UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR” DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

Programul de studii universitare de licență: DREPT

REFERAT
ISTORIA CULTURII ȘI
CIVILIZAȚIEI CREȘTINE

Cadru didactic titular:

Dr. Ion-Gabriel Andrei

Student
Nume, prenume Buduru Bianca Adriana
Nr. matricol 21559
Anul I
Forma de învățământ IFR
Grupa 2101
- 23 ianuarie 2022 -

1
 Apariţia şi evoluţia creştinismului în România

Crestinismul este un fenomen proteic, in continua transformare ca produs cultural.Primii

creştini au pătruns în Dacia, probabil, odată cu armatele şi coloniştii lui Traian. În anul 313
împăratul Constantin cel Mare a recunoscut creştinismul ca religie acceptată în cadrul Imperiului
Roman, ceea ce a determinat creşterea continuă a numărului comunităţilor creştine şi sprijinul
statului pentru organizarea Bisericii. Drept urmare, Dobrogea va cunoaşte o intensă viaţă creştină,
iar la Tomis va fi înfiinţat un episcopat, numărul bazilicilor creştine descoperite în secolele IV-VI în
oraşele dobrogene depăşeşte cifra de 40.
Numeroşi misionari sud - dunăreni au trecut la nordul fluviului pentru a răspândi religia
creştină în rândul populaţiei romanice. Astfel, numărul obiectelor cu simboluri creştine descoperite
în spaţiul nord – dunărean creşte considerabil. Bazilici creştine au fost descoperite la Porolissum în
Transilvania şi la Sucidava în Oltenia. Multe morminte din această perioadă atestă practicarea ritului
şi ritualului creştin de înmormântare. Alături de acestea au fost identificate şi numeroase morminte
specifice unei populaţii necreştine, ceea ce arată că în Dacia la fel ca în întreaga Europă,
creştinismul a coexistat multă vreme cu vechile credinţe păgâne.
După aşezarea slavilor şi a bulgarilor la sudul Dunării şi după creştinarea acestora,
creştinismul populaţiei de la nordul Dunării a suferit o puternică influenţă din partea celui slav şi
bizantin. Organizarea bisericească, modul de săvârşire a slujbei în biserică şi limba în care se
predică se schimbă; astfel slavona dvine limba creştinismului românesc, situaţie care va dăinui tot
Evul Mediu. După anul 1054, când creştinismul se desparte în două ramuri (apusean cu capitala la
Roma şi răsăritean cu capitala la Constantinopol), românii vor rămâne în sfera tradiţiilor răsăritene
(ortodoxia). Ei vor deveni astfel sigurul popor european de origine latină cu o credinţă ortodoxă.
Viaţa spirituală a secolelor X – XII din Dobrogea era destul de mulţumitoare, având în
vedere războaiele şi desele conflicte care împiedicau construirea unor biserici durabile. După secolul
XII arhiepiscopia de Vicina a avut un rol foarte important in această provincie, şi nu numai,
devenind în 1260 scun mitropolitan.
În aceeaşi perioadă, creştinismul din Transilvania a fost influenţat de creştinismul cu rădăcini
orientale din regiunile sud – dunărene. Un exemplu ar fi Postul Mare care s-a modificat; acesta
începea lunea înainte de Miercurea Cenuşii şi dura 7 săptămâni. Totuşi, organizarea creştinismului
din Transilvania se datorează sfântului Ştefan şi succesorilor lui. Regele Ştefan pune bazele

