cel
care aproba contractele şcolare încheiate de învăţător cu respec-
tivele comune bisericeşti194.
Raporturile comunităţilor cu învăţătorul nu au fost întot-
deauna bune sau au fost tulburate de rivalităţile din interiorul
189
Idem, dos. 15, f. 331-332, dos. 19, f. 127.
190
Idem, dos. 15, f. 379.
191
Idem, dos. 5, f. 105.
192
Idem, dos. 5, f. 12.
193
Idem, dos. 4, f. 80.
194
Idem, dos. 4, f. 79, dos. 15, f. 157.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

comunei. În vara anului 1858 mai mulţi credincioşi din Egerseg

au acuzat la episcop pe dascălul Mihai Oroian pentru purtare
imorală şi necuviinţe cerând mutarea lui de acolo. Ancheta făcută
de protopop a dezvăluit că plângerea adresată ierarhului a fost
redactată de preotul Nicolae Fulea şi alţi doi inşi, iar cei care au
semnat memoriul nu ştiau nimic despre conţinutul instanţei.
Cu ocazia anchetei comuna şi-a declarat acordul ca învăţătorul
să rămână şi pe mai departe195. Cele relatate ilustrează un feno-
men frecvent în comunele româneşti, indiferent de confesiune,
conflictele dintre preoţi şi învăţători, de cele mai multe ori pri-
cinuite de chestiuni materiale.
Andrei Şaguna a respins sistematic organizarea unor şcoli
comune cu credincioşii greco-catolici în localităţile mixte. Cel
mai edificator exemplu îl reprezintă tentativa de a organiza o
şcoală împreună cu catolicii din Târgu Lăpuş în 1858. Ca urmare
a presiunilor făcute asupra ortodocşilor din Lăpuş în acest scop,
a fost constituită o comisie mixtă, în care episcopul a desemnat
pe Partenie Trombiţaş, pentru a reprezenta interesele bisericii
ortodoxe în problema şcolilor mixte. Raportul protopopului a
menţionat intenţia preturii din Lăpuş de a organiza o şcolaă cato-
lică, proiect la care a invitat şi credincioşii ortodocşi. Comunele
bisericeşti ortodoxe aveau şcolile lor şi nu au accept să contri-
buie la şcoala confesională străină. Acestea s-au plâns episco-
pului Şaguna, care a solicitat guvernului scutirea credincioşi-
lor ortodocşi de astfel de plăţi. Guvernul a desemnat o comi-
sie care să cerceteze acestă chestiune, în care Şaguna l-a desem-
nat pe Partenie Trombiţaş, cu instrucţiunea să urmeze dispozi-
ţiile sale din circularele şcolare, respectiv să nu se amestece cu
alte confesiuni. De asemenea, Şaguna a cerut ca ortodocşii să
fie reprezentaţi de comuna bisreicească, de preoţi şi protopopi,
nu de juzii săteşti. Raportul prezentat de Partenie Trombiţaş a
menţionat poziţia separată pe care acesta a avut-o, respectiv că
195
Idem, dos. 4, f. 178-179, 200, dos. 2, f. 145.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
nu au fost reprezentate persoanele oficiale ale episcopiei, pozi-
ţie consemnată în raportul comisiei196.
Problema apare din nou în 1864, când cei doi inspectori şco-
lari, dr. Vasici şi dr. Maior au venit în protopopiatul Târgu Mureş,
pentru a înfiinţa şcoli mixte. Şaguna a dat instrucţiuni protopo-
pului Trombiţaş ca să nu se lase antrenat în această chestiune,
să invoce hotărârile sinoadelor eparhiale, să respingă convo-
carea preoţilor în acest scop fără acordul episcopului. Cererea
inspectorului Maior pentru a se organiza şcoala greco-catolică
din Sângeorz cu două încăperi, câte una pentru fiecare confesi-
une, a fost blocată de Partenie Trombiţaş, care a solicitat să fie
dotate două şcoli confesionale, având în vedere faptul că exista
suficient pământ pentru fiecare197.
Neînţelegerile cu privire la şcolile mixte au provocat şi un
conflict la Bobohalma în 1867, oferind ocazia autorităţilor să se
amestece în treburile bisericii şi ale şcolii. Desemnat în comisia
pentru anchetarea neînţelegerilor, Partenie Trombiţaş a solici-
tat mitropolitului să intervină ca autorităţile comitatense să nu
se mai amestece în treburile bisericii198. Un caz interesant a fost
plângerea judelui din Bobohalma la comitat pentru îndepărta-
rea învăţătorului din comună, ales de creştinii celor două con-
fesiuni, care au şi construit o clădire cu încăperi separate pentru
elevii ortodocşi şi cei greco-catolici. Cazul a determinat inter-
venţia comitatului, ceea ce a nemulţumit pe Şaguna199.
În pofida situaţiei precare a şcolilor din protopopiat, vizita
inspectorului Paul Vasici a consemnat şi rezultate bune la şcoala
din Sângeorgiul de Pădure, frecventată de 47 băieţi şi 38 fete, ale
căror progrese au fost relatate şi de Partenie Trombiţaş, care a
evidenţiat pe învăţătorul Isidor Titieni şi inspectorul Petru Muto

196
Idem, dos. 2, f. 221-222.
197
Idem, dos. 13, f. 162-164, 165.
198
Idem, dos. 15, f. 227-221.
199
Idem, dos. 15, f. 213, 217-221.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

şi pe fiica arendatorului local, Elena Hünter, care a învăţat fetele

românce să coase şi să împletească200.
La cererea Ministerului de curte, mitropolitul a cerut pro-
topopului, în octombrie 1868, să numească învăţătorii săraci
şi merituoşi în activitate. Partenie Trombiţaş a numit pe Mihai
Oroian, învăţător în Egerseg de 45 de ani, pe Ioan Huruban din
Sânbenedic, învăţător şi cantor de nouă ani, Filon Kis, învăţă-
tor şi cantor de 10 ani, Vasile David din Corunca, învăţător şi
cantor de 9 ani, Ştefan Hădărău, învăţător şi cantor de 10 ani201.
Consistoriul a premiat pe Mihai Oroian cu 80 fl., pe Filon Kis
şi Vasile David cu 60 fl. Cel mai longeviv învăţător202, Mihai
Oroian din Egerseg, a cerut în 1870 demisia din postul de învă-
ţător, după 49 ani, păstrând pe cea de cantor, cu acordarea unui
ajutor în continuare203. Mitropolitul a propus să rămână în con-
tinuare în post în condiţiile de până atunci şi să i se dea un aju-
tor de învăţător cu plată distinctă.
Acestea au fost cele mai importante probleme şcolare cu
care s-a confruntat protopopul Trombiţaş, fără a mai menţiona
solicitările de burse, refuzul unor credincioşi de a plăti contri-
buţia pentru şcoli şi alte chestiuni curente pe care protopopul
le-a înmânat episcopului spre soluţionare. Cu toate eforturile
depuse şi chiar unele realizări, organizarea şi dotarea şcolilor
confesionale ortodoxe din protopopiat nu a progresat prea mult
până la sfârşitul păstoririi lui Şaguna.
Stat şi Biserică
După exemplul ierarhului său, Partenie Trombiţaş şi-a asu-
mat şi rolul de lider al românilor ortodocşi din zonă, repre-
zentând interesele acestora pe lângă episcopie, dar şi pe lângă

200
Idem, dos. 4, f. 201, 202-203.
201
Idem, dos. 15, f. 302-303, dos. 13, f. 362.
202
Idem, dos. 19, f. 120-121.
203
Idem, dos. 15, f. 384.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
autorităţile politice, administrative şi judecătoreşti locale. A fost
mereu informat despre situaţia credincioşilor, despre raporturile
lor cu proprietarii de pământ, cu prefectura sau preturile locale
şi a intervenit îndrăzneţ pentru susţinerea intereselor români-
lor, mereu ameninţate de posesorii locali, de funcţionarii abu-
zivi din administraţie sau de lipsa funcţionarilor români capa-
bili să cunoască şi să rezolve problemele credincioşilor săi, depă-
şindu-şi deseori atribuţiile în raporturile cu puterea.
În primii trei ani după revoluţie protopopul ortodox s-a lup-
tat cu abuzurile autorităţilor locale, care au condamnat o serie
de preoţi pentru delicte imaginare. Urmările revoluţiei pe Valea
Mureşului s-au prelungit până în anii 1852, în condiţiile tensiu-
nilor generate de revoluţie între ţărani şi proprietari, care aco-
pereau şi conflicte interetnice. Scrisorile lui Partenie Trombiţaş
adresate Sibiului prezintă câteva cazuri, cum au fost cele de la
Sângeorzul de Pădure, Muşin, Veţa sau Madesfalău.
În iarna anului 1848/1849, preotul din Sângeorgiul de Pădure,
Vasile Rotar şi mai mulţi credincioşi s-au refugiat din sat de frica
represiunilor ungurilor. În parohia rămasă fără preot, preotul
reformat şi un provisor al contelui Teleki Francisc au obligat 100
de familii de acolo să treacă prin jurământ la reformaţi. Apoi,
împreună cu locuitorii maghiari au stricat biserica din lemn, exis-
tentă de zeci de ani, au luat lemnele, piatra, cărămizile şi varul
adunate pentru a zidi o biserică de piatră şi au ridicat o şcoală
maghiară. Au fost confiscate cele două clopote ale bisericii orto-
doxe, unul a fost topit pentru nevoile războiului, celălalt a fost
depus la şcoala maghiară. Icoanele ortodoxe au fost depozitate
într-o grămadă la biserica reformată.
După întoarcerea preotului ortodox în sat, credincioşii nu
au mai ţinut cont de jurământul depus prin „silă” şi s-au reîn-
tors la ortodoxie, dar nu mai aveau nici biserică, nici casă paro-
hială. Preotul locuia la unii credincioşi, ţinea slujba pe rând la
diferite familii.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

Lucrările s-au petrecut la fel la Muşin şi la filia Veţa. Deşi

preotul a rămas în sat în timpul revoluţiei, locuitorii au fost
obligaţi să treacă la reformaţi, au fost topite clopotele, la bise-
rica din Veţa a fost distrusă faţada, au fost confiscate icoanele.
Şi aici după revoluţie locuitorii s-au întors la ortodoxie. Preotul
Simeon Nestea, care slujea la Muşin, Veţa şi Chibelea a reparat
biserica din Veţa, unde ţinea liturghia din 1849.
Preotul Ştefan Iacovici din Medesfalău a fost prins, arestat
şi rănit, a fost adus la Cluj, iar credincioşii ortodocşi de aici au
trecut de mai multe luni la catolicism204.
Cazurile semnalate de protopop episcopului său nu erau
specifice numai bisericii ortodoxe, ci, deopotrivă, şi comunelor
bisericeşti greco-catolice.
Plângerea lui Partenie Trombiţaş pentru abuzurile săvârşite
de autorităţi împotriva ortodocşilor au determinat intervenţia lui
Andrei Şaguna la guvern, care a dispus trimiterea unei comisii
acolo, în care a fost încorporat şi protopopul ortodox. Guvernul a
redat bisericile din Muşin şi Veţa ortodocşilor, iar în Sângeorzul
de Pădure a dispus ca locuitorii unguri să ridice o biserică nouă
pentru ortodocşi şi înapoierea clopotului confiscat. Nu a încuvi-
inţat eliberarea preotului Vasile Rotar, care a rămas în continu-
are în arest pentru cercetări. La cererea consistoriului din Sibiu
pentru eliberarea preotului din Sângeorzul de Pădure, dregăto-
ria penală din Târgu Mureş a răspuns că acesta nu poate fi eli-
berat deoarece erau „multe de cercetat şi lămurit”205.
Opresiunile la care au fost supuşi credincioşii ortodocşi i-au
determinat să se plângă la consistoriu „pentru apucările care li
se face din partea altor neamuri”. Andrei Şaguna a recomandat
satelor ca toate abuzurile şi asupririle constatate să fie menţi-

204
Pentru cazurile de la Sângeorzu de Pădure, Muşin şi Veţa vezi ANDJM Târgu Mureş, dos. 5, f.
25-26.
205
Idem, dos. 2, f. 24, 54, 64-65. Pentru abuzurile împotriva preoţilor Rotar şi Stoicovici, vezi şi
Elena Mihu, Memoriile scrise de Partenie Trombiţaş, anexele 3-11, pag. 56-66.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
onate în memorii adresate direct guvernului din Viena, căci –
spunea episcopul – „de acolo ne vine tot binele şi toate uşură-
rile, precum şi tot darul”. El a recomandat ca memoriile să fie
transmise prin intermediul deputaţilor români prezenţi în capi-
tala imperiului206.
Partenie Trombiţaş a susţinut nevinovăţia preotului Ştefan
Iacovici, informând episcopul că acesta a fost arestat pentru că
a tras clopotul în dungă pentru adunarea poporului, practică
mai veche în sat, despre care Şaguna a cerut să fie dovedită buna
intenţie a parohului. Cu toată intervenţia consistoriului, preo-
ţii Ştefan Iacovici şi Vasile Rotar au rămas în continuare în arest,
fără a fi ascultaţi şi judecaţi mult timp.
Cazul preotului Ştefan Iacovici este un exemplu tipic des-
pre numeroasele abuzuri la care au fost supuşi ţăranii români
după revoluţie cu complicitatea autorităţilor. A fost arestat de
două ori în timpul revoluţiei, a treia oară în 1851, ca urmarea a
uneltirilor grofului Lazar Iosif, care dorea să ia cu forţa o pădure
a comunei. Satul s-a plâns la doi comisari din Târgu Mureş, dar
fără nici un răspuns, iar groful a început să taie pădurea. La inter-
venţia locuitorilor ca să înceteze acest abuz, groful a dispus să
se închidă cu un gard uliţa care ducea la Mureş, oprind astfel
accesul oamenilor şi al vitelor la apă. Deoarece au constatat că
plângerile lor au fost zadarnice, sătenii „au socotit a se opune
după moda înainte de 1848” şi preotul a tras clopotul în dungă
pentru a aduna satul, practică utilizată şi de grof când pedep-
sea pe cineva. După ce sătenii au stricat gardul, groful l-a ridicat
din nou şi toată vara locuitorii n-au avut acces la apă, deşi dis-
trictul a hotărât ca uliţa să fie liberă. Subcomisarul Praschil nu
a făcut publică această hotărâre, iar contesa a reclamat că româ-
nii s-au ridicat să o omoare.
După ce a fost arestat toată vara, preotul a mai primit şase
luni de închisoare, iar sătenii care au stricat gardul ridicat de grof
206
Idem, dos. 5, f. 72.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

câte 2-3 luni şi bătaie. În timp ce rebelii din revoluţie erau graţi-
aţi sau beneficiau de reducerea pedepselor, Partenie Trombiţaş
denunţa nedreapta hotărâre judecătorească, cerând intervenţia
episcopului la guvern.
Şaguna s-a adresat direct guvernatorului Schwarzenberg
în acest caz, care a graţiat preotul arestat, cu condiţia să nu mai
funcţioneze în Mureşeni, ceea ce l-a determinat pe episcop să-l
transfere la Sângeorzul de Pădure. Guvernatorul a revenit asu-
pra deciziei şi a permis preotului să rămână în parohia sa207.
Alte abuzuri ale autorităţilor au fost constatate cu ocazia
împărţirii locurilor comunale. În iunie 1850, Partenie Trombiţaş
s-a oferit să reprezinte biserica la împărţirea locului comunal
din Selcud, cerând porţie canonică egală cu a greco-catolicilor
pentru că ortodocşii erau majoritari în sat. De asemenea a cerut
pământ pe seama bisericii şi a şcolii, arătând că Biserica Ortodoxă
nu a fost reprezentată la împărţirea pământurilor comunale208.
În 1858 un alt abuz a fost consemnat la Egerseg, unde prefec-
tura a dat un loc nou de cimitir credincioşilor români. La inter-
venţia posesorilor locali, prefectura a anulat hotărârea anteri-
oară, deşi acolo s-au înmormântat 25 oameni şi a restituit locul
de cimitir posesorilor, în pofida plângerii protopopului şi a locu-
itorilor. Solicitat de protopop să intervină la guvern, Şaguna a
respins cererea acestuia şi i-a recomandat să nu facă plângere
la guvern sau la prefectură şi să se mulţumească cu un alt loc.
Prefectura Târgu Mureş a cerut locuitorilor să folosească cimi-
tirul vechi, deşi locul desemnat pentru cimitirul nou a rămas
nefolosit209.
Exemple similare au fost semnalate în parohia Târgu Mureş.
Ordonanţa ministerială din 1859 îndatora comisliile urbariale să
doteze preoţii şi învăţătorii cu pământ. Deşi avea pământ sufi-
207
Pentru cazul preotului Ştefan Iacovici vezi Idem, dos. 5, f. 86, 90, 92-93, 94, dos. 2 f. 37, 42.
208
Idem, dos. 9, f. 135.
209
Idem, dos. 9, f. 109-110, 161-162.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
cient, magistratul Târgu Mureş nu a dat loturile solicitate, decât
foarte puţin loc de fânaţ în 1852210.
Abuzurile proprietarilor de pământ au continuat. Sub pretex-
tul de hereditate siculică aceştia nu au dat curs proceselor urba-
riale şi au ocupat cu forţa pământurile ţăranilor. În filia Veţa şi
casa a fost considerată de hereditate siculică. Aceste abuzuri au
afectat grav situaţia materială a locuitorilor, care nu mai puteau
plăti serviciile religioase, iar preoţii erau siliţi să lucreze pământ
în parte, deoarece numai trei preoţi aveau porţia canonică211.
Aceeaşi hotărâre a luat tabla regească din Târgu Mureş pen-
tru casa parohială din Târgu Mureş şi pentru grădina în care era
zidită biserica ortodoxa de acolo212.
Andrei Şaguna l-a desemnat pe protopopul din Târgu Mureş
să reprezinte biserica la negocierile de comasare şi segregare a
locurilor comunale din Suplac, protopopiatul Târnava de Sus.
Partenie Trombiţaş a fost nevoit să informeze episcopul că nu
s-a putut efectua comasarea, deoarece numai ¼ din posesori au
cerut-o. Din păşunea de 243 iagăre, s-au repartizat câte 10 iagăre
pentru cele trei confesiuni din localitate – ortodoxă, evanghe-
lică, unitariană, iar alte 10 iagăre pentru şcoala comunală, dacă
aceasta se va înfiinţa, în caz contrar se repartiza la cele trei şcoli
confesionale. Protopopul Trombiţaş arăta că majoritatea locui-
torilor erau ortodocşi, aveau o şcoală mare, care răspundea exi-
genţelor legii din 1868, dar era în ruină, pentru că cei responsa-
bili, în frunte cu învăţătorul, nu se îngrijeau de ea. Deoarece clă-
direa şcolii se afla pe un loc comunal, exista pericolul ca aceasta
să fie oricând transformată în şcoală comunală213.
În iulie 1871, Partenie Trombiţaş denunţa mitropolitului
abuzurile săvârşite de judele cercual la Sângeorzul de Mureş la

210
Idem, dos. 9, f. 170.
211
Idem, dos. 16, f. 70-71.
212
Idem, dos. 20, f. 371.
213
Idem, dos. 12, f. 211.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

împărţirea locurilor comunale, când biserica ortodoxă a primit

cele mai slabe locuri, în timp ce romano-catolicii şi greco-ca-
tolicii au primit locuri bune cu venituri de 60 fl. La interven-
ţia mitropolitului, autorităţile au răspuns că este greşit infor-
mat. Protopopul a descris abuzurile avocatului şi ale ingineru-
lui care au patronat operaţiunea, dar şi ale judelui cercual, care
a preluat în proprietate personală un loc foarte bun, deşi nu
era din localitate. În beneficiul posesorilor a fost dat şi cimiti-
rul, folosit de toate confesiunile. Aceştia au cerut sume mari de
la săteni pentru că în iarna 1869-1870 au vândut lemne din pro-
priile păduri, pentru plata inginerului, au obligat sătenii să ia
în arendă de la proprietarii locali părţi din păşunea lor, au vân-
dut lemnele din pădurea sătenilor. Toţi sătenii au fost obligaţi
să transporte lemne pentru proprietar la sume foarte mici, deşi
munca era grea. Protopopul cerea mitropolitului să intervină
pentru ca păşunea, pădurea şi locurile comunale să revină la
situaţia din 1848, iar negocierile de comasare şi segregare să se
facă corect, conform legii214.
Partenie Trombiţaş s-a angajat cu energie în apărarea inte-
reselor credincioşilor spoliaţi sau oprimaţi de autorităţi sau de
proprietarii locali, reprezentându-i la tribunal sau în comisiile
mixte constituite cu ocazia comasărilor. Deseori protopopul şi-a
atras nemulţumirea autorităţilor locale, care l-au reclamat la con-
sistoriu, dar şi a ierarhului care nu a fost de acord cu implica-
rea protopopului în conflictele dintre ţărani şi proprietari sau
cu administraţia locală. În 1852 Partenie Trombiţaş a fost recla-
mat că a dat voie curialiştilor din Murgeşti să poarte proces con-
tra comitelui Toldalagi Mihai din banii adunaţi pentru zidirea
bisericii. Protopopul s-a apărat, denunţând acuzele ca o calom-
nie. Socotelile bisericii contraziceau această acuză, banii existau
sau au fost daţi cu împrumut. Procesul pentru cauza urbanială
a început încă din 1850, când un provisor de la curtea proprie-
214
Idem, dos. 33, f. 12-13.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
tarului i-a legat şi i-a bătut pe ţărani, i-a amendat pentru că nu
au vrut să facă clacă. Amenda au plătit-o din lada bisericii, de
unde au luat banii cu titlu de împrumut.
În vara anului 1851 contele a oprit ţăranii de la recoltarea
porumbului şi a fânului, după ce aceştia au plătit contribuţia şi
au făcut robote, pretinzând că pământurile respective erau alo-
diale. În baza hotărârilor guvernamentale din 1850, ţăranii s-au
socotit eliberaţi de robote. Constatând că a fost răpit rodul mun-
cii lor, au început proces împotriva contelui din propriile veni-
turi. Comisarul de subcerc în mod abuziv a deschis lada biseri-
cii şi a luat o parte a contractelor, bănuind că protopopul a dat
voie credincioşilor să poarte proces din banii bisericii. Neputând
dovedi nimic a înscenat acuza împotriva lui Partenie Trombiţaş.
Deşi în ianuarie 1852 protopopul a făcut plângere împotriva
abuzului subcomisarului, comanda militară din Târgu Mureş
a dat satisfacţie acestuia, determinând consistoriul să-l admo-
nesteze pe protopop.
În aprilie 1852, consistoriul informa protopopiatul despre
decizia comandei militare din Târgu Mureş de a restitui comu-
nei documentele confiscate din lada bisericii215.
Acelaşi consistoriu l-a criticat pe Trombiţaş pentru că a inter-
venit la comisariatul de cerc din Mădăraş în favoarea unui ţăran,
iar preotul de acolo a perturbat execuţia solicitată de respecti-
vul comisariat. Consistoriul a recomandat protopopului să evite
orice „lucrare, care trece peste hotarele activităţii unui preot, dar
mai vârtos de amestecul în treburile politice”216.
Au existat şi cazuri fericite în raporturile dintre proprie-
tari şi ţărani. În 1861 familia Toldalagi a dat comunei bisericeşti
Corunca 15 iugăre de pământ de bună calitate şi lemnele nece-
sare pentru construirea casei parohiale217.
215
Idem, dos. 2, f. 52-53, 55, 67, 75-76, dos. 9 f. 30.
216
Idem, dos. 2, f. 51.
217
Idem, dos. 20, f. 7.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

În octombrie 1854 Partenie Trombiţaş informa episcopul

despre anchetarea preotului Dimitrie Fulea din Jabeniţa, acu-
zat de furt şi tâlhărie. Protopolul a susţinut nevinovăţia pre-
otului său, arătând că cei care au depus plângerea, au făcut-o
din patimă218.
În acelaşi an, Partenie Trombiţaş a denunţat consistoriului
frauda judelui Eremia Buta, care nu a putut da socoteală pentru
modul cum au fost cheltuiţi banii şcolii, dar şi lipsa de reacţia a
comandei districtuale Bistriţa219. În 1858 a reclamat episcopului
abuzul pretorului în cazul instalării învăţătorului George Bucur
din Band. Şaguna i-a cerut să intervină personal, nu prin memo-
riu scris, deoarece nu dorea să pârască funcţionarii imperiali220.
La rândul său, Partenie Trombiţaş a fost acuzat în 1858 de
prefectura Târgu Mureş că a luat de la un credincios 12 fl. pentru
dispensarea de la două strigări în cazul unei căsătorii. Partenie
Trombiţaş s-a disculpat arătând că nu a primit suma respectivă,
într-un caz de căsătorie mixtă între un ortodox şi o catolică, în
care a ţinut partea ortodoxului221.
În vara anului 1868, Partenie Trombiţaş informa consistoriul
despre divergenţele existente între ortodocşi şi greco-catolici pen-
tru cimitirul din Sânbenedic şi filia Acăţari, cauză înaintată spre
soluţionare la guberniu. Guberniul a menţinut hotărârea scau-
nului Mureş, dată în favoarea credincioţilor greco-catolici222.
Protopopul Târgu Mureşului a fost un interlocuitor inco-
mod pentru autorităţile locale prin poziţia fermă pe care a luat-o
întotdeauna în favoarea ţăranilor români împotriva abuzuri-
lor proprietarilor de pământ sau a jurisdicţiilor locale, care i-au
atras uneori chiar nemulţumirea ierarhului preocupat să păs-
treze raporturi cât mai bune cu administraţia imperială.
218
Idem, dos. 2, f. 119.
219
Idem, dos. 2, f. 167.
220
Idem, dos. 2, f. 196-197.
221
Idem, dos. 2, f. 195, 232.
222
Idem, dos. 22, f. 294.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,

Relaţiile interconfesionale
Mobilitatea confesională a constituit o realitate în mai multe
regiuni ale Transilvaniei în secolele XVIII şi XIX, cu deosebire în
ţinuturile secuieşti. Protopopiatul Târgu Mureş este un exem-
plu, poate nu cel mai reprezentativ pentru trecerile confesionale,
date fiind împrejurările particulare care au marcat viaţa biseri-
cească a românilor ortodocşi din această zonă: situarea într-o
regiune multietnică şi pluriconfesională, în vecinătatea unor
mari şi compacte grupuri etnice şi confesionale, la concurenţă cu
alte biserici în asistenţa religioasă a locuitorilor sau în dobândi-
rea de noi credincioşi şi venituri, cu mari probleme economice
şi materiale prelungite din perioada medievală, o politică reli-
gioasă părtinitoare a autorităţilor locale faţă de anumite biserici.
Toate acestea au contribuit la menţinerea unei atmosfere tensi-
onate între bisericile din zonă, care s-a manifestat, am văzut, în
toate domeniile vieţii bisericeşti: averile şi veniturile bisericilor,
edificiile bisericeşti în problemele matrimoniale, şcolare, în dis-
ciplinarea clerului chiar.
Partenie Trombiţaş a fost un ortodox militant, activ, ferm,
un luptător pentru drepturile naţiunii şi ale bisericii sale, a
fost liderul şi reprezentantul ierarhiei sibiene în regiunea secu-
iască. Din această poziţie a demonstrat intransigenţă, devota-
ment deplin, o atitudine ofensivă în apărarea poziţiilor orto-
doxiei, firave în această zonă. A fost protopopul ortodox cel
mai activ din regiune, foarte bine informat, cu relaţii în cercu-
rile administraţiei, justiţiei, cu diverse persoane din protipen-
dada sau aristocraţia locală, cu funcţionarii ortodocşi din jus-
tiţie şi administraţie.
Problema trecerilor religioase a fost una dintre cele mai deli-
cate după 1849, afectând mai ales relaţiile dintre biserica orto-
doxă şi cea greco-catolică. Au fost delicate, cu numeroase com-
plicaţii provocate de nerespectarea prevederilor legislaţiei care
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

a reglementat trecerile, de amestecul autorităţilor politice sau

administrative în aceste chestiuni, de goana unor preoţi pentru
a-şi spori veniturile prin săvârşirea serviciilor religioase pentru
credincioşii de alte credinţe.
Am văzut tensiunile care au existat între comunele biseri-
ceşti pentru averile şi veniturile bisericilor şi ale preoţilor, pen-
tru împărţirea sesiilor bisericeşti, în administrarea cimitirelor, în
cazul învăţătorilor, cantorilor şi a şcolilor mixte. Toate acestea
au fost invocate ca factori de presiune pentru a justifica intenţia
de trecere la altă confesiune. Cele mai multe dispute şi cazuri de
trecere s-au înregistrat între ortodocşi şi greco-catolici în dece-
niul neoabsolutist, când şi relaţiile dintre ierarhiile celor două
biserici s-au înrăutăţit, mai ales după înfiinţarea mitropoliei gre-
co-catolice şi extinderea bisericii unite în mai multe regiuni. Din
perioada liberală relaţiile dintre cele două biserici s-au stabili-
zat, fiind tulburate de numai unii preoţi care au slujit în terito-
riul celeilalte biserici pentru a-şi mări veniturile.
Cel mai complex şi mai dezbătut caz a fost cel de la Peterlaca,
inaugurat odată cu trecerea unei părţi a satului la biserica orto-
doxă în 1850. În jurul acestui caz s-au angajat vehemente discu-
ţii ale ierarhilor, protopopilor şi chiar a autorităţilor politice.
Comuna Peterlaca a îmbrăţişat biserica greco-catolică în
1811. După revoluţia din 1848-1849, în temeiul unei hotărâri
guvernamentale, care a proclamat trecerea liberă la altă reli-
gie numai printr-o înştiinşare făcută preotului înaintea marto-
rilor, peste 80 de persoane, spun surse ortodoxe, după ce l-au
consultat pe Partenie Trombiţaş în 1/13 mai 1850 despre condi-
ţiile legale privind trecerea, au anunţat preotul unit de la bise-
rica din localitate că trec la ortodoxie. Protopopul greco-catolic,
care a constatat în biserică această intenţie, a ameninţat credin-
cioşii cu închisoarea şi doi chiar au fost întemniţaţi. Reacţia pro-
topopului unit s-a îndreptat împotriva protopopului Partenie
Trombiţaş şi a episcopului Şaguna. După eliberarea celor întem-
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
niţaţi la intervenţia protopopului ortodox, au continuat presiu-
nile şi ameninţările la adresa celor care şi-au exprimat dorinţa
de trecere la ortodoxie, ceea ce i-a determinat să ceară ajutor epi-
scopului ortodox. Şaguna a recţionat prudent, exprimând păre-
rea de rău „că astfel de tractament vrăjmăşesc iscusim noi de la
aceia care ar trebui să fie în înţelegerea cea mai bună cu noi”. El
a încurajat pe protopopul Trombiţaş să reziste presiunilor, pre-
cizând că poziţia bisericii ortodoxe era justificată, că „dreptul
egal garantizează pravila noastră în privinţa cununiilor meste-
cate şi pentru trecere ”.
Biserica greco-catolică s-a plâns la guvern şi l-a acuzat pe
Partenie Trombiţaş că a influenţat trecerea unor credincioşi din
Peterlaca şi Deag la biserica ortodoxă şi că a numit un preot din
Sălcud pentru cei din Peterlaca, trecuţi la ortodoxie, deşi se afla
în afara jurisdicţiei sale. Guvernul l-a reclamat pe Trombiţaş la
episcopia din Sibiu, ceea ce l-a obligat pe Şaguna să ceară infor-
maţii protopopului din Târgu Mureş despre rolul său în acest
caz de trecere.
Partenie Trombiţaş nu a negat o angajare directă, dimpo-
trivă a relatat ca un succes personal faptul că, la patru săptă-
mâni de la cererea credincioşilor din Peterlaca, i-a preluat sub
jurisdicţia sa în 31 mai 1850, a preluat una din bisericile satului,
biserica din sus şi a numit acolo un preot din Sălcud. Preotul
greco-catolic din Uioara a reacţionat, a vrut să-l scoată din bise-
rică, apoi a condamnat pe George Stoica, fiul fostului protopop
unit, mort în revoluţie, pentru că a provocat trecerea locuitori-
lor la ortodoxie.
Protopopul ortodox a considerat momentul şi persoana
George Stoica cele mai potrivite pentru a aduce şi alte sate la
ortodoxie, scop în care l-a trimis pe Stoica la Sibiu cu informaţii
suplimentare, până la venirea unei comisii guvernamentale.
Cazul nu era singular. Concomitent se derula unul asemă-
nător la Vorumloh, ceea ce l-a determinat pe Şaguna, în lipsă de
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

mai multe informaţii, să adopte o poziţie prudentă, cerând pro-

topopului Trombiţaş să evite certurile şi să îndemne poporul la o
atitudine identică. El a mai cerut protopopului informaţii supli-
mentare despre biserica din Peterlaca, despre anul ridicării şi
constructorii ei, a cerut date despre trecerea obştii la unire.
După informaţiile furnizate de Partenie Trombiţaş, care a rela-
tat faptul că biserica a fost construită în 1795 de ortodocşi, iar cre-
dincioşii au trecut la unire, „cu sila”, spune acesta, în 1811, Andrei
Şaguna şi-a modificat atitudinea, cerându-i protopopului său să
pretindă biserica, deoarece a fost construită de ortodocşi.
Mai hotărât în acest caz s-a dovedit protopopul ortodox,
care a adoptat o atitudine ofensivă, convins că era un moment
favorabil pentru atragerea mai multor sate la ortodoxie. El a
denunţat un preot greco-catolic controversat, compromis în 1848,
când a fost îndepărtat „din tribunat cu batjocută” , care a slu-
jit până atunci la biserica mânăstirii, a treia din sat, unde a pre-
luat prin forţă porţia canonică şi fânaţul aparţinând parohiei din
sus. Aceasta a determinat credincioşii reveniţi la ortodoxie să
facă plângere la dregătoriile locale, rămasă fără nici un rezultat.
Partenie Trombiţaş a insistat la Sibiu invocând momentul favo-
rabil pentru trecerea altor sate la ortodoxie şi a deplâns lipsa de
iniţiativă a protopopilor vecini. Mai mult chiar, el a cerut înfiin-
ţarea unui nou protopopiat ortodox între Boian şi protopopiatul
Mureş, cu misiunea de a atrage noi comune la ortodoxie.
Partenie Trombiţaş a anunţat Sibiul despre venirea unei
comisii mixte la Peterlaca, iar episcopul Şaguna a promis inter-
venţie la guvern şi susţinerea credincioşilor pentru a dobândi
biserica.
Acuzat de guvern că a influenţat trecerea de la Peterlaca,
Partenie Trombiţaş s-a apărat în faţa episcopului, arătând că s-a
implicat în acest caz la cererea protopopului Moldovan, în stare
fizică precară atunci, negând orice amestec în cazul de la Deag.
Şi-a justificat fiecare hotărâre şi a cerut imperativ episcopului
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
să intervină pentru ca poporul să nu mai fie oprit de la expri-
marea voinţei sale în chestiunile religioase.
La începutul lunii septembrie 1850, Partenie Trombiţaş a
revenit cu un amplu raport la Sibiu asupra cazului Peterlaca.
Potrivit acestuia, 82 familii trecute la unire în urmă cu 38 de ani
au hotărât să revină la ortodoxie în baza ordinului guvernului
din 30 ianuarie1849, care a permis trecerea liberă de la o confe-
siune la alta.
După ce Partenie Trombiţaş a preluat „biserica din sus” în
31 mai 1850 şi a desemnat un preot pentru credincioşii reve-
niţi la ortodoxie, protopopul greco-catolic din Uioara, Leontie
Liontean, a venit în 13 iunie în biserică şi a cerut credincioşilor
să rămână în biserica greco-catolică. În urma refuzului acestora,
în 15 iunie a denunţat la guvern pe Trombiţaş şi Stoica ca „sedu-
cători şi amăgitori de popor”.
La începutul lunii septembrie 1850, guvernul a numit o
comisie formată din funcţionari locali şi protopopul greco-ca-
tolic, fără nici un reprezentant al bisericii ortodoxe. Comisia a
decis ca „biserica din sus” să rămână la greco-catolici şi a desem-
nat acolo un preot unit de curând sfinţit. În urma acestei decizii,
au rămas 110 familii greco-catolice cu 3 biserici, iar cei 82 de cre-
dincioşi reveniţi la ortodoxie au rămas fără biserică. În 9 septem-
brie 1850, Partenie Trombiţaş a dat informaţii noi la Sibiu despre
comisia investigatoare şi despre acuzele aduse de protopopul
unit la adresa tânărului George Stoica, cel care a provocat trece-
rea locuitorilor la ortodoxie. Din relatarea lui Partenie Trombiţaş,
a rezultat că investigaţia începută de comisie la Peterlaca nu a
mai continuat, că nu s-a dat nici un răspuns oficial în acest caz,
dar credincioşii ortodocşi au rămas fără biserică şi cu un preot
unit pe care nu-l doreau. Protopopul ortodox a apreciat com-
portamentul credincioşilor în timpul anchetei, „atunci când
prin cătane cu săbiile scoase s-au lipsit ei chiar de a lor biserică,
care au făcut-o cu cheltuiala lor”. Cazul a înrăutăţit raporturile
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

dintre locuitorii comunei, încât protopopul ortodox nu garanta

episcopului său că pe viitor „nu se vor întâmpla vrăjbi, poate şi
vărsări de sânge între ei, fiind poporul la demoralizare cu tim-
purile revoluţionare”.
Nu cunoaştem o decizie oficială în acest caz, ilustrativ pentru
relaţiile interconfesionale, ştim că s-a prelungit discuţia până în
1852, când locuitorii ortodocşi din Peterlaca au cerut episcopu-
lui Şaguna să-l numească paroh la „biserica din sus” pe George
Stoica, ceea ce induce ideea, că au avut câştig de cauză. Şaguna
nu a aprobat cererea lor şi a solicitat ca tânărul Stoica să urmeze
mai întâi învăţăturile clericale la Sibiu223.
Cazul Peterlaca nu a fost unul singular în acel timp. În 9 mar-
tie 1851, 8 bărbaţi ortodocşi din Kebele au trecut la biserica unită,
fără să respecte prevederile ordinaţiunii guvernamentale numă-
rul 2337, din 24 februarie 1850, care reglementa trecerile de la o
biserică la alta. Potrivit acestei reglementări, cei care trebuiau să
treacă la altă biserică trebuiau să o ceară preotului de două ori în
timp de patru săptămâni, în prezenţa a doi martori şi să arate că
în credinţa actuală nu-şi poate dobândi mântuirea. Apoi, cu ade-
verinţă de la fostul preot, puteau trece la noua biserică.
În cazul Kebele, cei 8 bărbaţi trecuţi la unire nu şi-au pre-
zentat dorinţa de trecere la preotul ortodox, ci la notarul satului.
Trombiţaş acuza motivul invocat, faptul că au trecut nu din con-
vingerea, că nu pot fi mântuiţi prin vechea credinţă, ci dintr-un
motiv de ordin practic, faptul că preotul slujitor nu putea merge
în fiecare duminică la slujbă şi nu în ultimul rând sub influenţa
proprietarilor locului, care, scria Partenie Trombiţaş, „până era
poporul român sub robotele lor nu s-au îndemnat pentru ei, ca
să-şi poată ţinea un preot în sânul lor, a le dărui măcar o palmă
de pământ din lăuntru. Acuma vreau a fi cu milă mare asupra
mântuinţei sufletelor lor”.
223
Pentru cazul de la Peterlaca vezi ANDJM Târgu Mureş, dos. 7, f. 2, 3-4, 6-7, 8-9, 10, 13-14, 15, 16,
17, 18, 23; dos. 5, f. 2.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Alături de alţi locuitori care în 1824 au trecut la unire, cei
8 bărbaţi au cerut la district biserica sau măcar să se slujească
alternativ, dar de această dată autorităţile au declinat orice ames-
tec, declarând că această cauză este de competenţa instanţelor
bisericeşti224.
Aprobarea înfiinţării mitropoliei greco-catolice şi circulara
episcopului Alexandru Sterca Şuluţiu pe această temă a provocat
nelinişte în rândul clerului ortodox. Relatând o convorbire cu pro-
fesorul Petru Pop de la Blaj, pe această temă, Trombiţaş a informat
pe Şaguna despre intenţia ierarhiei greco-catolice „ca toţi neuniţii
de la munţii Pindului până la Marea Neagră să-i tragă la unire” şi
de a trimite în acest scop emisari în lume care să făgăduiască orto-
docşilor „îmbunătăţirea stării lor, stipendii pentru fiii lor, ba unul
dintre dânşii a propus chiar şi a doua însurare a văduvilor preoţi”.
Deşi era convins că ortodocşii nu puteau fi înşelaţi cu aceste pro-
misiuni, Partenie Trombiţaş şi-a exprimat speranţa că se va îmbu-
nătăţi soarta preoţilor „de orice naţiune şi confesiune”225.
În contextul aprinselor dispute dintre ortodocşi şi greco-ca-
tolici din 1855, în 22 septembrie acelaşi an, 13 locuitori din Maiad
au prezentat adeverinţe pentru trecerea la ortodoxie. Imediat
episcopul Şaguna i-a primit în biserica ortodoxă226.
Trecerile de la o confesiune la alta au fost în mare parte
determinate de problemele matrimoniale, care erau numeroase
în epocă.
O femeie ortodoxă dorea să se despartă de soţul legiuit, cu
care a fost căsătorită de preotul ortodox, pentru a lua în căsăto-
rie un bărbat mai tânăr şi mai bogat. Preotul ortodox din Muşin
nu a acceptat divorţul şi în aceste condiţii s-a înţeles cu proto-
popul greco-catolic şi un preot unit din Şard, spunând că soţul
său era unit pentru că a sărutat crucea uniţilor227.
224
Idem, dos. 7, f. 19-20.
225
Idem, dos. 7, f. 22.
226
Idem, dos. 7, f. 45-49.
227
Idem, dos. 2, f. 108.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

Uneori chestiunea trecerilor la cealaltă confesiune era ampli-

ficată voit de protopop, din motive personale, din cauza unor
conflicte cu diverse persoane. Este cunoscut conflictul proto-
popului cu preotul Ilie Fulea din Egerseg, pe care îl denunţă la
episcop că are intenţia de a trece la uniţi. Motivele invocate nu
erau convingătoare – căsătoria cu o greco-catolică, botezul fetei
la uniţi, faptul că nu l-a întâmpinat pe consilierul Vasici la vizita
acestuia în sat, conflictul cu unii credincioşi din sat – dar acest
lucru nu l-a împiedicat pe Şaguna să solicite prezenţa preotu-
lui Fulea în faţa scaunului episcopal228.
Cel mai mult s-a confruntat Partenie Trombiţaş cu proto-
popul Ilie Farago, din Târgu Mureş, pe care l-a acuzat mereu de
amestec în biserica ortodoxă sau în afacerile matrimoniale, cum
a făcut şi în 1858, când l-a acuzat pentru încălcarea legilor matri-
moniale din 1856, cerând episcopului ortodox să solicite guver-
nului pedepsirea protopopului unit229.
Nu numai greco-catolicii au constituit cauza neînţelegeri-
lor confesionale. Disputele cu reformaţii sau cu romano-catoli-
cii pentru proprietăţile bisericeşti au fost prezentate şi în alt loc.
În 29 decembrie 1861, preotul Ioan Brânduşa din Sângeorzul de
Pădure se plângea protopopului că preotul reformat din Cuşmed
botează şi îngroapă ortodocşii din localitate, că a cununat în pos-
tul Crăciunului doi tineri înrudiţi în gradul IV de cuscrie. Partenie
Trombiţaş a cerut episcopului Şaguna să intervină pentru pedep-
sirea respectivului preot şi reîntoarcerea stolei. Şaguna, însă, a
condamnat pasivitatea protopopului şi a preotului Brânduşa
pentru că nu au făcut nimic în acest caz230.
De altfel, Şaguna a condamnat pasivitatea şi lipsa de reac-
ţie a clerului ortodox în cazurile de imixtiune a preoţilor de altă
confesiune în chestiunile matrimoniale. Protopopul Trombiţaş a
228
Idem, dos. 2, f. 235-236.
229
Idem, dos. 11, f. 298-300.
230
Idem, dos. 18, f. 2, 5-6.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
reclamat doi fraţi, preoţi greco-catolici, că încalcă sistematic ordi-
nele guberniale din 16 iulie 1864 şi din 14 iunie 1866 privind căsă-
toriile, că au cununat pe oricine în căsătoriile mixte, fără să aibă
vârsta legală, fără strigări, fără respectarea gradului de rudenie
sau că au acceptat acte false. Deşi i-a denunţat şi la oficiolatul
Târgu Mureş, au continuat practica, căsătorind un bărbat gre-
co-catolic cu o ortodoxă fără strigări, după ce nu au putut înşela
preotul ortodox cu acte false. Şaguna a recomandat respectarea
ordinaţiunii guvernului 8084 şi a interzis preoţilor ortodocşi să
se amestece cu preoţii greco-catolici la slujbele preoţeşti231.
Ultimele cazuri semnalate au fost excepţii, deoarece relaţi-
ile dintre cele două confesiuni s-au stabilizat la nivelul ierarhiei
şi pe plan local, ceea ce l-a determinat pe Partenie Trombiţaş să
raporteze că în anul 1867 nu au existat treceri de la o biserică la
alta, cu excepţia unei situaţii la Oarba, unde nu au foat respec-
tate prevederile legale232.
La rândul său Partenie Trombiţaş a fost acuzat în 1868 de
mitropolitul Vancea pentru amestec în serviciile religioase ale
greco-catolicilor, ceea ce l-a determinat să declare că a fost înşe-
lat de protopopul greco-catolic Nyulaşi şi de un preot unit. La
rândul său acuza protopopul şi preoţii greco-catolici pentru
că au spovedit femei din parohiile ortodoxe, pentru ca preo-
ţii ortodocşi să nu le cunoască păcatele şi le-au dat indulgenţe
pentru 20 cr.233.
Şi preotul ortodox din Oarba, Samson Moldovan, se plân-
gea de preotul greco-catolic local că slujea „cu puterea” la orto-
docşii care nu au trecut legal niciodată la unire. La această plân-
gere, Şaguna l-a găsit vinovat pe reclamant, deoarece „nu gri-
jeşte destul de oile sale cuvântătoare”234.

