Universitatea Babeș – Bolyai Cluj

Facultatea de Istorie și Filosofie

Departamentul de Istorie, Învățământ deschis la distanță

Coordonator: prof Ioan Marius Bucur

Student: Cotigă Gabriel, anul III

1
 Rolul cultural al bisericilor românești în afirmarea identității
naționale moderne în rândul românilor din Transilvania

Caracteristic şi istoriei spaţ iului românesc din epoca premodernă, fenomenul de

modernizare relevă rolul determinant atribuit Bisericii sau asumat de aceasta în acţiunea de
disciplinare a societăţii. Istoria Bisericii româneşti din Transilvania în ultima parte a veacului
al XVIII-lea, care constituie cadrul temporal de referinţă al cercetării de faţă, reprezintă un
subiect privilegiat din acest punct de vedere, pentru că perioada a fost marcată de
experimentul iosefin al modernizării radicale a societăţii.

Cunoaşterea evoluţiei instituţiilor diecezane la începutul modernităţii este de o

extremă importanţă, pentru că ele au reprezentat structuri ecleziastice, politice, juridice şi
administrative, aflate în relaţie directă atât cu autoritatea bisericească superioară şi cu statul,
cât şi cu parohiile şi credincioşi1

Biserica greco-catolică română a asumat încă de la începuturile sale două identităţi

fundamentale, una dată de moştenirea spirituală cu care venea dinspre Ortodoxie, iar cealaltă
reprezintă identitatea pe care o primeşte în momentul intrării în comuniune de credinţă cu
Biserica Romei, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor. În întreaga sa
existentă istorică, această Biserică a dorit să păstreze cele două identităţi în raport de
coabitare, un raport care a delimitat, în timp, coordonatele specificităţii greco-catolicismului
românesc.

Identitatea confesională grecocatolică se va integra în ansamblul mai larg al identităţii

naţionale româneşti. Pentru românii din Imperiul austriac, devenit monarhie dualistă din 1867,
dimensiunea confesională a servit drept factor de identificare etnică până târziu, la începutul
secolului XX, fapt care face să crească în complexitate problematica identităţii româneşti.

1
Daniel Dumitran, Un timp al reformelor Biserica Română unită din Transilvania sub conducerea episcopului
Ioan Bob, Argonaut 2007, p 11

2
 Singura variantă prin care românii puteau fi acceptați religios în Transilvania, în
condițiile în care reprezentau o populație tolerată, a fost asocierea cu Roma, în 1698.

Această biserică a luat naştere în Transilvania la sfârşitul sec. al XVII-lea prin unirea
cu Biserica Catolică a unei părţi a românilor ortodocşi. În condiţiile declinului puterii
otomane şi expansiunii Imperiului Habsburgic, care la sfârşitul secolului al XVII-lea a anexat
Transilvania, protestantismul, dominant în timpul principatului transilvan sub suzeranitate
otomană, îşi pierde din influenţă, iar catolicismul, religia Imperiului Habsburgic, este în
ascensiune.

Diploma leopoldină emisă de Împăratul Leopold I, în 1691, recunoaşte drepturile celor

patru religii recepte (catolică, lutherană, calvină şi unitariană), precum şi privilegiile celor trei
naţiuni (unguri, saşi şi secui).

În 1692, împăratul confirmă preoţilor ortodocşi, care acceptă unirea cu Roma, aceleaşi
drepturi de care se bucura clerul romano-catolic, iar prin diploma din 1698 acordă românilor
posibilitatea de a trece la oricare dintre cele patru religii recepte. Datorită situaţiei economice
grele în care se aflau românii, cei mai mulţi aflaţi în stare de iobăgie, a lipsei drepturilor
politice şi religioase (Biserica Ortodoxă avea statut de religie tolerată), aceste promisiuni au
dat rezultate. Sinodul de la Alba Iulia, convocat în anul 1697 de către mitropolitul ortodox
Atanasie Anghel, a acceptat cele patru principii obligatorii ale unirii cu Roma: recunoaşterea
supremaţiei papale, existenţa purgatoriului, împărtăşirea cu azimă şi Filioque.

Prin primirea acestor condiţii se garanta românilor uniţi păstrarea ritualului tradiţional,
respectarea sărbătorilor ortodoxe, alegerea episcopilor de către sinod (urmând să fie după
aceea recunoscuţi de Papă şi împărat), egalitatea în drepturi a clerului şi a credincioşilor uniţi
cu clerul şi credincioşii Bisericii Catolice. Aceste drepturi au fost confirmate în două diplome
ale împăratului (1699-1701) dar, din păcate, ele n-au fost respectate decât în mică măsură.
Între uniţi şi Biserica ortodoxă au apărut neînţelegeri. Mitropolitul Atanasie Anghel, care,
după ce a realizat unirea, a fost confirmat de Biserica Catolică doar ca episcop, a fost
excomunicat de către Mitropolitul Ţării Româneşti.

