UNIVERSITATEA ”VALAHIA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST
TEZĂ DE LICENŢĂ

COORDONATOR:
Pr. Lec. Doc. IGNAT ADRIAN

ABSOLVENT:
OPREA ANDREI-ALEXANDRU

TÂRGOVIŞTE
2011
Cuprins

1
Introducere……………………..……………………………………………….4

Capitolul I.
Regimul comunist în România
I.1. Instalarea regimului sovietic …………………………………….….12
. I.2. Efectele regimului comunist în viața societății……………………...16

Capitolul II.
Biserica Ortodoxă Română în perioada 1945-1948
II.1. Ascensiunea comunistă şi tentativele de control a clerului……..….21
II.2. Presiunile Partidului Comunist asupra preoţilor şi ierarhilor……....26
II.3. Dinamica arestărilor în anii 1945-1948…………………………….29
II.4. Forme de rezistenţă ale Bisericii Ortodoxe Române…………….…39
II.5. Interzicerea educaţiei religioase în şcoli şi desfiinţarea Bisericii
Greco-Catolice………………………………………………………………….42

Capitolul III.
Biserica Ortodoxă Română în timpul păstoriri Preafericitului Justinian
Marina 1948-1977
III.1. Viaţa si ascensiunea Patriarhului Justinian Marina……….……….47
III.2. Problemele Bisericii în perioada păstoririi IPS Sale în perioada
1948-1964………………………………………………………………….…...50
III.3. Biserica Ortodoxă Română în perioada 1964-1977……………….65
III.4. Patriarhul Justinian Marina-un Apostol al Bisericii şi al neamului
românesc………………………………………………………………………..74

Capitolul IV.
Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Iustin Moisescu (1977-
1986 )
IV.1. Viaţa Patriarhului Iustin Moisescu……………………………..…82
IV.2. Reconstruirea Bucureștiului pretext pentru dărâmarea bisericilor...86
IV.3. Activitatea misionară şi tipografică a Patriarhului Iustin
Moisescu………………………………………………………………………..91

Capitolul V.

2
Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Teoctist Arăpaşul sub
regimul comunist 1986-1989
V.1. Viaţa Patriarhului Teoctist Arăpaşul ……………..………………101
V.2. Patriarhului Teoctist Arăpaşul pe urmele Patriarhului Justinian
Marina……………………………………………………….…….…………..104

CONCLUZII……………………..……….………………………………….107

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………….111

Introducere

3
 „Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi
răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează pentru că
iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat in inimile noastre, prin Duhul Sfânt, cel dăruit
nouă”(Romani V,3-5). Jertfa Mântuitorului, ca oamenii să nu piară, a fost
preluată de Apostolii care şi-au pecetluit apostolatul prin moarte martirică,
jertfindu-se pentru dreapta credinţă.
Regimul comunist a avut la bază ideologia materialist-atee, acest lucru se
află în antiteză cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. Această ideologie promovează
o viziune materialistă asupra lumii, în care Dumnezeu nu are nici un rol,
Biserica şi clerul sunt văzute ca unelte ale capitalismului exploatator ,,duşman al
poporului''. Procesul social presupune o evoluţie treptată a societăţii, prin
educaţie şi cultura. Din acest motiv Biserica la început a fost persecutată şi apoi
tolerată.
Învăţătura Bisericii Ortodoxe este total opusă acestui curent politic şi mai
ales metodelor represive folosite de acesta la început în Rusia şi apoi în toate
ţările ocupate de ruşi şi în care s-a răspândit. Creştinismul are la bază trei virtuţi
teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea  care este cea mai mare virtute
teologică, izvorul tuturor virtuţilor creştine şi năzuinţa omului spre tot ce este
bun şi vrednic de dorit. În Biserica Ortodoxă Română s-a sădit de a lungul
timpului un creştinism activ, duhovnicesc şi realist, un creştinism autentic căruia
îi pasă ce se întâmplă cu neamul lui, cu valorile lui. Apărarea neamului este
implicit apărarea credinţei strămoşeşti pentru care s-a vărsat foarte mult sânge
de a lungu istoriei sale. Biserica prin existența ei, a dogmei și a misiunii sale,
fiind întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos a constituia o piedică serioasă
pentru regimul comunist, cu binecunoscuta sa ideologie atee, potrivit căreia
,,religia este un opiu al popoarelor".1
Alături de originea latină , peste care timp de 1000 de ani, au trecut valuri
de migratori ce aveau potențialul creării unui stat medieval pe alte coordonate,
așa cum sunt multe cazuri în Europa, poporul român s-a născut creștin, creștin
ortodox. Misiunea Sfântului Apostol Andrei, precum și călătoria Sfântului
Apostol Filip sunt primele mărturii ale pătrunderii creștinismului în țara noastră,
se consideră că orașul Constanța a fost fondat pe vechea colonie grecească
Tomis chiar de marele împărat creștin și Sfânt Constantin cel Mare.
Biserica Ortodoxă Română este în prezent singura biserică latină ortodoxă
care odată cu formarea statelor medievale începe să prindă viață și din punct de

1
Prof. Dinu C. Giurăscu, Distrugerea trecutului României, Editura Museion, București, 1994, p.5

4
vedere administrativ, astfel se nasc mitropoliile din Țara Românească în 1359 și
Moldova în 1401, la aceste acțiuni au contribuit și domnitorii români care după
multe bătălii au fixat granițele precum și independența voivodatelor.
Noi ca popor român și creștin ortodox de-a lungul întregii noastre istorii
am apărat doua idealuri, libertatea națională și credința creștină. Nenumărate au
fost cazurile în care acest popor a luptat și s-a jertfit pentru a trăii în libertate și
în legea străbună pe care a moștenito de la strămoșii săi. Jertfa poporului român
de a lungul întregii sale istorii a avut la bază credinţa ortodoxă, acest neam are în
sânge încă de pe vremea strămoşilor săi o extraordinară cantitate de energie,
oameni care au în sângele lor secole de prigoniri şi primejdii,oameni care sunt
obişnuiţi să spună adevărul cu orice risc. Oameni a căror viaţă are un singur
sens: lupta. Cu astfel de trăsături de caracter românii,de la vlădică la opincă, s-au
angajat în lupta pentru apărarea dreptei credinţe a moşilor şi strămoşilor,a
Bisericii Ortodoxe, conştienţi că ea este ,,stâlpul şi întărirea adevărului”(I
Timotei 3,5) şi că în vremuri de grele încercări tot ea a fost aceea care le-a
apărat şi consolidat unitatea naţională a neamului.2
Impunerea regimului comunist de sorginte sovietică, în anul 1945, a adus
după sine restricționarea drastică a libertății religioase în România. Noul cadru
juridic și de exercitare a misiunii bisericești în România era preluat după
modelul sovietic, cristalizat în timpul războiului de apărare a patriei, atunci când
Stalin a chemat pe ierarhii ortodocși care supraviețuiseră gulagului sovietic și i-a
repus în posturile ocupate odinioară, cu rolul declarat de a susține moral și chiar
material războiul împotriva Germaniei naziste, lumea liberă asista la o
schimbare fundamentală în relația dintre regimul comunist și Biserica Ortodoxă
Rusă. Reacția imediată a celor din lumea liberă a fost desigur, negativă,
susținându-se ideea că ar fi vorba de o Biserică ,,comunizată" de Stalin, un fel de
marionetă, prin care aceasta arăta Occidentului că în URSS se respectă libertatea
religioasă. Obiectiv vorbind însă, situația relației dintre cele doua puteri chiar se
schimbase. Pentru Biserică însemna minimum de existență, într-o societate care
îl nega pe Dumnezeu și propaga în mod vădit ateismul. Pentru regimul sovietic
însemna un nou instrument de control și manipulare, în interesele dictate de
partidul comunist, atât pe plan intern cât și pe plan extern. În felul acesta,
Biserica putea fi mai ușor compromisă în ochii credincioșilor, iar pe măsură ce
socialismul se construia, aceasta urma să dispară, ca instituție, fiind considerată
o carie a lumii comuniste.3
2
Crainic Nichifor, Zile albe, zile negre , Editura Casa Editorială Gândirea, 1991, p.4

3
Tatiana Volokitina, Stalin-Biserica rusă: o relație interesantă, în ,,Magazin Istoric" , an XXXIV(2001),
nr1(406), p.19

5
 Unul din motivele pentru care în România s-a acționat cu atâta violenţă şi
ură împotriva Bisericii Ortodoxe Române este manifestul deschis împotriva
persecuțiilor religioase din Rusia sovietică în perioada interbelică. În martie
1930, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dădea o circulară prin care
cerea slujitorilor și credincioșilor săi să înalțe rugăciuni către Dumnezeu, pentru
creștinii prigoniți de peste Nistru, în această inițiativă fiind agrenate și societățile
preoțești, asociațiile religioase, pentru ținerea de conferințe publice. La
22septembrie 1936, episcopatul ardelean în frunte cu Nicolae Bălan, în cadrul
sinodului mitropolitan, dădea o pastorală împotriva persecuțiilor comuniste, care
continua și se acutiza tot mai mult în Rusia sovietică. De asemenea, în această
perioadă, numeroși teologi și intelectuali ortodocși luau de multe ori poziție
împotriva persecutării credincioșilor creștini din Rusia. S-au pregătit chiar
misionari pentru re-evanghelizarea Rusiei pustiite de ateism, în eventualitatea
unei căderi a regimului sovietic.4
Valurile de represiuni ce au fost exercitate de partidul comunist prin
instrumentele sale, miliția, securitatea și ministerul cultelor, au luat amploare
odată cu creșterea puterii asupra instituțiilor statului. Valurile de arestări se
făceau pe baza articolului 209 din codul penal al lui Carol al II-lea din 1936 ce
acuza ,,uneltirea contra ordinii sociale" la fel și Decretul regal 856/1938 privitor
la ,,siguranța de stat". În anii 50 comuniștii aveau să adauge un nou articol,
art.193 pentru faptele considerate penale săvârșite înainte de 23 august1944 cu
sintagma ,,activitate intensă contra clasei muncitoare". Acest articol de lege a
fost folosit pentru arestarea celor care în perioada interbelică au arătat adevărata
față a comunismului din Rusia.5
Lucrarea de faţă ,,Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului
comunist” în care se descrie persecuţia religioasă, politică şi socială pe care a
adus-o comunismul sovietic în viaţa poporului român, în special în sânul
Bisericii şi lupta dusă de cler alături de credincioşi în acele vremuri grele.
Lucrarea de faţă are rolul să amintească celor ce o vor citii despre un adevăr pe
care mulţi încearcă să-l facă uitat sau să-l păteze cu neadevăruri. În nici un caz
nu se poate accepta o colaborare cu regimului comunist, în singura instituţie din
România vinovată, alături de Partidul Comunist Român, de instaurarea
sistemului totalitar în care, chipurile, s-a simţit bine şi pe care l-a deplâns după
căderea acestuia, constituind o frână în calea implementării democraţiei în
România.
4
*** Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, tipărită cu binecuvântarea Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007,p. 24
5
Ibidem, pp.25-26

6
 În închisorile comuniste, viața religioasă a căpătat un tablou de
catacombă. Nenumărate sunt mărturiile care conturează veritabile momente de
trăire creștină, atunci când slujitorii altarului săvârșeau slujbe, înconjurându-i și
dându-le încredere colegilor de suferință în ajutorul divin. Cu toate torturile
orchestrate de oamenii regimului, cum a fost experimentul Pitești, temnița
comunistă a reprezentat locul în care multe suflete a cunoscut transformarea
spirituală și apropierea de Hristos, creând modele pentru creștinismul
contemporan.6
Această represiune împotriva slujitorilor Bisericii lui Hristos era de fapt o
noua persecuție, o revenire la vremurile de prigoană din vremea Imperiului
Roman. Se foloseau aceleași denunțuri plătite, altele anonime, ale așa-zișilor ai
colaboratori Securității. Întrucât preoții refuzau să susțină inițiativele partidului
comunist cu privire la muncile agricole în zile de sărbătoare și strângerea
cotelor, aceștia erau considerați dușmani ai poporului și tratați ca cetățeni
inferiori, copiii lor având mult de suferit. Ineficiența economiei și agriculturii
socialiste era imputată preoților și credincioșilor, considerați ca sabotori în
aplicarea directivelor date de partidul-stat, așa cum creștinii primelor veacuri era
considerați vinovați pentru răul care se abătea asupra imperiului, ca pedeapsă de
la zeități.
Pedepsele nu au durat până la expirarea detenţiilor, deoarece în perioada
1963-1964, când statul comunist, în dorința de a fi privit mai favorabil pe plan
internațional, i-a grațiat pe toi deținuții politici, după ce încercase să-i reeduce,
în spirit socialist, care apăruse între timp.
De represiune nu au fost scutii nici înalții ierarhi de atunci, printre aceștia
amintim de cazul Patriahului Nicodim, despre care se bănuiește că ar fi fost
otrăvit și chiar Înalt Prea Sfinția Sa Justinian Marina care a cunoscut chiar un
domiciliu obligatoriu la Dragoslavele și doua încercări de otrăvire intentate de
autorități, potrivit celor spuse de marele duhovnic ortodox părintele Ilie Cleopa. 7
De altfel, metodele represive ale regimului comunist aveau să fie resimțite și de
alți ierarhi despre care voi vorbii mai mult în lucrarea de față.
Abilitatea ieşită din comun şi stăpânirea de sine l-au făcut pe Justinian să
ştie să menţină echilibrul între biserică şi puterea politică, dar toate frământările
şi durerile acumulate în timp au făcut ca în cele din urmă să moară de inimă, în
maşina care-l aducea de la spitalul Elias la reşedinţa patriarhală, din pricina

6
Pr. Constantin Voiculescu, Viata religioasă în închisoarea Târgu Ocna 1950-1954, în ,,Vestitorul ortodoxiei",
an VIII, nr.154, 16-30aprilie, 1956, p.2
7
Pr. Ioan Dura, Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor şi consideraţii privitoare la
acestea, Bucureşti, Editura Harisna, 1994, p.14

7
şocului produs de vederea dezastrului lăsat în urmă de cutremurul din 1977,
ultimele sale cuvinte fiind: „Dar ce s-o fi întâmplat cu bisericile mele?”8
Urmaşul său la scaunul patriarhal, Justin Moisescu, s-a văzut confruntat
cu deciziile tot mai aberante ale lui Nicolae Ceauşescu, care, prin iniţiativele
sale megalomanice, a mobilizat întreaga societate, sub anumite aspecte mai
puternic decât la începuturile regimului comunist, fapt care a condus în cele din
urmă la destructurarea oricărei urme de regulă a jocului social, inclusiv între
Biserică şi stat, fapt dovedit în cazul demolărilor de biserici din Bucureşti,
aspect asupra cărora vom reveni. Deocamdată, documentele legate de activitatea
patriarhului Justin sunt extrem de puţine, urmând ca în anii viitori această lacună
să fie umplută, patriarhul Justin a trăit într-o continuă tensiune care, în cele din
urmă, i-au grăbit sfârşitul.9
Alegerea unui patriarh în anul 1986 a însemnat, în condiţiile de atunci, o
victorie, dacă ţinem seama că pentru Ceauşescu era mult mai convenabil să
menţină cât mai mult timp o situaţie echivocă, propice planurilor sale. Evident,
candidaţii la funcţia de patriarh au trebuit să treacă prin verificări amănunţite iar
aici revenim la acea fişă de cadre a patriarhului Teoctist, invocată de autorii
raportului. Analizând dosarul, deoarece Securitatea contribuia cel mai mult la
conturarea fişei de cadre. Ori, din lectura lor se pot observa două tendinţe clare:
o parte îl înfăţişează drept un devotat al regimului, în timp ce altele îl prezintă
drept un reacţionar, cu trecut legionar. Celebra notă informativă publicată în
2001 în care se făcea referire la acest pretins aspect al activităţii patriarhului,
datează din 23 aprilie 1949, fiind luată special de Securitate de la un diacon aflat
la acea vreme în detenţie, pentru a bloca candidatura lui Teoctist Arăpaşu la
ocuparea unui scaun episcopal cu ocazia alegerilor din iunie 1949. Nu pretinsa
activitate legionară era adevăratul motiv al blocării sale, ci faptul că era sprijinit
de patriarhul Justinian, perceput deja ca un inamic al regimului. Cu tenacitate,
acesta nu s-a lăsat până nu i-a construit lui Teoctist un dosar impecabil, aşa cum
de altfel a făcut şi cu alt protejat al său, episcopul Antim Nica, care avea
probleme şi mai mari, datorită funcţiilor deţinute în Transnistria.10
Din acest motiv, majoritatea „călduroaselor aprecieri” făcute Securităţii de
diverşi informatori „sinceri”, făceau parte dintr-o strategie menită să sprijine
candidatura unei persoane considerate ca dezirabilă intereselor bisericii,
aprecierile negative venind din partea unor detractori sau chiar inamici. Acest
joc complex de putere, prezent în toate structurile societăţii româneşti, abia
8
George Stan, Părintele Patriarh Justinian Marina, București, 2005, p.262
9
Raportul Tismăneanul, p.466
10
George Enache, Ortodoxia și puterea politică în România Contemporană, Editura Nemira, București, 2005,
pp. 140-141

8
începe să fie relevat din documentele Securităţii şi sfidează interpretări
simpliste, de genul celor lansate de autorii raportului, care se lasă vrăjiţi de o
frază sau două care le slujeşte propria teză, fără să o analizeze în context, fără să
se întrebe oare de ce Ion Cumpănaşu îi făcea patriarhului Teoctist asemenea
aprecieri.11
Demolare a bisericilor din perioada anilor ’80 este un subiect ce a fost
foarte discutat după revoluție fiind folosit chiar și la încercarea de înlăturare a
Patriarhului Teoctist. De fiecare dată când se discută această problemă,
vinovăţia principală cade pe ierarhia ortodoxă. Fără nici un fel de raţiune sunt
arătaţi ca vinovaţi patriarhii Justin şi Teoctist, ca principali artizani în acţiunea
de demolare a lăcaşurilor de cult din Bucureşti. Însă, unanim recunoscut este
faptul că aceste biserici au fost demolate din cauza planului de sistematizare a
Capitalei iniţiată de Nicolae Ceauşescu la sfârşitul anilor '70. Ceea ce înseamnă,
dacă rămânem în acelaşi punct de vedere enunţat mai sus, că cei doi patriarhi s-
au raliat, din motive necunoscute încă, la acţiunea de redesenare arhitectonică a
Capitalei. Urmând aceeaşi logică ar însemna că de demolarea bisericilor, tot
bucureştene, din sec. XIX de această dată, să fie vinovată tot ierarhia ortodoxă,
că nu s-a opus planului edililor bucureşteni de a schimba faţa oraşului, dar mai
ales regelui Carol I, care el însuşi a încurajat această iniţiativă. Replica imediată
ar putea fi de genul: nu se poate face comparaţie între bine intenţionatele planuri
ale regelui Carol I şi megalomania lui Nicolae Ceauşescu Totuşi, demolarea
bisericilor bucureştene petrecută atât în sec. XIX cât şi în anii 80 s-a procedat
din acelaşi motiv: sistematizarea Capitalei. Prin urmare, căutarea unor asemănări
şi deosebiri între cele două situaţii, diferite în timp pot aduce unele lămuri în
această problemă. Trebuie spus că demolarea bisericilor bucureştene în sec. XIX
s-a consumat pe acelaşi fond secularizant pe care societatea românească îl avea
din cauza influenţei revoluţiei franceze, situaţie pe care o găsim mult mai
agravată datorată politicii de ateizare promovată de regimul comunist.12
Într-un stat în care cenzura funcţiona în cele mai mici detalii, în care orice
formă de opoziţie era anihilată imediat, iar intimidarea era folosită ca cea mai
eficace metodă a organelor de represiune, atunci este foarte greu de detectat şi
evaluat atitudine contrare la decizia politicului de a rade de pe faţa pământului
atâtea lăcaşuri de cult. Numai dacă amintim de încercarea autorităţilor de a
demola Palatul şi Catedrala patriarhală, atât în vremea patriarhului Justin, cât şi
a lui Teoctist şi mutarea sediului la mănăstirea Văcăreşti, putem înţelege
11
Ibidem.p.142
12
Adrian Nicolae Petcu, Translatări şi demolări: biserici bucureştene victime ale sistematizării ceauşiste, în
„Dosarele istoriei”, an VIII (2003), nr. 10 (86), p. 39-46.

9
presiunile care se exercitau asupra conducerii bisericeşti. La acestea se adăuga
excesul de zel de care unii responsabili din conducerea locală de partid şi
municipală dădeau dovadă atunci când înţelegeau că, dintr-un simplu gest al lui
Ceauşescu, ei trebuie să demoleze o biserică sau orice dorea "iubitul
conducător".
Eroii Revoluţiei din 1989 sunt comemorați în fiecare an în apropierea
sărbătorilor de Crăciun, în Timișoara, București și alte orașe mari în care dorința
de libertate a fost puternică și a avut curajul să înfrunte tot ce i-a stat în cale.
Actul de pomenire a eroilor din toate timpurile, dar mai ales a acestor eroi,
majoritatea tineri, care s-au jertfit pentru libertatea şi demnitatea poporului
român în 1989, este o datorie morală. Aceşti tineri au arătat nu numai curaj, ci şi
foarte multă credinţă. Mulţi dintre ei îngenuncheau, rosteau rugăciunea Tatăl
nostru, deşi în şcoala românească nu s-a mai permis predarea religiei odată cu
venirea regimului comunist.
Cea dintâi rodire a jertfei acestor tineri a fost reintroducerea orei de religie
în învăţământul de stat, în şcolile publice. Ca atare, mulţimea tinerilor de astăzi
care învaţă religia în şcolile publice beneficiază de una din rodirile mari ale
jertfei tinerilor eroi români din decembrie 1989. În al doilea rând, jertfa lor a
rodit şi în ridicarea a sute de noi lăcaşuri de cult în toată ţara, România fiind
printre ţările Europei cu cele mai multe biserici noi în construcţie comparativ cu
numărul populaţiei. Tinerii eroi din decembrie 1989, care au văzut cu ochii lor
cum se dărâmau biserici în Bucureşti şi s-au luptat pentru libertatea şi
demnitatea poporului român, au făcut ca prin jertfa lor noi să trăim azi libertatea
de a fi credincioşi şi de a organiza viaţa religioasă potrivit tradiţiei noastre
creştine româneşti. Componentele esenţiale ale libertăţii adevărate sunt
preamărirea lui Dumnezeu şi săvârşirea faptelor bune. Preamărim pe Dumnezeu
mai ales când ridicăm lăcaşuri noi de cult, restaurăm şi consolidăm pe cele
vechi, iar deodată cu zidirea bisericilor, zidim duhovniceşte credinţa şi
spiritualitatea ortodoxă românească. În al treilea rând, eroii care s-au jertfit
pentru libertatea şi demnitatea poporului român au făcut ca prin jertfa lor, din
care s-a născut libertatea noastră, românii să poată călători oriunde în lume fără
restricţii. Astfel, românii călători şi migranţi au generat înfiinţarea de parohii şi
de eparhii noi în străinătate. Însă, când libertatea pe care am primit-o ca urmare
a Revoluţiei din 1989 este folosită ca prilej de uitare a lui Dumnezeu sau de
înstrăinare de Dumnezeu şi de valorile creştine tradiţionale, atunci libertatea
noastră nu mai este o sfântă libertate, ci o libertate decăzută. De aceea, depinde
foarte mult de noi dacă jertfa eroilor din decembrie 1989, pentru libertatea şi

10
demnitatea poporului român, aduce sau nu ca rodire o libertate sfântă, adică
sfinţitoare de suflet şi de viaţă.13
Prigoana împotriva bisericii nu a încetat nici astăzi, după aproape jumătate
de secol de jertfă, elementele venite din afară au adus cu ele și multe lucruri rele,
care nu s-au oprit doar în ai minții și păcălii pe oameni ba mai mult pe mulți ia
întors împotriva legii morale și mai ales a reprezentanților Bisericii lui
Dumnezeu, care în toți anii de zbucium a fost un adăpost, spital și școală pentru
toți oamenii indiferent de clasa socială. Oare preoţii ortodocşi sunt vinovaţi de
sărăcia din ţară, de corupţia endemică, instituţionalizată, de subminarea
programatică a economiei şi furtul resurselor naturale ale ţării, de îngenuncherea
demnităţii naţionale, de atacul dus împotriva sufletelor copiilor, de atentatele
concertate la morală, inclusiv prin intenţia de legalizare a prostituţiei sau prin
crimele avorturilor pe bandă, de distrugerea din exterior şi interior a instituţiilor
fundamentale ale statului, de lipsa unei strategii naţionale, sau de războiul dus
împotriva identităţii româneşti într-o Europă Unită şi puternică? Biserica
Ortodoxă Română sprijină crearea unei societăţi libere şi responsabile, iar ceea
ce deranjează pe unii este faptul că se pronunţă în anumite chestiuni cu valoare
morală, urmând consecvent valorile creştine. Din acest motiv Biserica este
atacată şi lovită, fapt care nu constituie o noutate.14
Importanţa ei reiese din curajul şi dârjenia cu care creştinii au luptat
pentru păstrarea şi rămânerea în sânul ortodoxiei. Ştim cu toţii că regimul
comunist a constituit o pată neagră în viaţa poporului român. Această perioadă
reprezintă un moment dificil, critic al evoluţiei noastre, presărat cu izbucniri de
un tragism rar întâlnit şi cu intervenţii dure, brutale din partea celor care au
încercat să treacă în ateism credinţa noastră ortodoxă. Un lucru este limpede:
regimul sovietic s-a menţinut prin forţă şi înşelăciune, prin introducerea in
eroare şi prin manifestări de violenţă ieşite din comun (bătăi, schingiuiri,
omoruri, detenţii, umilinţe etc.).

CAPITOLUL I.
Regimul comunist în Romania

1.Instalarea regimului sovietic

13
http://www.ziarullumina.ro/articole;1550;0;32018;0;Jertfa-eroilor---temelia-libertatii-poporului.html
14
http://www.scribd.com/doc/7837100/bor-in-anii-regimului-comunist-observatii-pe-marginea-raportului-
tismaneanu

11
 Una dintre ideologiile de mare impact, care s-a ambiţionat să schimbe
destinul lumii a fost comunismul. Într-o epoca de amestec al ideologiilor, de
nostalgii,confuză cel mai adesea. Gânditorii germani Karl Marx şi Friedrich
Engels s-au afirmat printr-o teorie revoluţionară, care avea să influenţeze
întreaga istorie a secolului XX. Aceşti mari filozofi au afirmat ca istoria
omenirii este istoria luptei de clasă şi societatea este aşezată pe legi care pot fi
determinate ştiinţific. Marx a afirmat ca este nevoie de o clasă socială bine
structurată şi capabilă să construiască o lume noua:,,exploatării omului de către
om" prin eliminarea proprietăţii private burgheze, considerată sursa a
inegalităţilor sociale.15
Prin instaurarea dictaturii proletariatului se dorea crearea unui ''om nou" şi
a unui paradis terestru, în care să domneasca egalitatea şi fraternitatea
oamenilor. În Rusia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX, în cadrul Partidului Social Democrat care adoptase deja ideile marxiste s-a
afirmat curentul bolşevicilor, care se pronunţa pentru acapararea totala şi pe cale
violentă a puterii. Liderul acestui grup politic Vladimir Ilici Unianov, cunoscut
sub pseudonimul de Lenin va profita de tulburările sociale şi politice provocate
de dezastrele primului război mondial. În octombrie 1917 are loc o lovitura de
stat. Foarte repede, bolşevicii şi-au creat instrumentele care să preserve puterea:
au instituit o birocraţie controlată de partid, şi-au subordonat sindicatele, au
suprimat libertatea presei, au interzis activitatea celorlalte partide, au creat o
poliţie politica CEKA şi au instituit teroarea ca instrument de guvernare.16
În Romania circulaseră diverse idei socialiste, sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului XX, dar în medii restrâns, Partidul Social Democrat în
1920 avea undeva la 800membrii la nivel naţional, in principal de naţionalitate
maghiară sau de religie mozaică. În 1920, un grup de socialişti români s-a
deplasat la Moscova, pentru a discuta condiţiile de afiliere a PSD la
Internaţionala a III-a Comunista. Liderii bolşevici le-au impus pur şi simplu
socialiştilor români acceptarea a 21 de condiţii, redactate de Lenin însuşi, care
transformau partidul roman intr-o secţie a Internaţionalei Comuniste şi executant
al dispoziţiilor venite de la Kremlin.17
În 1921 are loc un congres PSD în care adepţii Comitetului şi-au discutat
controlul partidului cu cei care voiau continuarea tradiţiei socialiste, congresul a
fost oprit de poliţie. Aceasta data este considerata de comunişti momentul
constituirii Partidului Comunist din Romania. În anii următori, PCR a început să
15
Mihai Stămătescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleşa, Sorin Andreescu, O
istorie a comunismului din Romani , Editura Polirom, Iaşi, 2008, p.10
16
Idem. p.11
17
Câmpeanu Pavel, Ceauşescu anii numărătorii invers Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 12

12
se structureze, dar poziţionarea sa antisistem, mai ales ideile sale ce susţineau că
România este un stat imperialist ce ar fi acaparat teritorii de la statele
vecine(URSS, Bulgaria, Ungaria), politica deschisă prosovietică şi militantismul
pentru declanşarea războiului civil au fost considerate inacceptabile, ceea ce a
dus la scoaterea sa in afara legii in 1924.18
Timp de doua decenii, PCR a activat în ilegalitate, in anumite perioade el
înfiinţându-şi organizaţii legale, care au participat inclusiv la alegeri. Mulţi
dintre liderii comunişti s-au refugiat în URSS, unde în timpul Marii Terori
iniţiate de Stalin şi-au găsit sfârşitul fiind executaţi de Stalin, aşa cum s-a
întâmplat cu Marcel Pauker şi Alexandru Dobroceanu Gherea.
Odată cu proclamarea statului naţional-legionar, PCR transmitea noi
instrucţiuni si directive membrilor săi, strecurarea in rândul cămăşilor verzi
pentru a le compromite, să speculeze toate nemulţumirile, creând cât mai multe
dificultăţi guvernului.19Autorităţile devin din ce in ce mai preocupate de
infiltrarea elementelor comuniste în Mişcarea Legionara. Documente ale
Institutului General al Jandarmeriei, ale Direcţiei Generale de Poliţie si ale SSI-
ului conţineau o serie de informaţii care atestau asemenea infiltrări ale
comuniştilor în rândurile legionarilor, speculând toate lipsurile muncitorilor.
Amestecul unor comunişti români în rebeliunea legionara din ianuarie 1941, cât
si a altor agenţi ai serviciilor secrete sovietice, a fost publicat intr-un număr
redus de documente ce se găsesc in prezent la Direcţia Arhivelor Centrale,
Arhivele Naţionale Bucureşti, Arhivele Serviciului Român de Informaţii si
arhivele MApN. În aceste arhive sunt menţionate nume ale unor comunişti
infiltraţi şi participanţi la rebeliune, în aceste documente s-a găsit ca la
manifestarea din 21 ianuarie 1941 un grup de muncitori ceferişti au
strigat ,,Trăiască Rusia Sovietica". Adevăraţii legionari au părăsit pe
manifestanţi, văzând singuri greşeala ce au făcut-o când au primit pe aceşti
muncitori în sânul Mişcării Legionare. Persoanele care au strigat şi manifestat
pentru URSS nu au putut fii identificate, unii dintre ei erau înarmaţi cu
revolvere, potrivit unei note informative a Serviciilor Secrete Romaneşti.20
Primăvara anului 1944 aduce o mare schimbare ideologica, stalinismul
care reprezintă practica politicii comuniste înlocuieşte leninismul original bazat
pe pură teorie. Conducerea este preluată pe 4aprilie de Emil Bodnăraş, Iosif
Răgneţ şi Constantin Pârvulescu, după înlăturarea lui Ştefan Foriş. Astfel în a
18
Mihai Stămătescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleşa, Sorin Andreescu, op.cit.
p.14
19
Georgescu Maria, Verzii şi roşii mână în mână, în "Dosarele Istoriei" Editura Pro Historia, nr.9/2000, p.44
20
Tănase Tiberiu ,Agenţi ai serviciilor secrete sovietice, implicaţi in rebeliunea legionara' Revista ,,Historia",
Editura Historia, an 2011, nr.110, p.39

13
doua jumătate a anului 1944 Partidului Comunist din România se afla într-o
situaţie buna decât ar fi avut dreptul să spere vreodată, în condiţii normale.
Paradoxul acelui an face ca reîntoarcerea României la democraţie, prin actul
curajos al regelui Mihai din 23 august 1944, când cu acordul principalelor
partide politice-inclusiv partidul comunist, mareşalul Ion Antonescu este arestat
şi a trecut Romania de partea alianţei anglo-ruse-americane. 21 La 12 septembrie,
la Moscova se va semna armistiţiul între România şi Puterile Aliate,să însemne
totodată şi revenirea la lumina legalităţii a partidului comunist-democraţia
renăscută purta in sine germenii propriei sale distrugeri după cum au arătat anii
ce au urmat.
Prezenţa Armatei Roşii prezente în Romania, ca aliat împotriva trupelor
germane şi maghiare aflate in retragere către vest, a reprezentat principalul
factor favorizant al partidului comunist. Guvernul militar format după 23 august
avea ca ministru secretar de stat pe comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, în al doilea
guvern din 4noiembrie şi până pe 5decembrie, acelaşi comunist este la justiţie şi
apar alţi noi membrii ai partidului comunist in guvern: Gheorghiu-Dej şi Teohari
Georgescu. Alianţa Frontul Naţional Democrat, formata din grupări politice net
inegale ca importanţă, fructe necoapte ale stângii în expansiune, lansează un nou
program de guvernare la data de 29 ianuarie 1945 , condus de o persoana agreată
de Uniunea Sovietica şi de comuniştii locali, acesta va fi Petru Groza.22
Elementul determinant prin care s-a instalat primul guvern comunist in
Romania nu a fost voinţa populaţiei, nici măcar prin presiunea străzii; elementul
determinant în numirea, de către rege, a acestui guvern au fost vizitele repetate
ale pe care le făcea în România A.I.Vîşinski, vice comisarul sovietic pentru
Afaceri Străine, vechi si credincios colaborator al lui Stalin. Chiar dacă acest
guvern a fost alcătuit după normele Constituţiei încă în vigoare(împuternicirea
smulsă cu forţa regelui încă în exerciţiu) comuniştii nu deţineau majoritatea,
guvernul având din 18 miniştrii dintre care doar 4 ai partidului comunist,
schimbarea era necesara, trecerea camuflata de la un tip de regim la altul s-a
făcut cu mare grija.
Conflictul de interese dintre guvernul Groza si vechile partide politice
devine tot mai evident mai ales prin încercările comuniştilor de a-şi impune
propria reformă agrara aflată în competiţie cu varianta propusă de Partidul
Național Țărănesc. Regele pe 21 august 1945 având ca atu notele
reprezentanților britanici și americani la Bucureşti, care nu recunoșteau guvernul
român sub aceea formă, fiind considerata ,,nereprezentativă" pentru scena
21
Adrian Cioroianu ,Pe umerii lui Marx, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p.51
22
Idem, p.55

14
politica din ţară, regele Mihai v-a cere premierului Petru Groza să demisioneze.
În faţa refuzului acestuia, regele se retrage din viaţa politica şi refuza să mai
semneze legile elaborate de guvern, aşadar legile erau nule. Acest episod este
desemnat de istoriografi si numit ,,Greva Regala''.
În decembrie sunt acceptaţi in guvern câte un reprezentant din partea
fiecărui partid istoric: Mihail Romniceanu-partidul liberal şi Emil Haţiganu din
partea ţărănist, aceasta schimbare a avut rol schimbarea aparenţelor si nu a
situaţiei,cei doi nou-veniţi au adus cu ei ceea ce comuniştii îşi doreau cel mai
mult: recunoaşterea din partea englezilor şi a americanilor si împăcarea cu
regele.23
Alegerile parlamentare din noiembrie 1946 reprezintă unul dintre
momentele cheie în preluarea puterii de către comunişti. De la violenţele şi
abuzurile din timpul campaniei electorale până la comunicarea rezultatelor
finale, desfăşurarea alegerilor a stat sub semnul fraudei. Rezultatele finale au
ilustrat o victorie zdrobitoare a Blocului Partidelor Democrate(alianţă condusă
de comunişti) a obţinut 83.8% din voturi adică 347 mandate din 414, Unitatea
Populară Maghiară a primit 7%-aliat doctrinar al partidului comunist, iar
opoziţia a primit 8,69%. În semn de protest faţă de aceasta clară măsluire
opoziţia si-a retras de la guvern pe cei doi reprezentanţi, dar râul era deja produs.
Cu o importantă victorie de ordin formal la activ, partidul comunist putea merge
mai departe în materializarea planurilor sale.24 În noiembrie 1947, Mihai a
călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a
cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție.
Regele Mihai nu a vrut să se întoarcă, dar personalități americane și britanice
prezente la nunta regală,l-au încurajat să o facă. Regele Mihai a revenit acasă la
sfatul expres al lui Winston Churchill, care se spune că l-ar fi sfătuit că mai
presus de orice, un rege trebuie să fie curajos. După întoarcerea sa în România,
Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniștii au anunțat abolirea
monarhiei și instaurarea unei republici populare și au transmis la radio
înregistrarea proclamației regelui despre propria sa abdicare. La 3 ianuarie 1948,
regele Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână, de
principesele Elisabeta a României şi Ileana de Habsburg.25
Pe 4 februarie 1948 noua republică populară română şi URSS-ul semnau
Tratatul de prietenie colaborare si asistenţa mutuală bilateral. Cu frontierele
23
Dinu C.Giurescu , Imposibila încercare. Greva regala 1945, Editura Enciclopedica, Bucureşti, 1999, p.13
24
Mihai Stămătescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleşa, Sorin Andreescu,
op.cit. ,pp.64-66
25
Antohi Sorin, O scurta istorie a romanilor povestită celor tineri de Neagu Djuvara, Editura Humanitas,
Bucureşti 1999 , p.207

15
comune fixate în funcţie de interesele URSS, Republica Populară România
devenea, informal una dintre multele republici sovietice ale Răsăritului.