2
scaunului mitropolitan cu centrul la Gran, unde construieşte o catedrală în colaborare cu bizantinii.
Sub conducerea lui se aflau 10 episcopii, însă noi vom detalia doar câteva dintre ele.
Episcopia de la Oradea a fost înfiinţată, probabil, în 1010, iar sub conducerea diferiţilor regi,
aceasta s-a expansionat. Viaţa creştină este în continuă dezvoltare, iar după 1192 biserica catedrală
din Oradea a fost mărită. Aici au fost puse în altarul principalrelicviile sfântului, biserica devenind
un important loc de pelerinaj.
Iniţial, episcopia de la Alba – Iulia şi-a avut centrul în castelul de la Tâşnad, însă după 1091,
când au invadat cumanii, centrul s-a mutat la Alba – Iulia. În administraţia şi în liturghia
bisericească a fost introdusă limba latină ca limbă oficială de către Regele Coloman.
Spre deosebire de celelalte provincii, Moldova, fiind o provincie mică, a fost influenţată din
punct de vedere politic şi religios de către Rusia, Bizanţ şi Ungaria. Astfel, Ungaria a ocupat
regiunea Vrancea şi pasul Oituzului şi au construit aici diferite fortăreţe de apărare împotriva
invadatorilor de est, luând naştere episcopia curmanilor.
De-a lungul secolelor, religia creştină dezvoltată pe teritoriul ţării noastre a simbolizat, de
fapt, sursa formării identităţii naţionale şi tocmai de aceea a rezistat o perioadă atât de îndelungată.
Schimbările socio-culturale în curs din întreaga lume au afectat însă şi contextul social românesc, pe
toate planurile, acestea incluzând, implicit, sfera religiei.
O problemă majoră atunci când aducem în discuţie religia o constituie locul acesteia în
perioada comunistă. Locul religiei în societăţile comuniste a constituit, fără îndoială, obiectul a
numeroase analize în perioada războiului rece. În acelaşi timp, contextul politic internaţional a dat
naştere, din motive politice evidente, unei serii întregi de probleme inerente logicii confruntării
dintre blocuri. Această chestiune a fost adesea tributară propagandei, atât în Est, cât şi în Occident.
Propaganda comunistă şi ortodoxă afirma că toate cultele se bucură de o libertate totală, în timp ce
literatura "confesională" occidentală denunţa situaţia dezastruoasă a Bisericilor din Est şi universul
ateu marxist , un fel de cilindru compresor distrugător al credinţei.
Anumite Biserici susţin din plin puterile comuniste şi tutela sovietică. Câteodată, chiar ele
au colaborat activ în cadrul serviciilor de securitate ale statului. Deschiderea arhivelor KGB de la
Mocova, precum şi "spovedaniile" unor oameni ai Bisericii par să fi demonstrat că printre membrii
acestor servicii figurau cele mai înalte instante ierarhice ale Bisericii Ortodoxe Ruse. A fost şi cazul
Bisericilor Ortodoxe din Ucraina şi din Bulgaria, unde aceste evenimente au dat naştere unor
puternice tensiuni chiar în interiorul Sfintelor Sinoade naţionale, conducătorii ecleziastici
"reformatori" opunându-se unor demnitari consideraţi "comunisti". Celelalte Biserici nu par sa fi

3
fost nici ele crutate; este cazul Bisericii Reformate din Germania de Est, al Bisericii Catolice din
Polonia şi al Bisericii Romano-Catolice din România.
Dupa căderea lui Ceauşescu, Biserica Ortodoxă Română a fost ţinta a numeroase acuzaţii.
Cu ocazia evenimentelor din decembrie 1989, patriarhul teoctist a fost acuzat de unii revoluţionari
că ar fi colaborat cu dictatorul. Chiar înainte de căderea regimului Ceauşescu, generalul - locotenent
de securitate Ion Mihai Pacepa, fost şef al DIE, fugit în Vest în anii '80, afirma, într-un mod uşor
caricatural, că regimul făcuse din Biserica Ortodoxă Română o "a cincea coloană" compusă din
preoţi agenţi ai DIE sau ai securităţii.
Trebuie, subliniate încercările făcute în timpul regimului totalitar, instaurat în 1948, de
suprimare şi distrugere a religiei prin negarea libertăţii de conştiinţă. Încercările de opoziţie au fost
crunt reprimate, în circumstanţe abdominale, din anii '50 şi până la venirea la putere a lui Ceauşescu,
care a graţiat în 1965 un mare număr de condamnaţi. Vom examina modul în care Biserica Ortodoxă
s-a lăsat aservită de stat, ideologia prin care a încercat să-şi legitimeze rolul în timpul dictaturii şi
legitimarea adaptării ei la regimul comunist cu preţul unor grele compromisuri, ea rămânând încă
ancorată în tradiţia seculară a respectului faţă de stat. Este vorba deci de a analiza modalitatea în
care Biserica Ortodoxă a avut tendinţa de a se supune statului, de a adera la naţionalism şi de a se
lăsa de bunăvoie folosită de puterea politică, pentru a scoate în evidenţă elementele ideologice de
continuitate în intervalul dintre cele 2 războaie mondiale, sub regimul comunist şi în perioada
postcomunistă, de după 1989.
Istoriografia românească a suferit mult de pe urma dictaturii comuniste. Perioada comunistă
oferă o problematică bogată şi complexă. La 23 august 1944, trupele de "eliberare" sovietice au
intrat în România în urma loviturii de stat date de regele Mihai , care a pus capat regimului
mareşalului I. Antonescu şi a permis intrarea României în tabăra Aliaţilor. La 29 decembrie 1947,
regele Mihai a fost obligat să abdice, iar pe 30 decembrie a fost proclamată oficial republica
Populară Română. Din 1944 până în 1947 , Partidul Muncitoresc Român, partid comunist, şi-a
instaurat autoritatea cu ajutorul Moscovei şi al guvernului condus de Petru Groza. În 1947, primele
alegeri de după război au fost "preludiul eliminării definitive din viaţa politică" a partidelor istorice
româneşti, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Aceasta tranziţie s-a soldat cu
eliminarea treptată a clasei intelectuale româneşti, cu suprimarea ideologiilor de dinainte de război şi
a opoziţiilor manifestate faţă de noul regim în curs de instalare. În câţiva ani, deşi Partidul Comunist
nu număra decât câteva sute de membrii la sfârşitul războiului, comuniştii au reuşit să se impună,
după ce au eliminat opoziţiile politice, intelectuale şi bisericeşti. Sub noul regim, în vreme ce statul