Cu toate presiunile şi constrângerile, mulţi români transilvăneni au refuzat unirea, au

fost chiar revolte împotriva acesteia, ca cea condusă de călugărul Sofronie de la Cioara, în
anul 1759. Pentru aplanarea acestor conflicte şi înăbuşirea revoltelor a fost trimis cu trupe, în
Transilvania, în anul 1761, generalul austriac Bukow. Acesta, făcând exces de zel, a distrus

3
numeroase biserici şi mănăstiri ortodoxe.
Prima episcopie a românilor uniţi şi-a avut sediul, până în anul 1721, la Alba Iulia,
apoi s-a mutat pentru scurt timp la Făgăraş, iar din anul 1737 s-a instalat definitiv la Blaj.
Treptat, au fost create şi alte episcopii unite: în anul 1777 s-a înfiinţat episcopia de la Oradea,
în anul 1853 au fost create episcopiile de la Gherla (în 1930 s-a mutat la Cluj) şi Lugoj, iar
Episcopia de la Blaj a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie şi Mitropolie de Alba-Iulia şi
Făgăraş. După încheierea Concordatului dintre statul român şi Vatican în anul 1930 s-a
organizat Episcopia Maramureşului, cu sediul la Baia Mare.

După unirea Transilvaniei cu România, Biserica Română Unită cu Roma a devenit

unul din cultele însemnate din ţară. De altfel, conform recensământului din anul 1930,
credincioşii greco-catolici reprezentau 7,9 % din populaţia ţării . Din aceste motive, având în
vedere şi rolul jucat în istorie de această biserică, Constituţia României din anul 1923 stipula
că „Biserica Ortodoxă Română este biserica dominantă, iar cea greco-catolică are întâietate
faţă de celelalte culte”, ambele fiind declarate biserici naţionale.

De-a lungul timpului, în momentele importante ale istoriei românilor din Transilvania
(Revoluţia de 1848, lupta memorandiştilor, conducătorii celor două biserici româneşti au
conlucrat fructuos pentru promovarea intereselor românilor şi pentru apărarea fiinţei naţionale
româneşti fg. La 1 Decembrie 1918, actul unirii Transilvaniei cu patria mamă a fost citit de
episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, viitor cardinal, asistat de episcopul ortodox de
Caransebeş, Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, care s-au
îmbrăţişat în faţa mulţimii adunate la Alba Iulia şi au declarat înţelegere frăţească. 2

Trebuie adăugat şi faptul că asupra identităţilor confesionale româneşti, „greco-

catolică” şi „greco-orientală” deopotrivă, presează constant discursul laicatului, al
intelectualilor, al „intelighenţiei” din mişcarea naţională, reflectat în dezbaterile presei din
epocă, în sensul în care doresc să le subsumeze şi să le înglobeze identităţii generale
româneşti în calitate de paradigmă supraordonatoare. Confesiunea şi Biserica vor continua să
reprezinte pentru români, în pofida modernizării şi a laicizării, un factor de identificare şi
delimitare etnico-naţională, un veritabil „stâlp al naţiunii”3

2
http://culte.gov.ro/
3
Banatica-muzeul-banatului-montan-2012-12.pdf, Cecilia Cârja, Ion Cârja, DESPRE IDENTITATEA
RĂSĂRITEANĂ A BISERICII GRECO-CATOLICE ROMÂNE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-
LEA p 233

4
 Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu
toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele,
strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi
unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi
ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de
Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem
cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea. Secole de-a rândul
Biserica Ortodoxă strămoşească a desfăşurat o uriaţă activitat culturală în ţările româneşti, în
incinta mânăstirilor şi bisericilor s-au născut primele şcoli româneşti.