2. Efectele regimului comunist în viaţa societăţii

Alegerile câştigate în mod fraudulos de către partidul comunist în 1946,
comuniştii preiau controlul asupra parlamentului şi încep sa se impună şi în
celelalte laturi ale societăţii.
În anul 1947 este înlăturata monarhia, după aceasta mişcare PCR a trecut
la construirea instituţiilor specifice,,democraţiei populare ''preluând ca model
sistemul politic al Uniunii Sovietice. Schimbarea constituţionala din 1948
Romania devenea Republică Populară, iar organul suprem al puterii de stat era
Marea Adunare Naţională. Influenta partidului asupra procesului legislativ era
desăvârşită, deputaţii MAN erau aleşi teoretic prin vot universal, de fapt erau
selectaţi de organele Partidului, acest lucru a dus la conducerea Partidului-Stat.26
Guvernul se va numii Consiliul de Miniştrii, acesta conducea țara din
punct de vedere administrativ si avea puterea sa emită acte normative. Legătura
guvernului cu PCR era foarte strânsă, fapt care într-un sistem politic cu partid
unic, însemna executarea deciziilor luate la vârful singurei ierarhii a țării:
Partidul Comunist.
Partidul-stat a implicat și aservirea justiției intereselor Partidului
Comunist. De a lungul întregii perioade 1948-1989 puterea juridica a avut o
funcție dublă: 1.prevenea și pedepsea delictele de drept comun, 2 justiția a
devenit o arma împotriva celor care se opuneau comunismului. În anii 1980,
numeroasele ,,delicte'' de ordin politic au fost ascunse în spatele unor acuzaţii de
drept comun, printre care cele mai utilizate erau ,,speculă'' şi ,,deţinerea ilegala
de valută'' rezulta de aici că numeroşii opozanţi politici au fost judecaţi ca
simplii delicvenţi de către instanţele civile.
Orice dictatură se sprijină pe un aparat represiv şi pe o intensă activitate
de poliţie politică. În absenţa lor, controlul total asupra societăţii nu ar putea fi
exercitat, aşa cum opoziţia şi curentele contestatare faţă de regim nu ar fi putut fi
descoperite şi înăbuşite. O zicală din aceea perioada suna în felul următor:,,ce e
securitatea? Inima partidului care bate, bate, bate ...'' încă din primii ani de
funcţionare, în numele ,,luptei de clasă'' si sub atenta supraveghere a
consilierilor sovietici, ofiţeri KGB, Securitatea a folosit în mod deschis metode
violente pentru a elimina orice forma de opoziţie la politicile partidului. Sub
conducerea unor persoane precum Alexandru Nicolschi, Gheorghe Pintilie,

26
Nicoleta Ionescu Gură ,Stalinizarea României, editura All, Bucureşti, 2005, p.18

16
Vladimir Mazuru sau Alexandru Drăghici-şef al Securităţii, apoi ministru al
Afacerilor şi Internelor, până în 1965, unul dintre principalii responsabili pentru
represiunea violentă din anii Dej.
Au fost operate sute de mii de arestări, deportări in lagăre de muncă
forţată, anchete violente şi nu în ultimul rând asasinate. În 1949 sunt constituite
Trupele de Securitate care au întărit foarte mult forţa represivă, rolul lor era
menţinerea ordinii publice şi înăbuşirea oricărei rezistenţe la colectivizare şi
naţionalizare a proprietăţilor. În anii '60 aceste trupe au fost chemate sa anihileze
rezistenţa partizanilor din munţi.
Miliţia este înfiinţata in 1949 şi a constituit o alta instituţie represivă a
statului comunist. În anii '50 ea a jucat un rol important în deportarea ţăranilor
care se opuneau colectivizării. Relaţiile miliţiei cu securitatea au fost foarte
strânse mai ales în mediu rural, pe care îl supraveghea sub coordonarea
Securităţii. Multe dintre delictele politice din anii 1980 au fost ascunse în spatele
unor delicte de drept comun, cazurile fiind instrumentate de Miliţie, cu sprijinul
Securităţii.27
Direcţia Generala a Penitenciarelor a fost subordonată Ministerului de
Interne, care coordona închisorile şi lagărele de muncă în care erau trimişi
deţinuţii politici, unde o mare parte dintre aceștia şi-au găsit sfârşitul, în urma
torturilor şi înfometării la care au fost supuşi. Vechiul sistem penitenciar din
România interbelică a fost transformat în 1948-1949 după modelul sovietic:
elaborarea unui regulament nou intern prin care s-au restrâns drepturile
deţinuţilor, diminuarea raţiilor de hrană, întărirea pazei, înăsprirea pedepselor
aplicate, obligativitatea muncii. Între anii 1945-1964 aglomerarea
penitenciarelor, lipsa igenei, a îngrijirii medicale, izolarea, bătaia, înfometarea şi
execuţiile sumare au devenit în scurt timp caracteristice pentru sistemul
penitenciar român.
În perioada guvernării lui Gheorghiu-Dej, în România existau 130 de
unităţi de detenţie. Penitenciarele au fost organizate în funcţie de numărul şi
calitatea deţinuţilor închişi. Penitenciarele erau:de tranzit şi de triere-Jilava şi
Rahova, pentru elita-Sighet, condamnări la ani grei de închisoare sau
condamnări pe viaţa - Gherla şi Aiud, pentru lucrătorii serviciilor de ordine
publică dinainte de 1945- Făgăraş, pentru femei-Dumbrăveni, Mărgineni,
Miercurea-Ciuc, Mislea, pentru studenţi-Piteşti, pentru minori-Târgşor,
Mărgineni,Cluj, închisori-spital Târgu-Ocna, Văcăreşti şi numeroasele centre de

27
Marius Oprea, Banalitatea Răului, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.34

17
exterminare pe întreg cuprinsul ţării exemplu Ocnele Mari, Codlea, Suceava. 28
Pentru ,,construirea socialismului'', regimul a decis folosirea deţinuţilor la
muncă forţată de la canalul Dunăre-Marea Neagră şi din Balta Brăilei unde
condiţiile de viaţă au fost dintre cele mai dure, astfel încât numărul deceselor a
fost de ordinul miilor. În coloniile şi unităţile de muncă din sud-estul ţării, zeci
de mii de deţinuţi au realizat cele mai grele munci, se spune că în aceea perioada
arestările se făceau în funcţie de numărul de muncitori necesar pentru realizarea
unor lucrări în complexele de lagăre. Condiţii extrem de grele au îndurat şi
deţinuţii aduşi în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic.29
Puritatea socială trebuia obţinută prin,,lupta de clasă'' purtată
împotriva ,,duşmanilor poporului'', aceasta etichetă a fost pusă:chiaburilor,
marilor proprietari de pământuri, bancherilor perioadei interbelice, membrii
clerului ortodox şi catolic, partizanii, etnicii germani, sârbii din banat, vechile
partide democratice-PNL şi PNŢ, legionarii, antonescienii, unii ofiţeri ai
armatei, toţi aceștia intrau in categoria,,trădători''.
Intelectualii care nu s-au convertit noii ideologii şi-au afirmat
superioritatea şi dispreţul şi a fost aproape exterminată în închisori sau
marginalizată, iar alţii au reuşit să părăsească România înainte de închiderea
graniţelor. Aceşti oameni care s-au opus regimului comunist au fost transformaţi
în ,,ţapi ispăşitori'' pentru toate eşecurile şi neîmplinirile. Exterminarea fizică,
deportarea,,reeducarea'' şi izolarea în închisori au fost principalele mijloace şi
metode prin care,,duşmanii poporului'' au fost înlăturaţi din societate. ,,Originea
socială sănătoasă'' era folosită pentru condamnarea ,,păcatelor'' părinţilor asupra
copiilor şi interzicerea accesului acestora în şcoli prin alcătuirea dosarelor de
admitere, astfel le-au fost interzise unele drepturi urmaşilor ,,duşmanilor
poporului''.30
Majoritatea formelor tradiţionale de asociere au fost desfiinţate: partidele
politice au fost scoase în afara legii, liderii politici au fost arestaţi, personalităţi
culturale marcante au fost încarcerate sub diferite pretexte şi unele culte au fost
interzise, scopul acestor acţiuni era eliminarea adversarilor politici şi a
structurilor democratice liberale. Cenzura, minciuna, dezinformarea şi calomnia
au fost utilizate sistematic în presa oficială. Numeroase demonstraţii şi
scandaluri de stradă de stradă au fost regizate pentru a crea impresia unei stări de
spirit nefavorabile partidelor istorice sau pentru a cere demisia unor persoane
publice. În intervalul martie-septembrie 1947, aproape 1000 membrii ai
28
Gheorghe Buzatu, Mircea Chiriţoiu ,Agresiunea Comunismului în România, Editura Paideia, Bucuresti, 1998,
p. 28
29
Marius Oprea, op.cit. p.91
30
Horia Roman-Patapievici,Omul Recnet, Editura Humanitas,Bucureşti 2001, p.21

18
partidelor de opoziţie au fost arestaţi. Cele mai expuse formaţiuni erau PNŢ şi
PNL întrucât ele beneficiau încă de o mare popularitate în rândul populaţiei.
Din cauza abuzurilor la care erau supuşi liderii ţărănişti au decis să
părăsească ţara,în speranţa organizării unui guvern de exil, tentativa lor a fost
dejugată de comunişti şi liderii arestaţi pe 14iunie 1947 Tămădău. Iuliu Maniu
unul dintre artizanii unirii de la 1918, preşedinte PNŢ, prim-ministru al
României, a fost arestat şi condamnat la temniţă grea pe viaţă în noiembrie
1947. Moare la 5septembrie 1953 la Sighet, locul înhumării nu este cunoscut
nici astăzi, se crede că a fost aruncat într-o groapă comună, la marginea oraşului
Sighetul-Marmaţiei în ,,Cimitirul Săracilor''. În august 1947 PNL s-a
autodizolvat iar în perioada 1948-1952 toate celelalte formaţiuni politice au fost
dizolvate sau înghiţite de comunişti. În următorii ani, represaliile împotriva
membrilor fostelor partide istorice au continuat prin valurile de arestări şi
deportări.31
Campania agresivă începută de guvernul Groza împotriva cultelor în
martie 1945 a avut ca scop anihilarea tuturor formelor instituţionale alternative
la monopolul impus de statul totalitar. Politica atee a regimului comunist a
condus practic la suprimarea organizaţiilor religioase. În perioada 1949-1989 au
existat în România 14 culte legale, manifestările religioase făţişe erau interzise.
Nou înfiinţat, Departament al Cultelor, a creat în 1945, a avut sarcina să verifice
activitatea tuturor confesiunilor religioase, dar şi a diferitelor organizaţii ale
acestora. Modul de administrare a finanţelor precum şi înfiinţarea de noi parohii
şi funcţii în structura cultelor erau supuse unui control foarte strict. În perioada
1944-1989 numărul clericilor, de toate cultele, anchetaţi, deportaţi, sau
încarceraţi a fost estimat a fi peste 4500.
Învăţământul a reprezentat o componentă esenţiala în acţiunea de
impunere a noii ideologii. Combaterea analfabetismului a fost în sine, un fapt
pozitiv, dar, în acelaşi timp politica a fost folosită în scopul îndoctrinării
ideologice. Politizarea învăţământului prin reforma din 1948 a fost însoţită de o
formă de presiune psihică, exercitată constant, cotidian şi prin constrângere.
Şcolile de partid erau dedicate în exclusivitate activiştilor partidului şi aveau
misiunea de a pregăti politic cadrele necesare pentru orice domeniu de
activitate.32
Decretul-lege din 1945 pentru epurarea presei, lovea direct în publicaţiile
partidelor democratice şi mai ales ale Bisericii Ortodoxe care si aşa erau
băicotate prin sistemul de difuzare şi cenzura exercitată de tipografiile
31
Mihai Stămătescu ,op.cit. pp.82-83
32
Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas,Bucureşti 1999, p.13

19
comuniste. Ziarul Scânteia a devenit reperul obligatoriu de informare a
populaţiei alături de care o lungă listă de publicaţii controlate ideologic şi-a
făcut treptat apariţia. S-a dat o lege şi pentru curăţarea elementelor reacţionare
Societății Române de Radiodifuziune. Oameni au fost alungaţi, mii de discuri cu
muzică şi partituri au fost arse.
Naţionalizarea din 1948 a mijloacelor de producţie votata pe 11iunie 1948
de Marea Adunare Naţională a fost confirmarea oficiala a noii căi pe care ţara o
îmbrăţişase. În urma acestei legi statul obţinea monopolul mijloacelor şi forţelor
productive importante.
Lovitura de graţie a venit în 1949 prin începerea adunării forţate a
terenurilor agricole şi a inventarului agricol. Acesta acţiune s-a făcut în mod
declarativ, prin,,liberul consimţământ al ţăranilor''. Acest proces s-a numit
colectivizare început la 3-5 martie1949 şi se va încheia la în 1962, cu un bilanţ
absolut pozitiv pentru autorităţi:15milioane de hectare vor intra în posesia
Întreprinderilor Agricole de Stat, restul va rămâne în proprietatea individuala.
Urmările acestui proces de colectivizare sunt:80mii de ţărani trimişi în judecata,
peste 17mii familii de moşieri au fost izgoniţi din propriile case, strămutaţi sau
deportaţi, locuinţele devenind sedii de partid sau cooperative agricole locale.33

CAPITOLUL AL II-LEA.
Biserica Ortodoxă Română în perioada 1945-1948

1. Ascensiunea comunistă şi tentativele de control a clerului

Prin actul de la 23 august 1944 s-a pus capăt dictaturii antonesciene şi s-a
revenit la regimul constituţional de dinainte de 27februarie 1938, drepturile
românilor erau cele recunoscute de Constituţia din 1866, cu modificări ce
ulterior i-au fost aduse de Constituţia din 29martie 1923. Prin urmare, libertatea
conştiinţei era absolută, iar statul garanta tuturor cultelor libertate şi protecţie.
Biserica Ortodoxă era instituţie eclesială, în care se regăsea marea majoritate a

33
Adrian Cioroianu, op.cit. pp.74-76

20
românilor şi a fost proclamată în continuare Biserică dominantă, la fel ca si în
perioada interbelică.34
Poziţia data Bisericii Ortodoxe Române fata de schimbarea regimului a
fost exprimată într-o telegramă trimisă pe 24august 1944 regelui Mihai I si
reprezentanţilor guvernului. Aceleaşi idei au fost adresate si către cler si enoriaşi
prin pastorala data în august 1944 în care condamna trecerea Nistrului, îl felicita
pe Suveran şi pe cei ce l-au ajutat în ,,gestul său măreţ'' săvârşit în 23 august.
Mai departe salută aliaţii care au îndepărtat ,,agresorii'', mai ales hortiştii
maghiari. Mai departe salută activitatea Bisericii Ruse care ar fi ajutat cu mult
patria sovietică şi strânsa legătură dintre cele doua biserici ortodoxe. Conţinutul
pastoralei trebuie înţeles în contextul acelei epoci de dezlănţuire a răzbunării şi
de vânătoare a celor consideraţi antisovietici şi naziste. Patriarhul Nicodim de a
lungul întregii sale activităţi şi până la moartea sa 27 februarie 1948, s-a opus
oricăror încercări de subordonare a Bisericii de către Patriarhia Rusă.
Înaintarea trupelor române spre nordul Transilvaniei, au fost eliberaţi mai
mulți clerici ortodocşi care s-au reîntors în fostele parohii, încurajaţi şi de voinţa
Mitropoliei Ardealului de a restaura viaţa spirituală în eparhiile recent eliberate.
Intenţiile Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului s-au conjugat cu cele ale
guvernului Sănătescu, care în octombrie 1944 a adoptat Decretul-Lege privind
organizarea Comisariatului. Acesta era un organism chemat să reprezinte
autoritatea statului român şi care se ocupa de toate numirile, detaşările de
personal, precum şi de aplicarea sancţiunilor disciplinare.35
Comisariatul putea emite decizii referitoare la reintegrarea în funcţiuni a
tuturor funcţionarilor, inclusiv preoţii ortodocşi, care aveau drepturi legale la
data de 30 august 1940 în nordul Transilvaniei. În noiembrie 1944, din ordin
sovietic, administraţia românească din nordul Transilvaniei a fost evacuată.
Revenirea maghiarilor a schimbat în câteva zile orice inscripţie românească
vizibilă, românii au fost ameninţaţi să plece, românilor nu le-au mai fost
înapoiate bunurile confiscate de hortişti, ziariştii ce scriau despre chinurile prin
care trece Biserica din Ardeal erau aspru criticaţi de organele comuniste de
presă.36
Iuliu Maniu este acuzat în octombrie 1944, că este susţinut de un aparat
politic, vizibil mai ales în Ardeal, alcătuit îndeosebi din avocaţi şi preoţi
ortodocşi. Ana Pauker acuză preoţii ortodocşi din Ardeal, bănuiţi că-l susţine pe
34
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu ,Constituţiile romane. Prezentare comparativă, Editura Regia
Autonomă, ,,Monitorul Oficial'', 1995, p.66
35
Cristian Vasile ,Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2005, p.28
36
Dinu C. Giurescu ,Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura All, Bucureşti, 1996,p.44

21
Iuliu Maniu,,clică periculoasă''. Situaţia preoţilor ortodocşi trimişi la parohiile
lor au fost supuşi unui tratament arbitrar, mai ales în Secuime.
Scrisoarea Mitropolitului Nicolae Bălan către ministerul cultelor trimisa
în aprilie 1945 sunt semnalate aceste discriminări exercitate de noua conducere.
Dintre acestea amintim închiderea unor preoţi, împiedicarea de a-şi îndeplinii
activitatea misionară, învinuiri false lansate asupra acestora. Mitropolit cere să
se ia masuri pentru încetarea prigoanei împotriva cetăţenilor români şi a clerului
ortodox. Mulţi preoţi au fost eliberaţi în urma acestei acţiuni a Mitropolitului
Ardealului.
La Sibiu preoţii au fost acuzaţi de colaborare cu Mişcarea Legionară, o
adevărată ameninţare după cum spune Ana Pauker, preocupată de comunizarea
cât mai accelerată a Transilvaniei.37
Expulzarea administraţiei româneşti din judeţele ocupate de maghiari, a
întârziat şi chiar a pus sub semnul întrebării revenirea a unor instituţii de
învăţământ superior, inclusiv Academia Teologică Ortodoxă de la Oradea,
evacuată temporar la Timişoara, pentru care se punea problema supravieţuirii.
Înfiinţarea Universităţii de Vest din Timişoara a fost poate cea mai
importantă măsură legislativă a guvernului Nicolae Rădescu. Academia
Teologică de la Oradea devenea Facultatea de Teologie a Universităţii de Vest
de Vest din Timişoara. Această acţiune a fost contestă de Academia Teologică
din Arad care susţinea necesitatea existenţei unui institut teologic superior la
Oradea pentru a întării interesele româneşti şi ortodoxe. Această poziţie adoptată
de reprezentanţii Academiei Teologice din Arad a dus la un val de arestări în
rândurile preoţilor arădeni pe 6martie 194538
Opoziţia preoţilor fată de propaganda comunistă era înfierată de aparatul
propagandistic, ziarul Scânteia, care arunca tot felul de acuze şi jigniri la adresa
preoţilor ce nu se înrolau în campania de ,,luptă politică''. Articolele se încheiau
cu unele recomandări pline de ipocrizie:,,...bine ar fii ca preoţii şi învăţătorii să-i
ajute pe ţărani a ieşii odată din necaz. (...)Să le arate care le sunt prietenii
ţăranilor şi care sunt duşmanii lor''39
În această perioadă, fruntaşii comunişti si-au înfrânat manifestările ateiste,
ele s-au vădit la momentul premergător instalării celui de al doilea guvern
Sănătescu, când miniştrii PCR şi PSD au insistat pe lângă şeful guvernului ca
miniştrii lor să nu depună jurământ religios. În contextul declanşării artificiale a
unei crize politice,sub pretextul curăţirii instituţiilor de fascişti, s-a ajuns la
37
Cristian Vasile op.cit. p.33
38
Ibidem. p.35-36
39
Ziarul Scânteia , Azi vorbim despre unii popi şi învăţători, în Scânteia, an I, nr.80, 10decembrie 1944, p.3,
p.41.

22
adoptarea legi ale epurării, prin care se înfiinţau comisii de verificare inclusiv a
instituţiilor eclesiale. Vasile Luca spunea că reminiscenţele fasciste sunt
introduse în viaţa oamenilor prin Biserică şi şcoală. Prin urmare clerici ce erau
consideraţi legionari trebuiau înlăturaţi. Folosindu-se de ziarul Scânteia, partidul
comunist lansa acuze grave la adresa unor preoţi profesori din învăţământul
teologic, exemplu directorul Seminarului Nifon, Olimp Căciulă, era acuzat că a
ar fi tolerat ca elevii să se înarmeze şi să iasă în strada la rebeliune.
Legea nr. 486 a intrat în vigoare în octombrie 1944, aceasta avea în vedere
purificarea administraţiilor publice, prin care funcţionarii statului puteau fi
licenţiaţi din serviciu în cazul în care au avut o atitudine abuzivă, sau o ţinută
nedemnă. De asemnea îi înlătura şi pe cei ce au militat în vreo organizaţie
politică:legionară sau fascistă.
Pe temeiul acestei legi, a fost licenţiat din serviciu, încetând să mai facă
parte din Corpul didactic universitar în 1945 , Nichifor Crainic, profesor al
Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, fiind acuzat de hitlerism, este
condamnat la închisoare pe viaţă. În 1947 este arestat şi închis la Aiud unde va
sta 15 ani, fiind eliberat în 1962. După eliberare a fost forţat de securitatea, în
perioada 1962-1968, să colaboreze cu ziarul de propaganda comunistă ,,Glasul
Patriei'' care avea menirea de a influenţa românii din exil. Aceasta era o metodă
comunistă de a murdării oamenii de seamă prin compromisuri şi în acelaşi timp
de a-i folosi pentru atragerea,,recalcitranţilor''. Pe 20august 1972 moare la
Mogoşoaia lângă Bucureşti40
În noiembrie 1944 Nichifor Crainic împreună cu marele poet creştin Radu
Gyr sunt excluşi din rândul Societăţii Scriitorilor Români tot din cauza legilor
486 şi 594. În 1945 acesta v-a fi condamnat la 12 ani de muncă silnică, este
eliberat în 1956 la intervenţia către Gheorghiu Dej a preşedintelui Indiei, la care
intervenise Mircea Eliade, aflat în exil. În februarie 1958 este din nou arestat şi
condamnat la moarte pentru poezia ,,Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane''
împreună cu el sunt condamnaţi si Puiu Atanasiu, profesorul Grigore Zamfiroiu,
Ibrăileanu şi Lucuţă. Pedeapsa li se comunică, la 25 de ani de muncă silnică, ei
află acest lucru după 11luni, perioadă de exterminare psihică. Poetul va fi închis
pană la decretul din 1964 când v-a fi eliberat din închisoarea Aiud. După
eliberare si el este obligat să colaboreze cu ziarul,,Glasul Patriei'', prin semnarea
unor articole scrise de securitate. Trece la cele veşnice în anul 1975 în luna
aprilie.41
40
Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX Închisorile comuniste din România, Editura
Agaton, Făgăraş, 2010, p.201
41
Fabian Seiche , op.cit, pp.271-273

23
 De fascism au mai fost acuzaţi părintele Gala Galaction, mare
personalitate a culturii române si a clerului ortodox precum şi persoane
importante ale literaturii române: Liviu Rebreanu, Ion Marin Sadoveanu, Al.O.
Teodoreanu, D. Caracostea. Tudor Vianu a fost şi el atacat de ziarul Scânteia,
pentru o pretinsă deformare şi mutilare a doctrinei materialismului dialectic.42
În luna ianuarie 1945 a sosit la Moscova si o delegaţie a Bisericii
Ortodoxe Române, alături de reprezentanţii a opt biserici ortodoxe autocefale. În
anul 1944, încetase din viaţa Patriarhul Serghie, iar succesorul său, Mitropolitul
Alexei al Leningradului și Novgorodului, a fost confirmat de Sinodul Bisericii
Ruse în ianuarie 1945. Guvernul sovietic l-a invitat la ceremonia de numire și pe
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim Munteanu. Prelatul nostru
nu a onorat invitația din cauza vârstei sale și a stării de sănătate.
Relaţiile dintre cele doua Biserici au fost umbrite si de documentul semnat
de Națiunile Unite în care se găsea un aliniat ce prevedea restituirea de către
guvernul român a tuturor valorilor materiale strămutate de pe teritoriul
Comandamentului Aliat-sovietic, în stare bună de funcţionare.
Patriarhia Rusă si presa comunistă au ridicat problema bunurilor
bisericești ,,furate'' din Transnistria și alte zone ale URSS în care a acționat
armata română. Statul rus care, în perioada interbelică, masacrase clerici și
transformase în grajduri lăcașurile de cult se prezenta în mod ipocrit drept
apărător al ortodoxiei ruse și al valorilor eclesiale ,,prădate'' de armatele
invadatoare. 43
Persoanele vizate au fost reprezentanţii BOR care înfiinţaseră în 1941 o
Misiune Ortodoxă în Transnistria cu scopul de a re-creştina populaţia aflată până
atunci sub asediul ateismului bolşevic. Ziarul Scânteia ataca Biserica Ortodoxă
Română, acuzând astfel că ar fi susţinut războiul antisovietic. Foarte important
de ştiut că Biserica ortodoxă rusă a strâns fonduri pentru susţinerea Armatei
Roşii împotriva Germaniei. Prin aceste atacuri se urmărea subjugarea clerului
ortodox român faţă de cel rus şi pierderea autonomiei, o data supurată
autonomia Bisericii şi temelia autonomiei naţionale ar fi fost doborâtă iar
regimul bolşevic ar fi fost complet instalat.
Tensiunile dintre guvern şi Patriarh au dus luarea în calcul de către partid
de înlocuire a acestuia. Insuccesul de a controla biserica ortodoxă română din
Paris a fost unul din motivele care ar fi pus problema înlocuirii patriarhului.
Regimul urmărea să creeze un grup de influenţă şi partener de dialog cu
42
Cristian Vasile, Erorile d-lui profesor Vianu asupra materialismului istoric, în ,,Scânteia", anul l,
21septembrie 1944, p.2.
43
Cristian Vasile Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, idem.. p.49-50

24
autorităţile franceze. Refuzul Arhimandritului Teofil Ionescu de a se întoarce în
ţară la chemarea ministrului cultelor nu a fost prevăzut. Slujitorii de la Paris au
fost acuzaţi de acţiuni ce defăimau România, deoarece la Conferinţa de pace de
la Paris ar fi publicat articole despre pierderea Cadrilaterului şi implicit a unor
parohii ortodoxe de la sud de Dunăre. Preoţilor li s-a alăturat Grigore Gafencu si
ceilalţi intelectuali aflaţi în exil. În fruntea Bisericii din Paris ajung Martinian
Ivanovici şi Vasile Boldeanu, nici unu nu era agreat de autorităţile de la
Bucureşti, Părintele Ivanovici chiar fusese sancţionat pe motive politice, ar fi
simpatizat Mişcarea Legionara, aceştia s-au aflat mult timp în vizorul serviciilor
de informaţii. Datorită Patriarhului Nicodim şi părintelui Gala Galaction care a
refuzat numirile în post a unor colaboratori, autorităţile de la Bucureşti au eşuat
în tentativa de a controla personalul clerical al bisericii române din Jean de
Beauvais.44
Neutralitatea păstrată de Patriarhul Nicodim s-a dovedit încă odată la
ceremoniile organizate în data de 24 ianuarie 1946, când după oficierea Te
Deum-ului, în catedrala patriarhală, Patriarhul a slujit, dar nu a mers în faţa
bisericii pentru a participa cu oficialităţile la defilarea militară. Preoţii ce au
slujit cu el i-au urmat gestul şi au rămas alături de el în altar de unde au plecat
după defilare.
Un alt motiv găsit de serviciile speciale pentru a-l încrimina pe patriarh a
fost înfiinţarea a două orfelinate pentru copii, orfani de război, pentru băieţi la
mănăstirea Cernica, iar pentru fete la mănăstirea Ţigăneşti. Aprovizionare a
acestor instituţii a fost făcută tot de patriarh, deoarece alimentele se găseau
foarte greu. Notele informative acuzau pe patriarh că acele alimente ar fi fost
oprite în Palatul Patriarhal.
Dr. Petru Groza a socotit că este preferabil să nu se treacă la înlocuirea
Întâi stătorului, considerând că ar fi fost o măsură mult prea radicală, urmările,
după părerea lor, nu ar fi reprezentat interesul partidului. Liderii comunişti care
ar fi trebuit să ţină la sentimentele ateiste, şi-au însuşit smerenia ipocrită şi
gesticularea evlaviei de paradă în mod special în 1946, în timpul campaniei
electorale, când s-a încercat apropierea Bisericii. Participarea acestor lideri
politici la slujbele religioase precum şi chemarea preoţilor la diverse evenimente
ne demonstrează clar tendinţa partidului comunist de a folosii reprezentanţii
Bisericii în campania electorala.45

44
Ovidiu Bozgan ,Biserica Ortodoxă din Paris în primii ani postbelici, în vol. ,Studii de istorie a Bisericii,
Editura Universităţii din Bucureşti,Bucureşti, 2000, p.45
45
Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu de comunism, idem. pp. 99-101

25
2. Presiunile Partidului Comunist asupra preoţilor şi ierarhilor
La 21 aprilie 1945 a intrat în vigoare Legea nr.311 privitoare la salarizarea
preoţilor,diaconilor si cântăreţilor bisericeşti,act normativ care majora numărul
gradaţilor de vechime de la 4 la 6. 46 În perioada campanie electorale în rândul
preoţilor circula un zvon privind pierderea salariilor în cazul unei victorii a
Partidului Comunist,care i-ar fi scos de la bugetul statului. Preotul Arsenie Boca
împreuna cu alţi preoţi şi călugări au ţinut o propagandă anticomunistă. Acesta
susţinea că Partidul Comunist duce o politică atee si contra Bisericii. În vara
anul 1945, călugărul Arsenie Boca este arestat de la mănăstirea Brâncoveanu din
Sâmbăta de Sus. Această arestare a venit ca un avertisment pentru mitropolitului
Nicolae Bălan, motivul arestării fiind activitatea legionară şi alte acuzaţii
ridicole. Este foarte important de precizat că Ierarhul Arsenie Boca nu şi-a
manifestat niciodată şi sub nici o formă n predicile sale vreun crez politic. Dr.
Petru Groza, crescut într-o familie preoţească, avea o mai mare credibilitate
decât restul tovarăşilor comunişti, acesta va linişti opinia publică şi clerul în
privinţa viitorului Bisericii într-un regim dominat de comunişti.47
Presiunea puterii politice asupra clerului superior a fost foarte agresivă
între anii 1946-1948. Partidul Comunist în această perioadă a scos la pensie şi a
înlăturat mulţi ierarhi. Scopul vacantării acestor posturi era alegerea n cât mai
multe demnităţi eclesiastice a unor arhierei devotaţi guvernului, care să
transforme Sfântul Sinod într-o instituţie aservită puterii. Pentru a reuşii acest
lucru Securitatea a apelat la dosarele întocmite în trecut de Siguranţă şi la
informatori pentru a găsii elemente compromiţătoare în legătură cu prelaţii
deveniţi indispensabili. Iată câteva exemple:
Emilian Dumitru Antal arhiereu vicar al Bucureştilor, apoi locţiitor de
mitropolit la Suceava a fost exilat în 1948 întâi la Mănăstirea Neamţ,după aceea
la Cozia şi, în cele din urma,la Topliţă,unde va rămâne stareţ timp de 19 ani
până la moarte.
Nifon Grigore Criveanu mitropolit al Olteniei din noiembrie 1939 a fost
pensionat în 1945.
Mitropolitul Basarabiei Efrem Enăchescu la 12 ianuarie 1944 a fost ales
mitropolit. După câteva luni a fost nevoit să se refugieze la Bucureşti, acesta a
murit în detenţie.
Episcopul Eugeniu Laiu a fost mitropolit al Bucovinei, pentru acţiuni
duşmănoase faţă de comunism a fost arestat în 1949.

46
Idem. ,Monitorul Oficial, partea I-A, anul CXIII,numarul 93, 21 aprilie 1945,pp.33-41
47
Cristian Vasile, ob.cit.pp.106-110

26
 Episcopul Policarp Moruşca a fost ales episcop misionar pentru românii
din America la 24 ianuarie 1935. În 1948 a fost pensionat la vârsta de 65 de ani
şi moare 10 ani mai târziu în anul 1958.
Episcopul Cosma Petrovici la 11 iunie 1924 a fost numit episcopul
Dunării de Jos cu sediu la Galaţi. La sfârşitul lunii august 1947 a fost pus în
retragere prin decretul 1836/10 septembrie 1947, iar în ziua de 16 decembrie
1948 a murit.
Mitropolitul Visarion Puiu a fost numit mitropolit al Transilvaniei în
1942, unde s-a străduit cu stăruinţă să demonstreze că Transilvania aparţine pe
bună dreptate românilor. La 23 august 1944 se afla la Zagreb,unde a participat la
hirotonirea unui arhiereu pentru Biserica Ortodoxă Croata. A înţeles imediat ce
va urma în ţara şi s-a văzut nevoit să se refugieze în exil. La 21 februarie 1946
,,Tribunalul Poporului'' din Bucureşti l-a condamnat la moarte sub presiunea
autorităţilor comuniste. Sfântul Sinod l-a repus din dreaptă în februarie 1950,
dar a fost reabilitat în septembrie 1990.
Teodor Trandafir Scorobeţ ales în 1946 arhiereu vicar al Arhiepiscopiei
Sibiului cu titlul de Răşinăreanul, în 1948 a fost scos la pensie forţat.
Tit Simedrea mitropolit al Bucovinei din 1935, înţelegând că va fi pus în
disponibilitate din oficiu, s-a retras la 31 iunie 1945. I s-a fixat domiciliu în
Schitul Dărvari din Bucureşti.
Pavel Şerpe arhiereu vicar al Bucureştilor din iulie 1947, cu titlul de
Ploieşteanul, a fost pus în disponibilitate după 1946 stabilindu-i-se loc de
retragere Mănăstirea Curtea de Argeş.
Episcopul Lucian Triteanul a fost ales episcop de Roman imediat după ce
a fost tuns în monahism la 29 martie 1923.Prin decretul Nr.1836/10 septembrie
1947,a fost pus în retragere.48
Mitropolitul Irineu Mihălcescu în 1899 este licenţiat în teologie la
Bucureşti, studiază la Facultăţile de Teologie din Berlin şi Leipzig. În 1903 îşi ia
doctoratul la Leipzig. Întors în ţară este numit la 1 iunie 1904 profesor de
dogmatică şi teologie fundamentală la Facultatea de Teologie din Bucureşti până
la 28 martie 1908. A colaborat foarte mult cu Nichifor Crainic în toată această
perioadă. Între cele 512 titluri legate de numele profesorului Ioan Mihălcescu,
inventariate de Emilian Vasilescu se numără şi importante traduceri făcute după
versiuni germane şi franceze: Epopeea lui Ghilgameş, Legile lui Mânu,
Bagavad-Gita. În 1923 este hirotonit preot la Biserica Amza. Între 1926-1928 a
fost decan al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi. În 1936 devine arhiereu vicar
48
Arhim. Petroniu Tănase ,Întâmplări în vremea Patriarhului Nicodim, în ,Teologie şi viaţă, nr. 7-12, 1999, pp
167-179

27
al Bucureştilor. Intră in monahism după moartea soţiei sale Anastasia. A fost
locţiitor de episcop al Râmnicului, în 1939 locţiitor al mitropolitului Olteniei, iar
în decembrie 1939 mitropolit al Moldovei49.
Înscenarea asasinării protoiereului Gheorghe Nicolae din ianuarie 1946 de
către Colonelul Cuza C. Mihălcescu, nepotul prelatului chiar în palatul
mitropolitan l-a pus într-o situaţie foarte delicată pe Mitropolitul Moldovei, a
fost pus să se retragă. Nepotul prelatului a rămas în libertate, alături de
mitropolit, probabil din lipsă de probe. Col. Mihălcescu, din sursele securităţii,
era un fost primar legionar, din comuna Pucioasa, judeţul Dâmboviţa, un fugar
care ridiculiza opera actualului guvern care prin aceea acţiune a încercat sa-l
susţină pe unchiul său.
La 16 august 1947 mitropolitul Irineu Mihălcescu este forţat să se retragă
din scaun,s-a stabilit l-a mănăstirea Agapia. A murit în împrejurări neelucidate,
insinuându-se că ar fi fost otrăvit, la 3 aprilie 1948.50
Patriarhul Nicodim Munteanul avea o poziţie din ce în ce mai şubredă.
Apropiaţii patriarhului erau şicanaţi, arestaţi sau îndepărtaţi din funcţie, cum a
fost cazul arhimandritrului Melchisedec Dumitru, un alt motiv care a dus la
înrăutăţirea relaţiilor dintre clerul superior şi guvern a fost diminuarea rolului
Bisericii în instituţiile de caritate, de asistenţă socială şi spitaliceşti. În vara
anului 1947, patriarhul Nicodim a fost obligat să se retragă la Mănăstirea Neamţ
imediat după vizita patriarhului rus Alexei din luna iunie a aceluiaşi an.
Motivul de sănătate invocat pentru această lungă absenţă, nu ar fi fost
decât un mijloc de a disimula în public dezacordul grav existent între el şi
guvern, mai ales că acesta a trecut complet sub controlul Partidului Comunist.
Patriarhul Nicodim Munteanul a murit la 27 februarie 1948, a fost ţinut 5 zile în
Catedrala Patriarhală unde mulţi credincioşi şi-au plecat genunchii în faţa
trupului neînsufleţit al unui mare luptător şi apărător al Bisericii Ortodoxe
Române.51

3. Dinamica arestărilor în anii 1945-1948

Majoritatea preoţilor care au criticat regimul politic comunist au fost
arestaţi, primele arestări au fost în 1944, au urmat arestările din 6martie 1945
din nordul Transilvaniei, aceiaşi preoţi ce au revenit la parohiile lor după
eliberarea teritoriului. În perioada martie-august 1945, după instalarea
guvernului Groza, un mare val de arestări în rândul preoţilor. Aceste arestări au
49
http://www.teologiromani.org/
50
Pr. Ioan Vicovan, Ioan Irineu Mihălcescu, Apostol al Teologiei Româneşti, Editura Trinitas, Iaşi , 2004, p. 15
51
Arhim. Petroniu Tănase op.cit, p.182