231
Idem, dos. 13, f. 287, 298-299.
232
Idem, dos. 13, f. 363.
233
Idem, dos. 13, f. 387-388.
234
Idem, dos. 13, f. 408, 415.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

Într-un singur caz, consistoriul greco-catolic din Blaj, la

plângerea Sibiului, a găsit vinovat pe preotul greco-catolic din
Sântana că păstorea creştinii ortodocşi, l-a admonestat şi l-a oprit
să mai facă servicii religioase pentru ortodocşi, dar a cerut con-
sistoriului din Sibiu să procedeze la fel şi cu preotul Ilie Fulea
din Egerseg235.
Nici în 1869 nu s-au constatat treceri la unire, cu excepţia a
doi bărbaţi primiţi în biserica ortodoxă236.
Ambiţios şi mereu în ofensivă pentru cauza bisericii orto-
doxe, Partenie Trombiţaş nu a renunţat nici în 1873 la planurile
sale pentru atragerea unor comunităţi greco-catolice la ortodo-
xie exploatând divergenţele din protopopiatul unit Reghin, din-
tre protopopul Crişan şi credincioşi. Adversarii lui Crişan au
propus protopopului Trombitaş să treacă la unire şi să formeze
o parohie acolo unde să fie numit preot unul dintre adversarii
lui Crişan237.
Tensiunile interconfesionale au constituit o realitate care a
marcat convieţuirea etniilor şi confesiunilor din zona Mureşului.
Cauzele au fost semnalate şi la capitolele despre şcoli, despre
relaţia cu autorităţile politice, despre veniturile bisericilor sau la
capitolul privind chestiunile matrimoniale. Conştiinţa religioasă
nu a fost întotdeauna un factor care să determine apartenenţa la
o biserică sau alta, a fost mereu afectată de factori externi sferei
religioase, din viaţa de toate zilele. Starea de concurenţă dintre
bisericile româneşti, preocuparea de a-şi păstra credincioşii şi cu
aceştia veniturile, au generat uneori situaţii ce au depăşit nor-
mele disciplinei bisericeşti inclusiv la nivelul clerului. În aceste
condiţii şi atitudinea preoţilor sau a protopopilor nu s-a ridi-
cat al înălţimea statutului lor sau a exigenţelor vieţii religioase.
Uneori au fost obligaţi să fie îngăduitori cu cei pe care îi păsto-
235
Idem, dos. 13, f. 412.
236
Idem, dos. 18, f. 35.
237
Idem, dos. 27, f. 32-33.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
reau, să facă compromisuri, dar nu li se poate refuza angajarea
pentru protejarea credincioşilor ortodocşi şi apărarea drepturi-
lor bisericii lor. Într-o regiune unde constituia o minoritate, bise-
rica ortodoxă şi protopopul local au beneficiat de egală îndrep-
tăţire, recunoscută după revoluţie tuturor etniilor şi confesiu-
nilor ardelene şi au afirmat consecvent acest principiu în relaţi-
ile cu celelalte biserici sau cu autoritatea politică.
Portret de protopop
Protopopul a fost în secolul al XIX-lea, în cele mai multe
cazuri, reprezentantul ierarhiei în districtul protopopesc, omul
de încredere al arhiereului şi conducătorul unei structuri esen-
ţiale a bisericii ortodoxe – protopopiatul. Protopopul coordona
administraţia bisericească în acel teritoriu, scaunul de judecată
protopopesc, sinodul protopresbiteral, relaţiile clerului şi ale
credincioşilor cu episcopia, era însărcinat să urmărească starea
de religiozitate a credincioşilor, a şcolii, a bisericii şi a venituri-
lor bisericeşti. Protopopul a fost directorul şcolilor confesionale
din district şi implicit inspectorul acestora, a urmărit nivelul de
pregătire al elvilor, frecvenţa, respectarea dispoziţiilor arhie-
reşti referitoare la şcoli.
Protopopul era personajul cheie care asigura difuzarea
poruncilor episcopeşti transmise prin circularele bisericeşti şi
aplicarea lor corectă. În secolul al XIX-lea, de cele mai multe
ori a fost şi un lider al populaţiei în probleme economice, soci-
ale, politice sau culturale, a fost un animator al asociaţiilor cul-
tural-naţionale din zonă.
Este un portret robot al protopopului, este o prezentare a
competenţelor care reveneau protopopului în temeiul constituţi-
ilor Bisericii ortodoxe, în vigoare în această perioadă – Rescriptul
declaratoriu238 şi Statutul organic.
238
Pentru detalii privind Rescriptul dclarator vezi I.D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente
privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

Chiar dacă informaţiile furnizate de corespondenţa publi-

cată sunt trunchiate, prin natura acestei surse permit schiţa-
rea unui portret al protopopului Trombiţaş. Raportat la portre-
tul robot schiţat mai sus, se poate afirma că Partenie Trombiţaş
a fost mai mult decât protopopul Mureşului. A fost omul de
încredere al episcopului Şaguna în toată zona, a fost arbitru şi
judecător al cauzelor disciplinare şi al disputelor populaţiei sau
a clerului cu administraţia, cu justiţia, cu marii proprietari de
pământ, cu celelalte confesiuni concurenţiale din zonă. A fost în
egală măsură lider naţional, personajul care a organizat şi diri-
jat, împreună cu episcopul şi apoi mitropolitul Şaguna partici-
parea la conferinţele naţionale ale românilor, la alegerile die-
tale sau la mişcările de protest împotriva politicii de asimilare
a guvernanţilor.
A fost un om hotărât, îndrăzneţ, cu o rară capacitate de
comunicare cu populaţia satelor şi cu preoţii. Această capaci-
tate de comunicare, ca şi legăturile stabilite în sus sau în jos în
ierarhia socială, politică sau juridică, i-au permis să fie un per-
sonaj mereu bine informat şi prin aceasta foarte util ierarhu-
lui, pe care-l informa sistematic cu tot ce se întâmplă în biserica
ortodoxă, în viaţa publică, în administraţia sau justiţia locală.
În pofida adversităţilor pe care le-am văzut, a stabilit punţi de
comunicare cu reprezentanţii celorlalte biserici, mai puţin poate
cu protopopul greco-catolic local, cu care s-a aflat mereu într-o
relaţie de adversitate.
L-am văzut uneori invidios, subiectiv în relaţia cu unii pre-
oţi din subordine pentru chestiuni disciplinare şi mai ales pen-
tru nesubordonare, cum a fost cazul fraţilor Hodoş, dar şi corect
atunci când interesele bisericii o cereau. Cu toată relaţia tensi-
onată, pe Iovu Hodoş îl găsim numit asesor, alături de Ştefan
Iacovici şi Ilie Săcălean, respectiv pe Ioan Hodoş ca apărător şi
apoi secretar al sinodului protopopesc239.
383-410 (textul latin) şi p. 410-433 (traducerea românească).
239
ANDJM Târgu Mureş, dos. 2, f. 97.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Partenie Trombiţaş a susţinut îndeaproape acţiunea lui
Andrei Şaguna pentru restaurarea mitropoliei ortodoxe române.
A participat împreună cu Dimitrie Fogaraşi la sinodul diecezan
din octombrie 1860, care a revendicat reînfiinţarea mitropoliei
ortodoxe240.
Restaurarea mitropoliei ortodoxe a provocat la Târgu Mureş
manifestări de solidaritate cu noul mitropolit Andrei Şaguna.
Sinodul protopopesc întrunit la Târgu Mureş, în 10/22 ianua-
rie 1865, a adresat mulţumiri arhiereului şi a înaintat o adresă
prin care declara „cu totul întemeiată” numirea noului mitro-
polit direct de către împărat241.
Poziţia de fruntaş bisericesc în zonă a fost întărită şi de
numeroasele misiuni încredinţate de Şaguna în protopopiatele
învecinate în chestiuni bisericeşti sau şcolare.
Ascendentul câştigat în biserica ortodoxă l-a adus în pozi-
ţia de organizator, în calitata de comisar consistorial a alegeri-
lor de deputaţi la congresul naţional bisericesc din 1868 în cer-
cul Jabeniţa şi Deag şi la sinodul adhidiecezan din 1870 în cercul
Deag. A declinat propunerea mitropolitului de a candida la un
loc de deputat pentru congresul din 1868 şi a cerut să fie desem-
nat un alt protopop din cercul Jabeniţa. În septembrie 1868 a con-
dus alegerile pentru deputaţi la congres în cercul Deag, unde
a fost ales un apropiat al protopopului, un român înstărit din
Târgu Mureş, Dimitrie Fogarasi. Acesta, ca de altfel şi înlocui-
torul său Pinciu au declinat alegerea şi în final mitropolitul l-a
propus pentru cercul Deag pe Ioan Borcea242.
În 1870, consistoriul l-a desemnat comisar consistorial pen-
tru alegerile de deputaţi la sinodul arhidiecezan în cercul Deag şi
comisar pentru cercul VII Jabeniţa la alegerile de deputaţi pen-
tru congresul naţional bisericesc din 1870. În septembrie acel an
240
Grigore Ploeşteanu, op. cit, p. 151.
241
Ibidem, pag. 158.
242
Idem, dos. 13, f. 361, dos. 16, f. 82-83.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

a declinat propunera de a merge deputat la congres şi a propus

în locul său pe Ioan Popescu, profesor la Institutul teologic243.
În viaţa politică a românilor s-a poziţionat de partea orien-
tării promovate de Andrei Şaguna, devenind unul dintre pro-
motorii politicii acestuia în regiune. A beneficiat în acţiunea sa
politică de susţinerea unor personalităţi din oraş, cum au fost
comercianţii Dimitrie Fogarasi şi Iosif Fülep, asesorii la Tabla
regească din Târgu Mureş, Nicolae Găetan, Mihail Orbonaş şi
George Roman.
Protopopul Trombiţaş a susţinut toate manifestările poli-
tice ale românilor ardeleni din peroiada experimentului consti-
tuţional, inclusiv a sprijinit material deputăţiunile române tri-
mise la Viena. Protopopul a colectat de la intelectualii români
din ţinut 102 fl. pentru ajutorarea deputăţiei vieneze din 1861,
la care a mai adăugat ulterior alţi 6 fl.244. A transmis clerului şi
poporului aprobarea pentru înfiinţarea unei asociaţii culturale
şi demersurile lui Şaguna către Bariţiu pentru redactarea statu-
telor acesteia, viitoarea Astra245.
La conferinţa naţională din 1863, episcopul Şaguna a desem-
nat reperzentanţii bisericii ortodoxe, spre deosebire de Alexandru
Sterca Şuluţiu, care a optat pentru alegerea reprezentanţilor gre-
co-catolici. Din biserica ortodoxă la conferinţă au fost invitaţi
Partenie Trombiţaş, Mihai Orbonaş, George Roman şi Nicolae
Găetan. Protopopul a semnalat episcopului dorinţa comercian-
tului Fogaraşi de a participa la conferinţa naţională, semnalând
meritele acestuia din 1848 pentru naţiunea română. Şaguna şi-a
justificat hotărârea, dar în cele din urmă a invitat la Sibiu pe
Dimitrie Fogaraşi, alături de cei trei menţionaţi din partea laici-
lor şi de protopop „din statul bisericesc”246.

243
Idem, dos. 13, f. 416-417.
244
Grigore Ploeşteanu, op. cit., p. 153-154.
245
ANDJM, fond cit., dos. 5, f. 155-156.
246
Ibidem, pag. 156; ANDJM, fond cit., dos. 16, f. 73, dos. 16, f. 43, dos. 13, f. 120-121.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Protopopul şi clerul său au urmat îndeaproape conduita poli-
tică a lui Şaguna după 1865. Ortodocşii din district s-au delimi-
tat de memoriul lui Raţiu şi Bariţiu din 1866, de apelul lui Ioan
Fechete Negruţiu pentru a aduna fonduri în vederea susţinerii
călătoriei lui Raţiu la Viena, dar şi de plenipotenţa românilor din
Târgu Mureş, datată 13 octombrie 1866, care nu a fost semnată
de nici un ortodox247. Vizibil dezamăgit, mitropolitul mărturisea
protopopului său că a simţit „cu durere o mişcare a unor bărbaţi
de naţiune română care vor să se pună în fruntea trebilor naţi-
onale”. În 1868 a revenit asupra acestui subiect într-o scrisoare
adresată lui Partenie Trombiţaş în care deplânge faptul că din
1865 s-au străduit „bărbaţii români” să-l scoată din fruntea cau-
zei naţionale unde a fost ales de congresele naţionale. Şaguna
mărturisea cu amărăciune că nu a fost necesar să fie scos pen-
tru că s-a retras singur, dar, după trei ani, nimeni nu şi-a asu-
mat rolul de lider, observa mitropolitul248.
Cazul protopopiatului Târgu Mureş demonstrează convin-
gător că liderii români, în frunte cu cei doi mitropoliţi au utili-
zat, canalele bisericeşti pentru coordonarea şi dirijarea acţiuni-
lor iniţiate în cadrul militantismului naţional românesc.
A urmat îndeaproape modelul şagunian nu numai în com-
portamentul politic, ci şi în relaţia cu celelalte confesiuni sau cu
instanţele de tot felul, alternând atitudinile defensive cu iniţia-
tive sau manifestări în care se dezvăluia energia, dinamismul şi
personalitatea sa foarte puternică. Într-un anumit fel, se poate
afirma că a imitat, la nivel local şi la altă scară, conduita arhi-
ereului în relaţia cu alte biserici. Este semnificativ ecoul ce l-a
avut în protopopiat, respectiv la Partenie Trombiţaş, convoca-
rea patriarhilor ortodocşi de papa Pius IX la conciliul Vatican I.
Consultat de protopopul districtului Mureş, Şaguna a dzvăluit
poziţia sa faţă de acest eveniment. El arată că papii au convo-
247
ANDJM, fond cit., dos. 13, f. 232-233; Grigore Ploeşteanu, op. cit., pag. 163.
248
ANDJM, fond cit., dos. 13, f. 232-233; dos. 16, f. 79.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

cat patriarhii ortodocşi, dar aceştia nu au participat niciodată,

ci au dat un răspuns colectiv, precizând că nu vor lucra nimic
împreună până ce Roma nu se va întoarce la canoanele vechi ale
bisericii primitive. În iulie 1868, mitropolitul ortodox era con-
vins că nici ierarhia ortodoxă, nici cea protestantă nu va parti-
cipa la conciliu şi respingea ideea că papa va organiza un sinod
al întregii creştinătăţi. Şaguna îl trimitea pe Trombiţaş la com-
pendiul de drept canonic pentru a afla cum proceda biserica la
convocarea unui sinod ecumenic249.
Atât pe plan bisericesc, cât şi naţional, protopopul a devenit
foarte apropiat şi util arhiereului său, ceea ce i-a permis să soli-
cite şi o serie de avantaje pentru el. A fost obligat la aceasta şi
de situaţia materială foarte grea, pierderea întregii averi în tim-
pul revoluţiei, pierderea timpurie a soţiei şi dificultăţile create
de întreţinerea celor trei copii orfani la studii. Spre exemplu, în
1850 a cerut să fie primit unul din copii săi în întreţinere la Sibiu
din fondul Theresian250, iar în 1854 a cerut să fie transferat într-o
parohie mai bună, respectiv la Deva, unde staţiunea era vacantă
în acel moment251. În anul următor a cerut o bursă pentru fiul său
mai mare, Iulian, elev în clasa a II-a la gimnaziul superior din
Sibiu, motivând că nu are moşie, nici venituri, că este văduv cu
trei copii, doi la şcoală în Sibiu şi unul la meserie în Alba Iulia252.
Imediat Şaguna i-a oferit un ajutor de 50 florini. În anul 1856 a
pierdut pe fiul său Iulian, acuzând că s-a îmbolnăvit în gimna-
ziu la ora de gimnastică, opinie respinsă de Şaguna253.
Celălalt fiu, Anania, a primit o bursă pentru a studia la
Viena, dar a neglijat studiile ceea ce l-a determinat pe Trombiţaş
să solicite episcopului să-l admonesteze pe tânăr şi să-i resti-
tuie bursa.
249
Idem, dos. 12, f. 121.
250
Idem, dos. 4, f. 5.
251
Idem, dos. 4, f. 67.
252
Idem, dos. 5, f. 111-112.
253
Idem, dos. 2, f. 180-181.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Cel de-al treilea fiu a urmat cursurile gimnaziului superior
din Sibiu. Din clasa a II-a a fost dat al meserie, devenind calfă
de pielar. Meşterii pielari din Târgu Mureş nu îl agreau, dimpo-
trivă era mereu asuprit, „fiind român”, spunea Trombiţaş. Era
ameninţat cu recrutarea de care nu putea scăpa decât cu bani
mulţi254.
Devotamentul deplin faţă de arhiereu, încerderea reciprocă,
l-au determinat pe Partenie Trombiţaş să schimbe informaţii din-
tre cele mai intime cu ierarhul său. În 1854 l-a întrebat despre
zvonul care circulă în zonă, alimentat de preoţii uniţi, despre
arestarea episcopului Şaguna pentru că „ar fi primit scrisori” de
la ţarul Nicolae al Rusiei. Şaguna a dezminţit acest zvon, despre
care a auzit şi în vizita sa în protopopiatul Solnoc, de la mijlocul
lunii iunie 1854, promiţând să-i dea informaţii mai detailate cu
ocazia vizitei protopopului la Sibiu255.
Într-o circulară Andrei Şaguna menţiona şi moartea unui
tânăr. Fraţii Hodoş s-au temut că este vorba despre Iosif Hodoş,
care a zăbovit mai mult de un an în protopopiatul Mureşului.
Şaguna a dezminţit protopopului că era vorba de un alt tânăr,
dar cu acest prilej şi-a exprimat opinia puţin măgulitoare despre
acesta, pe care l-a ajutat financiar în 1850 şi 1851, când se afla la
Viena, deşi acesta îl considera pe episcop „de neprieten”256.
Partenie Trombiţaş era de origine dintr-o familie nobiliară,
ceea ce l-a determinat în februarie 1861 să solicite consistoriului
sibian dreptul de a purta „predicatul de nobil” Bethlean257.
Relaţiile protopopului cu episcopul au fost atât de strânse,
încât arhiereul i-a cerut să-i găsească bucătarul, stabilit la Filipişul
Mare258, dar şi să convingă asesorii de confesiune ortodoxă de
la Tabla regească să părtinească pe Moise Ferentz, un prieten al
254
Idem, dos. 22, f. 72; dos. 13, f. 98-99.
255
Idem, dos. 5, f. 101, 102-103.
256
Idem, dos. 5, f. 126.
257
Idem, dos. 13, f. 7-8.
258
Idem, dos. 22, f. 33, 63.
Viaţa religioasă în protopopiatul Mureş, 1849-1873 

lui Şaguna, în procesul acestuia cu Josika Pal, ginerele său, ceea

ce protopopul a şi promis259.
La rândul său Partenie Trombiţaş a cerut mitropolitului să
intervină în numirile unor funcţionari români. De exemplu, în
1865 a cerut ca Mihai Orbonaş, transferat de la Reghin la Ciuc,
să fie înlocuit cu Alesiu Oniţiu, fiul avocatului Oniţiu din Sibiu.
Protopopul ortodox spera ca în acest fel „să pună piciorul în
Reghin pentru înfiinţarea unei parohii ortodoxe”260. În 1866
solicita sprijin pentru candidaţii români de confesiune orto-
doxă la dregătoriile de la Tabla regească261, iar în 1867 denunţa
la Sibiu abuzul lui Apor care a pensionat doi asesori ortodocşi
de la Tabla regească şi dorea să-i înlocuiască cu alţii de confesi-
une greco-catolică262.
Corespondenţa purtată ilustrează atenţia şi grija pe care a
purtat-o protopopul stării de sănătate a superiorului său, până
la sfârşitul vieţii, în 1871-1872, când starea acestuia s-a înrăutăţit.
Sunt emoţionante cuvintele de mulţumire adresate de Şaguna
protopopului său, scriind „că este unicul care s-a interesat de
starea sănătăţii lui”263.
L-am descoperit pe Şaguna într-o altă ipostază, una umană,
care ieşea din sfera preocupărilor arhiereşti în relaţia personală,
la limita prieteniei cu protopopul său, care nu a ezitat să-l denu-
mească cu epitetul de prieten pe ierarhul său, cu prilejul vizitei
sale la Târgu Mureş în 1852. Dincolo de sentimentele umane de
încredere şi preţuire reciprocă, am descoperit, o relaţie ierarhică
exemplară ierarh-protopop, întemeiată pe virtuţile umane ale
celor doi corespondenţi.

259
Idem, dos. 16, f. 66.
260
Idem, dos. 16, f. 65.
261
Idem, dos. 16, f. 67.
262
Idem, dos. 16, f. 74.
263
Idem, dos. 23, f. 28, 29.
 ÎNTRE CENTRU ŞI PERIFERIE. MITROPOLIA ŞI
PROTOPOPIATUL ROMÂNAŞI ÎN EPOCA ŞAGUNA1

Nicolae Bocșan
Gabriel-Viorel Gârdan
Ioan-Vasile Leb

Protopopiatul şi parohiile sale

Protopopiatul ortodox român din Sălaj a avut o evoluţie par-
ticulară, determinată de o serie de factori: poziţia geografică la
periferia episcopiei ortodoxe, structura plurietnică, multiconfe-
sională şi socială a zonei. Situat la marginea blocului etnic româ-
nesc, plasat într-o regiune cu o populaţie românească predomi-
nant de confesiune greco-catolică, acest protopopiat a fost con-
semnat în conscripţia din 1767, sub denumirea de Protopopiatul
Miluanului, cu 41 parohii şi 12.728 credincioşi, alături de un alt
protopopiat, al Jimborului, cu 14.868 locuitori2. În 1819 este cunos-
cut sub denumirea de Protopopiatul ortodox al Dăbâcii, cu sediul
la Sânpetru, unde era protopop Constantin Rafail, menţionat docu-
mentar ultima dată în 14 noiembrie 18223. A urmat la conduce-
rea protopopiatului Ioan Damşa, între 22 iunie 1824 - 28 septem-
brie 1848, având sediul la Miluan. Protopopiatul a fost numit în
1
Studiu a fost publicat în volumul Andrei Şaguna, Corespondenţa, III, ediţie, studiu introduc-
tiv şi note de: Nicolae Bocşan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2009, pp. 7-65.
2
Dănuţ Pop, Biserică şi societate în Sălaj. Protopopiatul ortodox Românaşi, Zalău, 2002, p. 9, n. 1.
3
Ioan Chindriş, Ionel Penea, Ordonanţele şcolare ale lui Moise Fulea în Sălaj, în „Acta
Musei Porolissensis”, 1987, XI, p. 537.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
documente al Dăbâcii, al Miluanului sau al Unguraşului4. După
aceea, timp de 39 de ani, protopopiatul a fost condus de Petru
Roşca, numit de Andrei Şaguna administrator protopopesc în
10 noiembrie 1849 şi, apoi, în 14 mai 1853, ca protopop5. Sediul
protopopiatului a fost în comuna Fizeş Sânpetru.
Petru Roşca s-a născut în parohia Sânpetru în anul 1822.
A făcut studii la Cluj şi la Sibiu şi a fost hirotonit preot în anul
1848. Cunoştea limbile română şi maghiară. A murit în 9/21 mai
1888. A fost un apropiat al lui Andrei Şaguna, care l-a descris ca
fiind „un stâlp puternic al ortodoxiei în acele părţi ale arhidie-
cezei noastre greco-răsăritene”6.
La sfârşitul păstoririi mitropolitului Şaguna, în anul 1873,
protopopiatul Unguraşului avea următoarele parohii:
Hida cu 527 credincioşi, 71 case
Baica – 305 credincioşi, 56 case
Gălpâia – 646 credincioşi, 120 case
Stâna – 524 credincioşi, 109 case şi filia Ciumărna, cu 232
credincioşi şi 41 case
Trăznea – 1049 credincioşi, 205 case
Bosna – 504 credincioşi, 105 case
Bodia – 374 credincioşi, 70 case
Păuşa – 540 credincioşi, 114 case
Unguraş - 566 credincioşi, 106 case
Vaşcapău – 190 credincioşi, 42 case
Sfântă Maria – 560 credincioşi, 72 case
Chendremal – 180 credincioşi, 30 case
Dol – 524 credincioşi, 107 case
Miluan – 658 credincioşi, 93 case
Fizeş Sânpetru – 1031 credincioşi, 180 case7.
4
Dănuţ Pop, op.cit., p. 32.
5
Ibidem, p. 41.
6
Ibidem.
7
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar
21, f. 55-58 (în continuare DJAN Sălaj).
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

După recensămintele oficiale:

Bălan avea 1058 credincioşi în 1857 şi 1115 în 1880
Racâş - 797 în 1857 şi 686 în 1880
Jac – 555 în 1857 şi 572 în 1880
Romita – 402 în 1857 şi 283 în 1880.
În 24 decembrie 1876, protopopul Petru Roşca consemnează
10.660 credincioşi, 5.351 femei şi 5.309 bărbaţi8.
Datele furnizate de autoritatea eclezială confirmă sau diferă
puţin de constatările conscripţiilor oficiale. Recensământul din
18699 a consemnat următoarea populaţie ortodoxă în comunele
din protopopiat:
Hida – 696 credincioşi
Baica – 294 credincioşi
Gălpâia – 625 credincioşi
Stâna – 527 credincioşi
Trăznea – 1050 credincioşi
Bosna – 497 credincioşi
Bodia – 379 credincioşi
Păuşa – 600 credincioşi
Unguraş - 573 credincioşi
Vaşcapău – 209 credincioşi
Sântă Maria – 557 credincioşi
Chendremal – 166 credincioşi
Dol – 547 credincioşi
Miluan – 722 credincioşi
Sânpetru – 1025 credincioşi
Bălan – 1269 credincioşi
Racâş - 818 credincioşi
Jac – 668 credincioşi
Romita – 348 credincioşi
8
Dănuţ Pop, op. cit., p. 38.
9
Recensământul din 1869.Transilvania, Cluj-Napoca, 2008, p. 266-285.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Recensământul oficial a consemnat în 1869 o populaţie orto-
doxă de 11.641 credincioşi. Datele oferite de conscripţia ofici-
ală a statului şi de cea bisericească diferă puţin, nu semnifica-
tiv, demonstrând inegalităţi de înregistrare în amândouă cazu-
rile. Considerate individual, chiar înregistrările oficiale sunt
contradictorii în câteva cazuri, consemnând reducerea nume-
rică a populaţiei ortodoxe în aceste cazuri şi la nivelul întregu-
lui protopopiat.
Bălan 1869/ 1269 ; 1880/ 1115
Racâş 1869/818; 1880/686
Jac 1869/ 668; 1880/572
Romita 1869/348; 1880/283
Mai important pentru structura pe confesiuni a populaţiei
este faptul că respectivele comune aveau o majoritate covârşi-
tor ortodoxă, cu excepţia comunei Ciumărna, unde în 1869 au
vieţuit 317 credincioşi greco-catolici. În celelalte comune nu au
existat credincioşi uniţi sau au fost într-un număr mai puţin
semnificativ în comparaţie cu cel al ortodocşilor: Bălan: 13; Jac:
20; Hida: 61; Sânpetru: 10; Sântă Măria: 16; Treznea: 11, Gălpâia: 6;
Baica: 1; Racîş: 7; Păuşa: 1; Vaşcapău: 5; Romita: 110. Această majo-
ritate preponderent ortodoxă în perioada păstoririi lui Şaguna
oferă o altă explicaţie pentru stabilitatea parohiilor ortodoxe,
plasate într-o zonă greco-catolică compactă. Concurenţa sau tre-
cerile con-fesionale nu au constituit o ameninţare pentru puţi-
nele comune ortodoxe.
Sinodul protopopesc din 11 februarie 1873 a dezbătut rapor-
tul comisiei pentru sistematizarea parohiilor şi dotarea preoţi-
lor. Sinodul a propus afilierea comunei Bodia la parohia Bosna,
Vascapău să se afilieze la Păuşa sau la Unguraş, Chendremal la
parohia Zimbor din districtul Cluj, Romita la parohia Jac.
La sfârşitul păstoririi lui Andrei Şaguna cea mai mare parte
a parohiilor aveau o situaţie materială stabilă, chiar dacă venitu-
10
Ibidem.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

rile nu acopereau de cele mai multe ori nevoile preoţilor. Sinodul

protopopesc din 11 februarie 1873 a consemnat într-un conspect
situaţia economică a parohiilor ortodoxe:
Hida avea casă parohială, grădină şi o moşie bisericească
evaluată pe un an mediu la 120 fl.
Baica avea casă parohială, grădină şi o moşie bisericească
evaluată pe un an mediu la 140 fl., la care se adaugă pământuri
comunale cu venit anual de 60 fl.
Gălpâia avea casa şi moşia parohială „socotită de către
comună” cu un venit anual de 230 fl.
Stâna avea casă şi moşia parohială evaluată de comună cu
un venit anual mediu după ultimii cinci ani la 140 fl. Moşia con-
ţinea 23 iugăre, 110 stânjeni cu tot ce era folosit de preot.
Trăznea nu avea casă parohială, grădină, moşia parohială,
evaluată de comună, aducea un venit de 450 fl.
Bosna avea casă, grădină şi moşie parohială evaluată la 200 fl.
Bodia avea casă şi moşie parohială care aducea un venit
anual, socotit de parohieni la 200 fl.
Păuşa avea casă, grădină şi moşie parohială, evaluate de
parohieni într-un an mediu la 200 fl. Moşia era de 12 iugăre, 190
stânjeni, folosită integral de preot.
Unguraş, casa şi anexele erau proprietatea preotului, împre-
ună cu grădina şi moşia parohială aduceau, după socoteala
comunei, într-un an mediu, un venit de 160 fl. Moşia cuprindea
16 iugăre şi 16 stânjeni.
Vascapău nu avea moşie parohială, avea numai casă paro-
hială.
Sfântă Maria avea casă, grădină şi moşie parohială evaluată
de comună cu un venit net de 260 fl. Moşia cuprindea 32 iugăre,
1139 stânjeni, folosită integral de preot.
Chendremal nu avea casă şi moşie parohială.
Dol, casa şi anexele erau proprietatea preotului, grădina şi
moşia parohială aduceau un venit anual mediu de 200 fl. Moşia
cuprindea 34 iugăre, integral folosită de preot.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Miluan avea casă, grădină şi moşie parohială evaluate de
comună că aduc un venit anual de 400 fl. Moşia conţinea 40
iugăre, 1400 stânjeni, folosită integral de preot.
Fizeş Sânpetru avea casă, grădină şi moşie parohială evaluate
că aduc într-un an mediu un venit de 300 fl. Moşia cuprindea 31
iugăre, 1147 stânjeni, folosită de preot şi 5 iugăre de cantor.
Comunele Racâş, Bălan şi Jac aveau moşii bisericeşti, dar
venitul evaluat de comunele respective era exagerat, nu se putea
realiza. Conspectul sinodului protopopesc nu menţiona averea
comunei Romita11. În comparaţie cu alte protopopiate plasate la
periferia eparhiei ortodoxe, situaţia materială mai bună a comu-
nelor bisericeşti ortodoxe sălăjene a asigurat o mai mare stabili-
tate bisericii şi şcolilor confesionale ortodoxe de aici.
În cunoscuta lucrare Biserică şi societate în Sălaj. Protopopiatul
ortodox Românaşi, Zalău, 2002, p. 145-147, Dănuţ Pop a oferit
date interesante despre bisericile din protopopiat, majoritatea
construite din lemn, încă din secolul al XVIII-lea. În perioada
păstorii lui Şaguna s-au ridicat biserici de zid numai la Miluan
(1850) şi Trăznea (1872). Cele din lemn au fost continuu reîn-
noite, încât datarea lor este dificil de făcut, deşi tradiţia biseri-
cească le datează, multe, încă din secolul al XVII-lea. Cercetările
istoricilor de artă datează bisericile din lemn de la Baica, Bălan
şi Zimbor în secolul al XVII-lea, celelalte care s-au mai păstrat
din secolul al XVIII-lea.
Plasate pe un loc mai ridicat decât vatra satului, bisericile de
lemn erau mici de regulă, aveau o navă dreptunghiulară lungă
care se termina cu o absidă semicirculară sau poligonală, cu
dimensiuni de 10 m lungime, 3,5 m lăţime, o înălţime a pereţi-
lor de circa 2 m şi turnuri specifice bisericilor de lemn. Erau pic-
tate în interior, uneori şi în exterior, cu picturi realizate în seco-
lele XVIII-XIX, de zugravi locali, cele mai multe aparţinând lui
Ioan Pop din Românaşi.
11
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 21, f. 55-58.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

Preoţii
În perioada păstoririi lui Şaguna, atenţia principală a epi-
scopului şi apoi a arhiepiscopului a fost transformarea imagi-
nii preotului ortodox, într-o regiune dominată de confesiunile
concurenţiale, cu o înzestrare superioară din toate punctele de
vedere. Efortul principal al arhiereului a vizat nivelul de instru-
ire şi de educaţie a clerului, numirea în parohii a preoţilor cu
studii gimnaziale şi teologice complete, cu un stagiu ca învă-
ţători, cu o comportare morală şi o ţinută corespunzătoare în
comunitate. A fost principala preocupare a consistoriului de la
Sibiu pentru protopopiatul sălăjan chiar şi înainte de venirea lui
Şaguna ca vicar la Sibiu.
În calitate de preşedinte al consistoriului diecezan după moar-
tea episcopului Moga, Moise Fulea a cerut protopopului Damşa,
în ianuarie 1846, să nu mai trimită la Sibiu candidaţi la preoţie
care nu erau suficient pregătiţi în citit, catehism, aritmetică, cân-
tările bisericeşti sau rânduiala slujbei. Deoarece din protopopiat
continuau să fie trimişi candidaţi nepregătiţi, Moise Fulea anunţa
protopopiatul că aceştia nu vor fi primiţi12.
Şaguna a întărit această condiţie şi a cerut protopopului
Damşa, în 13 octombrie 1846, să nu mai trimită la cursul teolo-
gic tineri care nu au absolvit cursuri normale sau gimnaziale,
dovedite cu atestate credibile, altfel protopopiatul va suporta
cheltuielile13 .
Imaginea preotului în comunitate l-a preocupat îndeaprope
pe Şaguna încă din poziţia de vicar. Îl dorea, prin ţinută şi com-
portament deasupra enoriaşilor, un model şi exemplu pentru
aceştia. Pentru „a se deosebi de mireni şi ca vaza cinului preo-
ţesc să poată păstra nevătămată”, în 20 octombrie 1846 a cerut
ca fiecare preot să-şi facă reverendă, să-şi cumpere brâu pe care

12
Ioan Chindriş, Ionel Pena, op. cit., p. 573-574.
13
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 8, f. 62.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
să le îmbrace când săvârşeau vreo taină sau mergeau la oraş, la
superiori sau la autorităţi; să nu-şi radă barba, să poarte părul
pieptănat; să nu meargă la joc, la crâşmă, să nu bea în public; să
nu facă negustorii şi să se abţină de la câştig; să citească Sfânta
Scriptură, Sfinţii Părinţi; să înveţe catehismul, pentru a putea
cuvânta în faţa poporului despre dogmă şi morală14. Era un
portret ideal al preotului, pe care l-a susţinut cu consecvenţă
în toată perioada păstoririi sale. El va fi completat prin circu-
lara din 1 decembrie 1846, unde expune exigenţele ce le impu-
nea preoţilor, un îndrumar amplu referitor la misiunea şi dato-
riile preoţilor.
Ce trebuia să facă un preot, potrivit exigenţelor lui Şaguna,
pentru a-şi îndeplini misiunea de păstor al comunităţii?
Trebuia să citească permanent Sfânta Scriptură, cărţile Sfinţilor
Părinţi şi alte cărţi bisericeşti pentru a-i povăţui pe credincioşi „în
legea lui Dumnezeu”, să înveţe poporul să lăţească această lege,
să nu admită căsătoriile între rudenii, să înveţe credincioşii când
şi cum să se facă căsătorii; să respecte posturile, să nu facă stri-
gările în biserică pentru cei înrudiţi până nu au primit dispen-
sare de la consistoriu; vârsta minimă admisă la căsătorie să fie 20
ani pentru băieţi şi 15 ani pentru fete, să evite cheltuielile inutile,
băutura şi mâncarea la nuntă.
Să înveţe credinţa pe tinerii şcolari, dar şi pe cei care nu
merg la şcoală.
Să fie exemple bune pentru credincioşi, adevărate modele.
Să-şi administreze bine casa, astfel nu vor şti să-şi chiverni-
sească biserica.
Să evite anumite deprinderi care aduc atingere statutului
preoţesc, să se abţină de la jocuri, glume, să nu ducă mâncare
de la pomeni acasă.
Să se ferească de frecventarea cârciumii, cunoscut fiind obi-
ceiul unor preoţi ca după slujbă, duminica sau la sărbători, să
14
Idem, dosar 33, f. 67.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

se oprească la cârciumă pentru a bea şi a petrece, vorbind „cele

ce nu se cuvin unui preot”, ameninţând cu pedeapsă aspră pe
cei care nu respectă această poruncă.
Preoţii să fie cucernici, să nu poarte haine nepotrivite sta-
tutului preoţesc, nici în cetate nici în călătorie. Îmbrăcămintea
recomandată era „haină vânătă de jos şi de sus, brâu vânăt, pălă-
rie rotundă, potcav şi năframă albă la grumaz”.
La adunările bisericeşti, unde se discutau veniturile şi cheltu-
ielile bisericeşti, să se poarte cu înţelepciune şi să evite cearta.
Să cinstească stăpânirile şi domniile.
Să fie în dragoste şi înţelegere bună cu enoriaşii.
Să accepte „simbria legiuită”, ferindu-se „de câştigul spur-
cat şi de agonisiri nedrepte”.
„Să săvârşească slujba bisericească cu evlavie şi cucernicie”:
utrenia, vecernia în zilele de săptămână, iar duminica, la sărbă-
tori şi sâmbăta să facă Liturghia după Slujebnic.
Să se îngrijească de cântările bisericeşti.
Să se îngrijească permanent de averea bisericii, să nu cheltu-
iască nimic fără ştirea curatorului şi a ctitorilor, iar pentru cheltu-
ielile mai mari să se adreseze protopopului, care urma să ceară
aprobarea consistoriului.
Să ţină în ordine protocoalele botezaţilor, cununaţilor, al
învoirilor şi al morţilor.
Să ţină protocolul circularelor conform reglementărilor15.
Circulara lui Şaguna a consemnat riguros normele pe care
arhiereul le-a stabilit pentru misiunea, ţinuta şi comportamen-
tul preotului în comunitate în vederea sporirii prestigiului aces-
tuia, a impunerii unui statut social superior celui al credincio-
şilor. În câteva zile a fost difuzată protopopului Ioan Damşa, ca
şi altor protopopi, apoi a fost transmisă în comune pentru a fi
însuşită. Aceste norme au fost urmărite consecvent de arhiereu
pe toată durata păstoririi sale. Aşa se explică faptul că Andrei
15
Idem, dosar 8, f. 70-72.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Şaguna a acordat o atenţie deosebită calităţii preoţilor propuşi
sau aleşi pentru aceste parohii.
Instituirea unui preot nou în caz de vacanţă a scaunului
depindea însă de mai mulţi factori: pregătirea candidatului, cali-
tăţile sale morale, voinţa comunei, avizul autorităţilor în legă-
tură cu atitudinea sa politică, starea parohiei şi aprobarea con-
sistoriului pentru organizarea candidaţiei sau pentru numirea
celui ales de comună. După moartea fostului capelan Teodor
Druhora, comuna Baica a făcut candidaţie fără aprobarea con-
sistoriului şi a ales pe diacul Ion Damşa. Consultat dacă poate
merge la Arad pentru hirotonire, Şaguna a respins alegerea, ară-
tând că staţiunea de capelan nu putea fi ocupată fără aprobarea
guvernului, deoarece fostul capelan a primit aprobarea în 1826,
cu condiţia ca după moartea lui staţiunea să nu mai fie ocupată,
iar credincioşii să fie asistaţi de preotul din Hida16.
Colaborarea preoţilor cu protopopul nu a funcţionat în cele
mai bune condiţii, devreme ce aceştia au cerut, în iunie 1847,
numirea unui ajutor de protopop cu titlul de namesnic, pen-
tru a evita neregulile sau scăderile rezultate din starea bolnăvi-
cioasă a protopopului17.
Nesiguranţa în legătură cu menţinerea sa în fruntea pro-
topopiatului l-a determinat pe Ioan Damşa să ceară „întregi-
rea” parohiei Sânpetru prin candidaţie, dorind chiar el să can-
dideze. În cazul în care confirma această intenţie, Şaguna a cerut
să facă candidaţia un alt protopop, recomandându-i lui Damşa
să renunţe pentru a nu tulbura parohia. A propus în schimb ca
locuitorii să aleagă preotul din Tămaşa, Petru Roşca, cu care erau
de acord şi „domnii de pământ”, proprietarii locului, adăugând
că „pentru binele bisericii de acolo este nevoie de un om tânăr,
activ şi deştept”18. Precizarea confirmă nesiguranţa lui Damşa
16
Idem, dosar 8, f. 76.
17
Idem, dosar 33, f. 81.
18
Idem, dosar 8, f. 98.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

pentru menţinerea în post şi faptul că Şaguna a fost receptiv la

nemulţumirea preoţilor pentru modul cum a condus districtul.
Mai importantă a fost alegerea lui Petru Roşca, care întrunea exi-
genţele episcopului şi peste doi ani va fi numit administratorul
protopopiatului. Deocamdată Damşa şi-a păstrat poziţia, fiind
desemnat reprezentant al protopopiatului la sinodul electiv de
la Turda, din 1 decembrie 1847, pe care episcopul l-a anunţat a se
desfăşura după procedura din 1810, mai puţin condiţiile respec-
tive impuse în 180919. Interesul pentru pregătirea teologică a pre-
oţilor l-a determinat pe episcop să anunţe anual începerea cur-
surilor pentru candidaţii la preoţie în data de 1 octombrie şi a
condiţiilor impuse candidaţilor, care trebuiau să fie absolvenţi
ai şcolilor normale şi ai studiilor gimnaziale20.
În egală măsură, episcopul a urmărit consecvent adminis-
trarea corectă a protocoalelor parohiale, completarea riguroasă
a protocoalelor matriculare, verificarea lor periodică, păstra-
rea în ordine a protocoalelor bunei învoiri, unde erau consem-
nate contractele de căsătorie dintre miri, astfel încât preoţii „să
nu săvârşească cununia fără învoirea mirilor atestată într-un
testimoniu”21.
Numit administrator al protopopiatului, Petru Roşca a înde-
plinit exact normele impuse de Andrei Şaguna pentru ocuparea
staţiunilor vacante şi recomandările ce i s-au făcut pentru intro-
ducerea proaspătului hirotonisit în parohie, care se repetă după
fiecare sfinţire: să-i îndrume să respecte tipicul, să-l deprindă cu
citirea Sfintei Scripturi, a altor cărţi bisericeşti, să fie credincios
împăratului, casei dominatoare şi Bisericii ortodoxe, „să înveţe
poporul către năravurile cele bune”, să se ferească de „orice ames-
tec şi tovărăşie cu preoţi de altă lege la slujbele dumnezeeşti”, să
ducă „o viaţă potrivită stării preoţeşti”, să evite răul, „mai vâr-
19
Idem, dosar 8, f. 90-91.
20
Idem, dosar 8, f. 85.
21
Idem, dosar 8, f.89.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
tos beţia, care fiind izvorul celor mai multe păcate se pedepseşte
din partea mea (n.n. episcopul) în modul cel mai aspru”.
În iulie 1851 a fost hirotonit şi numit capelan la Chendremal
clericul Petru Câmpeanu22, în august 1851 a fost hirotonit şi
numit preot în Păuşa Grigore Curea23, în septembrie Ioan Curea
în Vascapău (Poarta Sălajului)24. După moartea preotului Vasiliu
Pop Bria din Dol, Şaguna a dispus să se facă candidaţie şi pe
locul I să fie desemnat capelanul Ananie Pop Bria25, fiul preo-
tului decedat, care a fost ales de credincioşi şi a fost îndrumat
la Sibiu după singhelie în 21 noiembrie 185226. La cererea paro-
hului Vasile Hodoş din Bosna, de a fi sfinţit şi numit în locul
său clericul Teodor Simoc, consistoriul a aprobat cererea27, l-a
sfinţit pe acesta preot în noiembrie 1867 şi l-a numit preot la
Bosna28. Mai complicată s-a dovedit a fi ocuparea parohiei din
Miluan, vacantă după moartea fostului protopop şi paroh acolo,
Ioan Damşa. Văduva preotului a cerut consistoriului adminis-
trarea parohiei de preoţi învecinaţi, până ce fiul ei, elev în clasa
a doua gimnazială, va termina studiile. Dacă nu era acceptată
această cerere, propunea acolo ca preot pe Teodor Nosa, elev în
clasa a VII-a gimnazială. Şaguna a respins amândouă cererile,
recomandând văduvei ca fiul ei să finalizeze gimnaziul inferior
şi apoi să se prezinte la Sibiu, iar pentru Nosa, care era stipen-
dist, a recomandat să-şi continue studiile, căci - spunea Şaguna -
„avem lipsă de oameni învăţaţi”29. Credincioşii din comună s-au
plâns la episcop, arătând că nu doresc pe niciunul dintre copii
preotesei văduve, nici pe Ioan Pop, ci doreau să aştepte până ce