4
român avea să devină unul dintre cele mai totalitare din Est, Bisericile având totuşi o soartă diferită.
Într-adevăr, noul regim a folosit Biserica Ortodoxă, care jucase până atunci un rol foarte important şi
dispunea de o vastă bază socială, ca pe un instrument.
Relaţia dintre Biserică şi stat reprezintă mereu o problemă actuală, pentru că în fiecare epocă
istorică apar noi probleme care privesc viaţa în ansamblul ei: viaţa socială, viaţa statului şi viaţa
bisericească. În raport cu dimensiunea ei stabilă, universală, care, în cazul Bisericii Ortodoxe, se
regaseşte în dogme şi în canoane, relaţiile dintre Biserică şi stat dobândesc noi caracteristici în
fiecare epocă istorică şi în funcţie de regimul social din fiecare ţară. Elementul etnic, identitatea
naţională a creştinilor au, la rândul lor, o influenţă durabilă asupra relaţiilor dintre Biserică şi stat.
De la început Biserica Ortodoxă Română şi-a legat viaţa şi activitatea de cele ale poporului român.
Biserica are obligaţia de a se adapta la condiţiile istorice. Plecând tocmai de la noţiunea de
adaptare, patriarhul Justinian Marina, primul din perioada comunistă, aşezat pe scaunul patriarhal în
1948, după moartea patriarhului Nicodim Munteanu, a elaborat teoria "apostolatului social", care
punea bazele noii politici a Bisericii Ortodoxe. Biserica şi statul diferă prin natura lor, prin scopul şi
prin structura lor. Apostolatul social concretizează adaptarea Bisericii la noua siţuatie politică creată
de instaurarea comunismului; acesta reprezintă ansamblul discursului de supunere al Bisericii
Ortodoxe faţă de noua putere începand din 1948. Discursul era bazat in principal pe patriotism şi se
inspira, cel puţin în primii ani, din modelul ortodox sovietic.
Supunerea Bisericii faţă de noua politică a statului nu s-a bucurat de o apreciere
unanimă în rândurile clerului. Totuşi, într-o anumită masură, Biserica a putut să profite de noua
orientare graţie deschiderilor ce i se ofereau în problemele religioase cu care fusese confruntată după
sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Regimul comunist şi bisericile, Biserica Ortodoxă în special, au încheiat un fel de "pact" care
includea, din partea statului, respectarea libertăţii cultului, iar din partea Bisericii, respectarea
legilor; ceea ce dădea mână liberă statului să restrângă această libertate în funcţie de nerespectarea
de către Biserică a noului cadru legal. Apostolatul social a fost deci nu numai o adaptare ortodoxă a
politicii comuniste, ci a urmat directivele statului în ochii partidului comunist, Biserica trebuind să
contribuie la construirea noii societăţi căreia, drept urmare, trebuia să-i asigure un cadru legal prin
care se garanta libertatea omului.
Încă de la începuturile regimului comunist, Biserica Ortodoxă Română a demascat, după
modelul propagandei oficiale, "perversitatea" regimurilor capitaliste interesate de religie, numai în
masura în care aceasta facilita exploatarea omului şi dominaţia universală. Biserica Ortodoxă care