În altele s-au copiat valoroase manuscrise şi s-au tipărit cărţi de slujbă, de învăţătură
creştină, amintim câţiva dintre truditorii ierarhi şi cărturari, mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi
Veniamin Costachi ai Moldovei, Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălul ai Ţării Româneşti,
Simion Ştefan şi Andrei Şaguna ai Transilvaniei, toţi aceştia au şi contribuit la formarea şi
afirmarea conştiinţei de unitate naţională şi bisericească a românilor de pretutindeni. 4

Unul dintre cei mai mari apărători ai ortodoxiei, identităţii naţionale şi unităţii
românilor, mitropolitul şi îndrumătorul cultural, Andrei Şaguna, pe numele său de mirean
Anastasie, s-a născut în Mişkolţ (Miskolc) în Ungaria, la 20 decembrie 1808/1 ianuarie 1809,
fiind fiul unui negustor macedonean. A făcut studii gimnaziale la Mişkolţ şi Pesta. Tot la
Pesta a făcut studii superioare de filosofie şi de drept (1926-1829). La Vârşeţ a făcut studii
teologice (din 1829), la terminarea cărora a intrat în mănăstirea sârbească Hopovo (1833),
fiind tuns în monahism, primind numele Andrei. A fost profesor la Seminarul Teologic şi
secretar al Consistoriului arhidiecezan din Karloveţ (din 1834), egumen la mănăstirile Iazac
(1838), Beşenovo (1841), Hopovo (1842), Covil (1845).

În 1846, a fost numit vicar general al Episcopiei vacante de la Sibiu. Un an mai târziu,
a fost numit episcop, depunând, în această calitate eforturi în vederea restaurării vechii
mitropolii a Transilvaniei. Episcopia ortodoxă de la Sibiu a fost ridicată la rangul de
mitropolie la 12/24 decembrie 1864, Andrei Şaguna fiind numit mitropolit. În 1869 a aprobat
statutul organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, document după care s-a
condus biserica din Transilvania până în 1925.

Andrei Şaguna a susţinut şi s-a implicat în mişcarea revoluţionară a românilor

4
https://rasunetul.ro/rolul-bisericii-ortodoxe-romane-viata-poporului-roman

5
transilvăneni din 1848-1849. La 3/15 mai 1848, în prima zi a Marii Adunări de la Blaj,
episcopul Andrei Şaguna a fost proclamat preşedinte al Adunării alături de episcopul Ioan
Lemeni (unit). A doua zi, Adunarea a adoptat "Petiţiunea naţională", programul Revoluţiei
române din Transilvania, care revendica în 16 puncte: dreptul românilor de a fi reprezentaţi în
Dietă, dreptul de a folosi limba română în legislaţie şi administraţie, emanciparea Bisericii
Ortodoxe Române de sub jurisdicţia mitropoliei sârbeşti, desfiinţarea iobăgiei fără
despăgubire, libertatea industriei şi a comerţului, desfiinţarea breslelor, libertatea cuvântului şi
a tiparului, asigurarea libertăţii personale şi a întrunirilor, înarmarea poporului şi înfiinţarea
gărzii naţionale, învăţământ de toate gradele în limba română, impozit proporţional cu
veniturile, amânarea discutării în dietă a problemei ''uniunii'' Transilvaniei cu Ungaria până la
convocarea unei adunări în care românii să fie reprezentaţi proporţional etc.
Pentru transpunerea în fapt a prevederilor petiţiei au fost alese două delegaţii şi un
comitet permanent cu sediul la Sibiu. Una dintre delegaţii, condusă de episcopul ortodox
Andrei Şaguna, urma să prezinte împăratului, la Viena, cererile naţiunii române. Cealaltă,
condusă de episcopul Ioan Lemeni, urma să meargă, în acelaşi scop, la Dieta Transilvaniei de
la Cluj.

Comitetul permanent, alcătuit din 23 de membri, era condus tot de episcopul Andrei
Şaguna, vicepreşedinte fiind Simion Bărnuţiu, şi avea ca scop conducerea acţiunii îndeplinirii
hotărârilor Adunării de la Balj, ţinând cont de faptul că însuşi comitetul fusese creat pentru a
centraliza răspunsurile de la Viena şi Cluj şi a le comunica apoi următoarei adunări naţionale.

Astfel, la 13/25 februarie 1849, episcopul ortodox Andrei Şaguna, în fruntea delegaţiei
Adunării române de la Sibiu, a înfăţişat împăratului Franz Joseph I ''Petiţiunea generală a
fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina'', care cerea legitima constituire a
naţiunii române într-un organism statal unitar, de sine stătător, în cadrul monarhiei,
administraţie în limba română, reprezentanţă proporţională în parlamentul imperial.