22
Idem, dosar 15, f. 21.
23
Idem, dosar 15, f. 22.
24
Idem, dosar 15, f. 28.
25
Idem, dosar 15, f. 108.
26
Idem, dosar 15, f.19.
27
Idem, dosar 49, f. 26.
28
Idem, dosar 49, f. 28.
29
Andrei Şaguna către Petru Roşca, Idem, dosar 49, f. 8.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

Teodor Nosa, pe care ei îl doreau, elev în clasa a VIII-a gimna-

zială, va termina studiile30. După absolvirea cursului gimnazial,
în 12 august 1868 Şaguna a aprobat înscrierea sa la cursul cleri-
cal şi la seminar31. Nosa a fost sfinţit şi numit preot în comună,
dar a murit în vara anului 1870, oferind ocazia lui Şaguna să cri-
tice pe miluani care au ales ca preoţi tineri despre care nu ştiau
dacă sunt vrednici32.
Transmiterea preoţiei în familia Pop Bria a devenit o tradi-
ţie. După ce Anania Pop Bria a fost numit capelan, după moar-
tea tatălui său a fost numit preot în Dol, în 185233. La rândul său,
acesta a cerut ca fiul său Ioan Pop să fie sfinţit capelan şi să admi-
nistreze parohia vacantă Miluan. În 2 martie 1868 a fost hiro-
tonit preot şi numit capelan în parohia Dol, cu hramul Sfintei
Treimi34. În vara anului 1868, Şaguna a dispus candidaţia pentru
ocuparea parohiei vacante din Baica şi a propus pentru primul
loc pe clericul Nicolae Mureşanu din Chendremal, care a fost
ales de comună. A fost sfinţit în august şi numit preot în paro-
hia Arhanghelii Mihail şi Gavril35. În comuna Racâş, protopo-
pul Roşca a deschis candidaţie pentru postul de capelan în iarna
anului 1870. Majoritatea voturilor a obţinut-o Ioan Damşa, care a
fost hirotonit preot în iulie şi a fost numit capelan pe lângă tatăl
său, Ioan Damşa, preotul parohiei Sfânta Treime din Racâş36.
În 15 mai 1872, Şaguna anunţa că din cauza bolii nu mai
putea îndeplini obligaţiile arhiereşti, nu mai putea hirotoni iarna
şi anunţa protopopiatul că o va face din vara viitoare.
Încrederea de care s-a bucurat protopopul Roşca din partea
arhiereului, l-a determinat pe acesta să-l numească să facă can-
30
Idem, dosar 49, f. 36.
31
Idem, dosar 49, f. 38.
32
Idem, dosar 49, f. 52.
33
Idem, dosar 15, f.108, f.19.
34
Idem, dosar 49, f.30, f.32.
35
Idem, dosar 49, f.42, f.40.
36
Idem, dosar 49, f.56, f.54.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
didaţie şi în protopopiatul vecin Cluj, unde era administrator
Grigore Moldovan. În august 1851, Roşca a transmis cererea cre-
dincioşilor din Bica Românească de a li se da ca preot pe Grigore
Fodorean. După ce a fost informat administratorul districtului
Cluj, Roşca a fost împuternicit să facă candidaţia acolo37.
Un caz şi mai complicat din afara protopopiatului său, în
care a fost angajat Petru Roşca, s-a petrecut cu ocazia vacantă-
rii parohiei Mărişel din protopopiatul Clujului. În vara anului
1867, credincioşii din comună s-au plâns la episcopie că după
moartea preotului lor, casa parohială şi biserica erau în ruină,
săracă, fără preot, fără strane şi scaune, administratorul venea
rar în comună din cauza depărtării, iar atunci când venea se
gândea numai la binele său, încât morţii se îngropau numai cu
cantorul. Ei au cerut să vină un protopop în comună să facă can-
didaţiune cu învăţătorul locului Teodor Lungu38. Cererea credin-
cioşilor a fost urmată la câteva zile de o scrisoarea a lui Teodor
Lungu, cu intenţia de justificare, prin care acesta informa arhi-
ereul că în toamna anului 1866 nu s-a făcut candidaţiune pen-
tru preot la Mărişel, din cauza îmbolnăvirii protopopului
Moldovan. Deoarece nu avea cine să conducă protopopiatul, a
ieşit pentru candidaţiune preotul din Călata, care din interese
personale l-a oprit de la ocuparea parohiei. Din acest motiv a
rugat pe protopopul Roşca să înainteze la Sibiu scrisoarea celor
38 de credincioşi care îl cereau preot acolo39. În iulie 1867 con-
sistoriul a aprobat şi a cerut lui Roşca să facă candidaţiunea la
Mărişel40. În august 1867, însă, 20 de fruntaşi din comună au pro-
testat la scaunul protopopesc împotriva candidaţiunii lui Teodor
Lungu, numind-o ilegală pentru că nu a fost înştiinţat poporul
şi cerând o nouă alegere, ceea ce l-a determinat pe Şaguna să

37
Idem, dosar 15, f.24.
38
Idem, dosar 49, f. 3-6.
39
Idem, dosar 49, f. 11.
40
Idem, dosar 49, f. 14.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

ceară lui Roşca o altă candidaţiune, dacă relatarea credincioşi-

lor era adevărată41.
Consecvent regulilor de conduită transmise încă din 1846,
Şaguna a revenit periodic prin circulare sau adrese, reamin-
tind preoţilor exigenţele statutului preoţesc. În februarie 1852 a
denunţat obiceiurile urâte constatate cu ocazia nunţilor („vor-
biri necuvincioase”, „jocuri nepotrivite”, „lucruri scandaloase”),
care, spunea episcopul, „degenerează în nişte saturnalii demo-
ralizatoare de popor şi vătămătoare de sfinţenia tainei căsăto-
riei”. Şaguna a remarcat faptul că şi preoţii erau antrenaţi în ase-
menea manifestări, deşi biserica le-a osândit. El a poruncit ca
preoţii şi creştinii să renunţe la ele, a cerut preoţilor să lucreze
pentru stârpirea lor: glume urâte şi ruşinoase, jocuri nepotri-
vite, lucruri obscene42. Atunci când preoţii s-au dovedit delăsă-
tori sau nu au răspuns prompt poruncilor arhiereşti, protopopul
a intervenit energic pentru a îndrepta lucrurile. În 31 iulie 1852
a transmis dispoziţia episcopală ca circularele să se citească aşa
cum sunt redactate, deoarece au fost elaborate pe înţelesul tutu-
ror, „într-un stil de mijloc”, „care-l poate înţelege şi ţăranul”43.
Intervenţia lui Petru Roşca a fost provocată de o circulară episco-
pală care semnala greşita interpretare a unor dispoziţii episco-
pale de către preoţi. În 26 august 1852, protopopul admonesta
preoţii din district pentru maniera în care au răspuns porunci-
lor arhiereşti. Cererea de a se plăti de la biserică câte 1 fl. pentru
casa clerului a fost îndeplinită numai de 6 preoţi, la prenumera-
rea pentru Mineie nu au răspuns, la cererea de ajutor pentru trei
oraşe incendiate din Ungaria au răspuns numai 5 preoţi44.
Respectarea disciplinei bisericeşti a preocupat în egală
măsură pe episcop şi protopopul său. Acesta a supravegheat

41
Idem, dosar 49, f. 22.
42
Idem, dosar 15, f. 55-56.
43
Idem, dosar 15, f. 99 v.
44
Idem dosar 15, f. 105-106.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
continuu starea parohiilor şi a bisericilor, averile, administra-
rea veniturilor, păstrarea registrelor parohiale, cele mai efici-
ente în acest sens au fost vizitaţiunile protopopeşti, când pro-
topopul examina toate documentele relative la aceste chestiuni.
Spre exemplu, la vizitaţiunea din toamna anului 1852, protopo-
pul urma să verifice protocoalele pentru botezaţi, cununaţi sau
morţi din acel an şi a cerut preoţilor să pregătească listele cu
acestea, pentru cununaţi, utilizând un formular special; urma
să verifice banii bisericii şi cerea curatorilor să-i prezinte cheltu-
ielile şi chitanţele, protocoalele circularelor, ale bunei învoieli şi
registrele matricole. Pentru o vizită în district protopopul încasa
24 cr. de la preoţi, 12 de la dieci, 11 de la sfeţi45.
Nu de puţine ori preoţii din tract s-au adresat episcopului
cu cereri personale, aşteptând ajutor sau intervenţie în favoarea
lor. Preotul Ştefan Bican din Bodia s-a plâns în 1852 că fiul său
de 20 de ani a fost recrutat. Şaguna răspunde că nu îl poate ajuta,
dar îi promite că anii de cătănie îi va considera ani de şcoală şi
îl va primi la cursurile clericale imediat după eliberare, pe chel-
tuiala sa46. Preotul Ioan Gogu din Gălpâia cerea episcopului, în
6 octombrie 1852, să-i căsătorească fiica după un absolvent de
curs pedagogic, Teodor Simoc din Păuşa, dorind să-i urmeze în
parohie. Pentru aceasta solicita admiterea tânărului la Institutul
teologic. Şaguna a răspuns că va fi primit dacă are 4 clase gim-
naziale absolvite, adăugând observaţia: „avem lipsă de preoţi
cultivaţi”47.
A existat şi un caz de ieşire din protopopiat, respectiv din
eparhie. În 5 mai 1864, Şaguna a aprobat cererea lui Dimitrie Jorza,
preot în parohia II Bălan, ca să iasă din eparhie şi să treacă în
eparhia Aradului, cu ştirea şi învoirea episcopului arădean48.

45
Idem, dosar 15, f. 109.
46
Idem, dosar 15, f. 74.
47
Idem, dosar 33, f. 32,33-35.
48
Idem, dosar 33, f. 124.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

La începutul perioadei absolutiste au circulat în Transilvania

diverse zvonuri privindu-l pe Şaguna. În 1852 a fost convocat
sinodul Bisericii ortodoxe din Austria la Carloviţ pentru ocu-
parea scaunelor vacante de la Arad, Buda, Vârşeţ şi Timişoara.
Anunţând plecarea la sinod, Şaguna îi cerea protopopului Roşca
să nu dea crezare zvonurilor că pleacă pentru a trece în altă
eparhie49.
Mai însolită în peisajul vieţii religioase din protopopiat a fost
cererea protopopului Roşca, din august 1863, adresată episcopu-
lui, pentru sfinţirea apei în biserica mănăstirii vechi din Prislop.
Şaguna a aprobat cererea şi a îngăduit preoţilor să slujească în
acea biserică, să primească orice dar sau cinste pe seama ei50.
Veniturile Preoţilor
Am văzut că dotarea materială a bisericilor şi a preoţilor din
protopopiat a putut asigura o anumită stabilitate economică aces-
tora, majoritatea beneficiind de casă, grădină şi moşie, aceasta
din urmă întrecând uneori chiar întinderea unei sesii.
Stabilitatea materială despre care am vorbit a redus presiu-
nea asupra preoţilor şi a episcopiei, deşi nu a eliminat necesită-
ţile de tot felul ale preoţilor şi ale bisericilor.
Conducerea responsabilă a districtului protopopesc de către
Petru Roşca, buna colaborare a preoţilor cu enoriaşii, în afara tul-
burărilor sau disputelor pe tema veniturilor bisericeşti, au făcut
ca, la sfârşitul păstoririi lui Andrei Şaguna, sinodul protopopesc,
împreună cu parohiile respective, să facă o radiografie realistă a
veniturilor care reveneau bisericii şi preoţilor.
Pe lângă venitul asigurat de casa, grădina şi moşia biseri-
cească, evaluate între 120-450 fl., comisia pentru reglementarea
parohiilor şi dotarea preoţilor a apreciat pentru fiecare parohie
sursa şi cuantumul veniturilor posibile:
49
Idem, dosar 15, f. 115.
50
Idem, dosar 42, f. 1.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
venitul care revenea din postul de învăţător, compus dintr-o
sumă între 15-60 fl., o anumită cantitate în produse, între 10-30
vici grăunţe şi legume, dacă preotul accepta să cumuleze şi pos-
tul respectiv, ceea ce nu s-a întâmplat întotdeauna;
darea bisericescă, deşi nu se presta în toate comunele, dar
se dorea a fi introdusă în 1873, se ridica de la ½ vica/casă în gră-
unţe până la 2 vici în coceni, estimându-se vica în grăunţe la pre-
ţul de 1 fl.40 cr.;
zi de lucru pe moşia bisericească de la fiecare casă cu mân-
carea lucrătorului estimată la 50-60 cr.;
la botez 1 fl. pentru fiecare copil botezat;
înmormântarea pentru un om în vârstă - 3 fl.;
înmormântarea pentru un copil - 1 fl.;
pentru o cununie – 3 fl.;
la Bobotează câte 10 cr. pentru fiecare casă;
slujba Paştilor – 1 fl.
Cumulate acestea puteau asigura pentru preoţii din district
următoarele venituri:
Hida - 422 fl.40 cr. (împreună cu venitul învăţătoresc)
Baica – 483 fl. 80 cr. (împreună cu venitul învăţătoresc)
Gălpâia – 481 fl.
Stâna – 472 fl. (cumulând veniturile parohiei matre şi ale
filiei Ciumărna, dacă se introduce darea bisericească / casă în
parohia matre)
Trăznea – 941 fl. 70 cr.
Bosna – 468 fl. (dacă se introducea darea bisericească).
Bodia – 428 fl. (dacă preotul va cumula şi postul de învăţă-
tor cu un venit de 82 fl.).
Păuşa – 507 fl. 40 cr.
Unguraş - 425 fl. 60 cr.
Vascapău – 107 fl. 20 cr.
Sfânta Maria – 459 fl. (dacă se introducea darea biseri-
cească).
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

Chendremal – 105 (dacă cumulează postul de învăţător eva-

luat la 29 fl.)
Dol – 412 fl. 30 cr. (dacă se introducea darea bisericească).
Miluan – 529 fl. 80 cr.
Sânpetru – 674 fl. (dacă se introducea darea bisericească).
Bălan, Jac, Racâş - veniturile moşiei au fost supraevaluate şi
sinodul nu a dat venitul global.
Romita – 365 fl. (cumulat cu venitul învăţătoresc)
Trebuie precizat că veniturile menţionate au fost estimate
de reprezentanţa comunei şi nu erau efective în acel moment.
Evaluarea veniturilor s-a făcut pentru o clasificare a parohii-
lor, ceea ce induce, inevitabil, suspiciunea că în unele cazuri a
fost supraevaluată pentru a se încadra cuantumului de 400 fl.,
necesar pentru parohiile de clasa a III-a. Cu excepţia parohiilor
Trăznea şi Sânpetru, clasificate în clasa a II-a şi a parohiei Bălan
în clasa I-a, toate celelalte erau parohii de clasa a III-a. Dacă paro-
hia Romita se afilia la Jac, aceasta din urmă putea deveni paro-
hie de clasa a II-a51.
Stabilitatea materială a preoţilor a fost una relativă, devreme
ce episcopia a urmărit îndeaproape starea averilor bisericeşti, soli-
citând încă din octombrie 1846 protopopilor socotelile bisericeşti
sub forma unui conspect anual52. De asemenea, a fost preocupată
de ajutoarele acordate prin decretul guvernului din dobânda de
la capitalul de 30.000 fl. pentru preoţii cei mai săraci şi cu purtare
bună din protopopiat53. În 18 octombrie 1846, a cerut lista pre-
oţilor care urmau să primească aceste ajutoare din darul impe-
rial împreună cu situaţia familială şi veniturile parohiei, respec-
tiv situaţia materială a credincioşilor.
Din Fundaţia clerului a acordat, în noiembrie 1851, ajutoare
pentru Petru Roşca şi pentru preoţii Simeon Jorza din Bălan,
51
Conspect la protocolul sinodului protopopesc al tractului Unguraşului, ţinut la 11-lea
februar 1873, punctul 8 şi 9. Idem, dosar 21, f. 55-58.
52
Idem, dosar 33, f. 61.
53
Idem, dosar 8, f. 58.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Gheorghe Olariu din Stâna şi lui Vasile Popovici din Jac, în valoare
de câte 30 fl. ag., „ca mai uşor să le vie a ţinea pe fiii săi aici la
curs”54. La cererea protopopului din noiembrie 1862, de a-l ajuta
pe parohul Ioan Pop din Dol din fondul clerului, Şaguna anunţa
că o va face vara următoare din ajutorul împărătesc55.
Episcopul a acordat anual ajutoare din darul imperial de
24.000 de florini, care trebuiau ridicate de protopop sau de un
paroh autorizat. În 1862 au primit din ajutorul împărătesc 120
fl. protopopul şi 60 de fl. preoţii, din care aceştia cedau de bună
voie 10 fl. la o sută pentru fondul bisericii catedrale. Au primit
ajutoare: Irodion Labo din Trăznea, Ioan Damşa din Miluan, Ioan
Curea – Vaşcapău, Gavril Olariu – Ciumărna, Petru Câmpean –
Chendremal, Iosif Druhora – Baica, Vasiliu Hudin – Bosna, Ioan
Popovici – Jac, Ioan Gogu – Gălpâia, Ioan Gogu – Romita56.
În 1863 au primit câte 60 fl. preoţii Simeon Jorza din Bălan,
Dimitrie Jorza din Bălan, Grigore Curea din Păuşa, Grigore Olariu
din Stâna, Adrian Damşa, Anania Pop din Dol, Ilanţiu Pop din
Hida, Ioan Damşa din Miluan, Ioan Hodoş din Bodia şi Ioan
Damşa din Bălan. Protopopului i-a revenit un ajutor de 160 fl57.
Cea mai mare parte a preoţilor din protopopiat au primit
ajutoare din darul împărătesc, demonstrând preocuparea arhie-
reului pentru susţinerea materială a preoţilor din districtele peri-
ferice ale episcopiei, enclave ortodoxe într-o masă compactă gre-
co-catolică, pentru a le consolida situaţia materială şi a evita alte
oferte atractive, venite din diverse părţi. Pe lângă aceste ajutoare
din darul imperial, Şaguna a acordat ajutoare în mod excepţio-
nal, cum a fost cazul preotului Ioan Curea din Vascapău, care a
primit 30 de fl. în februarie 186958.
În aprilie 1864 ajutoarele au crescut, în urma iniţiativei pro-
topopilor şi a preoţilor de a înfiinţa o fundaţie. Cei care primeau
54
Idem, dosar 15, f. 36.
55
Idem, dosar 33, f. 44.
56
Idem, dosar 33, f. 5.
57
Idem, dosar 33, f.65.
58
Idem, dosar 33, f. 87, 89, 98.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

ajutoare au fost de acord să depună 1 fl. din 10 pentru funda-

ţie. Au primit 200 fl. protopopul şi câte 70 fl. 8 parohi: Petru
Câmpean din Chendremal, Basiliu Hodoş - Bodia, Gavril Olariu
– Ciumărna, Ioan Curea – Vaşcapău, Irod Labo – Trăznea, Ioan
Gogu din Romita, Ioan Damşa – Miluan, Vasile Mureşan – Sântă
Maria59. Toţi preoţii din tractul Românaşi care urmau să primească
sume din ajutorul imperial s-au declarat de acord cu înfiinţarea
fundaţiei pentru preoţi şi văduvele de preoţi. Dacă văduvele se
căsătoreau, sumele se împărţeau între copii potrivit cuantumu-
lui cu care au contribuit până la căsătorie de bunăvoie60. În 1868,
ocazional au primit un ajutor de 31 fl. 50 cr. Anania Pop, Teodor
Simoc, Nicolae Mureşianu, Petru Câmpeanu şi Gavril Mureşianu.
La doi dintre ei, Simoc şi Gavril Mureşianu li se retrăgea dato-
ria ce o aveau la seminar61. Ajutoarele acordate anual preoţi-
lor relevă faptul că veniturile preoţilor din protopopiat nu aco-
pereau nevoile traiului zilnic. Preocuparea episcopului pentru
susţinerea lor ilustrează o politică aparte pentru parohiile din
această zonă.
Cu toate dificultăţile materiale ale parohiilor, episcopia a
solicitat credincioşilor şi preoţilor din protopopiat contribuţii
pentru diverse fonduri. Unul din acestea a fost fondul semina-
rului ortodox, încredinţat spre administrare Casei provinciale.
Episcopia nu a avut nici o evidenţă privind sumele şi persoa-
nele care au acordat aceste ajutoare, motiv pentru care a solici-
tat protopopiatelor în 1846 informaţii despre aceste ajutoare62.
Un alt fond, constituit de către Şaguna, a fost fondul pentru ridi-
carea casei clerului arhidiecezan. În ianuarie 1852, protopopul
a lansat un apel în acest sens, avertizând preoţii pentru o ges-
tionare corectă a sumelor şi ameninţând cu sancţionarea înde-

59
Idem, dosar 33, f. 115.
60
Idem, dosar 33, f. 127.
61
Idem, dosar 49, f. 44.
62
Ioan Chindriş, Ionel Pena, op. cit., p.573.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
părtării din slujbă63. În acel an, din comuna Sânpetru s-au adu-
nat 10 fl. 30 cr. de la 3 persoane. La nivelul protopopiatului s-a
primit suma de 152 fl.13 cr.64. Apelul pentru ajutoare din casa
sau lada bisericii sau de la persoane s-a prelungit şi după achi-
ziţionarea unei clădiri de la baronul Apor pentru care s-a făcut
colecta publică.
Ca şi în alte districte protopopeşti, o serie de complicaţii
au apărut în legătură cu împrumutul de stat. În iunie 1862, casa
financiară răspundea scaunului episcopesc că nu a putut da la
toate comunele obligaţiile despre împrumutul de stat, pentru că
unele au pierdut adeverinţele65. Acestea au fost luate de la comune
împreună cu dreptul de cârciumărit pe trei luni din toamnă, din
venitul bisericii, pentru ridicarea unei şcoli principale mixte. În 25
aprilie 1864, reprezentanţii comunelor din protopopiat au cerut
episcopului Şaguna restituirea banilor din împrumutul de stat
şi din dreptul de cârciumărit, în valoare de 22.000 fl.66. Şaguna a
trimis în septembrie 1864 o copie după memoriul adresat guver-
nului referitor la cererea din 13 comune pentru restituirea împru-
mutului de stat şi a dreptului de cârciumărit67.
Preoţii Ioan Gog din Romita şi Ioan Gog din Gălpâia au
cerut episcopului să-i susţină pentru a obţine despăgubiri pentru
pământul ce le-a fost luat la construcţia drumului, dar Şaguna
le-a recomandat să se adreseze jurisdicţiei care le-a micşorat
moşia bisericească68.
În timpul păstoririi lui Şaguna, cu excepţia cazurilor sem-
nalate, nu au fost consemnate conflicte în legătură cu adminis-
trarea bunurilor bisericilor. Doar la Miluan a apărut un conflict
între văduva fostului preot, Ioan Damşa şi noul administrator
63
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Sălaj, dosar 15, f. 50, 51.
64
Idem, dosar 15, f. 50, 51, 70.
65
Idem, dosar 33, f. 16,17.
66
Idem, dosar 33, f. 24.
67
Idem, dosar 33, f. 26.
68
Idem, dosar 33, f. 122.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

al parohiei Ioan Pop, în legătură cu casele parohiale. Văduva

a invocat faptul că acestea erau construcţiile ei şi a refuzat să
cedeze casa cea mare noului administrator69.
Disciplina bisericească
Viaţa bisericească din protopopiatul Românaşi a fost rar
tulburată de încălcarea disciplinei ecleziastice. Au fost puţine
cazuri care au ajuns în faţa scaunului protopopesc sau a consis-
toriului diecezan.
În 1847, protopopul a reclamat la episcopie pe Dimitrie
Petruş, paroh în Sâmpetru, pentru „viaţa cea netrebnică şi scan-
daloasă” a parohului. Şaguna i-a replicat că acuzaţia era prea
generală, lipsită de capete de acuzare punctuale şi a cerut proto-
popului să facă o cercetare corespunzătoare, să pretindă preotu-
lui, în numele consistoriului, să ducă o viaţă cuviincioasă, exem-
plară, conform statutului preotului70. După ce a primit protocolul
investigaţiei efectuate de protopop, Şaguna a cerut ca Dimitrie
Petruş să fie chemat în faţa scaunului protopopesc pentru a răs-
punde la toate capetele de acuzare71. După a doua investigaţie,
preotul a luat protocolul anchetei şi a refuzat să-l predea, ceea
ce l-a determinat pe Şaguna să solicite oprirea lui de la epatra-
fir şi de la veniturile parohiale dacă refuză să predea protocolul.
Dispune o nouă investigaţie în prezenţa a doi preoţi, iar paro-
hia să fie administrată de preoţii din vecinătate72. Credincioşii
din parohia Sânpetru nu au fost de acord cu judecata arhiere-
ului, declarând că de când Dimitrie Petruş a venit preot în sat,
„pacea, liniştea, dragostea şi împreunarea au domnit între noi şi
între popa nostru”. Numai clevetirile unor invidioşi au făcut să
fie oprit de la funcţiile preoţeşti. Parohia a cerut să fie reprimit

69
Idem, dosar 49, f. 50.
70
Idem, dosar 8, f. 79.
71
Idem, dosar 8, f. 80.
72
Idem, dosar 8, f. 86.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
la „slujba preoţească”, ameninţând fără echivoc că „almintrelea
vom fi siliţi pe altă cale păşind a ne afla mângâierea, că nu putem
suferi a vedea mai încolo răsipirea căşii bunului paroh al nos-
tru şi batjocura ce o suferă pentru minciunile pizmătămaşilor”73.
Deoarece preotul a refuzat să predea protocolul şi nu s-a prezen-
tat la noua anchetă dispusă, Şaguna menţine acuzele formulate
la adresa acestuia pentru că nu s-a supus autorităţii bisericeşti
şi a rămas „dezbrăcat” de disciplina bisericească74.
În iulie 1851, parohul Ion Câmpeanu din Diviciorii Mari, s-a
plâns la protopopiat că fostul cantor de acolo, Gligoraş Gliga,
depus din slujbă de obştea satului, a refuzat să iasă din casa obştii
pentru a fi reparată şi transformată în casă de şcoală. Episcopul
a aprobat îndepărtarea cantorului şi a recomandat să fie scos
din casa parohiei cu ajutorul autorităţilor politice75. Conflictele
dintre cantori şi preoţi s-au mai repetat. În martie 1864, canto-
rul Ioan China din Romita reclama la episcopie pe parohul Ioan
Gogu pentru că îl asupreşte în oficiu, nu vrea să îi acorde nimic
din venitul cantoral, nu i-a restituit cheltuielile făcute de părin-
tele lui pentru casa parohială, pentru Evanghelie, nu îi îngăduia
să mai fie cantor cu drepturile „din vechime”, între 1844-1862
i-a reţinut partea din „eclejie”. Cantorul cerea restituirea fondu-
rilor depuse în averea eclesiei şi numirea unui alt cantor. Şaguna
a cerut aplicarea hotărârii consistoriului din 1863, iar cantorul
să se adreseze judecătoriei laice76.
Unele cazuri mai grave de încălcare a disciplinei bisericeşti
au fost prezentate ca exemple în protopopiat. Un capelan din
districtul protopopesc al Făgăraşului s-a căsătorit a doua oară,
nemaiputând săvârşi nicio slujbă preoţească. Cu toate acestea
a încălcat Pravila, a cununat două persoane, una nevârstnică,
fără hârtie protopopească. Şaguna a cerut pedepsirea acestuia,
73
Idem, dosar 8, f. 93.
74
Idem, dosar 8, f. 88.
75
Idem, dosar 15, f. 18.
76
Idem, dosar 33, f. 109-110.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

degradarea lui din preoţie şi publicarea cazului ca un exemplu

pentru ceilalţi preoţi77.
Au existat în protopopiat şi conflicte între preot şi învăţă-
tor, cum s-a întâmplat la Racâş, în 186478.
Preocuparea lui Şaguna pentru a evita amestecul preoţilor
în treburile administraţiei, l-a determinat să interzică preoţilor a
mai da ajutor notarilor săteşti. În martie 1867, admonesta proto-
popul că admite ca preoţii să devină servitori ai notarilor, inter-
zicând preoţilor să se mai amestece în treburile săteşti. Pentru
asemenea faptă, preotul Anania Mureşan din Sfântă Maria a fost
chemat în faţa consistoriului arhidiecezan şi dojenit de mitro-
polit, care era convins că „lucrurile săteşti nu sunt compatibile
cu dregătoria preoţească”79. Preoţii pedepsiţi care au împlinit
canonul au fost iertaţi şi repuşi în funcţii, cum s-a întâmplat cu
parohul din Bălan80.
În schimb s-a arătat necruţător cu preoţii care frecventau
cârciuma. Preoţii Olariu din Stâna şi Ciumărna au primit canon
plata a câte 12 fl. pentru fondul bisericii catedrale şi câte 7 fl. 50 cr.,
respectiv 8 fl. 50 cr. plata cheltuielilor de călătorie la scaunul pro-
topopesc81. Preotul Gavril Olariu a fost acuzat de instanţele civile
„pentru excese în cârciumă împreunate cu vătămare de onoare”.
Ancheta bisericii a stabilit că preotul este „aplecat a merge în
cârciumă din care-i provine încătva şi beţia, iar în măsură mai
mare mânia şi sfezile”. Cercetarea bisericii a precizat că preotul
îşi făcea datoria în cele bisericeşti, deşi „uneori bea, dar să cadă
jos din pricina beţiei nu l-am văzut, că se mânie repede, dar şi
mai repede îi trece”. A fost pedepsit cu suspendarea de la epa-
trafir pe o săptămână şi plata speselor în această cauză82.
77
Idem, dosar 15, f. 25.
78
Idem, dosar 33, f. 107, 108.
79
Idem, dosar 30, f. 5.
80
Idem, dosar 49, f. 48.
81
Idem, dosar 30, f. 25. Dănuţ Pop, op. cit., p. 74-75.
82
Dănuţ Pop, op. cit., p. 76.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
În urma sentinţei scaunului protopopesc din ianuarie 1873,
consistoriul a suspendat pe trei luni de la toate funcţiunile pre-
oţeşti pe Ioan Popovici, paroh în Jac, ameninţând că dacă nu se
îndreaptă va fi suspendat definitiv. Preotul era acuzat de căsă-
torii clandestine83.
Stat şi biserică
Relaţia Bisericii ortodoxe române cu statul în zona Sălajului
nu a avut un caracter tensionat, cum s-a manifestat în unele pro-
topopiate din centrul Principatului Transilvaniei. Urmând exem-
plul arhiereului, instituţiile bisericeşti au colaborat cu autorită-
ţile regimului absolutist şi au susţinut politicile reformiste ale
Vienei.
Episcopul Şaguna a promovat, pe toate canalele posibile,
supunerea şi loialismul faţă de Casa de Habsburg, solicitând
preoţilor şi protopopilor ascultare de autoritatea administrativă
şi politică, credinţă faţă de împărat, neamestecul bisericii în afa-
cerile administraţiei, justiţiei sau în politică. Deşi circulara din
1846, care preciza normele de conduită ale preotului, a încorpo-
rat această datorie a preotului, cu ocazia fiecărei instalări a unui
preot în parohie episcopul preciza protopopului exigenţele care
trebuie să le îndeplinească noul preot, între care credinţa faţă de
împărat şi ascultarea faţă de autorităţi. La rândul său guvernul
a folosit instituţia bisericească pentru a traduce în viaţă obiecti-
vele sale în domeniul fiscal, militar. Problema vârstei căsătoriei
tinerilor a fost urmărită de autorităţile statului, preocupate să
realizeze contingentul de recruţi. Încă din toamna anului 1845,
consistoriul a transmis dispoziţia guvernului ca preoţii să nu
cunune feciorii care nu au împlinit vârsta de 20 de ani84. În anul
următor, Şaguna solicita protopopului Damşa să menţioneze în
atestatele de căsătorie şi situaţia celui căsătorit, dacă era la prima,
83
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 30, f. 45.
84
Ioan Chindriş, Ionel Pena, op. cit., p. 572.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

la a doua sau la a treia căsătorie, în vederea rectificării dării, pen-

tru că cei la a doua sau la a treia căsătorie trebuiau să plătească
darea întreagă. Guvernul a difuzat prin intermediul bisericii
apeluri pentru ajutorarea localităţilor afectate de dezastre, epi-
demii, calamităţi85. În 1846 a cerut să se adune ajutoare pentru
Olah Tynkos, unde în vara anului 1846 au ars 86 gospodării. În
1852 Şaguna a făcut apel să se adune ajutoare pentru trei oraşe
din Ungaria care au suferit de pe urma incendiilor86. În august
1848, guvernul anunţa populaţia, prin intermediul bisericii, că
holera din Principate se întinde spre Transilvania. Consistoriul
sibian cerea preoţilor să informeze poporul despre „modul tra-
iului”, cum să se îngrijească, să nu facă nicio deosebire între cei
bolnavi de holeră şi cei de altă boală, clopotele să fie trase ca de
obicei. Pentru a preîntâmpina panica, consistoriul recomanda, în
cazurile de epidemie extinsă, să se tragă numai o dată pe zi87.
O componentă importantă în relaţia Bisericii ortodoxe cu
statul au fost drepturile sau avantajele şi obligaţiile fiscale ale
oamenilor bisericii. În primăvara anului 1847, Şaguna îl aver-
tiza pe protopopul Damşa că încă din 1837 au fost scutiţi de
„darea capului” cantorii şi crâsnicii numiţi cu atestat de proto-
popul local şi de jurisdicţia laică şi cerea să fie înştiinţat precep-
torul regal despre aceasta88. În schimb guvernul a interzis preoţi-
lor, în ianuarie 1852, să pretindă invalizilor „patentaţi” anumite
plăţi pentru adeverinţele eliberate89. În vara anului 1852, episco-
pia a constatat că preoţii au refuzat să declare la locurile abili-
tate veniturile obţinute, pentru a fixa darea din venituri. Preoţii
au interpretat greşit ordonanţa guvernamentală din 26 mar-
tie 1852, prin care erau scutiţi numai de plata dărilor comunale,
diferite de obligaţiile faţă de stat, de care nimeni nu era scutit,
85
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 8, f. 64-66.
86
Idem, dosar 15, f. 93-94.
87
Ioan Chindriş, Ionel Pena, op. cit., p. 578-579.
88
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 8, f. 78.
89
Idem, dosar 15, f. 45.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
motiv pentru care Şaguna a cerut preoţilor, în august 1852, să
plătească darea după venituri90.
În timpul revoluţiei din 1848, relaţiile bisericii cu statul au
avut în vedere menajarea sensibilităţilor autorităţilor politice.
Guvernul a cerut autorităţilor locale ca la alegerile de deputaţi
pentru dietă, în comisiile care organizau alegerile să fie desem-
nat şi un român care ştia limba maghiară, pus să privegheze ca
să nu fie încălcate drepturile alegătorilor români care plăteau
8 fl. ag. pe lângă darea capului, alături de preoţi şi învăţători91.
Prezent la dietă, Şaguna a cerut să fie informat dacă vreun preot
sau protopop au provocat răscularea populaţiei şi pentru care
au fost acuzaţi92. În acelaşi sens, consistoriul a transmis instruc-
ţiunile guvernului din 29 iulie 1848 privind modalităţile prin
care se puteau organiza adunări populare, cerând protopopi-
lor să informeze preoţii şi poporul despre acestea93.
În timpul regimului neoabsolutist, biserica a continuat să fie
un canal de transmitere a dispoziţiilor guvernamentale, fără vreo
angajare politică. O iniţiativă aparte a guvernului din septembrie
1851 preciza nivelul diurnelor pentru preoţii trimişi în diverse comi-
sii, precizând clasele în care se încadrau diferite funcţii şi demni-
tăţi, aliniate celor stabilite pentru autorităţile laice94. Comandantul
Bodorla a cerut preoţilor, în august 1851, ca în 4 duminici sau săr-
bători succesive, să anunţe credincioşii că până ce va fi organi-
zat sistemul judecătoresc din Transilvania, vinovaţii de ucideri,
de furturi, hoţii, de jefuirea unor averi străine vor fi pedepsiţi cu
moartea prin spânzurare fără a avea drept de apărare95.
Cel mai mult s-a preocupat Şaguna de amestecul preoţi-
lor în treburile politice şi administrative, invocând ideea că „o
90
Idem, dosar 15, f. 102.
91
Ioan Chindriş, Ionel Pena, op. cit., p. 576-577.
92
Ibidem, p. 577.
93
Ibidem.
94
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 15, f. 29-30.
95
Idem, dosar 15, f. 26.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

clasă din societate să nu se amestece în sfera alteia, căci almin-

trelea se naşte confuziune şi societatea să slăbeşte şi se dără-
pănează”. Deoarece guvernul a reclamat că „unii dintre preoţi
se amestecă în trebile politice”, Şaguna a cerut protopopilor să
ordone preoţilor „să nu cuteze a se amesteca în trebile care nu
se ţin de tagma lor preoţească”, „să se ferească de orice ames-
tec în lucrări politice”. Reclamaţia guvernului viza preoţii care
acordau asistenţă credincioşilor la tribunale, criticau funcţio-
narii sau se opuneau aplicării sentinţelor96. În 8 februarie 1852,
Andrei Şaguna anunţa numirea generalului maior Chavanne în
funcţia de comandant militar al districtului Cluj, cerând popo-
rului să îndeplinească dispoziţiile acestuia, să aibă încredere şi
să fie supus noului comandant97.
Biserica a constituit un important canal de comunicare a
noului regim absolutist cu populaţia românească, a promovat
măsurile cu caracter reformist promovate de guvern, care aveau
în vedere buna funcţionare a instituţiilor şi ordinea socială, în
condiţiile incapacităţii autorităţilor locale de a pune în aplicare
politicile guvernului. Preoţii erau solicitaţi să anunţe dregători-
ile politice imediat ce apăreau simptomele unor epidemii, pen-
tru a putea stăvili sau reduce urmările acestora, deoarece auto-
rităţile aflau de existenţa lor numai după ce boala se extindea98.
Deschiderea regimului faţă de români după revoluţia din 1848-
1849, a generat mari speranţe în rândurile populaţiei. Circulara
episcopului din 19 august 1852 privind ajutorul împărătesc pen-
tru bisericile păgubite în timpul revoluţiei a fost greşit interpre-
tată în privinţa datoriilor clăcaşilor, curialiştilor şi jelerilor către
proprietari, confundaţi cu iobagii. A fost motivul pentru care epi-
scopul a cerut preoţilor, în iunie 1852, să nu interpreteze circu-
larele, ci să le citească întocmai cum au fost redactate99.
96
Idem, dosar 15, f. 46.
97
Idem, dosar 15, f. 57.
98
Idem, dosar 15, f. 65.
99
Idem, dosar 15, f. 93-94.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Şaguna a promovat loialitatea românilor ortodocşi faţă
de Casa de Habsburg. Cu deosebire în perioada liberală, când
dinastia s-a bazat pe români în promovarea noii ordini constitu-
ţionale, Şaguna a transmis credincioşilor mesaje pentru afirma-
rea loialităţii faţă de împărat, cum a făcut în martie 1863, când
a anunţat aprobarea imperială pentru conferinţa naţională, la
care Biserica ortodoxă era reprezentată prin 75 delegaţi numiţi
de episcop. Din partea protopopiatului Unguraş a fost numit
protopopul Roşca100.
Polemica cu Blajul, în care s-a angajat după 1865, l-a deter-
minat pe Şaguna să dezavueze iniţiativa lui Bariţ şi Raţiu de a
depune un memoriu la împărat în apărarea drepturilor româ-
nilor. În acest sens a condamnat, la cererea guvernului, acţiu-
nea canonicului Ioan Fekete Negruţiu de a colecta fonduri pen-
tru susţinerea delegaţiei la Viena, afirmând că au fost încălcate
hotărârile congreselor naţionale din 1861 şi 1863 de către unii
lideri politici români101.
Matrimoniale
În problemele matrimoniale, episcopul Şaguna a urmărit
consecvent respectarea Pravilei şi a legislaţiei laice, mai ales în
ceea ce priveşte vârsta la căsătorie, care afecta recrutarea conti-
gentului. Numărul căsătoriilor era mic în satele protopopiatului.
În 1852 s-au căsătorit în parohia Sânpetru doar 4 perechi102. La
sfârşitul păstoririi lui Şaguna, în 1876 s-au cununat 104 perechi
şi s-au născut 481 copii la o populaţie de 10.660 credincioşi orto-
docşi103. Consistoriul a supravegheat cu atenţie registrele paro-
hiale, solicitând evidenţa corectă şi raportarea anuală a numă-
rului căsătoriilor, care erau şi o sursă de venituri pentru episco-
pie prin plata taxei chirurgice.
100
Idem, dosar 36, f. 1-1v.
101
Idem, dosar 53, f. 1,2.
102
Idem, dosar 35, f. 30.
103
Dănuţ Pop, op. cit., p. 38.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

Episcopul şi-a îndeplinit obligaţiile arhiereşti în materie matri-

monială, prevăzute de canoane. A dat dispensaţii de căsătorie pen-
tru rudele de gradul 7104, iar pentru un văduv sărac din Miluan a
dat dispensaţie pentru grad de rudenie „de 2 neamuri”105. Pentru
dispensaţiile de vârstă, ordonanţa guvernamentală din 26 mar-
tie 1851 prevedea că „dispensaţiile de vârstă se vor da din partea
dregătoriei politice în coînţelegere cu cea bisericească”, având
în vedere faptul că problema vârstei la căsătorie era legată de
cea a recrutării. Arhiereul preciza că prin dregătoria bisericească
se înţelegea numai cea episcopească, solicitând protopopilor să
ceară dispensaţiile de vârstă numai de la scaunul episcopesc106.
Decretul din 1851 admitea ca excepţie căsătoria tinerilor care
nu aveau vârstă legală la căsătorie numai cu acordul comun al
autorităţii politice şi al celei bisericeşti. În noiembrie 1851, epi-
scopul a aprobat căsătoria fiului unic al bătrânului preot văduv
din Dol, în vârstă de 18 ani, care avea aprobarea autorităţii poli-
tice şi atestat oficial de la medic107.
Cazurile de divorţ au fost soluţionate cu o atenţie sporită
acordată situaţiilor umanitare. Un caz dramatic s-a petrecut în
satul Păuşa, în 1852. Consistoriul a aprobat cererea unui cre-
dincios, căsătorit de 15 ani cu o femeie bolnavă de cancer, care
i-a desfigurat faţa şi a determinat-o să se retragă la părinţii din
Gălpâia. Deoarece nu mai erau şanse de însănătoşire şi nu mai
avea cine să îngrijească copiii şi gospodăria, suplicantul a cerut
despărţirea şi dreptul de a se căsători, angajându-se să asigure
întreţinerea fostei soţii cât aceasta trăia. Consistoriul a acceptat
această cerere cu condiţia menţionată108.
Părăsirea domiciliului conjugal de mult timp de către unul
din membrii familiei a constituit un motiv de divorţ. Abandonarea
104
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 8, f. 75, dosar 15, f. 48.
105
Idem, dosar 33, f. 182.
106
Idem, dosar 15, f. 37.
107
Idem, dosar 15, f. 38.
108
Idem, dosar 15, f. 58.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
unei femei din Stâna şi a fiicei sale de 7 ani a fost confirmată de
fruntaşii satului şi de parohul local. Numai după aceasta, consisto-
riul a aprobat desfacerea căsătoriei şi dreptul la altă căsătorie109.
Consistoriul a primit reclamaţii din diferite protopopiate
pentru neînţelegerile cu preoţii greco-catolici la căsătoriile mixte.
Deşi Şaguna a recomandat preoţilor şi credincioşilor să evite
asemenea căsătorii, realitatea din comunele mixte confesional
l-a determinat să accepte situaţia. Încredinţat în egala îndreptă-
ţire a confesiunilor, în decembrie 1864 Şaguna a transmis pro-
topopiatului Unguraş că preoţii pot să cunune fetele ortodoxe
cu miri de orice religie, dar sfătuia credincioşii să nu dea fetele
după băieţi de altă religie, dacă totuşi o făceau, să pună con-
diţii mirelui să se cunune la biserica ortodoxă, deoarece mirii
ortodocşi căsătoriţi cu fete de altă religie erau cununaţi de pre-
otul miresei. Episcopul invoca legea dietei sibiene din 1863, care
acorda Bisericii ortodoxe egală îndreptăţire cu celelalte confe-
siuni, arătând că depindea de ortodocşi ca să se folosească de
acest drept, că vor păcătui toţi creştinii care nu vor susţine drep-
tul Bisericii ortodoxe. Dădea ca exemplu preotul din Bălan, care
a cununat o fată ortodoxă cu un mire unit, cu toată împotrivi-
rea preotului unit110.
Relaţiile interconfesionale
Omogenitatea comunelor bisericeşti ortodoxe din punct
de vedere etnic explică absenţa unor tulburări sau a unor rela-
ţii tensionate cu Biserica unită. Mai multe reclamaţii sau treceri
datează din perioada deceniului absolutist, când relaţiile dintre
cele două ierarhii româneşti au ajuns la tensiunea maximă.
Încă din 1846, episcopul Lemeni a reclamat la Sibiu că pre-
oţii ortodocşi Grigore şi George Olariu din Stâna şi Ciumărna
au prestat servicii religioase pentru credincioşii uniţi din Stâna
109
Idem, dosar 15, f. 95-95 v.
110
Idem, dosar 33, f. 53-54.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

şi Ciumărna şi cerea îndepărtarea lor din preoţie. Consistoriul a

interzis preoţilor să mai slujească pentru uniţi şi a cerut ca pre-
oţii incriminaţi să răspundă la acuzaţiile formulate111.
Cuvântarea episcopului Alexandru Sterca Şuluţiu la insta-
larea sa în scaunul Blajului a provocat nelinişte în cercurile epi-
scopiei ortodoxe. Şaguna suspecta pe noul episcop de la Blaj de
prozelitism, de intenţia de a trece toţi ortodocşii la unire şi-i cerea
protopopului, „sub pecetea tăcerii cei mai strânse”, să suprave-
gheze episcopul care trecea prin protopopiat, în drum spre Blaj,
să nu facă propagandă pentru unire112. În realitate neliniştea
episcopului Şaguna era determinată de textul cuvântării lui Al.
Sterca Şuluţiu, tipărită la Buda, suspectată că poate stârni „vraj-
bele religioase”. Episcopul ortodox a recomandat în martie 1852
ca la prima manifestare de prozelitism să se separe de cei care o
provoacă, acuzând că Şuluţiu a întocmit cuvântarea la îndemnul
adversarilor naţiunii, „cărora nu le părea bine de coînţelegerea
cea bună politică a românilor în anii trecuţi” şi care doreau să
strice buna înţelegere prin tulburări religioase113.
Tensiuni între cele două confesiuni au existat numai la
Ciumărna, pentru care Şaguna solicita protopopiatului infor-
maţii privind folosirea comună a porţiei canonice, a bisericii,
dacă comuna ortodoxă are ordin guvernamental privind folo-
sirea comună a porţiei canonice, a bisericii şi a celorlalte bunuri,
dacă au contribuit la biserică ortodocşii împreună cu uniţii şi
alte detalii legate de această convieţuire114.
În vara anului 1852, obştea unită din Bucium a anunţat pro-
topopul ortodox despre dorinţa de a trece la ortodoxie. Şaguna
a recomandat lui Petru Roşca să se respecte prevederile legii,
comunicate prin circulara din 7 martie 1850, precizând că trece-

111
Ioan Chindriş, Ionel Pena, op. cit., p. 574-575.
112
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 8, f. 75, dosar 15, f. 27.
113
Idem, dosar 15, f. 68.
114
Idem, dosar 15, f. 64.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
rea se face individual, fiecare credincios să meargă cu doi mar-
tori la preotul bisericii din care vrea să plece115.
Şcolile ortodoxe
Învăţământul ortodox din protopopiatul Unguraş a fost mai
bine organizat, mai bine coordonat de protopop şi mai bine înzes-
trat din punct de vedere material şi uman. Stabilitatea remarcată
în cazul parohiilor s-a răsfrânt şi asupra şcolilor care în perioada
păstoririi lui Şaguna s-au înfiinţat în fiecare parohie.
Încă din 1846, Şaguna a dispus preoţimii să numească das-
căli sau cantori pentru a învăţa copiii, iar în lipsa acestora preotul
să-i înveţe, a cerut satelor să plătească dascălul, ameninţând cu
pedeapsa autorităţilor. Preocupat de instruirea copiilor, poruncea
imperativ preoţilor să fie plătit învăţătorul, „cum plătesc păsto-
rii de vite, să plătească şi dascălul care păstor e pruncilor”.
O radiografie exactă a învăţământului popular ortodox a
făcut sinodul eparhial sibian din 1850, care în aliniatul 17 din
protocolul sinodului menţiona faptul că, în pofida situaţiei eco-
nomice precare, multe comunităţi au ridicat şcoli, unde se învăţa
citirea, scrierea, învăţătura creştinească şi datoriile supuşilor
faţă de împărat. Sinodul recunoştea şi faptul că multe şcoli erau
într-o stare care trebuia îndreptată, că era nevoie de învăţători
bine pregătiţi, de cărţi şi edificii şcolare, de necesara înzestrare
a învăţătorului şi a şcolilor.
Subliniind importanţa instruirii şi a educaţiei tineretului, a
pregătirii cât mai înalte a învăţătorilor, sinodul sibian din 1850
a hotărât:
1. protopopul devenea inspector şcolar în districtul său şi
raporta periodic episcopului starea şcolilor;
2. şcoala clericală de până atunci se transforma în institut
teologic-pedagogic, după modelul altor seminarii; fiecare cleric
era obligat să funcţioneze ca învăţător înainte de a se preoţi;
115
Idem, dosar 15, f. 85, 101.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

3. sinodul a aprobat manualele pentru şcolile săteşti116.