5
făcea apologia regimului comunist trebuia să treacă sub tăcere numeroase probleme care au fost
determinante pentru istoria religiilor în România. Să ne axăm înăa doar pe două exemple:
monahismul şi "mutarea bisericilor". Mânăstirile, care, până la sfârşitul anilor '50, rămăseseră
departe de scena politică şi deveniseră centre de opoziţie, au fost transformate în "adevărate
cooperative meşteşugăreşti". Călugării au fost transformaţi în muncitori pentru "a împiedica
dezvoltarea unei gândiri religioase indezirabile şi pentru a exploata aceste mase umane în profitul
prosperităţii socialiste".
Distrugerea şi "mutarea" bisericilor, care au anihilat definitiv întreaga valoare istorică,
arheologică a edificiilor, constituie exemplele cele mai grăitoare ale supunerii bisericii în perioada
totalitarismului anilor '80. Distrugerea iremediabilă a patrimoniului ilustrează distrugerea culturii
române sub regimul comunist, ca şi dictatura impusă Bisericii Ortodoxe. Atitudinea acesteia din
urmă arată în ce masuăa ea se resimte şi astăzi, în ciuda colaborării ei cu vechiul regim.
În România postcomunistă au rezistat anumite elemente de religiozitate tradiţională,
dar s-au impus şi unele elemente noi, de religiozitate modernă, în mare parte datorită procesului de
secularizare. În societăţile moderne, practicarea religiei de tip tradiţional se remarcă îndeosebi în
mediul rural, în rândul femeilor mai mult decât al bărbaţilor, la tineri şi la bătrâni. În societăţile ex-
comuniste acest lucru era valabil pentru indivizii cu dificultăţi de adaptare şi integrare socială. În
România, indivizii care văd în religie un element important al vieţii lor individuale şi colective nu
manifestă o religiozitate strict de tip tradiţional ci, din contra, reflectă tendinţe post moderne, fiind
destul de bine adaptaţi la societatea în care trăiesc. Toate acestea ne indică faptul că religia şi
religiozitatea din România suferă anumite transformări şi că aceste transformări sunt inerente, având
în vedere schimbările socio-culturale în curs ce afectează întreaga lume.
În momentul de faţă, prin comparaţie cu alte ţări europene, nivelul de religiozitate din
România este destul de mare (conform datelor oferite de European Values Survey- 1993, 1997,
1999): România se situează pe poziţia a doua, imediat după Malta. Acest fenomen poate fi privit cu
scepticism, dat fiind că procesul de secularizare (este vorba de ceea ce denumea Wilson ca fiind “...
o pluralitate de fenomene specifice: pierderea oricărei legături cu bisericile, apariţia unei <pieţe
religioase>, pluralismul confesiunilor, transformarea premiselor religioase în evidenţe culturale)
forţat la care a fost supusă timp de 45 de ani dar, totodată confirmat prin aceea că pentru România
religia creştină a reprezentat de-a lungul timpului izvorul formării şi dezvoltării identităţii naţionale
şi un punct de intersecţie cu celelalte lumi. Gradul semnificativ de apartenenţă religioasă nu este
însă însoţit de un înalt nivel al frecventării bisericii (86,6% dintre români declarau -1999- că găsesc