28
fost coordonate si la ordinele date de Ana Pauker, având ca rol epurarea. Se
mergea pe lozinca lui Vasile Luca ,,şi mai bine arestăm 10 nevinovaţi decât să
scăpam un bandit''. Primul ministru Pentru Groza, a încercat să mai domolească
aceste arestări, dar se afla în minoritate. 52
Majoritatea arestaţilor erau duşi la lagărul de la Caracal. Nu conta
culoarea politică, oricine se opunea masurilor noului guvern era arestat. În aceea
perioada arestările se făceau destul de uşor, doar o reclamaţie şi dacă
reclamantul era evreu avea mai multă credibilitate în faţa autorităţilor şi
arestarea se făcea mult mai repede.
Profesorul universitar Onisifor Ghibu, în lectura jurnalului de lagăr a
spunea ce importanţă deosebită are această categorie de deţinuţi, preoţii, la
lagărul din Caracal. Condiţiile în care erau ţinuţi preoţii în acest lagăr erau
deosebit de grele, alimentaţia săracă, cât si lipsa de igenă a dus la îmbolnăvirea
gravă a unora dintre deţinuţi. Numărul preoţilor a ajuns în câteva luni la circa
80. La cererea Patriarhului Nicodim şi a dr. Petru Groza, foarte mulţi dintre
aceşti preoţi au fost eliberaţi, dar s-au aflat în continuare pe listele de suspecţi, în
permanenţă ameninţaţi de o noua arestare, care a venit odată cu scăderea
influenţei primului ministru.53
În contextul derulării procesului mareşalului Ion Antonescu, în primăvara
anului 1946, mulţi clerici au fost acuzaţi de deţinere de publicaţii cu caracter
fascist. Printre aceştia se număra şi preotul Ioan Beju, istoric din Sibiu şi elevul
de clasa a VIII-a Octavian Los de la Liceul Gheorghe Lazăr, unde părintele era
profesor. Acuza adusă celor doi era păstrarea de materiale vechi, de propagandă
fascistă. Preotul Ioan va scăpa de această condamnare, dar va fii din nou arestat
si trimis la Canal.54
În anul 1948 arestările s-au intensificat odată cu înfiinţarea Securităţii.
Patriarhul Justinian Marina a încercat să obţină eliberarea a cât mai mulţi clerici
închişi, astfel a solicitat în decembrie 1948 printr-o telegramă către toate
eparhiile ortodoxe prin care solicita tabele cu clericii deţinuţi. O dată întocmită,
această evidenţă a fost înaintată Ministerului Cultelor, care a trimis aceste date,
adunate într-un dosar compus din 13 anexe, Direcţiei Generale a Securităţii,
numărul clericilor nu se cunoaşte nici în prezent. Prin această telegramă trimisă
de IPS Justinian, Biserica Ortodoxă, obţinea o victorie politică, dreptul de a se
implica în bunul mers al treburilor statului.55

52
Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu de comunism, idem. p.232
53
Pr.prof. Dumitru Stăniloae ,Prigonirea Bisericii Ortodoxe strămoşeşti sub comunism, în ,,Ortodoxia", anul
XLII, (1990), nr.1, p.4
54
Cristian Vasile Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu de comunism, idem. p.235

29
 Părintele Arsenie Boca a fostul unul din mai marii duhovnici ai ţării şi
elitei intelectuale ai sec XX, l-a ascuns la mănăstirea Sâmbăta de Sus unde a fost
stareţ pe Nichifor Crainic, acuzat şi căutat de comunişti. În perioada 1946-1947
a sprijinit grupul de rezistenţă armată din Munţii Făgăraşului În 1948 este
alungat de la mănăstirea Sâmbăta de Sus şi strămutat la mănăstirea Prislop unde
va fii stareţ. A fost arestat în acel an şi dus la Canal, unde a stat aproape un an.
Părintele Aresenie a trăit ca un sfânt şi a murit ca un martir fiind bătut de
doi securişti la ordinul Elenei Ceauşescu, la data de 28 noiembrie 1989. Motivul
pentru care s-a ajuns la acesta faptă groaznică a fost critica adusă guvernării de
atunci. El a afirmat atât în pictura de la biserica Drăgănescu despre felul cum va
murii, unde a pictat un călugăr răstignit, cât şi faţă de Maria Dumitraşcu căreia i-
a spus că moartea sa v-a fi determinată de o femeie, probabil Elena Ceauşescu.
Părintele Arsenie a fost îngropa la mănăstirea Prislop, după propria dorinţă.56
Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa s-a născut la 23 noiembrie 1925,
în localitatea Mahmudia din Judeţul Mehedinţi, într-o familie de 11 copii. După
absolvirea liceului Principele Carol din Tulcea se înscrie la Facultatea de
medicină din Bucureşti. În 1948 când se afla în anul doi de studiu, a intrat în
atenţia Securităţii, a fost arestat şi închis timp de 16 ani. A trecut prin închisorile
Jilava, Aiud si reeducarea Piteşti, unde a îndurat chinuri groaznice, dar pe care a
reuşit să le depăşească descoperindu-l pe Hristos. Este eliberat în 1964 în urma
amnistiei generale şi porneşte spre implicarea promisiunii făcute lui Dumnezeu
în închisoare:,, Doamne dacă mă scoţi teafăr de aici, o să-ţi slujesc Ţie!'' A
absolvit întâi Facultatea de Filozofie din Bucureşti, este sprijinit de Patriarhul
Justinian Marina şi de ieromonahul Antonie Plămădeală să urmeze Facultatea de
Teologie din Bucureşti. După absolvire predă limba franceză şi Noul Testament
la Seminarul Teologic din Bucureşti, unde câştigă foarte repede admiraţia
elevilor. Este împiedicat să-şi susţină teza de doctorat, se opune dărâmării
Bisericii Enei din Bucureşti, pe 8 martie 1978 a început o serie de
predici ,,Cuvinte pentru tineri'' la biserica Radu Vodă din capitală. Aceste
predici vor atrage foarte mulţi studenţi, nu numai de la teologie si seminarişti.
Biserica devenind ne-ncăpătoare fiind plină de tineri studenţi la medicină,
politehnică şi filozofie. Autorităţile revoltate trec la represalii încuind biserica şi
pe seminarişti în camere. În 1979 este din nou arestat şi supus unei detenţii

55
Paul Caravia , Biserica întemniţată . România 1944-1989, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, 1998, p.45
56
Adrian Nicolae Petcu , Părintele Arsenie Boca în atenţia poliţiei politice din România, Editura Partener,
Bucureşti, 2009, p.102

30
abuzive care va declanşa un val de proteste în rândurile românilor din exil, care
au dus la eliberarea sa, după 5 ani de detenţie şi expulzat din ţară.57
Se va stabilii la Washington DC împreună cu preoteasa sa Adriana şi fiul
său Andrei. Din continentul american a continuat să susţină eforturile românilor
din exil, devine o voce cunoscută pe radio Vocea Americii şi pe Europa Liberă,
alimentând speranţele de libertate ale celor din ţară.
Revine în ţară în 1990, primele contacte îi lasă un gust amar, pleacă dar
revine, face tururi ale ţării, predicând în toate colţurile ţării şi atrăgând pe tineri
aproape de inima sa. A păstorit ca preot la parohia Sfânta Cruce din
Washington, predică, scrie neîncetat şi ajută pe toţi ce veneau la el.
Trece la cele veşnice pe 21 noiembrie 2006 la Washington D.C. trupul
este adus în ţară si îngropat pe 2 decembrie la mănăstirea Petru Vodă din judeţul
Neamţ, cum şi-a dorit. La slujba de înmormântare condusă de Preafericitul
patriarh Teoctist au participat mulţi ierarhi şi peste 2000 de credincioşi. Părintele
Iustin Pârvu a spus ,,În liniştea mănăstirii Petru Vodă, din Judeţul Neamţ,
Părintele Calciu Dumitreasa s-a-ntors în pământul Grădinii Maicii Domnului.
Biserica şi neamul nostru românesc pierde azi una dintre cele mai puternice
conştiinţe, icoana pururi vie a unui apostol, glas mare în pustiul nepăsării şi al
compromisului. După o viţă de martiriu pentru Dumnezeu şi neamul său,
Părintele Calciu intră în lumea sfinţilor, Avem în ceruri un părinte ocrotitor.
Hristos să te odihnească în Raiul celor vii, Părinte Calciu.''58
Un exemplu de martiriu a fost Valeriu Gafencu, el s-a născut în Basarabia,
jud. Bălţi. Tatăl său a făcut parte din Sfatul Ţarii din Chişinău care la 27 martie a
votat pentru unirea cu patria mama. În 1940 Basarabia este cedată, iar Vasile
Gafencu, tatăl lui Valeriu, a fost deportat, împreună cu toţi cei ce au militat
pentru unire, în Siberia unde va şi deceda. Valeriu devine capul familiei si
împreună cu mama şi cele trei surori se refugiază la Iaşi, unde va urma
Facultatea de Drept. A fost arestat când era în anul II pentru activitate în Frăţiile
de Cruce, de către regimul Antonescu si trimis la închisoare la Aiud. În procesul
său a fost apărat de renumitul profesor de drept civil Constantin Angelescu care
a declarat ,,Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul
întregii mele cariere didactice'' . Pledoaria a fost inutilă.59
A trecut prin închisoarea Galata în 1941, Aiud 1941-1946, a fost preluat
de comunişti odată cu instalarea acestora, între 1946-1948 este dus la colonia de
muncă forţată de la Gâlda de Jos, reîntors la Aiud, trece prin reeducarea de la
57
Lucian D. Popescu ,Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana, Bucureşti, 2010, p.26
58
Idem, p.102
59
*** Sfântul închisorilor editura Agnos, Bucureşti, 2007, p.13

31
Piteşti. Preţul rezistenţei sale morale-spirituale în faţa lui Ţurcanu la Piteşti a
fost ruinarea definitivă a sănătăţii, se îmbolnăveşte de TBC pulmonar,osos şi
ganglionar şi este trimis la spitalul-penitenciar de la Văcăreşti, după scurt timp
este mutat la sanatoriul-penitenciar din Târgu Ocna, în 1950, unde va
supravieţuii pană în 1952.60
În închisoare l-a descoperit pe Hristos, puterea s-a spirituală sporeşte
printr-o trăire în duh, se ruga mereu, revărsând în jur dragoste pentru aproape şi
model de modestie, viaţa şi cuvântările sale îi atingeau şi încălzeau cu speranţa
pe ceilalţi deţinuţi. Se comporta demn, dar cu multă smerenie. La Piteşti
împreună cu alţi deţinuţi reuşesc să impună o atmosferă de ordine, pace si
disciplină. Când a fost trimis la sanatoriul-penitenciar de la Târgu-Ocna, în
februarie 1950, era într-o stare de slăbiciune avansată, începuse să scuipe
sânge(hemoptizie), a fost transportat cu targa neputându-se deplasa. La aceste
sanatoriu-penitenciar a avut porte de un regim mai bun, alimentar şi medical, dar
tratamentul pentru TBC-cu streptomicină lipsea. Nu a fost singurul din
închisoare pe linia trăirii creştine intense, ci făcea parte dintr-un grup mult mai
mare din care a avut multe de învăţat, printre aceştia putem amintii pe avocatul
Traian Marian, Traian Trifan, studentul la drept Ioan Ianolide, ieromonahul
Arsenie Papacioc, Constantin Ţoţea şi alţii. Mulţi dintre cei ce l-au cunoscut în
celulă pe Valeriu Gafencu, după ieşirea din închisoare, s-au călugărit sau preoţit,
exemplu Constantin Dumitrescu, se călugăreşte după ieşirea din închisoare si va
fii monahul Marcu Dumitrescu de la Sihăstria. A întors la credinţa cea adevărată
pe inginerul Traian Andreescu, fost membru marcant al PCR, sau pe generalul
Todescu, fost comandant al Jandarmeriei şi alţii. Toţi s-au spovedit şi împărtăşit
prin preoţii deţinuţi.61
Unele rude ale deţinuţilor au adus administraţiei streptomicină. Dar a fost
dată doar deţinuţilor ce au semnat un angajament de a devenii informatori. Unii
deţinuţi precum Gheorghe Niţescu vor prefera moartea curată decât a devenii un
informator pătat cu sânge nevinovat. Victor Stratan a primit medicamentul fără
condiţionare, starea lui nu era gravă şi de aceea o oferă lui Valeriu Gafencu care
a considerat că este mai de folos să o ofere unui frate de suferinţă din aceeaşi
cameră cu el, evreul în creştinat Richard Wurmbrand, care era grav bolnav de
TBC pulmonar. Acest evreu a fost membru de frunte al PCR, apoi s-a făcut
creştin si pastor protestant al unei organizaţii din Suedia care milita pentru
creştinarea tuturor evreilor. În urma tratamentului, Wurmbrand s-a însănătoşit,
mai târziu fiind eliberat, iar Valeriu a murit.
60
Ioan Ianolide ,Întoarcerea la Hristos document pentru o lume nouă, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p 21
61
Idem, pp. 194-196

32
 Cu numeroase plăgi pe trup, care supurau permanent, Gafencu şi-a
aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Pe 2
februarie, el şi-a rugat colegii de cameră să-i procure o lumânare şi o cămaşă
albă, pe care să le pregătească pentru ziua de 18februarie. A mai cerut ca o
cruciuliţă, pe care o primise de la logodnica sa, sa-i fie pusă în gură, pe partea
dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între
orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune, cu faţa transfigurată, Valeriu
a rostit ultimele cuvinte: ,,Doamne da-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi
libertatea care-mi robeşte sufletul''. La targa mortuară au venit şi s-au închinat
pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare în aceea zi,
pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun.62
Aspazie Oţel Petrescu în revista Permanenţe, aprilie 2002, declara,, ''
Valeriu s-a regăsit în suferinţele Mântuitorului, a urcat piatră cu piatră muntele
suferinţei, s-a înalţat din suplicii mai luminos, mai Biruitor până ce transfigurat
de iubire a trecut ''dicolo'' încoronat cu coroniţă de martir''. Nicolae Steihardt îl
numeşte pe Valeriu ,,unul din sfinţii închisorilor''63
Părintele Cleopa Ilie s-a născut în aprilie 1912, în comuna Suliţa, judeţul
Botoşani. Se trăgea dintr-o familie de ţărani si a avut noua fraţi. A fost botezat
cu numele de Constantin, după şcoala generală pe care o termină în satul său
natal, face trei ani de ucenicie la schimonahul Arsenie Olaru, pusnic în schitul
Cozancea. În 1929 intră în schitul Sihăstria alături de fratele mai mare Vasile.
Arhimandrit şi stareţ la mănăstirea Sihăstria, a fost unul dintre cei mai renumiţi
trăitori ai ortodoxiei contemporane, stâlp al Bisericii,care ţinea în palmă credinţa
poporului român în acele vremuri de prigoană comunistă.64
La 21mai 1948 părintele a ţinut o predică la praznicul Sfinţilor Împăraţi,
în care printre altele spunea: ,,Să dea Dumnezeu ca şi conducătorii noştrii de
acum să fie ca Sfinţii Împăraţi, ca să-i pomenească Biserica în veac'' se spune
că după slujbă nici nu a apucat să se dezbrace de veşminte, că o maşină a
securităţii deja era acolo să-l ridice, se pare ca un enoriaş l-a înregistrat. A fost
arestat, anchetat şi închis timp de 5 zile, fără apa si mâncare, după care a fost
eliberat. Timp de şase luni se retrage în pădure fiind urmărit de securitate,la
30august 1949 este numit stareţ la mănăstirea Slatina, Suceava, unde se transferă
alături de 30 de călugări din obştea din Sihăstria, ca urmare a unei decizii a
patriarhului IPS Justinian, scopul acestei mutări a fost înoirea vieţii duhovniceşti
de acolo. Obştea de la Slatina ajunge la 80 de vieţuitori, la această mănăstire
62
Fabian Seiche op.cit. pp. 232-233
63
Nicolae Stainhardt , Jurnalul Fericirii, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p.142
64
Arhimandrit Ioanichie Bălan ,Viaţa şi nevoinţele arhimandritului Cleopa Ilie, editura Mitropolia Moldovei şi
Bucuvinei, 1999, p.12

33
aveau să se închinovieze protosinghelul Petroniu Tănase, ierod. Arsenie
Plămădeală, arhim. Dosoftei Marcu, protosinghelul Gherontie Bălan, monahul
Agaton Sandu Tudor, ieromonahul Arsenie Papacioc şi alţii.65
Între 1952-1954 se retrage în munţii Stănişoara, împreună cu Arsenie
Papacioc fiind urmăriţi de securitate de securitate. Este adus la mănăstire din
ordinul patriarhului Justinian, în 1956 se întoarce la Sihăstria, în primăvara
anului 1959 se retrage în Munţii Neamţ, unde va sta timp de cinci ani. În 1964
revine la Sihăstria unde va fii duhovnicul întregii obşti, având o bogată activitate
în predici şi cuvântări, atât faţă de călugări cât mai ales faţă de tinerii mireni.
Trece la cele veşnice pe doi decembrie 1998, fiind înmormântat la mănăstirea
Sihăstria.66
Valeriu Anania s-a născut la data de 18 martie 1921 din părinții Ana și
Vasile Anania, în comuna Glăvile-Piteșteana, județul Vâlcea. A urmat școala
primară în satul natal, apoi cursul secundar l-a făcut la București. S-a înscris
la Seminarul Teologic Central din București ale cărui cursuri le-a urmat în
perioada 1933-1941. A frecventat și cursurile la liceele "Dimitrie Cantemir" și
"Mihai Viteazul din capitală, luându-și bacalaureat în urma examenului susținut
la liceul "Mihai Viteazul".67
În anul 1941 a fost arestat o lună de zile pentru participarea la funeraliile
unui comandant legionar. Mărturisește în continuare înaltul prelat: ..."După trei
săptămâni am fost eliberat, dar în cazierul meu a rămas fișa cu
calificativul "legionar", un stigmat de care, orice ai face, nu scapi o viață
întreagă. Nu am făcut parte niciodată dintr-un partid politic, dar am fost și am
rămas pe dreapta". În anul 1942 a fost arestat și condamnat din nou, la șase luni
de închisoare, pentru că ar fi deținut în podul Mănăstirii Cernica materiale
legionare și arme. La 2 februarie 1942 s-a călugărit la Mănăstirea Antim din
București, dându-i-se numele de Bartolomeu. În același an, la 15martie a fost
hirotonit ierodiacon, slujind în această calitate la Mănăstirile Polovragi și Baia
de Arieș. După greva studențească de la Cluj, fiind înlăturat din Facultatea de
Medicină în anul 1947, pentru că condus greva studențească cu
caracter anticomunist, contra guvernului condus dr. Petru Groza la 6
martie 1946 și totodată antirevizionistă împotriva celor care nu erau de acord cu
revenirea Ardealului la România. Din cauza organizării acestei greve a fost
exmatriculat. a ajuns stareț la Mănăstirea Toplița din județul Harghita. Ulterior,

65
Ibidem. p 28
66
Ibidem. p.104
67
http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/main.htm

34
și-a continuat studiile la "Facultatea de Teologie" din București și la "Academia
Andreiană" din Sibiu, obținând titlul de "licențiat în teologie" (1948).68
Conform mărturiilor unor contemporani, s-a bucurat în toată această
perioadă de protecția patriarhului Justinian Marina. Î n anul 1958 a fost din nou
arestat, sub acuzaţia "uneltire contra ordinii sociale". Și-a ispășit pedeapsa în
închisoarea de la Aiud la secția "Politici", În timpul detenției i-a murit mama, iar
el a fost înștiințat de acest fapt de către fratele lui, închis și el în aceeași
închisoare. În 1964 a fost eliberat, împreună cu alți deținuți politici, în urma unui
decret dat de autorităţi de desfiinţare a detenţiei politice.
În anul 1966 a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele
Unite ale Americii, unde a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei
Ortodoxe Române: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al
Congresului bisericesc, director al Serviciului "Publicații". În anul 1967 a fost
hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se din partea
Sfântului Sinod rangul de arhimandrit. A ținut numeroase conferințe și a făcut
parte din mai multe delegații ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare. Este
membru fondator al Comitetului Sălii Românești din Detroit, avandu-l ca invitat
la dineul de promovare din 21 mai 1976, pe laureatul Premiului Nobel, George
Emil Palade.69
Securitatea a încercat să-l recruteze ca informator dar nu au reuşit, IPS
Bartolomeu afirmă despre acest episod: "În anul 1976, aflându-mă temporar
în România, Securitatea m-a împiedicat să mă întorc, somându-mă să-i predau
documentele personale de proveniență americană (cardul de identitate și
pașaportul). Am reușit însă să le predau Consulatului American, care mi-a
eliberat o adeverință cu timbru sec, în dublu exemplar; pe unul l-am depus
la Departamentul Cultelor, pe altul îl păstrez eu. Chiar dacă nu s-ar fi petrecut
intervenția brutală a Securității, tot nu aș fi rămas pe viață în Statele Unite. Cu
toate că, după cinci ani de rezidențiat aveam dreptul să cer și să obțin cetățenia
americană, nu am făcut-o, iar asta nu din cine știe ce patriotism radical, ci pentru
că niciodată nu m-am împăcat cu gândul că trupul meu s-ar putea odihni în alt
pământ decât cel românesc, singurul care ține de cald".70
Părintele Iustin Pârvu s-a născut la 10 februarie 1919 în satul Poiana
Largului, judeţul Neamţ. Intră ca frate la mănăstirea Durău în 1936, în 1939 se
înscrie la Seminarul Ortodox de la Mănăstirea Cernica. Între 1942-1944 este
preot misionar pe frontul de est până la Odesa. În 1948 este arestat şi condamnat
68
http://ro.wikipedia.org/wiki/Bartolomeu_Anania
69
Mirela Corlățan,,Bartolomeu Anania, față cu reeducarea, în Ziarul, ,,Evenimentul Zilei", 12 ianuarie 2010
70
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/882192/CORLATAN-Leul-Ardealului-in-jungla-Secu/

35
la doisprezece ani de închisoare. Trece prin închisorile Suceava, Văcăreşti,
Jilava, Aiud. Înainte să fie trimis la torturile reeducării de la Piteşti, a fost trimis
să muncească în mină la Baia Sprie. În 1940 este condamnat la încă patru ani de
temniţa, pentru că nu s-a lepădat de credinţă aşa cum i-au cerut torţionarii. Timp
de 17 ani nu a avut alt nume decât ,,bandit al poporului''. În tot acest timp a
practicat rugăciunea inimii şi i-a învăţat şi pe alţii să o spună. 71
Este eliberat în urma decretului din 1964 şi devine muncitor forestier, în
perioada 1966-1975 se nevoieşte ca monah, apoi ieromonah la mănăstirea Secu,
în perioada 1975-1990 la mănăstirea Bistriţa, apoi revine la mănăstirea Secu
pentru un an de zile. În 1991 întemeiază mănăstirea Petru Vodă în Neamţ al
cărui stareţ şi duhovnic este până azi. În anul 2000 ridică schitul de maici lângă
mănăstire, o casă de educaţie pentru copii şi o bolniţă. În 2003 înfiinţează o
publicaţie de învățăturii şi atitudini ortodoxe, cu apariţie lunară ,,Glasul
Monahilor''. În 2008, pe 2 noiembrie, este ridicat la gradul de arhimandrit şi în
2009 apare cu binecuvântarea sa revista ,,Atitudini''. În prezent este cel mai mare
duhovnic al României, s-a remarcat de a lungul vieţii sale prin curajul său şi
jertfa sa personală în timpul anilor de prigoană.72
Părintele Mihai Lungeanu din Iaşi spune despre dânsul: ,,L-am cunoscut
pe părintele Iustin Pârvu în penitenciarul Aiudului, în jurul anului 1956...N-am
întâlnit fiinţă mai uşoară, mai discretă care nu se plânge de nimic, care primea
cu bucurie, trecea cu sufletul uşor peste orice ispită...Exemplul personal a fost
multora model în mijlocul suferinţelor, în mijlocul încercărilor''73
Unul dintre cei mai mari intelectuali care au înfruntat închisorile
comuniste unde au suferit şi au murit ca un martir, a fost Mircea Vulcănescu.
Acesta s-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti. Clasele primare le-a făcut în
Bucureşti, iar gimnaziul la Iaşi si Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitala
după ce aceasta a fost ocupată de armata germana. În 1921 se înscrie la
Facultatea de Filosofie si Litere si la Facultatea de Drept din Bucureşti pe care le
termina in 1925. A fost profund impresionat de Nae Ionescu si Dimitrie Gusti pe
care i-a avut profesori. Vulcănescu a plecat in 1925 la Paris pentru studii, dorind
să-şi dea un doctorat în drept si altul in sociologie, lucru nerealizat în final. A
colaborat la cele mai renumite reviste de cultura ale vremii, printre care amintim
doar Cuvântul, Criterion, Floare de Foc, Familia.74

71
Graţia Lungu Constantineanu ,Părintele Iustin Pârvu . Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Editura
Haritina, Iaşi ,2008, p.18
72
Ibidem. p.20
73
Adrian Alui Gheorghe ,Cu Părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Editura Conta, Craiova,
pp.32-33
74
Fabian Seiche ob.cit. p.510

36
 Din iunie 1935, a deţinut funcţia de director general al Vămilor până in
septembrie 1937, a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi si
ţigări făcuta de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Totuşi, a fost
numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor. În anii
următori, a ocupat de asemenea poziţii importante in administraţia naţionala:
1940 -1941, director la Casei Autonome de Finanţare si Amortizare si preşedinte
al Casei Autonome a Fondului Apărării naţionale, pentru ca din 27 ianuarie
1941 sa fie subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944. După lovitura
de stat din 23 august 1944, a revenit pe postul de sef al Datoriei Publice, unde a
rămas până pe 30 august 1948, când a fost arestat în lotul al doilea al foştilor
membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept ”criminali de război”. La 9
octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea. Judecarea recursului s-
a prelungit până in ianuarie 1948, când instanţa a menţinut pedeapsa din 1946.75
Mircea Vulcănescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud
drept unul din stâlpii rezistentei din închisoare si prin urmare i-au aplicat cele
mai grele torturi si dese izolări la crunta Zarca. Aceasta era o celula de
exterminare, de 1/4 m, din beton, fără niciun mobilier, deţinuţii fiind nevoiţi sa
doarmă direct pe beton. Pe timpul iernii geamul Zarcii era ţinut deschis
intenţionat, gardienii motivând ca geamul este strâmb iar tâmplarul trebuie să
vina. Într-un frig cumplit, fără mâncare şi apa, îmbrăcaţi doar intr-o zeghe
ponosită şi dormind direct pe beton, supravieţuirea ţinea de ordinul miracolului.
Au fost deţinuţi care au rezistat in aceasta stare si timp de trei săptămâni.
Intr-una din astfel de izolări la Zarca a lui Mircea Vulcănescu, un tânăr
deţinut nu a mai rezistat si s-a prăbuşit din picioare. Asistenţa medicală i-a fost
refuzata. Încă o noapte de dormit direct pe ciment i-ar fi adus cu siguranţa
moartea. Atunci Mircea Vulcănescu a făcut o fapta demna de Pateric. Filozoful
s-a aşezat pe ciment si l-a culcat pe deţinutul bolnav peste el. Acesta avea să-şi
revină, dar Mircea Vulcănescu se va îmbolnăvi grav de plămâni şi a decedat pe
28 octombrie 1952. Avea 48 de ani si a lăsat un testament simplu, dar care arata
întreaga concepţie creştină de viaţa a lui Vulcănescu : "Să nu ne răzbunaţi!".76
Ion Constantinescu-Mărăcineanu, poveste in articolul "Ultimele clipe ale
lui Mircea Vulcănescu" publicat in revista Memoria: "Rostul meu in viaţa s-a
terminat. Am început o opera, dar n-am fost in stare s-o duc pana la capăt. Am
predat la o catedra pe care am părăsit-o tocmai in clipele in care trebuia sa fiu
prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai in cele mai
dureroase momente ale istoriei. Am crezut ca mi-am făcut datoria ca cetăţean
75
Ibidem. , p.511
76
Zosim Oancea ,Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, pp.163-164

37
fata de aceasta tara hăituită si jefuita cu neruşinare, fata de acest neam
însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut sa vin aici lângă
cei în suferinţă, cei care au visat libertatea si-au sângerat pentru ea. Studenţii
mei nu mai pot aşteptă nimic de la mine, o biata epava ce se târăşte pentru
ultima picătura de viaţa. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi
zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultura. Pseudocultura şi-a întins
tentaculele ca o caracatiţa. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier.
Boala mi-a măcinat si ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă
vedeţi in ce hal am ajuns. O caricatura de om. Charon mă aşteaptă să mă
treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale
croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care
trec prietenii de celula. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i
părăsesc.''77
Sistemul comunist ateu din România a distrus familii şi vieţi, au batjocorit
credinţa şi virtuţile strămoşilor. Sistemul sovietic a dărâmat biserici şi mănăstiri,
a închis în temniţe şi lagăre de exterminare preoţi, călugări şi mai ales mulţi
români care nu au vrut să se lepede de credinţa ortodoxă. Exemplul acestor
oameni, care prin viaţa şi credinţa lor, care s-au jertfit pentru a ţine aprinsa
speranța unui întreg popor. Numărul celor ce au înfruntat închisorile comuniste
în acest primi ani de comunism este mult mai mare, acestea fiind doar câteva
exemple, exemple scrise cu sânge, ce nu vor fi şterse niciodată din istoria acestui
neam creştin.

4. Forme de rezistenţă ale Bisericii Ortodoxe Române

Restrângerea activităţii B.O.R, înlăturarea unor ierarhi, arestările în rândul
clerului ne demonstrează cât de mare era ameninţarea faţă de sistemul totalitar.
Supravegherea securităţii era continuă deoarece această instituţie în sine era
considerată un pericol potenţial în orice clipă. Toţi ierarhii începând cu
patriarhul aveau dosar de urmărire. Studiile recente ale lui Cristian Trocotă,
Constantin Aioanei, Vasile Cristian bazate pe documente din fondul ,,D'' ale
Arhivei S.R.I., şi stenogramelor Biroului Politic al Comitetului Central al PCR,
arată obiectivele urmărite de către partid faţă de B.O.R, obiective care trebuiau
atinse în lipsa unei colaborări ale ierarhilor Bisericii de către Securitate, prin
măsuri de forţă. Obiectivul partidului comunist a fost crearea unei Biserici
supuse, care să nu iasă din cuvântul său, ori acest lucru nu s-a întâmplat.

77
http://martirii-inchisorilor.blogspot.com/2010/09/mircea-vulcanescu-1904-1952.html

38
 În cele ce urmează voi inventaria câteva din formele de rezistenţă ale
Biserici Ortodoxe Române cu care Securitatea s-a confruntat. Le-am clasificat
pe nişte trepte care dau seama de legislaţia de atunci, care făceau distincţie netă
între manifestările strict religioase şi cele care ieşeau din spaţiul acesta, pe care
Securitatea le-a abordat în mod diferit, considerându-le cu grade diferite de
periculozitate. De aceea cele mai radicale au avut viţă scurtă, Securitatea
concentrându-şi toate eforturile în direcţia distrugerii lor. Astfel la un nivel bazic
mai greu de controlat, s-au păstrat până în 1989. Acestea sunt:
Spiritualitatea ca formă de rezistenţă. Deoarece una din problemele
esenţiale ale ideologiei comuniste era religia. Doctrina comunistă era construită
pe fundamentul ştiinţei se proclamă cu adevărata cunoaştere, singura care în
opinia ei instituia o lume reală din punct de vedere ontologic, restul lumilor fiind
auto iluzii sau minciuni acreditate cu bună ştiinţă de o autoritate malefică,
similară demiurgului celui rău, pe care revoluţia comunistă are dreptul să o
exorcizeze, arzând tot ce este fals şi ambiguu, în mod normal statul comunist şi
Biserica se exclud.
Biserica Ortodoxă din România şi-a originat discursul în mod consecvent
în relaţia hristică şi nu pe materialismul comunist, întâlnirea dintre cele două
instituţii venind pe tărâmul concret al binelui poporului. Păstrarea sâmburelui
viu al credinţei a fost lupta principală a preoţilor şi ierarhilor. Pentru Securitate
simpla rugăciune, slujba de duminică erau văzute ca forme de subversiune a
puterii comuniste. Libertatea credinţei era garantata prin Constituţie, creştinii
sau membrii clerului care erau mai trăitori ,,prea religioşi'' erau atent
supravegheaţi. Aceasta a fost prima formă de rezistenţă, exercitarea corectă a
slujbei religioase şi oferirea unui cuvânt de învățătură adecvat credincioşilor,
scopul era atingerea celor pe care comunismul nu-i îndoctrinase şi puteau
recepta mesajul lui Hristos care îi îndepărta cel puţin în conştiinţă de ideologia
atee. Statul comunist avea nevoie de un control total asupra sufletelor oamenilor,
de aceea foarte mulţi preoţi, care nu au făcut altceva decât să-şi exercite
conştiincios misiunea preoţească, au fost arestaţi, suferind ani grei de închisoare.
Exemplul cel mai relevant în acest sens este ,,Rugul Aprins al Maicii
Domnului'' Ceea ce au făcut Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuş şi alţii, nu era
altceva decât o aplicare a învăţăturii mistice a rugăciunii inimii. Această
activitate nu avea nici o conotaţie politică însă securitatea a interpretat această
activitate ca o uneltire împotriva statului comunist.78

78
Daniil Sandu Tudor ,Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p.6

39
 Această formă de rezistenţă s-a manifestat în mod individual, instinctiv,
fiind pentru mulţi arma de bază în rezistenţa din lagăre şi închisori. A avut şi un
mod organizat, sistematic de organizare de centre de excelenţă spirituală, cu
rolul de a aglutina în jurul lor pe cei care nu credeau in ideologia comunistă.
Aceste acţiuni erau întreprinse de mişcarea,, Rugul Aprins'' care avea o largă
cuprindere în orizontul monahal românesc. În rapoartele Securităţii relatează că
la mănăstiri era un aflux enorm de credincioşi, fapt care neliniştea autorităţile
comuniste si unul din motivele care au declanşat o represiune amplă prin
aplicarea decretului 410/1959. Această rezistenţă era înfăptuită în mare parte de
preoţii si călugări simpli, înalţii ierarhi ai Biserici precum Patriarhul Justinia,
Mitropolitul Filimon al Olteniei, Antim Nica, Bartolomeu Anania şi alţi
apropiaţi ai acestora au sprijinit aceste mişcări.79
În concluzie orice manifestare religioasă corectă era descurajată de
organele represive ale statului, Biserica Ortodoxă Română a luptat zi de zi
pentru a-şi realiza atribuţiile minime, nemaipunând la socoteală aspectele mai
delicate cu tentă politică clară, pe care statul comunist nici nu concepea să le
scape de sub control. Acest nivel bazic de rezistenţă trebuie apreciat la adevărata
lui valoare şi menţionat fiecare preot care a încercat să-şi facă datoria, ei fiind
eroii mărunţi ce au întreprins o rezistenţă tenace şi cea mai eficientă în ultimă
instanţă.
A doua modalitate de susţinere a mişcării de rezistenţa a fost susţinerea
armatei care ducea lupta anticomunistă. Acesta este un nivel al rezistenţei
preoţilor ortodocşi care se organizau în grupuri de ajutor reciproc care aveau
drept scop sprijinirea morală şi materială a membrilor lor. Se viza îndeosebi
ajutorul celor aflaţi în închisoare, aceste grupuri au funcţionat la diferite nivele.
Un astfel de caz este cel al preoţilor arădeni Ilarion Felea, Ageu Ion, Teodor
Damian şi alţii, care sprijiniţi de episcopul Andrei Magieru, organizau întâlniri
în care discutau viitorul Bisericii şi ajutau familia părintelui Ageu Ion aflat în
închisoare. 80
Alţii sau apropiat de grupările de rezistenţă armată care aveau ca premisă''
Libertatea este chipul lui Dumnezeu''. Un astfel de caz este cel al lui Gherasim
Iscu, stareţul mănăstirii Tismana care a colaborat cu gruparea generalului Ioan
Carloanţ; călugării Teofil Filimon, Evghenie Hulea şi preotul Ştefan Marcu
ultimul fiind şi duhovnicul fraţilor Paragină-cel mai cunoscut grup de rezistenţă
din zona Vrancei; starețul Paulian de la Putna care a cutezat să o ajute pe soția
luptătorului anticomunist Constantin Cenușă; ieromonahul Filaret Gămălău de la
79
Ibidem. pp.10-11
80
Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist,idem, pp. 244-246

40
schitul Rarău care a susținut sistemul de legături și aprovizionare al organizației
Gărzile lui Decebal; părintele Nicolae Donescu din Șuici, ucis de securitate
pentru că botezase copilul, născut în pădure, al familiei de luptători Silișteanu,
din munții Făgărașului; ieromonahul Iosaft de la schitul Pahomie care a susținut
grupurile din zona Arnota, acest lucru a pus în pericol așezământul monahal
Amintit. Mănăstirile erau locurile de refugiu preferate al tuturor acelora care
erau urmăriți de Securitate. Dacă erau prinși călugării erau aspru pedepsiți. Așa
s-a întâmplat și în cazul Mănăstirii Polovragi unde era ascuns colonelul Iulian
Popescu, comandant la Odessa, în anii războiului. Fiind descoperit, toți călugării
din mănăstire au fost arestați.81
,,Imaginativă vă rog dacă este posibil să spună cineva cuiva: în Ungaria
împotriva cui a-ţi luptat domnilor în revoluţia maghiara, imaginaţi-vă vă rog
daca ar fi posibil sa fie huliţi, terfeliţi luptătorii din Machi din Franţa şi să fie
întrebaţi contra cui a-ţi luptat dumneavoastră în Machi, imaginativa vă rog
dacă este posibil ca în Cehoslovacia să fie marginalizaţi, defăimaţi cei care au
făcut primăvara la Praga? Absolut toţi, pretutindeni sunt mândri de faptul că
anumiţi compatrioţi de ai lor s-au ridicat împotriva regimurilor de ocupaţie,
numai noi parcă suntem blestemaţi să lăsăm pe străini să creadă că am fost un
popor de laşi, că nu ne-am ridicat împotriva colonizării sovietice şi că am
răbdat. Numai noi le permitem străinilor să vorbească despre pasivitatea
românească şi chiar noi glosam la nesfârşit despre aceasta pasivitate şi despre
răbdarea noastră mioritică, uitând că nişte compatrioţi ai noştrii au contrazis
de fapt filozofia resemnării din mioriţa,timp de 17 ani.'' Acest citat aparţine
marelui filozof român Octavian Paler şi este preluat dintr-un reportaj despre
lupta poporului român.

5.Interzicerea educaţiei religioase în şcoli şi desfiinţarea Bisericii

Greco-Catolice
Un domeniu important în care ateismul comunist şi-a făcut simţită
prezenţa, în special începând din 1948, a fost şcoala, iar un prim pas l-a
reprezentat chiar prevederea de la art. 27 din Constituţia comunistă, care
prezenta că: ,,nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate
deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale
pentru pregătirea personalului cultului sub controlul statului''. Peste câteva luni,
la 3 august, decretul nr.175 privind reforma învățământului reafirmă organizarea
educaţiei pe baze ,,democratice'', toate şcolile vocaţionale sau particulare
81
Constantin Voicescu ,Oameni ai bisericii în rezistenţa anticomunistă din munţii şi codrii României,
în ,,Analele Sighet", vol. II, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1995, pp. 279-294.