Programul şcolar formulat de episcop în sinodul din 1850
susţinea organizarea pentru români a unor şcoli reale, gimna-
ziale şi a unei universităţi, pentru care guvernul absolutist nu a
făcut nimic, ci, mai mult, a împiedicat ridicarea şcolilor româ-
neşti, iar proprietăţile comunale din care se susţineau şcolile au
fost răpite de alte confesiuni.
În temeiul acestui program, Şaguna a dezvoltat o poli-
tică şcolară pe cele trei niveluri ale pregătirii tinerimii, cu un
accent mai mare pe şcolile săteşti. În acest scop a declanşat o
campanie de angajare a preoţimii în organizarea şi susţinerea
şcolilor, în selectarea unor învăţători bine pregătiţi. Ca urmare
a memoriului înaintat de sinodul sibian din 1850 guvernato-
rului Wolhgemuth în chestiunea şcolară, acesta a aprobat în
iunie 1850 ca preoţii, cantorii, slujitorii bisericeşti deloc sau
puţin înzestraţi, până la reglementarea dotaţiilor, să fie scutiţi
sau uşuraţi „de greutăţile publice şi comunale”. De asemenea,
prin ordonanţa gubernială din 19 aprilie 1850, şcolile popo-
rale au fost declarate ţiitoare de stat şi de biserică. Pe lângă
mai vechiul principiu al autorităţilor austriece, potrivit căruia
şcoala era o chestiune de stat, prin această ordonanţă a fost
recunoscut oficial principiul confesional în organizarea şcoli-
lor poporale. Conform acestuia, în circulara nr. 530 din 1852,
Şaguna a dispus ca la zidirea unei şcoli comunale sărace să nu
se asocieze cu alte şcoli. De asemenea a cerut să-i fie comuni-
cate şcolile aflate sub inspecţia sau direcţia unui reprezentant
de altă confesiune117.
Circulara din 1852 dispunea preoţilor următoarele sarcini
în problema şcolară:
116
Vezi circulara mitropolitului Şaguna, nr. 337, din 1 mai 1865, către protopopi, în
Adunarea rapoartelor de la directorii districtuali de şcoală în Arhidieceza greco-răsăriteană din
Ardeal în anul Domnului 1865, Sibiu, 1865.
117
Gh. Tulbure, Mitropolitul Şaguna. Opera literară. Scrisori pastorale. Circulări şcolare.
Diverse, Sibiu, 1938, p. 253-255.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
1. fiecare obşte bisericească să-şi ridice şcoala, acelea care nu
aveau resursele necesare să fie comunicate la Sibiu, insistând ca
acestea să nu se asocieze cu alte comune bisericeşti;
2. învăţătorii să fie de credinţă ortodoxă;
3. învăţătorii vor preda după cărţile tipărite la tipografia
diecezană;
4. pentru a ajunge învăţători, aceştia trebuiau să primească
un atestat privind calităţile lor.
5. protopopii şi administratorii vor raporta în viitor despre
problemele şcolare episcopului, motivând că „treaba şcoalelor
se va pertracta sub preşedenţia şi superinspecţiunea mea”. În
final circulara relua principiul ordonanţei guvernamentale din
19 aprilie 1850, care preciza: „povăţuirea, inspecţiunea şi îndrep-
tarea şcoalelor este lucrul statului şi al bisericii”118.
Neînţelegerile dintre instituţiile politice şi cele bisericeşti
privind limitele competenţelor în problema şcolară, au gene-
rat ordinaţiunea gubernială din 5 aprilie 1853, care reglementa
până unde se întindea jurisdicţia dregătoriei politice în materie
de şcoală. Ordinul reconfirma principiul confesional înscris în
aprilie 1850 referitor la organizarea treburilor şcolare, potrivit
căruia şcolile poporale sunt de competenţa comunei bisericeşti.
El interzicea amestecul dregătoriei politice în planul de învăţă-
mânt sau în organizarea internă a şcolilor poporale. Inspecţia
şcolară aparţinea preotului şi protopopului la nivel de district.
În vederea ocupării unei staţiuni vacante, ordonanţa guverna-
mentală din 20 iunie 1852 prevedea ca autoritatea şcolară să
prezinte autorităţii politice spre aprobare candidatul de la pos-
tul de învăţător „spre a să judeca despre purtarea lui politică”.
Comunele bisericeşti singure pot hotărî cu privire la modul de
prezentare la o asemenea candidatură, despre însuşirile ce se cer
unui candidat. Autorităţile politice puteau face numai observa-
ţii la autoritatea bisericească despre atitudinea politică a candi-
118
Ibidem.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

daţilor. Dregătoria politică trebuia să dea ajutor autorităţii şco-

lare la zidirea şcolilor, la susţinerea frecvenţei regulate de către
elevi, la plata învăţătorilor de către comună119.
Circulara din 8 aprilie 1853, care a reglementat principi-
ile cooperării dintre stat şi biserică, a stabilit şi ierarhia şcolară,
respectiv competenţele ce reveneau parohilor ca directori ai şcoli
şi protopopilor ca directori districtuali, recomandând conlucra-
rea armonică cu autoritatea politică. Pentru ocuparea unei sta-
ţiuni vacante, fiecare dascăl trebuia să fie prevăzut cu „atestat
de calificaţiune” de la episcop. Protopopii erau obligaţi ca până
la 1 octombrie să ocupe posturile vacante de învăţător, iar can-
didaţii care nu au urmat cursul clerical sau pedagogic la Sibiu,
să fie îndrumaţi la episcopie spre examinare şi pentru a li se da
atestatul de calificare120.
Prin norma de recrutare din 1852, dascălii sau adjunc-
ţii numiţi de dregătoriile competente erau scutiţi de miliţie.
Circulara 810/1853 reia dispoziţiile guvernatorului Transilvaniei
privind acest drept, precizând obligaţia de a face cunoscut
comandei districtuale atestatul de dascăl şi contractul încheiat
cu şcoala spre a fi confirmate şi întărite de autoritatea politică.
Prevederea era valabilă şi pentru cei de vârsta recrutării, care
erau deja stabiliţi pe postul de învăţător. Învăţătorii fără apro-
barea scutirii de miliţie de la comanda districtuală erau supuşi
recrutării. Circulara stabilea ca procedură pentru ocuparea sta-
ţiunii următoarele etape: prezentarea de către protopop a can-
didatului la postul de învăţător în faţa dregătoriei politice spre
a se cerceta „purtarea lui politică”; încheierea contractului cu
comunitatea respectivă referitor la veniturile învăţătorului; pre-
zentarea candidatului la episcopie pentru a obţine atestatul de
calificaţiune121.
119
Ibidem, p. 255-259.
120
Ibidem.
121
Ibidem, p. 261-263.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
În circulara din 7 septembrie 1853, Şaguna a definit şi mai
clar conceptul de şcoală confesională. Potrivit episcopului, cre-
dincioşii trebuiau să aibă şcolile proprii, fără niciun amestec cu
alte confesiuni, că inspecţia şcolară revenea nemijlocit preoţilor
parohi şi mijlocit protopopilor, ca inspectori ai şcolilor din dis-
trict şi subordonaţi episcopului. Episcopul a remarcat progre-
sul înregistrat în domeniul şcolar în eparhie, ilustrat de ridica-
rea, dotarea şi susţinerea şcolilor, înzestrarea lor cu învăţători
calificaţi, prezenţa copiilor la şcoală. Apreciind efortul preoţilor
şi învăţătorilor, Şaguna a făcut apel la preoţi pentru a continua
ridicarea şcolilor, dotarea şi înzestrarea lor, numirea unor învă-
ţători destoinici, pentru vizitarea şcolilor şi trimiterea copiilor
la şcoală, în pofida sărăciei care apăsa credincioşii. În comunele
mixte, unde confesiunile nu aveau posibilitate să-şi ridice pro-
pria şcoală, circulara admitea posibilitatea şcolilor mixte, la care
să contribuie amândouă părţile. La cererea episcopului Şaguna,
guvernatorul a emis în 6 iunie 1853 un decret relativ la şcolile
mixte, care a stabilit următoarele norme:
1. Unde ortodocşii formau o parohie de sine stătătoare,
comuna trebuia să-şi facă şcoala şi să o susţină. Confesiunile
care erau în minoritate, puteau să-şi trimită copiii la şcoala orto-
doxă.
2. Unde ortodocşii erau în minoritate şi nu puteau să sus-
ţină şcoala, puteau să se însoţească cu cei de altă lege pentru
înfiinţarea altei şcoli, cu aprobarea dregătoriilor bisericeşti şi a
celei politice.
a) Pentru înfiinţarea şcolilor mixte, decretul guvernamen-
tal prevedea necesitatea încheierii unui contract, care să prevadă
dreptul de proprietate al fiecărei părţi şi sumele cu care acestea
contribuie la ridicarea şi la susţinerea şcolii.
b) Învăţătorul care se alegea de toată comunitatea, trebuia
să fie de religia părţii majoritare, iar inspecţiunea revenea dre-
gătoriei bisericeşti de care aparţinea. În caz de pondere egală,
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

fiecare religie deţinea postul de învăţător şi inspecţia o perioadă

egală de timp.
c) În şcolile mixte, fiecare parte învăţa religia de la propriul
paroh122.
Ordonanţa guvernamentală din 30 iunie 1853 a egalizat
statutul şcolilor poporale şi gimnaziale ortodoxe şi al tinerilor
ortodocşi care studiau la şcoli de alte confesiuni cu al celorlalte
religii şi etnii. Potrivit decretului, tinerii de altă religie care frec-
ventau şcolile ortodoxe trebuiau să asculte învăţătura religiei de
la parohul lor şi să frecventeze biserica confesiunii lor. Tinerii
ortodocşi care frecventau şcoli de altă religie aveau dreptul să
asculte învăţătura de la parohul lor, care era catehet. Acesta tre-
buia să trimită la Sibiu clasificarea elevilor săi. Elevii care frec-
ventau şcoli de alte confesiuni nu erau primiţi la examene dacă
nu prezentau un atestat de la parohul lor despre progresul făcut
în învăţătura religiei sale123. Circulara episcopului din 28 iulie
1854 a prezentat preoţilor şi protopopilor prevederile rescriptu-
lui gubernial din 1854, prin care se reglementa învăţătura religiei
pentru tinerii care frecventau şcoli de alte confesiuni124.
Prin circulara din 10 august 1854, episcopia reglementa dife-
renţierea cursurilor după gradul de vârstă şi nivelul de pregătire
al copiilor, disciplinele care trebuiau predate în cele trei clase,
modul de organizare a cursurilor în şcolile poporale. Circulara
impunea obligaţia învăţătorilor de a folosi numai cărţi editate la
tipografia diecezană, care aveau aprobarea episcopiei. Parohii ca
directori şcolari trebuiau să inspecteze şcoala în fiecare lună şi să
consemneze constatările în protocolul şcolar. Circulara încheia
cu concluzia că, în treaba şcolară, românii aveau „lipsă de o sis-
temă şi rând bun”125.

122
Ibidem, p. 263-266.
123
Ibidem, p. 267-268.
124
Ibidem, p. 273-277.
125
Ibidem, p. 277-280.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Circulara din 9 februarie 1856 a transmis ordonanţa guver-
namentală care anunţa hotărârea imperială de a înfiinţa patru
inspectori şcolari pentru Transilvania şi reglementa competen-
ţele acestora în inspectarea şcolilor confesionale. Pentru şcolile
ortodoxe a fost numit inspector Pavel Vasici126.
În 1857, episcopia a făcut publică Hotărârea guvernamen-
tală privind obligaţia de a frecventa şcolile poporale, pedepsele
pentru cei care nu o făceau şi normele de întocmire a protocoa-
lelor şcolare la nivel de parohie şi de protopopiat. Ministerul
regesc de culte şi învăţământ a introdus, în mai 1858, institu-
ţia inspectorilor mireni de şcoli. Circulara episcopală din iunie
1858 a reglementat alegerea inspectorilor de către paroh şi cura-
torii comunei bisericeşti şi validarea lor de către dregătoria poli-
tică. Inspectorul mirean trebuia să aparţină de confesiunea şco-
lii şi trebuia să fie validat de judele comunal, indiferent de con-
fesiunea acestuia, şi de dregătoria politică de care aparţinea
comuna respectivă. Neînţelegerile dintre paroh şi judele comu-
nal în alegerea inspectorului mirean erau arbitrate de autorita-
tea politică127.
Guvernul a revenit în ianuarie 1859 cu un normativ care
prevedea condiţiile ce trebuiau să le îndeplinească un învăţător
pentru a fi scutit de miliţie: să fie numit de episcop printr-un
act oficial (certificat de calificaţiune), să aibă studiile necesare.
Guvernatorul a cerut consistoriilor să înainteze la Sibiu, până în
20 februarie 1859, lista învăţătorilor şi actele doveditoare pen-
tru a fi scutiţi. Şaguna a dispus protopopilor să trimită cât mai
repede la Sibiu învăţătorii care nu aveau actele necesare pen-
tru a fi scutiţi128.
Publicaţiunea guvernământului din Transilvania, din 7 mar-
tie 1858, a stabilit procedura de pedepsire a părinţilor care nu-şi
126
Ibidem, p. 291-294.
127
Ibidem, p. 299-300.
128
Ibidem, p. 306-308.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

trimiteau copiii la şcoală şi competenţele dregătoriilor adminis-

trative de la toate nivelurile în acest sens. Guvernul a înştiinţat
episcopia despre faptul că preoţii nu au trimis prefecturilor con-
spectele cu cei care nu au trimis copiii la şcoală sau au făcut-o
imprecis, acuzând indirect o anumită solidaritate a preotului cu
enoriaşii în această chestiune. În 12 martie 1859, episcopul cerea
imperativ preoţilor să trimită semestrial rapoartele respective,
mai ales că aceasta privea „dezvoltarea poporală”129.
De asemenea episcopia a transmis în 1859 reglementarea
gubernială din 1858 privind adunarea unor ajutoare pe seama
comunelor sărace pentru zidirea bisericii sau a şcolii. Aceasta
prevedea aprobarea de la scaunul episcopesc, de la dregătoria
politică de pe teritoriul de unde se adunau ajutoarele, care tre-
buia informată şi despre persoanele însărcinate să adune colec-
tele130.
În mai 1859 guvernul a dispus Tribunalului urbarial suprem
al Transilvaniei să ceară tribunalelor urbariale să asigure dota-
ţia cuvenită parohilor, învăţătorilor şi cantorilor cu ocazia înche-
ierii reglementării urbariale, la comasări şi la segregări (păşuni,
păduri ş.a.) pentru toate confesiunile. Cerea judecătoriilor urba-
riale să asigure, acolo unde era posibil, ca fiecare paroh să capete
o sesie (porţie) întreagă, fiecare învăţător sau cantor o jumătate,
inclusiv în comunele care nu aveau şcoală, pentru a facilita înfi-
inţarea unei şcoli acolo131.
Guvernul a aprobat iniţiativa episcopiei ortodoxe de a înfi-
inţa şcoli centralizate, unde se concentrau contribuţiile mai multor
comune sărace, fără posibilitatea de a întreţine singure o şcoală.
În 25 aprilie 1860, Şaguna a cerut preoţilor să lămurească popu-
laţia cu privire la avantajele unor asemenea şcoli132.

129
Ibidem, p. 309-311.
130
Ibidem, p. 311-312.
131
Ibidem, p. 312-314.
132
Ibidem, p. 314-316.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Bogata legislaţie şcolară a regimului neoabsolutist a dat
rezultate în protopopiatul Unguraş relativ repede datorită inte-
resului protopopiatului de a aplica programul şcolar formulat
în sinodul din 1850. În timpul păstoririi lui Şaguna s-au înfiin-
ţat aproape toate şcolile din protopopiat, cu excepţia celei din
Baica133.

Şcoala Anul înfiinţării Anul ridicării

Bălan 1849 1849
Bodia 1860 -
Dol 1850 1870
Sânpetru 1850 1850
Gălpâia 1850 -
Jac 1855 1855
Miluan 1860 -
Păuşa 1857 -
Racâş 1851 1874
Stâna 1850 1850
Treznea 1848 1847
Unguraş 1848 -

În toată această perioadă, protopopul a aplicat dispoziţiile

autorită-ţilor politice şi poruncile episcopale, ilustrând convingă-
tor maniera în care regimul absolutist şi-a asociat Biserica orto-
doxă în realizarea programului său reformist. Biserica a consti-
tuit un veritabil canal de comunicare al autorităţilor centrale şi
locale cu comunităţile, iar prin raporturile foarte bune ale epi-
scopului Şaguna cu noul regim, Biserica a constituit, la fel ca şi în
perioada reformismului luminat din secolul al XVIII-lea, cel mai
fidel colaborator al regimului în aplicarea politicilor acestuia.
Şcolile ortodoxe sălăjene s-au confruntat cu lipsa de învă-
ţători calificaţi. Încă din 1848, era reclamat cazul învăţătorului
133
Tabelul după Dănuţ Pop, op. cit., p. 100.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

Ioan Bocian din Stâna, care „nu ştia carte”, ceea ce a determinat
ancheta directorului Moise Fulea. Acesta scria semnificativ preo-
tului din Stâna: „De cumva mai ai de acest fel de diaci care poartă
nume de dascăl şi nu învaţă pruncii, numaidecât să le iai atesta-
turile şi să-i ştergi din numărul dascălilor”134. Ca şi în alte ţinu-
turi, revoluţia a dezorganizat activitatea şcolară. Acelaşi Moise
Fulea se interesa în anii 1849-1850 de soarta învăţătorului Filimon
Bodea din Bălan, dacă mai trăia în urma revoluţiei. Aflând că mai
trăia, i s-a trimis restanţa de leafă pentru anul 1848 şi s-a regle-
mentat plata pe mai departe135. În noiembrie 1849, Moise Fulea a
cerut situaţia şcolilor şi a învăţătorilor din protopopiat, mai ales
specificarea învăţătorilor care au fost implicaţi „în revoluţia de
curând trecută” pentru a fi scoşi din învăţământ136. Informat des-
pre vacanţa staţiunii învăţătoreşti din Bălan, în decembrie 1852,
Şaguna a cerut protopopului să numească pe cineva temporar
până la terminarea cursului pedagogic de către Teodor Burdea,
care urma să fie numit titular acolo137.
A doua problemă cu care s-a confruntat şcoala a fost dotarea
precară a învăţătorilor. În septembrie 1851, învăţătorul Ioan Jorza
din Unguraş s-a plâns protopopului că nu putea trăi cu venitul
de 40 fl. cât asigura comuna, ceea ce l-a determinat pe Şaguna
să-i acorde un ajutor anual de 10 fl138.
O amplă campanie a dezvoltat consistoriul pentru o cât mai
precisă evidenţă a şcolilor, învăţătorilor şi a veniturilor acestora,
în vederea reorganizării învăţământului poporal conform pro-
gramului lansat în 1850 şi a dispoziţiilor oficiale din 1850-1853.
În martie 1852 Şaguna a cerut protopopului consemnarea şco-
lilor, dascălilor, a cursurilor şi a veniturilor învăţătorilor139. A
134
Ioan Chindriş, Ionel Pena, op. cit., p. 547-548.
135
Ibidem, p. 548.
136
Ibidem.
137
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 15, f. 122.
138
Idem, dosar 15, f. 31.
139
Idem, dosar 15, f. 71.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
vegheat ca învăţătorii să obţină aprobarea dregătoriei politice
înainte de instalarea lor în staţiunea vacantă (17 iunie 1852)140.
În acelaşi sens, episcopia a transmis, în noiembrie 1852, mode-
lul tabelelor pentru conscrierea şcolilor, înaintat de guvern şi
instrucţiunile de completare şi verificare prin dregătoria comu-
nală, paroh şi protopop, care trebuia în plus să menţioneze însu-
şirile şi calificativele acordate preoţilor, învăţătorilor, să reţină
un exemplar la protopopiat141. La cererea autorităţilor centrale,
protopopiatul a început conscrierea generală a şcolilor, cu date
complexe despre populaţia şcolară, despre populaţia comunei,
veniturile învăţătorilor, frecvenţa copiilor de vârstă şcolară, sta-
rea edificiilor şcolare142.
Progresele înregistrate în domeniul şcolar au fost recunos-
cute de scaunul episcopal. Subliniind încă o dată necesitatea şi
importanţa şcolilor poporale, circulara episcopală din 1861 con-
semna cu satisfacţie: „Prin stăruinţa mea şi a bărbaţilor cleru-
lui şi naţiunei noastre s-au şi înfiinţat un număr foarte frumos
de asemenea institute populare, însă trebuie să mărturisiţi toţi
cu mine, că din lipsa mijloacelor pe acele şcoale nu le-am putut
aduce încă la starea dorită, din pricină că, pentru învăţători bine
calificaţi se cer şi lefi mai bunişoare, ca să tac de alte trebuinţe
mai mărunte, dar tot atât de însemnate”143. Pentru a asigura
veniturile necesare progresului şcolilor, circulara lui Şaguna din
7 septembrie 1861 recomanda preoţilor ca suma ce o va primi
comuna în obligaţii de la împrumutul de stat „să o jertfească
pentru un fond şcolar”, din care apoi „să se poată întemeia sau
susţine casă de şcoală şi să se poată salariza un învăţător după
cuviinţă”, fără a spori contribuţia locuitorilor144.

140
Idem, dosar 15, f. 91-91 v.
141
Idem, dosar 15, f. 116.
142
Circulara protopopului către parohi. Idem, dosar 15, f. 21.
143
Gh. Tulbure, op. cit., p. 317.
144
Ibidem, p. 316-317.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

Instaurarea regimului liberal şi noua organizare constitu-

ţională au favorizat manifestarea românilor în toate domeni-
ile. S-au formulat programe, iniţiative având ca obiect progre-
sul naţiunii. Caracterul confesional al şcolilor poporale a repre-
zentat un câştig pentru românii ortodocşi în perioada absolu-
tistă, chiar dacă ministerul absolutist de învăţământ a dispus, în
februarie 1859, organizarea şcolilor ortodoxe, fără participarea
jurisdicţiei bisericeşti. Şaguna a atacat aceste dispoziţii la noul
guvern al epocii liberale care în 25 septembrie 1861 le-a anulat,
încredinţând scaunului episcopesc administrarea problemelor
şcolare conform principiului autonomiei bisericeşti145.
Iniţiativele lansate în presa românească pentru organizarea
unor şcoli naţionale, susţinute de mai multe comune, fără deo-
sebire de confesiune, invocând sărăcia comunelor româneşti, a
fost respinsă categoric de Andrei Şaguna, declarându-le „ilegale”
şi o ameninţare la adresa autonomiei bisericeşti. Circulara din 26
august 1862, prin care a respins aceste proiecte, îi oferă ocazia să
definească foarte exact autonomia organismului şcolar ortodox,
a componentelor sale şi a raporturilor cu statul, precizând exact
limitele influenţei statului în viaţa acestui organism. Autonomia
organismului şcolar era „urmarea firească a organismului bise-
ricii noastre autonome”, ale cărei componente (episcopie, proto-
popiat, parohie) beneficiau de aceeaşi autonomie. Organizarea
şcolară avea astfel un temei legal. Dezvoltând relaţia biserică-
stat, Şaguna susţinea că influenţa statului numai atât trebuia să
se manifeste, cât nu afecta autonomia bisericii şi a părţilor sale
constitutive, liberul exerciţiu al dreptului său intern. Respingând
şcolile fără caracter confesional, Şaguna susţinea că nu au temei
legal şi chema preoţimea împreună cu inteligenţia ortodoxă să
apere „independenţa noastră în afaceri bisericeşti şi şcolare, pe
baza dreptului public intern şi extern” ce-l avea Biserica ortodoxă
din Ardeal şi „din Mitropolia noastră veche ardeleană”146.
145
Ibidem, p. 328-329.
146
Circulara nr. 657/ 1862. Ibidem, p. 321-328.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Şaguna a urmărit îndeaproape această chestiune în proto-
popiatul Unguraş, informat din presă şi de protopresviter că aici
s-au înfiinţat asemenea şcoli centrale. În 1 iulie 1862 dispunea o
anchetă pentru a cerceta dacă preoţii şi credincioşii au participat
la înfiinţarea şcolilor greco-catolice mixte, în pofida dispoziţii-
lor arhiereşti147. O contribuţie importantă la înfiinţarea şcolii cen-
trale greco-catolice de la Luduşul Unguresc, făcută cu contribu-
ţia mai multor comune ortodoxe, a avut judele primar Bohăţel.
În august 1862, episcopul a cerut preoţilor şi intelectualilor orto-
docşi din protopopiat să nu se lase ademeniţi de funcţionari, să
nu facă nicio învoială „cu vreun străin” în treburi şcolare şi bise-
riceşti, cerând protopopului nominalizarea preoţilor care au sem-
nat Învoiala fundamentală pentru înfiinţarea şcolii centrale şi o
declaraţie a acestor preoţi că au încălcat dispoziţiile arhiereşti
privind înfiinţarea şcolilor mixte cu greco-catolicii148. În septem-
brie 1862, Şaguna a negat insinuarea judelui Bohăţel că ceea ce a
întreprins a fost cu acordul episcopului149. Cu ocazia acestei iniţi-
ative, 13 comune bisericeşti au pierdut veniturile din împrumu-
tul de stat şi din dreptul de cârciumărit şi au cerut episcopului
restituirea banilor în valoare 22.000 fl. În acest context, comunele
Racâş, Gălpâia, Baica şi Sântă Maria nu mai voiau să se supună
hotărârii sinodului protopopesc în privinţa salariilor învăţători-
lor, ceea ce l-a determinat pe Şaguna să îi ameninţe cu interven-
ţia dregătoriei politice, dacă nu renunţă la această poziţie150.
Reconfirmarea caracterului confesional al şcolilor de către
împărat a sporit responsabilităţile organismelor bisericeşti în ches-
tiunile şcolare. A fost reactivat şi Pavel Vasici în postul de consilier
şcolar guvernamental pentru şcolile ortodoxe. Protopopul Petru
Roşca a lansat un apel către preoţi, în noiembrie 1862, pentru a

147
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 33, f. 18.
148
Idem, dosar 33, f. 23.
149
Idem, dosar 33, f. 27.
150
Idem, dosar 33, f. 36.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

mobiliza comunele să trimită copiii la şcoală, către dascăli să-şi

facă datoria, chiar dacă venitul lor nu era îndestulător, dar bene-
ficiau de scutirea de miliţie, către preoţi să-şi îndeplinească înda-
toririle ce le reveneau ca directori şcolari locali151. Nesupunerea
comunelor Baica, Racâş, Gălpâia, Sântă Maria a determinat inter-
venţia energică a protopopului Roşca, care le-a admonestat că
nu au primit învăţătorii desemnaţi de protopop, nu trimit copiii
la şcoală, nu s-au supus hotărârilor sinodului protopopesc şi
poruncilor episcopeşti, cerându-le supunere deplină152.
Încă din 17 septembrie 1862, Şaguna a dispus organizarea
confe-rinţelor învăţătoreşti în perioada vacanţelor de vară şi a
transmis Instrucţiunea pentru organizarea şi desfăşurarea lor153.
Pentru susţinerea acestor conferinţe a desemnat în 1 mai 1863
comisari şcolari dintre cei mai buni învăţători ai eparhiei şi a
stabilit locurile de întrunire ale conferinţelor. Pentru protopo-
piatele din zona Cluj-Sălaj a fost desemnat învăţătorul Dimitrie
Cioflec din Braşov. Învăţătorii din protopopiatele Clujul de Sus
şi Unguraş se întruneau la Călata. Pentru susţinerea acestor con-
ferinţe fiecare învăţător trebuia să depună la protopopiat 2 fl. v.a.
Circulara menţiona şi manualele cu care aceştia trebuiau să se
prezinte la conferinţe154.
În toamna anului 1864 episcopul constata regresul şcolilor
confesionale în privinţa edificiilor şcolare, în frecventarea şcoli-
lor şi a orelor de catehizaţie, cerând autorităţilor şcolare şi bise-
riceşti să elimine neajunsurile constatate în decretul guvernu-
lui din 7 august 1864 în aceste chestiuni155.
Regimul liberal a anulat legea financiară din 1850 care scu-
tea preoţii, cantorii şi învăţătorii de darea după veniturile anu-
151
Idem, dosar 33, f. 41, f. 42 (variantă cu mici deosebiri).
152
Idem, dosar 33, f. 38-39.
153
Paul Brusanovschi, Învăţământul confesional ortodox din Transilvania între 1848-1918,
Cluj-Napoca, 2005, p.141.
154
Gh. Tulbure, op. cit., p. 336-338.
155
Ibidem, p. 339-341.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
ale. Potrivit noii legi, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1863,
preoţii şi învăţătorii prevăzuţi cu decret învăţătoresc, şi care
aveau încheiate contracte cu comunele, trebuiau să-şi declare
veniturile la dregătoriile financiare pentru a li se stabili cuan-
tumul dării156.
După inspectarea şcolilor ortodoxe din eparhia Sibiului, con-
silierul Vasici a înaintat în 1864 un raport la guvern, care a iritat
consistoriul din cauza faptelor „oribile şi scandaloase” prezen-
tate. În baza acestui raport, guvernul a prezentat consistoriu-
lui starea şcolilor din eparhie, care „înfăţişează icoana cea mai
tristă”. Faptele incriminate de guvern erau următoarele:
1. Edificii şcolare „părăsite”, „semănând mai mult unor
ruine decât unui institut de învăţământ”, multe clădiri neter-
minate, pe cale de a se ruina.
2. Preoţii şi protopopii se plângeau „căci poporul întâmpină
orânduielile lor cu indolenţă şi prejudeţe înrădăcinate”, iar com-
baterea lor era şi mai grea deoarece poporul nu asculta nici de
cuvântul Evangheliei.
3. Dregătoriile politice nu puteau să susţină progresul şco-
lilor, „căci preoţii privesc amestecul amploaiaţilor politici de o
lovitură în autonomia bisericii”.
4. Abuzurile comise de comunele bisericeşti şi de candida-
ţii la posturile de învăţător.
5. Copiii de vârstă şcolară nu frecventau şcoala deloc sau
neregulat, mai ales vara; preoţii erau dependenţi de voinţa
comunelor şi trebuiau să îndeplinească dorinţele acesteia pen-
tru a rămâne în post şi astfel li se limita libertatea de acţiune în
sfera activităţii lor.
6. Învăţătorilor li se reduceau salariile după placul comune-
lor, acestea nu se plăteau întotdeauna întregi, încât şcolile deve-
neau de multe ori „azil pentru acei tineri carii vreau să se sub-
tragă de la îndatorirea militară”.
156
Ibidem, p. 343-344.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

7. Grădinile de pomi şi acolo unde au fost bine cultivate, au

rămas neîmprejmuite, „prada dobitoacelor”.
8. Consistoriul să dea consilierului şcolar ocazia să parti-
cipe la examenele de la institutele pedagogice.
Guberniul a cerut organismelor politice şi administrative din
subordine să acţioneze împreună cu dregătoriile bisericeşti pen-
tru eliminarea acestor neajunsuri. Consistoriul a răspuns guber-
niului, respingând generalizările făcute pe baza raportului con-
silierului şcolar. Acolo unde exista o asemenea situaţie consis-
toriul o punea pe seama lipsei legislaţiei şi a consecinţelor iobă-
giei, a situaţiei materiale precare a comunelor ortodoxe din acea
perioadă. Consistoriul a respins acuzaţia potrivit căreia preoţii
au respins oferta inovatoare a guvernului invocând autonomia
bisericească, a respins acuzaţia că abuzurile comunei şi ale can-
didaţilor la postul de învăţători sunt factorii care au generat sta-
rea „tristă” a şcolilor, arătând că numai din 1863 Biserica orto-
doxă era în categoria celor recepte, iar toate neajunsurile sem-
nalate proveneau din trecutul vitreg al „stării feudale” a aces-
tui popor şi din sărăcia sa. Consistoriul a combătut acuzaţia că
poporul întâmpina cu indolenţă şi prejudecăţi ordinele oficiale,
arătând că a acceptat pentru învăţători salarii astfel: 1/3 cu sala-
rii între 160-200 fl., 1/3 între 100-150 fl. şi numai 1/3 sub 100 fl.
Pentru a răspunde afirmaţiilor guvernamentale consistoriul
a cerut timp pentru a obţine de la directorii districtuali informaţii
concrete, mai ales că informaţiile consilierului şcolar şi ale guver-
nului erau generale, fără menţionarea unor cazuri speciale. Mai
mult, consistoriul a prezentat în opt puncte progresele realizate
de învăţământul confesional157. În vederea elaborării răspunsu-
lui bisericii la critica guvernului, consistoriul a cerut preoţilor şi
protopopilor să răspundă în timp de o lună la 15 întrebări pro-
vocate de raportul consilierului şcolar, precizând că rămâne în
157
Circulara lui Andrei Şaguna din 10 mai 1865, în Adunarea rapoartelor de la directorii
disrtictuali de şcoală... Sibiu, 1865.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
continuare pe baza programului şcolar aprobat în sinodul din
1850, deşi ministerul absolutist a amânat pentru totdeauna pro-
punerile episcopale din 1853 pentru înfiinţarea sau susţinerea
şcolilor poporale. Şaguna reproşa şi faptul că propunerea sa pen-
tru aprobarea Regulamentului organic al Bisericii ortodoxe, votat
în sinodul din 1864, nu a fost luată în considerare, iar legea din
1863 conferea egala îndreptăţire a Bisericii ortodoxe cu celelalte
confesiuni. Răspunsul protopopiatelor la cele 15 întrebări for-
mulate de consistoriu a fost publicat în 1865.
Adunarea rapoartelor de la directorii districtuali de şcoală
oferă un tablou veridic al situaţiei şcolilor din protopopiate.
Pentru districtul Unguraş, raportul protopopului Roşca dădea
informaţii deosebite pentru fiecare şcoală din tract în 1865.
1. Fizeş-Sâmpetru avea şcoală construită între 1852-1853 din
lemn, pentru că din piatră nu au avut „putere”. Avea trei camere,
una pentru învăţător, una pentru bucătărie şi a treia pentru şco-
lari, era în stare bună, ridicată în mijlocul comunei, aproape
de biserică, pe o grădină cumpărată cu 48 fl. m.c. de la Teodor
Şerban. Şcoala s-a făcut la îndemnul protopopului, care a contri-
buit cu 12 fl. şi a dat ajutor la construcţie cu carul. Costurile ridi-
cării şcolii s-au ridicat la 128 fl., 10 cr., exceptând piatra şi lem-
nul cu care au contribuit credincioşii, care au suportat şi chel-
tuielile prilejuite de ridicarea edificiului. Învăţător era Dimitrie
Puşcaş, pedagog de Sibiu, cu decret învăţătoresc, numit acolo de
la absolvirea institutului sibian. Salariul său, stabilit în faţa jude-
lui cercual, era de 100 fl., 40 vicii de cereale, 4 orgii de lemne pe
un an şcolar. Protopopul semnala faptul că în 19 ianuarie 1865
a înaintat la Sibiu protocolul salariilor învăţătorilor, dar nu a
primit niciun răspuns. Salariul se plătea „foarte rău şi neregu-
lat”, deoarece dregătoria sătească nu putea aduna de la locui-
tori acest venit, ceea ce punea sub semnul întrebării rămânerea
învăţătorului. În timpul verii nu s-a ţinut şcoală, pentru că locu-
itorii trimiteau copiii la vite şi economie.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

2. Racâş. Şcoala s-a zidit în 1857, cu cheltuiala credincioşilor

ortodocşi, pe un loc al bisericii de 35 stânjeni de lung şi 6 de lat,
în mijlocul comunei, în apropierea bisericii. Cheltuielile pentru
construirea ei s-au ridicat la 400 fl. Şcoala avea 3 încăperi, pen-
tru învăţător, bucătărie şi pentru şcolari, în stare bună, ridicate
din lemn, pentru că din piatră nu au avut putere. Şcoala s-a făcut
din îndemnul şi stăruinţa protopopului şi a parohului local, care
a contribuit cu 20 fl. Salariul învăţătorului era de 100 fl., 40 vicii
de bucate şi 4 orgii de lemne, dar, spunea raportul protopopu-
lui, era „în firea oamenilor” a plăti rău şi nemulţumitor preoţii
şi învăţătorii. Comuna nu avea învăţător, staţiunea vacantă era
suplinită de preotul Ioan Damşa. În semestrul de vară s-au ţinut
cursuri numai din 1865. Salariul se asigura din impunerea cre-
dincioşilor, deoarece alt fond nu exista.
3. Bălan. S-a ridicat şcoală de piatră între 1850-1854, pe
un loc donat de Iandus Anisie, cu condiţia că în toţi anii să se
ţină un parastas la biserica din Bălan pentru pomenirea lui şi
a neamurilor în 15 august. Întemeietorul şcolii a fost Mihai
Bohăţel, subcomisar de cerc. După mutarea lui, ridicarea a
rămas pe umerii protopopului, încât zidirea s-a prelungit până
în 1854. La această şcoală a contribuit şi comuna Gălpâia cu 90
fl. Costurile ridicării şcolii s-au ridicat la 1200 fl. Avea 5 încă-
peri, cheltuielile erau suportate de toţi credincioşii ortodocşi
din Bălan. Ridicarea şcolii a fost susţinută şi de dregătoria de
cerc, respectiv de subcomisarul Lucaci. Salariul învăţătoru-
lui era de 21 fl., proveniţi din fondul sidoxidal. Şcoala avea o
suprafaţă de pământ pe care fostul protopop Damşa a dat-o pe
seama învăţătorului, al cărui venit anual era de 34 fl., 57 cr. În
1864 a crescut la 40 fl., 6 orgii de lemne sau, cum dorea învă-
ţătorul, în locul banilor de la fiecare casă o zi de lucru cu bra-
ţele. Venitul anual al învăţătorului era de 95 fl. 57 cr. În 1865
învăţătorul era Ioan Rodina, pedagog de Sibiu, titular aici de
la absolvire. La cheltuielile cu ridicarea şcolii s-au dat 40 fl. din
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
banii bisericii. În semestrul de vară s-au ţinut cursuri şi îna-
inte de 1865.
4. Jac. Şcoala a fost ridicată în 1852, la stăruinţa protopopu-
lui şi a preotului de atunci, Ioan Popovici. A fost construită din
lemn, deoarece poporul nu a avut putere să o facă din piatră, pe
un loc cumpărat de la Danil Ciurba. Cheltuielile pentru ridica-
rea ei s-au ridicat la 200 fl., adunaţi prin contribuţia poporului.
Edificiul era în mijlocul comunei, aproape de biserică şi avea 3
încăperi. Preotul a contribuit cu 3 fl. la ridicarea ei. În 1864, sala-
riul învăţătorului a fost fixat de 80 fl., 4 vicii de bucate şi 3 orgii
de lemne, obţinut prin contribuţia poporului. Învăţător era Petru
Bria, numit cu decret episcopal în 1853.
5. Trăznea. Şcoala a fost construită în 1850 pe un teren al
bisericii, oferit de preotul local pentru şcoală. A fost ridicată în
apropierea bisericii prin contribuţia locuitorilor. Costurile con-
strucţiei s-au ridicat la 80 fl., edificiul şcolar avea 2 încăperi, era
în stare bună. În 1860, salariul învăţătorului a fost stabilit la 100
fl., 40 vicii de bucate şi 4 orgii de lemne, din contribuţia locuito-
rilor. Învăţător era Ioan Moraş, pedagog de Sibiu, cu decret epi-
scopesc de la absolvire.
6. Bosna. Şcoala a fost construită în 1852 şi 1853 pe un teren
în mijlocul comunei, cumpărat cu 16 fl. de la Onuţ Puşcaş. Avea
20 stânjeni lungime şi 9 lăţime. Costurile construcţiei s-au ridi-
cat la 71 fl., adunaţi din contribuţia credincioşilor, pe lângă
munca depusă de aceştia. Istrate Puşcaş a donat 8 fl. Preotul
Vasile Hodiş a participat la construire cu carul şi cu alte mij-
loace. Învăţător era Gavril Puşcaş, titular cu decret episcopesc
de la absolvirea institutului din Sibiu. Salariul învăţătorului a
fost fixat în 1864 la 60 fl. , 50 vicii de bucate şi 3 orgii de lemne,
în prezenţa judelui cercual Ioan Prunduş. Edificiul construit din
lemn avea 3 încăperi.
7. Bodia. Şcoala a fost construită în 1857 din lemn, cu contri-
buţia comunei bisericeşti, pe terenul acesteia în dimensiuni de
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