6
sprijin şi forţă în religie, cea mai mare frecvenţă la biserică înregistrându-se însă doar de Crăciun şi
de Paşti - 30,7% şi o dată pe lună - 21,6%).
S-ar părea că Biserica, privită ca instituţie, a suferit şi ea anumite transformări ce au
influenţat negativ participarea la riturile religioase publice, încurajându-le pe cele particulare,
individuale (comparativ cu secolele trecute când majoritatea indivizilor lua parte la practicile
religioase colective săptămânale, îndeosebi în mediul rural) - 92,1% se roagă; 65% mediteză sau fac
ceva asemănător; 53% se roagă în afara serviciilor religioase în fiecare zi şi 14% o dată pe
saptamană. Un exemplu concret pentru cele menţionate este unul cât se poate de recent - noiembrie
2006 - şi anume interzicerea simbolurilor religioase în şcoli (având în vedere că această decizie a
fost luată de către Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, exemplul se poate încadra şi
în categoria “credinţă fără apartenenţă”, care s-ar părea că ia amploare în ţările din Europa Centrala
şi de Nord).
La sate însă s-ar părea că Biserica joacă în continuare un rol destul de important în viaţa
oamenilor de acolo: ”În ceea ce priveşte biserica am asistat în ultimul deceniu la o revigorare
organizaţională, o înmulţire a unităţilor eclesiastice atât la bisericile tradiţionale (ortodoxă, greco-
catolică, catolică, reformată) cât şi la cultele neprotestante. Putem adeveri faptul că, după deceniile
de propagandă atee, comunităţile rurale se află într-o veritabilă renaştere spirituală creştină,
concretizată şi prin construirea unor aşezăminte monahale noi în care îşi redescoperă locul şi
acţiunile social umanitare”. (Traian Veldinas, Introducere în sociologie rurală). Continuitatea
încrederii acordate instituţiei bisericii în comunităţile rurale şi a importanţei religiei de tip tradiţional
se datorează în mare parte celor câteva atribute caracteristice populaţiei satelor româneşti actuale:
modestie, sărăcie, stângăcie, timiditate, stânjeneală, neîndemânare, naturaleţe, francheţe în vorbire şi
solidaritate. Aceste caracteristici generează comportamente culturale şi educaţionale ce situează
populaţia rurală în sfera culturală religioasă a mentalităţii tradiţionale.

OBICEIURI ŞI TRADIŢII ÎN ROMÂNIA

Din punct de vedere spiritual, satul românesc tradiţional înseamnă credinţă în Dumnezeu,
înseamnă creştinism. Religia are o funcţiune dominantă în viaţa sătenilor. Obiceiurile sunt prezente
în viaţa sătenilor, acestea acţionând în toate categoriile de manifestare ale satului românesc, tradiţii

7
pe care bunicii noştrii le respectau cu stricteţe şi care acum sunt lasate deoparte, ba chiar în derâdere.
Obiceiuri specifice unor sărbători religioase s-au pierdut pe lungul drum al timpului. Superstiţiile au
fost înlaturate prin găsirea de explicaţii mai mult sau puţin logice pentru motivarea lor. Ba mai mult,
de-a lungul timpului au fost importate saăbători sau ritualuri mai mult sau mai puţin creştine de prin
ţările cu mai multă priză la public, uneori înlocuind sărbătorile autohtone.
Să luăm exemplul unei aşa-zise sărbători foarte la modă în ultimii ani: Ziua Îndrăgostiţilor
sau Ziua Sfântului Valentin (unde este legătura între acest sfânt şi ritualurile ce au loc în această zi,
greu de spus, deşi multe legende încearcă să creeze o corespondenţă). Se spune că Valentin era preot
al împaratului roman Claudiu al II - lea, care-şi dorea o armată mare şi puternică, cu care să
cucerească noi teritorii. Suveranul a observat însă că numărul bărbaţilor doritori să se înloreze era
foarte mic datorită considerenţelor sentimentale, acesta hotărându-se să anuleze toate angajamentele
de logodnă şi căsătorie. În ciuda interdicţiilor, preotul Valentin a continuat să-i cunune în secret pe
îndrăgostiţi. A fost însă prins, închis şi condamnat la moarte. Utimele zile din viaţă şi le-a petrecut
cu fata comandamentului închisorii, cu care a legat o frumoasă prietenie şi de care s-a îndrăgostit
profund. În ziua în care a murit, 14 februarie 269 d. Hr., i-a lăsat o dulce scrisoare de dragoste.
Tradiţia a renăscut în SUA, când, prin 1800, Miss Esther Howland, o doamnă întreprinzătoare, a
început să comercializeze primele “Valentine’ cards”. Marii amatori de astfel de felicitări sunt copiii
şi adolescenţii care au astfel posibilitatea de a-şi exprima sentimentele, inimioarele roşii fiind
însoţite de versuri de dragoste gata imprimate pentru cei cu mai puţin curaj sau imaginaţie. Sfântul
Valentin, sărbătorit în data de 14 februarie, este patronul îndrăgostiţilor, în America, ziua lui fiind
numită “Valentine’s Day”. Cei care se consideră îndrăgostiţi îşi oferă astăzi flori şi mici cadouri cu
valoare sentimentală. Deci ziua de 14 februarie se consideră prilej de sărbătoare pentru cei care au
prenumele Valentin sau de a face cadouri persoanei iubite.
“Valentine’s Day” îşi are originea într-o tradiţie care a început în Roma antică. Acest vechi
festival reprezintă sărbătorirea fertilităţii şi era ţinut în onoarea a doi zei romani, Juno şi Pan. Unul
dintre obiceiuri era cel al scrierii unor mesaje de dragoste de către tinerele necăsătorite. Aceste
mesaje trebuiau introduse într-o urnă, iar tinerii, pe rând, alegeau câte unul. Conform obiceiului
trebuiau să curteze tânara al cărei mesaj l-au ales. Ziua Sfantului Valentin se numea şi ziua Nunţii
Păsărilor cu mult timp în urmă. Se credea că păsările îşi aleg perechea ăi încep să se reproducă în
ziua de 14 februarie. Se credea că, dacă porumbeii sălbatici se reîntorc în această zi, acest lucru
înseamnă începutul primăverii.