41
devenind şcoli de stat. Ultima prevedere, conţinută la art. 35 al legii lovea
puternic Biserica, care era izgonită din viaţa socială. În actul normativ, inspirat
după modelul educaţiei sovietice, se stipulau şi pedepse şi pedepse cu
închisoarea, până la 10 ani, pentru oricine ar zădărnici sau ar încerca să
zădărnicească punerea în aplicare a art. 35. Noua lege a învățământului a fost
completată cu Decretul nr. 176 privind trecerea în proprietatea statului a
bunurilor Bisericii, care au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor
de învăţământ general, tehnic sau profesional. Legea enumera toate şcolile
confesionale naţionalizate.82
Laicizarea şi naţionalizarea şcolilor confesionale a afectat puternic
Biserica Ortodoxă. De exemplu grădiniţele şi şcolile administrate de Societatea
Ortodoxă Naţională a Femeilor din România deveneau şcoli de stat. Încă din
vara anului 1948 s-au produs în şcoli o serie de acte care i-au îngrozit pe elevi şi
pe părinţi. Troiţele din faţa scolii au fost dărâmate, icoanele din sălile de clasă au
fost scoase, ostentativ în majoritatea cazurilor, elevilor li s-a interzis să spună
rugăciunea la începutul cursurilor şi aşa mai departe. Agresiunea împotriva
sentimentului religios al copiilor a continuat şi în afara şcolilor. Atât directorii
de şcoli, cât şi organele autorităţilor locale i-au împiedicat pe copii în zilele de
duminică să meargă la biserică. În unele, zone unde populația era foarte
credincioasă, părinții elevilor au refuzat să-și mai trimită copii la școală,
eveniment care a îngrijorat în cel mai înalt grad conducerea PMR, în condițiile
în care, în paralel, se derula campania propagandistică de combatere a
analfabetismului. Metodele folosite de Ministerul Învățământului au fost
criticate de Gheorghe Gherorghiu-Dej și Tohari Georgescu, fiind acuzat de
exces de zel.83
Unii reprezentanți ai bisericii au luat măsuri în privința asta. De exemplu
Episcopia Hușilor a emis o circulară în care îi îndemnă pe preoții din cuprinsul
eparhiei să strângă toți copii ce țineau de parohiile lor pentru a face cu ei cursuri
de educație religioasă. Instanța clericilor pentru predarea religiei era scump
plătită, semnificativ în acest sens fiind cazul călugărului Mina Dobzeu de la
schitul Bădicești. Întrucât în predicile pe care le ținea în biserica din sat
călugărul îndemna părinții să trimită copiii la biserică pentru a învăța religie,
pentru acest lucru a fost arestat de organele de Securitate.
În ședința din 25 noiembrie 1948 membrii Secretariatului Comitetului
Central al Partidului Comunist Român au criticat acțiunile Ministerului
Învățământului, confruntându-se cu multe probleme în special în mediul rural.
82
Cristian Vasile Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, idem, p. 217
83
Ibidem. p.219

42
Drept urmare acestei acțiuni în unele locuri s-a ajuns la amânarea începerii
anului școlar, majoritatea copiilor nu au fost trimiși la școală de către părinți.
Colaborarea dintre membrii clerului și învățători este considerată potrivnică
regimului sovietic și că majoritatea țăranilor, mai bine de 76% din populația tării
de atunci, adică peste 12 milioane de oameni erau creștini și că nu puteau să-i
facă peste noapte materialiști. În fond, membrii Secretariatului C.C. al P.M.R.
dădeau dovadă de o imensă ipocrizie, deoarece organele Ministerului
Învăţământului Public au aplicat, uneori cu mult zel, niște decizii de laicizare
forțată hotărâte chiar la vârful Partidului Comunist.84
Cursurile de catehizare ținute în biserici de către preoți la îndemnul
episcopului a reprezentat o problemă delicată, deoarece Legea Cultelor nu
pomenea nimic despre astfel de cursuri pentru copii: nu se preciza că sunt sau nu
sunt permise. În septembrie 1948 Sfântul Sinod a încercat să speculeze
neclaritatea legii și a elaborat o Pastorală referitoare la catehizare, pastorală care
nu a fost însă publicată, fiind în contradicție cu viziunea puterii comuniste
privind educația de care trebuie. Unul dintre prelații ortodocși care a insistat cel
mai mult ca Sfântul Sinod al BOR să facă un demers decisiv pe lângă guvern
pentru a se ieșii din acest echivoc a fost episcopul Nicolae Popovici, al Oredei,
care stăruia ca autoritățile comuniste să aprobe în mod explicit și clar predarea
învăţământului religios, prin preoți, într-o sală de clasă școlii în orice zi liberă
din cursul săptămânii.85
Sfântul Sinod a cerut în luna februarie 1950 aprobarea cursurilor de
catehizare a elevilor în zilele de sâmbătă, după-amiază, de la Ministerul
Cultelor. Se pare că în luna august a aceluiași an patriarhul Justinian nu primise
nici un răspuns, fapt ce la determinat să declare ,,înseamnă că autoritățile nu au
nimic de obiectat ca Biserica să ia măsuri cuvenite pentru încercarea
catehizării o dată cu deschiderea noului an școlar''. În octombrie Sfântul Sinod
a aprobat timpul pentru cateheză de sâmbătă, de la ora 14, până duminică, la ora
14. Cu toate acestea actele de intimidare a elevilor care frecventau cursurile de
catehizare au continuat. Mai târziu în 1950 s-a dovedit că susținătorii și
organizatorii actelor antireligioase au fost dirijate din umbră de sioniștii din țara
noastră, membrii ai partidului de guvernământ. Este foarte important de precizat
că aceste acțiuni vizează aproape integral numai Biserica Ortodoxă și totodată să
precizez că această acțiune a adâncit și adâncește antisemitismul cum n-a fost
adâncit niciodată în masele poporului nostru. De data aceasta B.O.R. a hotărât
84
Cristian Păiuşan, Radu Ciuceanu , Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945-1958, vol I,
Bucureşti, INST, 2001, p.119
85
Ibidem. p. 122

43
prin Sfântul Sinod, să comunice prin patriarhul Bisericii, guvernului si P.M.R,
toată această situaţie şi să solicite guvernului şi Partidului măsuri de îndreptare
cu un ceas mai devreme, prin aprobarea oficială a catehizării tineretului şi
totodată luarea de măsuri împotriva acelora care ar încerca să împiedice
activitatea bisericii.86
Actele de distrugere a icoanelor și a troițelor au continuat în zona școlilor,
au existat și cazuri de agresiune împotriva elevilor care frecventau biserica,
aceștia erau aspru pedepsiți de către profesori, fiind dați exemplu pentru întreaga
școală. În unele școli se foloseau mijloace mai blânde pentru a împiedica
participarea elevilor la slujbe: propaganda contra religiei, convocarea copiilor la
școală duminica pentru a asculta radioul etc.
Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice a fost un pas logic si necesar pentru
regimul comunist. Aceasta Biserica, aflata in strânsa legătura cu Vaticanul, deci
cu Occidentul duşman, trebuia anihilata. Era primejdios sa se încerce lichidarea
Bisericii Ortodoxe majoritare, dar pentru scoaterea Bisericii Unite in afara legii
se putea uza de argumente istorice. Atitudinea regimului comunist din Romania
fata de Biserica Unita a urmat îndeaproape scenariul sovietic din cazul
ucrainean. Soluţia pe care regimul comunist a gândito a fost dizolvarea acestei
biserici şi integrarea ei în sânul Bisericii Ortodoxe Române din care fusese
smulsă la sfârşitul secolului al XVII-lea.
Fuziunea celor doua Biserici a fost posibilă cu ajutorul Securității, pentru
a obține acordul clerului unit. Cei care s-au opus au avut de suferit consecințe
grele. Acțiunea de unire forțată a început în primăvara anului 1948. În întreaga
Transilvanie au fost răspândite formulare de împuternicire în alb, care trebuiau
să fie semnate de preoții greco-catolici. Urmând să fie desemnați câte doi preoți
din fiecare district, pentru a participa, la 1 octombrie la un sinod, ținut la Cluj,
care să proclame reîntoarcerea greco-catolicilor la ortodoxie.87
După o lungă campanie în care s-au utilizat și anumite mijloace de
violență, șantaj și teroare, 423 de preoți au semnat cu acest prilej actul ce
confirma trecerea la ortodoxie. Cu toate că ierarhia greco-catolică i-a
excomunicat la 2 octombrie, patriarhul emitea un act sinodal prin care îi accepta
pe noii convertiți după ce la 1 octombrie, un sobor duhovnicesc la care au
participat 38 de protopopi și preoți greco-catolici, ca reprezentanți ai celor 423,
care erau din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș. Sub președenția
protopopului Traian Belașcu acest sobor a luat decizia de a rupe legătura cu
86
Cristian Vasile Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, idem. pp. 222-224
87
Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989, documente și mărturii,
Editura Polirom, Iași, 2003, p.8

44
Scaunul Papal printr-un document numit „Proclamație” în care renegau
rădăcinile catolice, considerând actul de trecere de la ortodoxie la catolicism în
1699 ca un gest determinant de ,,împrejurări politice și economice”.88
La 3 octombrie 1948, Sfântul Sinod permanent al Bisericii Ortodoxe
Române îi va primit pe membrii adunării de la Cluj-Napoca și a acceptat cererea
acestora privind „revenirea” la ortodoxie, iar în 1 decembrie 1948 activitatea
Bisericii greco-catolice a fost interzisă prin lege. Cei care s-au opus au avut de
suferit consecințe grele, având loc în acel an arestări masive ale preoților greco-
catolici.
Este foarte important de menționat că ierarhia ortodoxă nu avea, în mod
practic, cum să distrugă o altă biserică, nu avea trupe de Securitate, de
jandarmerie sau alte autorități administrativ-represive la nivel local. Desființarea
Bisericii Greco-Catolice a fost pusă în practică de aparatul de stat. Cu toate că a
însemnat un lucru bun pentru BOR, reprimirea a ceea ce ne-a fost luat in
perioada 1698-1701 de către mișcarea uniată, niciodată reprezentanții ortodoxiei
în România nu ar fi recurs la așa ceva. Motivul pentru care nu s-au opus este
foarte simplu, Biserica Ortodoxă Româna în aceea perioadă și în anii ce au
urmat până în 1964 s-a aflat sub o continua persecuție și prigoană.

88
Adrian Nicolae Petcu, Martiri pentru Hristos Din România , în timpul regimului comunist, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007, p.29

45
 CAPITOLUL III.
Biserica Ortodoxă Română în timpul pastorii Preafericitului
Justinian Marina 1948-1977

1.Viaţa si ascensiunea Patriarhului Justinian Marina

Preafericitul Justinian Marina, este considerat a fi salvatorul Bisericii
Ortodoxe Române, în cea mai grea perioadă din istoria ei. Aceasta a fost
preocuparea permanentă după moartea patriarhului Nicodim Munteanu, în
fruntea Bisericii trebuia aleasă o persoană agreată de regim, încât presiunea
asupra Bisericii să fie mai mică, Patriarhul Justinia a confirmat această încredere
care i-a fost acordată, elaborând în anii care au urmat o strategie complexă de
supraviețuire.
Ioan Marina s-a născut la data de 2 februarie 1901, în satul Suiești, fosta
comună Cermegești, județul Vâlcea, în familia unor agricultori. Mama sa vroia
să se facă preot și, dată fiind înclinarea lui nativă spre învățătură, în anul 1915 a
intrat la Seminarul Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a
absolvit în anul 1923, obținând în același an și diploma de învățător, în urma
examenului desfășurat la Școala Normală din acest oraș. Își începe lucrarea pe
tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învățător la școala primară din
satul Olteanca județul Vâlcea. După un an, la 1 septembrie 1924, este transferat,
tot ca învățător, la școala primară din comuna (azi oraș) Băbeni județul Vâlcea.
S-a căsătorit apoi cu Lucreția Popescu, fiica preotului Pavel Popescu, din
comuna Braloștița, județul Dolj, la 14 octombrie 1924, după care devine preot în
Băbeni.89
Fără a fii un teolog de vârf, el avea o bună pregătire intelectuală și
experiență în slujirea altarului, fiind de altfel pentru o scurtă perioadă director al
Seminarului Teologic din Râmnicu-Vâlcea. Ceea ce l-a făcut remarcat în mediul
preoțesc a fost capacitatea organizatorică excepțională, aspect dovedit prin
numeroase inițiative pe care le-a avut în nume propriu sau împreună cu mentorul
său, episcopul Vartolomeu Stănescu(1920-1938). La 1septembrie a fost
transferat la Parohia ,,Sfântul Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, care se vacantase.
89
George Enache, Adrian Nicolae Petcu , Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964,
editura Partener, 2009, pp.12-14

46
La vârsta de 34 ani a suferit pierderea soției, decedată la 18 noiembrie 1935.
Rămas văduv nu se recăsătorește, își va crește singur ce doi copii ai săi Silviu și
Ovidiu. 90
La 25 august 1939 preotul Ioan Marina a fost mutat de la direcția
seminarului la conducerea tipografiei eparhiale. În numai opt luni a reușit să
achite toate datoriile către furnizorii anilor anteriori și să restabilească încrederea
pe piața tipăriturilor față de tipografia eparhială. În primăvara anului 1940, predă
tipografia negrevată de vreo datorie, nou-înființatei Mitropolii a Craiovei.
Refuză să meargă la Craiova, fiind îndurerat de desființarea de la 7 noiembrie
1939 a Episcopiei Râmnicului. Ca o recunoaștere a meritelor sale, depuse în
timp de douăzeci de ani de preoție, autoritățile eparhiale vâlcene l-au cinstit cu
toate rangurile bisericești (sachelar, iconom și iconom stavrofor cu drept de a
purta brâu roșu), fiind ales în paralel ca membru în Consiliul Central al
Asociației Generale a Clerului din România. Ministerul Cultelor, la propunerea
Mitropoliei Craiovei, i-a acordat răsplată Meritul cultural clasa I pentru
Biserică.91
Capacitățile de lider și organizator al preotului Marina au fost remarcate și
de partidele politice, care au încercat să îl atragă de partea lor. În general Ioan
Marina a urmat o politică de stânga, fiind membru al PNȚ și un apropiat al lui
Ion Mihalache, dar în același timp a întreținut relații bune și cu celelalte grupări
politice, casa sa devenind un centru al politicii vâlcene. Încrederea oamenilor
politici s-a tradus în numeroasele recomandări făcute către structurile politice
centrale de a accepta alegerea preotului Marina, după ce rămăsese văduv, în
conformitate cu canoanele bisericești, ca arhiereu-vicar, mai întâi la Craiova, iar
la începutul lui 1944 va fi ales episcop eparhiot la Curtea de Argeș.92
Prin urmare este explicabil de ce, în momentul în care s-a căutat o soluție
pentru adăpostirea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, evadat din Lagărul de la
Târgu-Jiu, s-a optat pentru aducerea lui în casa preotului Marina. Practic, toți
liderii politici locali au considerat această soluție ca fiind drept cea mai potrivită.
Nu se cunoaște ce sa petrecut efectiv în zilele în care Gheorghiu-Dej, a fost
găzduit de preotul Marina, dar este cert că,din acel moment liderul comunist va
dovedii o încredere nestrămutată în preotul vâlcean. Asupra motivațiilor care l-
au făcut pe preotul Marina să accepte colaborarea cu Dej și urcarea în ierarhia
bisericească există numeroase opinii nesusținute documentar, ci doar pe baza
unor mărturii orale la a treia sau a patra mână care nu merită să fie luate în
90
Ibidem. pp.38-39
91
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române , vol.3, EIMBOR, București, 1997, p.106
92
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op.cit. p.40

47
considerare. Cel mai important este să constatăm înălțarea sa pe scară ierarhică
și activitatea sa de după învestirea în treapta de Întâistătător.93
Pentru că la adăpostit pe viitorul mare conducător ar PCR, preotul Marina
a devenit o persoană agreată de regim, fapt care a făcut ca puterea să nu se
opună alegerii sale ca arhi-vicar în 1945. Pe de altă parte el a fost dorit în
Moldova de mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, care avea nevoie de un
arhiereu-vicar tânăr și dinamic, care să ajute la refacerea unui teritoriu devastat
de război. Mitropolitul Irineu Mihălcescu în cunoștea pe preotul Marina din
perioada când a activat ca locțiitor al Episcopiei Râmnicului(1938-1939), îi
aprecia foarte mult calitățile organizatorice și energia de care a dat dovadă. 94Prin
urmare s-a dovedit a fii o soluție pentru eparhia sa, cu atât mai mult, cu cât avea
și agrementul guvernului.
Fără îndoială, arhiereu Justinian a desfășurat o activitate prodigioasă în
Moldova, pe nedrept contestată de unii istorici. Se pare că anumite atitudini de
propagandă atitudini de proguvernamentale au existat în cazul episcopului
Justinian, însă documentele care dau mărturie despre acestea sunt puține și
partizane, astfel încât deocamdată este greu de evaluat atitudinea sa politică
reală. Zvonurile despre apropierea episcopului Justinian de regimul comunist s-
au accentuat odată cu neînțelegerile apărute între vicar și mitropolitul Irineu
Mihălcescu. Și în această chestiune, informațiile sunt puține și contradictorii,
fiind greu de evaluat ce ține de conflictul personal și ce este tributar disputei
ideologice.
Mitropolitul Irineu Mihălcescu a fost pensionat pe caz de boală, motivul
real fiind poziția sa anticomunistă, în plus el fusese pătat și de așa zisa crimă a
nepotului său, căpitanul pensionat Cuza Mihălcescu, care în 1946 l-a omorât în
bătaie pe preotul Gheorghe Nicolae pentru convingerile sale comuniste, chiar în
palatul Mitropoliei din Iași. 95
Cea mai presantă problemă a Bisericii în acei ani era succesiunea la tronul
patriarhal, în condițiile în care Patriarhul Nicodim Munteanu, era bătrân și foarte
bolnav. Pe deoparte Moartea lui era dorită de comuniști, deoarece el pusese
numeroase piedici acțiunilor de infiltrare în Biserică, pe de altă parte au evitat
să-l scoată forțat din scaunul patriarhal, deoarece influența partidului asupra
societății era departe de a fi consolidată.96
93
Ibidem. pp.41-42
94
Ion Vicavon, Aspecte legate de alegerea preotului Ioan Marina ca episcop vicar la Iași, în ,,Teologie și
viață", XI, 8-12, 2001, pp.1949-1951 
95
Sorin Oane, Ascensiunea Patriarhului Justinian Marina, în revista ,,Historia'' an VI. nr.50, februarie 2006,
p.25
96
Nicoleta Ionescu Gură , Stalinizarea României. Republica Populară Română: 1948-1950. Transformări
Instituționale, Editura All, București, 2005, p.360

48
 Dintre posibilii candidați la funcția de patriarh, trei se detașau în mod
deosebit: Justinian Marina, Mitropolit al Moldovei din 1947, agreat de
Gheorghiu-Dej, Emilian Antal locțiitor de mitropolit al Sucevei, sprijinit de
Emil Bognăraș și Vasile Luca; al treilea fiind Nicolae Popovici, episcopul
Oradiei, exponent al taberei ardelene din Sfântul Sinod, condusă de mitropolitul
Nicolae Bălan și susținut, se pare, de dr. Petru Groza. Este foarte greu de
delimitat în cadru disputelor care au avut loc componenta personală de
componenta ideologică, astfel că nu putem știi în mod clar cine a fost comunist
și cine reacționar. Documentele vremii prezintă foarte multă manipulare, fiind
produsă adesea de reprezentanții unei tabere adverse,care aveau tot interesul să
prezinte în cele mai negre culori pe candidatul advers. Însă este sigur că, dincolo
de toate rivalitățile. a existat preocuparea permanentă de a se găsii cea mai bună
soluție pentru salvarea Bisericii.97
La 27 februarie 1948 Patriarhul Nicodim Munteanu moare din cauza unei
pneumonii contractate în timpul unei plimbări la Mănăstirea Cernica, la 24 mai
1948 are loc alegerea ca patriarh a Mitropolitului Justinian Marina, acestă
alegere reprezintă cel mai bun compromis pe care l-au făcut taberele din Sfântul
Sinod, a fost investit și înscăunat la 6 iunie în același an. Motivul era simplu: în
fruntea Bisericii a fost aleasă o persoană agreată de regim astfel, încât presiunea
asupra Bisericii să fie cât mai mică. Patriarhul Justinian a confirmat încrederea
care i-a fost acordată, elaborând în anii ce urmează o strategie de supraviețuire
care va salva Biserica Ortodoxă Română de la distrugere, precum s-a întâmplat
în Rusia.98

2. Problemele Bisericii în perioada păstoririi IPS Sale în perioada 1948-

1964
Schimbările profunde ale condiţiilor în care trebuia să evolueze Biserica
după 1948 l-a pus pe noul patriarh, Justinian Marina, în situația de a reconsidera
foarte multe aspecte din viața Bisericii. Evitând să intre in conflict deschis cu
statul, dar având mereu drept idee călăuzitoare mai binele Bisericii, a încercat
permanent să se descurce, navigând cu abilitate printre interese contrare.
Una din prioritățile patriarhului Justinian a fost elaborarea unui corp
legislativ pentru Biserica Ortodoxă Română, motivația acestui lucru fiind
necesitatea adaptării la prevederile noii Legi a cultelor din august 1948. Noul
proiect de statut a fost depus pe 27 octombrie 1948 și a fost aprobat de Prezidiul
Marii Adunări Naționale la 23 februarie 1949. Pe baza acestui statut au fost
97
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op.cit. pp.41-42
98
Cristian Vasile Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, idem,. p. 266
49
elaborate până în 1953 următoarele regulamente: Regulamentul de Procedură al
instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române,
Regulament de organizarea și funcționarea instituțiilor de învățământ pentru
pregătirea personalului bisericesc și recrutarea corpului didactic din Patriarhia
României, Regulament pentru determinarea atribuțiunilor patriarhului și pentru
funcționarea organelor centrale deliberative, administrative și executive din
Patriarhia Ortodoxă Română: Sfântul Sinod, Sinodul Permanent, Adunarea
Națională Bisericească, Consiliul Național Bisericesc, Administrația Patriarhală,
Cancelaria Patriarhală și instituțiile anexe si multe altele. Pentru prima dată în
istorie Biserica Ortodoxă Română dispunea de un set complet de regulamente
care precizau fiecare aspect al activității Bisericii, opera legislativă înfăptuită
fiind copleșitoare.
Toate aceste legi au avut ca scop principal limitarea amestecului politicîn
viața Bisericii. Încercările Securității va supraveghea cu multă atenție
componența adunărilor bisericești și vor face un adevărat tur de forță prin aceste
adunări, de la cele eparhiale la cele parohiale, acesta este și principalul motiv
pentru care Patriarhul Justinian a crescut puterea episcopului și va restrânge
posibilitățile de alegere ale mirenilor.99
În noul statut au fost foarte bine definite atribuțiile patriarhului care
întărea autoritatea acestuia în fața Sfântului Sinod și-a autorităților statului.
Comuniștii au acceptat situația crezând că-i avantajează, o mai mare putere
pentru omul agreat de unii membrii ai conducerii PCR ar fi însemnat automat un
mare control asupra Bisericii. Însă patriarhul Justinian va folosi atribuțiile sale
crescute pentru a devenii un adevărat scut între autorități si corpul eclezial și
pentru a împiedica amestecul statului în numirea ierarhilor sau funcționarilor din
Biserică, așa cum o dovedesc numeroase documente. La fel ca și patriarhul,
episcopii, puteau, de asemenea, să blocheze accesul oamenilor puterii prin
excesul de democratism precum au fost cazurile episcopilor Antim Nica și
Nicolae Popovici. 100
Așadar noul statut, asigura autonomia Bisericii Ortodoxe Române prin
întregul regim legal creat pe baza constituției, printr-o lege specială a cultelor,
apoi prin alte norme legale obligatorii pentru activitatea cultelor, prin verificarea
și aprobarea statutelor cultelor și prin aprobarea altor hotărâri normative aduse
de cultele înseși sub formă de regulamente, instrucții, circulare etc. Autonomia

99
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op.cit. p.70-71
100
Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Justinian, în ,,Dosarele istoriei", an
VIII(2002), nr.11(75), p.38

50
Bisericii Ortodoxe Române este recunoscută și garantată legal și real sau
independeța ei legal exprimată față de stat.
Unul dintre cei mai de seamă canoniști din perioada aceea, profesorul
Liviu Stan spune: Statutul Bisericii Ortodoxe Române în perioada comunistă
este cel de autonomie față de stat, nu de separație radicală, care nu a fost
pronunțat niciodată în anii comunismului, iar acest statut era înfăptuit din punct
de vedere formal pentru prima dată din 1918. Deci noul statut lua Bisericii
Ortodoxe calitatea de Biserică de stat, însă permitea existența unor legături
financiare între Biserică și stat, precum și între aceasta și alte organizații
autonome.101
Patriarhul va duce o luptă permanentă și extrem de grea pentru a asigura
veniturile necesare clerului și anume salariile slujitorilor și funcționarilor
bisericești, deoarece autoritățile manifestau tendințe de a micșora sumele
acordate, aceasta în condițiile în care sursele proprii de finanțare ale Bisericii
erau tot mai firave. Se știe că la începutul anului 1949, guvernul comunist
declanșează campania de colectivizare, care nu a ocolit Biserica. Aceasta a fost
o altă problemă pe care patriarhul a trebuit să o rezolve.
Preluarea de către puterea comunistă a unui număr important din
patrimoniul imobiliar al Bisericii şi limitarea generală a surselor de venit ale
acesteia a constituit o mare problemă. Decretul nr.92/1950 a reglementat
problema clădirilor care aparțineau cultelor și prevedea naționalizarea tuturor
cultelor și asociațiilor religioase din Republica Populară România, cu excepția
bunurilor care erau afectate exclusiv cultului, în care se includeau biserica și
imobilele care îndeplineau rolul de casă parohială sau care deserveau în mod
direct personalul monahal. Foarte puține bunuri din afara celor alocate cultului
au putut fi păstrate, și acestea prin eforturi mari. Se poate constata o mare
deosebire față de situația din URSS, unde înseși locașurile de cult au trecut în
proprietatea statului, care le închiria pe sume tot mai mari preoților, în cele din
urmă majoritatea au fost demolate. Din această perspectivă, păstrarea în
România sub egida Bisericii a locașurilor de cult a fost un câștig uriaș, câștig cu
atât mai important, cu cât el s-a combinat cu păstrarea conceptului de parohie,
unitate administrativ-canonică supusă autorității episcopale. Astfel au fost
împiedicate risipirea comunității de credincioși prin distrugerea acestei unități de
bază a Bisericii.102

101
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op.cit. p.77
102
Nicoleta Ionescu Gură, Dimensiunea represiunii din România în regimul comunist, Editura Corint, București,
2010, p. 123

51
 Demolarea de biserici nu a ocolit nici țara noastră, în vremea lui
Gheorghiu-Dej, astfel de cazuri au fost destul de izolate, autoritățile trebuind să
se străduiască în mod serios pentru a reușii demolarea unui locaș de cult care
deranja în mod vizibil noile planuri arhitecturale comuniste, în perioada politicii
aberante de sistematizare a Bucureștiului. dusă de Nicolae Ceaușescu, acțiunile
de demolare au fost coordonate în mod melodic. Cea mai frecventă metodă
folosită a fost invocarea stării avansate de degradare a clădirii, stare care, în
anumite cazuri a fost provocată de în mod deliberat de către autorități. Pentru a
se evita o asemenea situație preoții și episcopii au depus adesea eforturi
supraomenești, cu resurse puține, pentru a menține în bună stare bisericile.
Mulțumită patriarhului Justinian, un mare diplomat și ocrotitor al Bisericii, cel
puțin o bună perioadă a fost posibilă construirea unui număr important de
biserici noi, astfel încât, dacă privim din punct de vedere statistic această
chestiune, bilanțul nu poate să fie decât pozitiv.103
Pierderea unui număr însemnat de clădiri a micșorat în mod semnificativ
veniturile bisericești, care au fost afectate și mai grav de politica statului în
domeniul funciar. Amintim că alături de donațiile făcute de credincioși, Biserica
se baza pe subvențiile primite din partea statului, pe veniturile obținute din
corportaj, pe închirierea diverselor clădiri și exploatarea resurselor funciare care
erau de trei categorii: pământuri proprietate a Bisericii, pământuri proprietate
personală a preoților și sesiile date de stat spre folosința Bisericii. Politica de
colectivizare a agriculturii nu putea ocolii Biserica.
Regimul comunist a introdus măsuri draconice în ceea ce privește
exploatarea pământului, a interzis arendarea și dișma, plata impozitelor și
colectarea cotelor pentru cei considerați chiaburi sau mari proprietari. În multe
cazuri, preoții erau considerați chiaburi și Biserica mare proprietară de pământ,
iar aplicarea prevederilor guvernamentale a ruinat efectiv exploatările agricole
bisericești. Biserica nu se putea sustrage acestor hotărâri ale guvernului,
deoarece în art. 192 din Statut de spiculă: ,,Terenurile agricole parohiale ale
eparhiilor, schiturilor și mănăstirilor vor fi folosite de proprietari și uzufructuri,
conform normelor stabilita de forurile competente ale statului." 104
În urma ședinței Sfântului Sinod din 20 octombrie 1948, patriarhul
Justinian trimite primului-ministru dr. Petru Groza o telegramă în cuprinsul
căreia era reamintit scopul pentru care fuseseră create exploatări, anume acela de
a completa veniturile preoțimii și să contribuie la realizarea unui fond financiar
aflat la dispoziția Bisericii, cu scopuri creative și de reprezentare. Patriarhul
103
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op.cit. p.79
104
Ibidem. p.80

52
solicita, printre altele, ca sesiile bisericești să fie scutite de plata impozitului
agricol, de obligația de a se preda anumite cote din produsul lor la colectare și în
același timp să se permită cultivarea lor de către uzufructuari după posibilități.
Această propunere nu a fost aprobată, în această situație Sfântul Sinod cerea să
se aplice acestor sesii dispozițiunile articolului 3, din Legea nr. 93, publicată în
Monitorul oficial, nr. 183/1948, atât la plata impozitului, cât și la stabilirea cotei
pentru colectare, adică atât impozitul cât și cota pentru colectare, să fie fixate
pentru media de 2-5hectare.105
În februarie 1949, conștient de cazul sesiilor, Biserica nu avea multe
posibilități, dar și că partidul dorea ca aceasta să ,,doneze " statului ,,în mod
benevol" aceste pământuri, patriarhul Justinian face propunerea ca statul să preia
terenurile care compuneau sesiile, cu condiția ca preoții și cântăreții să fie
împroprietăriți fiecare cu 5hectare și încadrați la impozite în categoria celor 1-
3hectare. Liderii comuniști nu au căzut în capcana întinsă de patriarh, iar
negocierile au continuat, extrem de dur. În cele din urmă s-a ajuns la următoarea
soluție: Biserica ceda în integralitate sesiile episcopale și mitropolitane
necondiționat, parohiile urmau să rețină din din sesia de câte 3-5ha de preot și 1-
2ha de fiecare paraclisier, iar mănăstirile câte 5ha pentru gospodăriile mănăstiri
și 1 ha pentru fiecare persoană tunsă in monahism în cadrul ei. Cum majoritatea
parohiilor aveau sesii mai mici de 5ha, această măsură nu s-a putut aplica,
trebuind în multe cazuri ca Biserica să mai primească pământ, ceea ce nu s-a
întâmplat. Acțiunile patriarhului demonstrează preocuparea sa constantă ca baza
Bisericii, preoții, să beneficieze de o sursă de venit sigură.106
Î.P.S.S. Justinian a încercat să exploateze una din cele mai mari concesii
făcute de puterea comunistă în România, salarizarea clerului, indiferent de
confesiune. Această plată pe care preoții diverselor culte au luat-o de la statul
comunist nu a reprezentat un compromis sau o supunere față de regimul ateu ci
acest lucru semnifică recunoașterea puterii religiei din România. Această sursă
constantă de venit a fost deosebit de importantă, deoarece preoții din România
nu au fost obligați, precum cei din URSS, să fie din punct de vedere material, la
dispoziția credincioșilor, în permanență timorați de amenințările autorităților.107
În privința salariilor principala problemă era articolul 33 din Legea
cultelor, care permitea statului să scoată din buget preotul care manifesta
atitudini împotriva regimului. Asemenea cazuri erau extrem de frecvente, iar
episcopii au dus lupte grele cu Ministerul Cultelor ca să reîncadreze pe preoții
105
Dumitru Șandru, Biseirca din România 1944-1948, în ,, Arhivele totalitarismului" , an IV, nr.18, 1/1998,
p.222
106
Ibidem. p.224
107
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op.cit. p.81

53
eliberați din închisori posturile bugetate. Patriarhul în discursul său din 3ianuarie
1948 a spus că nu se vor face comprimări de preoți din cauza trecutului lor și că
toți cei ce se încadrează în actualul regim vor fii menținuți în grila de salarizare
din partea statului. Ministrul cultelor de atunci Stanciu Stoian a căutat să
comprime o mare parte din posturile de preoți și cântăreți pe motive de
economie bugetară. Patriarhul aduce ca argument către Ministerul Cultelor, ce
scosese de la buget un număr mare de preoți fără știrea lui, că este nevoie de o
atitudine mai împăciuitoare, și să nu procedeze cu anchete care duc la întărirea
alianței dintre țărani și preoți.108
La încercarea partidului comunist de a mobiliza pe preoți la campania
pentru strângerea recoltei în 1950, patriarhul intervine spunând că preoții îi pot
încuraja pe oameni să participe la această campanie, prin predicile lor, dar ei nu
vor fii prezenți decât printr-o dispoziție de din partea Ministerului Afacerilor
Interne care nu o va aproba din cauza ficțiunilor ce există între Securitate și
preoți, cum a numito Î.P.S.S, care întreprinde măsuri injuste, prin care nu a
făcut altceva decât a întării dintre preoți și țărani si a ridicat satul împotriva
Partidului. Așadar dacă statul vrea ca ceva de la Biserică, acesta trebuia să
plătească, în cazul de față dacă vrea ca preoții să fie mobilizați pentru a îndemna
la strângerea recoltei, trebuia să reintroducă pe preoți în buget. Și înainte preoții
făceau acțiuni de acest gen, sătenii fiind obișnuiți cu asemenea îndemnuri. Încă o
dată se vedea modul foarte diplomatic cum patriarhul Justinian Marina își
precizează doleanțele, pretinzând că nu pune la îndoială bunăvoința autorităților,
însă acestea iau uneori măsuri care nedreptățesc preoții.109
Patriarhul nu s-a mulțumit doar cu asigurarea unui venit stabil clericilor,
ci a încercat, atât cât i-a fost posibil, să-i scape atunci când aceștia erau arestați.
Este cunoscut ordinul nr 1361 din 12 decembrie 1948 al Patriarhului Justinian în
care a transmis ca fiecare episcopie să facă liste cu preoții arestați aceste liste au
fost strânse într-un dosar compus din 13 anexe și înaintat Ministerului Cultelor
la 23 decembrie în același an. ÎPSS Justinian cerea ministrului cultelor Stanciu
Stoian să intervină la Ministerul de Interne pentru a se cerceta situația celor
închiși. Unii preoți au fost eliberați printre care se numără Bartolomeu Anania și
Grigore Nicolau. Datorită eforturilor sale de ai proteja pe preoți și în mod
special pe cei apropiați lui, majoritatea preoților închiși vor fi reintegrați în
rândurile Bisericii după ieșirea din închisoare.110

108
Nicoleta Ionescu Gură, op.cit. p. 404
109
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op.cit. p79
110
Idem. p.81

54
 După arestările efectuate în rândurile elitei politici interbelice in mai
1950, s-au enumerat si numeroși teologi ortodocși ca Ioan D. Sandu și
Constantin Tomescu. În 1952 au fost vizați clericii de la nivelul inferior, acel an
poate fi considerat cel mai greu an pentru Biserica Ortodoxă Română. Toți
preoții vizați figurau în simple tabele întocmite de Securitate, în baza
materialelor de arhivă fiind asimilați partidelor politice ce au condus România în
perioada interbelică. Nu erau omiși nici cei care se remarcaseră cu rol important
în activitatea bisericească și implicit socială, dar și cei ce se opuneau în vreun fel
campaniei de cooperatizare, fiind considerați astfel ,,chiaburi". Procedura
Securității era simplă, pe baza unui tabel, organele se prezentau în noapte la
locuința preotului, îi percheziționau locuința, îl ridicau și-l trimiteau în arestul
Securității unde în foarte scurt timp i se întocmea dosarul de penitenciar cu
fotografiile față/profil, primul proces verbal de interogatoriu, certificatul
medical, proces verbal de percheziție corporală, un mandat de arestare eliberat
de post-factum și declarațiile incriminatorii.111
După câteva interogatorii, din care de obicei erau consemnate numai una-
doua, printr-o hotărâre a unei comisii MAI i se stabilea gradul de vinovăție prin
trimitere la colonia de muncă și era trimis la Canal. Această formă de pedeapsă
se numea din punct de vedere juridic decizie administrativă, fiind dată pe o
perioadă între 1 și 5ani. Această procedură numai presupunea strângerea de
probe, chiar și prin anchetă penală, trimiterea în justiție, ședințe și sentință,
această decizie presupunea o modalitate rapidă de anihilare a opozanților
regimului comunist. Familiile preoților arestați de asemenea au avut foarte mult
de suferit, pensiile erau sistate, rudele concediate, copii exmatriculați mai ales
din învățământul superior, familia era dată afară din casa parohială. Aceste
valuri de arestări au avut loc în lunile iulie și iunie și au vizat în mod special
preoții. Numărul exact al preoților ortodocși care au înfruntat închisorile
comuniste nu se cunoaște cu exactitate. De exemplu în Episcopia Aradului în
perioada 1948-1953 sunt înregistrate circa 75 de arestări în rândul preoților, în
Arhiepiscopia Sibiului în vara anului 1952 au fost arestați 35 de preoți, în
situația în care erau 36 de parohii vacante. 112 La 11 martie 1954 s-a prevăzut
desființarea coloniilor de muncă, punerea în libertate a persoanelor care s-au
reeducat, fixarea de domiciliu obligatoriu pentru cele nereeducate pe o perioadă
de la 6luni la 5ani în raioanele Brăila, Galați, Fetești și Lehliu.