6 stânjeni lungime şi 4 stânjeni lăţime. Edificiul avea 3 încăperi

şi în 1865 era în stare bună. Costurile ridicării şcolii s-au cifrat
la 121 fl., la care s-a adăugat lucrul cu carul şi cu braţele depus
de credincioşi. Salariul învăţătorului a fost stabilit în 1864, în
prezenţa judelui cercual Ioan Prunduş, la 50 fl., 40 vicii de cere-
ale şi 3 orgii de lemne, fiind susţinut din contribuţia credincio-
şilor. În 1865, la Bodia era preot Ioan Holhoş şi învăţător Ioan
Jurj. Acesta era absolvent de patru clase normale, dar nu avea
decret de la episcop. Cheltuielile pentru construcţia şcolii s-au
făcut din banii bisericii şi din contribuţia locuitorilor.
8. Păuşa. Şcoala a fost construită în 1857 pe o grădină cum-
părată de comună de la Ioan Ţiriac cu 40 fl., cu întindere de 500
stânjeni. Cheltuielile pentru ridicarea şcolii, în valoare de 200 fl.,
au fost plătite de locuitorii comunei „după răvaş”. Preotul local,
Grigore Curea a insistat pentru facerea ei. Salariul învăţătoru-
lui, de 80 fl., 40 vicii de bucate şi 3 orgii de lemne, a fost stabilit
în 1864, în prezenţa judelui Prunduş. Învăţător era Vasile Lupu,
cu decret de la instalarea sa în staţiune. Şcoala era de lemn, avea
3 încăperi, avea acoperişul în reparaţie.
9. Unguraş. Şcoala funcţiona în 1865 într-o casă oferită de
comuna politică pentru a se folosi ca şcoală încă din 1849. Este
plasată în mijlocul satului. Salariul învăţătorului, stabilit în 1864,
în faţa judelui, s-a ridicat la 80 fl., 40 vicii de bucate, 3 orgii de
lemne, se aduna din contribuţia poporului. Învăţător în 1865 era
capelanul Ioan Ghiuriţan.
10. Dol. Şcoala s-a construit în 1859, la insistenţele protopo-
pului şi a preotului de acolo Ananie Pop, pe un teren oferit de
comuna bisericească. Edificiul cu 3 încăperi era din lemn şi se
păstra în stare bună. Pentru ridicarea ei s-au cheltuit 171 fl., 45
cr, 123 fl, 45 cr. din fondul bisericii şi 48 fl. din contribuţia locui-
torilor. Salariul învăţătorului a fost stabilit în 1864, în faţa jude-
lui Prunduş, în valoare de 80 fl., 40 vicii de produse şi 3 orgii
de lemne. Învăţătorul Ioan Bistriţeanu avea decret de la numi-
rea în post.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
11. Miluan. Şcoala a fost construită în 1857 şi 1858, pe un teren
dat în acest scop de comuna bisericească, în dimensiune de 100
stânjeni. Şcoala cu 3 încăperi era în mijlocul satului, în apropi-
erea bisericii. Construirea ei a costat 300 fl., adunaţi din contri-
buţia locuitorilor. Salariul fixat în 1864, în faţa judelui Prunduş,
se ridica la 100 fl, 40 vicii produse şi 4 orgii de lemne şi era sus-
ţinut din contribuţia credincioşilor. Învăţătorul a murit în 1865
şi postul era în concurs, dar nu s-a prezentat nimeni. Şcoala con-
struită din lemn era în stare bună în 1865, doar casa învăţă-to-
rului necesita repararea acoperişului.
12. Stâna. Clădirea şcolii s-a ruinat, s-a hotărât refacerea ei,
proiectată a se încheia până la 1 octombrie 1867. Învăţător era
Ioan Pop, pedagog de Sibiu cu decret, care avea, din 1869, un
salariu de 80 fl., 40 vicii de bucate şi 3 orgii de lemne. Preot era
George Olariu.
Au funcţionat şcoli în case închiriate în următoarele
comune:
Hida. Salariul învăţătorului era de 30 fl., 30 vicii de produse
şi 3 orgii de lemne.
Baica. Salariul învăţătorului era de 30 fl., 30 vicii de produse
şi 3 orgii de lemne.
Gălpâia. Învăţător era Vasile Petrule, pedagog de Sibiu
cu decret, cu un salar de 80 fl., 40 vicii de bucate şi 4 orgii de
lemne.
Romita. Salariul învăţătorului era de 40 fl., 30 vicii de pro-
duse şi 3 orgii de lemne.
Sântă Maria. Învăţătorul avea un salar de 60 fl., 40 vicii de
produse şi 3 orgii de lemne.
Am reprodus cea mai mare parte a raportului protopopului
Roşca din 1865, pentru că reprezintă cel mai fidel tablou al şco-
lilor ortodoxe din districtul Unguraş. Raportul a dat răspuns şi
la celelalte întrebări formulate de consistoriu. Între altele, acesta
menţiona că nu s-au putut ridica şcoli de piatră din cauza lipsei
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

acesteia şi a sărăciei locuitorilor, că nu s-au putut face şcoli afili-

ate din cauza distanţei mari dintre localităţi şi pentru că nu s-au
învoit oamenii, iar protopopul nu i-a putut obliga să se afilieze;
edificiile şcolare s-au folosit numai pentru nevoile învăţământului,
nu s-au închiriat. Nu s-au putut construi şcoli în cele 5 comune
menţionate pentru că erau mici şi sărace, iar împrejurările le-au
fost potrivnice. Protopopul menţiona că urmau să se constru-
iască. Nicio şcoală din district nu avea şi nici nu a avut grădină
cu pomi. Raportul consemna şi faptul că salariile învăţătorilor
erau plătite rău şi neregulat din cauza nepăsării locuitorilor, a
lipsei de interes a dregătoriilor politice pentru problema şcolară.
Deşi protopopul şi învăţătorii au solicitat concursul acestora nu
s-au putut obţine salariile de la comune. Protopopul consemna
că învăţătorii cu decret au rămas la posturi, cu excepţia lui Danil
Florea din Dol şi Teodor Sălăgean din Trăznea, care au renunţat
a mai fi învăţători. În protopopiatul Unguraş nu s-a ţinut şcoală
în semestrul de vară până în 1865 deoarece locuitorii s-au împo-
trivit, trimiţând copiii la vite şi la câmp. În 1865 au frecventat
neregulat şi în semestrul de vară. Protopopul semnala faptul
că în anii trecuţi au fost înaintate dregătoriei politice listele cu
părinţii care nu şi-au trimis copiii la şcoală, dar au rămas fără
niciun rezultat. De asemenea, raportul lui Petru Roşca informa
mitropolitul că protopopiatul s-a opus iniţiativei judelui Mihai
Bohăţel de a înfiina o şcoală mixtă centrală158.
Departe de nevoile şi exigenţele ierarhiei şi ale Ministerului
de culte, protopopiatul avea totuşi o situaţie şcolară incompara-
bil mai bună decât a altor districte periferice ale eparhiei. Prin
strădania protopopului şi a preoţilor, prin sacrificiile comune-
lor s-au ridicat edificii şcolare sau au fost închiriate case pentru
şcoli în toate comunele bisericeşti. Au fost stabilite cu concur-
sul judelui cercual venituri sigure, chiar dacă colectarea aces-
tora se făcea anevoie.
158
Raportul protopopului Petru Roşca, Ibidem.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
În circulara adresată preoţilor în 10 mai 1865, Şaguna a tre-
cut în revistă şi eforturile depuse pentru menţinerea autonomiei
şcolilor confesionale, ameninţate la un moment dat de ministe-
rul absolutist şi de absenţa unei „legi constituţionale”. La adă-
postul legii dietei din 1863, Şaguna se pronunţa în continuare
pentru apărarea autonomiei bisericeşti şi a şcolilor confesio-
nale, semnalând tuturor credincioşilor că aştepta sancţionarea
Regulamentului organic aprobat în sinodul din 1864 pentru trebu-
rile bisericeşti şcolare şi fundaţionale spre a-l pune în aplicare.
Era soluţia ce o propunea pentru garantarea autonomiei biseri-
ceşti şi şcolare. În finalul circularei sale, Şaguna a respins acu-
zele aduse clerului ortodox în chestiunea şcolară, elogiind pre-
oţii şi protopopii care au făcut atâtea eforturi pentru ridicarea
şcolilor, ca o recunoaştere a progreselor realizate159.
Protopopiatul Unguraş a fost unul în care progresul şco-
lar realizat în timpul episcopului Şaguna era vizibil. În acelaşi
an, Şaguna a trimis în district o altă circulară pe tema şcolilor
cerând învăţătorilor să facă de la 1 decembrie un catalog cu toţi
copiii obligaţi să frecventeze şcoala şi să consemneze zilnic pre-
zenţa acestora, iar în cazul celor absenţi să fie pedepsiţi părinţii.
Această circulară a sintetizat obligaţiile preoţilor şi învăţătorilor
în şcoală şi în afara ei. Episcopul le cerea preoţilor să catehizeze
câte o oră în şcoală sâmbăta şi miercurea. Învăţătorii erau obli-
gaţi să respecte Pravila ce i s-a dat în contractele tipărite la Sibiu,
să nu umble cu pipa în şcoală, prin sat, la jocuri sau la târguri,
să nu primească în şcoală alţi oameni decât copiii, să rostească
rugăciunile înainte de lecţii, să participe la slujbă duminica în
strana cea mică împreună cu elevii160. Zelul cu care protopopul
Roşca şi-a îndeplinit obligaţiile în chestiunea şcolară a fost recu-
noscut de episcopul Şaguna în 1866, când i-a adresat mulţumi-
rea arhierească şi laudă „pentru privegherea cea exemplară ce ai
159
Ibidem.
160
Paul Brusanovschi, op. cit., p. 504.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

arătat asupra trebii creşterei tineretului nostru din acel protopo-

piat”. De asemenea a lăudat „pentru zelul şi diligenţea cu care
s-au distins în anul acesta şcolar preoţii Ioan Damşa din Racâş,
Vasile Ghiuriţan din Unguraş, Ioan Holhoş din Bodia şi învăţă-
torii Ioan Morariu, Vasiliu Lupu, Vasile Petrulea, Ioan Rodina,
Ioan Bistriţeanu, Ioan Pop şi Dimitrie Puşcaş, cărora le dăruia
cartea Adunarea cuvântărilor comisarilor şcolari de la conferinţele
dăscăleşti din anii 1863 şi 1864161.
În anul 1865, în protopopiatul Unguraş au funcţionat ca
învăţători la şcolile poporale ortodoxe din comunele bisericeşti
următorii:
Miluan – Epurariu Dumitru; Sânpetru – Vasilea Petrulea; Stâna
– Ioan Pop; Sântă Măria – Morariu Ioan; Bosna – Gavrilă Puşcaş;
Trăznea – Ioan Jita; Racâş – Ioan Domşa; Dol – Ananie Pop; Jac –
Petru Bria; Romita – Ioan Bara; Baica – Gavrilă Damşa; Unguraş –
Dumitru Stan; Gălpâia - Macavei Moroti; Vaşcapău – Ioan Curea;
Hida – Ioan Buciuman; Chendremal – Ioan Mureşan162.
Nu toţi învăţătorii erau titularizaţi cu decret, în unele comune
şcoala nu avea învăţător. Lipsa învăţătorilor pregătiţi, cu ates-
tat de la Sibiu, a continuat să afecteze buna funcţionare a şcolilor.
La cererea protopopului Roşca ca tinerii Graţian Trifu din Stâna,
Teodor Rodina din Bălan şi Nestor Rusu din Jac, care încă nu au
absolvit institutul pedagogic, să fie numiţi învăţători, Şaguna a
răspuns că vor fi numiţi după absolvirea cursului „cu spor bun”
pentru că au venit cu o slabă pregătire la institut163. Graţian Trifu
a încheiat studiile în 1867 şi a fost numit cu decret învăţător la
Stâna. Decretul consacra numirea respectivului ca titular şi men-
ţiona datoriile învăţătorului: să se comporte conform legilor
bisericeşti şi politice, să fie model prin fapte bune creştineşti, să
meargă la biserică cu evlavie, cântând şi citind, să înveţe şcola-
161
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 58, f.1.
162
Dănuţ Pop, op. cit., p. 101.
163
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 56, f. 2.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
rii rugăciuni şi cântări, să meargă la biserică în toate zilele, mai
ales la rugăciunile de seară de dinaintea zilelor de sărbătoare, să
meargă duminicile cu copiii la slujbă. Îi era interzis a citi cărţi,
jurnale şi alte scrieri considerate dăunătoare de biserică, de a se
asocia cu oameni „neodihniţi şi turburători”164.
După ce protopopul Roşca a înaintat raportul şcolar şi cla-
sificaţia elevilor din 12 şcoli, Şaguna remarca progresul înre-
gistrat în frecven-tarea şcolilor în semestrul de vară. ,,Deşi este
drept că numărul tinerilor umblători în şcoală în semestrul al
II-lea este mai mic de cel al tinerilor din semestrul I, totuşi aflu o
înaintare mare şi îmbucurătoare că şcoala s-au ţinut şi în semes-
trul al II-lea... laud şi purtarea preoţilor şi a învăţătorilor, căci
au stăruit la părinţi ca să trimită la şcoala în semestrul al II-lea
pe copiii şi copilele lor”165.
În anul 1867 protopopul raporta la Sibiu că a participat la
examenul de an, unde „s-au clasificat 205 băieţi şi 17 fete carii
au cercetat şcoala şi au dat examenul cuviincios din studiile
propuse”. Protopopul semnala că au frecventat mai mulţi copii
şcoala, „dară carii au umblat neregulat şi nu au dat examenul,
pe aceia nu i-au clasificat”166.
Cu toate progresele semnalate, frecventarea şcolii în semes-
trul de vară a fost o problemă la sate. Conferinţa învăţătorească
din 1868 a cerut episcopului să se dea vacanţă din luna apri-
lie, pentru că părinţii îşi trimit atunci copiii cu vitele la păs-
cut. Neînduplecat, Şaguna a respins cererea în noiembrie 1868
şi a cerut tuturor celor responsabili de bunul mers al şcolilor să
ceară comunelor să-şi angajeze păstori, pentru ca această ches-
tiune „să înceteze cu totul a mai fi cauza împiedicătoare la cer-
cetarea regulată a şcoalei”167.

164
Dănuţ Pop, op. cit., p. 102.
165
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 58, f. 3.
166
Paul Brusanovschi, op. cit., p. 504-505.
167
DJAN Sălaj, fond Protopopiatul ortodox Românaşi, dosar 52, f. 55.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

Până la sfârşitul deceniului şapte, protopopiatul Unguraş

a rămas unul dintre cele mai bine cotate de episcop pentru rea-
lizările în plan şcolar. În 2 decembrie 1869 episcopul, în cali-
tate de inspector şcolar suprem, îşi exprima satisfacţia pentru
rezultatele şcolare raportate de protopopiat la Sibiu168. Petru
Roşca a rămas activ în problemele şcolare şi în anii următori,
exprimându-şi dezamăgirea pentru indiferenţa poporului de
rând faţă de instrucţia şi educaţia copiilor. În 1872 s-a opus
înfiinţării unor şcoli comune pentru mai multe sate motivând
că părinţii copiilor „nu au puterea de a-i îmbrăca spre cerce-
tarea şcoalei”, deoarece elevii puteau „cerceta şcoala atunci
când o au în comuna lor şi încă nici atunci când trebuie”169.
Cu toate eforturile sale, la sfârşitul păstoririi lui Şaguna, sta-
rea unor şcoli nu mai era corespunzătoare, mai ales că legea
din 1868 a introdus condiţii grele pentru funcţionarea şcoli-
lor, inclusiv pentru cele confesionale. Un raport al inspecto-
rului regal de şcoli din 1871 amintea şcoala din Trăznea, unde
numărul copiilor obligaţi la şcoală depăşa cu mult capacitatea
acesteia. Aici lipsea mobilierul, cărţile, grădina şcolară, băieţii
stăteau împreună cu fetele. La Bosna, raportul arăta că şcoala
era îngustă, fără mobilier, cărţi şi grădină, cu acoperişul în
stare rea. Aici se preda numai scris şi citit, fără vreo programă.
La şcoala din Păuşa ploua înăuntru, iar la Hida şcoala era pe
cale să se dărâme170.
***
Corespondenţa lui Andrei Şaguna relevă, chiar dacă frag-
mentar, un capitol din viaţa bisericească a Sălajului, un fragment
din istoria instituţiei protopopiatelor ortodoxe, care au reînviat
odată cu urcarea lui Şaguna în scaunul arhieresc, desfăşurând
o activitate organizată, într-o structură bisericească bine insti-
168
Idem, dosar 52, f.17.
169
Paul Brusanovschi, op. cit., p. 505.
170
Dănuţ Pop, op. cit., p. 97.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
tuţionalizată, ce a făcut posibilă îndeplinirea misiunii şi a pro-
gramului asumate de arhiereu la urcarea în scaun.
Protopopiatul ortodox Românaş se particularizează între
alte protopopiate ortodoxe de la marginea eparhiei nu atât prin
numărul parohiilor şi al credincioşilor, care reprezentau o mino-
ritate faţă de greco-catolici sau celelalte confesiuni din zonă, cât
prin stabilitatea sa instituţională, continuitatea vieţii bisericeşti,
relaţia foarte bună şi comunicarea continuă cu scaunul episcopal,
capacitatea deosebită de a realiza programul arhiereului şi nu în
ultimul rând capacitatea de adaptare la regimurile politice care
s-au succedat, mai ales absolutist sau liberal, cu care a cooperat
în aplicarea programelor de reformă iniţiate de acesta.
Stabilitatea instituţională a fost favorizată de lunga şi înţe-
leapta administrare a districtului de către Petru Roşca, cel care
timp de 39 de ani, până la moartea sa, în 9/21 mai 1888, a con-
dus destinele protopopiatului ortodox „cu un zel neobosit şi cu
cel mai mare devotământ, promovând dezvoltarea intereselor
noastre bisericeşti, atât în afacerile curat bisericeşti, cât şi şco-
lare şi fundaţionale, fiind peste tot un stâlp puternic al ortodo-
xiei în aceste părţi ale arhidiecezei noastre greco-ortodoxe”171.
Sârguincios, devotat bisericii sale, protopopul Petru Roşca s-a
impus clerului şi credincioşilor săi prin fermitatea şi consecvenţa
deciziilor, prin maniera echilibrată cu care a tratat numeroasele
probleme ale ortodoxiei, prin înţelepciunea de care a dat dovadă
în aplicarea măsurilor ierarhului de ridicare a naţiunii sale prin
cultură, printr-o viaţă morală şi spirituală conformă canoanelor
şi moralei creştine. Disciplinat, corect, apropiat de cler şi de eno-
riaşi, a aplicat dispoziţiile arhiereşti prompt şi a impus preoţilor
subordonaţi aceeaşi disciplină şi promptitudine în îndeplinirea
obligaţiilor ce le reveneau. A beneficiat de sprijinul constant al
ierarhului, care l-a preţuit mult, ca de altfel întreaga instituţie pe
care a condus-o, pentru aceste calităţi. El a reprezentat un exem-
171
Ibidem, p. 41.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

plu şi poate chiar un model pentru maniera în care politica de

înnoire a ierarhului s-a realizat la nivelul structurilor inferioare
ale eparhiei, protopopiatul şi parohiile, chiar înainte de aplicarea
Statutului organic. Cazul protopopiatului Unguraş demonstrează
că Şaguna a conceput cu mult timp înainte ideile care au stat la
baza Statutului organic, că multe dintre ele le-a experimentat şi
le-a aplicat încă de la începuturile păstoririi sale. Instituţiile fun-
damentale ale bisericii ortodoxe, sinodul protopopesc, sinodul
parohial, scaunul protopopesc au funcţionat cu bune rezultate
în districtul Unguraş chiar şi înainte de 1864 sau 1868.
Instituţionalizarea structurilor de bază ale bisericii, aşeza-
rea lor pe o bază de normalitate şi continuitate, a făcut posibilă
înnoirea vieţii bisericeşti pentru ortodocşi sub Andrei Şaguna.
Şi cazul districtului Unguraş o demonstrează elocvent. Şaguna
a susţinut continuu preoţii şi protopopul cu ajutoare din fon-
dul clerului şi din fondul de 24.000 fl; acordat anual de împă-
rat pentru sprijinirea materială a preoţilor ortodocşi, cu soluţi-
ile cele mai bune în diverse probleme ce s-au ivit, cu intervenţii
la dregătoriile politice şi administrative locale sau centrale, cu
ajutoare ocazionale în cărţi sau în bani.
Într-o zonă de margine a ortodoxiei ardelene, în mijlocul
unei populaţii româneşti de credinţă greco-catolică, localităţile
cu populaţie ortodoxă au format comune bisericeşti omogene,
constituite exclusiv sau în mare majoritate din credincioşi orto-
docşi, ceea ce explică stabilitatea confesională din zonă. Singură
comuna Ciumărna a avut un număr apreciabil de credincioşi gre-
co-catolici şi doar aici s-au constatat tulburări între ortodocşi şi
greco-catolici. După revoluţia din 1848-1849, relaţiile intercon-
fesionale pe teritoriul protopopiatului au cunoscut stabilitate,
au lipsit trecerile spectaculoase de la o biserică la cealaltă, deşi
nu au lipsit incidentele provocate de unii preoţi sau credincioşi,
dar acestea au reprezentat excepţii.
Stabilitatea bisericii şi a preoţilor din protopopiatul ortodox
sălăjan a fost posibilă şi datorită situaţiei materiale mai bune
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
decât în alte zone de margine ale eparhiei, chiar dacă aceasta nu
acoperea întotdeauna nevoile traiului de fiecare zi. Comunele
aveau biserică, aveau casă, grădină şi moşie parohială, ale căror
venituri au fost estimate, nu întotdeauna realizate, între 120-450
fl. Moşiile bisericeşti aveau suprafeţe cuprinse între 12 iugăre
şi 40 iugăre, cele mai multe în jurul a 30 iugăre. Ca peste tot în
Transilvania, preoţii îşi câştigau cele necesare traiului cu munca
braţelor, ceea ce l-a determinat pe Şaguna să scrie cunoscutele
cuvinte: „Ştiu eu prea bine, că voi toată săptămâna lucraţi cu
mâinile voastre, ca să aveţi pânea de toate zilele”172.
Slujitorii bisericilor din protopopiat, în frunte cu protoprez-
viterul, au constituit un alt factor de stabilitate. Încă de la înce-
putul păstoririi sale, Şaguna a trasat norme clare de conduită
pentru preoţi în comunitate, la serviciile religioase, în raportu-
rile cu superiorii laici sau bisericeşti, definind cu precizie misiu-
nea şi comportamentul clerului, ţinuta sa în biserică, în comună,
în viaţa publică. A fost preocupat de schimbarea imaginii pre-
otului ortodox, care, pe lângă îndeletnicirile agricole asemă-
nătoare cu cele ale credincioşilor săi, trebuia să fie un model şi
exemplu de cucernicie, de moralitate, să fie un iubitor de cărţi
şi de lectură, trebuia să fie un om instruit şi educat, cu studii
gimnaziale şi teologice şi cu o experienţă de cel puţin 2 ani ca
învăţător. Preotul trebuia să fie liderul spiritual al comunită-
ţii, un conducător şi îndrumător al comunei bisericeşti, a cărei
autonomie în relaţia cu autorităţile administrative sau politice
a apărat-o mereu, interzicând uneori chiar intervenţia preotu-
lui pe lângă oficiile publice în susţinerea drepturilor credincio-
şilor. Din atari motive, arhiereul a aplicat cu stricteţe, în cele
mai multe cazuri, condiţiile stabilite încă de la începutul păsto-
ririi sale pentru ocuparea parohiilor vacante. În cele mai multe
cazuri de hirotonire şi numire în parohii regulile au fost res-
pectate, încât bisericile din protopopiat au avut preoţi formaţi
172
Gh. Tulbure, op. cit., p. 245.
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

la cursul teologic de la Sibiu, cei mai mulţi cunoscuţi arhiereu-

lui, dovadă că i-a şi propus pentru candidaţie pe primul loc pe
unii dintre ei. Şaguna a respectat principiul candidaţiei şi drep-
tul comunei de a-şi alege preotul, chiar dacă opiniile celor două
părţi nu s-au întâlnit întotdeauna.
Din aceleaşi exigenţe legate de imaginea şi misiunea preo-
tului ortodox, de buna funcţionare a instituţiilor bisericii, Şaguna
s-a preocupat continuu de asigurarea unor venituri corespun-
zătoare preoţilor pentru a constitui o adevărată categorie eli-
tară. Pe lângă venitul asigurat de moşiile bisericii, unii preoţi
au beneficiat şi de salariul învăţătoresc, dacă cumulau această
funcţie, de sumele provenite din darea bisericească, de o zi de
lucru pe moşia bisericească din partea fiecărei familii şi desigur
de veniturile stolare a căror valoare maximă a fost stabilită pen-
tru fiecare serviciu religios. Toate acestea puteau asigura veni-
turi între 400-940 fl. aşa cum a estimat sinodul protopopesc din
11 februarie 1873. Era valoarea la care tindeau parohiile şi proto-
popiatul, pentru că multe din respectivele surse de venituri nu
erau operaţionale la acea dată. Greutăţile financiare ale preoţi-
lor, mai ales cele cauzate de întreţinerea copiilor la studii, insufi-
cienţa veniturilor pentru asigurarea traiului, l-au determinat pe
Şaguna să acorde an de an ajutoare preoţilor din Fundaţia cleru-
lui şi din suma de 24000 fl, acordată anual de împărat Episcopiei
ortodoxe a Transilvaniei, ceea ce a făcut ca toţi preoţii districtu-
lui să beneficieze de asemenea ajutoare, din care au putut achi-
ziţiona şi cărţile tipărite la tipografia episcopiei.
Stabilitatea materială şi instituţională a bisericii a fost cauza
pentru care, în perioada păstoririi lui Şaguna, viaţa bisericească
din protopopiat nu a fost tulburată de încălcarea disciplinei ecle-
ziastice. Au fost puţine cazuri care au ajuns în atenţia scaunu-
lui episcopesc sau a protopopului, cum au fost conflictele între
cantor şi preot sau reclamaţiile împotriva preoţilor care frec-
ventau cârciumile.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Atitudinea favorabilă a Casei de Habsburg faţă de români
a determinat ierarhul să promoveze consecvent loialitatea faţă
de împărat, mai ales în timpul regimului absolutist şi liberal,
cerând preoţilor şi locuitorilor să fie supuşi, devotaţi coroanei,
credincioşi dinastiei şi autorităţilor imperiale.
Şaguna a îmbinat în politica matrimonială respectul canoa-
nelor cu exigenţele legislaţiei laice în ceea ce privea vârsta căsăto-
riei, derogările în unele cazuri de impedimente, desfacerea căsă-
toriei sau căsătoriile mixte. A ţinut să precizeze că singura auto-
ritate bisericească competentă în domeniul matrimonial era epi-
scopul, afirmănd autonomia bisericii în relaţia cu statul, atunci
când guvernul a decretat că problemele matrimoniale se rezolvă
în comun cu autoritatea politică şi cea bisericească.
Cele mai mari realizări a înregistrat protopopiatul în dome-
niul şcolar. Programul şcolar enunţat la sinodul diecezan din
1850, nuanţat şi completat apoi, în funcţie şi de reglementă-
rile guvernului, concentrat cu precădere asupra şcolilor popo-
rale, ridicării nivelului de instrucţie al poporului de rând, a fost
însuşit şi aplicat de protopopul Roşca cu o consecvenţă exem-
plară. În timpul păstoririi lui Şaguna s-au înfiinţat aproape toate
şcolile din protopopiat. Şi în domeniul şcolar, Şaguna a impus
condiţii precise de studii şi de conduită morală, dar şi aproba-
rea dregătoriei politice şi a episcopului pentru ocuparea staţiu-
nii învăţătoreşti. A urmărit cu consecvenţă respectarea lor, asi-
gurarea unei situaţii materiale învăţătorilor prin încheierea con-
tractelor şcolare cu comunităţile, scutirea învăţătorilor de recru-
tări. În acest domeniu protopopiatul s-a confruntat cu venitu-
rile mici acordate de comune învăţătorilor, de practica angajării
unor persoane necalificate, care acceptau asemenea venituri, de
absenţa învăţătorilor cu studiile cerute de consistoriu, tendinţa
unor tineri de a evita serviciul militar, ocupând staţiuni învăţă-
toreşti fără să îndeplinească condiţiile. Cel mai grav aspect recu-
noscut de protopop a fost reducerea periodică a salariilor învăţă-
Între centru şi periferie. Mitropolia şi protopopiatul Românaşi în epoca Şaguna 

torilor, plata lor neregulată şi nu în ultimul rând frecvenţa slabă

a copiilor de vârstă şcolară, chiar dacă protopopiatul a înaintat
dregătoriilor locale listele cu părinţii care nu şi-au trimis copiii
la şcoală spre a fi amendaţi. Protopopul Roşca a reuşit să deter-
mine locuitorii satelor să-şi trimită copiii la şcoală şi în semes-
trul de vară, când începeau lucrările agricole, chiar dacă numă-
rul celor care frecventau şcoala în această perioadă a fost mai
mic decât în primul semestru.
Andrei Şaguna a reuşit să apere caracterul confesional al
şcolilor ortodoxe încă din timpul regimului absolutist, a obţinut
recunoaşterea lor legală din 1862, cu toate încercările guvernu-
lui absolutist de a le anula, a susţinut autonomia şcolilor confe-
sionale ortodoxe ca parte a autonomiei bisericii, precizând pre-
oţilor şi învăţătorilor limitele competenţelor autorităţilor laice
în domeniul şcolar. A stabilit atribuţiile inspectorului districtual
(protopopul), ale directorului şcolar local (preotul), ale inspec-
torilor mireni aleşi de comună.
După promulgarea legii şcolare din 1868, condiţiile impuse
şcolilor confesionale au fost tot mai greu de suportat de comu-
nele care întreţineau şcoala. Sărăcia, dar şi indiferenţa locuitori-
lor pentru educaţia copiilor, starea necorespunzătoare a localuri-
lor de şcoală, dotarea lor insuficientă, frecvenţa slabă sau rezul-
tate neconvingătoare au făcut inspectorii regali să facă observa-
ţii privind starea şcolilor ortodoxe din protopopiat, în tendinţa
generală în epocă de a anula statutul lor confesional. Cu toate
acestea, progresul şcolilor româneşti ortodoxe a fost remarcat de
ierarh, care a lăudat efortul protopopului şi al preoţilor pentru
îmbunătăţirea nivelului învăţământului poporal, pentru rezul-
tatele şcolare înregistrate de elevi.
Am remarcat stabilitatea instituţională a instituţiilor biseri-
ceşti din cuprinsul protopopiatului ortodox Unguraş. Aceasta a
fost posibilă şi datorită cooperării şi comunicării continue a pro-
toprezviterului cu scaunul episcopal, a relaţiei personale de res-
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
pect şi preţuire dintre episcop şi protopop, ilustrând foarte bine,
prin maniera în care a funcţionat protopopiatul, rolul acestuia în
structurile bisericeşti, ca factor de legătură între arhiereu, pre-
oţi şi credincioşi, ca un canal de comunicare directă a episcopu-
lui cu clerul şi enoriaşii săi, cu autorităţile vremii. Poate cel mai
bine a fost ilustrată această misiune de viaţa bisericească din pro-
topopiat şi de activitatea protopopului, pe care am încercat să
le restituim, uneori cu o informaţie stufoasă şi abundentă, dar
necesară pentru a ilustra viaţa religioasă complexă într-un pro-
topopiat de margine al eparhiei, izolat între creştinii de alte con-
fesiuni, proble-mele pe care a trebuit să le rezolve protopopul şi
episcopul pentru a asigura bunul mers al vieţii bisericeşti.
 ÎNTRE CENTRU ŞI PERIFERIE. VIAŢA RELIGIOASĂ
ÎN PROTOPOPIATUL TURDA DE SUS (REGHIN)
ÎN EPOCA LUI ŞAGUNA1

Nicolae Bocșan
Gabriel-Viorel Gârdan
Ioan-Vasile Leb

Istoria protopopiatului ortodox Reghin în secolul al

XIX-lea este mai bine cunoscută decât a altor protopopi-
ate ardelene datorită contribuţiilor lui Beatrice Dobozi 2 ,
Elena Mihu3, Corina Teodor4, Diana Maria Covaci5, Grigore
1
Studiu a fost publicat în volumul Andrei Şaguna, Corespondenţa, III, ediţie, studiu in-
troductiv şi note de: Nicolae Bocşan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009, pp. 243-299..
2
Beatrice Dobozi, Aspecte ale învăţământului confesional românesc de la sate, reflectate în
documentele protopopiatului ortodox românesc Reghin, în vol. Reghinul cultural, vol. IV, 1999;
Idem, Biserica ortodoxă din Reghin – primii paşi, în vol. Reghinul cultural, VI, 2002, p. 146-
148; Idem, Dascăli români în satele protopopiatului ortodox Reghin după anul 1867, în „Anu-
arul arhivelor mureşene”, I, 2002, p. 179-180; Idem, Cum se sancţionau abaterile de la con-
duita morală în Biserica ortodoxă română în secolul al XIX-lea, în „Anuarul arhivelor mureşene”,
I, 2002, , p. 148-150; Idem, Contribuţii istorico-demografice privind protopopiatul ortodox Reghin
– secolul al XIX-lea, în „Anuarul arhivelor mureşene”, II, 2003, p. 175-182; Idem, Contribuţii
la biografia protopopului Galaction Şagău (1843-1914), în vol. Reghinul cultural, VIII, 2006,
p. 155-163; Idem, Povestea unui protopop al Reghinului – Iosif Brâncovan, în vol. Reghinul
cultural, VIII, 2006, p. 164-171.
3
Elena Mihu, Preoţi mureşeni slujitori ai bisericii, cărţii şi neamului. Însemnări pe carte veche
românească, în vol. Reghinul cultural, III, 1994, p. 41-55; Idem, Date noi privind biografia
protopopului ortodox al Reghinului, Zaharia Matei, în vol. Reghinul cultural, V, 2001, p. 95-113.
4
Corina Teodor, Un dascăl de formaţie şaguniană – Simeon Popescu, în vol. Reghinul cul-
tural, I, 2001, p. 166-178.
5
Diana Maria Covaci, Biserică şi societate în protopiatele ortodox şi greco-catolic ale Reghinului
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Anuarul arhivelor mureşene”, III, 2004, p.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Poleşteanu şi Simeon Bui7. Restituirea vieţii bisericeşti din proto-
6

popiat în perioada păstoririi lui Şaguna pe baza corespondenţei

arhiereului cu protopopii şi enoriaşii datorează mult acestor con-
tribuţii anterioare, care ne-au facilitat misiunea de a reconstitui
viaţa religioasă din protopopiat în timpul păstoririi lui Şaguna.
Beatrice Dobozi a stabilit anul 1805 ca an de înfiinţare a pro-
topopiatului ortodox. În baza unui ordin guvernamental, atunci
s-a întrunit la Sibiu o comisie formată din asesori guvernamentali,
protopopi ortodocşi şi greco-catolici şi, în prezenţa unui repre-
zentant al guvernului, a efectuat arondarea protopopiatelor8.
Protopopiatul a purtat mai multe denumiri: Turda Superioară,
Gurghiu, din nou Turda de Sus şi abia în 1882 a devenit proto-
popiatul Reghin, după mutarea scaunului protoprezviteral în
acest oraş. Sediul districtului era în funcţie de localitatea unde
locuia protopopul. Pe rând au funcţionat ca sedii protopopeşti
comunele Măierău, Idicel, Râpa de Jos, Deda şi Reghin9.
Protopopiatul ortodox Turda Superioară s-a înfiinţat cu
36 de parohii. Îi aparţineau 2699 familii cu 13.495 credincioşi10.
Statisticile bisericeşti s-au modificat la intervale scurte de timp,
ilustrând nu numai evidenţa precară a preoţilor, ci şi o anumită
mobilitate confesională în zonă. Spre exemplu administratorul
protopopesc Ştefan Branea număra 30 parohii, 3.227 familii şi
15.357 credincioşi. O altă listă din 1854 menţiona 30 parohii, 3.090
familii şi 16.326 parohieni. O statistică bisericească din 1857 înre-
165-178; Idem, Un univers spiritual „concurenţial”: relaţii interconfesionale în protopopiatul
ortodox şi greco-catolic ale Reghinului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Disertaţie de
master. Cluj-Napoca, 2004.
6
Grigore Ploeşteanu, Memorialistul Ştefan Branea, în vol. Reghinul cultural, V, 2001, p.
114-129; Idem, Galaction Şagău, în vol. Reghinul cultural, II, 1990; Idem, Teodor Ciontea, în
vol. Reghinul cultural, I, 2001, p. 145-165.
7
Simion Bui, Biserica ortodoxă din Reghin şi împrejurimi, în vol. Reghinul cultural, VI, 2002,
p. 156 sq.
8
Beatrice Dobozi, Contribuţii istorico-demografice privind protopopiatul ortodox Reghin – se-
colul XIX, în loc. cit., p. 175.
9
Ibidem, p. 180-182.
10
Ibidem, p. 175.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

gistra 28 comune bisericeşti arondate protopopiatului cu 17.180

credincioşi11. Informaţia contradictorie s-a reflectat şi în lucrările
consacrate trecutului protopopiatului. Beatrice Dobozi menţi-
ona 28 comune bisericeşti în deceniul şapte12. Diana Covaci vor-
bea de 22 parohii în 186713.
Clasificarea parohiilor din anul 1872 menţiona următoarele
parohii şi numai două filii, cu 16.083 credincioşi: Cueşd (Pietriş),
Deda, Dumbrava, Filea, Gernesig (Gorneşti), Hodac, Ibăneşti,
Idicel, Jabeniţa, Lueriu, Măierău (Aluniş), Meşterhaza (Stânceni),
Nadăşa Română (Nadăşa), Potoc (Deleni), Răstojnea (Răstoliţa),
Râpa de Jos (Râpa Inferioară), Râpa Superioară (Vătava), Săcal
(Săcalul de Pădure), Sânger, Topliţa I, Topliţa II, Urisiu de Sus. La
aceste 22 de parohii se adăugau 7 filii: Holtmureş (Lunca Mureş),
filială la Idicel, Disnăeu, filială la Măierău, Sânmărtin, filială la
Jabeniţa, Şaromberc, filială la Sânger, Curtifaia, filială la Gernesig,
Veciu, filială la Lueriu, Poleti (Palota), filială la Răstojnea14.
Vizitaţiunea canonică din 1869 consemna 27 comune biseri-
ceşti vizitate, lipsind filiile Şaromberc şi Sânmartin15. Vizitaţiunea
din anul 1870 menţiona 30 comune vizitate, doar o singură paro-
hie la Topliţa Română şi în plus o filie nouă la Ciobotani16; în
1871 s-a menţinut aceeaşi structură, la vizitaţiunea din acel an
lipsind Şaromberc şi Palota (Poleţi)17. În 1872 au fost vizitate 26
localităţi, lipsind acum Râpa de Jos, Urisiu de Sus, Şaromberc
şi Palota (Poleţi)18.
11
Ibidem, p. 176.
12
Ibidem.
13
Cueşd (Pietriş), Deda, Dumbrava, Filea, Gernesig (Gorneşti), Hodac, Ibăneşti, Idicel,
Jabeniţa, Lueriu, Măierău (Aluniş), Meşterhaza (Stânceni), Nadăşa Română (Nadăşa),
Potoc (Deleni), Răstojnea (Răstoliţa), Râpa de Jos (Râpa Inferioară), Râpa de Sus (Vătava),
Săcal (Săcalul de Pădure), Sânger, Topliţa I, Topliţa II, Urisiu de Sus. Diana Maria Co-
vaci, Biserică şi societate în protopopiatele ortodox şi greco-catolic ale Reghinului în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, în loc. cit., p. 166.
14
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 1433/1866, f. 20-21.
15
Idem, dosar 22/1869, f. 84-115.
16
Idem, dosar 22/1869, f. 45-79.
17
Idem, dosar 24/1871, f. 8-35.
18
Idem, dosar 25/1872, f. 112-143.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
După reorganizarea protopopiatelor din 1875, Reghinul
avea 20.250 credincioşi în 19 parohii şi 5 filii. Schimbările dese
ale statutului comunelor – parohie maternă sau filie – arondă-
rile frecvente ale comunelor la alte protopopiate (Târgu Mureş,
de exemplu, a preluat parohiile dintre Reghin şi Târgu Mureş,
parohiile Topliţa I şi II s-au unificat)19, mobilitatea confesională
în unele cazuri explică datele contradictorii din statisticile bise-
riceşti. Mai riguroase sunt datele consemnate în recensămintele
oficiale dintre anii 1850-187020:

Credincioşi
Nr.
Parohii 1850 1857 1869
Crt.
Gr. Gr.
Ort. Gr. cat. Ort. Ort.
cat. cat.
1 Cueşd 340 0 369 0 438 0
2 Deda 1094 0 1147 13 1383 0
3 Dumbrava 903 0 918 82 967 116
4 Filea 669 0 811 0 864 0
5 Gorneşti 314 0 390 12 368 42
6 Hodac 757 439 871 438 1133 594
7 Ibăneşti 1209 237 1262 295 1515 382
8 Idicel 1103 0 1188 0 1416 0
9 Jabeniţa 362 121 366 96 430 140
10 Sânmărtin 174 18 189 11 250 0
11 Lueriu 382 6 437 0 516 25
12 Aluniş 442 107 552 10 536 23
13 Meşterhaza 886 6 918 12 1145 19
14 Nadăşa R. 340 50 365 23 379 58
15 Deleni (Potoc) 409 0 445 4 557 0
16 Răstoliţa 336 0 226 1 267 1
17 Râpa de Jos 865 0 910 2 969 0
18 Râpa Superioară 903 0 1051 0 1225 5
19 Săcal 538 110 644 114 700 107
20 Sânger 214 0 236 2 291 1
21 Topliţa 1910 204 2326 288 2612 333
22 Urisiu de Sus 500 0 532 13 661 0
23 Brâncoveneşti 141 4 146 5 140 2

.
Mulţumim colegei Diana Maria Covaci pentru informaţiile oferite despre vizitaţiunile canonice
menţionate.
19
Beatrice Dobozi, Contribuţii istorico-demografice privind protopopiatul ortodox Reghin în
secolul al XIX-lea, în loc. cit., p.180.
20
Recensământul din 1850. Transilvania, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, 2004; Recensământul
din 1857, Transilvania, Ediţia a II-a, Cluj-Napoca, 1997, Recensământul din 1869. Transilvania,
Cluj-Napoca, 2008.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

Filiile menţionate au avut următoarea populaţie:

Credincioşi
Nr.
Filia 1850 1857 1869
Crt.
Gr. Gr. Gr.
Ort. Ort. Ort.
cat. cat. cat.
1 Holtmureş (Aluniş) 53 0 60 0 189 8
2 Disnăieni (Văleni) 119 0 124 5 140 0
3 Sânmartin 174 18 189 11 250 0
Ş a r o m b e r c
4 72 0 29 44 88 2
(Dumbrăvioara)
5 Curtifaia (Periş) 172 0 165 2 189 8
6 Veci (Brâncoveneşti) 141 4 146 5 140 2
7 Lunca Bradului (Poleţi) 246 0 534 0 586 0