8
 De-a lungul vremii oamenii şi-au presat existenta cu o mulţime de sărbători, menite să-i
unească, să-i apropie sufleteşte şi să-i înveselească. Ziua Sfântului Valentin se identifică pe
meleagurile noastre cu Dragobetele, considerat zeul bunei dispoziţii şi în principal al dragostei,
numit şi Cap de Primăvară sau Cap de Vară, cunoscut ca fiu al Babei Dochia. Puţin ştiu că
Dragobetele, sărbătoare stabilită în calendarul ortodox pe 24 februarie, reprezintă de sute de ani o
alternativă a Zilei Îndrăgostiţilor sărbătorită în Occident. La români tradiţia spune că de Dragobete,
fetele şi băieţii pleacă în pădure pentru a culege ghiocei, adică dacă se întâmplă să se întâlnească, ei
trebuie să fie împreună pentru că beneficiază de protecţia zeului Eros. O altă variantă a tradiţiei o
constituie sărutul tradiţional. Tinerii care se sarută în ziua de Dragobete vor fi mereu îndrăgostiţi.
Dacă se întâmplă ca un băiat să calce o fată pe picior în ziua de 24 februarie, acesta ştie că el are
intenţii serioase şi că acest gest înseamnă o sugestie pentru o relaţie de duratî. Însă tradiţiile
autohtone, la fel ca multe altele, nu mai prind la generaţia tânără, care preferă să sărbătorească
Valentine’s Day.
Analizând tradiţiile autohtone ajungem la concluzia că motorul întregii operaţiuni este banul.
În jurul datei de 14 februarie toată răsuflarea negustorească afişează marfa de preţ pentru a veni în
ajutorul îndrăgostiţilor. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu sărbătorile religioase importante, precum
Paştele şi Crăciunul. În perioada premergătoare acestor sărbători, magazinele îţi refac stocul de
marfă, la un preţ cu adaos comercial recalculat şi adaptat pretenţiilor diferitelor categorii de
cumpărători. Se pare că, Crăciunul şi-a pierdut cel mai mult din semnificaţie. În mediul urban se
pare că ceea ce contează cel mai mult este ceea ce se află sub brad decât ceea ce este în suflet. Totul
este învăluit într-un strat mai mic sau mai mare de interes şi materialism. Se pare că în fiecare an tot
mai puţini colindători bat la uşi şi cum tot mai puţini copii sunt învăţaţi la şcoala sau acasă colinde şi
obiceiuri străvechi. Acest lucru se întâmplă în mare parte la oraş.
La sate încă se mai regăsesc unele tradiţii şi obiceiuri străvechi. În mediul rural Sărbătoarea
Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul pentru a vesti Naşterea
Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiţie este mersul cu icoana un fel de colindat care se face de
către preoţii comunităţii care binecuvântează casele şi creştinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale
închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea acestora se pierde în vechimea istoriei poporului
român. Evocând momentul când la naşterea lui Iisus Hristos s-a ivit o stea pe cer care i-a călăuzit pe
cei trei crai la locul naşterii, copiii câte trei crai, merg la casele oamenilor cantând colindul “Steaua
sus răsare” purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul “Bună Dimineaţa la Moş
Ajun” cântat de copii, aceştia fiind răsplătiţi cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Repertoriul