111
Idem. p.213
112
Valeriu Gabriel Basa, Profesori de teologie, preoți și studenți teologi ortodocși în închisorile comuniste,
în ,,Revista Teologică", an 2001, nr.3, 2001, p.35

55
 Prigoana împotriva preoților nu a încetat definitiv în perioada pastorației
ÎPSS Justinian Marina. Dintre acești clerici este foarte important să amintim de
părintele Arsenie Papacioc, născut la 15 august 1914, în satul Misleanu, jud.
Ialomița, a primit numele de botez Anghel, A făcut parte din trun cerc literar, în
jurul revistei Vraja, iar calităţile sale fizice s-au văzut foarte bine la întrecerile
interşcolare organizate în Bucureşti. În 1946, intră în mănăstirea Antim, apoi se
mută la mănăstirea Cozia unde a primit ascultare de paraclisier şi preda educaţie
civică elevilor. A intrat în vizorul securităţii când a început să vorbească copiilor
despre Hristos, drept urmare i s-a interzis asocierea materiei şcolare cu
învățătura creştin ortodoxă, este nevoit să părăsească mănăstirea, se retrage la o
moşie în apropiere de Caracal tot pe pământul mănăstirii. După un an şi jumătate
este luat de părintele Gherasim Iscu, stareţul mănăstirii Tismana şi-l ascunde la
Cioclovina. În 1949 ajunge la Sihăstria şi apoi la mănăstirea Antim unde este
tuns în monahism la data de 25 septembrie 1949. Între 1949-1950 a devenit
preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între 1952-1958 a fost
preot şi egumen la Mănăstirea Slatina, a făcut parte din mişcarea Rugul
Aprins.113
La 14 iunie 1958 este arestat, dus la Suceava, ținut în anchetă 90 de zile
timp în care a fost bătut și chinuit. Este condamnat de Tribunalul Militar
București la 20 de ani de muncă silnică și 20 de ani de temniță grea,
pentru ,,crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare și a mișcării
revoluționare". A fost dus la Vaslui și alte centre de interminabile bătăi și
anchete, iar cea mai mare parte a detenției o petrece la Aiud. Este elibera la 31
iulie prin decretul 1964 prin decretul 411. După eliberare v-a fi luat în grijă de
către episcopul Teofil Herineanul al Clujului care-l va numii paroh la Felea de
jos, Turda, jud. Cluj, la 1aprilie 1965, la intervenția directă a episcopului către
Dumitru Dogaru, secretarul Departamentului Cultelor. În timpul slujirii
parohiale a fost un exemplu de trăire creștină. După ce va viețuii pe la câteva
mănăstiri se va stabilii la mănăstirea Sfânta Maria în Techirghiol, Constanța
unde îl găsim și astăzi. A pătimit în închisoarea Aiudului alături de părintele
Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea
Vulcănescu și alți mari trăitori ai ortodoxiei. În prezent este unul dintre cei mai
mari duhovnici ai acestui popor.114
Părintele Nicolae Grebenea îl descrie în felul următor:,, Foarte credincios
și blând, cu o vocație religioasă evidentă dinainte de eliberare, nu credeam că-l
va mai paște pușcăria. Se prezenta acum ca un monah superior, cu o frumoasă
113
Fabian Seiche, op.cit. p.401
114
Idem. p. 402

56
trăire, cu un duh profund creștin. Prezenta notele unui călugăr ales. Era călugăr
la Sihăstria, o frumoasă mănăstire din județul Neamț. Arhimandritul Ilie Cleopa
și cu el spovedeau pe patriarhul Justinian Marina. Nu făcuse nimic rău. Dar
într-o zi, organele Ministerului de Interne au apărut…Ilie Cleopa a reușit să
fugă pe fereastră, iar pe el l-a prins pe când vroia să sară" în ,,Amintiri din
întuneric" .115
Părintele Dumitru Stăniloaie, cel mai mare teolog român și unul dintre cei
mai mari teologi ortodocși din toate timpurile. A fost membru de onoare al
Academiei Române, profesor universitar, dogmatist de renume mondial, scriitor
și ziarist. Toate operele sale sunt adevărate capodopere, dintre acestea amintim
traducerea lucrării Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, 12volume la care
a lucrat 45 de ani.
În 1946 a fost silit să demisioneze din postul de rector al Academiei de
Teologie din Sibiu, la presiunea Partidului Comunist. În 1947 este transferat la
Facultatea de Teologie din București, la catedra de Ascetică și Mistică iar în
1948 este încadrat la catedra de Teologie Dogmatică și Simbolică. La 5
septembrie 1958 este arestat de securitate alături de membrii Rugului Aprins sub
acuzația că ar fi desfășurat acțiuni dușmănoase împreună cu aceștia și
condamnat la 5 ani de închisoare conform art.209, pct.2, lit.B,alin.ultim CP,
uneltire contra ordinii sociale. Ajunge la jilava pe 19mai 1959 și apoi trimis la
Aiud în martie 1962. La 15 ianuarie 1963 este eliberat în urma decretului de
grațiere nr.5/1963, fiind reintegrat în rândul profesorilor de la Institutul
Teologic. Motivul pentru care a fost aretat părintele Dumitru Stăniloaie rămâne
necunoscut, destinul săi seamănă foarte bine cu al altui mare profesor al
Institutului de Teologie din București, și anume Teodor M. Popescu, arestat și
anchetat la începutul anului 1959. Numeroase elemente ne fac să credem că ei
au fost arestați pentru a-i îndepărta pe cei mai buni profesori ai institutului și a
lovi indirect în patriarhul Justinian și în soliditatea Bisericii. Legătura cu Rugul
Aprins este în cazul lui Stăniloaie un pretext. Ambii profesori erau în primul
rând savanți, fără implicații majore în viața politică. Chiar dacă au avut tendințe
naționaliste au tratat problema la modul teoretic, din perspectiva unor principii
fundamentale. Se consideră că arestarea lor s-a datorat autorității lor științifice,
de care unii se puteau folosii pentru a-și legitima din puct de vedere teologic
unele atitudini.116

115
Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Editura Scara, București 1997, p.149
116
George Enache, Ortodoxia și puterea politică în România contemporană, editura Nemira, București, 2005,
pp.44-46

57
 În 1968 este invitat la Freiburg și Heidelbergde către profesorul Paul
Miron pentru a susține conferințe. Este ales Doctor Honorius Causa al
Institutului ortodox Saint Serge din Paris 1981, în 1990 devine membru
corespondent al Academiei Române, iar în 1991 este membru titular, în același
an este ales Doctor Honorius Causa al Universității din Atena. În 1992 primește
titlul de Doctor Honorius Causa al Universității din București. Trece la cele
veșnice la 5 octombrie 1993 fiind înmormântat la mănăstirea Cernica.117
După ieșirea din închisoare, părintele Stăniloaie a spus:,, În afară de
regretul pentru suferințele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăsit
suferințele atâtor frați români, pentru a fi dovedit că și preoții au fost unii, au
fost destui care au împărtășit durerea poporului nostru" 118
Monahul Nicolae Steinhardt este un mare scriitor, critic literar, eseist și
publicist și în primul rând un autentic creștin de origie evreu. Năcut la 12 iulie
1912 în comun Pantelimon lângă București, primește numele de botez Nicu-
Aurelian. Tatăl său, evreu, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, a participat la
primul război mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ,, Virtutea Militară".
Între anii 1919-1929 tânărul Stainhardt urmează școala primară și liceul ,,Spiru-
Haret" unde îl are ca coleg pe Constantin Noica. În 1929 frecventează cenaclul
literar ,,Zburătorul" al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se talentul viitorului
literat. În 1934 își ia licența în Drept și Litere în București, iar în 1936 își va
susține tea de doctorat în drept constituțional tot la București, după care va
călătorii în Elveția, Paris, Viena și Londra.119
În 1939 revine în țară și lucrează ca redactor la ,,Revista Fundațiilor
Regale" de unde este înlăturat în 1940. În 1944 revine la aceeași revistă unde
depune o intensă activitate publicistică și critică fiind remarcat de toți literații
vremii. În perioada 1948-1949 a suferit multe privațiuni alături de majoritatea
intelectualității interbelice. Este anchetat în procesul lui Constantin Noica
pentru că nu a depus mărturie împotriva acestuia și este condamnat în ianuarie
1959 la 12 ani de muncă silnică pentru ,,crimă de uneltire contra ordinii sociale".
La 15 martie 1960 este botezat creștin-ortodox în închisoarea Jilava de
ieromonahul Mina Dobzeu, în camera 18. Trece prin închisoare cu multă
credință în Dumnezeu și curaj. A fost supus regimului dur de la Jilava, Gherla,
Aiud până în 1964. Și-a scris memoriile în ,,Jurnalul fericirii" confiscat de
securitate fiind publicat abia în 1991 împreună cu multe din capodoperele
sale.120
117
Fabian Seiche, op.cit. p.454-455
118
Constantin Hrehor, Muntele mărturisirilor, Editura Timpul, Iași, 2002, p.236,
119
Fabian Seiche op.cit. p.457
120
Ibidem . pp.458-460

58
 În 1980 este primit la mănăstirea Rohia din Maramureș, de către episcopul
Iustinian Chira și starețul Serafim Man. În același an pe 16 martie va fi călugărit
cu binecuvântarea arhiepiscopului Clujului, Teofil Herineanu și fără aprobarea
Departamentului Cultelor. La mănăstire avea ascultarea de bibliotecar, citirea la
strană, iar în paralel își intensifica activitatea literară. Trece la cele veșnice la 29
martie 1989 în spitalul din Baia Mare. Înmormântarea sa fiind riguros
supravegheată de securitate.121
Cea mai importantă parte a operei sale nu a putut fi publicată în timpul
vieții datorită regimului, însă au apărut în anii care au urmat dintre acestea
amintim doar câteva capodopere: ,,Jurnalul fericirii" ,,Dăruind vei
dobândii" ,,Monologul polifonic" ,,Primejdia mărturisirii" etc. Dintre acestea
,,Jurnalul fericirii" reprezintă cea mai importantă operă, aceasta înfățișează
panorama unor întâmplări ce depășesc atmosfera detenției, coborând până la
amintiri din viață, impresii,o viață frumoasă dincolo de închisorile gândului.
Ideea principală este că întâlnirea cu Hristos constitue esența vieții, mijloc de
salvare al sufletului. Părintele Nicolae scrie că la Judecata de Apoi Iisus
cumpănește faptele și nu gândurile sau intențiile goale. Nu fapta în sine
contează, ci sufletul pe care îl investești, valoarea unui act stă în starea
sufletească care ne îndeamnă la o faptă bună. Acesta a mărturisit că este 100%
evreu și 1000% român, zicea că în creștinism 2 plus 2 fac 5. Când a ieșit din
închisoare în închisoarea mare care este România a realizat ca mulți alții că în
închisoare a fost cel mai aproape de Dumnezeu.122
În aceasta perioadă începutul anilor '50 au loc o serie de evenimente
deosebite și benefice pentru Biserica ortodoxă. Printre acestea amintim primele
canonizări anii 1950-1965 s-au făcut pregătirile şi cea dintâi canonizare solemnă
în Biserica noastră, oficializându-se ceea ce s-a numit „canonizarea spontană,
prin evlavia populară”. În toamna anului 1955, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, în prezenţa unor reprezentanţi de frunte din Bisericile
Ortodoxe surori, a făcut mai multe canonizări de sfinţi români. Astfel s-au
săvârşit canonizarea Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, a Sf. Ierarhi şi Mărturisitori
Iorest şi Sava, a Cuvioşilor Mărturisitori Visarion Serai şi Sofronie de la Cioara,
precum şi a Sf. Mucenic Oprea din Săliştea Sibiului. S-a proclamat atunci şi
generalizarea cultului pentru Sf. Filofteia „de la Argeş”, Sf. Grigorie Decapolitul
„de la Bistriţa-Vâlcea”, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit „de la Tismana”, Sf. Ioan
Valahul şi Sf. Dimitrie cel Nou.123
121
Vasile Manea ,Preoți ortodocși în închisorile comuniste, Editura Patomos, 2010, Cluj-Napoca, p.275
122
Fabian Seiche op.cit. p. 461
123
B. O. R. , LXXIV (1956), nr. 10-11, pp. 900-928

59
 În anul 1956 a avut loc proclamarea solemnă a canonizării Sf. Ierarh
Iosif cel Nou de la Partoş , s-a publicat Viaţa Sfântului Iosif cel Nou,
mitropolitul Timişoarei şi a toată Ţara Banatului,  Viaţa Cuviosului Daniil
Sihastrul, şi un număr comemorativ: 240 de ani de la moartea de mucenic a lui
Antim Ivireanul.  Înscrierea în rândul sfinţilor a unor vrednici ierarhi, monahi şi
credincioşi din neamul nostru a adus deosebită bucurie şi înaltă cinste Bisericii
şi neamului nostru dreptcredincios, care nu s-a desprins nici o clipă de duhul
tradiţiei creştine autentic ortodoxe, a ţinut şi ţine în mare cinste pe sfinţii
Bisericii poporului român care de-a lungul veacurilor nu a renunțat la valorile
sale.124
Patriarhul a avut o implicare deosebite în îmbunătățirea școlilor cu profil
teologic. În timpul pastorației sale numărul de scoli cu profil teologic crescut,
astfel, au funcționat șase școli de cântăreți și seminarii teologice, la București,
Buzău, Mânăstirea Neamț, Cluj, Craiova si Caransebeș, câte unul pentru fiecare
mitropolie, și doua institute teologice de grad universitar, la București si Sibiu,
între 1948- 1952 a funcționat un institut teologic de grad universitar si la Cluj, la
care au fost încadrați si profesori valoroși de la fostele facultăți de teologie din
Cernăuți si Chișinău. Între anii 1949-1959 a funcționat si un seminar teologic
special la Curtea de Argeș, cu o durata de trei ani, care a pregătit preoți pentru
parohiile mici din Ardeal si Banat.
După valul de arestări din 1952, situația preoților nu a mai fost atât de
mult în atenția organelor de represiune. Rolul Patriarhului Justinian de
ameliorare a situației clericilor ortodocși avea să determine pe factorii de
conducere din parți sa schițeze o atitudine mai conciliantă. După revoluția
studenților de la Budapesta situația preoților s-a înrăutățit. Pe fondul anihilării
tuturor celor care se manifestau în spiritul ,,contrarevoluționare" și a retragerii
trupelor sovietice din România în 1958, toate persoanele cunoscute în evidența
Securității ca opozanți ai regimului ateu erau vizate în vederea reținerii și
trimiterii în justiție. Alături de aceste motive, Securitatea urmărea cu asiduitate
încă din 1955 mediul monahal din care făceau parte cei din jurul ÎPSS Justinian
și care trebuiau anihilați. Această luptă a început în paralel cu campania de
ateizare declanșată de Hrușciov în URSS. Pentru activitatea
lor ,,contrarevoluționară", în cele mai multe cazuri, preoții erau condamnați
pentru ,,uneltire contra ordinii sociale", prevăzută și pedepsită de art.209 din
Codul Penal sau ,,activitate intensă contra clasei muncitoare", prevăzută și
pedepsită de art.193.125
124
Ibidem., pp. 929-937
125
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op.cit. p.217

60
 Pentru noile acțiuni operative , organele de represiune au beneficiat de un
întreg calapod legal. Prin Decretul nr.89 din februarie 1958, s-au înființat
locurile de muncă obligatorii, în care puteau fii internate ca o măsură
administrativă persoanele care prin faptele sau manifestările lor primejduiau
ordinea de stat, dar nu constituiau infracțiuni. O tristă spaimă au căpătat lagărele
de muncă ridicate în zona de bălți a Deltei Dunării sau Balta Brăilei. În tot acest
timp mii de deținuți sufereau în închisori precum Aiud, Gherla, Pitești, Jilava
Sight și multe altele. Tot acest an a însemnat o nouă lovitură grea pentru
Biserica Ortodoxă Română, deoarece a urmat un nou val de arestări în rândul
preoților presupuși că ar fi avut un trecut politic. Aceștia erau internați
administrativ sau condamnați în procese în cele mai multe cazuri inventate.
Decretele de eliberare din 1963 și 1964 au permis supravițuitorilor închisorilor
și lagărelor de muncă să se întoarcă acasă. Prin grija ierarhilor, preoții foști
deținuți au putut în cele din urmă să-și reia misiunea de slujire a Domnului, deși
acest lucru nu a fost deloc ușor și având o perioadă salariul de la stat
suspendat.126
În statistica documentelor asupra clericilor arestați de regimul comunist în
perioada 1948-1964 nu s-a putut întocmii până în prezent. Lucrările care au
apărut după 1990 vehiculează diferite cifre care reflectă, în primul rând stadiul
cercetărilor la momentul apariției respectivei lucrări. În volumul Biserica
întemnițată apărută în 1998 cu o bibliografie bazată în mare parte pe mărturii
orale figurează 1888 de clerici ortodocși în perioada vizată. Ulterior cercetările
făcute în arhivele confesionale au scos la lumină o serie de preoți necunoscuți
până atunci. Însă o apreciere cât mai exactă a dimensiunii represive la adresa
Bisericii se poate face mai ales, prin consultarea dosarelor penale si a altor
documente întocmite de Securitate. Un pas important l-a reprezentat realizarea și
publicarea lucrării ,, Martiri pentru Hristos în România în perioada regimului
comunist" sub egida Patriarhiei Române. Pe măsură ce se cercetează în arhivele
Securității, numărul clericilor și mărturisitorilor crește contribuind substanțial la
aflarea dimensiunii represive a regimului comunist român la adresa Bisericii.
Într-un document întocmit de Securitate în 1960, cu clericii deținuți în sistemul
penitenciar al Ministerului Afacerilor Interne, figurau aproximativ 500 de
clerici, monahi și monahii ortodocși.127
Un document foarte important aduce, dacă mai era nevoie, argumente
asupra existenței și conținutului strategiei patriarhului de vrednică pomenire.
126
Ibidem.. p.219
127
***Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române din București, 2007, p.37

61
Este vorba de un material redactat în perioada 1957 de monahul Andrei Scrima,
apropiat al patriarhului Justinian, care a avut șansa să plece din România, cu
sprijinul mentorului său. În afara țării, el a scris acest material, rămas inedit până
la publicarea sa în volum, alături de alte scrieri, de Editura Humanitas. În text
sunt descrise loviturile pe care le-a primit Biserica Ortodoxă Română din partea
regimului comunist, lașitățile dar si încercările multora de a rezista tăvălugului.
Foarte interesant în anii '50 Andrei Scrima spune cam același lucru cu cele spuse
după 1989 de cei care au rămas în țară. Dintre toate textele din volumul
respectiv, cel la care ne referim este cel mai impersonal. De fapt, în el nu
vorbește autorul, ci toți cei care, la un moment dat, au format tabăra Justinian și
au crezut în justețea viziunii patriarhului.128
Diversele laturi ale strategiei coerente, ce urmărea cu tenacitate reprezintă
planul patriarhului de a ferii Bisericii Ortodoxă de distrugere. Principiul de la
care a pornit a fost stabilirea unor raporturi cu statul comunist bazate pe
încredere reciprocă, fapt de natură să constituie o garanție, pentru asigurarea
unui câmp de manevră cât mai larg în societate al Bisericii. ÎPSS Justinian a
sperat că dacă va obține încrederea și susținerea unor membrii ai PCR, aceștia îl
vor susține și vor reduce prigoana împotriva clerului. Numeroasele concesii
făcute de patriarh, criticate de unii necunoscători, nu au fost făcute gratis. Acest
lucru este foarte important de stabilit când evaluam activitatea ÎPSS Justinian
Marina, nu făcea nimic întâmplător, ci permanent desfășura un joc complex din
care Biserica să câștige ceva. Toate acțiunile și sacrificiile făcute au avut ca scop
întărirea Bisericii.129
Această strategie a dat roade în primul deceniu de păstorire. S-a ajuns ca,
în foarte multe domenii, Biserica Ortodoxă să stea chiar mai bine decât în anii
de apogeu, din perioada interbelică. Tocmai acest succes a fost una din cauzele
majore ale loviturilor cumplite pe care le primește ca sistem, Biserica în
perioada 1958-1961. Tot ce patriarhul Justinian construise cu răbdare timp de un
deceniu s-a prăbușit. Era și greu să se întâmple altfel. Strategia patriarhului
trebuia să țină seama de prea multe variabile, de prea multe persoane, fapt care,
evident a făcut ca la un moment dat jocul să scape de sub control. În
plus, ,,partenerul" Bisericii nu era deloc ,,leal" , ci gata oricând să lovească dacă
așa îi dictau interesele sau se simțea amenințat. Acest lucru a confirmat părerea
celor care afirmă că nu se poate găsi cale de înțelegere între Biserică și
comuniști, deoarece aceștia nu căutau altceva decât să distrugă Biserica.
128
Andrei Schima, Simple reflexe despre comunism, în ,,Ortodoxia și încercarea comunismului", Editura
Humanitas, an 2008, p.153
129
Ion Bălan , Regimul concetraţionar din România în anii 1945-1964, Editura Academia Civica, Bucureşti,
2000, p.153

62
 La sfârșitul anului 1958, în contextul unei cumplite prigoane
antireligioase și când mulți dintre ierarhi căutau doar să se salveze pe sine,
patriarhul adresează autorităților politice un memoriu, prin care cere rezolvarea
unor probleme grave pe care statul comunist le crease Bisericii. Gestul în sine
ilustrează conduita patriarhului, una diplomatică, demnă și responsabilă față de
Biserică, pe care o păstorea, chiar dacă prin aceasta risca să-și atragă mânia
puterii.130
Adrian Nicolae Petcu spune că memoriul era adresat lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, în acesta se găseau următoarele probleme a fiilor și fiicelor de
preoți: scoaterea din învățământ și din alte funcții de stat, scoaterea din căminele
studențești a acestora, scoaterea din universități și învățământul mediu,
înlăturarea de la examenul de admitere sau înscriere în universități, refuzul de
asistență medicală sau instalarea în sanatorii TBC a studenților de la Teologie,
impuneri excesive ale preoților la venitul epitrahilului de organele fiscului.
Monahii nu au mai primit nici o subvenție de hrană, de asemenea călugărilor si
călugărițelor le este interzis să mai lucreze pentru sectorul de stat ci numai în
sectorul bisericesc. Refuzul Departamentului Cultelor de a repartiza materiale
parafinoase turnătoriilor eparhiale și refuzul aceluiași Departament de a da hârtia
cerută de Eparhii pentru tipărirea de calendare precum și lucrările în tipografiile
Eparhiale- acest lucru a produs goluri financiare în bugetul Eparhiilor. Prețuri de
4ori mai mari pentru materialele de construcții pentru reparația
clădirilor,mănăstirilor sau monumentelor istorice, deși centrele eparhiale și
mănăstirile cedaseră statului peste 50.000ha de pădure.131
Alte probleme descrise in acest memoriu al patriarhului sunt: închiderea
atelierelor pentru nevoile bisericii și concedierea angajaților, propaganda
antireligioasă făcută de presă, teatru, radio și conferințe publice, arestările
numeroase în rândul călugărilor și al preoților, oprirea de lucrări de reinstaurare
sau construire de biserici de la parohiile de orașe și sate, indiferent de stadiul în
care se afla lucrarea. Patriarhul critică aceste măsuri dure care se iau în special
contra Bisericii Ortodoxe și nu a sectanților care își ridicaseră foarte multe case
de rugăciune, în special în București.132
Atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959,
care prevedea că puteau fi admise în monahism doar persoanele care au împlinit
vârsta de 55 de ani, bărbații, și de 50 de ani femeile, și în baza căruia, au fost
scoși din mănăstiri aproximativ 5.000 de monahi și monahii. Așadar, patriarhul
130
Ion Bălan , op.cit., p.155
131
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op.cit. p.222
132
Ibidem. p.224

63
Justinian a avut curajul să protesteze împotriva acestui decret abuziv, motiv
pentru care a fost trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliu forțat
timp de șase luni.133
Aceste măsuri îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe Române, au creat
atât în rândul clerului cât și al credincioșilor o atmosferă de prigoană. Guvernul
și Partidul Muncitoresc începea să-și aplice doctrina sa antireligioasă. În această
atmosferă, crește numărul martirilor, care nu aveau nici o altă vină decât aceea
de a fi sinceri apărători ai credinței în Hristos.

3. Biserica Ortodoxă în perioada 1964-1977

În 1958, Gheorghiu-Dej secondat de mai vechiul său protejat, Nicolae
Ceaușescu, a obținut o victorie politică importantă, reușind să determine
guvernul sovietic să retragă ultimii militari ai Armatei Roșii de pe teritoriul
României. După această dată, Dej a încurajat sentimentele antisovietice. În
scrierile istorice a început să se facă referiri la Basarabia românească, iar în
ultimii ani ai regimului dejist au fost publicate textele lui Karl Marx, care
fuseseră cenzurate până atunci–cele care făceau referire la imperialismul țarist și
la ocuparea teritoriilor românești care făceau parte în anii deceniul al
șaptelea din Uniunea Sovietică. 134
În ultimii săi ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea
stabilirii de relații diplomatice cu țările occidentale capitaliste, inclusiv
cu Statele Unite ale Americii. Astfel de inițiative au fost încurajate de
SUA, președintele Lyndon B. Johnson considerând că România devenise un stat
comunist prieten în contextul Războiului Rece. Gheorghe Gheorghiu-Dej a
murit în 1965 de cancer la ficat. Au existat numeroase zvonuri cu privire la o
iradiere intenționată a liderului comunist în timpul ultimei sale vizite
la Moscova, ca urmare a politicii sale tot mai independente. Ion Mihai
Pacepa aducea un argument în favoarea teoriei iradierii lui Dej, reproducând
afirmațiile lui Nicolae Ceaușescu, care îl informase despre cei "zece lideri
internaționali pe care Kremlinul i-a ucis sau a încercat să-i ucidă". Gheorghiu-
Dej ar fi fost unul dintre ei.135
În ultimii ani de conducere, Gheorghiu-Dej a avut pus în aplicare
distanțarea de Moscova și apropierea de propriul său popor. Gesturi ca
dezacordul manifest al României la CAER 1942-1943, eliberarea deținuților
politici în iunie-iulie 1964 și reducerea legăturilor culturale și de protocol cu
133
http://revista.memoria.ro/?location=view_article&id=839
134
Adrian Cioroianu, ob.cit. p.393
135
http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Gheorghiu-Dej

64
URSS în 1963-1964, toate aceste acțiuni importante au fost moștenite și
continuate de succesorul său.136
Adică de Nicolae Ceaușescu a cărei alegere nu a fost deloc o surpriză,
principalul atu al tânărului lider care la vârsta de 47 de ani a fost investit în
funcția Secretar General al PCR în 1965 era intuirea foarte exactă a rolului și
importanței pe care le avea ierarhia în sistemul comunist. Prin capacitatea
acestuia de a menține unitatea simbolică a partidului printr-o raportare constantă
la un centru unic, centru pe care noul lider îl va întrupa deplin. Această intuiție
nu era numai rezultatul exclusiv al inteligenței dar sau al talentului politic,
calități pe care Nicolae Ceaușescu le avea foarte bine dezvoltate, ci era urmarea
firească a experienței de rutină căpătate în anii în care a umblat în umbra lui
Gheorghiu-Dej. În 1967 în luna decembrie Marea Adunare Națională alege noul
Consiliu de Stat, cu Nicolae Ceaușescu președinte, astfel se deschide calea spre
funcția de conducător al partidului și conducător al statului.137
Perioada dintre 1964-1977 a fost o perioada liniștită pentru Biserica
Ortodoxă, o perioadă de care patriarhul Justinian a profitat pentru a îmbunătății
și a reorganiza viața religioasă atât pe plan intern cât și extern. Până în anul
1948, învățământul teologic nu era organizat în mod unitar și se depărtase
oarecum de cerințele Bisericii, pentru ca nu se afla sub directa ei conducere si
îndrumare. Prin legea pentru regimul general al cultelor din 4 august 1948,
școlile teologice de toate gradele au fost trecute în grija cultului respectiv. Pe
temeiul acestei legi, învățământul teologic ortodox a intrat sub oblăduirea
Bisericii. Ca urmare, Patriarhul Justinian a procedat la reorganizarea
învățământului teologic pe baze noi, printr-un regulament special, unic pentru
toate tipurile de scoli teologice, aprobat de Sfântul Sinod în 1952 si revizuit în
1965, astfel încât sa-si îndeplinească cu mai mult folos rostul sau în viața
credincioșilor. Pe baza noilor reglementari, Biserica noastră si-a organizat trei
tipuri de scoli teologice: scoli de cântăreți bisericești, cu durata de doi ani;
seminarii teologice, cu durata de trei ani, școlarizând absolvenți ai școlilor de
cântăreți bisericești, si institute teologice de grad universitar, cu durata de patru
ani, pentru absolvenții seminariilor teologice.
Pe timpul celor cinci ani de studii la seminar, elevii au primit cunoștințe
de teologie si de cultura generala, istorie bisericeasca, muzica, limbi clasice si
moderne. Cei mai buni licențiați în teologie au putut urma cursurile de doctorat,
cu durate de trei ani, pe lângă Institutul Teologic din București. Până în anul
1975, au fost proclamați 20 de doctori în teologie, iar alții au obținut doctoratul
136
Adrian Cioroianu, op.cit p393
137
Idem, p.396

65
în străinătate, echivalându-si apoi titlul la București. Prin grija Patriarhului
Justinian, la Institutul Teologic din București și într-o măsură mai mica la cel
din Sibiu, au frecventat și studenți străini, cu burse date de Patriarhia Româna.
La rândul lor, teologi români au beneficiat de burse la diferite facultăți de peste
hotare, oferite de Consiliul Ecumenic al Bisericilor sau de unele Biserici
locale.138
Reorganizarea învățământului teologic a izvorât din dorința Patriarhului
Justinian si a membrilor Sfântului Sinod de a da Bisericii slujitori luminați si
vrednici, în stare sa păstreze comorile credinței si sa învioreze viața religioasa în
parohiile si mânăstirile noastre. Dar a pornit si din necesitatea de a scoate
învățământul teologic din turnul de fildeș al speculațiilor abstracte si a-l călăuzi
spre mărgăritarul de mare preț al iubirii aproapelui, prin fapte bune, singura
virtute care da valoare sociala tezaurului dogmatic si moral al Ortodoxiei. Din
aceasta perspectiva, am putea spune ca institutele teologice de grad universitar
sunt ctitorii ale Patriarhului Justinian, menite sa valorifice latura sociala a
doctrinei creștine, spre a înzestra Biserica cu slujitori activi si capabili sa
satisfacă trebuințele sufletești ale credincioșilor. Luând în considerație meritele
excepționale ale Patriarhului Justinian în toate domeniile activității bisericești și
în semn de prețuire și recunoștința pentru contribuția sa deosebita la organizarea
si îndrumarea învățământului teologic, la 15 septembrie 1976, Consiliul
profesoral al Institutului teologic din București i-a acordat titlul academic de
"Doctor honoris causa".139
De-a lungul întregii sale pastorații Înalt Prea Sfinția Sa Justinian a întărit
și încurajat tipărirea de cărți el însușii având o colecție de 12 volume ce
reprezintă o importantă capodoperă pentru cultura noastră teologică, Apostolatul
social. Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa a dat si ea la lumina
aproape toate cărțile de slujba ca Psaltirea, Molitfelnicul, Triodul, Mineele,
Apostolul, Catavasierul, Vecernierul, Utrenierul, Liturghierul, Prohodul,
Tâlcuirea Evangheliilor, Cazaniile duminicale, Viețile Sfinților etc. precum și
cărți de rugăciune, de învățătura creștină și de zidire sufleteasca, calendare
bisericești si mai presus de toate doua ediții integrale ale Bibliei, în 1968 si
1975, în tiraje de masa, sporind tezaurul de cultura si hrana duhovniceasca a
credincioșilor. S-au tipărit, de asemenea, monografii de biserici si mânastiri,

138
Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Teologia ortodoxă românească în epoca post-Stăniloae, în “Studii
Teologice”, , I (2005), nr. 1, p. 160.
139
Pr. Prof. Ene Braniste, Tiparul si cartea bisericeasca in cei 50 de ani de patriarhat (1925-1975), în ,,BOR",
an. XCIII, 1975, nr. 11-12, pp. 1421-1452

66
albume ale colecțiilor de arta religioasa veche, lucrări de muzica bisericeasca
pentru trebuințele parohiilor si altele.140
Revistele bisericești, centrale si mitropolitane, bine organizate si editate,
au fost sporite si înnoite. Pe lângă vechile publicații, "Biserica Ortodoxa
Româna" de la București si "Telegraful Român" de la Sibiu, îmbunătățite
calitativ, s-au înființat doua noi reviste centrale, "Ortodoxia" si "Studii
Teologice", si 5 reviste mitropolitane: "Glasul Bisericii", "Mitropolia Moldovei
si Sucevei", "Mitropolia Ardealului", "Mitropolia Olteniei" si "Mitropolia
Banatului". Ele au publicat studii de teologie, de istorie bisericeasca si de interes
ecumenic. Toate au fost trimise în parohii si mânăstiri, oferind clerului
posibilitatea de a cunoaște nemijlocit problemele care preocupau Biserica si
lumea creștina. Din 1971, la București a apărut si un buletin informativ în
limbile engleza si franceza, cu știri din viața Bisericii noastre pentru parohiile
ortodoxe române de peste hotare.141
Patriarhul Justinian a întemeiat si noi ateliere de obiecte bisericești pe
lângă cele existente, pe care le-a dotat cu aparatura moderna, la Schitul Maicilor
pentru lucrări de metal, Plumbuita, sculptura, tâmplărie, turnatorie de clopote,
Țigănești-țesături de stofe si covoare, Pasarea-vesminte preoțești, Ghighiu și
Ciorogârla-înrămat icoane. A înființat, apoi, în cuprinsul Patriarhiei Române,
muzee si colecții de obiecte bisericești cu valoare artistica, în număr de peste 50,
îndeosebi în mânăstiri, dar si pe lângă unele biserici parohiale, care aveau în
1973 un număr de 64 de ghizi si custozi muzeali, pregătiți prin cursuri speciale,
pentru îndrumarea vizitatorilor. Dintre acestea, le menționam pe cele de la
Antim, Cernica, Sinaia, Căldărușani, Neam, Secu, Sucevița, Putna, Dragomirna,
Hurezi, Tismana, Cozia, Timișoara, Arad, biserica Sfântul Nicolae din Scheii
Brașovului, Sibiel.
Tot din inițiativa sa au luat ființa la București și în eparhii, centre de
depozitare si conservare a cărților vechi bisericești (secolele XVII - XIX) pentru
a le feri de deteriorare si înstrăinare, asigurându-se un cadru potrivit si pentru
folosirea lor de către cercetători. În același timp, s-au  publicat studii,
monografii, albume si pliante, cu reproduceri în culori si cu text în limbi străine,
între care volumul jubiliar tipărit cu prilejul împlinirii a 450 de ani de la sfințirea
Mânăstirii Curtea de Argeș ( 1517- 1967) si cel dedicat Colecției de arta veche
religioasa din Arhiepiscopia Timișoarei ( 1973).142

140
Radu Preda, Înnoira patristică a teologiei, în “Renaşterea, XVI, nr. 10/2005, p. 3
141
Prof. Iorgu Ivan, Organizarea si administrarea Bisericii Ortodoxe Romane in ultimii 50 de ani (1925- I975),în
BOR, XCIII, (1975), nr. 11 - 12, pp. 1406-1420

67
 În ce privește Arhiepiscopia Bucureștilor, în calitate de chiriarh al locului,
Patriarhul Justinian a dinamizat activitatea organelor eparhiale - Adunarea
Eparhiala, Consiliul Eparhial si Permanenta Consiliului Eparhial - potrivit
prevederilor legislației bisericești, si a stabilit norme precise de lucru
personalului din administrație. După noua împărțire administrativ-teritoriala a
tarii, de la 1 martie 1968, când s-a trecut de la regiuni si raioane la împărțirea pe
județe, Patriarhul Justinian a regrupat parohiile din cuprinsul Arhiepiscopiei
Bucureștilor în protopopiate, ținând seama de întinderea județelor, de numărul
parohiilor si de căile de comunicație între parohii si protopopiat. A rezultat la
acea data, 1601 parohii, cu 29 de filiale, grupate în 20 de protopopiate, 5 în
județul Ilfov, câte trei în Capitala si în județele Ialomița, Prahova si Teleorman,
2 în județul Dâmbovița si în fostul raion Muscel din județul Argeș143.
Purtarea de grija a Patriarhului Justinian s-a îndreptat si asupra românilor
ortodocși stabiliți peste hotare, căutând să împlinească năzuință lor de a rămâne
statornici în credința străbuna, prin păstrarea legăturii spirituale cu Biserica
Mama, fără a neglija sau uita cultura si limba poporului din care fac parte si tara
de obârșie. Astfel, românilor din America si Canada, organizați încă din 1934
într-o episcopie, sub jurisdicția Patriarhiei Române, care fuseseră păstoriți până
în 1939 de episcopul Policarp Morușca și rămăseseră aproape 12 ani fară
cârmuitor vlădicesc, timp în care se ivise disensiuni si divergente între ei,
Patriarhul Justinian le-a dat în 1950 un nou vlădica, în persoana episcopului
Andrei Moldovan, hirotonit în țară. Iar la trei ani după moartea lui, în 1966, a
promovat la cârma acestei episcopii pe vlădica Victorin Ursache, pe care l-a
ridicat în 1972 la rangul de arhiepiscop, iar eparhia la treapta de arhiepiscopie.
Pentru românii din Europa, pe lângă parohiile existente, la Viena, Sofia și
Capela din Baden-Baden (Germania), pe care le-a încurajat și ajutat, Patriarhul
Justinian a înființat la cererea lor, încă zece parohii noi: în Anglia, la Londra în
1964, în Suedia, la Stockholm 1971 și Göteborg 1974, în Germania, la Salzgitter
1974, Munchen 1974, Hamburg 1975 și Offenbach 1975, în Elveția, la Geneva
1975, în Italia, la Milano 1975 și în Austria, la Salzburg 1976, cărora le-a trimis
preoți si cântăreți din țara, salarizați de Patriarhia Româna.144
După ce a primit sub jurisdicția Patriarhiei Române, în 1972, la cererea sa,
pe episcopul Teofil Ionescu de la Paris, succesorul mitropolitului Visarion Puiu

142
Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Justinian, în ,,Dosarele Istorie" , an
VIII, nr 11, p.38
143
Prof. Iorgu Ivan, Organizarea si administrarea Bisericii Ortodoxe Romane in ultimii 50 de ani (1925- I975),
în BOR, an. XCIII, 1975, nr. 11 - 12, pp. 1406-1420
144
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, pp.497-499