Erau comune cu o populaţie majoritar ortodoxă, doar câteva

aveau un număr mai semnificativ de credincioşi greco-catolici:
Hodac, Ibăneşti, Jabeniţa, Măierău, Săcal, Topliţa, Nadăşa.
Şi în acest caz particular se confirmă neconcordanţa dintre
conscrip-ţiile bisericeşti şi cele făcute de oficialităţi. Diferenţele
semnalate între cele două categorii de surse nu modifică prea mult
datele. Comunele ortodoxe aparţinătoare protopopiatului Reghin
erau diferite ca dimensiuni, nu constituiau un nucleu compact de
populaţie ortodoxă, în unele cazuri convieţuiau cu minorităţi de
populaţie de credinţă greco-catolică.
Este cunoscută seria protopopilor care au stat în fruntea pro-
topopi-atului de la începutul secolului al XIX-lea: Ioan Brancovan,
Zaharia Matei, Ştefan Branea, Iosif Brancovan, Galaction Sagău. Ca
administratori protopopeşti în timpul episcopatului lui Şaguna
au funcţionat Ştefan Branea (1853-1856), Iosif Brancovan (1862-
1864) şi Vasile Popovici din octombrie 1872.
Zaharia Matei a fost numit protopop în 1824 şi a mutat
sediul protopopiatului la Idicel. Era fiul preotului Gavril, paroh
în Nadăşa. Această comună era săracă, biserica nu avea pământ,
porţia canonică a fost dată uniţilor. Familia Matei şi-a cumpărat
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
propria moşie „de la nişte posesori”, pe care a pierdut-o în tim-
pul revoluţiei, când a fost nevoit să se refugieze pentru a-şi salva
viaţa. Este un exemplu tipic pentru modul cum au fost trataţi pre-
oţii români în timpul revoluţiei şi chiar în primii ani după aceasta
de autorităţile locului. Memoriul său din 1849 relata prigoana
la care a fost supus: „Prin luna lui decembrie trecut, de cum am
venit acasă de la adunarea din Sibiu, până la sfârşitul lui iulie în
casa mea nu am dormit, ci cu fiarele sălbatice prin crăpăturile
pământului şi prin păduri am vieţuit, dar până şi de acolo m-au
căutat ungurii să mă prindă şi să mă ucidă. În biserică, din 6 zile
ale lui ianuar şi până în 14 iulie nu am intrat. În mai multe rânduri,
săcuii din satele vecine şi din scaunele Odorheiului şi Mureşului
m-au căutat să mă prindă şi cea mai mare parte din dobitoace,
boi, cai, vaci şi alte multe instrumenturi din casă mi le-au răpit
şi veşminte... . Şi aşa mi-au fost siliţi preoteasa şi copiii pe uliţe
a umbla şi nici în casă nu îndrăzneau oamenii a o primi. Iar în
vinerea şi sâmbăta Paştilor au venit un căpitan, Imbresi Iosef şi
ce au putut, fân, paie au vândut, ce nu au vândut au poruncit
de au venit iară din vecinele sate şi au încărcat peste 30 de care
de grâu, cucuruz, ovăz, lemne, tot felul de unelte şi bărbăteşti şi
femeieşti din casă, pat, haine, oale, blide, linguri, lăzi şi cuiele de
prin păreţi le-au tras, numai cât nu mi-au aprins casa”. A rămas
bolnav şi neputincios după aceste asupriri, încât nu a mai fost
în stare să redacteze plângerile. Au făcut-o Iosif Brancovan din
Idicel, ginerele său şi preotul Ştefan Branea din Măierău, care au
scris: „Scrâncena revoluţie pe lângă aceea că îl despoaie de toate
ale sale, l-au fost şi izgonit a petrece prin păduri cu sălbatecele
între foame şi sete, frig şi ger mai multe luni. Într-atâta au slăbit
că cu tremuratul mâinilor abia îşi poate subscrie numele”.
Atitudinea autorităţilor nu s-a modificat nici sub regimul
absolutist. Acuzat că a făcut „vorbirea de lucruri politice” la o
întâlnire cu preoţii pentru redactarea conscripţiilor, a fost ares-
tat şi condus de soldaţi la Dej. Iosif Brancovan şi Ştefan Branea,
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

prezenţi la eveniment, au relatat lui Şaguna că protopopul nu

a făcut altceva decât să îndemne poporul „către neclătita cre-
dinţă şi încredere spre augustul nostru monarh, spre supunerea
şi ascultarea poruncilor mai marilor noştri, spre trăirea în pace
cu conlocuitorii noştri”. Cei doi preoţi, care cereau episcopului
să mijlocească eliberarea protopopului şi să vegheze la secu-
ritatea preoţilor, acuzau comisarii nou instauraţi că urmăreau
compromiterea preoţilor în faţa credincioşilor, „ca să nu aibă în
noi încredere”, „văzându-i pe preoţii lor fără de nicio vină cu
ruşine arestaţi”. Într-o plângere din 3 august 1850, protopopul
Zaharia Matei acuza comisarii că tratează pe români ca „nişte
rebelanţi”, în care nu voiesc să se încreadă, „măcar că noi avem
în ocârmuire cea mai mare încredere”. Protopopul susţinea că
şi românii aveau dreptul, „după atâta pătimire şi credinţă, prin
atâtea jertfe întărite, a pofti ca şi ocârmuirea să aibă în noi pof-
tita încredere”. În pofida realităţii a fost amendat de districtul
militar Reteag. Acest fapt a determinat cererea la episcop spre
a fi scutit de plata amenzii, deoarece nu avea cu ce o plăti, fiind
jefuit în timpul revoluţiei de secui. Nevoit să-şi retragă copiii de
la şcoala din Monor şi de la colegiul reformat din Târgu Mureş,
cerea de la Şaguna un stipendiu pentru copiii săi şi transferul
său ca preot la Idicel, de unde ginerele său, Iosif Brancovan, voia
să plece preot militar, lăsându-i în grijă nepoata orfană.
Necazurile au continuat şi în 1852, când fiul său Ioachim,
„cantor la biserică”, a fost recrutat. Protopopul a denunţat aceste
abuzuri episcopului, scriind că „de vreme ce acuma se asentează
feţele bisericeşti... prea lesne poate crede poporul că pe viito-
rime şi pe noi preoţii ne vor asenta la cătănie. Şi aşa piere de tot
vaza sfintei bisericii noastre, să necinsteşte turma noastră preo-
ţească, ba tocma maica noastră biserică să necinsteşte”, ceea ce
remarca protopopul – „cu feţele bisericeşti a altor confesiuni nu
s-au întâmplat pe aicea”21.
21
Toate informaţiile privind biografia protopopului Zaharia Matei după Elena Mihu,
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
În pregătirea sinodului eparhial din 1850, Şaguna a scris
protopopului Matei că l-a dispensat de la participarea la sinod
din cauza „distanţei şi a bătrâneţilor”. Îi cerea părerea în scris
„în privinţa treburilor bisericeşti”. Având în vedere importanţa
Sinodului pentru Biserica ortodoxă română, Şaguna a cerut pre-
oţilor să „ţină cuvântări cătră popor despre mărimea şi sfinţe-
nia adunărilor bisericeşti”22.
Consistoriul de la Sibiu a constatat în 8/20 martie 1852 că
administrarea protopopiatului „a suferit din cauza bătrâneţelor
şi a stării protopopului” şi a propus acestuia pe Ştefan Branea
ca namesnic, cerându-i să-l consulte întotdeauna când starea sa
îl împiedica în treburile protopopiatului23.
În 26 septembrie 1855, preoţimea din district a cerut con-
sistoriului numirea lui Branea ca protopop, „având în vedere
zeloasa sa purtare atât în privinţa ridicării şcolilor, cât şi a con-
ducerii bisericilor”. Şaguna a aprobat cererea în 2 octombrie şi
a cerut lui Branea să se prezinta la Sibiu „pentru hirotesire şi
pentru a primi singhelia”24.
În ianuarie 1856, Şaguna anunţa preoţilor din district numi-
rea lui Ştefan Branea ca protopop, cerându-le să-i de ascultare şi
să conlucreze cu el25. Fostul protopop a considerat această deci-
zie ca o jignire adusă lui şi familiei sale, fiind lipsit din dregăto-
rie „pentru o pâră mincinoasă a lui Ştefan Branea şi a soţilor lor”,
după ce a păstorit turma timp de 30 de ani. Scria că a fost elibe-
rat din dregătorie „pentru un lup care tunde, mulge, împrăştie
şi omoară turma fără milă”. Zaharia Matei a murit în 18 aprilie
1863, fiind înmormântat de mai mulţi preoţi26.

Date noi privind biografia protopopului ortodox al Reghinului, Zaharia Matei, în loc. cit., p.
95-113.
22
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 4/1850, f. 5-6, 10.
23
Idem, dosar 6/1852, f. 25-26, dosar 8/1854, f. 238-239.
24
Idem, dosar 9/1855, f. 14.
25
Idem, dosar 10/1856, f. 63-64.
26
Elena Mihu, Date noi privind biografia protopopului ortodox al Reghinului, Zaharia Matei,
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

Noul protopop Ştefan Branea s-a născut în 24 decembrie

1816, în Măierău, dintr-o familie de origine iobăgească. Tatăl său,
Gavril Branea, a fost învăţător. În 1837 este atestat la studii teo-
logice la Sibiu, unde a studiat Dogmatica şi Morala (trei luni),
cântările bisericeşti, Tipicul, administrarea protocoalelor matri-
culare şi alte discipline. La Sibiu s-a remarcat prin interesul pen-
tru literatura populară. După încheierea studiilor, a revenit la
Măierău ca administrator parohial şi apoi ca paroh, căsătorin-
du-se cu fiica preotului Iosif Brancovan din Idicel.
A participat la evenimentele din 1848-1849 din Transilvania
şi din zonă, cărora le consacră o cronică bogată în informaţii. A
fost prezent la adunarea de la Reghin, din 26 aprilie/8 mai 1848,
prezidată de preotul greco-catolic Mihail Crişan, a cărui orientare
înclina spre unirea Transilvaniei cu Ungaria; a participat la adu-
narea de la Blaj, din mai 1848, pe care a imitat-o la nivel local, în
6/18 iunie, când a organizat „praznicul slobozeniei” prilejuit de
eliberarea ţărănimii de sarcinile iobăgeşti. Cronica sa reflectă cu
fidelitate evenimentele din zonă, manifestarea violentă a ţărăni-
mii, războiul civil şi confruntările militare, jefuirea curţilor nobili-
are din Măierău în noiembrie 1848, la care a asistat, el însuşi fiind
în pericol de a fi jefuit de ţăranii din Filea şi Ruşi, pentru că ţinea
„cu domnii”, cum afirmau unii dintre ţărani. Peste câţiva ani, fos-
tul protopop Zaharia Matei repeta aceeaşi acuză, că „a fost părtaş
cu rebelii la răpiri şi jăfuiri”. Din cauza violenţelor s-a refugiat la
Iosif Brancovan în Idicel, cumnatul său. Împreună cu acesta şi cu
preotul Dimitrie Cornea din Potoc au plecat la adunarea naţională
din 16/28 decembrie, de la Sibiu, considerată un sinod ortodox,
dar s-au întors la Idicel din cauza trupelor lui Bem care au inva-
dat Transilvania. A avut legături cu tribunii din prefectura legi-
unii a XII-a, condusă de Constantin Roman Vivu. După reîntoar-
cerea la Măierău a fost martorul incursiunilor trupelor maghiare
care au jefuit populaţia românească, scriind: „Dumnezeu numai
în loc. cit., p. 98 sq.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
poate spune, iar condeiu nu poate scrie ce am păţit eu şi prin câte
am trecut de cum au venit până s-au dus”.
În primii ani după revoluţie a luat apărarea, în pagi-
nile „Gazetei Transilvaniei”, ţăranilor din Văleni, Măierău şi
Brâncoveneşti, batjocoriţi de autorităţi în continuare „ca şi sub
timpul revoluţiunii şi cerea măsuri pentru asigurarea păcii”. A
luat apărarea protopopului Matei, arestat pe nedrept de auto-
rităţi şi a cerut episcopului Şaguna să mijlocească „libera ocâr-
muire în trebile din lăuntru bisericeşti”.
A depus mult zel în slujba de administrator şi apoi de proto-
pop. În 1856 a pus „piatra fundamentală” la biserica din Măierău
şi a deschis o colectă, la care a participat cu 106 fl. ag.
Relaţiile sale cu episcopul Şaguna nu au fost întotdeauna
amicale. Ierarhul l-a ameninţat chiar cu afurisenia ca urmare a
refuzului de a-i arăta o scrisoare a lui Iosif Hodoş care îl „epi-
tetează” pe Şaguna.
S-a bucurat de prezentare elogioasă în „Telegraful român”
şi „Gazeta Transilvaniei”, care au relatat progresele înregistrate
pe plan şcolar în protopopiat, care au scris în 1853 că s-au înfiin-
ţat şcoli în toate cele 24 comune ale protopopiatului, frecventate
de un număr mare de elevi. Inspecţia făcută de consilierul şcolar
Vasici la Măierău, în mai 1858, arata altă situaţie, că la examene
elevii „n-au putut arăta un spor prea mare” ceea ce, se pare, i-a
atras dojana din partea episcopului27. Probabil aceasta l-a deter-
minat să-i prezinte arhiereului demisia de la conducerea proto-
popiatului. Şaguna a exprimat mâhnirea scaunului episcopesc,
care a explicat că l-a dojenit în urma reclamaţiilor de la Sibiu şi
i-a respins cererea de demisie deoarece „nu a fost urmarea unei
judecăţi mature”28.
Cu toată judecata severă a consilierului Vasici, Branea s-a
bucurat în continuare de o imagine favorabilă în opinia publică
27
Grigore Ploeşteanu, Memorialistul Ştefan Branea, în loc. cit., p. 114-129.
28
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 12/1858, f. 31-32.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

locală pentru eforturile depuse pentru susţinerea şcolarilor din

Măierău. În 1857 a organizat un bal filantropic în casele sale
pentru elevi, a instituit un fond pentru ajutorarea fetiţelor care
urmau şcoala la Măierău, a donat 5 fl. pentru şcoala românească
din Reghin, 20 fl. pentru Fundaţia Francisc Iosif care sprijinea
tinerii români la studii, a dăruit 2 fl. pentru fondul juriştilor29.
Se pare că relaţiile sale cu preoţii şi credincioşii din parohii
s-au înrăutăţit, mergând până la cererea adresată ierarhului de a
fi înlăturat din post pentru lăcomie şi avariţie30. Credincioşii din
Idicel îl acuzau pe Ştefan Branea şi pe curatorul George Şovago
de corupţie. Trei anchete făcute de protopopul de la Târgu Mureş,
Partenie Trombiţaş, au confirmat vinovăţia protopopului31, ceea ce
a atras nemulţumirea şi reacţia severă a episcopului. Într-o scri-
soare din ianuarie 1861, Şaguna îşi exprima regretul că l-a promo-
vat protopop, acuzându-l că l-a cuprins lăcomia şi avariţia în cel
mai înalt grad, că robul acestor păcate nu mai putea purta nici o
dregătorie, amintindu-i făgăduielile făcute la numirea sa, că nu va
mai repeta slăbiciunile fostului protopop. Dacă nu putea renunţa
la acele păcate, pentru a evita scandalul, îl sfătuia să renunţe la
demnitatea protopopească, invocând motive de sănătate32.
Protopopul Ştefan Branea a murit în 22 octombrie 1861, la
puţin timp după acest eveniment33.
I-a urmat în scaun Iosif Brancovan, mai întâi ca adminis-
trator (11 ianuarie 1862-1864), apoi ca protopop între 1864-
187234. A fost sfinţit preot în 1838, nu se ştie în ce parohie. În
1848 era paroh în Idicel. A sprijinit în timpul revoluţiei tribu-
nii şi preoţii refugiaţi acolo şi pe cumnatul său, Ştefan Branea,
care scria în cronica sa: „vrednicul preot Brancovan ... ca un
29
Grigore Ploeşteanu, Memorialistul Ştefan Branea, p. 120-121.
30
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 14/1861, f. 15-16.
31
Andrei Şaguna, Corespondenţa, vol. II, Cluj-Napoca, 2008, p. 40-42.
32
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 14/1861, f. 15-16.
33
Grigore Ploeşteanu, Memorialistul Ştefan Branea, p. 121.
34
Beatrice Dobozi, Povestea unui protopop al Reghinului – Iosif Brâncovan, în loc. cit., p. 164.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
tată adevărat ... se puse în primejdie ... împreună cu neuitaţii
săi poporeni”.
Diana Covaci aprecia, pe bună dreptate, că promovarea în
parohii sau demnităţi s-a făcut în funcţie şi de gradul de rude-
nie. Brancovanii constituiau un neam înrudit cu familiile Şagău
din Idicel, Şandor din Cueşd. O altă dinastie o forma fami-
lia Popovici35. Este o realitate a comunităţilor româneşti din
Transilvania, unde au funcţionat diverse solidarităţi confesio-
nale, de rudenie, de stare socială ş.a.
Cazul Brancovanilor este un exemplu în acest sens. Fostul
protopop Branea era căsătorit cu sora preotului, ulterior proto-
popul Brancovan. George Şovago, curatorul bisericii din Idicel,
era văr primar cu Brancovan, mama învăţătorului Aron era soră
cu Brancovan, iar judele satului se înrudea cu toţi36.
Ca protopop nu s-a bucurat de aprecierea scaunului epi-
scopal. Consistoriul a respins în aprilie 1866 protocolul redac-
tat cu ocazia constituirii scaunului sinodului protopopesc şi a
comitetului acestuia, deoarece nu au fost respectate prevederile
regulamentului sinodului eparhial din 1864 privind procedura
şi ponderea laicilor şi a preoţilor. Abia după un an, organizarea
sinodului protopopesc s-a aprobat de consistoriu37. Defecţiuni
au existat şi la organizarea sinoadelor parohiale, cazul Râpa de
Sus fiind cel mai cunoscut. Şi aici protocolul sinodului parohial
a fost respins şi restituit spre refacere, ceea ce l-a determinat pe
Şaguna să îi trimită protopopului circulara adresată protopopi-
atului Zarandului pentru informare „în cazuri de ţinerea sinoa-
delor protopopeşti”38.
Organizarea definitivă a sinodului districtual s-a prelun-
git. În 1870, protopopiatul era tulburat de rezultatul alegerilor
35
Diana Maria Covaci, Un univers spiritual „concurenţial”: relaţii interconfesionale în pro-
topopiatul ortodox şi greco-catolic ale Reghinului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, loc.
cit., p. 15-16.
36
Andrei Şagua, Corespondenţa, vol. II, p. 41.
37
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 19, f. 104-105, dosar 20, f. 47.
38
Idem, dosar 21, f. 27, 65, 105.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

pentru scaunul protopopesc. În sinodul ţinut la 15 februarie la

Măierău, fostul notar al sinodului, Grigore Popovici a contes-
tat alegerea ca notar a lui Galaction Şagău, s-a proclamat sin-
gur ca deputat al clerului pentru sinodul arhidiecezan, susţi-
nea protopopul şi raportul său către Şaguna, invocând declara-
ţia separată a preoţilor împotriva lui Popovici şi pentru numi-
rea lui Şagău ca notar, „deoarece poartă toate greutăţile tractu-
lui”. În acelaşi raport, din 9 martie 1870, Brancovan strecura şi
insinuarea că „întreaga preoţime se va tulbura şi se va deslipi
de acest protopopiat”, dacă va fi susţinut în continuare ca notar
„despotul” Popovici. Brancovan se disculpa şi de alegerea unor
persoane înrudite în scaunul protopopesc, preotul Teodor Şagău
din Cueşd şi Iovan Popescu din Deda, spunea el, desemnaţi prin
votul majorităţii membrilor sinodului, adăugând că aceştia se
bucurau de prestigiu în protopopiat şi că nu existau alte per-
soane capabile să-i înlocuiască39.
Consistoriul a respins protocolul alegerilor din 1870 pentru
scaunul protopopesc deoarece au fost alese persoane înrudite
peste gradele ce nu le admitea Statulul organic, dar nici până în
22 iulie Brancovan nu s-a conformat, determinându-l pe Şaguna
să-i dea un ultimatum. Brancovan a tergiversat înlocuirea celor
doi asesori înrudiţi, cerând amânare până la reunirea sinodului
în vederea alegerii deputaţilor la congresul din 187040.
În octombrie 1872, consistoriul l-a suspendat pe Iosif
Brancovan din funcţia de protopop pentru „mai multe ilegalităţi
şi volnicii săvârşite” în conducerea protopopiatului. Decizia a
fost luată în urma anchetei protopopului Trombiţaş, care a con-
firmat faptul că protopopul Brancovan a numit rude în diverse
funcţii, între care ginerele şi un nepot de soră. Iosif Brancovan
păstra doar titlul de „protopop onorar”41.
39
Idem, dosar 23, f. 16-17.
40
Idem, dosar 23, f. 1-2.
41
Idem, dosar 106, f. 9-10. Vezi şi Andrei Şaguna, Corespondenţa, vol. II, p. 44.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Circulara consistoriului din 12 octombrie 1872 numea admi-
nistrator protopopesc pe Vasile Popovici, care timp de aproape 30
de ani „a fost evlavios şi cucernic” şi cerea preoţilor să-i acorde
încredere şi ascultare42. În prima sa circulară Vasile Popovici
anunţa hotărârea consistorială de demitere a protopopului şi
exprima speranţa că va fi ajutat de preoţi43.
Decizia consistoriului a provocat reacţia fostului protopop,
care nega demisia, caz mai puţin întâlnit în timpul păstoririi lui
Şaguna. Acesta nega demiterea, motivând că a făcut recurs împo-
triva deciziei de suspendare. Într-o circulară trimisă din Idicel
preoţimii, în 24 octombrie 1872, el se considera în continuare
protopop şi cerea preoţilor să nu recunoască şi să nu primească
în parohii comisia trimisă de Popovici. De asemenea convoca
toţi preoţii la sinodul protopopesc în Disnăeu (Văleni), pe data
de 7/19 noiembrie, „pentru susţinerea vazei tractului amenin-
ţat” şi discutarea deciziei de suspendare44.
Administratorul Vasile Popovici a reclamat pe fostul pro-
topop, în 25 octombrie 1872, că a refuzat să predea arhiva pro-
topopiatului, că a trimis oficial circulara sa către preoţi şi cre-
dincioşi, în care declara ilegală hotărârea consistoriului de sus-
pendare, cerându-le să nu-l recunoască pe administrator, să nu
primească circularele şi vizitaţiunile acestuia, proclamându-se
legiuitul conducător al protopopiatului, calitate în care convoca
sinodul protopopesc.
Actul de nesupunere a determinat replica consistoriului.
Într-o circulară din 28 octombrie 1872, acesta anunţa că menţine
decizia din 12 octombrie, anula circulara fostului protopop şi
ameninţa că „va întrebuinţa toate mijloacele pentru susţinerea
păcii şi a liniştii clerului şi poporului”45.
42
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 106, f. 9-10.
43
Beatrice Dobozi, Povestea unui protopop al Reghinului – Iosif Brancovan, în loc. cit., p.
166.
44
Ibidem, p. 166-167.
45
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 179, f. 32.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

Cu toate acestea, Brancovan a continuat în nesupunere, a

organizat alegerea de capelan la Potoc (Deleni) după demiterea
sa, anulată de consistoriu, care în 2 noiembrie solicita adminis-
tratorului o nouă alegere acolo46.
În cazul Brancovan a intervenit şi protopopul Partenie
Trombiţaş. După încheierea anchetei dispusă de consistoriu, a
trimis o telegramă mitropolitului, prin care arăta nemulţumi-
rea clerului şi a poporului din tract cu noul administrator Vasile
Popovici. Se pare că opoziţia lui Iosif Brancovan avea susţinători
în protopopiat, determinând pe Şaguna să deplângă faptul că
populaţia nu a înţeles sensul moral al deciziei. Şaguna a expli-
cat protopopului Trombiţaş motivele deciziei sale. Era o măsură
provizorie, nedorind să-l degradeze, l-a lăsat „în cinstea preo-
ţească”, numai administraţia protopopiatului i-a luat-o şi i-a încre-
dinţat-o – spunea el – „unui preot cinstit şi matur”. Şaguna măr-
turisea că se aştepta la o asemenea reacţie, dar ca arhiereu tre-
buie să urmărească binele obştesc, precizând că nu putea pune
în funcţie nici o rudă a fostului protopop47. Răspunsul mitro-
politului demonstrează influenţa mare pe care o avea clanul
Brancovan în viaţa bisericească din zonă.
La cererea mitropolitului, Partenie Trombiţaş s-a adre-
sat clerului şi credincioşilor din tract, explicând demiterea lui
Brancovan „pentru mai multe scăderi în purtarea administra-
tivă a protopopiatului”, pe care îl acuza şi de influenţe dinspre
alte confesiuni, de expresii jignitoare la adresa Bisericii ortodoxe.
Trombiţaş cerea preoţilor să nu participe la sinodul convocat de
fostul protopop, deoarece era „nelegitim şi ... născocit”48.
Pentru a câştiga parohiile de partea sa, Vasile Popovici
anunţa în 12 noiembrie începerea vizitaţiunilor canonice la Săcal,
Lueriu şi la filia din Brâncoveneşti (Vecs). La rândul său, Iosif
46
Beatrice Dobozi, Povestea unui protopop al Reghinului – Iosif Brancovan, p. 168.
47
Andrei Şaguna, Corespondenţa, vol. II, p. 591.
48
Beatrice Dobozi, Povestea unui protopop al Reghinului – Iosif Brancovan, p. 168.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Brancovan a continuat opoziţia căutând sprijin în parohii şi în
1873. Preotul şi comitetul parohial din Urişiul de Sus reclamau
la Sibiu faptul că a adunat semnături de la oameni pe un docu-
ment, fără să-l citească, spunând că era în apărarea lui Brancovan.
După ce au aflat că acesta denigra noul administrator şi cerea
reînscăunarea fostului protopop, au cerut anularea semnături-
lor lor, declarând că nu-l mai doreau pe Brancovan ca protopop.
Comitetul parohial din Meşterhaza (Stânceni) a semnat, în 23
octombrie 1873, o declaraţie de susţinere a lui Vasile Popovici,
în care arăta că tot protopopiatul a fost fericit „a se scăpa de
nedemnul său cap tractual”. Comitetul parohial respectiv arăta
că fostul protopop folosea orice mijloc pentru a tulbura paro-
hiile, urmărind revenirea sa în scaun. Acesta a trimis în parohii
o scrisoare „răsculătoare”, îndreptată împotriva „arhiereului şi
consistoriului”, plină de „scornituri, insinuări şi calomnii”. De
puţin timp a reluat intrigile, doi nepoţi ai fostului protopop au
venit în parohie cu o scrisoare ce calomnia pe Vasile Popovici.
Cu această ocazie comitetul parohial din Meşterhaza protesta
împotriva lui Brancovan „pentru faptele sale producătoare de
nelinişte şi împiedicătoare de progres”.
Scandalul a continuat şi după moartea lui Şaguna. Brancovan
s-a adresat noului mitropolit, acuzând pe fiul administratoru-
lui, Simion Popescu, că l-a convins pe Şaguna să-l demită, pe
noul administrator de purtare imorală, de faptul că îl batjoco-
rea în faţa lumii49.
Despre activitatea lui Vasile Popovici în timpul păstoririi lui
Şaguna se cunosc puţine informaţii. În 10 noiembrie 1872 făcea
elogiul arhiereului, scriind preoţilor că „a scos o naţiune de la
perire, a dezgropat instituţiunile noastre bisericeşti arătându-ne
calea spre fericire ...”. Cerea preoţilor ca în 30 noiembrie să facă
rugăciuni şi slujbe cu măreţie spre cinstirea arhiereului50.
49
Ibidem, p. 169 sq.
50
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 25, , f. 156-157.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

Nici el nu a reuşit să aplice întocmai prevederile Statutului

organic în organizarea scaunului protopopesc. Pentru vicii de
procedură, consistoriul a anulat hotărârile sinodului protopo-
pesc extraordinar din 26 noiembrie 1872 şi cerea administrato-
rului să convoace un nou sinod extraordinar51.
Preoţi şi parohii
Tulburările constatate la nivelul protopopiatului au divizat
preoţimea ortodoxă în funcţie de taberele care susţineau unul
sau altul dintre candidaţi. Şi în cazul instaurării preoţilor, rela-
ţiile de familie au influenţat alegerea candidaţilor, mai ales că
şi în districtul Turda de Sus transmiterea preoţiei în familie era
o practică, ce a condus la veritabile dinastii de preoţi, ale căror
începuturi se întindeau până la începutul secolului al XVIII-lea.
Aşa se explică faptul că preoţia a fost apanajul unor familii care
fac istoria ortodoxiei de pe Valea Mureşului: Ujica, Matei, Branea,
Brancovan, Şandor, Popovici, Şagău ş.a.
Deşi starea materială a parohiilor şi a preoţilor era mereu
acuzată de lumea bisericii, iar comunităţile se opuneau siste-
matic să asigure venituri preoţilor în conformitate cu clasifica-
rea parohiilor, starea preoţească a fost mereu căutată, mai ales
în familiile de preoţi, care îşi orientau copii spre studii teologice
sau pedagogice. Cu toate lipsurile şi scăderile stării lor, preoţii
constituiau o structură elitară în comunităţile unde păstoreau
prin poziţia lor socială, gradul de instruire, prin misiunea care
şi-au asumat-o, uneori şi prin veniturile obţinute, superioare
celorlalţi locuitori.
Un rol important în ocuparea staţiunilor parohiale vacante
l-a avut consistoriul, care, de cele mai multe ori, a impus res-
pectarea condiţiilor pe care trebuiau să le îndeplinească can-
didaţii la preoţie în privinţa studiilor, a comportamentului ş.a.
Consistoriul nu a ezitat să aprobe transmiterea preoţiei în fami-
51
Idem, dosar 106, f. 13-14.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
lie, de cele mai multe ori la cererea credincioşilor din comuna
respectivă. Credincioşii din Hodac au cerut în 12 ianuarie 1856
aprobarea pentru hirotonirea lui Aron Farcaş şi numirea sa cape-
lan pe lângă tatăl său, preotul în vârstă Ştefan Farcaş, ceea ce epi-
scopul aprobă52. După moartea preotului Teodor Mate din Deda,
în martie 1856, Şaguna a dispus să se facă candidaţie, care să
numească „indivizi harnici şi destoinici”53. Nu se cunosc datele
candidaţiei, se ştie că aici a fost numit ca paroh fratele proto-
popului Ştefan Branea, care a murit în septembrie 1856, încât
nu a mai avut timp să-şi ridice singhelia de la Sibiu. Episcopul
a restituit preotesei văduve suma de 20 fl., plătiţi pentru sin-
ghelie54. Defecţiunea preotului Iosif Cornea din Sarpotoc, care
a anunţat la Blaj, încă din 1855, trecerea la Biserica unită, spre
nemulţumirea unchiului său, preotul ortodox Dimitrie Cornea
şi a întregii familii, l-a determinat pe Şaguna să sfinţească preot,
în 10 octombrie 1856, pe Marcu Briciu, numindu-l la Sarpotoc55.
Acesta, Marcu Briciu, a încheiat un contract cu obştea din paro-
hia Topliţa pentru administrarea acesteia, dar dorea să fie numit
paroh acolo. Şaguna a răspuns că nu îl poate numi fără acordul
obştii, care l-a acceptat numai ca administrator56.
Ocuparea parohiei Deda, vacantă după moartea fratelui pro-
topopului Ştefan Branea, a provocat nemulţumirea unor preoţi,
care au reclamat episcopului intrigi la alegere. În noiembrie 1856
Şaguna a cerut să se facă a doua candidaţie, la care să fie pro-
puşi candidaţii cu rezultatele cele mai bune la studiile clericale,
recomandând pe primul loc pe Ioan Popescu care a primit şi gra-
mata episcopală după prima candidaţie57. Consistoriul a anali-
zat actele celor două candidaţii şi nu a găsit niciun motiv care
52
Idem, dosar 10/1856, f. 59-60.
53
Idem, dosar 10/1856, f.40.
54
Idem, dosar 10/1856, f. 66.
55
Idem, dosar 10/1856, f.47-48.
56
Idem, dosar 11/1857, f. 76.
57
Idem, dosar 10/1856, f. 53-54.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

se putea imputa candidatului Popescu, încât a menţinut prima

hotărâre şi a întărit din nou pe Ioan Popescu58.
În tradiţia moştenirii parohiei, despre care am vorbit, preo-
tul Ioan Popescu din Dumbrava a cerut în februarie 1858 ca băia-
tul său să fie trecut în clasa a II-a pentru a termina cursul cleri-
cal59. Abia în mai 1861 protopopul recomanda pe tânărul Teodor
Popescu să fie sfinţit preot la Dumbrava, pentru care Şaguna
cerea atestatele lui şcolare60.
Absolventul de studii teologice, Grigore Popovici din Râpa
de Sus a cerut episcopului în august 1858 aprobarea pentru a
călători în „Moldo-România”. Şaguna i-a dat binecuvântarea
cerută, dar l-a sfătuit să-şi caute o slujbă de dascăl61. Se pare că
gestul său a fost determinat de faptul că nu avea parohie, pen-
tru că, numai peste câteva luni, protopopul Bârgăului reclama
pe tatăl absolventului, preotul Nicolae Popovici din Râpa de
Sus, că a provocat tulburări în comuna Cuşma la instalarea unui
preot tânăr, urmărind să ocupe parohia respectivă pentru fiul
său. Şaguna cerea celor doi Popovici să nu se amestece în paro-
hii străine, promiţând să-l ajute pe tânăr62. A şi făcut-o în aprilie
1861, când l-a sfinţit pe Grigore Popovici şi l-a numit în parohia
Râpa de Sus, probabil în locul părintelui său63.
În decembrie 1862, comuna Măierău era fără preot de doi
ani. Constantin Mureşan, curatorul bisericii din Măierău, acuza
pe administratorul protopopiatului de această situaţie şi cerea
să fie sfinţit candidatul teolog Ioan Cosma din Urisiu de Sus sau
să aleagă comuna din trei candidaţi. Şaguna a recomandat să
fie desemnat administrator Aron Fărcăşeanu (Fărcaş), capelan
la Hodac sau pe Gavril Mate, capelan la Nadăşa64. În 10 ianua-
58
Idem, dosar 11/1857, f. 42-43.
59
Idem, dosar 12/1858, f. 56.
60
Idem, dosar 14/1861, f. 8.
61
Idem, dosar 12/1858, f. 80.
62
Idem, dosar 12/1858, f. 89.
63
Idem, dosar 14/1861, f. 23, 24.
64
Idem, dosar 173, f. 12-13.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
rie 1863 a fost ales Gavril Mate ca administrator parohial pro-
vizoriu la Măierău65.
Transmiterea preoţiei în familie a continuat şi în perioada
liberală. În mai 1863, Teodor Stoica a fost sfinţit preot şi numit
capelan pe lângă parohul din Filea, Pavel Stoica66, deşi a fost
cerut preot şi de o parte a credincioşilor din parohia a II-a Topliţa,
vacantă de mai mulţi ani67. În 12 iunie 1863, Şaguna preciza că
nu îl poate numi paroh acolo, deoarece l-a desemnat capelan la
Filea, recomandând comunei să aştepte că le va da un cleric bun68.
Credincioşii din cealaltă parohie l-au contestat, însă, arătându-se
mulţumiţi cu Teodor Popovici, care slujea în amândouă paro-
hiile. S-au arătat îngrijoraţi pentru liniştea bisericii, acuzându-l
pe Teodor Stoica, deoarece, „prin scrisori străine şi false”, stâr-
neşte credincioşii, deşi a fost numit capelan pe lângă tatăl său
bolnav. Şaguna a ţinut cont de cererea credincioşilor din paro-
hia Topliţa II şi în 27 iunie 1863 l-a numit pe Teodor Stoica doar
ca administrator pe o perioadă de un an, până se va găsi un cle-
ric capabil să fie numit acolo69.
Se pare că Teodor Stoica a rămas administrator mai mulţi ani
la Topliţa, deoarece în februarie 1869 mitropolitul a fost informat
despre „starea tristă” a parohului Pavel Stoica şi a recomandat să
fie chemat lângă el fiul său. Şaguna a cerut să fie consultat tână-
rul dacă acceptă, dacă nu să se facă candidaţie70. Probabil a accep-
tat, deoarece peste câteva luni s-a făcut candidatura pentru ocu-
parea parohiei vacante Topliţa. Candidatura făcută de protopop
a fost respinsă de consistoriul sibian, care a cerut protopopului
Clujului, Simeon Pop Moldovan să facă altă candidatură71.
65
Idem, dosar 173, f. 7-8.
66
Idem, dosar 16, f. 28-29.
67
Idem, dosar 16, f. 21-22.
68
Idem, dosar 16, f. 23.
69
Idem, dosar 16, f. 13-14, 16-17.
70
Idem, dosar 178, f. 14-15.
71
Idem, dosar 178, f. 12-13.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

Un grup de credincioşi din Măierău au cerut episcopului, în

iulie 1863, ca Ioan Branea, fiul fostului protopop, să fie primit la
cursul clerical, având în vedere meritele tatălui său la construi-
rea bisericii şi situaţia grea a urmaşilor lui Ştefan Branea, ceea ce
Şaguna a acceptat imediat72.
La cererea preotului Ioan Ujica din Meşterhaza, în noiem-
brie 1864, absolventul de studii teologice, Grigore Ujica, a fost
numit capelan pe lângă tatăl său bolnav, repetând practica con-
semnată în majoritatea parohiilor73.
Deoarece nici până în vara anului 1866 parohia vacantă
Măierău nu a fost ocupată, la cererea credincioşilor, consistoriul
a dispus să se facă candidaţie, la care să fie propuşi „numai cle-
rici absoluţi şi însuraţi cu fete de religia noastră după canoane”74.
În iunie 1868, în parohie slujea, probabil ca administrator, Ioan
Branea, fiul fostului protopop75. În august 1868 Şaguna a dispus
să se facă candidaţie pentru ocuparea parohiei vacante. La can-
didaţie, protopopul Brancovan a propus pe primul loc pe Ioan
Branea, alături de alţi doi absolvenţi de teologie. Acesta a obţi-
nut majoritatea voturilor continuând tradiţia transmiterii pre-
oţiei în familie sau între rude76. Ioan Branea era fiul lui Ştefan
Branea şi rudă cu protopopul Brancovan.
Şi în parohia Potoc s-a asigurat continuitatea slujirii bise-
ricii de la tată la fiu. Protopopul a recomandat primirea fiului
parohului Simeon Brătean din Potoc, absolvent de liceu la Blaj,
la studii teologice, iar mitropolitul a acceptat imediat primirea
în anul I77.
În anul 1866, parohiile din protopopiat aveau următorii
preoţi:
72
Idem, dosar 538, f. 1-2.
73
Idem, dosar 16, f. 56, dosar 104, f. 1-2.
74
Idem, dosar 171, f. 1.
75
Idem, dosar 21, f. 70-71, 72.
76
Idem, dosar 175, f. 2.
77
Idem, dosar 541, f. 3-4.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Idicel – Iosif Brancovan
Holtmureş – Iosif Brancovan
Măierău – Ioan Branea
Disnăieu – Ioan Branea
Potoc – Simeon Brătean
Jabeniţa – Ioan Fulea
Sânmartin – Ioan Fulea
Hodac – Ştefan Fărcaş
Ibăneşti – Dumitru Cornea
Urisiu de Sus – George Pop
Nadăşa – Gavril Matei
Sânger – George Simeonis
Şaromberc – George Simeonis
Gernesig – Patrichie Brezeanu
Curtifaia - Patrichie Brezeanu
Lueriu – Nechifor Crăciun
Veciu – Nechifor Crăciun
Săcal – Mihail Fulea
Râpa de Jos – Vasile Popovici
Râpa de Sus – Grigore Popovici
Dumbrava – Teodor Popescu
Cueşd – Teodor Şandor
Deda – Ioan Popescu
Filea – Pavel Stoica
Răstoliţa – Mihail Mureşianu
Poleţi - Mihail Mureşianu
Meşterhaza – Grigore Ujică
Topliţa I – Teodor Popovici
Topliţa II – Teodor Stoica78
Mulţi preoţi şi-au prelungit activitatea în parohii până la
vârsta care implica şi afecţiuni fizice sau psihice, ceea ce făcea
necesară numirea unui capelan alături de preotul titular. Aşa s-a
78
Idem, dosar 1433/1866, f. 20-21.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

întâmplat cu preotul Simeon Brătianu, care în 1870 era în nepu-

tinţă fizică, atestată medical şi de către comitetul parohial şi cerea
numirea unui capelan. Slujea ca preot din 1849, motiv pentru
care consistoriul a aprobat alegerea unui capelan sau numirea
unui preot din vecini. Cererea preotului Simeon Brătianu de a
primi un capelan nu a fost soluţionată imediat. În august 1872
consistoriul constata că lipsea semnătura parohului pe cererea
depusă la Sibiu, ceea ce l-a determinat pe Nicolae Popea să soli-
cite informaţii dacă preotul în cauză ştie de această cerere şi de
ce nu a semnat-o79.
Nici în toamna anului 1872 nu a fost soluţionată cererea.
Iosif Brancovan, demis din funcţia executivă, a trimis dosarul
de candidatură pentru capelan la Potoc, dar actul a fost anulat
şi s-a cerut administratorului Popovici să facă o nouă candida-
tură80. În noiembrie 1872, Popovici a repetat candidatura. Sinodul
parohial l-a ales pe Mihai Brătianu, care a fost confirmat de con-
sistoriu şi chemat la Sibiu pentru examenul de calificaţiune şi
pentru hirotonire. Alegerea sa punea capăt situaţiei care a afec-
tat parohia, mai ales că în decembrie 1872 adminis-tratorul pro-
topopesc anunţa moartea preotului Simeon Brătianu81.
La Lueriu a fost numit preot clericul Iacob Stavilă, care a
obţinut majoritatea voturilor la candidaţia din 10 septembrie
186982.
În parohia Ibăneşti, unde, după apreciera consistoriului, erau
1600 credincioşi în 1872, s-a cerut de către credincioşi un cape-
lan pe lângă Dimitrie Cornea. Consistoriul a aprobat să se aleagă
un capelan, prin candidatură, conform prevederilor Statutului
organic83. Sinodul parohial, la care au participat 100 membri cu
drept de vot, a ales capelan pe Ioan Petru, învăţător în comună.
79
Idem, dosar 179, f. 24-25, 26-27.
80
Idem, dosar 179, f. 18-19.
81
Idem, dosar 179, f. 14-15, 11-12.
82
Idem, dosar 105, f. 1-2.
83
Idem, dosar 179, f. 1-2.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Consistoriul a confirmat alegerea şi a cerut noului capelan să se
prezinte la Sibiu pentru susţinerea examenului prevăzut în arti-
colul 21 din Statutul organic84.
Majoritatea bisericilor din protopopiat erau edificate din
lemn. Biserici din piatră aveau doar parohiile Idicel, construită
încă din 1848, Râpa de Jos, Potoc şi Măierău85. Deşi arhiereul a
cerut ridicarea unor biserici din piatră, comunele bisericeşti s-au
eschivat, invocând sărăcia credincioşilor. Preoţii deplângeau fap-
tul că întâmpinau greutăţi la adunarea fondurilor. Spre exem-
plu, în comuna Dumbrava, protopopul a semnalat anual, între
1869-1874, faptul că biserica era mică, în ruină, dar abia în 1874
s-au început demersurile pentru construirea unei noi biserici cu
contribuţia locuitorilor86. Costurile pentru ridicarea unei biserici
de zid s-au ridicat la sume mari, ce întreceau posibilităţile local-
nicilor. Biserica de piatră din Potoc a fost estimată la suma de
11.000 fl.87, dar parohia avea şi o biserică din lemn. La Ibăneşti
s-au estimat costurile la 1423 fl.. Pentru ridicarea bisericii din
piatră88, la Cueşd, planul iniţial era din piatră, dar credincioşii
au făcut una din lemn, în pofida nemulţumirii consistoriului89.
Între 1869-1870, curatorii bisericii din Topliţa au manipulat sume
de peste 10.000 fl. cu scopul de a construi o biserică90.
Un rol important în ridicarea bisericilor de zid l-a avut pro-
topopul Ştefan Branea. Biserica din Potoc s-a construit începând
din 1853, când Şaguna a dat binecuvântare pentru zidirea biseri-
cii91. Acelaşi protopop a fost animatorul construirii bisericii din
84
Idem, dosar 172, f. 3-4.
85
Diana Maria Covaci, Un univers spiritual „concurenţial”: relaţii interconfesionale în pro-
topopiatul ortodox şi greco-catolic ale Reghinului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
loc. cit., p. 32.
86
Ibidem, p. 31.
87
Ibidem, p. 29.
88
Ibidem, p. 32.
89
Ibidem.
90
Ibidem, p. 43.
91
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 7/1853, f. 31.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

Măierău. În 1856, acesta a pus „piatra fundamentală” a bisericii,

a deschis o colectă cu 106 fl. ag. pentru ridicarea ei şi a îndem-
nat poporul să contribuie la această faptă92. Şaguna a aprobat
planul bisericii în 1856, dar a transmis că nu îi poate ajuta finan-
ciar deoarece banii clerului erau împrumutaţi93.
Construcţia bisericii din Măierău a început pe un loc cum-
părat, în centrul satului. În decembrie 1857 era ridicată până dea-
supra ferestrelor, mai lipsea acoperişul şi turnul. Într-o scrisoare
către episcop, din 3/15 decembrie, Branea mărturisea că a donat
1000 fl. dar mai mult nu putea şi-i cerea arhiereului un împru-
mut în valoare de 1500 fl. pe trei ani din fondul diecezan sau să
mijlocească un împrumut de la orice casă. Din nou Şaguna s-a
eschivat, explicând faptul că acest fond a fost dat de episcopul
Moga în administrarea autorităţilor94. De altfel Branea a contri-
buit cu 50 fl. pentru viitoarea biserică catedrală şi 50 fl. pentru
seminar95.
În iulie 1862, la cererea lui Ştefan Branea, episcopul a dat
binecuvântare pentru ridicarea bisericii din Râpa de Sus şi a
aprobat planul acesteia96. Meritele lui Branea în ridicarea bise-
ricii din Măierău au fost recunoscute în iulie 1863, de locuitorii
din Măierău, în frunte cu 5 juraţi şi 3 bătrâni, care au cerut pri-
mirea fiului acestuia la studii teologice97.
Casele parohiale erau construite din lemn. Existau şi comune
care nu aveau casă parohială. Spre exemplu comuna Râpa de
Sus, cu biserică de piatră, nu avea casă parohială98. Veşmintele
bisericeşti erau vechi şi în stare slabă. O parohie de mărimea
92
Grigore Ploeşteanu, Memorialistul Ştefan Branea, p. 119.
93
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 10/1856, f.38-39.
94
Idem, dosar 11/1857, f. 30-31.
95
Idem, dosar 12/1858, f. 35.
96
Idem, dosar 792, f. 208.
97
Idem, dosar 538, f. 1-2.
98
Diana Maria Covaci, Un univers spiritual „concurenţial”: relaţii interconfesionale în pro-
topopiatul ortodox şi greco-catolic ale Reghinului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
loc. cit., p. 28.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Topliţei avea numai 3 rânduri de veşminte bisericeşti, estimate
la 120 fl.. La Ibăneşti, parohie mare, veşmintele au fost evaluate
la 52 fl.. O donaţie pe seama bisericii din Lueriu, constând din
două rânduri de veşminte, a costat 100 fl.. Obiectele de cult la
majoritatea bisericilor erau din lemn99.
Şaguna a urmărit consecvent modul în care erau completate şi
întreţinute protocoalele matriculare, mai ales că dregătoriile civile
le controlau mereu din motive militare. Guvernul a semnalat în
martie 1857 greşelile constatate la completarea protocoalelor din
comunele Râpa de Sus şi Budacul Mic. Admonestat de episcop
pentru că a neglijat acest aspect, Ştefan Branea punea greşelile pe
seama preotului în vârstă, Ioan Popovici, de la care „mai mult nu
se poate cere”100. Şaguna i-a cerut protopopului, în câteva rânduri,
să verifice permanent starea matricolelor din parohie101.
Deşi episcopia a acordat atenţie deosebită averilor biseri-
cilor, a sus-ţinut transcrierea proprietăţilor în cartea funciară, a
interzis înstrăinarea posesiunilor bisericii fără aprobarea episco-
pului şi a supravegheat sepa-rarea proprietăţilor unei comune
între diversele confesiuni, rapoartele anuale ale comunelor des-
pre veniturile şi fondurile bisericilor erau defectuos întocmite.
La Topliţa, de exemplu, existau registre separate, deoarece plă-
nuiau ridicarea unei noi biserici, încât protopopul nu a putut
verifica situaţia exactă a bisericilor102.
În 1854, curatorul bisericii din Hodac cerea protopopului
restituirea sumei de 100 fl., daţi ca împrumut în 1837, cu condiţia
ca până ce va fi curator să nu pretindă suma respectivă de la bise-
rică. Nemaifiind curator, cerea restituirea sumei respective103.