9
tradiţional al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti constă în colindele propriu – zise, cântece de stea,
pluguşorul, jocuri cu măşti, dansuri, dar şi alte datini, practici, superstiţii, sfaturi cu originea în
credinţe şi mituri străvechi. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitorii de muzică
cultă, cum ar fi: “Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, “O ce veste minunată” de D. V.
Kiriac. Obiceiurile şi colindele sunt prezente şi la alte popoare, ele datând chiar din timpul
romanizării. Un alt obicei întâlnit la românii, atât la cei din mediul rural dar şi la cei din mediul
urban, este acela de a se ţine post timp de 40 de zile înainte de a se sărbători, creştinii respectând
postul Crăciunului care se încheie în seara de litie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (20 decembrie)
este un moment important ce anticipă Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă un ritual străvechi.
În fiecare an în seara de Ajun se împodobeşte bradul. Împodobirea pomului de Crăciun este un
obicei venit din Occident (cel mai probabil de la popoarele germane sau chiar ariene), treptat acest
obicei intrând în tradiţia creştină. În zilele noastre împodobirea bradului de Crăciun a devenit unul
dintre cele mai iubite datini atât în mediul urban cât şi în mediul rural, odată cu aşteptarea în seara
de Ajun a lui Moş Crăciun, o varianta americanizată a Sfântului Nicolae.
Obiceiurile calendaristice şi cele legate de viaţă de familie sunt componentă perenă a culturii
noastre tradiţionale. Cea mai răspândită şi mai fastuoasă s-a dovedit a fi cea legata de Învierea
Domnului Iisus Hristos. Paştele este o sărbătoare religioasă creştină ce comemorează Învierea lui
Iisus Hristos la trei zile după crucifierea sa în Vinerea Sfânăa, lucru ce marchează sfârşitul postului
Paştelui. Această sărbătoare este cea mai sfântă din calendarul creştin urmat de Crăciun. Cuvintele
“Paşte” derivă din ebraică “pesah” care semnifică trecere. Maghiarii din Ardeal au păstrat o mare
parte din datini, precum cel al stropitului. De Paşti fetele maghiare de la sat au ocazia să afle cât de
mult le iubesc băieţii. Acest lucru se remarcă după mărimea crengilor de brad cu care aceştia
împodobesc porţile caselor unde locuiesc fetele. După ce porţile sunt decorate în a doua şi a treia zi
de Paşte, băieţii merg la stropit şi sunt răsplătiţi cu ouă roşii şi câte o batistă. Potrivit tradiţiei pentru
ca fetele să crească frumoase, băieţii trebuie să le stopească în ultima zi de Paşte. Obiceiul colorării
ouălelor s-a transmis creştinilor şi este încă practicat, mai ales la popoarele Europei şi Asiei. Spre
deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit,
atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor şi perfecţiunea realizării.
Simbolistica ouălor de Paşti trebuie căutată înainte de naşterea lui Hristos, în timpuri străvechi. Oul
era dat în dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creaţiei, fecundaţiei, simbol al vieţii şi al
reînnoirii naturii, obiceiul vopsirii lui fiind întâlnit la chinezi cu două mii de ani î. Hristos.
Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înrosesc ouăle de Paşti şi