68
la conducerea episcopiei românilor din afara granițelor tarii, întemeiata în 1949,
Patriarhul Justinian a înființat în 1974 Arhiepiscopia Ortodoxa Româna pentru
Europa Centrala si Occidentala, cu reședința în capitala Franței, și a pus sub
oblăduirea ei toate parohiile românești din aceste laturi ale continentului.
Patriarhul Justinian a avut grija și de românii din Banatul Iugoslav și de cei din
Ungaria, grupând parohiile românești din aceste țări în câte un vicariat, cu
reședința la Vârset și la Gyula, sub jurisdicția Patriarhiei Române. N-au fost
uitați nici românii din îndepărtata Australie și Noua Zeelanda, pentru care a
înființat, la cererea lor, parohii ortodoxe la Melbourne în 1970, Sydney în 1973,
Adelaide în 1973 și Wellington în 1971. Dar Patriarhul Justinian s-a îngrijit și
de Așezămintele românești de la Iordan și Ierusalim, întemeiate pe vremea
Patriarhului Miron Cristea, în 1936 si 1938, care rămăseseră neterminate și
nesfințite. După ce s-a restaurat în 1965, din dispoziția sa, biserica de la
Ierusalim, inclusiv pictura, deteriorata cu timpul și s-a înzestrat cu mobilier și
catapeteasma noua, lucrate în Atelierele Patriarhiei Române de la București, în
1968 a fost pictata si biserica româneasca de la Iordan. Apoi în 1975, cu prilejul
vizitei la Locurile Sfinte, în fruntea unei delegații a Bisericii noastre, Patriarhul
Justinian a sfințit biserica Așezământului românesc de la Ierusalim, în cadrul
unei liturghii solemne săvârșită de Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Teoctist al
Olteniei, al cincilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.145
O preocupare de căpetenie a Patriarhului Justinian a fost reluarea și
întărirea legăturilor tradiționale cu celelalte Biserici Ortodoxe, care slăbiseră din
pricina schimbărilor politice intervenite după cel de-al doilea război mondial.
Din 1961 Biserica Ortodoxă Română a reintrat în Consiliul Ecumenic al
Bisericilor şi a participat la toate acţiunile desfăşurate în cadrul mişcării
ecumenice actuale: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferinţa Bisericilor
Europene Pentru aceasta a vizitat aceste Biserici de mai multe ori decât
înaintașii săi, stabilind contacte directe cu toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe
autocefale surori și a luat parte la acțiuni bisericești importante de interes
general ortodox, conlucrând frățește cu toate Bisericile Ortodoxe în frunte cu
Patriarhia Ecumenica. La restabilirea și dezvoltarea legăturilor cu Patriarhia
Ecumenica a Constantinopolului și cu Patriarhiile apostolice ale Alexandriei,
Antiohiei și Ierusalimului, o contribuție importanta a avut vizita la București a
Patriarhului Atenagoras al Constantinopolului, în 1967, a Patriarhului Hristofor
al Alexandriei  în 1958 și a succesorului acestuia, Patriarhul Nicolae al VI-lea,
în 1971, a Patriarhului Alexandru III al Antiohiei, în 1951 si 1954 și a urmașului

145
Ibidem p.151

69
sau în scaun, Patriarhul Elias IV, în 1974, și a Patriarhului Benedict al
Ierusalimului, în 1968, precum și vizitele făcute de Patriarhul Justinian la
Patriarhia Ecumenica, în 1968, la Patriarhia Alexandriei, în 1971, și la Patriarhia
Ierusalimului, în 1975.146
Având în vedere că Bisericile Vechi Orientale, prin păstrarea de către ele,
relativ fără schimbare, a credinței si rânduielilor cultice ale creștinismului
primar, apar ca cele mai apropiate de Ortodoxie, Patriarhul Justinian le-a acordat
acestora o atenție deosebita. Astfel, în 1958, Patriarhul Justinian a vizitat
Biserica Armeana, vizita întoarsăîn 1965 de Patriarhul Catolicos Vasken I al
tuturor armenilor; în 1969 a călătorit în Africa si Orientul Îndepărtat, vizitând
Biserica Copta din Egipt, Biserica Siriana din Malabar (Kerala-India) și Biserica
din Etiopia, iar în 1971 a participat, la Addis-Abeba, la întronizarea Patriarhului
Bisericii Etiopiene, și la Cairo la întronizarea Patriarhului Senuda III al Bisericii
Copte din Egipt, care a întors vizita în 1972.147
Patriarhul Justinian a promovat bune raporturi și cu Biserica Veche
Catolica, prin contacte personale și schimb de publicații si informații, pentru
cunoaștere reciproca și lămurirea unor probleme referitoare la dialogul teologic
contemporan. Ca urmare, în 1972, episcopul Joseph Brinkhues, în fruntea unei
delegații a Bisericii Vechilor Catolici din Germania a vizitat România, ca
răspuns la vizita Patriarhului Justinian, în 1970, în Germania. Un semn al
bunelor relații ortodoxo-vechi catolice l-a constituit și vizita la București, în
1974, a episcopului Leon Gathier al Bisericii Vechilor Catolici din Elveția.148
Pentru crearea unor condiții practice corespunzătoare unui dialog teologic
real cu Biserica Romano-Catolică, Patriarhul Justinian a încurajat, pe lângă
obișnuitul schimb de scrisori cu prilejul marilor praznice creștine, întâlnirile și
vizitele între cele doua Biserici. În acest context se înscrie vizita cardinalului
Franz Konig, Primatul Austriei, la București, în 1967 și întoarcerea acestei vizite
de către Patriarhul Justinian la Viena, în 1968; vizita în România a episcopului
romano-catolic Rudolf Graber, în 1969, și a Patriarhului Justinian în Germania
în 1970, urmata de vizita în tara noastră, în 1971 , a cardinalului Julius Dophner,
președintele episcopilor romano-catolici din Germania, precum și vizita făcută
de Patriarhul Justinian, în 1972 Bisericii Romano-Catolice din Belgia.149
S-au îmbunătățit și relațiile, cu Biserica Anglicana, tulburate de război,
prin doua vizite reciproce: a arhiepiscopului de Canterbury si Primat al Angliei,
146
http://www.patriarh.ro/Justinian/actmisionara.php
147
Antonie Plămădeala, Ecumenism si relatii externe bisericesti, 1944-1972, în "Ortodoxia", an. XXXII, 1980,
nr. 1, p. 159
148
Nicolae Mladin, Reîntregirea ortodoxiei românești, în ,,BOR" an LXIX, nr.3-6, (1951), p.231
149
Nicolae Mladin, op.cit. 233

70
Michael Ramsey, în România, în 1965 și a Patriarhului Justinian în Anglia, în
1966. Relatiile cu Bisericile Protestante, sub arhipăstorirea Patriarhului
Justinian, s-au concretizat, în afara de schimbul de publicatii, în contacte și
întâlniri cum au fost vizitele la București, în 1957, a unei delegații a Bisericii
Luterane din Danemarca, condusa de episcopul Christian Iulius Skat, în 1970, a
unei delegații a Bisericii Evanghelice Luterane - din Germania, în frunte cu
episcopul Hermann Dietzfelbinger, si în 1971 , a unei delegații a Bisericii
Luterane din Germania, condusa de episcopul Hermann Kunst.150
O mențiune speciala se cuvine în legătură cu activitatea Bisericii
Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), a cărui membra a
devenit la 20 noiembrie 1961, la a treia Adunare Generala de la New Delhi, în
urma scrisorii adresate de Patriarhul Justinian prin care face cunoscuta hotărârea
Sfântului Sinod de aderare la aceasta organizație ecumenica. De atunci, toți
secretarii generali ai Consiliul Ecumenic al Bisericilor au vizitat România, în
1962, 1971 si 1975 având discuții pe probleme teologice cu Patriarhul Justinian
si membrii Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Ar mai fi de spus ca teologia și practica misionara a Bisericii noastre în
perioada 1961 - 1977 a fost marcată, în ce privește componentele esențiale ale
Ecumenismului, de accentul pastoral, contextual, pragmatic, ce corespundea
vederilor Patriarhului Justinian, pentru care mișcarea ecumenica era înainte de
toate un proces de deschidere si de reașezare fata către fata a Bisericilor separate
de istorie, de colaborare practică între ele. Ecumenismul trebuia să ducă la un
mod de viața deschis, care să îngăduie relații de dreptate și de pace între toți.
Acest ecumenism dinamic și extins, trebuia să însuflețească și să hrănească
solidaritatea între oameni, între culturi și popoare. În legătura cu rolul CEB în
rândul mișcării ecumenice, Patriarhul Justinian considera ca acesta, deși nu
epuiza eforturile ecumenice, era forma cea mai organizata și credibilă în aceea
epoca. El nu tutela Bisericile membre când acestea se organizau separat în
dialoguri bilaterale teologice, dar constituia o platforma credibila în care
Bisericile se puteau recunoaște reciproc în situația lor comuna fata de lumea
contemporana.151

150
Isidor Todoran, Relatiile Bisericii Ortodoxe Romane cu celelalte Biserici in ultimii 50 de ani, in "Ortodoxia",
an. XXVII, 1975, nr. 4, pp. 560- 580
Antonie Plămădeala, Ecumenism si relatii externe bisericesti, 1944-1970, in "Ortodoxia", an. XXXII, (1980),
nr. 1, p.175

151

71
 Este aproape de necrezut câte a putut înfăptui Patriarhul Justinian într-o
singura viața de om, sub izvorul dragostei sale pentru Biserica pe care a avut-o
sub păstorire. Lista împlinirilor sale este impresionanta și n-a putut fi cuprinsă în
rândurile de față. Privind cu luare aminte spre ceea ce el a săvârșit, vom înțelege
motivele pentru care întreaga obște l-a prețuit si la iubit.
A închis ochii pentru totdeauna în seara zilei de 26 martie 1977, în vârsta
de 76 de ani, după o grea suferință și o lunga perioadă de spitalizare. A fost
depus în mormântul pe care cu grija si l-a pregătit în zidul interior al Mânăstirii
Radu Voda din București, între elevii Seminarului de el ctitorit acolo. Pe crucea
încastrată în zid, a cerut meșterului să sape inscripția: "M-am luptat lupta cea
buna. Credința am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieții. De acum încolo,
mă așteaptă răsplata dreptății, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul cel drept
în ziua aceea". Iar la sfârșitul testamentului său duhovnicesc, făcut în 7 martie
1976, a scris: "Binecuvintez din toata inima și din tot sufletul pe cei ce mă urăsc
si m-au urât, pe cei ce m-au nedreptățit și pe cei ce mi-au făcut rău, văzut ori
nevăzut, rugând pe Milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci cu
îndurare să-i ierte pe toți, după cum i-am iertat eu".152
Patriarhul Justinian s-a mutat din lumea aceasta cu credința că si-a făcut
deplin datoria către obștea dreptcredincioasă încredințată lui spre păstorire și
către poporul din care a făcut parte, către lumea însetată de dreptate, pace și
către omul în suferință. Trecerea timpului ni-l descoperă parcă și mai mare, iar
înfăptuirile sale în slujba Bisericii și neamului nostru ne cheamă să ni-l amintim
mereu cu respect și recunoștință. Înconjurat de nimbul înfăptuirilor sale, chipul
Patriarhului Justinian s-a așezat în panteonul marilor ierarhi ai Bisericii
Ortodoxe Române si numele lui va fi pomenit din neam în neam.
ÎPSS. Justinian ştia că menirea unei Biserici nu este să lupte cu statul sau
cu o orânduire nedreaptă, cum a fost comunismul, căci „nu este stăpânire decât
de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite” (Romani 13,
1). Scopul Bisericii este mântuirea credincioşilor săi, aceasta fiind singura luptă
îndreptăţită să o ducă cu arme spirituale, indiferent de orânduirea lumească.
Patriarhul Justinian a făcut eforturi imense în acest sens pentru a ţine
Biserica la suprafaţă, astfel încât locaşurile de cult să nu fie închise, Liturghia să
se săvârşească, oamenii să fie botezaţi, cununaţi şi înmormântaţi creştineşte.
Toate acestea într-o republică comunistă în care Biserica a fost singura instituţie
care propovăduia o altă învăţătură şi ideologie decât cea materialist- dialectică a
statului represiv.

152
http://www.patriarh.ro/Justinian/repere.php

72
4. Patriarhul Justinian Marina-un Apostol al Bisericii şi al neamului
românesc
Înțeles și sprijinit de membrii Sfântului Sinod - între care se numărau
personalități de seama ale Bisericii noastre, precum mitropoliții Nicolae Bălan
de la Sibiu, Sebastian Rusan de la Iași, Firmilian Marin de la Craiova, Vasile
Lăzărescu de la Timișoara, si episcopii Nicolae Colan de la Cluj, Chesarie
Păunescu de la Galați, Nicolae Popovici de la Oradea, Andrei Magier de la
Arad, Teofil Herineanu de la Roman, ajutat cu pricepere si devotament de cei
doi episcopi vicari ai săi, pe care si i-a luat colaboratori apropiați arhiereii Antim
Târgovișteanu, apoi arhiepiscop al Dunării de Jos, și Teoctist Botoșeneanu, mai
târziu episcop al Aradului, mitropolit al Olteniei si apoi al Moldovei, ascultat de
clerul de mir și monahal care și-a înmulțit vredniciile în ogorul duhovnicesc și
pastoral, iubit și respectat de credincioși care și-au îndeplinit cu jertfelnicie
datoriile lor creștinești, Patriarhul Justinian, aflat în plina vigoare a puterilor, la
vârsta de 47 de ani, energic și dinamic, cu experiența de conducere, a pus cu
hotărâre în aplicare acest program care a înlesnit Bisericii să rămână în rosturile
ei și să străbată deceniile de dictatură ateistă cu roade bogate și frumoase, care
se văd până astăzi, împlinindu-și misiunea sfântă în viața poporului român.
Instaurarea comunismului în țara noastră, după 1944, a pus Biserica
Ortodoxă Română în fața acelorași dileme încercate de Biserica Ortodoxă Rusă
cu 20-25 de ani înainte. Patriarhului Justinian, proaspăt ales la 6 iunie 1948 i-a
revenit responsabilitatea clarificării atitudinii Bisericii față de statul comunist.
Având în fată experiența rusă, patriarhul Justinian s-a pronunțat la o adaptare a
Bisericii Ortodoxe Române la ,,lumea noua". Noul Patriarh s-a autodefinit
ca,,om al faptei", nu a lăsat opere teologice ample. Concepțiile sale erau
prezentate pe scurt în diferite discursuri, articole, fiind luate și dezvoltate mai
apoi de diverși teologi. Periodic aceste cuvântări au fost adunate în volum,
ajungându-se, datorită longevității patriarhatului său, la 12 asemenea tomuri cu
titlul generic de Apostolat Social. Aceste volume au constituit baza documentară
principală a cercetării aspectelor ce țin de discursul patriarhului în cei 29 de ani
de arhipăstorire. Analizat mai întâi în logica sa internă, el va fi raportat în ultima
parte a studiului la condițiile concrete în care acest discurs a fost produs,
împrejurările relevate grație documentelor Securității, aflând astfel motivația,
rostul și funcția acestuia.153

153
George Enache, Ortodoxia și puterea politică în România contemporană, Editura Nemira, București, 2005,
p.21-22

73
 Un lucru foarte important de sesizat legat de ÎPSS Justinian este
continuarea operei sale de când era preot. În 1968, cu prilejul unei vizite în
Austria, patriarhul Justinian explica în felul următor sintagma de apostolat
social, care este si titlul principalei sale opere culturale, acesta spune:,, a slujii
lui Dumnezeu ca preot este întra-adevar este cea mai de seamă dintre toate
vredniciile omenești, dar a slujii lui Dumnezeu înseamnă a slujii pe oameni, a te
dăruii cu toată puterea ființei tale pentru mai-binele și fericirea lor. "154.
Formula nu este o creație a patriarhului, însă el o folosește pentru a definii
o anumită direcție de acțiune a Bisericii și un anumit mod de a interpreta
învățătura lui Hristos. Ideea de Biserică pusă în slujba societății nu i-a venit lui
Justinian când a fost numit patriarh și a trebuit să găsească un modus vivendi cu
Puterea comunistă. Antecedentele sunt mai vechi, din perioada când a fost
simplu preot de mir la Vâlcea. Astfel, în primul volum, apărut în 1948,
din ,,Apostolat social" sunt cuprinse mai multe articole scrise ale preotului
Justinian Marina până în 1940, în care este acreditată o anumită imagine despre
Iisus, cea de muncitor cu propriile mâini pentru a-și câștiga existența și de
slujitor al celor mulți, în ciuda faptului că el este Fiul lui Dumnezeu. Deoarece
Iisus Hristos este supremul model pe care umanitatea trebuie sa-L urmeze, în
mod firesc, ea trebuie să-și asume valorile, precum munca și slujirea
aproapelui:,, Iisus a fost sărac și și-a câștigat existența cu sudoarea frunții[…]
meseria lui Iisus este una dintre cele patru meserii mai vechi şi mai sfinte.
Meseria îl învaţă că a trăi înseamnă a preschimba tot ce este mort si netrebuitor
în fapte vii şi folositoare, că lucrul cel mai josnic mai dispreţuit şi mai călcat în
picioare se poate schimba în lucrul de preţ cu care poţi ajuta oamenii, că în
sfârşit pentru a putea mântui, trebuie să prefaci, că precum poţi scoate din
trunchiul răsucit şi cioturos de măslin patul copilului şi al miresei, poţi face din
argatul cel mai păcătos şi din cea mai nemernică desfrânată doi locuitori ai
împărăţiei cerurilor".155
Sursele acestei colecții de cărți sunt cele patristice, cu nuanțele specifice
ale gândirii românești interbelice. Se manifestă și influența rusă, prin impunerea
unor accente caracteristice, cum ar fi o potențare a discursului despre rolul social
al Bisericii, în dauna competenței mistice și sacramentale. De asemenea, relația
preot-popor capătă anumite aspecte ale spiritului narodnicist, de identificare
totală a preotului cu voința poporului. Aceste lucruri considerate drept
principalule aspecte ale influenței comuniste în doctrina Bisericii. Vor fi înțelese
154
Apostolat Social, Pilde și îndemnuri pentru cler, vol.10, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1971, p.82
155
Ibidem vol.1 1948, p14

74
însă în mod diferit de Puterea politică și de Biserică. Prima va încerca să
identifice idealurile creștine cu cele comuniste, în timp ce biserica le va folosi ca
o justificare a existenței ei într-un stat ateu, încercând însă o permanentă
raportare la principiile biblice.156
Implicarea în viața socială a Bisericii dincolo de simpla cateheză este
motivată de responsabilitatea pentru destinele poporului din rândul căruia
credincioșii și preoții fac parte. Într-o perioadă când poporul devenise principala
sursă de legitimitate, ideea unei biserici slujitoare a poporului și utile în cel mai
înalt grad ridicării sale morale devenea un argument de îndreptățire a existenței
ei. Patriarhul Justinian spunea că Biserica este a lui Dumnezeu dar și a
poporului. Este a lui Dumnezeu fiincă el a întemeiat-o prin Fiul Său și o
Sfințește prin Duhul Său cel Sfânt. Dar biserica este și a poporului fiincă
slujitorii ei sunt chemați să-I lumineze și să-I povățuiască.157
Legătura profundă dintre Biserică și popor obliga Biserica să țină seama
de toate aspirațiile acestuia și să sprijine orice transformare din cadrul societății
dacă aceasta aduce mai multă fericire. Interesul pentru aspectele istorice ale
vieții umane este legitim deoarece fericirea veșnică este condiționată de
implicarea omului pe pământ prin binele prin care contribuie la ridicarea vieții
celorlalți oameni. ,,Potrivit Sfintei Învățături creștine, minunat este faptul cum se
împletește dobândirea Împărăției cerurilor cu împlinirea unor porunci cu privire
la viața pământească a oamenilor."158 Biserica nu este legată de un regim politic
oarecare, nu apără interesele meschine ale unei clase sociale, ci sprijină
permanent mai-binele oamenilor şi pe plan istoric, nu numai în Împărăţia
cerurilor. Prin urmare, sub aspectul istoric al acţiunilor sale, Biserica se
înnoieşte permanent, atât ca organizare cât şi ca modele de acţiune. Este o
înnoire care după cum am spus, nu afectează miezul învăţăturii creştine, înnoirea
neînsemnând uitarea tradiţiei, ci permanenta actualizare a acesteia.
Cele amintite mai sus nu contrazic cu nimic tradiţia Bisericii. Dimpotrivă
este vorba de o reflecţie robustă şi responsabilă asupra misiunii sociale a
Bisericii, despre relaţia tradiţie-înnoire, despre relaţia cu statul. Cele două
instituţii Statul şi Biserica slujesc aceleiaşi interese, cele ale poporului şi de
aceea cele doua instituţii trebuie să colaboreze pentru binele oamenilor, fapt care
se înscrie în tradiţia bizantină a simfoniei.159

156
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op cit. p.50
157
Patriarh Justinian Marina, Apostolat social, vol.1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1949,p.87
158
Idem. vol.8, 1958, p.15
159
George Enache, Adrian Nicolae Petcu op.cit. p.54

75
 Patriarhul Justinian s-a ostenit și a reușit să asigure Bisericii noastre o
legislație din cele mai avansate, dar întemeiata pe nezdruncinate principii
canonice fundamentale. Ceea ce definește întreaga opera legislativa a
Patriarhului Justinian este reflectarea clara a realității, ancorarea solida pe
temeliile valabile ale tradiției si angajarea ferma pe linia misiunii Bisericii. Ea a
stat la baza bogatului patrimoniu de realizări pe care l-a acumulat Biserica în
deceniile arhipăstoririi sale.160
Se știe că în masa omogenă a credincioșilor Bisericii românești exista o
insulă creată artificial prin vitregia vremurilor trecute: Biserica greco-catolica
din Ardeal. Pentru a repara aceasta nedreptate istorica, Patriarhul Justinian, încă
de la instalarea sa în scaun, a adresat fraților greco-catolici chemarea de a reveni
la sânul Bisericii strămoșești. Dar ceea ce a ridicat valoarea acestei chemări este
ca ea a fost făcuta în duhul celei mai calde iubiri duhovnicești si frățești.
Patriarhul Justinian, cu cat în Catedrala Reîntregirii bisericești din Alba-Iulia,
însuflețirea cu care ierarhii, clerul și credincioșii ortodocși întâmpinau pe frații
reveniți la vatra credinței strămoșești: "Cu mare bucurie duhovniceasca și cu
aleasa dragoste părinteasca primim la sânul cald al Bisericii Ortodoxe Române
pe toți frații siliți de vitregia vremurilor trecute să se îndepărteze de Ortodoxie.
Și socotind noi rupte și fără putere vechile declarații de unitate, împreună cu
iscăliturile și pecețile lor, încredințăm pe acești fii și frați iubiți că vor afla de
acum înainte părinteasca ocrotire din partea noastră a tuturor".161
Prin revenirea românilor uniți la Ortodoxie, Patriarhul Justinian a închegat
sub cârja sa înțeleapta și iubitoare, o Biserica mare, compacta si viguroasa,
încadrând în aceeași matca unitatea spirituală și unitatea noastră naționala. Prin
revenirea românilor uniți la Ortodoxie.
Luând în considerație meritele excepționale ale Patriarhului Justinian în
toate domeniile activității bisericești și în semn de prețuire și recunoștința pentru
contribuția sa deosebita la organizarea și îndrumarea învățământului teologic, la
15 septembrie 1976, Consiliul profesoral al Institutului teologic din București i-a
acordat titlul academic de "Doctor honoris causa". Peste timp, cu prilejul
aniversarii centenarului nașterii sale, Adunarea eparhiala a Arhiepiscopiei
Bucureștilor a aprobat, la 23 ianuarie 2001, propunerea Facultății de teologie din
București, ca de acum înainte aceasta facultate sa poarte numele "Patriarhul
Justinian Marina". Sfântul Sinod, întrunit în zilele de 19-20 februarie 2001, a
luat act cu bucurie de acest demers, ce se înscrie în spiritul tradiției și învățăturii
160
Pr. Prof. Liviu Stan, Legislaţia Bisericii Ortodoxe Române în timpul arhipăstoririi Prea Fericitului Părinte
Patriarh Justinian,  în "Ortodoxia", an. XX, (1968), nr.2, pp. 176-296
161
Nicolae Mladin, ob.cit. p.240

76
noastre de a ne cinsti după vrednicie părinții și înaintașii, menit să păstreze vie
în conștiința viitoarelor generații de preoți si studenți amintirea acestui mare
patriarh, care a ilustrat cu strălucire viața și istoria Bisericii Ortodoxe Române în
ultimul secol al celui de-al doilea mileniu.162
Prin cursurile de îndrumare pastorală și misionara, completate de
conferințele preoțești, Patriarhul Justinian a legat mai strâns clerul de nevoile
Bisericii și l-a desprins să acționeze în unitate cu ierarhia superioara.
Strângându-și rândurile în jurul conducerii canonice al Bisericii, clerul și-a
sporit disciplina și a căutat să împlinească cu râvna și fără zăbava toate
îndrumările primite din partea Sfântului Sinod. Acest spirit s-a răsfrânt pozitiv
asupra vieții și activității Bisericii noastre, ferind-o de dezbinări și rătăciri
primejdioase și ajutând-o să-și păstreze unitatea de simțire și de credința.163
Prin introducerea si intensificarea vieții de obște, prin înființarea de școli
monahale și de seminarii monahale, prin crearea de ateliere mănăstirești, s-a
îmbunătățit simțitor viața duhovniceasca în mânăstiri. Nimic n-a fost neglijat:
nici rugăciunea, nici luminarea mintii, prin știința de carte, nici munca prin
specializarea într-o meserie. Organizați în unități disciplinate de rugăciune și
munca, monahii și monahiile s-au ridicat la viața duhovniceasca aleasă și
preocupări de adâncire tot mai temeinica a izvoarelor Ortodoxiei și a științei
teologice, prin citirea operelor Sf. Părinți și a cărților și revistelor editate sub
îngrijirea Sfântului Sinod sau a celor mai vechi, păstrate cu grija în bibliotecile
mănăstirilor.164
Actul proclamării solemne a canonizării unor sfinți români și
generalizarea cultului sfinților cu cinstire locala, pe care l-a săvârșit Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1955 și 1956, la inițiativa Patriarhului
Justinian, a avut un puternic ecou în conștiința credincioșilor și a înviorat
evlavia străbuna. A fost un prilej de rara bucurie duhovniceasca pentru
credincioși ortodocși români să-i vadă prețuiți de Biserica pe cei din neamul lor
care s-au învrednicit de cinstea cea mare a sfințeniei. Convinși de folosul
rugăciunilor pe care ei le înalță, cu inima curată, către sfinții pământului
românesc, pentru toate trebuințele, credincioșii aprind de atunci candele nestinse
la icoanele și raclele lor, iar mânăstirile cinstite cu moaștele și cultul sfinților
români au devenit locuri de pelerinaj și de întărire duhovnicească. Canonizarea
acestor luceferi ai credinței din străbuni, după toate rânduielile canonice și
162
Icon Stavr. Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian Mărturii, fapte şi adevăr, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p.123
163
Mircea Păcurariu, op.cit. p.505
164
Nicolae D. Necula , Patriarhul Justinian Marina-ctitor al învătțământului teologic românesc, în ,,Anuarul
Facultății de Teologie Ortodoxă, Universitatea București, p.21

77
liturgice, a ridicat la o noua strălucire Ortodoxia româneasca. Sfinții autohtoni
au legat și mai mult pe credincioși de Biserica lor ortodoxa. Ei au legat și
Biserica noastră de celelalte Biserici ortodoxe surori, dornice să cunoască și să
cinstească împreună pe acești aleși ai Domnului.165
Sub arhipăstorirea Patriarhului Justinian, aşadar, cultura teologica s-a
îmbogăţit şi s-a manifestat dinamic, dar sobru, asemenea spiritualităţii noastre
ortodoxe. Axata pe bazele revelaţiei şi sorbind putere din învățătura Sfintei
Evanghelii şi din operele Sfinţilor Părinţi, ea a fost mai strâns legată de nevoile
Bisericii decât teologia precedentă. Înţelegând că nimeni altul ca monumentele
istorice bisericeşti se confundă cu însăşi geneza neamului nostru, ca produs al
vieţii sale spirituale, ca ele luminează drumul nostru prin istorie, vădind iubirea
românului pentru tot ce este bun, drept şi frumos în lume, Patriarhul Justinian a
găsit timp şi n-a cruţat energie ca să le restaureze, construind şi reparând, şi să le
redea patrimoniului cultural naţional şi tot o data tezaurului mântuitor al
Ortodoxiei noastre.166
Tot prin grija Patriarhului Justinian s-au înfiinţat case de odihna la Curtea
de Argeş, Dragoslavele, Buşteni, Sinaia, Cheia, şi de tratament, la Olăneşti şi
Cozia, Calimăneşti, şi s-a îmbunătăţit simţitor sanatoriul de la Techirghiol, unde
salariații bisericești și familiile lor au putut merge în fiecare vara, în serii de câte
20 de zile, pentru îngrijirea și refacerea sănătăţii. S-au organizat, apoi, case de
credit şi ajutor reciproc pe lângă fiecare eparhie, care acorda personalului
bisericesc, pe lângă împrumuturi băneşti, şi ajutor în caz de boală şi deces.167
Patriarhul Justinian a încurajat si activitatea pastorală a preoților și viața
bisericeasca a credincioșilor, îndrumându-i pe calea canonicității și a păstrării
unității de credința și de neam. Ca urmare, în toate aceste parohii se liturghisește
până astăzi în limba româna, limba poporului nostru si a Bisericii strămoșești.
Pretutindeni se păstrează și se predică adevărurile de credința ale Bisericii
Mame și tradițiile naționale și culturale ale poporului român. Pe lângă activitatea
pastoral misionară și cultural națională, desfășurată cu prilejul slujbelor
religioase și a unor manifestări spirituale, cum sunt sărbătorirea zilelor de hram,
sărbătorile Paștelui, Crăciunului si ale Anului Nou, cu respectarea datinilor
strămoșești, comemorarea unor evenimente și personalități de seama din viața
neamului nostru, în aceste parohii s-au organizat școli duminicale pentru
promovarea limbii române, biblioteci înzestrate cu cărți românești, programe
folclorice, expoziții de icoane și de artizanat și s-au editat reviste și publicații
165
Pr. Prof. Liviu Stan, Canonizarea sfintilor romani, în ,,BOR", LXXXVI, (1968), nr. 6, p. 725
166
Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina - un apostol al bisericii şi al neamului românesc,
în ,,Almanah Bisericesc", Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, 2001, p.204
167
Ibidem . p.206

78
bisericești în limba româna, cu valoroase articole teologice, culturale și istorice.
Astfel, datorită purtării de grija a Patriarhului Justinian, sprijinului sau material
și spiritual, aceste parohii au devenit treptat punți de legătura între diferite
Biserici și națiuni din lume cu Biserica Ortodoxa și poporul român.168
Patriarhul Justinian a făcut efortul de a transpune marile principii ale
unității creștine, formulate în dialogul mondial, pe plan local. De aici s-au născut
conferințele teologice interconfesionale de la noi din tara, în cadrul cărora s-au
întâlnit teologi de diferite confesiuni ca să discute probleme ecumenice comune,
naționale și europene. Privită în ansamblu, activitatea Bisericii Ortodoxe
Române în planul relațiilor cu celelalte Biserici, în timpul Patriarhului Justinian,
a cunoscut o sfera largă de acțiune și un conținut bogat, fiind pusă în slujba
apropierii și înțelegerii reciproce, în vederea unirii tuturor celor ce cred în
Hristos Domnul.169
Într-o perioada în care Biserica Ortodoxă risca sa fie desființată precum
Biserica Ortodoxă din Rusia, Patriarhul Justinian Marina a jucat un rol
important, ajutând și întărind toate instituțiile Bisericii, a fost un adevărat
apostol care întreaga sa activitate ca preot, episcop și patriarh a fost dedicată
slujirii lui Dumnezeu și Bisericii strămoșești.
Toate aceste realizări de excepție din activitatea patriarhului Justinian, se
datorează calităților sale înnăscute si dobândite, de om inteligent, dotat cu simt
practic, cu simțul valorilor, experienței sale îndelungate de învățător, preot,
profesor, ierarh, ca si conjuncturilor favorabile de care s-a bucurat, dar mai ales
concepției sale sănătoase și corecte despre preoție și conștiința slujirii
sacerdotale. Pentru patriarhul Justinian, preoția si slujirea sacerdotala în general,
trăită până la suprema demnitate de Întâi stătător al unei Biserici Ortodoxe
autocefale, nu a însemnat nicicând si nicicum cariera sau dorința de înălțare, ci
chemare spre slujirea lui Dumnezeu si a oamenilor. Lucrul acesta este foarte
important, pentru că, de felul în care înțelegem preoția sau slujirea sacerdotala si
de concepția pe care o avem despre misiunea preoțească, depinde modul în care
ne vom îndeplini aceasta chemare si tot ce vom realiza în viața si activitatea
noastră pastorala. Patriarhul Justinian Marina a avut o puternica si vie conștiința
a chemării si slujirii sale sacerdotale despre care a vorbit mereu cu admirație și
cu respect, evidențiind sublimitatea si responsabilitatea misiunii preoțești.170
Patriarhul Justinian s-a identificat pe sine cu slujirea sacerdotala. El
rămâne personalitatea bisericeasca uriașa care domina, cu statura gândirii și a
168
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op.cit .p. 99
169
Bartolomeu Anania, Amintiri despre Patriarhul Justinian, Biserica în Misiune, Patriarhia Română la ceas
aniversar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 551
170
Ibidem. p. 554

79
înfăptuirilor sale, viața Bisericii Ortodoxe Române din cel de-al treilea sfert al
veacului al XX-lea, rămânând pilda vie de conștiința sacerdotala și de slujire a
Bisericii ca preot si arhiereu. În semn de omagiu, prețuire si recunoștința, pe
care de altfel întreaga Biserica Ortodoxa Româna i le-au arătat, la împlinirea a
100 de ani de la nașterea sa, la propunerea Facultății de Teologie Ortodoxa a
Universității din București, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în
ședința sa din 21 februarie 2001, a hotărât ca prima facultate de teologie a tarii
sa poarte numele "Patriarhul Justinian". Este doar o modesta forma de
recunoaștere a imensei sale contribuții la reorganizarea si dezvoltarea
învățământului teologic românesc, contribuție ale cărei roade se fac simțite până
astăzi.171

Capitolul al IV-LEA.
Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Iustin Moisesc 1977-
1986

1. Viaţa Patriarhului Iustin Moisescu

171
http://www.crestinortodox.ro/biserica-ortodoxa/patriarhi/patriarhul-justinian-marina-71038.html

80
 Urmașul patriarhului Justinian a fost un om cu o bogată pregătire
teologică și care încă din tinerețe a cunoscut trei drumuri calea Bisericii, a
universităţii şi a bibliotecilor. După o temeinică pregătire în ţară, la Atena şi
Strasbourg, profesor universitar de teologie ortodoxă la Varşovia, Cernăuţi,
Suceava şi Bucureşti, a devenit, mai apoi, mitropolit al Ardealului, în 1956, iar
din 1957, mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Iar din 1977 arhiepiscop de
București, mitropolit al Munteniei și Dobrogei și patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române până în 1986 la data de 31 iulie când trece la cele veșnice.
Cel de-al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române s-a născut în
comuna Albești, sat cândești din județul Argeș la data de 5 martie 1910. Tatăl
său, Ioan Moisescu învătător în satul natal, moare pe front ca ofițer în 1916 în
luptele de apărare a Bucureștiului și este înmormântat în cimitirul Ghencea din
capitală. Așadar îngrijirea celor 4 copii, doi băieți și două fete revine mamei,
Maria Moisescu, care a fost o femeie deosebită, ce s-a îngrijit cu mare atenție și
dragoste de copii săi până în ziua în care a trecut la cele veșnice adică 21
decembrie 1974.172
Viitorul patriarh era al doilea copil la părinți. Capacitatea sa intelectuala a
fost descoperită și apreciată din primii ani de școală. Între 1916-1921, elevul
Iustin urmează cursurile școlii primare din satul natal, Cândești-Muscel. În
perioada 1921-1922, a urmat clasa I-a a liceului ,, Dinicu Golescu" din
Câmpulung Muscel, în toamna anului 1922a trecut ca elev bursier la Seminarul
Teologic ,,Patriarhul Miron" înființat în acel an prin străduințele patriarhului
Miron Cristea(1919-1925, mitropolit primat; 1925-1939 patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române). Acest seminar a fost înființat pentru ai călăuzii o parte din
copiii celor care și-au jertfit viața pe altarul patriei. Acest seminar a fost
inaugurat la data de 12 noiembrie 1922 de însușii mitropolitul Miron Cristea.
Director este pus doctorul Nicolae Cădere care impreună cu mitropolitul Miron
îi încurajează pe viitorii preoți oferindule multe exemple din trecutul acestui
popor care și-au dedicat viața slujirii lui Dumnezeu și dragostei de țară.
În 1924 elevii seminarului din Câmpullung-Muscel, au făcut o vizită
mitropolitului primat, sub conducerea directorului doctor Nicolae Cădere. În
aceea promoție se afla și elevul Iustin Moisescu. Mitropolitul Miron, recunoscut
ca fiind un orator de înaltă clasă, după ce i-a binecuvântat, le-a ținut următoarea
cuvântare: ,,Dea Dumnezeu ca unul dintre voi să ajungă pe scaunul meu de
mitropolit la București". În 1925 mitropolitul primat Miron Cristea va devenii
primul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române. Aceea urare a mitropolitului se
172
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, La 70 de ani de viață ai prea Fericitui Patriarh Iustin, în ,,BOR", an XCVIII,
1980, nr.3-4, p.339

81
va realiza după 53 de ani, la data de 12 iunie 1977, când Iustin Moisescu a fost
ales de Colegiul Electoral Bisericesc ca al 4-lea Patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române.173
În 1930, elevul Iustin Moisescu, absolvește cursurile Seminarului
Teologic din Câmpulung-Muscel ca șef de promoție. În timpul celor 8 ani de
studiu s-a remarcat în mod deosebit învățătură prin sârguință, seriozitate,
disciplină în muncă, îndeplinind cu multă corectitudine datoriile sale de elev.
Datorită acestor calități v-a fi răsplătit de patriarhul Miron Cristea cu o bursă de
studii din partea Patriarhiei Române la Facultatea de Teologie din Atena, ale
cărei cursuri le va frecventa cu regularitate timp de 4 ani universitari, din
octombrie 1930 până în iulie 1934. La fel ca și în perioada seminarului s-a
distins și la Atena printr-o muncă stăruitoare și sistematică, fiind mult apreciat
de profesorii săi, învățând perfect limba neogreacă și greaca veche.174
În toamna anului 1934, obține prin recomandarea Patriarhui Miron Cristea
o bursă de studii la Facultatea de Teologie Catolică din Strasburg, ale cărei
cursuri le-a frecventat doi ani, până în 1936, pregătind teza de doctorat și
desăvârșindu-se în cunoașterea și vorbirea limbii franceze. În toamna anului
1936 a plecat din nou la Atena pentru încă un an universitar, iar în iunie 1937 și-
a susținut examenul de doctorat cu un strălucit succes, la unul dintre cei mai
distinși și cunoscuți patrologi ortodocși, profesorul Dimitrios Balanos, cu teza:
Evagrie din Pont. Viața, scrierile și învățătura, în limba greacă fiind apreciat cu
calificativul arista-exceptional. În toamna anului 1937 se întoarce în țară, și-și
face echivalarea titlurilor de licență și doctorat în teologie obținute la Atena.175
În anul școlar 1937-1938 va fi profesor de limba latină la
seminarul ,,Nifon Mitropolitul" din București, fiind foarte apreciat și iubit de
elevi prin buna s-a metodă didactică. În primăvara anului 1938 la cererea
Bisericii Ortodoxe din Polonia și a guvernului polon, patriarhul Miron Cristea și
Sfântul Sinod Român l-au recomandat pe tânărul doctor în teologie, Iustin
Moisescu, ca profesor de Studiul Noului Testament la Facultatea de Teologie
Ortodoxă a Universității din Varșovia, unde a funcționat în cursul anului
universitar 1938-1939. Cursurile ținute în capitala poloniei au fost foarte
apreciate datorită cunoștințelor sale de limbă greacă și expunerilor clare și
sistematice, făcute cu înaltă competență și eleganță de tânărul teolog român,
specialist în materia predată. Se întoarce în țară din cauza ocupării Poloniei de
Germania nazistă și URSS. Între anii 1939-1940 îsi satisface serviciul militar la
173
Ibidem. p.340
174
Ibidem. p.341
175
Ibidem .p.342