Nici memoriul din 26 aprilie/7 mai 1849, realizat împreună cu reprezentanţii poporului
slovac nu a avut audienţa dorită. La fel ca şi predecesorul său, împăratul s-a mărginit să facă
doar promisiuni. Demersul românilor la Viena a reprezentat o acţiune de o deosebită
importanţă, fiind o variantă de program politic axat pe dezideratele întregii comunităţi
naţionale din Imperiul austriac. Însă era exprimată şi ideea unirii românilor din Imperiu, o
formulă susţinută de transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, dar şi de emigranţii revoluţionari
din Ţara Românească şi Moldova.

6
 Mitropolitul Andrei Şaguna a susţinut, în special, prin acţiunile sale, emanciparea şi
întărirea bisericii ortodoxe române din Ardeal. Prin separarea de mitropolia sârbească şi prin
reorganizarea ei, Şaguna elaborând în acest scop ''Statutul organic'', biserica românească a
devenit un factor însemnat în lupta pentru unitatea naţională a românilor din Transilvania.
Încredinţat de rolul pe care învăţătura şi cultura îl au în emanciparea unei societăţi, Şaguna a
sprijinit înfiinţarea de şcoli în comune, precum şi a gimnaziilor din Braşov şi Brad, a
Seminarului teologic şi pedagogic din Sibiu.

A fost unul dintre întemeietorii Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura
Poporului Român (ASTRA) al cărei prim preşedinte a fost între 1861-1866.

În 1850, a deschis la Sibiu o tipografie - Tipografia Arhidiecezană, unde i-au apărut broşuri
politico-bisericeşti (''Scrisori apologetice'', 1862), opere canonice (''Elementele dreptului
canonic'', 1854, ''Compendiu de dreptul canonic'', 1868, ''Enchiridionul'', 1871), ''Istoria
bisericii ortodoxe răsăritene universale'' (două volume, 1860), studii pastorale (''Teologia
pastorală'', 1857; ''Manual de studiul pastoral'', 1872), scrieri omiletice. De asemenea, sub
îngrijirea lui au fost tipărite cărţi de ritual, traduse din slavonă şi sârbeşte, cărţi bisericeşti
(''Mineiele'', spre exemplu) cărora le-a întocmit prefaţe, precum şi o serie de manuale
pedagogice.

A supravegheat, între 1856-1858, tipărirea Bibliei, ''adecă dumnezeiasca Scriptură a

Legii cei vechi şi Nuoi după originalul celor şaptezeci şi doi tâlcuitori din Alexandria'' (două
volume), căreia i-a scris o frumoasă prefaţă. În manuscris i-a rămas o gramatică (''Grammatica
valachia''), redactată în latineşte (cu echivalenţe româneşti), inspirată din gramatica lui C.
Diaconovici-Loga.
La iniţiativa sa a apărut la Sibiu, începând cu 3 ianuarie 1853, bisăptămânal, ziarul de
informaţie socială şi culturală ''Telegraful român''. În primii ani s-a aflat sub conducerea lui
Florian Aaron şi apoi sub cea a lui dr. Pavel Vasici. În paginile sale au fost publicate articole
politice, dar şi pe teme bisericeşti sau şcolare, unele nesemnate, cuvântări, scrieri pastorale,
aparţinând lui Andrei Şaguna, care stabilea, totodată, linia politică a publicaţiei. De asemenea,
o circulară din 1859 către preoţi şi învăţători îi îndemna pe aceştia să culeagă colinde, poveşti
şi cântece populare. Şaguna intenţiona să alcătuiască o culegere de poveşti şi cântece
româneşti.

7
 Andrei Şaguna a fost, totodată, un orator cu autoritate, manifestându-se în cuvântări
ţinute în româneşte, ungureşte şi sârbeşte: despre autonomia bisericii ortodoxe române, în
chestiunea tipăririi cărţilor româneşti, în diete (între 1863-1865 a fost deputat în Dieta
Transilvaniei), sinoade, în Parlament, la Viena şi Pesta, la dezbaterile Senatului imperial (în
care a fost membru, după 1860). Multe dintre discursurile sale au apărut în ''Foaie pentru
minte, inimă şi literatură'' şi în ''Gazeta Transilvaniei'', ziar pentru a cărui reapariţie a
intervenit pe lângă guvern. La 7 septembrie 1871 a fost numit membru de onoare al Societăţii
Academii Române. Mitropolitul Andrei Şaguna a murit la 16/28 iunie 1873, la Sibiu.

Marea Unire de la 1918 a demonstrat existența unei puternice identități naționale

bazată pe limba, tradiții, vechime și religie, ortodoxia fiind un liant al formării poporului
român, un port drapel al unei ,, cruciade” târzii în privința afirmării națiunii române ca
suverană în spațiul carpato-danubiano-pontic.