10
de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica
Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă langa cruce şi acestea s-au
înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus. Domnul, vazând că ouăle s-au înroşit, a spus
celor de faţă: "De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de
răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi". Culoarea roşie cu care le vopsesc creştinii la Paşti,
reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar şi sângele lui Iisus care s-a scurs pe
cruce pentru mântuirea lumii. Ciocnitul ouălelor semnifică sacrificiul divinităţii primordiale şi se
face după reguli precise: persoana mai în vârsta (de obicei bărbatul) ciocneşte capul oului de capul
oului ţinut în mână de partener, în timp ce rosteşte cunoscuta formulă: "Hristos a înviat", la care se
răspunde "Adevărat a înviat".
Ţăranii au obiceiul ca, în dimineaţa din duminica Paştelui, sa-şi spele faţa cu apă nouă sau apă
neîncepută în care pun un ou roşu, având credinţa că astfel vor fi tot anul frumoşi şi sănătoşi ca un
ou roşu. După consumarea ouălelor, cojile roşii sunt păstrate pentru a fi puse în brazde, la arat,
crezându-se astfel că pământul va da rod bun.
În tradiţia populară de la noi, oul roşu de Paşti ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de
îndepartare a răului, fiind purtător de sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor.
Tot legat de sărbătoarea Pascală, se spune că lumânarea cu care s-a mers la biserică de
Înviere trebuie păstrată peste an şi aprinsă în timpul furtunilor, pentru a proteja casa de pagube, ca
cel care moare în vinerea Paştelui va ajunge direct în rai sau că dacă o persoana se tunde în vinerea
Paştelui nu va avea dureri de cap tot anul. Vinerea Mare este ziua în care a fost crucifiat Iisus şi
multe superstiţii sunt legate de această zi, majoritatea referindu-se la pâinişoarele cu cruce. În
această zi nu se spală rufe deoarece se crede că viaţa celui care spală aceste haine poate fi spălată
odată cu rufele. Superstiţii se pot întâlni şi legate de numere, naştere, botez, bani, mâncare, căsătorie
şi multe altele. Sătenii, dar şi oamenii de la oraş, sunt ortodocşi si cred în Dumnezeu, acest lucru
fiind evident prin faptul că aceştia respectă obiceiurile creştinesti. Unii postesc în zilele de miercuri
şi vineri, dar mai postesc şi în cele patru posturi de peste an.
Privind viaţa sătească socotim că datinile şi obiceiurile sunt importante pentru ordinea
comunităţii omeneşti. Acestea sunt deosedite ca fenomene chiar dacă aparent ele reprezintă aceeaşi
categorie de fapte prin elementul tradiţional al vieţii săteşti. Acestea sunt diferite prin faptul că
datina este un lucru obiectiv, exterior şi are la baza ideea de moştenire, adică trecerea de la o
generaţie la alta. “Când întrebam un ţăran ce este nunta el ne răspunde că este o datină. Dacă îl
întrebăm ce face el ne răspunde că aşa este obiceiul, traditiile si talentul dat din generatie in

11
generatie. Viaţa sa este stăpânită de o seamă de forme şi acte tradiţionale repetate şi adaptate care
fac parte din aceeaşi unitate a civilizaţiei române săteşti”. Obiceiul este un fapt îndelung repetat şi
moştenit din bătrâni. “Între sferele obicei - datina nu este un raport de suprapunere perfectă, nici
unul de subordonare, ci unul de întretăire”. Obiceiurile şi datinile strămoşeşti de Crăciun, de Anul
Nou şi de Bobotează ar trebui păstrate de generaţiile viitoare pentru a le transmite mai departe din
generaţie în generaţie, obiceiuri pe care şi noi le-am păstrat de la stramoşii noştrii - dacii şi romanii.
Copiilor de şcoala ar trebui să li se imprime toate acele obiceiuri de pe meleagurile satului
românesc şi parintii, noi cei de azi sa le fructificam, sa I invatam sa recunoascam, sa traiasca cu
traditii romanesti. Poporul român se poate enumera printre popoarele europene de veche cultură,
care au primit creştinismul în mod firesc, evolutiv. Datinile strămoşeşti se păstrează şi în zilele
noastre şi se va păstra încă multă vreme de acum încolo, cât vom fi creştini ortodocşi.

Bibliografie:

Benedict, Ruth. Cultură şi civilizaţia la români. Criterion Publising. 2002

Bernea, Ernest. Civilizaţia română sătească. Colecţia “Ţară şi Neam”. Bucureşti. 1944.
Gillet, Oliver. Religie şi naţionalism – Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul
communist. Trad.: Petrişor Mariana. Editura Componia. Bucureşti. 2001
Henri, H. Stahl. Istoria socială a satului românesc. Editura Paideia. 2003
Marica, George. Statul ca structură psihică şi socială. Editura Argonaut. Cluj-Napoca. 2004.
Neamţu, GH. Constantin. Monografia satului Crasnaleuca. Editura Cutia  Pandorei. Vaslui. 2002
Prevelakis, Georgios. Balcanii, cultură şi geopolitică. Editura Corint. Bucureşti. 2001.
Seişanu, Romulus. România – Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic. Editura Asociaţiei
Române pentru Educaţie Democratică. Bucureşti. 2000
Ţăran, Constantin. Modernizare şi reconstrucţie în satul românesc. Editura Augusta. Timişoara.
2000.
Vedinaş, Traian. Introducere în sociologie rurală. Editura Polirom. 2001
Vulpe Alexandru (coordonator), Păun Radu, Băjenaru Radu, Grosu Ioan. Istoria românilor: manual
pentru clasa a VIII-a. Editura Sigma. Bucureşti. 2000.

12