82
Școala de ofițeri din Ploiești după care este chemat ca profesor la catedra de
Exegeza Noului Testament, la Facultatea de Teologie din Suceava a
Universității din Iași, unde la 1 ianuarie 1942 este titularizat. 176
A fost profesor la aceasta facultate 6 ani, până în 1946, când la data de 1
decembrie a fost numit titular la Facultatea de Teologie din București. 177La
1ianuarie 1949, prin trecerea învățământului teologic de toate gradele sub
directa îndrumare a Bisericii, profesorul Iustin Moisescu este numit titular la
catedra de Studiul Noului Testament la Institutul Teologic Universitar din
București, unde a avut rezultate foarte bune în pregătirea studenților teologi. A
predat până în 1956 în învățământul superior. Ca profesor de teologie a publicat
mai multe lucrări de specialitate: "Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sf.
Ioan Hrisostom" (1939-1941); "Originalitatea parabolelor Mântuitorului" (1944-
1945); "Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena" (1946); "Ierarhia
bisericească în epoca apostolică. Anexă: Texte biblice si patristice despre pace și
muncă" (Craiova, 1955); "Simbolica lui Hristu Andrutsos, traducere din
grecește" (Craiova, 1955); "Sfântul Pavel și viața celor mai de seamă comunități
creștine din epoca apostolică" (1951); "Temeiurile lucrării Bisericii pentru
apărarea păcii" (1953). Pe lângă cursurile și seminariile ținute cu studenții și
doctoranții în teologie în perioada cât a fost profesor universitar a desfășurat de
asemenea o bogată activitate la cursurile de îndrumare misionară și socială a
preoților la Institutul Teologic Universitar din București. În perioada anilor
1948-1949 a făcut parte din Comitetul de conducere al Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă și din Comitetul de redacție al revistei,, Biserica Ortodoxă
Română", contribuind serios la ridicarea nivelului ei.178
O dorință foarte mare a tânărului teolog a fost aceea de a intra în clerul
superior, pentru a contribuii și mai bine la desăvârșirea spirituală a slujitorilor
Bisericii, prin încununarea cu darul Duhului Sfânt în Sfânta Taină a Preoției. La
23 august 1956 profesorul Iustin Moisescu a fost hirotonit diacon de către Prea
Sfințitul Teoctist Arăpașul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, iar pe
24 februarie, a fost hirotonit preot de Prea Sfințitul Antim Târgovișteanul,
episcop vicar patriarhal și hirotosit Econom Stavrofor la Catedrala Sfinții
Patriarhi din București. La 6 august 1955 scaunul Mitropoliei Ardealului rămâne
vacant prin trecerea la cele veșnice a vrednicului mitropolit Nicolae Bălan.179

176
Ibidem 343
177
Pr. Prof. Dumitru Radu,  Prea Fericitul Patriarh Iustin în teologia românească, în ,,BOR", an XCVIII,
1980, nr.3-4, p. 364
178
Ibidem. pp. 365-367
179
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op.cit ,p. 344

83
 La data de 26 februarie 1956 Colegiul Electoral Bisericesc îl alege pe
profesorul Iustin Moisescu ca Mitropolit al Ardealului, având în vedere
deosebita lui pregătire teologică, rodnica și frumoasa activitate desfășurată timp
de 17 ani ca profesor universitar la catedra Studiului Noului Testament, plus
cultura sa bogat dezvoltată. Și-a rezervat apoi zece zile de meditație, înainte de a
cere ca Domnul să-i deschidă brațele părintești și să-l primească în rândurile
monahilor de la Mânăstirea Cernica, la 8 martie 1956. Ales deja mitropolit, la 15
martie 1956 patriarhul Justinian, mitropolitul Firmilian al Olteniei și
episcopul Nicolae Colan al Clujului îl vor hirotoni arhiereu, și i se va încredința
de îndată cârja lui Șaguna, la 18 martie1956, în Catedrala Mitropolitană din
Sibiu unde a păstorit o scurtă perioadă de timp, doar 10 luni, dar în care a
înființat în locul decedatei "Reviste teologice" (1947), revista teologică
"Mitropolia Ardealului" (nr. 1-2, în septembrie-octombrie 1956).180
La 15 septembrie 1956 rămâne vacant scaunul Mitropoliei Moldovei și
Sucevei, prin trecerea la cele veșnice a mitropolitului Sebastian Rusan. La 10
ianuarie 1957 Colegiul Electoral Bisericesc îl va alege pe Înalt Prea Sfinția Sa
Iustin, mitropolitul Ardealului ca Mitropolit al Moldovei și Sucevei iar peste trei
zile e instalat pe scaunul cinstit odinioară de Dosoftei, Varlaam, Veniamin
Costachi, pentru a nu-i pomeni decât pe aceștia, pentru că șirul celor mari de la
Iași e prea mare, ca să poată fi pomenit acum în întregime. Când a fost ales
mitropolit al Moldovei și Sucevei, și-a conturat programul prin cuvintele: „Cu
toată silința voi desfășura o lucrare statornică de ocrotire și păstrare a Sfintelor
locașuri: biserici, mânăstiri și schituri - minunate opere de artă - care alcătuiesc
diadema Mitropoliei Moldovei; iar din cei ce se nevoiesc în aceste comori ale
evlaviei străbune, mă voi strădui să fac slujitori harnici și devotați Bisericii,
Patriei și binelui obștesc. Neîncetat voi priveghea la buna îndrumare a preoțimii
Eparhiei mele, întru îndeplinirea cu prisosință a îndatoririlor ei către Biserică și
Patrie. Voi urmări cu toată luarea minte ca roadele lucrării preotești să se vadă
din buna chivernisire a locașurilor dumnezeiești, din propovăduirea dragostei
între toți fiii Patriei și din jertfelnica dăruire pentru binele obștesc".181
Prin mutarea la cele veșnice a patriarhului Justinian la 26 martie 1977,
scaunul patriarhal rămâne vacant iar pe data de 12 iunie 1977 Colegiul Electoral
Bisericesc, potrivit rânduielii și canoanelor Bisericii Ortodoxe și legislației
Bisericii Ortodoxe, cu 92 de voturi din 94 a fost ales ca Prea Fericirea Sa Dr.
Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind al patrulea patriarh de la înălțarea
180
http://www.crestinortodox.ro/biserica-ortodoxa/patriarhi/patriarhul-iustin-moisescu-71039.html
181
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op.cit., p.347

84
prin Tamos-ul acordat la 30 iulie 1925 de patriarhul ecumenic Vasile al III-
lea(1925-1929) și de sfântul sinod Patriarhiei de Constantinopol.182
Se împlinea așadar prin aceea alegere dorința și urarea primului patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, exprimată cu 53 de ani în urmă în
iunie 1924, ca să „dea Dumnezeu ca unul dintre voi să ajungă pe scaunul meu de
mitropolit la București"iar acesta a fost elevul Iustin Moisescu. 183 Acesta va
păstorii Biserica Ortodoxă română până la trecerea la cele veșnice la data de 31
iulie 1986, în București, fiind înmormântat în Catedrala Patriarhală.

2. Reconstruirea Bucureștiului pretext pentru dărâmarea bisericilor

În 1977 în România s-a produs un puternic cutremur la data de 4 martie ce
a avut efecte devastatoare. Acest cutremur a avut o magnitudine de 7.2 grade pe
Scara Richter și a făcut în timp de mai puțin de un minut peste 1500 de victime
dintre care aproximativ 1400 numai în București. La nivelul întregii țări au fost
circa 11.300 de răniți și aproximativ 35.000 locuințe s-au prăbușit. Majoritatea
pagubelor materiale s-au concentrat la București unde peste 33 de clădiri și
blocuri mari s-au prăbușit.184
Au fost distruse in București 20 de biserici - bijuterii pe care numai
amintirea noastră le mai poate purta, dar nu ca pe niște podoabe, ci ca pe niște
răni nevindecate. Ne-am putea consola poate doar cu faptul ca niciodată nu s-au
construit atâtea biserici in tara noastră ca după 1989, peste 1.500, cu
înțelepciunea Ecleziastului care zice: "Vreme este sa dărâmi, vreme este să
zidești" si cu speranța că nici odată nu vor mai ajunge la putere oameni fără
Dumnezeu, fără cultura și fără respect fata de trecut si viitor. Sacrificiul altarelor
bucureștene a început in 1977, când cutremurul din 4 martie le-a devenit soților
Ceaușescu un pretext viclean de a demola biserici.185
Mai departe voi amintii doar despre câteva biserici din București ce au
fost dărâmate, altele au fost mutate sau transformate în alte clădiri. Una din
bisericile dărâmate sub pretextul pagubelor produse de cutremur este Biserica
Enei profitat de ravagiile făcute de cutremur asupra Blocului Dunărea de lângă
Universitate, vecin cu biserica. In noaptea de 10 aprilie, slujba de Înviere a fost
oficiata in prezenta a foarte mulți oameni. Aflați cu lumânări aprinse în mâini pe
străzile din jurul bisericii, faptul acesta a deranjat Puterea. A doua zi, preotul
paroh a primit vizita unor persoane oficiale care i-au cerut sa închidă biserica,
182
Ibidem. 348
183
Ibidem. 349
184
 http://www.evz.ro/detalii/stiri/ziua-in-care-capitala-a-fost-ingropata--video-841975.html
185
Adrian Nicolae-Petcu, Explicarea politicii comuniste de demolare a locașurilor de cult, în ,,Analele Sighet"
p.10

85
invocând iminenta pericolului pe care l-ar fi reprezentat blocul vecin, aflat in
paragina de la cutremur. La câteva nopți după aceea, brațul unei macarale care
lucra la demolarea blocului a lovit ca din greșeala turla bisericii, iar la 22 aprilie,
noaptea, a fost lovit si peretele din sud. La 1 mai 1977, biserica, veche de 366 de
ani, realizata in stil brâncovenesc, era la pământ. Legea patrimoniului cultural
național oferea garanții de protejare si conservare a monumentelor istorice. Prin
desființarea Direcției Patrimoniului Cultural National DCPN în 1977, soarta
clădirilor de patrimoniu a fost lăsată in bătaia vântului. Și vântul demolărilor a
bătut cu asprime.186
După Biserica Enei a venit rândul altora. Au fost demolate fără prea mare
zarva capelele Buna Vestire din zona Mărgeanului 1981 și Izvorul Tămăduirii
din Crângași 1982. Strada Justiţiei are o istorie aparte printre celelalte străzi
dispărute în timpul campaniei de demolări sistematice din anii ’80, efectuate în
vederea construirii noului Centru Civic. Nu a fost distrusă complet, dar nici
cruţată, plătind un tribut important „măreţelor realizări” În ce priveşte zona
veche, dispărută, avem mărturie câteva fotografii realizate de arhitectul Dan
Vartanian în anul 1982. Primul segment, care începea din dreptul bisericii Albă-
Postăvari, în continuarea străzii Bateriilor. La doar o luna, Biserica Spirea
Veche, realizata de arhitectul Ioan Traianescu, a picat si ea. A fost nevoie de
dinamitare, întrucât avea zidurile din beton armat. Era amplasata in sud-vestul
actualului Palat al Parlamentului. În vara fatidicului 1984 a fost dărâmată și
Biserica Izvorul Tămăduirii din același cartier Uranus. După ce altarele au fost
distruse, iar Dealul Arsenalului (Spirii) a fost nivelat suficient de mult până a
devenit câmp, s-a început construirea apăsătoarei Case a Poporului.187
Tot in 1984 s-au demolat Biserica Gherghiceanu și faimoasa biserica a
fostei Mănăstiri Cotroceni. Un an mai târziu, furia restructurărilor urbanistice a
făcut să dispară capela Sfântul Mina, ca și Institutul Medico Legal lângă care se
afla, ctitorii ale profesorului Mina Minovici. A venit rândul Bisericii Sfântul
Nicolae Sârbi în 1985, situata pe malul stâng al Dâmboviței, vizavi de Radu-
Voda aceasta era ridicata încă din 1692. Sfântul Nicolae-Jitnița a fost demolată
împreuna cu întreaga mahala a Popeștilor in 1986. Proiectanții propuneau
dictatorului soluții care ocoleau cu grija bisericile Jitnița, Olteni, Bradu Staicu si
Nicolae-Sârbi. Toate au fost însa demolate spre a face loc Bulevardului Victoria
Socialismului. Sub lama buldozerului s-a prăbușit și Biserica Doamna Oltea, cu
toate ca nu stătea in calea nici unui obiectiv de construit. Acest locaș, situat pe
186
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992,
p. 29
187
Răzvan Voncu, Demolarea memoriei,  în ,,Cronica Română”, 1 martie 2005, p.12

86
Strada Barbu Văcărescu, nu avea o istorie prea veche. Construita in 1948 în
cinstea mamei lui Stefan cel Mare, biserica a fost demolata in 1986 sub ochii
credincioșilor care nu au putut face nimic să o salveze. Se crede că de vina este
incidentul in care Nicu Ceaușescu ar fi accidentat mortal o tânără de 17 ani,
Doina Ștefania Halmu. Moartea ei a adunat multa lume la înmormântare.  Au
urmat mănăstirea Pantelimon,bisericile Sfânta Troița-Dudești, Spiridon Vechi,
refăcută identic în 1995, Sfântul Nicolae Crângași, Sfânta Vineri-Herasca și
Sfânta Treime demolata la 9noiembrie 1987.188
Mănăstirea Văcărești nu avut soarta binecuvântată a acelor biserici
translatate, care s-au ascuns din calea celor cu inima împietrită la sacru și
frumos. Nici nu era posibil de altfel, ca "cea mai mare mănăstire din sud-estul
Europei" sa fie ascunsa in spatele a ceva. Piatră de temelia a Mănăstirii
Văcărești a fost pusa la anul 1716, de către Nicolae Mavrocordat, fanariot din
Țara Româneasca, om de mare cultura si rafinament. In anul 1730 acesta moare
din cauza ciumei si este înmormântat chiar în ea. În anul 1848, minunata incintă
de la Văcărești, zidita ca izvor al păcii și al rugăciunii, va deveni loc de detenție
pentru capii revoluției. Din anul 1864, mănăstirea se transforma in închisoare
oficiala de stat. Tot acum va începe și decăderea acestei ctitorii: zidurile sunt
zguduite de cutremure, iar lipsa de interes a autorităților determina degradarea
continua a edificiului. În trista Închisoare de la Văcărești au fost închise
personalități ale vieții culturale si politice românești intre care scriitorii Liviu
Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, episcopul greco-catolic
Vasile Aftenie, Corneliu Zelea Codreanu, si alții. Liderul legionar Corneliu
Zelea-Codreanu, după cum el însuși mărturisea, a luat numele organizației pe
care a întemeiat-o "Legiunea Arhanghelului Mihail " fiind inspirat de Icoana ,
aflata pe ușa din dreapta a altarului  mănăstirii Văcărești.189
Din mila Domnului, în anul 1973, lumea arhitecților bucureșteni avea să
primească o veste îmbucurătoare: Închisoarea Văcărești este dezafectată și se
demarează proiectul de restaurare a locașului de rugăciune. Lucrarea de
reabilitare-restaurare a fost încredințată unui colectiv de specialiști condus de
arhitecta Liana Bilciurescu. Cu puțin timp înainte de cutremurul din 1977, latura
de est, cuprinzând Casa Domneasca, Galeria pe doua nivele, Paraclisul si o parte
din Stareție erau aproape în întregime restaurate, urmând ca lucrările să continue
și la Biserica cea mare. Cutremurul din 1977 avea sa producă câteva stricăciuni
locașului de cult, dar care, se pare, nu i-ar fi afectat structura de rezistenta, astfel
188
Mihai Stămătescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleşa, Sorin Andreescu, op.cit.
p.120
189
Gheorghe Leahu, Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti, Editura Mateescu, București, 1996.p.21

87
încât sa necesite demolarea. Asupra cuibului de Văcărești, mania diavolului s-a
aprins in trista zi de 2 decembrie 1984. Nicolae Ceaușescu a făcut aici o vizită
neanunțată. Având antipatii față de aceasta zona, el a ordonat sa se studieze
amplasarea unui nou tribunal peste ansamblul Mănăstirii Văcărești. Se crede că
Ceaușescu ura acest loc - Văcărești - pentru ca aici fusese închis, ca deținut de
drept comun sau politic, în tinerețe.190
Intelectualii responsabili de soarta acestui monument istoric, de o valoare
inestimabila, cât și pentru toți creștinii, au urmat zile și nopți de coșmar, în
încercarea disperata de a găsi o metoda de salvare. S-a apelat la toate mijloacele
omenești posibile: memorii, proteste scrise, unele dintre ele citite chiar la
"Europa Libera", in paralel cu propunerea unor soluții tehnice în măsura să evite
demolarea edificiului. Zadarnic însă! Dumnezeu a fost singurul care le-a luat în
socotință dragostea si durerea. Memorii semnate de personalități culturale ale
vremii - Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Sora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-
Busulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor Ivanovici, Florin Rotaru,
Răzvan Theodorescu, Peter Derer - nu au putut sensibiliza in nici un fel clanul
dictatorial, care începuse practic distrugerea. In presa vremii apăreau articole
care-l omagiau pe Ceaușescu si tristele lui fapte. 191
La1986, pe numai puțin de 9 coloane, apare in revista Săptămâna articolul
"Minciuna are picioare scurte", semnat de Corneliu Vadim Tudor. Iată un
fragment: "Hotărârea conducerii de partid si de stat de a construi un centru civic,
pe măsura imperativelor epocii pe care o trăim, a fost întâmpinată cu reala
bucurie de locuitorii Capitalei. Nu este nici un motiv de supărare, ci dimpotrivă,
cetățenii orașului se mândresc sa participe in mod direct la o lucrare pe cat de
nobila, pe atât de utila". Iar la sfârșitul textului, scrie: "Capitala României
trăiește acum cel mai frumos moment urbanistic din întreaga sa existenta, iar
bucuria locuitorilor săi nu poate fi adumbrita de nici o propaganda ostila si
mincinoasa." Atunci, pe vremea celui "mai frumos moment urbanistic", cum îl
denumea Vadim, au fost distruse, translatate sau mutilate zeci de biserici, a
dispărut o cincime din suprafața construita a vechiului București.192
Aceasta opera de distrugere a fost întregita de niște țigani pripășiți în
zona, care au găsit ușile locașului deschise. Au intrat si au pus mana pe tot ce le-
a ieșit in cale. In căruțele lor s-au descoperit ulterior valoroase icoane pe lemn
datând din secolul al XVIII-lea. Din fericire, acestea au putut fi recuperate la
timp. Luna decembrie a anului 1986 a fost trista pentru bucureșteni. Mănăstirea
190
Ibidem, p 25
191
Ibidem, p.56
192
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-vacaresti-87587.html

88
Văcărești, inima care bătea pentru ortodoxia româneasca, dispare pentru
totdeauna de pe pământ, rămânând doar in fotografii si in amintirile oamenilor.
Orașul părea asediat, cu sufletul smuls din piept. Răni adânci răsăreau zilnic in
trupul lui, buldozerele sfârtecau cu dinții lor mari bucăți din , sfărâmau sfinții
pictați pe ziduri, zdrobeau icoane. Bucureștenii stăteau pe margini si plângeau
neputincioși.193
Numai pentru construirea Casei Poporului care se întinde pe o suprafaţă
de 6.3 hectare au fost demolate peste 40.000 de construcţii din aceea zonă,
acestea fiind locuinţe, clădiri administrative, mănăstiri şi biserici. Din faţa
acestei clădiri porneşte bulevardul, numit la origine, Victoria Socialismului, el
însuşi fiind mai lat decât Champs-Elzsee parizian. Întreaga suprafaţă demolata
pentru construirea acestui simbol al erei ceauşiste poate fi comparată cu întreaga
suprafaţă a Veneţiei turistice.194
Aflându-se în plină criză economic şi îndatorarea ţării, planul fanariot al
lui Ceauşescu a fost să remodeleze ţara şi capitala, măsură în care nu se putea
vedea altceva decât convingerea acestui om că viitorul ţării poate şi trebuie să
fie indestructibil legat de propriul său nume. Din păcate preţul acestui vis a fost
nespus de mare plătit atât în vieţi omeneşti cât şi importante monumente
arhitecturale. Visul său a fost realizat în 1989 când s-a anunţat că România şi-a
epuizat toate datoriile externe şi că este capabilă să acorde credite, pentru
Nicolae Ceauşescu aceasta reprezenta suprema victorie în faţa cercurilor
financiare occidentale pentru poporul român era însă mult prea târziu, tot ceea
ce alimentase cândva popularitatea Conducătorului se ruinase odată nivelul de
viaţă al celor conduşi, devenit mai problematic ca niciodată din cauza
programului drastic de economisire, viaţa de zi cu zi a românilor a căpătat
trăsături aflate la limita dintre coşmar şi teatrul absurdului.195
Foarte important de remarcat aici că în ciuda distrugerii și mutării
Bisericilor în București, Patriarhul Iustin atât ca Mitropolit al Moldovei și
Sucevei cât și ca patriarh al României a acordat o deosebită importanță construii
de Biserici, case parohiale și alte sedii de administrație bisericească. Mănăstirile
din Moldova au avut parte de reparații, îmbunătățiri și mulțumită calităților
mitropolitului Iustin Moisescu au fost făcute cunoscute în întreaga lume, acest
subiect îl voi detalia în subcapitolul următor.

3. Activitatea misionară şi tipografică Patriarhului Iustin Moisescu

193
Gheorghe Leahu, op.cit. p. 59
194
Adrian Cioroianu, op.cit p.470
195
Adrian Cioroianu, op.cit p.473

89
 După cum am spus în prima parte a acestui capitol patriarhul Iustin s-a
remarcat încă din primii ani de studiu cu o dragoste pentru cultură și mai ales
față de Dumnezeu. Activitatea s-a atât ca mitropolit de Moldova cât și ca
patriarh al României a fost foarte bogata din punct de vedere misionar și
tipografic.
Ca mitropolit al Moldovei pe plan gospodăresc a construit, în cei 20 de
ani de pastorație la Iași, clădiri frumoase și elegante în jurul catedralei
Mitropoliei din Iași, asigurând astfel buna funcționare a serviciilor
administrative din întreaga Moldovă. A restaurat în stilul ei original, renumita
sală gotică a Mitropoliei din Iași precum și clădirile schitului Bucium.
Protopopiatele din Mitropolia Moldovei au fost înzestrate cu case proprii cu tot
mobilierul necesar. Nu a uitat nici de unitățile de învățământ, Seminarului
Teologic de la Neamț a fost înzestrat cu o frumoasă clădire modernă, din dorința
ca viitorii preoți ai Bisericii Ortodoxe Române să fie pregătiți în condiții optime.
Multe mănăstiri și monumente istorice au fost renovate și ajutate în timpul
pastorației sale dintre acestea amintim doar câteva care au dus faima țării noastre
în toată lumea: Putna, Neamț, Sucevița, Moldovița, Voroneț, Dragomirna,
Agapia, Cetățuia, Secu și multe altele precum și bisericile din orașe și sate.196
A creat muzee în incintele mănăstirilor și monumentelor istorice, unde
erau expuse manuscrise de mare valoare, tipărituri vechi dintre care multe erau
cunoscute și peste hotare, obiecte de cult din diferite epoci și multe alte lucruri
de valoare atât istorică cât și teologică. La aceste muzee s-a ocupat și de editarea
unor albume și alte materiale publicistice pentru popularizarea acestor comori de
artă. Înzestrat de asemenea cu un neașteptat spirit practic, a construit în plin
comunism peste 70 de biserici și capele noi, 52 de case parohiale, a știut să
obțină bani de la Stat pe care ia folosit pentru restaurarea și modernizarea
așezămintelor din Mitropolia Moldovei.197
A condus câteva delegații ortodoxe române în vizitele făcute altor
Biserici: Anglia 1958, Biserica siriană din Malabar 1961, S.U.A. 1970, Biserica
luterană din Danemarca 1971, Patriarhia Ecumenică 1974. A făcut parte din
câteva delegații sinodale conduse de patriarhul Justinian și a primit numeroase
delegații străine la Iași sau în cuprinsul Arhiepiscopiei Iașilor. Ca membru în
Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor în perioada 1961-1977,
a participat la Adunările generale de la New Delhi 1961, Uppsala 1969, Nairobi
1975 și la sesiunile anuale ale Comitetului Central la Paris în 1962, Geneva în

196
Pr.Prof. Dr. Ioan Rămureanu. op.cit.p.354
197
Ibidem. p.355

90
anii 1966,1973 și 1976, Heraklion Creta 1967, Canterbury 1969, Addis-Abeba
1971, Utrecht 1972, Berlin 1974 ș.a.198
A făcut parte din Prezidiul Conferinței Bisericilor Europene și din
Comitetul Consultativ, participând la Adunările generale Nyborg IV 1964,
Nyborg V 1966, Nyborg VI 1971 și Engelberg 1974, precum și la sesiunile
Prezidiului și Comitetului Consultativ. A condus delegațiile Bisericii Ortodoxe
Române la Conferințele panortodoxe de la Rodos în anii 1961, 1963, 1964 și
Chambesy 1968, la prima Conferință pregătitoare a Sfântului și marelui Sinod
panortodox Chambesy 1971.199
Ca ierarh a publicat numeroase articole, pastorale, cuvântări, dări de
seamă, mai ales în revista "Mitropolia Moldovei și Sucevei". În afară de revista
"Mitropolia Moldovei și Sucevei", care a apărut 20 de ani sub directa sa
îndrumare, Centrul mitropolitan Iași a editat și alte lucrări, între care: volumul
"Monumente istorice-bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei" (1974);
"Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, ediție critică" 1975; monografiile: "Catedrala
Mitropolitană din Iași" 1977, "Mănăstirea Cetățuia" 1977; broșuri-albume de
popularizare a mănăstirilor din Moldova și cărți de rugăciuni etc.200
Ca patriarh al României a acordat multă atenție întăririi relațiilor cu
celelalte biserici creștine din Europa. A continuat cu multă diplomație lucrarea
Bisericii Ortodoxe Române împlinirii la un nivel superior a mesajului
evanghelic în lumea creștină contemporană. Biserica Ortodoxă Română încă de
pe vremea patriarhului Iustin a participat împreună cu celelalte Biserici creștine
la sprijinirea transpunerii în viață a marilor aspirații ale oamenilor din zilele
noastre, pace, libertate, și egalitatea tuturor oamenilor.201
De relațiile externe ale Bisericii Ortodoxe Române s-a ocupat Comisia
Sinodala a Afacerilor Externe Bisericești, care a fost formată în 1957 și condusă
încă de atunci de PSS Dr. Iustin Moisescu pe atunci Mitropolit al Moldovei și
Sucevei. Cu înaltă competență și aleasă grijă și cu exigență mereu sporită
patriarhul Iustin a călăuzit, dinamizat și a încununat cu bogate realizări
activitatea acestui bogat for bisericesc. Sub îndrumarea sa, realizările externe ale
Bisericii Ortodoxe Române s-au adâncit și diversificat necontenit contribuind la
mai buna cunoaștere a valorilor Bisericii noastre și la afirmarea ei ca factor de
aleasă spiritualitate în lumea creștină contemporană. Încă de tânăr patriarhul

198
Pr. Scarlat Porcescu, Coordonate ale arhipăstoriei Prea Fericitului Patriarh Iustin în scaunul Mitropoliei
Moldovei şi Sucevei, ,,BOR", XCVIII, (1980), nr.3-4, pp. 387-389
199
Ibidem. p.390
200
Ibidem . p.395
201
Pr. Dumitru Soare, Contribuția Prea Fericitului Patriarh Iustin la dezvoltarea relațiilor ecumenice ale
Bisericii Ortodoxe Române, ,,BOR", XCVIII, (1980), nr.3-4, p.405

91
Iustin s-a afirmat cu o personalitate puternică ecumenistă, dobândită în timpul
studiilor în țară și în străinătate. Oriunde a fost, Grecia, Franța, Polonia și în
orice împrejurare s-a remarcat printr-o temeinică pregătire teologică și vastă
cultură generală, printr-un deosebit simț de echilibru și discernământ critic.
Participarea sa activă la cele mai importante întruniri intercreștine din ultimul
acei ani și primirea unor funcții de înaltă răspundere în marile foruri ecumenice
de atunci și mai ale a valorilor contribuțiilor sale la promovarea activităților
inter-creștine din acel timp.202
Patriarhul Iustin a remarcat faptul că între Bisericile Ortodoxe au existat
de-a lungul anilor, relații bune de înțelegere și cinstire reciprocă, urmărind
îndeosebi păstrarea unității de credință și viața ortodoxă tradițională. A
participat la toate cele trei Conferințe Panortodoxe de la Rodos din 1961,1963 și
1964 la care s-au discutat despre dialogul cu celelalte Biserici și criteriile
dialogului cu Biserica Romano-Catolică. La a 4-a Conferință ce a avut loc la
Chambesy-Geneva în 1968 a revizuit listele temelor pentru viitorul Sfânt și
Mare Sinod Panortodox și a examinat criteriile orientării ortodoxiei în cadrul
Mișcării Ecumenice și orientarea acesteia în problemele majore ale omenirii
contemporane.203
În toate vizitele sale atât la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol ca
Mitropolit și apoi ca Patriarh a avut ca idee de baza menținerea unității
panortodoxe prin coordonarea cu multă atenție a tuturor eforturilor ortodoxe.
Această condiție fiind crucială, Biserica Ortodoxă Română neacceptând nici o
competiție și nici o hegemonie, Ortodoxia este și trebuie să rămână un corp
unitar. O altă latură a relațiilor inter-ortodoxe de care Prea Fericirea Sa a purtat
deosebită grijă a fost prezența românească la Muntele Athos, lucrare sprijinită
atât ca mitropolit cât și ca patriarh, de care se va ocupa de buna desfășurare a
activităților monahale românești din Muntele Athos, îngrijindu-se de restaurarea
sfintelor locașuri ortodoxe, ctitorii ale voievozilor români precum și trimiterea
de monahi din țară care să continue opera predecesorilor lor și asigurarea
permanentă a elementului românesc în Sfântul Munte.204
Un alt punct de pe lista de activitate externă a mitropolitului și apoi a
patriarhui Iustin a fost contactul direct cu ceilalți conducători și reprezentanți de
Biserici Ortodoxe în vederea întăririi unității de doctrină, cult și organizare,
precum și rezolvarea problemelor vitale ale lumii contemporane. Printre aceste
călătorii amintim 1957 vizitarea Bisericii Ortodoxe Sârbe,1958 cea de a 40-a
202
Ibidem. p.406
203
Ibidem. p.407
204
Ibidem. op.cit. p.408

92
aniversare a reînființării Patriarhiei Moscovei, 1978 vizita Patriarhiei Ecumenice
de Constantinopol precum și vizitarea Arhiepiscopiei Misionare din America și
Canada în 1979, întâlnind timp de mai bine de două decenii personalități
marcante ale lumii ortodoxe, dezbătând probleme de interes bisericesc
superior.205
Conferințele panortodoxe de la Rodos au dus la crearea unui climat
favorabil începerii de discuții teologice între bisericile ortodoxe și celelalte
biserici creștine. Patriarhul Iustin a avut un rol determinant în această privință,
călăuzind cu înțelepciune și tact deosebit legăturile ecumenice. Despre aceste
contacte ecumenice bilaterale amintim că au fost constructive și amintim: cu
Bisericile Vechi-Orientale,cultivarea legăturilor cu celelalte Biserici creștine și
în mod special de ortodoxism față de care erau cele mai apropiate, acestea s-au
concretizat cu schimburi de vizite de ierarhi ai acestor Biserici, prin schimburi
de studenți și numeroase contacte teologice. Delegațiile Bisericilor Vechi-
Orientale ajungând în 1963 să participe la sesiunea Comisiei Consiliului
Ecumenic al Bisericilor de la Montreal și la alte întâlniri neoficiale. În urma
întrunirii comisiei interortodoxe de la Chambesy-Geneva în anul 1979 la care a
participat și o delegație a Bisericii Ortodoxe Române, a hotărât ca dialogul cu
vechii-orientali să înceapă definitiv și la cea mai înaltă reprezentare de ambele
părți. Între patriarhul Iustin și patriarhul armenilor Catolicosul Vasken au avut
loc în anii 1965 și 1966 un important schimb de vizite.206
Dialogul teologic ortodox-catolic, recomandat în cea de a doua Conferință
Panortodoxă de la Rodos, a format obiectul unor cercetări aprofundate din partea
conducerii Bisericii Ortodoxe Române mai ales datorită faptului că inițiativa
aceasta a coincis cu începutul celui de al II-lea Conciliu de la Vatican care avea
să pună serioase probleme ortodoxiei și promulgarea Decretelor despre
Ecumenism și despre Bisericile Catolice Orientale și ale Enciclicii Ecclesiam
Suam. În urma ședinței de lucru din 1964, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române declară că dialogul cu Biserica Romano-Catolică nu va fii posibil până
ce Vaticanul nu v-a renunța la prozelitism și unianism, precum și adoptarea unei
atitudini cu adevăr ecumenice și recomandând până atunci o colaborare pe
terenul creștinismului practic între cele doua Biserici, în cadrul Consiliului
Ecumenic al Bisericilor. Mai târziu Bisericile Ortodoxe au alcătuit o comisie
tehnică interortodoxă la propunerea Mitropolitului Iustin al Moldovei, pentru
pregătirea dialogului cu cu Biserica Romano-Catolică care s-a întâlnit la Geneva
de mai multe ori în anul 1977. În 1979 s-a alcătuit o comisie mixtă pentru
205
Ibidem. p.409
206
Ibidem.p.410-411

93
dialogul ortodox-catolic, formată din teologi aparținând ambelor Biserici, care
urmau să se întâlnească un an mai târziu. Implicarea patriarhului Iustin a dus la
un bun dialog cu Vaticanul și chiar participarea delegațiilor ortodoxe române la
diverse evenimente precum decesul Papei Ioan Paul I, întronizarea Papei Ioan
Paul al II-lea sau simpozioanele anuale de la Viena.207
După o perioadă de atitudini rezervate, legăturile BOR cu Biserica
Vechilor-Catolici au fost reluate prin vizita IPS. Iustin Mitropolit al Moldovei și
Sucevei făcută în 1961 Bisericii Vechilor-Catolici în Elveția, în urma căreia s-a
ajuns la un acord în depunerea de eforturi promovarea relațiilor dintre cele două
Biserici, prin schimb de profesori și studenți, publicații și informații. În anul
următor s-a procedat la fel ca și in cazul relațiilor cu romano-catolicii, stabilirea
unor comisii mixte pentru a stabilii asemănările și analiza deosebirile, de
asemenea Conferințele de la Rodos au întărind relațiile dintre ortodocși și
vechii-catolici. În urma mai multor întâlniri s-a ajuns și la semnarea unor texte
comune, Născătoarea de Dumnezeu și Ființa și însușirile Bisericii. De asemenea
este foarte important să amintim rolul important dus de Patriarhul Iustin în acest
dialog și schimbul de vizite cu reprezentanții de seamă ai vechilor catolici.208
După cel de al doilea război mondial relațiile dintre BOR și Biserica
Anglicană au fost reluate, adâncite și intensificate. Încă din primii ani de când a
fost numit Mitropolit la Iași, Iustinia a adus un aport considerabil la dezvoltarea
acestor relații, prin inițierea de colaborări practice și aprofundări teologice pe
plan doctrinar. În 1958 mitropolitul Iustin conduce delegația BOR la Conferința
episcopatului anglican de la Lambeth. La Rodos mitropolitul Iustin a argumentat
necesitatea mijloacelor de dezvoltare a relațiilor ortodoxo-anglicane și la a III-a
conferință de la Rodos a adus contribuții însemnate la adoptarea hotărârii
privind începerea unui dialog teologic cu anglicanii. Bisericile ortodoxe au
format o comisie ce s-a întâlnit de mai multe ori în perioada 1966-1972, acest
lucru a dus la întrunirea unei comisii mixte care s-a întrunit prima dată la Oxford
1973. Momente de tensiune au exista la ultima întrunire din 1978 când
anglicanii au propus hirotonirea femeilor. Rezultatele întrunirilor ortodoxo-
anglicane au concretizate unele raporturi doctrinare privitoare la, cunoașterea lui
Dumnezeu, Scriptura și inspirația, Tradiția, Sinoadele, Filique și biserica-
comunitate euharistică. Și de această dată promovarea legăturilor dintre
ortodocși și anglicani a avut o contribție importantă din partea mitropolitului și
apoi patriarhului Iustin ca reprezentant al BOR și mai ales expunerea echilibrată,
clară și convingătoare, a determinat Primatul Bisericii Anglicane să declare că
207
Ibidem. p.412-413
208
Ibidem . p.414-415

94
Biserica Ortodoxă Română este considerată de anglicani drept fruntașă în
acțiunile menite să rezolve problema unității Bisericilor creștine. La acestea se
mai poate adăuga și lungul șir de contacte stabilit de PSS Iustin cu înalte
personalități anglicane a căror vizită a primit-o în țară.209
Între Biserica Ortodoxă Română și Bisericile Protestante s-au stabilit bune
relații de apropiere și conlucrare, în special pe terenul creștinismului practic. Un
factor de baza care a contribuit la derularea acestor tratative a fost atmosfera
frățească dintre ortodocși și protestanți de pe teritoriul României, mai ales după
cel de al doilea război mondial. De asemenea adâncirea legăturilor legăturilor
dintre BOR și și Bisericile Protestante au mai fost întâlnirile ecumenice ce au
avut loc în țara noastră, convorbirile teologice ortodoxo-protestante s-au extins
pe o problematică variată precum și întruniri dintre profesorii celor doua
Instituții teologice. Vizitele mitropolitului Iustin din 1967 și 1971 au promovat
relațiile dintre cele două Biserici plus schimburile de profesori și studenți au dus
la o promovare a dialogului teologic.210
Spre a-și împlinii cu eficiența cuvenită chemarea și misiunea sa în
mijlocul omenirii contemporane, dornice de apropiere, colaborare, pace și
unitate, Biserica Ortodoxă Română s-a încadrat în rândul unor organizații
intercreștine mondiale ca Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferința
Bisericilor Europene și Conferința Creștină pentru Pace. Patriarhul Iustin
considera că toate Bisericile au un rol de seamă și o mare responsabilitate pentru
mărturisirea mesajului evanghelic de pace și bună înțelegere între oameni, de a
apropia pe toți oamenii, de a slabii războaiele și pentru a așeza lumea pe temeiul
iubirii și dreptății.211
În Consiliul Ecumenic al Bisericilor Biserica Ortodoxă Română a intrat în
1920, Biserica Ortodoxă Română a reintrat în această organizație, după o
întrerupere în timpul celui de al doilea război mondial, în anul 1961. Sfântul
Sinod a acordat această încredințare de a angaja Biserica Ortodoxă Română în
activitatea acestei organizații inter-creștine Mitropolitului de atunci, al Moldovei
și Sucevei Dr. Iustin Moisescu. La cea de a III-a Adunare Generală a Consiliului
Ecumenic al Bisericilor, care a avut loc la New Delhi, la sfârșitul anului 1961 a
fost prezent și Mitropolitul Iustin în fruntea delegației Bisericii Ortodoxe
Române. Acesta a contribuit foarte mult la redactarea mesajului final al
Adunării, insistând ca aceasta să aibă caracter obtimist și reflectând buna
înțelegere Biserici, hotărârea comună de a lupta pentru pace și progres. Ca semn
209
Ibidem. pp.414-415
210
Ibidem. pp.416-418
211
Ibidem. pp. 419-420