99
Ibidem.
100
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 11/1857, f. 18-19, 66.
101
Idem, dosar 11/1857, f. 17, dosar 12/1858, f. 7.
102
Diana Maria Covaci, Un univers spiritual „concurenţial”: relaţii interconfesionale în
proto-popiatul ortodox şi greco-catolic ale Reghinului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
în loc. cit., p. 38 sq.
103
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar8/1854, f. 190-191.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

Socotelile bisericeşti pentru anul 1866, au înregistrat urmă-

toarele capitaluri:
Idicel – 866 fl. 49 cr.; Holtmureş – 168 fl. 51 cr.; Măierău –
258 fl. 49 cr.; Jabeniţa – 8 fl. 51 cr.; Hodac – 443 fl. 56 cr.; Ibăneşti
– 368 fl. 79 cr.; Urisiu de Sus – 5 fl. 65 cr.; Nadăşa – 158 fl. 55 cr.;
Sânger – 246 fl. 27 cr.; Şaromberc – 196 fl. 14 cr.; Curtifaia – 275
fl. 32 cr.; Lueriu – 23 fl. 45 cr.; Veciu – 130 fl. 63 cr.; Săcal – 59
fl. 17 cr.; Râpa de Jos – 416 fl. 75 cr.; Râpa de Sus – 200 fl. 53 cr.;
Dumbrava – 108 fl. 32 cr.; Cueşd – 75 fl. 91 cr.; Deda – 361 fl. 53
cr.; Filea – 260 fl. 57 cr.; Răstoliţa – 68 fl. 65 cr.; Poleţi – 159 fl.
26 cr.; Meşterhaza – 220 fl. 81 cr.; Topliţa I – 435 fl. 2 cr.; Topliţa
II – 21 fl. 56 cr.. Nu aveau capital comunele Disnăieu, Potoc,
Sânmărtin, Gernesig104.
Veniturile preoţilor proveneau din stolă, darea bisericească
constând dintr-o mierţă evaluată între 80 cr. – 2 fl., claca credin-
cioşilor pe porţia canonică, evaluată între 10-50 cr., venitul porţiei
canonice105. În 1872, protopopiatul Reghin a constituit o comisie
pentru evaluarea şi sporirea veniturilor preoţilor. Sumele pro-
puse pentru fiecare parohie în măsură să asigure venitul minim
corespunzător clasei parohiei nu au fost acceptate de comunele
respective. Dintre cele patru parohii de clasa I: Hodac, Ibăneşti,
Râpa de Sus şi Topliţa – nici una nu a acceptat venitul minim
pentru paroh. Numai comuna Ibăneşti a fost de acord să spo-
rească venitul de la suma fixată iniţial, de 322 fl. 10 cr., la 676 fl.
18 cr.. Unele comune au motivat refuzul prin existenţa altei con-
fesiuni româneşti şi ameninţarea cu trecerea la unire. Comuna
Săcal a invocat acest motiv, oferind numai 75 fl. 45 cr. şi posibi-
litatea creşterii porţiei canonice cu 2-3 iugăre. Alte parohii s-au
arătat dispuse să mărească venitul până la 400 fl., cu condiţia ca

104
Idem, dosar 1433/1866, f. 20-21. Mulţumim Dianei Maria Covaci pentru documentul
pus la dispoziţie privind socotelile bisericeşti în 1866.
105
Diana Maria Covaci, Biserică şi societate în Protopopiatele ortodox şi unit ale Reghinului...,
în loc. cit., Anexa II, p. 175-176.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
preotul să renunţe la toate celelalte surse de venituri, care urmau
să revină comunităţii106.
Porţia canonică asigura o importantă sursă de venituri, în
funcţie de mărimea acesteia. Episcopia a acordat o mare impor-
tanţă averii bisericii şi a preotului, cerând sistematic dotarea pre-
oţilor cu porţie corespunzătoare şi întăbularea moşiilor biseri-
ceşti. În 1862, Şaguna a cerut lui Iosif Brancovan să ceară comu-
nei Deda să cedeze o parte din pământul comunal preotului. În
trecut, fostul preot şi protopop Zaharia Matei a folosit pămân-
turile bisericii ca porţie canonică, iar urmaşii săi au continuat
să le folosească, nerecunoscându-le ca proprietate a bisericii.
Episcopul a hotărât ca pământul să revină bisericii şi să fie date
preotului Ioan Popescu ca porţie canonică107.
În 1872 aveau porţie canonică, cu venituri inegale, următoa-
rele parohii: Hodac, cu un venit estimat la 9 fl. 35 cr.; Ibăneşti –
42 fl. 45 cr.;Râpa de Sus – 35 fl. 70 cr.;Râpa de Jos – 26 fl. 72 cr.;
Cueşd – 8 fl.40 cr.; Dumbrava – 27 fl. 85 cr.; Filea 39 fl. 50 cr.;
Jabeniţa – 28 fl. 77 cr.; Lueriu – 7 fl. 70 cr.; Măierău – 33 fl.; Nadăşa
– 2 fl. 3 cr.; Săcal – 18 fl.; Urisiu de Sus – 50 fl.108.
Veniturile preoţilor din protopopiat estimate în anul 1872,
au fost următoarele: Hodac – 198 fl. 4 cr.; Ibăneşti – 322 fl. 10 cr.;
Râpa de Sus – 256 fl. 38 cr.; Topliţa I şi II – 522 fl. 2 cr.; Meşterhaza
– 408 fl. 40 cr.; Râpa de Jos – 300 fl. 92 cr.; Cueşd – 100 fl. 92 cr.,
Dumbrava – 244 fl. 71 cr., Filea – 388 fl. 34 cr.; Jabeniţa – 238 fl. 67
cr.; Lueriu – 196 fl. 16 cr.; Măierău – 345 fl. 16 cr.; Nadăşa – 104
fl. 50 cr.; Poleţi – 292 fl. 80 cr.; Potoc – 173 fl. 30 cr.; Săcal – 75 fl.
45 cr.; Urisiu de Sus – 293 fl. La veniturile parohiei Jabeniţa se
adăugau cele ale filiei Sânmărtin – 5 fl. 43 cr. după porţia cano-
nică şi 1 fl. 35 cr. de la slujbele pentru morţi; la cele ale paro-

106
Ibidem, p. 168-169.
107
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 792, f. 240-241.
108
Diana Maria Covaci, Biserică şi societate în Protopopiatele ortodox şi unit ale Reghinului...,
în loc. cit., Anexa II, p. 175-176.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

hiei Lueriu se adăugau venitul de 24 fl. 80 cr. provenit de la filia

Veciu şi câte un pui de familie (10 cr.), în total 9 fl. 70 cr.. Suma
estimată pentru parohia Măierău includea „simbria de la ţigani”
de 30 fl.. La Săcal suma estimată includea 13 fl., corespunzând
câte unui pui de familie, în valoare de 10 cr.109.
Veniturile neîndestulătoare au obligat preoţii să-şi câştige cele
necesare traiului ca şi ceilalţi credincioşi, cei mai mulţi lucrând
pământul, atâta cât îl aveau. Încă din 1850, Şaguna a consem-
nat această realitate. Cerând preoţilor să facă catehizare în zilele
de duminică şi la sărbători, episcopul recunoştea situaţia dificilă
pentru preotul ortodox, obligat să-şi îndeplinească misiunea de
păstor şi să-şi întreţină familia: „Ştiu eu prea bine, că voi toată
săptămâna lucraţi cu mâinile voastre, ca să aveţi pânea de toate
zilele; ştiu eu şi aceea prea bine, că şase zile usturându-vă căl-
dura văzduhului la moşiile voastre, abia aşteptaţi a şaptea zi ca
să vă odihniţi şi în care să vă câştigaţi nouă puteri pentru lucru-
rile săptămânii viitoare”110.
Veniturile asigurate preoţilor de comunele bisericeşti nu aco-
pereau nevoile acestora, încât episcopul a ajutat constant preo-
ţii merituoşi. În septembrie 1853 a acordat ajutor din banii cle-
rului câte 30 fl. lui Dumitru Fulea, preot la Jabeniţa şi lui Ştefan
Farcaş de la Hodac111. În ianuarie 1854 revenea cu alţi 30 fl. din
banii clerului pentru Dumitru Fulea, convins de sărăcia aces-
tuia din adeverinţa sa de impozit112. Nu l-a putut ajuta pe Iosif
Brancovan în martie 1856, preot la Idicel, neavând mijloacele
necesare113, dar a acordat 20 fl. şi un Chiriacodromion preoţi-
lor Paul Stoica de la Filea, Patriţiu Brezean din Gernesig şi Ioan
Popovici de la Râpa de Sus114.
109
Ibidem, p. 175-177.
110
Gh. Tulbure, op. cit., p. 245.
111
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 7/1853, f. 31.
112
Idem, dosar 8/1854, f. 171.
113
Idem, dosar 10/1856, f. 32, 33.
114
Idem, dosar11/1857, f. 95-96.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Ajutoarele au crescut în anii următori, dar episcopul a reţi-
nut 10% pe seama bisericii catedrale. În 1863 au primit urmă-
toarele sume: protopopul Brancovan – 120 fl., câte 60 fl. parohii
Ştefan Lupu din Hodac, Simeon Brăteanu din Potoc, Ioan Fulea
– Jabeniţa, Ioan Ujica – Meşterhaza115. Episcopul a cerut proto-
popului să ridice personal sumele acordate ca ajutoare. În 1866
îl ameninţa că dacă nu va veni personal, „se vor face alte dis-
poziţii cu împărţirea banilor ce ai a primi Prea Cinstia Ta, cât
şi preoţimea tractuală”116. Uneori arhiereul acorda sume deose-
bite de cele din ajutorul împărătesc. În noiembrie 1866, Simeon
Brăteanu din Potoc primea 31 fl. 50 cr.117. Suma acordată din aju-
torul împărătesc a crescut în 1867 la 120 fl. pentru protopop şi
câte 70 fl. la 8 preoţi, cu condiţia reţinerii a 10 % pentru fondul
clerului, care a ajuns în 1867 la 5197 fl. 65 cr.. Cerea în schimb
ca preoţii care primeau ajutoare să cumpere Biblia, „căci dacă
Biblia la popoarele culte se afla în casa fiecărui creştin, la noi
cel puţin să se afle în casa fiecărui preot”. Au fost propuşi pen-
tru ajutoare în 1867: George Simeonis, Gavril Matei, Dimitrie
Cornea, Ioan Fulea, Simion Brăteanu, Nichifor Crăciun, Mihai
Fulea, Vasile Popovici, Grigore Popovici şi Teodor Popovici118.
Din fondul clerului a primit Gavril Matei 31 fl. 50 cr.119.
În anul 1868, Şaguna a acordat din ajutorul imperial 120 fl.
pentru protopop şi câte 60 fl. pentru 8 preoţi, între care cerea să
fie numit şi Grigore Popovici din Râpa de Sus, recomandând
achiziţionarea Dreptului canonic la preţul de 3 fl.120. Forul proto-
popesc a recomandat pentru ajutoare următorii preoţi: Grigore
Popovici pentru merite deosebite în serviciul bisericii şi greu-
tăţile provocate de tulburările religioase din comună; Gavrilă
115
Idem, dosar 16, f. 36-37.
116
Idem, dosar 796, f. 88-89.
117
Idem, dosar 19, f. 115.
118
Idem, dosar 176, f. 7-8.
119
Idem, dosar 176, f. 1-2.
120
Idem, dosar 21, f. 77.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

Matei din Nadăşa, văduv, cu trei copii la şcoală, venit mic şi cu o

mamă neputincioasă; Ioan Fulea, care avea porţie canonică mică,
inundată şi nu-şi putea susţine familia; Vasile Popovici, cu doi
copii la şcoală la Cluj şi la Blaj; Teodor Popescu, care avea pur-
tare corespunzătoare şi nu a beneficiat de ajutor până atunci;
Simeon Brăteanu, sărac, cu doi copii la şcoală, Ioan Branea din
Măierău, care avea venituri mici, întreţinea mama şi doi copii.
Toţi s-au declarat de acord cu achiziţia Dreptului canonic121.
Spre deosebire de alte protopopiate, în care Şaguna a urmă-
rit continuu difuzarea cărţilor tipărite la Tipografia diecezană,
interesul pentru acestă problemă a fost mult mai mic în distric-
tul protopopesc Reghin. Doar în primii ani ai regimului abso-
lutist a informat constant protopopul despre cărţile aflate spre
vânzare la Sibiu.
În 19 august 1851 cerea să fie anunţaţi preoţii despre căr-
ţile existente spre vânzare la Sibiu la tipografie: Catehismul mic
(1851), Abecedar (1851) la preţul de 12 cr. ag. şi nelegat 8 cr. ag.,
Ceaslovul (1851), cu preţul de 24 cr.ag. şi Calendarul pe anul 1852,
cu preţul de 24 cr. ag.122.
După apariţia cărţilor Catehismul mic, Ceaslov, Abecedar, Istoria
biblică pentru prunci, Calendarul pe 1852, o Carte de rugăciuni a
Născătoarei de Dumnazeu, episcopul anunţa apariţia Apostolului
şi că pregătea tipărirea Evangheliei. Preţul Apostolului nu depă-
şea 10 fl. nelegat123.
Averile bisericeşti au menţionat întotdeauna cărţile ca valori
ale bisericii. Biserica din Potoc avea 14 titluri, cea din Râpa de
Jos – 13, cele din Gernesig – 9, Filea – 11, Ibăneşti – 13, Topliţa
II – 10124.
121
Idem, dosar 21, f. 72.
122
Idem, dosar 5/1851, f. 9.
123
Idem, dosar 5/1851, f. 7-8.
124
Diana Maria Covaci, Un univers spiritual „concurenţial”: relaţii interconfesionale în
protopopiatul ortodox şi greco-catolic ale Reghinului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
în loc. cit., p. 36.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
Periodic Şaguna a reînnoit apelul către preoţi şi dascăli să
citească, să cumpere cărţi şi „Telegraful român”. În contextul
relaţiilor tensionate cu ierarhia greco-catolică a cerut lui Ştefan
Branea, în noiembrie 1856, să supravegheze ca preoţii, învăţă-
torii şi cărturarii „cărţi şi scrieri străine să nu cumpere, nici să
citească”, ci numai cele tipărite cu binecuvântarea sa la Episcopia
ortodoxă, să folosească numai cărţile recomandate de ierarh şi
tipărite la Sibiu.
S-a preocupat de difuzarea „Telegrafului român” în toate
parohiile. În 8 noiembrie 1858, cerea ca toate bisericile să prenu-
mereze cu 8 fl. la „Telegraful român”, ca toţi învăţătorii cu sala-
riul între 80 – 100 fl. să prenumereze la ziar, ca cel puţin în fie-
care comunitate românească să meargă 1-2 exemplare din publi-
caţia episcopiei125.
Disciplina clerului
Spre deosebire de conducătorii protopopiatului, comporta-
mentul clerului de rând din parohii a fost mai puţin acuzat de
episcopie, chiar dacă disputele dintre diferite neamuri au influ-
enţat şi această categorie, angajând-o în conflicte locale, la ocu-
parea posturilor de învăţător şi preot, în desfăşurarea activită-
ţilor parohiale sau protopopeşti.
Încă din 1846, continuând apoi pe toată durata păstoririi,
Şaguna a precizat cu claritate normele de conduită ale preotu-
lui şi condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească în exercita-
rea slujbei preoţeşti. A intervenit sever, de fiecare dată când erau
încălcate canoanele şi disciplina bisericească, cu măsuri adecvate
greşelilor săvârşite. A fost aspru, însă nu nedrept, insistând asu-
pra valorii de exemplu şi model a preotului în comunitate, de
simbol moral pentru credincioşii satelor. A folosit şi metoda de
a prezenta cele mai flagrante cazuri tuturor preoţilor spre luare
aminte, cum a făcut în 1851 cu un capelan din protopopiatul
125
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 10/1856, f. 94.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

Făgăraş II care, deşi a fost suspendat pentru că a încălcat canoa-

nele la o căsătorie, a continuat să cunune şi să boteze. Lipsirea
lui de preoţie a fost comunicată şi preoţilor din protopopiatul
Turda de Sus, cu precizarea că era valabilă şi pentru ei126.
Cauzele disciplinare transmise de protopopiat la Sibiu au
fost dintre cele mai diferite. În februarie 1854 au fost chemaţi în
faţa scaunului episcopesc preoţii din Deda, Cueşd şi Răstoliţa.
Şaguna ameninţa că dacă nu se prezentau până la data fixată,
să fie opriţi de la epitrafir, iar credincioşii să fie informaţi des-
pre motivul deciziei, că a dorit „a-i dojeni şi a-i învăţa ca să se
lase de netrebniciile lor şi de beţie”. Preotul Sava din Răstoliţa,
tras la răspundere de dregătoria politică pentru cununie nele-
gală, a refuzat să se prezinte, motiv pentru care protopopul l-a
suspendat din funcţie şi l-a înlocuit cu preoţi vecini.
Teodor Popovici, preot în Deda, a amânat prezentarea la
Sibiu din motive de boală. A fost acuzat de protopop că nu a
vrut să facă conscrierea credincioşilor şi că l-a bârfit pe episcop.
Pentru conscrierea parohiilor a dat vina pe curatori, care nu îl
ascultau pentru că nu au fost scutiţi de dări, pe faptul că satul
era răspândit pe o milă şi avea 208 familii, respectiv 392 bărbaţi
şi 431 femei. Referitor la bârfirea episcopului, a declarat că a glu-
mit. Episcopul a rămas la decizia suspendării lui127.
Preotul Dimitrie Fulea din Jabeniţa a fost arestat de autori-
tatea locală pentru un furt în dauna unui locuitor dintr-un sat
vecin. Şaguna a dispus să fie numit un preot vecin să adminis-
treze parohia128.
Beţia a constituit un motiv frecvent în epocă pentru pedep-
sirea preoţilor. Acelaşi preot Sava din Răstoliţa, acuzat şi în
1854 de viciul beţiei, a recidivat în aprilie 1857. În timpul sluj-
bei la Palota, a băut în altar, s-a ameţit şi a început să se certe cu
126
Idem, dosar 5/1851, f. 1.
127
Idem, dosar 8/1854, f. 175, 175 v., dosar 8/1854, f. 181-182.
128
Idem, dosar 8/1854, f. 312.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
poporul. Guvernul a cerut îndepărtarea lui din preoţie. Şaguna
a dispus anchetă, al cărui final nu îl cunoaştem129. Jandarmeria
din Reghin a reclamat la episcopie cazul preotului din Măierău,
care nu a ţinut slujba a doua zi de Paşti şi a stat toată ziua în câr-
ciumă. Şaguna l-a chemat în faţa consistoriului130.
Reclamaţiile împotriva protopopilor, învăţătorilor, cantori-
lor sau a curatorilor au constituit tot atâtea motive de anchetă.
Intersant este şi cazul fostului protopop, Zaharia Matei, care l-a
acuzat mereu pe Ştefan Branea că îl calomnia în faţa credincio-
şilor, că nu îşi îndeplinea obligaţiile protopopeşti şi îl asuprea,
nemulţumit de îndepărtarea de la conducerea protopopiatului.
Îl acuza pe Branea şi de situaţia materială pe care o avea. Şaguna
a cerut noului protopop să-l „îmblânzească”, să nu-l mai asu-
prească, promiţându-i că-l va ajuta în viitor să-şi îmbunătăţească
situaţia materială131.
Dimitrie Cornea, preot în Ibăneşti, a fost pedepsit de
instanţa laică se pare cu o amendă. Informat de Branea în 10
iulie 1857, Şaguna arăta că acestă chestiune era de competenţa
judecătoriei, că a trecut termenul legal pentru a cere revizui-
rea pedepsei, cel mult respectivul preot putea să ceară pe cale
extraordinară iertarea pedepsei pe motiv de sărăcie. Cu ace-
laşi prilej, episcopul menţiona cazul notarului Chiorean, aflat
în cercetare comunală pentru crima săvârşită „asupra biseri-
cii”, fără a preciza acuzele aduse132. Plângerea a trei locuitori
din Râpa de Sus împotriva preotului Vasile Brancovan a fost
respinsă de protopopiat, care a declarat parohul nevinovat în
1863. Consistoriul aproba opinia districtului şi recomanda supli-
canţilor să urmeze calea judecătoriei civile dacă aveau preten-
ţii asupra parohului133.
129
Idem, dosar 11/1857, f. 83-84.
130
Idem, dosar 11/1857, f. 40-41.
131
Idem, dosar 11/1857, f. 20.
132
Idem, dosar 11/1857, f. 90.
133
Idem, dosar 409, f. 6.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

Cele două parohii din Topliţa au constituit un motiv de dis-

pută între preotul titular de la parohia I, care administra şi paro-
hia II şi preotul Teodor Stoica, desemnat la cererea credincioşilor
administrator în parohia II, deşi Şaguna l-a hirotonit şi l-a numit
iniţial capelan pe lângă tatăl său la Filea. Nemulţumit de pier-
derea celei de-a doua parohii, Teodor Popovici a început o serie
de intrigi împotriva lui Stoica, a adunat populaţia din parohia
I şi a făcut un protest, deşi Stoica a fost bine primit de parohie-
nii săi. În octombrie 1863 Şaguna prezenta lui Iosif Brancovan
abuzurile preotului Popovici în parohie: dacă cineva nu putea
plăti la înmormântări cât cerea el, îi lua boul sau vaca; pentru
un atestat de botez cerut de către cei care doreau să se căsăto-
rească, pretindea 50-100 fl. ş.a. Abuzurile preotului au afectat
veniturile locuitorilor, care şi-au pierdut proprietăţile. Din 700
de familii, doar 60 mai aveau proprietăţile lor, celelalte au fost
vândute armenilor, evreilor şi ungurilor. Învăţătorul pe care
l-a numit abia ştia limba română, dar avea un venit de 300 fl.,
lemne şi locuinţă gratuită. Episcopul a dispus să se aleagă acolo
un învăţător calificat, iar parohul să înceteze spolierea locuito-
rilor cu taxele stolare134.
La rândul său, Teodor Popovici a denunţat pe Teodor Stoica
consi-storiului, în 1 februarie 1864, acuzându-l că avea o pur-
tare scandaloasă, contrară statutului preoţesc, că trăia în concu-
binaj cu o femeie, declanşând o nouă anchetă135.
În decembrie 1869, Şaguna informa protopopiatul că preotul
Popovici din Topliţa era bănuit că ar fi falsificat atestatul şcolar al
fiului său. Apelat de consistoriu, preotul s-a declarat nevinovat,
dar nu a răspuns la întrebările puse. În 4 decembrie 1869, Şaguna
a cerut ca preotul şi fiul său să răspundă la întrebările consisto-
riului şi să declare dacă sunt de acord să fie judecaţi de consis-
toriul arhidiecezan sau să fie trimisă cauza la forul civil136.
134
Idem, dosar 409, f. 3-4.
135
Idem, dosar 410, f. 9-10.
136
Idem, dosar 413, f. 1-2.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,

Matrimoniale
Regimul absolutist a instituit un control sever asupra proto-
coalelor de stare civilă şi asupra căsătoriilor pentru a evita eva-
ziunea de la recrutări. Încă din martie 1851, guvernul a dispus
prin ordonanţă că dispensările de vârstă pentru căsătorie erau
acordate de dregătoria politică în înţelegere cu cea bisericească.
La rândul său, episcopul Şaguna a cerut preoţilor să respecte
normele guvernamentale de completare a protocoalelor matri-
culare, să respecte exact rubricatura cerută de guvern, solicitând
protopopilor să verifice periodic starea protocoalelor şi comple-
tarea lor corectă. A ţinut totodată să precizeze că acordarea dis-
pensaţiei de căsătorie era strict de competenţa episcopului137.
În problemele matrimoniale, cele mai frecvente au fost cazu-
rile de divorţ şi cererile pentru diverse dispensaţii la căsătorie.
Cauzele desfacerii cuplului matrimonial au fost diferite. O
femeie din Jabeniţa cerea despărţirea de soţ, deoarece „s-a mări-
tat silită de mama ei”138. Divorţul constituia o sursă de venituri
pentru protopopiat şi episcopie. Regula era ca scaunul protopo-
pesc să judece în primă instanţă. Deliberatul scaunului protopo-
pesc era transmis consistoriului la Sibiu. Acesta nu lua în dez-
batere respectivul deliberat până la primirea taxei deliberatului
consistorial139. Uneori părţile nu solicitau despărţirea. De regulă
femeile reclamau soţii la episcopat pentru comportament nepo-
trivit, iar scaunul protopopesc trebuia să ancheteze. Nu au lip-
sit cazurile de prelungire sau tergiversare a judecăţii scaunului
protopopesc, din diverse motive. În vara anului 1868, o femeie
reclama la Sibiu că a depus la protopopiat cerere de divorţ împo-
triva soţului ei, dar nu s-a făcut nimic. Şaguna a cerut protopo-
pului să se judece cât mai repede procesul140.
137
Idem, dosar 5, f. 5.
138
Idem, dosar 12/1858, f. 103.
139
Idem, dosar 12/1858, f. 11.
140
Idem, dosar 798, f. 30-31.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

Sentinţa în procesul de divorţ era trimisă la protopopiat

pentru a fi comunicată părţilor. Aşa a procedat Şaguna în august
1868, trimiţând lui Brancovan actele procesului de divorţ a două
persoane din Topliţa spre a publica părţilor sentinţa141.
În unele cazuri chestiunile matrimoniale au fost influenţate
de relaţiile interconfesionale. Şaguna a anulat un proces de divorţ
din 1870, pentru motivul că procedura de trecere a respectivi-
lor la ortodoxie s-a încheiat numai în aprilie 1871, deci în august
1870 scaunul ortodox nu a fost competent să decidă în această
cauză. Şaguna a încredinţat cazul scaunului protopopesc pen-
tru o nouă judecată142.
Întârzierile în pronunţarea sentinţei au fost determinate, de
regulă, de scaunul protopopesc, care în anumite momente nu
a funcţionat. Cel mai elocvent exemplu l-am constatat în 1872,
când opoziţia fostului protopop Brancovan şi împărţirea proto-
popiatului în tabere a întârziat organizarea scaunului protopo-
pesc, ceea ce a determinat un locuitor din Deda să ceară transpu-
nerea procesului său de divorţ la protopopiatul Mureş. Nicolae
Popea nu a aprobat şi a dispus să aştepte până la organizarea
scaunului protopopiatului Turda de Sus143.
Cererile de dispensaţie au fost determinate de motive din-
tre cele mai diferite. Preotul Pavel Stoica din Filea a cerut epi-
scopului, în august 1858, să aprobe căsătoria fiului său, spe-
rând să obţină mai repede numirea într-o parohie, dar Şaguna
a refuzat să dea binecuvântarea, cerându-i tânărului să ocupe
înainte o staţiune de învăţător timp de doi ani, conform norme-
lor stabilite de arhiereu la ocuparea parohiilor144. În 1861, însă,
i-a dat dispensă pentru căsătoria cu fiica fostului preot Teodor
Branea, cu care era înrudită în gradul patru de sânge (veri pri-
mari). Protopopul Branea a susţinut cererea clericului absolut,
141
Idem, dosar 799, f. 1-2.
142
Idem, dosar 26, f. 58-59.
143
Idem, dosar 813, f. 48.
144
Idem, dosar 12/1858, f. 79.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
motivând situaţia grea a tatălui său, văduv din 1850, cu trei copii.
Şaguna a dat dispensă, punându-le canon să postească în zilele
de luni, timp de 12 săptămâni, să cumpere trei funţi de lumâ-
nări şi să împartă 2 fl. la săraci145.
În 11 noiembrie 1862, „cu puterea dată de Sfinţii apostoli
moştenită”, a dezlegat „piedeca de rudenie” între două persoane
din Meşterhaza în gradul II de botez, cu canon să postească în
zilele de luni timp de 16 săptămâni146.
Un caz interesant în problemele matrimoniale a fost con-
semnat în iulie 1863. Curatorul bisericii din Hodac, Dimitrie
Frandeş a reclamat la episcopat faptul că fiul său a încheiat un
protocol de învoială cu o tânără din Hodac în vederea căsăto-
riei, fără ca el să fie prezent, declarând că nu se va învoi nicio-
dată cu acest protocol şi căsătoria respectivă, mai ales că tinerii
erau rudenii de sânge şi au cerut dispensă de la episcop. Cerea
acestuia să nu acorde dispensa sau dacă a hotărât-o să fie revo-
cată, pentru a nu fi cununaţi fără voia sa. Şaguna a cerut lui Iosif
Brancovan să-i supravegheze ca fata să nu fie răpită şi să împace
tinerii cu familiile lor147.
Morala şi ordinea bisericească din sate erau afectate de con-
cubinaje, mai ales din partea soldaţilor licenţiaţi. Protopopiatul
a făcut în 3 ianuarie 1867 o conscriere a tuturor cazurilor şi a tri-
mis-o episcopiei, cerându-i să facă demersuri pentru stăvilirea
acestor „scandaluri”. Sinodul protopopesc a cerut să se înain-
teze lista şi comandei militare, iar pentru cei din statul civil să
fie prezentată guvernului148.
Atunci când cererile pentru căsătorie respectau toate nor-
mele impuse de biserică, Şaguna a dat imediat binecuvântarea
pentru căsătorie. Aşa a procedat în 17 octombrie 1868, când a

145
Idem, dosar 173, f. 16-17.
146
Idem, dosar 792, f. 45.
147
Dimitrie Frandeş către Andrei Şaguna, 7 iulie 1863.
148
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 20, f. 86.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

dat binecuvântare pentru căsătoria clericului absolut şi învăţă-

tor Ioan Timariu din Măierău149.
Relaţiile interconfesionale
Nici protopopiatul Turda de Sus nu a fost scutit de tensiuni
şi dispute între ortodocşi şi greco-catolici, deşi numai un sfert
din comunele bisericeşti erau mixte din punct de vedere confe-
sional, dar cu majorităţi semnificative ortodoxe. Plasarea pro-
topopiatului într-o zonă pluriconfesională, în care majoritatea
populaţiei româneşti era de credinţă greco-catolică, a determi-
nat episcopia să acorde o atenţie specială relaţiilor dintre orto-
docşi şi greco-catolici, să susţină preoţii şi credincioşii proprii
în concurenţa cu cealaltă confesiune românească.
Respectarea procedurii de trecere de la o confesiune la alta
a fost supravegheată cu atenţie pentru a evita amestecul dre-
gătoriei politice în aceste afaceri controversate, deşi acesta nu a
putut fi evitat. Nerespectarea acestei proceduri a dus la conflicte
în comune, la apelul spre mediere către autoritatea politică, la
dispute între ierarhiile celor două biserici româneşti.
Alături de problema legalităţii şi a legislaţiei trecerii de la o
confesiune la alta, Diana Covaci a trecut în revistă cauzele care
au creat tensiuni sau conflicte între ortodocşi şi greco-catolici:
intruziunea unor preoţi în serviciile religioase ale celeilalte con-
fesiuni, nemulţumirile credincioşilor sau conflicte dintre comu-
nităţi şi preoţi, căsătoriile, cu deosebire cele mixte, plata servici-
ilor bisericeşti, întinderea porţiei canonice şi pedepsele aplicate
unor preoţi, toate constituiau mijloace de presiune sau determi-
nau trecerea la cealaltă confesiune150.
Intruziunea în serviciile religioase ale celeilalte confesi-
uni a avut de cele mai multe ori motivaţii financiare, creşterea
149
Idem, dosar 177, f. 1-2.
150
Diana Maria Covaci, Un univers spiritual „concurenţial”: relaţii interconfesionale în
protopopiatul ortodox şi greco-catolic ale Reghinului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
în loc. cit., p. 67.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
veniturilor stolare. De exemplu, preotul Dimitrie Cornea din
Ibăneşti se plângea că preotul greco-catolic „a servit şi pe orto-
docşi” când a umblat cu crucea la Bobotează. Deoarece a mers
înaintea preotului ortodox, sătenii au refuzat să-l mai plătească
pe acesta când a mers în sat. La rândul său mitropolitul Vancea
s-a indignat că preotul ortodox a mers cu crucea şi la persona-
lităţile din oraşul Reghin151.
Un caz tipic de procedură pentru trecerea de la greco-cato-
lici la ortodocşi am întâlnit în 1854, când episcopul a cerut ates-
tatul de la martorii în prezenţa cărora s-a făcut declaraţia în faţa
preotului, atestat valabil şi pentru a doua declaraţie152.
Un alt motiv de dispută l-au constituit veniturile biserici-
lor. De exemplu, veniturile pădurii bisericeşti din Ibăneşti au
fost împărţite egal între ortodocşi şi greco-catolici până în 1848.
Parohia ortodoxă a început să împartă aceste venituri după pro-
porţia credincioşilor şi a oferit uniţilor numai 1/3, ceea ce a pro-
vocat intervenţia comandei districtuale din Bistriţa şi a episco-
pului ortodox, în vara anului 1854, care a cerut obştii şi preotu-
lui să rămână în vechiul obicei153.
În primăvara anului 1855, cinci familii din Dumbrava au
cerut să fie primite în Biserica ortodoxă. Şaguna a cerut preci-
zări privind data în care au făcut declaraţiile şi a solicitat pro-
topopului o atenţie sporită la elaborarea actelor pentru aseme-
nea cazuri154.
Cea mai mare tentativă de trecere de la Biserica ortodoxă la
cea greco-catolică a avut loc în iarna anului 1856, când Şaguna a
fost informat, nu de către protopop, că preotul Iosif Cornea din
Şarpotoc s-a prezentat la Blaj şi a declarat că trece la unire cu
toată obştea. Şaguna a dispus, în 16 ianuarie 1856, ca protopopul

151
Ibidem.
152
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 8/1854, f. 278.
153
Idem, dosar 8/1854, f. 34.
154
Idem, dosar 9/1855, f. 24, 25-26.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

să facă anchetă în comună, să ceară declaraţie scrisă preotului şi

să verifice dacă obştea bisericească ştia despre această tentativă
şi, în caz afirmativ, care au fost motivele trecerii. În privinţa pre-
otului, dacă ancheta constata că este o iniţiativă personală şi nu
a comunei, să ia parohia preotului şi să numească altul, care să
se comporte cu mult tact faţă de credincioşi155. Episcopul orto-
dox a constatat că nu au fost respectate reglementările oficiale
privind trecerea şi a făcut plângere la autorităţi, acuzând proto-
popul unit Crişan de tulburările religioase petrecute. Şaguna nu
a recunoscut trecerea până la îndeplinirea tuturor formalităţilor
şi a luat măsuri de precauţie pentru menţinerea bunurilor bise-
ricii la Biserica ortodoxă. A cerut protopopului să ia în evidenţă
odoarele, antimisul, cheile bisericii, documentele privind porţia
canonică şi donaţia făcută de fostul preot Ioan Cornea şi de gro-
ful Teleki bisericii de acolo, să nu le predea nimănui, nici autori-
tăţilor, până la soluţionarea cazului, declarând clar că nu recu-
noaşte trecerea până nu sunt respectate prevederile legale156.
Cazul preotului Iosif Cornea a provocat reacţia preotu-
lui Dimitrie Cornea din Ibăneşti şi a rudelor acestuia, care au
condamnat fapta nepotului lor şi s-au obligat să se unească, ca
urmaşi ai preoţilor ortodocşi care au zidit biserica, au înzestrat-o
şi au făcut o fundaţie de 100 fl., să nu lase ca biserica să treacă la
greco-catolici. Şaguna a întărit faptul că s-au făcut demersuri la
autoritatea politică şi până nu se făcea oficial trecerea, biserica
de acolo şi bunurile ei rămâneau sub jurisdicţie ortodoxă157.
În urma plângerii lui Şaguna la guvern, acesta a însărcinat
prefectul de Bistriţa să facă cercetări şi a dispus anularea trece-
rii dacă nu se respectau prevederile legale. Episcopul ortodox a
dispus în 20 februarie 1856 ca nota guvernului să fie prezentată
credincioşilor, să le explice faptul că formalităţile de trecere se
155
Idem, dosar 10/1856, f. 21-22.
156
Ibidem.
157
Idem, dosar 10/1856, f. 19-20.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
făceau individual, iar preotul Iosif Cornea să fie trimis în faţa
episcopului. La sfârşitul lunii februarie comisia desemnată de
prefectură şi-a început activitatea158.
Dimitrie Cornea şi-a continuat presiunile asupra nepotului
său, informându-l pe Şaguna că fostul preot din Şarpotoc, „tre-
cut la uniţi”, doreşte să revină la ortodoxie. Şaguna propune o
anumită procedură cu privire la revenirea acestuia, care trebuia
făcută cu cea mai mare discreţie159.
În 12 martie 1856, Şaguna îl consola pe Dimitrie Cornea
pentru purtarea nepotului, cerându-i să slujească regulat la
Şarpotoc, chiar dacă credincioşii nu veneau la biserică, să
anunţe dregătoria locală ori de câte ori se afla acolo, să oco-
lească orice contact cu cel în apostazie, să convingă oamenii
să nu treacă la unire. Îi acordă 20 fl. pentru cheltuieli şi-i cerea
raport săptămânal despre evoluţia cazului, dar şi informaţii
detailate despre Iosif Cornea160. La sfârşitul lunii martie, epi-
scopul informa protopopiatul că a cerut prefecturii Bistriţa eva-
luarea casei parohiale din Şarpotoc, pentru a o plăti, cerând
ca Iosif Cornea să fie scos din casă161. Cazul nu s-a încheiat
nici în mai 1856, când guvernul a anulat trecerea unor orto-
docşi la unire şi le-a dat voie să se mărturisească din nou în
faţa parohului ortodox. Pentru acel moment episcopul a cerut
să fie catehizaţi de câte ori vin la mărturisire şi să-i întrebe
despre motivele trecerii162. În toamna anului 1856, Şaguna era
de acord cu numirea lui Marcu Briciu ca preot la Şarpotoc şi
cerea protopopului să nu dea biserica pentru slujire nici unui
preot unit, nici cărţile acesteia, iar cheia să o păstreze numai
preotul ortodox163.
158
Idem, dosar 10/1856, f. 15-16.
159
Andrei Şaguna către Ştefan Branea, 4 martie 1856.
160
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 10/1856, f. 30-31.
161
Idem, dosar 10/1856, f. 41.
162
Idem, dosar 10/1856, f. 44.
163
Idem, dosar 10/1856, f. 49-50.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

Un alt caz de treceri masive de la Biserica ortodoxă la cea

greco-catolică s-a petrecut la Râpa de Sus. Sinodul protopopesc
din 1868 a menţionat că preotul greco-catolic din Dumbrava,
Petru Botieanu, a promis ortodocşilor că, dacă vor trece la unire,
se va reduce taxa de căsătorie cu 1 fl. 50 cr., pe când la ortodocşi
era de 2-3 ori mai mare164.
Sinodul protopopesc a elaborat un regulament de îndreptare
morală, care a fost analizat în sinoadele parohiale. Regulamentul
prevedea amenzi severe şi pedepse pentru cei care înjurau de cele
sfinte, pentru cei care trăiau în afară de lege, pentru cei care erau
văzuţi beţi pe uliţă sau în crâşme. Regulamentul a fost adoptat
în unele comune, cum au fost Hodac şi Răstoliţa165, dar în Râpa
de Sus aplicarea lui a eşuat. Ameninţarea cu amenda i-a deter-
minat pe ortodocşi să declare că vor trece la unire. Promisiunea
preotului greco-catolic Boteanu şi a protopopului unit Mihai
Crişan, că vor reduce taxa de căsătorie, a făcut ca din august
1867, „o parte a poporului, amăgită de promisiunile preotului
unit din Dumbrava, a părăsit religia noastră şi din un popor cu
o singură religie, greco-ortodoxă, s-au făcut două, aşa căşunân-
du-se conflicte religioase... prin urmare moralul şi disciplina creş-
tinească sunt în pragul ruinării totale”166. Nemulţumirile orto-
docşilor din Râpa de Sus au fost amplificate şi de preotul orto-
dox de acolo, Grigore Popovici, supus unei anchete disciplinare,
care a demonstrat că a săvârşit abateri167.
Deşi mitropolia greco-catolică din Blaj a disculpat pe Mihail
Crişan de tulburările de la Râpa de Sus, Iosif Brancovan a adus
164
Diana Maria Covaci, Un univers spiritual „concurenţial”: relaţii interconfesionale în
protopopiatul ortodox şi greco-catolic ale Reghinului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
loc. cit., p. 75 sq.
165
Beatrice Dobozi, Cum se sancţionau abaterile de la conduita morală în Biserica Ortodoxă
Română în secolul al XIX-lea, în „Anuarul arhivelor mureşene”, I, 2002, p. 148-150.
166
Diana Maria Covaci, Un univers spiritual „concurenţial”: relaţii interconfesionale în
protopopiatul ortodox şi greco-catolic ale Reghinului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
loc. cit., p. 83.
167
Ibidem.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
argumente care îl acuzau pe protopopul greco-catolic, ceea ce
îi aducea mulţumirile lui Şaguna în mai 1868168.
În vara anului 1869, circula zvonul că un apropiat al pro-
topopului, absolvent al Institutului teologic din Sibiu, dorea să
treacă la unire, fără a cunoaşte alte detalii169.
La rândul său, consistoriul din Blaj s-a plâns la Sibiu, în
toamna anului 1869 că o femeie din Fărăgău nu s-a mărturisit
înaintea preotului competent în cauza trecerii sale la ortodoxie.
Consistoriul ortodox a decis să nu fie primită în Biserica orto-
doxă până nu se va legitima prin preotul competent în faţa ordi-
nariatului greco-catolic. Deşi în iunie 1869 femeia respectivă a
depus toate documentele reclamate de trecere la consistoriul
din Blaj, acesta nu a dat nici un răspuns170, cazul s-a prelungit
până în decembrie 1869, când respectiva femeie a fost primită
în Biserica ortodoxă171.
Tulburările au continuat şi în iarna anului 1869, de data
aceasta la Lueriu, unde preotul ortodox de acolo suspendat, a
înduplecat o mare parte din poporeni să treacă la greco-catolici.
Acelaşi protopop greco-catolic Mihai Crişan a promis locuitori-
lor din Lueriu că va da 1000 de fl. de la consistoriu şi altele. Iosif
Brancovan acuza faptul că ordinariatul greco-catolic atrăgea un
preot ortodox pedepsit, care înşela poporul cu băutură172.
Ultimul caz de trecere cu ecouri mai mari, din perioada
păstoririi lui Şaguna, s-a petrecut în 1873 în comuna Topliţa.
Preotul George Popescu a explicat trecerile la unire prin costu-
rile mari ale noii biserici din localitate repartizate locuitorilor.
Un rol important a jucat curatorul primar al bisericii ortodoxe,
Teodor Cristea, socrul preotului greco-catolic, care a făcut un joc
dublu. Aduna banii de la credincioşii ortodocşi, făcea presiuni
168
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 21, f. 120-121.
169
Idem, dosar 22, f. 22.
170
Idem, dosar 22, f. 24.
171
Idem, dosar 22, f. 42.
172
Idem, dosar 22, f. 26.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

asupra lor, lua taxa de mai multe ori, fără a plăti sumele datorate
constructorilor. Pe de altă parte sfătuia pe credincioşi să treacă
la unire, promiţând că vor scăpa de cheltuieli. Preotul George
Popescu a declarat că oamenii au început să treacă „neîntrerupt
la unire”, afirmând că dacă nu se vor lua măsuri de demitere a
curatorului, toată Topliţa va trece la unire: „o întârziere de trei
zile măcar şi Topliţa e pierdută, care blestemăţie a fost trecută
cu politica foarte fină şi acum a izbucnit ca un vulcan, o ce mâr-
şăvie, o ce ticăloşie nemaiauzită”173.
Unul dintre cele mai ciudate cazuri de dispută între orto-
docşi şi greco-catolici s-a petrecut la Jabeniţa în 1873. Judele
Iacob Oltean s-a plâns că preotul Ioan Fulea a refuzat să-i boteze
copiii deoarece nu aveau nănăşi buni. Reacţia judelui a fost
una naturală, arătând că aceştia erau naşii lui de cununie, care
i-au botezat şi alţi copii. Judele cerea să fie acceptaţi naşii să-i
boteze fiica. La rândul său, preotul a explicat poziţia sa, arătând
că naşul nu corespundea cerinţelor, deoarece a părăsit Biserica
ortodoxă, pe care o calomnia, devenind inamicul ei. Preotul i-a
cerut să nu o atragă pe fina sa la altă religie, dar naşul a refuzat.
Preotul Fulea declara că prin această atitudine a încercat să-şi
apere credincioşii174.
Stat şi biserică
Corespondenţa lui Şaguna cu protopopiatul Turda de Sus
relevă puţine informaţii despre relaţiile bisericii cu statul şi des-
pre implicarea Bisericii ortodoxe în viaţa politică. Am văzut
că în perioada regimului absolutist şi a celui liberal, Şaguna a
fost preocupat de o colaborare cât mai apropiată cu autorităţile
politice şi administrative, de menajarea sensibilităţilor factoru-
lui politic, asociindu-se politicilor reformatoare ale guvernelor
173
Diana Maria Covaci, Biserică şi societate în protopopiatele ortodox şi greco-catolic ale
Reghinului..., p. 172.
174
Idem, Un univers spiritual „concurenţial”: relaţii interconfesionale în protopopiatul ortodox
şi greco-catolic ale Reghinului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în loc. cit., p. 69-70.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
în diverse domenii. Am menţionat formele prin care arhiereul
ortodox a promovat politicile guvernamentale.
După ce în decembrie 1849 a anunţat proiectul baronului
Hainau de a înfiinţa o fundaţie pentru militarii răniţi în timpul
revoluţiei şi a cerut ortodocşilor să contribuie pentru a realiza
un fond cât mai mare175, în ianuarie 1850 Şaguna a făcut elogiul
constituţiei din 4 martie 1849, apreciind că deschide o epocă
nouă pentru români, că „fiecare naţiune are drepturi asemenea
de a-şi păstra şi cultiva naţionalitatea şi limba”. Noua constitu-
ţie marca sfârşitul vechiului regim, „moartea” vechii constituţii
vitrege pentru români. Episcopul cerea preoţilor şi credincioşi-
lor să se informeze cu privire la noile orânduieli, să se aboneze
la „gazeta împărăţiei”, care de la 1 aprilie 1850 apărea în toate
limbile patriei176.
Şaguna a intervenit în unele cazuri pentru a scuti de la
încorporare învăţătorii de la şcolile ortodoxe, acordând ates-
tate de calificare învăţătorilor care aveau studiile necesare sta-
tului învăţătoresc şi contracte încheiate cu comunităţile. Aşa a
procedat în octombrie 1853 cu învăţătorii Nechifor Crăciun din
Lueriu şi Leon Fărcaş din Hodac177. Atunci când obştile biseri-
ceşti din Jabeniţa au cerut în 30 iunie 1857 scutirea învăţătorului
şi cantorului de miliţie, Şaguna a răspuns că această cauză era
de competenţa autorităţii politice şi cerea să fie înaintate actele
acolo, avertizând că învăţătorul respectiv nu a primit atestat de
calificare de la învăţător şi nu a fost întărit de episcop178.
A intervenit şi pentru a reglementa relaţia dregătoriei fis-
cale cu biserica în cazul taxei sidoxiale. În martie 1854 a cerut
protopopului să răspundă comisariatului de cerc că taxa sido-
xială nu se încasa prin curatorii bisericii, ci prin colectorii împă-
răteşti de contribuţie179.
175
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 4/1850, f. 14.
176
Idem, dosar 4/1850, f. 11-12.
177
Idem, dosar 5/1853, f. 32.
178
Idem, dosar 11/1857, f. 1-2.
179
Idem, dosar 8/1854, f. 64.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

După instaurarea regimului liberal, s-a răspândit zvonul

că au fost abrogate reglementările fiscale, respectiv plata dări-
lor impuse de regimul absolutist. În unele sate locuitorii au refu-
zat să plătească darea împărătească, ceea ce l-a determinat pe
Şaguna să ceară preoţilor să lămurească credincioşii să plătească
dările pentru a evita represaliile din partea autorităţilor180.
În timpul alegerilor pentru Dieta Transilvaniei din 1863,
bisericile româneşti au avut o contribuţie majoră la organiza-
rea campaniei electorale, selectarea candidaţilor, dirijând prac-
tic politica românească alături de liderii laici. Episcopul Şaguna
a fost informat despre atmosfera din protopopiat şi despre evo-
luţia bătăliei electorale. Iosif Brancovan a prezentat în 16/28 iunie
1863 un raport consistent în acest sens. Protopopul aprecia că
circulara episcopului pe această temă a clarificat poziţia româ-
nilor, deopotrivă ortodocşi şi greco-catolici, în contextul agita-
ţiilor electorale. Acuza protopopul unit că a susţinut, împreună
cu un grup de preoţi, candidatul maghiar şi că a făcut campa-
nie pentru acesta. Lipsit de sprijin în cercul electoral respectiv,
unde candida din partea românilor Ioan Raţiu din Turda, partida
guvernamentală l-a propus pe protopopul unit Mihai Crişan pen-
tru a atrage voturile românilor. Potrivit raportului protopopu-
lui ortodox, gruparea guvernamentală care îl susţinea pe Mihai
Crişan a încercat să convingă alegătorii români să nu meargă la
vot, că sunt suficienţi 2-3 din fiecare comună pentru a-i repre-
zenta, ceea ce l-a determinat pe Brancovan să călătorească prin
tot protopopiatul pentru a contracara campania guvernamen-
tală. Participarea alegătorilor români la vot a fost impresionantă,
în pofida ameninţărilor dregătorilor şi a calomniilor împotriva
lui Ioan Raţiu, acuzat că vrea să aducă revoluţia, să împartă
moşiile celor bogaţi între cei săraci, adică „să facă comunismul”.
După ce alegerile au dat câştig de cauză candidatului români-
lor, comisia electorală a hotărât suspendarea alegerilor, în spe-
180
Idem, dosar 14/1861, f. 33-34.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
ranţa că românii prezenţi vor pleca acasă. După reluarea votu-
lui a doua zi, prezenţa masivă a românilor a dat din nou câştig
lui Ioan Raţiu, determinând pe Iosif Brancovan să scrie semni-
ficativ în final că „deşi de multe seculi n-au avut românii drep-
tul acela să-şi aleagă deputatul la dietă”, au fost aleşi „români
buni şi credincioşi tronului şi naţiunii sale”181.
Şcolile confesionale
Şcolile confesionale din protopopiatul Turda de Sus au
avut o evoluţie contradictorie în perioada păstoririi lui Andrei
Şaguna. Hotărârile sinodului din 1850 şi politica şcolară a regi-
mului absolutist, insistenţele episcopului pentru aplicarea pre-
vederilor în materia şcolară au favorizat crearea unei reţele de
şcoli ortodoxe în regiune. Un rol important în înfiinţarea şco-
lilor româneşti l-au avut comisarii români numiţi în funcţii de
regimul absolutist. Raportul protopopiatului Turda de Sus din
1865, menţiona faptul că şcolile din tract s-au ridicat în perioada
regimului absolutist cu mijloace comunale în toate cazurile182. Au
fost înfiinţate şcoli ortodoxe înainte de revoluţie la Săcal (1840)
şi Deda, iar din 1850 la Idicel, Hodac, Lueriu, Deleni, Vătava şi
Râpa de Jos183. La câţiva ani după moartea lui Şaguna, în 1877,
în protopopiat erau 21 şcoli, din care 20 aveau clădiri proprii,
dar numai 16 erau în stare corespunzătoare184.
În ianuarie 1853, Ştefan Branea a raportat existenţa a 22 de învă-
ţători în protopopiat, 18 numiţi de comisariatul de cerc şi numai 4
de protopopiat. Şaguna acuza protopopul şi preoţii de neglijenţă,
încât autorităţile au fost nevoite să numească învăţătorii185.
181
Idem, dosar 16, f. 46-49.
182
Adunarea rapoartelor directorilor şcolari districtuali..., pentru protopopiatul Turda de Sus,
Sibiu, 1865, p. 119-120.
183
Ioan Chiorean, Învăţământul românesc din districtul Reghinului între anii 1849-1867, în
vol. Reghinul cultural, VI, 2002, p. 108.
184
Beatrice Dobozi, Aspecte ale învăţământului confesional românesc de la sate, reflectate în
documentele protopopiatului Reghin între 1867 şi sfârşitul secolului al XIX-lea, p. 71.
185
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 8/1854, f. 246-247.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

Numit în fruntea protopopiatului, Ştefan Branea a beneficiat

de o imagine bună în presa românească pentru progresele înre-
gistrate în domeniul şcolar. În 1853, „Telegraful român” relata că
prin strădania acestuia şi a subcomisarilor „şcolile noastre popo-
rale s-au organizat în tractul acesta faţă cu giurstările de acum cât
se pot mai bine”. „Gazeta Transilvaniei” din 1853 relata că s-au
înfiinţat şcoli în toate cele 24 comunităţi ale cercului Gurghiu,
care erau frecventate de un mare număr de elevi186.
În conformitate cu dispoziţiile episcopale, comuna ortodoxă
Hodac a informat în 1 iulie 1854 autorităţile că nu era de acord
să facă şcoală mixtă cu uniţii. S-a acceptat ca şcoala să rămână
ortodoxă, iar ca învăţător să fie tot Leontie Farcaş, de confesi-
une ortodox187.
Una din cele mai grele probleme cu care s-a confruntat epi-
scopia a fost scutirea învăţătorilor de miliţie, în condiţiile în care
nu toţi dacălii îndeplineau condiţiile impuse de episcopie pen-
tru titularizarea învăţătorilor: studii gimnaziale şi pedagogice,
atestat de calificare de la episcop, atestat de la dregătoria poli-
tică cu privire la comportamentul politic al învăţătorului, numire
oficială din partea episcopiei. Un tânăr din Potoc era cerut de
comunitate ca învăţător, dar nu îndeplinea condiţiile respective
şi era la vârsta recrutării. Protopopul cerea să i se acorde atestat
de calificare, ceea ce a determinat reacţia episcopului, care l-a
admonestat sever pentru acest fapt în septembrie 1857188.
După ce erau îndeplinite toate condiţiile pentru numirea
învăţăto-rului şi mai ales era încheiat contractul cu respectiva
comunitate, învăţătorul respectiv era scutit de recrutaţie, cum
s-a întâmplat cu Teodor Popescu din Râpa de Sus în toamna
anului 1857189.

186
Grigore Ploeşteanu, Memorialistul Ştefan Branea, p. 119-120.
187
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 8/1954, f. 166-167.
188
Idem, dosar 11/1857, f. 73.
189
Idem, dosar 11/1857, f. 28.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
În acelaşi sens a procedat şi preotul din comuna Ibăneşti în
1858 când a trimis episcopului cererea pentru scutirea de recru-
taţie a învăţătorului I. Suceavă, după ce a făcut acest demers la
guvern şi la prefectura Bistriţa, care însă i-a fost refuzată. Şaguna
a respins cererea, deoarece preotul nu a respectat indicaţiile sale
pe această temă, transmise în 1853 şi a cerut ca scaunul proto-
popesc să-şi facă datoria190.
Cu toate aprecierile favorabile din presa românească, inspec-
torul Vasici a lăsat în primăvara anului 1858 o altă imagine după
asistenţa la examenele cu elevii. La Măierău a constatat că elevii
„n-au putut arăta un spor prea mare, iar la Idicel au fost exami-
naţi 125 şcolari cu deplină îndestulire”.
O corespondenţă din „Amicul şcoalei” publicată în 1860,
afirma despre protopopul Gurghiului, Ştefan Branea, că era
cunoscut „de unul din cei mai zeloşi bărbaţi pentru biserica şi
şcoala sa”191.
Intransigent în chestiunea şcolilor mixte cu greco-catolicii,
Şaguna a transmis la protopopiat observaţiile guvernului pri-
vind şcoala mixtă din Topliţa, care avea nevoie de 50 Abecedare
şi 50 Catehisme, deoarece majoritatea şcolarilor proveneau din
familii sărace. După opinia guvernului, predarea religiei stagna
din cauza certurilor dintre arhierei, care pretindeau fiecare ca
şcoala să aparţină de confesiunea lui. Guvernul cerea ierarhi-
lor să determine preoţii de acolo să predea religia. Şcoala era
greco-catolică, cu învăţător greco-catolic, dar credincioşii uniţi
erau puţini şi nu o puteau susţine, iar ortodocşii nu o cereau.
Învăţătorul avea un salar de 300 fl., lemne şi locuinţă gratuite192.
Raportul lui Ştefan Branea despre şcoală transmitea o altă rea-
litate. A recunoscut sărăcia locuitorilor şi necesitatea cărţilor
menţionate. Protopopul sublinia că nu exista ceartă între preoţi,
190
Idem, dosar 12/1858, f. 63.
191
Grigore Ploeşteanu, Memorialistul Ştefan Branea, p. 120.
192
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 14, f. 27-28.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

că inspecţia şcolii era acordată majorităţii, respectiv ortodocşi-

lor, preoţii făceau catehizaţie duminicile şi la sărbători, ortodoc-
şii şi greco-catolicii trăiau în armonie, şcoala fiind un model din
acest punct de vedere. Şcoala a fost ridicată cu cheltuiala între-
gii comunităţi, pe un loc al comunei, nu al bisericii greco-catolice.
Autoritatea comunală cerea ca şcoala să rămână comunală, nu
confesională, sub inspecţie ortodoxă. Învăţătorul Iosif Moga a
trecut legal de la unire la ortodoxie. Protopopul cerea episcopu-
lui să-l numească definitiv. După părerea lui Branea era o şcoală
comunală mixtă, frecventată de ortodocşi, greco-catolici, romano-
catolici şi nu era bine să se separe193. Şaguna a răspuns în noiem-
brie 1862 că nu putea să-i dea lui Iosif Moga decret pentru staţi-
unea învăţătorească din Topliţa, deoarece nu îi cunoştea însuşi-
rile pedagogice194. Abia în noiembrie 1863 Şaguna a trimis decre-
tul de întărire în staţiunea de învăţător pentru Iosif Moga195.
O problemă cu care s-a confruntat Şaguna a fost angaja-
rea învăţătorilor în diverse funcţii la nivelul comunităţii pentru
a-şi suplimenta veniturile, ceea ce afecta, inevitabil, activitatea
lor la şcoală. Un asemenea caz a fost constatat în Lueriu, unde
învăţătorul Iancu Stavilă ocupa şi funcţia de notar, respectiv de
colector, tatăl lui fiind jude comunal. Eforia şcolară s-a plâns la
protopop că neglija şcoala. Protopopul transfera răspunderea
asupra eforiei şcolare, care a greşit angajând un învăţător mai
ieftin şi nu mai harnic. El acuza învăţătorul de comportament
incompatibil cu poziţia sa în comunitate196. Relaţia protopopului
a determinat pe Şaguna să ceară informaţii despre modul cum
a fost numit şi a primit decret197.
Răspunsul protopopiatului Turda de Sus la chestionarul tri-
mis de episcopie în urma raportului nefavorabil al consilieru-
193
Idem, dosar 14/1861, f. 29-30.
194
Idem, dosar 192, f. 220.
195
Idem, dosar 7/1863, f. 30.
196
Idem, dosar 752, f. 170-171.
197
Idem, dosar 793, f. 16-17.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
lui Pavel Vasici oferă informaţii importante despre starea şcoli-
lor din district. Între altele, protopopul a remarcat faptul că în
perioada regimului liberal nu s-au zidit clădiri de şcoală decât la
Săcal şi Palota, că situaţia şcolilor era sub nivelul celei din peri-
oada absolutistă, iar preoţii nu aveau la îndemână alte mijloace
pentru îmbunătăţirea situaţiei acestora decât dojana, transfe-
rând responsabilitatea autorităţilor laice. Clădirile şcolare erau
utilizate numai în interesul învăţământului, doar la Jabeniţa şi
Topliţa şi preoţii aveau locuinţa în şcoală, dar aceasta nu afecta
învăţământul, existând suficiente încăperi. În toate comunele
din protopopiat existau edificii şcolare, cu excepţia comunei
Potoc, unde şcoala a ars. În toate comunele şcolile au fost ridi-
cate după posibilităţile locuitorilor. Nici o şcoală nu a avut şi nu
avea în 1865 grădini cu pomi, deoarece abia cu multe eforturi au
primit locul unde s-a clădit şcoala. Existau doar în câteva locuri
straturi de legume. Raportul protopopului consemna că salari-
ile învăţătorilor stabilite în timpul regimului absolutist au scă-
zut mult în perioada liberală, la fel şi frecvenţa şcolară, situa-
ţie pentru care protopopul acuza funcţionarii de altă naţiona-
litate, care nu au răspuns solicitărilor autorităţilor bisericeşti.
Toţi învăţătorii din district aveau decret de numire de la con-
sistoriu. Cursurile s-au desfăşurat şi în al doilea semestru, dar
cu elevi mai puţini. Învăţătorii au fost plătiţi din casa comunei
sau prin repartiţia sumei pe familii. Protopopul remarca faptul
că nu exista un conflict între autorităţile bisericeşti şi cele poli-
tice, dar menţiona că toate cererile bisericii au rămas fără reac-
ţia dregătorilor. În protopopiat nu se puteau organiza şcoli cen-
trale deoarece comunele se aflau la distanţă mare, chiar în inte-
riorul comunelor şcoala era frecventată greu din cauza distan-
ţelor mari dintre case în satele risipite în munţi198.
Şaguna a acordat o atenţie deosebită participării învăţători-
lor la conferinţele învăţătoreşti, inaugurate de episcop încă din
198
Adunarea rapoartelor directorilor districtuali..., Sibiu, 1865, p. 119-120.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

1862. În toamna anului 1867, protopopul a trimis la Sibiu clasi-

ficarea învăţătorilor care au participat la conferinţe, cerând înlă-
turarea celor care au lipsit, pentru ca posturile să fie ocupate de
„alţi indivizi mai apţi şi mai cunoscători de chemarea lor”199.
Raporturile dintre învăţător şi comunitate erau reglemen-
tate prin contractele încheiate între cele două părţi. De exem-
plu, comitetul şcolar din Topliţa a încheiat în octombrie 1869 un
contract care prevedea un salar de 300 fl., locuinţă şi un servitor
pentru învăţătorul Chirilă Fulea200.
Cea mai gravă problemă cu care s-au confruntat învăţăto-
rii a fost cea a salariilor. Sărăcia locuitorilor a determinat comu-
nităţile să aleagă învăţători care pretindeau salarii mai mici, să
reducă salariile stabilite, provocând deseori conflicte între comună
şi învăţători. În 1870, învăţătorul Ioan Suceavă din Ibăneşti era
de acord să primească numai 200 fl. pe an. Contractul înche-
iat prevedea şi un ajutor de învăţător, Chirteş Constantin, plă-
tit cu 100 fl.201.
Conflictele comunei cu învăţătorii au fost determinate de
problemele financiare, de rezultatele slabe ale învăţătorului, de
neglijarea şcolii în favoarea altor ocupaţii. Ca urmare a plân-
gerii comunei Răstoliţa, ancheta desfăşurată în 1873 a consta-
tat că învăţătorul Ioan Ladoşi nu s-a prezentat la post, „a pro-
dus în popor dezgust spre şcoală şi spre înaintarea în cultură”,
„n-a făcut nici un spor cu şcoala”, a închiriat sediul acesteia202.
Comitetul parohial din Meşterhaza ruga protopopul, în iulie 1873,
să intervină ca preotul Iacob Popa să nu mai primească diferenţa
de la salariul învăţătorului, pentru că a ţinut „şcoala închisă”203.
Cele mai multe conflicte au fost determinate de problema sala-
199
DJAN Mureş, fond Protopopiatul ortodox Reghin, dosar 20, f. 75-76.
200
Beatrice Dobozi, Dascălii români în satele Protopopiatului ortodox Reghin după anul 1867,
p. 180.
201
Ibidem.
202
Ibidem, p. 183.
203
Ibidem, p. 184.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
riilor. Ioan Pop din Ibăneşti s-a plâns protopopului că mărirea
de salar de la 60 fl. la 250 fl. a determinat părinţii să-şi retragă
copii de la şcoală, să ameninţe că „se vor face uniţi”, deoarece
învăţătorul greco-catolic avea doar 20 fl. salar. Situaţia învăţăto-
rilor uniţi a constituit mereu un factor de presiune, fiind invo-
cată de comune ca un motiv pentru reducerea salariilor. În 1873,
învăţătorul din Topliţa a fost nevoit să demisioneze, neprimind
salariul timp de trei ani204. Sărăcia comunelor le-a determinat
să ceară autorităţilor bisericeşti reducerea salariului învăţători-
lor. În mai 1868, comuna Topliţa cerea protopopului reducerea
salariului învăţătorului de la 300 fl. la 150 fl. Protopopul a hotă-
rât ca suma de 300 fl. să se împartă între părinţii elevilor, indi-
ferent de confesiune, dacă aceştia urmau şcoala ortodoxă205. În
1872 comitetul parohial din Măierău comunica demisia învăţă-
torului din motive financiare. Cerea aprobarea ca satul să plă-
tească, împreună cu alte comune vecine, un singur învăţător,
deoarece nu putea asigura un salar mai mare unui învăţător bun
sau să se facă concurs pentru ocuparea postului, cu menţiunea
că putea oferi numai 110 fl.206.
Plângerile învăţătorilor erau determinate şi de indiferenţa
locuitorilor faţă de şcoală, de situaţia deplorabilă a şcolilor sau de
atitudinea preoţilor greco-catolici, care pretindeau salarii foarte
mici de la comune. Constantin Marian de la şcoala din Deda se
plângea în 1869 că din 81 copii de şcoală, numai 26 frecventau
regulat şcoala207. În 1872, învăţătorul din Ibăneşti se plângea pro-
topopului de greutăţile întâmpinate în comună din cauza învă-
ţătorului greco-catolic, care a acceptat un salar de numai 20 fl..
În acelaşi an, învăţătorul Şagău George din Idicel se plângea că
şcoala a fost transformată în „grajd de porci şi târlă de capre”,

204
Ibidem, p. 185.
205
Ibidem, p. 186.
206
Ibidem, p. 185.
207
Ibidem, p. 187.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

că în 1872, până în semestrul II, niciun prunc nu s-a înfăţişat

la şcoală208. În vara anului 1872, Vasile Matei a demisionat de
la şcoala din Hodac acuzând autoritatea bisericească că nu a
pedepsit părinţii care nu au trimis copiii la şcoală, ceea ce a făcut
ca absenteismul să fie mare, mai ales după Paşti, când au frec-
ventat şcoala doar 5-6 copii. Acuza preotul de acolo că a insti-
gat satul să-l aleagă pe fratele lui ca învăţător, ceea ce l-a deter-
minat să-şi caute „norocul acolo unde sunt săteni şi am rudenii
şi voi lăsa de o parte legea”209.
Sunt cunoscute conflictele dintre preoţi şi învăţători în toate
zonele Transilvaniei. Nici în protopopiatul Turda de Sus nu au
lipsit asemenea conflicte. În 1868, casa destinată învăţătorului
din Topliţa a fost ocupată abuziv de preot, ceea ce a determinat
protopopul să-i pretindă eliberarea casei, arătând că preotul „nu
înceată de la beţie, înjurături şi certe în auzul pruncilor scolastici”
şi astfel, „se vatămă ... creşterea pruncilor”210. Conflictul avea
implicaţii mai mari, determinate de opoziţia parohiei Topliţa I
la numirea lui Teodor Stoica în parohia a doua. Comitetul paro-
hial susţinea că nu erau datori să asigure locuinţă preotului din
a doua parohie, că Teodor Stoica a intrat cu forţa în casa învăţă-
torului. La rândul său învăţătorul s-a plâns că preotul îl trata ca
pe cel „mai de jos ţigan şi duşman”. Parohul a cerut protopopu-
lui să refuze scrisoarea trimisă de învăţător prin care acesta se
apăra211. Uneori preotul inventa acuzaţii împotriva învăţătoru-
lui, cum a făcut Mihai Fulea din Săcal, care reclama învăţătorul
Ştefan Dunea de viaţă desfrânată. Ancheta dispusă de Şaguna a
dovedit falsitatea acuzaţiilor preotului, încât învăţătorul a rămas
în post212. Au existat şi cazuri de protejare a învăţătorului, cum
208
Ibidem.
209
Ibidem, p. 188.
210
Idem, Relaţiile dascălului român cu organele de cult ortodoxe în a doua jumătate a secolului,
în loc. cit., p. 191.
211
Ibidem, p. 193.
212
Ibidem, p. 192-193.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
a procedat preotul din Râpa de Jos, care a cerut consistoriului,
în 1873, scutirea învăţătorului de miliţie, caracterizându-l drept
cel mai harnic învăţător din protopopiat213. Vizitaţiunea cano-
nică a protopopului în parohia Râpa de Jos, în 1867, a constatat
înlocuirea învăţătorului legal, Vasile Popescu, cu tânărul Mihai
Sulariu, care a acceptat un salar de numai 50 fl., faţă de 120 fl.,
cât avea învăţătorul legal. Protopopul a decis că tânărul nu era
capabil să ocupe postul, deoarece nu avea calificarea necesară
şi a înşelat sătenii împreună cu tatăl său214. O situaţie asemăn-
toare s-a constatat şi la Ibăneşti, unde Constantin Cherteş s-a
impus ca învăţător cu forţa în dauna lui Ioan Suceavă, pe care
l-a ales comunitatea. Protopopul a cerut intervenţia autorităţi-
lor civile, mai ales că cel instalat abuziv era acuzat de compor-
tament scandalos215.
Salariile mici, remarca Beatrice Dobozi, au determinat unii
învăţători să ceară transferul în alte localităţi, unde primeau
salarii mai convenabile. Învăţătorul Teodor Morariu din Lueriu
a cerut în iulie 1872 postul din Meşterhaza sau Topliţa216. În 23
septembrie 1873, învăţătorul Ioan Fulea ruga protopopul să-l
sprijine pentru a recupera 180 fl., datoraţi de comunele Jabeniţa
şi Sânmărtin. Învăţătorul Ioan Petrescu din Ibăneşti s-a plâns
la protopopiat că în anul şcolar 1872-1873, comuna i-a rămas
datoare cu 20 fl217.
Raportul protopopului din 9 octombrie 1873 referitor la anul
şcolar 1871-1872 prezenta situaţia deplorabiă a şcolilor din dis-
trict, explicându-o prin lipsa unor învăţători harnici, prin salari-
ile foarte mici care obligau învăţătorii să-şi completeze veniturile
cu alte slujbe, dar şi prin lipsa de interes faţă de şcoală a locui-

213
Ibidem, p. 193-194.
214
Ibidem, p. 194.
215
Ibidem, p. 194-195.
216
Ibidem, p. 195.
217
Ibidem, p. 196.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

torilor şi a oficialităţilor218. Şi inspectorul şcolar regesc informa

consistoriul ortodox despre starea rea a şcolilor. La Măierău lip-
seau edificiile de şcoală, cărţile. La şcoală se învăţa numai citi-
rea, scrierea, religia şi aritmetica. Din 39 copii de şcoală numai
1/3 o frecventau, iar învăţătorul era neapt. La Cueşd era ace-
eaşi situaţie. Din 60 copii de şcoală, abia 30 frecventau regulat
şcoala, iar la Deda, din 190 copii, abia a cincea parte au frecven-
tat. La Meşterhaza, din 150 copii, numai a zecea parte au mers
la şcoală. La Idicel, clădirea şcolii era necorespunzătoare, din 98
copii, numai a treia parte o frecventau219.
Măsurile luate de Şaguna pentru perfecţionarea profesio-
nală a învăţătorilor prin organizarea conferinţelor învăţătoreşti
nu au dat rezultatele cerute. În 1869, Şaguna a cerut protopopu-
lui să-i pedepsească pe învăţătorii care au lipsit nemotivat de la
conferinţe, iar în 1872 a dispus amendarea acestora cu 2 fl.220.
***
Situat în vecinătatea Protopopiatului greco-catolic al
Reghinului, un bastion al Bisericii unite româneşti, care mai păstra
vie amintirea fostului său protopop, Petru Maior, Protopopiatul
ortodox Turda de Sus s-a particularizat prin suprafaţa foarte mare
pe care s-au întins parohiile, de-a lungul văii Mureşului, în sate
risipite sau în aşezări adunate, greu de administrat, unele mixte
din punct de vedere confesional sau învecinate cu puternice
comune greco-catolice, lipsit de un centru urban până în 1882,
când sediul protopopiatului s-a stabilit definitiv la Reghin.
Cu toată această lipsă de unitate teritorială, semnifica-
tivă pentru istoria Bisericii ortodoxe româneşti din regiune era
omogenitatea comunelor, cele mai multe cu o majoritate abso-
lută ortodoxă, doar câteva cu un număr mai însemnat de cre-
218
Ibidem, p. 197.
219
Paul Brusanovski, Învăţământul confesional ortodox din Transilvania între 1848-1918,
Cluj-Napoca, 2005, p. 336
220
Beatrice Dobozi, Relaţiile dascălului român cu organele de cult ortodoxe în a doua jumătate
a secolului XIX, p. 197.
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
dincioşi greco-catolici, ceea ce explică relativa stabilitate confe-
sională din perioada păstoririi lui Şaguna, deşi nu au lipsit nici
aici cazurile de conflicte sau tulburări religioase.
La fel de semnificative ni se par numărul şi mărimea comu-
nelor ortodoxe, continuitatea acestora de-a lungul perioadei 1848-
1873, constituind o structură stabilă, afectată doar de reorgani-
zările care s-au făcut din 1875, de modificarea statutului unor
filii sau comune matere.
Întinderea mare a districtului, caracterul itinerant al sca-
unului protopopesc, în funcţie de locul unde trăia protopopul,
au făcut dificilă administrarea treburilor bisericeşti în confor-
mitate cu exigenţele impuse de arhiereu, deşi s-au făcut vizita-
ţiuni canonice regulat.
Cel mai mult a afectat buna administrare a vieţii biseri-
ceşti instabilitatea de la conducerea protopopiatului, unde s-au
succedat în intervalul menţionat trei protopopi şi un adminis-
trator protopopesc, protopopii Zaharia Matei, Ştefan Branea şi
Iosif Brancovan fiind suspendaţi în timpul exercitării funcţiei
din motive diverse, lăcomie, corupţie, nepotism, nesubordo-
nare faţă de ierarh ş.a.
S-a afirmat, nu fără temei, că administrarea afacerilor biseri-
ceşti şi şcolare s-a aflat sub controlul unor familii, a unor dinastii
de preoţi, învăţători, cantori sau curatori care s-au susţinut reci-
proc, au influenţat numirile în diverse parohii, în posturile de
învăţător, ceea ce le-a permis să controleze administrarea ave-
rii bisericilor, a raporturilor cu superiorii, să se opună deschis
şi adeseori categoric deciziilor arhiereşti. Concentrarea „pute-
rii” în mâinile unor neamuri influente în regiune a afectat rela-
ţiile slujitorilor bisericilor cu comunităţile, au atras nemulţumi-
rile şi protestul acestora, care au contribuit şi la destituirea pro-
topopilor din funcţii.
Deşi s-au bucurat de o imagine bună în opinia publică din
Transilvania, cum a fost cazul lui Ştefan Branea sau de o mare
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

experienţă în administrarea treburilor bisericeşti, cazul lui Iosif

Brancovan, nu poate fi omis faptul că toţi cei trei protopopi –
Zaharia Matei, Ştefan Branea, Iosif Brancovan – au fost desti-
tuiţi de Şaguna la cererea comunităţilor, care au acuzat moti-
vele menţionate. Decizia lui Şaguna de destituire a fost sus-
ţinută de comunităţile respective, chiar şi în ultimul caz al lui
Iosif Brancovan, ceea ce ilustrează clivajul care s-a creat la un
moment dat între comunităţi şi o parte a slujitorilor bisericii în
frunte cu protopopii.
Această practică de numire şi susţinere în posturile din
administraţia bisericească a rudeniilor a divizat clerul şi comu-
nele bisericeşti, cu efecte nefaste pentru armonia acestora, pen-
tru viaţa comunităţilor respective. Este o dovadă că în viaţa sate-
lor rudenia a jucat un rol major şi în secolul al XIX-lea influen-
ţând nu numai biserica, şcoala, ci şi administraţia acestora, care
nu a fost străină de disputele dintre neamuri.
Situaţia a fost posibilă şi datorită faptului că, poate mai mult
decât în alte zone, preoţia sau cariera învăţătorească au fost trans-
mise în familie, din generaţie în generaţie, formându-se adevă-
rate dinastii de preoţi, cu rădăcini încă din secolul al XVIII-lea,
despre care vorbea Elena Mihu. În satele româneşti, cariera pre-
oţească sau cea de învăţător era un mijloc de ascensiune pe scara
socială, într-o societate patriarhală încă, dovadă că cei mai mulţi
preoţi şi-au îndrumat copiii spre şcolile teologice sau pedago-
gice. Carierele respective asigurau acestora o poziţie superioară
în comunitate, calitatea şi rolul de elite locale. Cu toate efortu-
rile lui Şaguna de a numi preoţi pe cei mai instruiţi, cu ţinută
morală adecvată, a fost nevoit de cele mai multe ori să desem-
neze în parohii, mai întâi în funcţii de capelan pe lângă preoţi,
pe fiii acestora, apoi să-i numească definitiv ca preoţi. Traseul
acestei cariere a fost aproape general în protopopiat.
Dincolo de practicile unor protopopi, condamnate de arhi-
ereu, aceştia nu au fost lipsiţi de merite în viaţa bisericească şi
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
culturală, în ridicarea unor noi biserici şi în susţinerea şcolilor,
cel mai elocvent exemplu fiind Ştefan Branea, care a avut şi o
apreciabilă activitate culturală, publicistică, în susţinerea şcola-
rilor şi a unor fundaţii.
Cu toată atractivitatea statutului de preot, starea materi-
ală a bisericilor şi veniturile preoţilor nu au ajuns în protopo-
piat la nivelul reclamat de consistoriu, nici măcar la parohiile
de clasa I, ilustrând neputinţa sau refuzul comunelor de a asi-
gura veniturile solicitate de scaunul arhieresc. Sărăcia satelor,
porţia canonică neîndestulătoare şi cu o slabă productivitate,
au afectat venitul preoţilor, deşi era mai mare decât al celor din
protopopiatul vecin Târgu Mureş. Ca şi în alte protopopiate de
la marginea eparhiei ortodoxe, episcopul a intervenit anual cu
ajutorare pentru preoţii săraci destoinici sau care aveau copii
la studii, consolidând situaţia lor materială mereu comparată
cu a confesiunii româneşti concurenţiale, ce putea oferi, une-
ori, argumente pentru trecerea credincioşilor la cealaltă confe-
siune românească.
Ca şi în cazul protopopiatului Târgu Mureş, ajutoarele din
fondul clerului sau din cei 24.000 fl. acordaţi de împărat au făcut
posibilă achiziţionarea cărţilor editate de episcopie la Sibiu sau
abonarea la „Telegraful român”. Ajutoarele erau condiţionate de
achiziţionarea lucrărilor apărute la Tipografia diecezană.
Cu toată administrarea defectuoasă a protopopilor, scaunul
protopopesc sau episcopal a analizat puţine cazuri de încălcare
a disciplinei bisericeşti, de regulă pentru comportament nepo-
trivit statului bisericesc, pentru conflicte cu locuitorii comunei,
pentru dispute între preoţi privind ocuparea unei a doua paro-
hii spre administrare, spre a-şi spori veniturile, pentru conflicte
cu învăţători, cantori sau curatori, pentru neîndeplinirea obli-
gaţiilor ce le reveneau în calitatea de preot.
În aceeaşi notă de normalitate s-a desfăşurat şi viaţa famili-
ală supravegheată îndeaproape de arhiereu. În chestiunile matri-
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

moniale, protopopiatul a judecat dispensele cerute de tineri pen-

tru impedimente la căsătorie şi a făcut propuneri consistoriului,
cu numai două excepţii, acordându-se dispensă pentru tineri în
rudenie de sânge apropiată. Mai frecvente au fost cazurile de
divorţ, judecate cu întârzieri de către scaunul protopopesc, ceea
ce i-a tras observaţia arhiereului. Motivele de divorţ au fost cele
frecvente în comunităţi, dar instabilitatea scaunului protopopesc
a afectat judecăţile în cazurile matrimoniale.
Relaţiile interconfesionale nu au ieşit din nota generală, deşi
protopopiatul ortodox se afla în vecinătatea celui greco-cato-
lic, condus de Mihai Crişan, un protopop activ şi foarte influ-
ent în societatea românească. Tulburările constatate s-au dato-
rat nerespectării procedurilor de trecere, amestecului preoţilor
celor două biserici în serviciile religioase ale celeilalte biserici,
conflictelor dintre preoţi şi credincioşi, căsătoriilor mixte, dis-
putelor pentru porţia canonică, veniturilor neîndestulătoare ale
preoţilor, cuantumului veniturilor stolare ş.a. Şaguna a suprave-
gheat respectarea întocmai a procedurilor de trecere de la o con-
fesiune la alta şi a invalidat, atunci când acestea au fost încălcate,
chiar şi trecerile la Biserica ortodoxă. Cel mai răsunător caz de
trecere de la ortodocşi la greco-catolici s-a petrecut la Şarpotoc,
când a defectat un preot din familia Cornea, o familie de vază
în Biserica ortodoxă şi cu mari merite în viaţa bisericească orto-
doxă. Cazul a determinat intervenţia autorităţilor locale. Al doilea
caz mai semnificativ s-a petrecut în comuna Râpa de Sus, unde
promisiunile protopopului greco-catolic că va reduce taxele şco-
lare, regulamentul de îndreptare morală care prevedea amenzi
pentru încălcarea moralei publice au fost motive pentru credin-
cioşi să ameninţe cu trecerea la Biserica unită. Promisiuni ase-
mănătoare s-au făcut la Lueriu şi la Topliţa. În comuna Topliţa
fenomenul a luat amploare din cauza sumelor mari repartizate
locuitorilor pentru construirea noii biserici şi a abuzurilor cura-
torului la repartizarea şi cheltuirea banilor adunaţi. Cel mai
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
neobişnuit caz s-a petrecut la Jabeniţa, unde preotul a refuzat
să boteze un copil deoarece naşul a trecut la biserica unită şi a
devenit inamicul ei.
În relaţiile cu autorităţile statului, Şaguna a apărat dreptu-
rile şi interesele preoţilor şi ale învăţătorilor, a promovat loiali-
tatea faţă de împărat şi faţă de autorităţi, a elogiat regimul aus-
triac pentru că a asigurat egala îndreptăţie a naţiunii române şi a
confesiunilor ei cu celelalte naţiuni şi confesiuni ale Transilvaniei,
salutând sfârşitul vechiului regim şi al constituţiei sale.
Cea mai mare confruntare cu aparatul de stat s-a petrecut,
după mărturia protopopului ortodox, la alegerile din 1863 pen-
tru Dietă, care au dat câştig de cauză lui Ioan Raţiu, susţinut de
locuitorii ortodocşi şi unii greco-catolici, împotriva candidatu-
lui guvernamental, protopopul unit Mihai Crişan.
În timpul regimului absolutist s-au înfiinţat şcoli în toate
comunele protopopiatului, numai în două cazuri s-au înfiinţat
înainte de revoluţie. Şi în protopopiatul Turda de Sus, în con-
formitate cu dispoziţiile episcopului, au fost respinse proiectele
de organizare a unor şcoli mixte din punct de vedere confesio-
nal. Doar la Topliţa a funcţionat o şcoală mixtă frecventată de
ortodocşi, greco-catolici şi romano-catolici, cu învăţător ortodox,
considerată de Ştefan Branea un model.
De multe ori învăţătorii ocupau staţiunea vacantă fără a
îndeplini condiţiile impuse de episcop pentru a deveni învăţă-
tor, care reclamau studii corespunzătoare, aprobarea autorităţii
politice, atestat de calificare de la scaunul episcopal, decret de
numire din partea episcopului şi un contract încheiat cu obştea,
în care erau precizate veniturile şi obligaţiile învăţătorului. Cea
mai importantă miză pentru ocuparea unui post de învăţător
era scutirea de miliţie şi arhiereul a supravegheat îndeaproape
respectarea prevederilor legale, a condiţiilor stabilite, refuzând
cererile protopopului sau ale comunelor în cazurile în care aces-
tea erau încălcate.
Între centru şi periferie. Viaţa religioasă în protopopiatul Turda de Sus (Reghin) în epoca... 

O altă problemă cu care s-a confruntat episcopia a fost cea a

salariilor insuficiente acordate de comune învăţătorilor, care au
fost obligaţi să se angajeze în diverse servicii în comunitate pen-
tru completarea veniturilor, practică respinsă ferm de arhiereu.
Raportul protopopului cu privire la starea şcolilor, criticată
sever de consilierul Paul Vasici în urma inspecţiilor făcute, relevă
faptul că situaţia şcolilor confesionale era sub nivelul celor din
perioada absolutistă, ilustrând un declin al şcolii confesionale
în raport cu cea coordonată de stat sub aspectul dotării, al frec-
venţei, al indiferenţei locuitorilor pentru educaţia copiilor, al
veniturilor învăţătorilor.
Problemele majore ale şcolilor confesionale au fost salariile
acordate de comune, care au favorizat instabilitatea învăţători-
lor pe posturi, demisii, conflicte permanente cu obştile pentru
reducerea sau pentru restanţe la plata salariilor. Pe lângă pro-
blemele financiare, confilictele comunelor cu învăţătorii au fost
determinate de rezultatele slabe ale elevilor, de neglijarea şco-
lilor în favoarea altor ocupaţii.
Nu au lipsit nici în protopopiatul Turda de Sus conflictele
dintre preoţi şi învăţători, caracteristice de altfel lumii rurale
româneşti din secolul al XIX-lea. Motivele au fost dintre cele mai
diferite, abuzuri ale preoţilor în calitatea de directori şcolari, ca
destituirea ilegală a învăţătorilor, ocuparea locuinţei acestora
ş.a., neîndeplinirea obligaţiilor de către învăţători, absenţele de
la conferinţele învăţătoreşti.
Şi în acest protopopiat s-a remarcat la sfârşitul păstori-
rii lui Şaguna contradicţia existentă între prevederile legii din
1868 privind condiţiile impuse şcolilor confesionale şi realita-
tea din comune, consemnate imediat în rapoartele inspectori-
lor şcolari regeşti, cum s-a întâmplat în 1871 pentru districtul
Turda de Sus.
Districtul Turda de Sus (Gurghiu) prezintă o altă imagine a
instituţiei protopopeşti ortodoxe, mai apropiată de cea reconsti-
 Nicolae Bocan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb,
tuită pentru tractul Târgu Mureş, cu sate sărace şi confruntate
cu insecuritatea socială şi economică, cu nevoile traiului zilnic,
cu o societate adeseori ostilă sau cu atitudinea discriminatorie a
autorităţilor, dar care şi-au păstrat în cele mai multe cazuri iden-
titatea naţională şi confesională, apărată şi susţinută cu putere
de biserica românească în perioada păstoririi lui Şaguna.
În împrejurări adeseori potrivnice, viaţa bisericească din
Biserica ortodoxă a avut continuitate, a crescut în intensitate şi
mai ales în impactul ei asupra societăţii româneşti, ilustrând un
exemplu de relaţie de interdependenţă între confesiune şi naţi-
une, aşa cum a înţeles-o, la vremea sa, marele ierarh Andrei
Şaguna.