95
de recunoștință a personalității sale teologice și bisericești, Mitropolitul Iustin a
fost ales de Adunarea generală de la New Delhi, membru în Comitetul Central al
Consiliului Ecumenic al Bisericilor, funcție pe care a deținuto aproape 20 de ani,
mandatul fiind re înnoit în unanimitate de voturi la următoarele Adunări
generale. La toate adunările anuale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor și la
orice altă împrejurare Mitropolitul a expus cu competență și fermitate punctul de
vedere ortodox și poziția Bisericii noastre în diferite probleme care se cereau
dezbătute de acest important for inter-creștin.212
O dovadă a aprecierii vieții noastre bisericești active și un răspuns la
contribuția ei ecumenică de înaltă valoare a constituit-o și opera de întrajutorare
inițiată și transpusă în practică de Consiliul Ecumenic al Bisericilor cu ocazia
unor încercări prin care încercări prin care a trecut Biserica Ortodoxă în ultimii
ani, calamităților cu urmări grave. Așadar Biserica Ortodoxă Română a primit
împreună cu alte culte din Republica Populară România ajutoare materiale
pentru refacerea pagubelor produse de calamități, aceste ajutoare sunt o dovadă
a spontaneității și mai ales a dragostei și prețuirii de care se bucura Biserica
Ortodoxă Română peste hotare, mai ales în aceea perioadă destul de grea când
relațiile cu partea de vest a Europei erau destul de reci. De asemenea putem
amintii între dovezile de prețuire arătate Bisericii noastre de către CEB,
cooptarea unui teolog ortodox român, Pr. prof. Ion Bria în echipa acestei
organizații. Încă din 1971, la solicitarea CEB, mare nostru profesor a lucrat,
fiind apreciat pentru problemele ortodoxiei în comisia Misiune și
Evanghelizare.213
Conferința Bisericii Europene a apărut din dorința de a sprijini eforturile
popoarelor din Europa spre destinderea și înlăturarea a încordării internaționale
și războiului rece din perioada de după cel de al doilea război mondial. Această
organizație a atras atenția și interesul Bisericii Ortodoxe Române, care a pus și
pune un accent deosebit pe relația dintre viața Bisericii și a lumii. Ca și în cazul
cu Consiliului Ecumenic al Bisericilor președintele Comisiei de Afaceri Externe
Bisericești IPS Mitropolit Iustin Moisescu a fost desemnat de Sfântul Sinod să
reprezinte Biserica Ortodoxă Română în dorința ei de a participa activ la
stabilirea unui climat de apropiere, înțelegere și conlucrare între popoare.
Mitropolitul Iustin și-a îndeplinit cu multă cinste și dăruire acest mandat. La cea
de a IV-a Adunare generală a Conferinței Bisericilor Europene din 1964,
mitropolitul Iustin a fost ales membru al Prezidiului Conferinței datorită
capacităților sale deosebite și muncii perseverente pe care a desfășurat-o cu
212
Ibidem. p.422
213
Ibidem. pp.422-423

96
pasiune. Această funcție a fost deținută de reprezentantul Bisericii Ortodoxe pe
parcursul a 4 Adunări generale, până in 1979, ca urmare a multiplelor însărcinări
ce i-au revenit odată cu ocuparea scaunului de Patriarh. Prestigiul adus Bisericii
Ortodoxe Române de mitropolitul și apoi patriarhul Iustin prin contactele directe
cu delegațiile Conferințelor Bisericii Europene la întrunirile găzduite în
România, sau cu conducătorii și reprezentanții acestora care ne-au vizitat țara.214
Conferința Creștină pentru Pace a apărut ca urmare a preocupării pentru
pacea lumii. Acesta a fost unul din unul capitolele pentru care Patriarhul Iustin a
adus o importantă contribuție la fundamentarea teologică a păcii, aprofundând în
cercetarea acestui domeniu. În toate împrejurările a propovăduit pacea,
adăugând la temeiul natural al acestui concept și pe cel divin, arătând că izvorul
păcii este Dumnezeu, rezultând de aici că pacea reprezintă centrul misiunii
noastre creștine. Patriarhul Iustin a devenit foarte repede cunoscut și apreciat în
cercurile cele mai înalte ale luptătorilor de pace, primind încă din primii ani
multe distincții și medalii din partea Consiliului Mondial al Păcii în care vreme
îndelungată a ocupat poziții importante în cele mai înalte foruri. Amintim aici
intrarea Bor în această organizație, conferința de la Praga și Karlovy-Vary în
1962, Consfătuirile comitetului de conducere al Comisiei Pace și dreptate pe
care a găzduit-o la Iași, 1963 la București etc. În toate împrejurările a făcut
cunoscută poziția Bisericii Ortodoxe Române în problemele păcii.215
În relațiile cu alte religii a lărgit preocupările ecumenice Patriarhul Iustin
a sprijinit ideea realizării unui ecumenism integral, care constă în închegarea
unui Consiliu mondial al tuturor religiilor, menit să slujească cu forțe sporite
cele mai noi aspirații ale omenirii contemporane, el fiind unul dintre promotorii
de frunte ai dezvoltării contactelor interreligioase. Aici amintim vizita în China
1957, 1974 a vizitat Patriarhia Ecumenică, iar în 1979 a găzduit la București sub
îndrumarea sa, cea de a doua Consultație academică între teologi ai Bisericii
Ortodoxe și reprezentanții Comitetului Iudaic Internațional. Întâlnirile cu
reprezentanții altor religii au continuat și în următorii ani de pastorație ai
patriarhului Iustin, aici amintim și de întâlnirile cu reprezentanții lumii
islamice.216
Opera ecumenică a Patriarhului Iustin Moisescu a fost elaborată cu înaltă
competență fiind dezvoltată cu exigență și fermitate pe parcursul multor ani,
fiind transpusă în fapte cu neobosită pasiune și dăruire. Cu acest prilej a acordat

214
Ibidem. pp.424-427
215
Ibidem. p.428
216
Ibidem. pp.430-432

97
multe burse studenților cu rezultate deosebite, oferindu-le șansa să-și
aprofundeze studiile la marile universități europene.
Pe lângă activitatea de bun gospodar și de diplomație pe probleme
externe, patriarhul a acordat o importanță deosebită tipăritului de cărți de
teologie. Aici amintim numeroase articole, pastorale, cuvântări, dări de seamă,
mai ales în revista "Mitropolia Moldovei și Sucevei". În afară de revista
"Mitropolia Moldovei și Sucevei", care a apărut 20 de ani sub directa sa
îndrumare, Centrul mitropolitan Iași a editat și alte lucrări, între care: volumul
"Monumente istorice-bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei" în 1974;
"Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, ediție critică" în 1975; monografiile:
"Catedrala Mitropolitană din Iași" în 1977, "Mănăstirea Cetățuia" 1977; broșuri-
albume de popularizare a mănăstirilor din Moldova și cărți de rugăciuni etc.
A inițiat marea colecție intitulată "Părinți și scriitori bisericești",
proiectată în 90 de volume, precum și colecția "Arta creștină în România", în 6
volume. S-a tipărit o nouă ediție sinodală a Sf. Scripturi (1982), o nouă ediție a
Noului Testament (1979), manuale pentru învățământul teologic superior și
pentru seminariile teologice, teze de doctorat, cărți de cult. Și-au continuat
apariția revistele centrale bisericești și cele mitropolitane, ca și buletinele,
comunităților ortodoxe române de peste hotare. Prin bogata sa activitate
cărturărească, ecumenică și pastorală, patriarhul Iustin își înscrie numele în
rândul ierarhilor de mare prestigiu ai întregii Ortodoxii.217
Chiar dacă nu a putut împiedica distrugerea mănăstirilor și bisericilor din
București, grija patriarhului, diplomaţia sa, dragostea pentru cele sfinte, dar şi
întâlnirea cu inspiratul inginer Eugen Iordăchescu au dus la găsirea soluţiei,
pentru acel moment: translarea lăcaşelor de cult în locuri mai puţin vizibile.
Printr-o bună comunicare cu patriarhul Iustin Moisescu, domnul inginer
Iordăchescu a mutat 13 biserici, din calea inconştienţei dictatorilor. Nu s-au
semnat acte sau decizii, dar s-au salvat bisericile. În vremea păstoririi
patriarhului Iustin, s-au consolidat numeroase biserici şi case parohiale şubrezite
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi au fost reînnoite sau zidite zeci
de lăcaşuri. În tot acest timp au fost împodobite cu picturi şi înzestrate cu cele
necesare cultului multe lăcaşuri. Cu sprijinul patriarhului, la multe mănăstiri din
ţară au început să funcţioneze ateliere de covoare, broderii şi croitorii, în care se
lucrau haine clericale şi veşminte bisericeşti.218
În ziua de joi, 31 iulie 1986, ora 4 dimineaţa, patriarhul Iustin Moisescu a
trecut la cele veşnice. A murit la spital, după o scurtă, dar grea suferinţă. În
217
http://biserica.org/WhosWho/DTR/M/JustinMoisescu.html
218
http://www.ziarullumina.ro/articole;1590;1;12656;0;Iustin-Moisescu-patriarhul-carturar-si-diplomat.html

98
aceeaşi zi, a avut loc, la Palatul patriarhal, o consfătuire sinodală, care a hotărât
măsurile în legătură cu organizarea funeraliilor, precum şi alcătuirea soborului
pentru slujba înmormântării. Au fost anunţate, prin telegrame, comunităţile
ortodoxe române de peste hotare, Bisericile ortodoxe surori, organizaţiile
creştine mondiale. Vineri, pe 1august, preasfinţitul Roman Ialomiţeanul,
episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, s-a îngrijit, împreună cu câţiva
duhovnici, de toate cele de trebuinţă. Potrivit pravilei călugăreşti, au îmbrăcat în
veşminte arhiereşti trupul patriarhului şi l-au purtat în Catedrala patriarhală. Zi şi
noapte, ierarhi, membri ai familiei şi credincioşi au privegheat lângă sicriul celui
adormit. Duminică, 3 august, imediat după adunarea solemnă de doliu, a avut
loc slujba de înmormântare a patriarhului Iustin, în prezenţa a mii de credincioşi,
autorităţi statale şi clerici din ţară şi străinătate.219

CAPITOLUL AL V-LEA.
Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Teoctist Arăpaşul
sub regimul comunist 1986-1989

V.1. Viaţa Patriarhului Teoctist Arăpaşul

Urmașul patriarhului Iustin Moisescu a fost un om de seama, pe care toți
îl cunosc, sau au auzit de el, acesta este Teoctist Arăpașul care la data de 9
noiembrie 1986 este ales de către marele Colegiu Electoral Bisericesc ca
Arhiepiscop de București, Mitropolit al Munteniei și Dobrogei și Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române pe care o va conduce până la data de 30 iulie 2007
când trece la cele veșnice.
În acest capitol voi vorbii despre viața și ascensiunea patriarhului Teoctist,
cel care a păstorit în ultimii ani ai regimului comunist. Acesta a văzut lumina
zilei în satul Tocileni, judeţul Botoşani, la data de 7 februarie 1915. Părinții erau
agricultori, Dumitru şi Marghioala Arăpaşu, viitorul patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române fiind al zecelea fiu din cei unsprezece copii ai acestora,
primind la botez numele de Toader. În perioada 1921-1926 a urmat şi absolvit
şcoala primară din satul natal, la scurt timp în Duminica Tomei în 1928 a intrat

219
Necrolog, in ,,BOR", an. CIV, 1986, nr. 7-8, pp. 60-72. 

99
ca frate, la Schitul Sihăstria Voronei din județul Botoșani, aparținând
de Mănăstirea Vorona, aflată în apropierea ținuturilor natale.220
Își va continua studiile în 1934 fiind repartizat la data de 14 septembrie la
Seminarul Teologic Monahal în rândul fraţilor elevi, din Mănăstirea Neamţ, asta
după ce în 1932 fusese admis la Seminarul Monahal de la Mânăstirea Cernica-
Bucureşti. În 1940 obține Diploma de absolvire a seminarului iar în perioada
1940-1944 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Bucureşti,
în timpul studiilor locuind în căminul din Mănăstirea Antim şi în internatul
teologic Radu-Vodă. Diploma de Licență în Teologie o va obține în anul 1945,
primind calificativul "Magna cum laudae", pentru lucrarea susţinută în cadrul
catedrei de Liturgică, sub conducerea Preotului Prof. dr. Petre Vintilescu. În
perioada 1946-1948 a frecventat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a
Universităţii din Iaşi iar în 1949 a urmat cursurile pastorale preoţeşti.221
Datorită dragostei sale pentru Dumnezeu și Teologie în 1935, la 6
august a depus voturile monahale la Mănăstirea Bistriţa din Judeţul Neamţ,
primind la călugărie numele de Teoctist iar în 1937 la 4 ianuarie a fost hirotonit
în treapta de ierodiacon. La recomandarea conducerii Mănăstirii Bistriţa,
Mitropolitul Pimen al Moldovei a aprobat hirotonia monahului Teoctist în
treapta de ierodiacon; a fost hirotonit de Arhiereul Ilarion Băcăoanul, în biserica
Precista din Roman, pe seama Mănăstirii Bistriţa. În perioada petrecută la
București, la 1 august 1943 a fost numit diacon la Catedrala Patriarhiei din
Bucureşti. La 1 martie 1945 a fost transferat, la cererea sa, la Centrul eparhial
Iași. Este hirotonit ieromonah la 25 martie 1945 de către Prea Sfințitul Valeriu
Botoșăneanul, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei iar un an mai târziu în
1946 este hirotonit arhimandrit. La Iași a activat în următoarele funcții
administrative în perioada 1945-1950: Mare Eclesiah-Șef al Catedralei
Mitropolitane, Exarh al mănăstirilor și Vicar administrativ al Arhiepiscopiei
Iașilor.222
Tânărul Teoctist datorită vocației sale și calităților intelectuale era foarte
apreciat de Patriarhul Justinian Marina, la propunerea căruia a fost ales de către
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Episcop Vicar al Patriarhiei cu titlul
de ,,Botoșăneanul" la data de 28 februarie 1950, fiind examinat canonic de
Comisia canonico-juridică a Sfântului Sinod, sub preşedenţia Mitropolitului
Ardealului, Dr. Nicolae Bălan. La 5 aprilie în același an va fi hirotonit în treapta
de arhiereu de către Patriarhul Justinian, înconjurat de Mitropolitul Firmilian al
220
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul III, ediția a 3-a, Editura Trinitas,
Iași, 2008, p.467
221
http://www.crestinortodox.ro/biserica-ortodoxa/patriarhi/patriarhul-teoctist-arapasu-71040.html
222
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit. p.467

100
Olteniei şi de Episcopul Chesarie al Dunării de Jos-Galaţi, în Biserica Sfântul
Spiridon-Nou din Bucureşti.223
În anii 1950-1954 Prea Sfințitul episcop-vicar patriarhal Teoctist a fost
secretar al Sfântului Sinod, rector al Institutului Teologic Universitar din
București și a condus diferite sectoare din cadrul Administrației Patriarhale. În
perioada 1954-1962 a condus Cancelaria Arhiepiscopiei București până la data
de 8 iulie a fost ales Episcop al Eparhiei Aradului, Ienopelei şi Hălmagiului şi
instalat la 16 septembrie. A fost înscăunat episcop în Catedrala Nașterea Sf. Ioan
Botezătorul din Arad, unde a păstorit timp de 10 ani. În această calitate a avut
sub jurisdicție Vicariatul de la Gyula și două protopopiate din Banatul
Sârbesc.224
În aprilie 1963, Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America l-a
ales în postul de Episcop de Detroit în Statele Unite ale Americii. iar Sfântul
Sinod a aprobat alegerea și i-a acordat rangul de Arhiepiscop. Din cauza
neacordării vizei, n-a putut lua în primire conducerea efectivă a Episcopiei
Ortodoxe Române din Statele Unite ale Americii și Canada. În perioada
decembrie 1969-decembrie 1970, Prea Sfințitul Teoctist a îndeplinit funcția de
locțiitor de episcop al Oradiei. La 28 ianuarie 1973 a fost ales în rangul de
arhiepiscop al Craiovei și mitropolit al Olteniei, fiind înscăunat la 25 februarie
1973 de către Patriarhul Justinian în Catedrala Mitropolitană din Craiova. La 25
septembrie 1977 este ales în rangul de arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al
Moldovei și Sucevei, fiind înscăunat la 9 octombrie 1977 în Catedrala
Mitropolitană din Iași. De asemenea, în perioada iulie 1980-ianuarie 1982,
îndeplinește și funcția de locțiitor de mitropolit al Ardealului.225
După moartea Patriarhului Iustin Moisescu la 31 iulie 1986, IPS
Mitropolit Teoctist a devenit locțiitor de patriarh. La 9 noiembrie 1986 este ales
în urma votului Colegiului Electoral Bisericesc ca arhiepiscop al Bucureștilor,
mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind
întronizat la 16 noiembrie 1986 în Catedrala Patriarhală din București de către
mitropoliții țării, Antonie al Transilvaniei, Nestor al Olteniei și Nicolae al
Banatului, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a patriarhilor Ierusalimului și
Bulgariei, a reprezentanților tuturor Bisericilor Ortodoxe, ai Bisericii Romano-
Catolice, ai Bisericilor Protestante și a reprezentanților forurilor de Stat. În
perioada noiembrie 1986-iunie 1990, Prea Fericitul Patriarh Teoctist a suplinit
223
***Teoctist, un patriarh de cursă lungă, editura Lumea Credinței, București, p.19
224
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, O scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2002, p. 286
225
Adrian Gabor și Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă română si puterea regimului comunist în timpul
Patriarhului Justinian, în "Anarul Facultății de Teologie al Universității din București", 2002, p.150

101
postul vacant de mitropolit al Moldovei și Sucevei, ca locțiitor de mitropolit,
întrucât nu se obținuse aprobarea de ocupare a scaunului rămas vacant.226
După Revoluția din decembrie 1989 înțelegând contestațiile de ordin
politic, în legătură cu demolarea unor biserici în București de către regimul de
dictatură, la ședința Sfântului Sinod din 10 ianuarie1990 Patriarhul Teoctist a
cerut în scris retragerea din slujirea sa, în semn de pocăință. El s-a stabilit apoi
la Mănăstirea Sinaia. În ședința sa din 10 ianuarie 1990, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a acceptat demisia Patriarhului Teoctist. Primind
cereri din toată țara din partea credincioșilor, a clerului de la parohii și mânăstiri,
pentru revenirea Patriarhului, precum și a unor scrisori din partea Patriarhilor
Bisericilor Ortodoxe locale, Sfântul Sinod în ședința sa din aprilie a hotărât
chemarea Patriarhului la locul său prin revocarea deciziei de acceptare a
demisiei patriarhului Teoctist. Dând ascultare Sfântului Sinod, Patriarhul
Teoctist și-a reluat slujirea sa pentru care a fost ales în noiembrie 1986. Biserica,
instituţie fundamentală în viaţa ţării, sub conducerea şi neobosita strădanie a
Patriarhului Teoctist, îşi reia acum locul, rolul şi sarcinile cuvenite în societatea
românească, după o perioadă de patru decenii de marginalizare şi îngrădiri.227
La data de 30 iulie 2007 a trecut la cele veșnice după ce a fost operat
de adenom de prostată, la Institutul Clinic Fundeni. Intervenția chirurgicală nu a
fost una de urgență, ci una programată. Pe parcursul zilei, veștile venite dinspre
spital erau îmbucurătoare. Potrivit medicilor, decesul a survenit în urma unor
complicații cardiace, la ora 17.00, pe fondul unor suferințe mai vechi de acest
gen. Trupul neînsuflețit al Patriarhului Teoctist a fost depus in Catedrala
Patriarhală.228

2. Patriarhului Teoctist Arăpaşul pe urmele Patriarhului Justinian Marina

Patriarhul Justinian a ținut foarte mult la apropiații săi, i-a sprijinit cum a
putut mai bine, i-a ferit sau eliberat de închisorile comuniste, acordat burse în
afară sau funcții în administrarea Bisericii Ortodoxe Române. Printre aceștia s-a
numărat și cel de al 5-lea patriarh al Bisericii strămoșești, Prea Fericitul Teoctist
Arăpașul. Mai departe voi vorbii despre activitatea Patriarhului Teoctist până în
Revoluția română, de înlăturare a dictaturii ceaușiste, în decembrie 1989.
Reprezentant de seamă al ecumenismului românesc, a făcut parte din mai
multe delegații sinodale care au vizitat alte Biserici și a condus delegații în

226
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
2002, p. 466
227
http://www.patriarh.ro/Teoctist/repere.php
228
http://www.zf.ro/articol_/patriarhul_teoctist_a_murit__update_.html

102
vizitele de peste hotare: Biserica Ortodoxă din Finlanda în 1971, Biserica
Ortodoxă Siriană a Răsăritului din Malabar-India în 1976, Biserica Ortodoxă
Rusă în 1978, Biserica Bulgară în 1983,Biserica Armeană în1983, Arhiepiscopia
misionară din America în 1978. Evenimentele cele mai importante la care a luat
parte noul patriarh, până în 1989, au fost foarte importante pentru Biserica
noastră, deoarece în ciuda dictaturii comuniste care în ultima perioadă devenise
tot mai dură și austeră, relații de diplomație ale Bisericii Ortodoxe nu au fost
afectate. Astfel avem vizita Patriarhului Ecumenic Dimitros I în România și a
Patriarhului Teoctist la Constantinopol, ambele în 1987. Ca patriarh, a condus
delegații sinodale române care au vizitat, Patriarhia Bulgară, Austria, Suedia,
toate în 1987, Patriarhia Rusă 1988. În 1989 Patriarhul Teoctist, la data de 5
ianuarie aflat în drum spre India, patriarhul are o întâlnire cu Papa Ioan Paul al
II-lea cu care adesea schimba scrisori de marile Sărbători.229
A avut foarte multe cărți tipărit între 1982 pana in 2006 a publicat peste
17 de volume de predici, cuvântări si meditații, cu titlul general ''Pe treptele
slujirii creștine'' si un volum cu titlul ''Slujind Altarul străbun'', care cuprind
peste 7000 de pagini, cu aproximativ 1500 titluri. A reorganizat și promovat
activitatea editorială bisericească. A publicat multe articole, predici, cuvântări și
studii care sunt cunoscute atât în țară, cât și în străinătate. Au fost retipărite, cu
text diortosit, și prefațate de către Prea Fericirea Sa toate cărțile de slujbă,
precum și majoritatea manualelor de studiu pentru învățământul teologic
seminarial și universitar. A publicat monografiile: "Mitropolitul Iacob
Putneanul" la Mănăstirea Neamț în 1978, "Sfântul Vasile cel Mare în evlavia
credincioșilor ortodocși români" și "Mitropolitul Dosoftei, ctitor al limbajului
liturgic românesc" la Iași, în 1980. În același an, tot la Iași a editat în
transliterare "Dumnezeiască Liturghie" a Mitropolitului Dosoftei scrisă în anul
1679, Sfinți români apărători ai legii strămoșești, București 1987, Biserica
Ortodoxă Română. Monografie album București 1987, cu versiuni în limba
engleză și franceză, iar în 1988 a tipărit ediția jubiliară a "Bibliei de la
București" (1688).230
Ca patriarh s-a remarcat prin sprijinul pe care l-a acordat teologiei
românești. Nici chiar în Grecia, țară aflată în afara lagărului comunist, Biserica
Ortodoxă locală nu a putut tipări atâtea titluri câte s-au tipărit în perioada
păstoririi patriarhului Teoctist în România. De asemenea, a avut o permanentă
activitate pentru unitatea ortodoxă, ca și în domeniul ecumenismului. A obținut
situarea Bisericii Ortodoxe Române la un nivel mai înalt în relațiile cu celelalte
229
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Idem. p.460
230
Ibidem.p. 461

103
culte decât în trecut. Deși a fost nevoit să accepte demolarea a 27 de biserici
ortodoxe și monument-istoric în București, a ridicat în schimb, în aceeași
perioadă, peste 100 de biserici în țară. A făcut mari eforturi, mergând pe urmele
Patriarhului Justinian Marina, pentru a ocroti ortodocșii intrați "în vizorul"
autorităților comuniste din motive de credință. S-a folosit pentru aceasta și de
stabilirea de relații prietenești cu acestea, ca și de influența externă obținută.231
A publicat numeroase studii, conferinţe, pastorale, dări de seamă în
revistele noastre bisericești și a continuat acțiunea de restaurare vechilor
monumente istorice din arhiepiscopia Iașilor precum și multe mănăstiri. Dintre
acestea amintim Putna, Bistrița, Sihăstria, Râșca, Slatina, Probota, Vorona,
schitul Nechit, Mitropolia Veche și Bărboi în Iași. S-au construit numeroase
Biserici de mir, adevărate monumente de artă în diferite parohii. A încurajat
studiul teologic oferind multe burse studenților teologi români care au studiat în
apus la facultățile catolice.232
Demolările de biserici au continuat și în vremea patriarhului Teoctist.
Explicația demolării bisericilor în epoca epoca modernă se poate găsi în
procesul secularizării. În epoca comunistă distrugerea lăcaşurilor sfinte a fost
rezultatul unui lung traseu determinat de efectele secularizării oferite de secolul
XX, la care s-a adăugat accentuata notă antireligioasă a ideologiei comuniste.233
Nici după ce în bisericile, care au fost translate, nu s-au mai făcut slujbe
datorită unor interdicţii venite de la Departamentul Cultelor, nu se poate vorbi
de o prigoană religioasă. Regimul nu dorea să se facă cunoscute actele de
sacrilegiu săvârşite în plin centru al Capitalei. Tot aşa cum erau opriţi să mai
protesteze credincioşii care stăteau în faţa bisericilor ce urmau a fi demolate sau
să fotografieze. Orice manifestare religioasă, făcută în bisericile translate sau pe
locurile unde odinioară se slujea lui Dumnezeu, putea conduce la mari tulburări,
evenimente de care exponenţii regimului s-au ferit întotdeauna. Amintim că și în
vremea Patriarhului Teoctist autorităţilor au încercat demolarea Palatului şi
Catedralei patriarhale şi mutarea sediului la mănăstirea Văcăreşti.234

231
Ibidem.p.462
232
Ibidem.p.463
233
***Biserica sub regimul comunist, vol. "Biserica osândită de Ceaușescu, București. 1977-1989", București
1955, p.218
234
Ibidem. p.222

104
 CONCLUZII

“Biserica este apărată de Hristos şi ea va rămâne vie atât timp cât va

merge pe calea Lui” este citatul folosit de Prea Feritul Patriarh Teoctist în
studiul oferit de Patriarhia Română pentru a contracara minciunile din Raportul
Tismăneanu:"Biserica Ortodoxă Română este de acord cu aflarea adevărului
istoric asupra perioadei comuniste, nu se fereşte să-şi asume partea de
responsabilitate pentru cele petrecute în acei ani, dar în nici un caz nu poate
accepta un tip de discurs care o transformă într-o colaboratoare a regimului
comunist, în singura instituţie din România vinovată, alături de P.C.R., de
instaurarea sistemului totalitar în care, chipurile, s-a simţit bine şi pe care l-a
deplâns după căderea acestuia, constituind o frână în calea implementării
democraţiei în România." Din păcate, există o serie de afirmaţii cel puţin
contestabile. Una se află în Raportul Tismăneanu la pagina 458: „Bisericile au
făcut nenumărate compromisuri cu regimul totalitar, morale, economice,
ideologice şi de câteva ori chiar dogmatice”, afirmaţie gravă şi complet
nedemonstrată. De asemenea, la pagina 460, în acelașii material, se face o altă
afirmaţie falsă: „Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că mai mulţi clerici
au ajuns în închisoare din cauza ostilităţii manifestate faţă de patriarhul Justinian
şi faţă de noua putere politică, iar episcopi precum Nicolae Popovici au fost
pensionaţi în mod abuziv”. În primul rând, nu din cauza lui Justinian a fost
pensionat episcopul Nicolae Popovici, aşa cum se sugerează în textul amintit şi,

105
în al doilea rând, nu este atestat documentar nici un caz în care al treilea patriarh
al României ar fi contribuit la arestarea unui cleric. 235
Novaţionismul este o erezie apărută în veacul al III-lea d. Hr., produsă de
prezbiterul roman Novatianus şi preotul Novatus din Cartagina, care au reproşat
reprimirea în sânul Bisericii, după pocăinţă, a celor căzuţi de la credinţă în
timpul persecuţiei lui Decius (249- 251). Condamnată la vremea ei de Părinţii
Bisericii, această viziune poate fi azi lesne regăsită în diverse scrieri istorice, în
lucrări cu caracter memorialistic sau în articole de presă referitoare la relaţiile
Biserică-stat din perioada comunistă.236
Sergiu Grossu, cunoscutul luptător pentru apărarea libertăţilor religioase.
Membru al „Oastei Domnului”, el a căutat să menţină viu spiritul acestei
asociaţii şi după desfiinţarea ei în 1948, fapt pentru care a fost arestat şi
condamnat. Reuşind să emigreze în Franţa împreună cu soţia sa, Nicole Valery-
Grossu, Sergiu Grossu a desfăşurat dea lungul anilor o remarcabilă acţiune de
aducere la cunoştinţa opiniei publice a persecuţiilor la care sunt supuşi
credincioşii din România.237 Cartea sa din 1987, Calvarul României creştine, s-a
constituit în prima sinteză asupra acestui fenomen. Informaţiile incomplete pe
care le-a avut la dispoziţie şi o anumită schemă mentală indusă de realităţile
Războiului Rece l-au făcut însă pe Sergiu Grossu să aducă unele acuze excesive,
chiar nedrepte, la adresa unor ierarhi ortodocşi. Autoritatea sa a făcut ca
numeroşi epigoni să preia, fără cel mai mic spirit critic, tipare întregi din
lucrările lui Grossu pe care să le folosească drept cheie universală de explicare a
realităţilor religioase din anii comunismului, fără să se mire deloc că Traian
Dorz, prietenul lui Sergiu Grossu şi marele mentor al „Oastei Domnului”,
deţinut ani la rândul în temniţele comuniste, a fost un apropiat al multora dintre
aceşti ierarhi.238
Un lucru trist întâlnit la acest popor este dorinţa de a critica, chiar dacă se
face o acţiune sau se mişcă ceva întotdeauna vor exista mulţi nemulţumiţi de
felul cum s-a făcut respectivul lucru sau fiind considerat insuficient pentru
nevoile lor. Aceste critici au apărut la adresa conducătorilor Bisericii Ortodoxe
Române după 1989. Nu puţini au fost preoţii sau înalţii ierarhi acuți de
colaborare cu Securitatea fără să aducă dovezi concrete la aceste afirmații
nefondate. Însă puțini cunosc numărul mare preoți care au pătimit în închisorile

235
http://www.scribd.com/doc/7837100/bor-in-anii-regimului-comunist-observatii-pe-marginea-raportului-
tismaneanu
236
Nelu Zugravu, Erezii şi schisme la Dunărea Mijlocie şi de Jos în mileniul I, Iaşi, pp. 116 -121.
237
Sergiu Grossu, Biserica persecutată. Cronica a doi români în exil la Paris, Editura. Compania, Bucureşti,
2004, p. 42
238
Sergiu Grossu, Calvarul României creştine, Editura Convorbiri literare & ABC Dava, Chişinău, 1992, p. 379

106
comuniste. Poate mulți îi admiră pe marii profesori de teologie ai acestei țări
Preotul Teodor Popescu și Dumitru Stăniloaie sau pe marii duhovnici ca
părintele Ilie Cleopa, Iustin Pârvu sau Părintele Arsenie Boca, cel din urmă fiind
omorât de Securitate, din presupus ordin, venit direct de la Elena Ceaușescu, și
mulți alții. Foarte puțin știu de bogata activitate misionară dusă în închisorile
comuniste pentru păstrarea credinței și a nădejdiei. Felul în care aceștia
deveniseră adevărați Sfinți pentru intelectualii, studenții sau simplii țărani care
au plătit cu ani grei sau chiar cu viața faptul că s-au opus acestui regim.
Acuzele aduse patriarhului Justinian Marina ca și cum ar fi fost
“patriarhul roșu“ datorită compromisurilor sale, dar oare câți cunosc că numai
așa s-a putut evita o desființare catastrofală a Bisericii Ortodoxe Române
precum a pățit Biserica Ortodoxă Rusă. În perioada pastorației sale s-au luat
importante decizii pentru cler pe care l-a sprijinit neîncetat. De la noul statut
legislativ, primele canonizări, întoarcerea fraților ce fuseseră îndepărtați în 1701
la uniatism, primele canonizări fapt care a adus mare bucurie și speranță în
sufletul românilor care își puteau serba și cinstii eroii. În ciuda faptului că religia
ca materie și icoanele au fost scoase din școli, patriarhul Justinian a stabilit
cursurile de canonizare a tinerilor, ce se țineau în biserică, salarizarea preoților
precum și reintegrarea acestora dacă fuseseră închiși sau anchetați.
Patriarhul s-a îngrijit și de familiile preoților închiși ajutând copii lor să
intre la școlile teologice. A creat aşezăminte de asistenţă socială pentru preoţi şi
călugări bătrâni (Dealu), pentru călugăriţe şi preotese bătrâne (Viforâta).  În
1948 s-a procedat la reorganizarea învăţământului teologic ortodox; de atunci şi
până în 1989 au funcţionat două Institute teologice cu grad universitar
(Bucureşti şi Sibiu) şi şase Seminarii teologice (Bucureşti, Buzău, Mănăstirea
Neamţ, Cluj, Craiova şi Caransebeş). Patriarhul Justinian a publicat 12 volume
sub titlul semnificativ Apostolat social (Bucureşti, 1948-1976), cu toate
pastoralele, cuvântările şi articolele sale. S-au editat noi periodice bisericeşti ori
şi-au continuat apariţia cele vechi. În aceea perioadă au fost dărâmate mănăstiri,
biserici și schituri însă numărul bisericilor noi construite sau reparate a fost mult
mai mare. În perioada de păstorire a Patriarhului Justinian au fost reparate sau
restaurate circa 2345 de biserici și alte 302 construite din temelie, iar dintre
acestea 128 mânăstiri, schituri şi alte aşezăminte monahale. Pe lângă bisericile
nou construite care au fost împodobite cu pictură, în alte 271 de biserici pictura
a fost restaurată. Din 1961 Biserica Ortodoxă Română a reintrat în Consiliul
Ecumenic al Bisericilor şi a participat la toate acţiunile desfăşurate în cadrul
mişcării ecumenice actuale: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferinţa

107
Bisericilor Europene. 239 Un om care a făcut atât de multe într-o singură viață și
a iubit pe toți oamenii și care a găsit soluţii tuturor problemelor Bisericii noastre,
care trebuia să-şi îndeplinească misiunea sa, în vremuri de cumplită prigoană
comunistă atee nu poate fi considerat decât salvatorul și ocrotitorul Bisericii lui
Hristos.
Urmașii săi Patriarhul Iustin Moisescu și Patriarhul Teoctist Arăpașul au
continuat opera predecesorului lor. Încurajând învățământul teologic prin
deschiderea de seminarii și menținerea celor doua institute teologice de la Sibiu
și București la cel mai ridicat nivel. Editarea și scrierea de cărți de asemenea a
fost încurajată în ultimii 22 de ani de dictatură comunistă. Puțini lume știe ca
mulțumită inteligenței și dragostei celor doi patriarhi multe biserici din
București au fost salvate, folosind metoda de tractare. Au fost momente în care
nu s-a putut face nimic pentru a oprii planul dictatorului de a demola minunatele
biserici și mănăstiri din București. Dar și în această perioadă reconstrucția
bisericilor noi și mănăstirilor a cunoscut un important progres. Ba mai mult
Patriarhul Iustin s-a ocupat și de publicitatea lor, astfel încât deveniseră un
important punct turistic și de pelerinaj pentru toată Europa.
De asemenea este foarte important să amintim întărirea relațiilor
diplomatice mai ales cu C.E.B și celelalte forumuri creștine în care a intrat
Biserica Ortodoxă Română mai ales în vremea Patriarhului Iustin Moisescu.
Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist s-a ocupat încă de la început de
împlinirea nevoilor spirituale ale credincioșilor. Între 1982 până în 2006 a
publicat peste 17 de volume de predici, cuvântări şi meditaţii, cu titlul
general Pe treptele slujirii creştine şi un volum cu titlul Slujind Altarul străbun,
cu aproximativ 1500 titluri și de asemenea în acei trei ani de pastorație sub
regimul comunist a restaurat și zidit din temelii sute de biserici. Deci în cele mai
grele timpuri ale istoriei B.O.R, credința nu a putut fi stinsă, dragostea pentru
cultură și patrimoniu bisericesc nu a încetat ba mai mult a făcut importante
progrese de care noi ne bucurăm astăzi.
Alături de acești stâlpi neclintiți ai Bisericii noastre se pot adăuga mii de
intelectuali care în închisorile comuniste mulțumita duhovnicilor de acolo l-au
descoperit și propovăduit neîncetat și chiar cu prețul vieții pe Hristos. Dintre
aceștia amintim pe Virgil Vulcănescu, Radu Gyr, Nicolae Steinhardt, Nichifor
Crainic, Valeriu Gafencu și mulți alți oameni din toate categoriile sociale.
239
Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Amintiri despre Patriarhul Justinian, Biserica în Misiune,
Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Român e,
Bucureşti, 2005, pp. 524-551

108
 Biserica Ortodoxă Română sprijină crearea unei societăţi libere şi
responsabile, iar ceea ce deranjează pe unii e faptul că se pronunţă în anumite
chestiuni cu valoare morală, urmând consecvent valorile creştine. Din acest
motiv Biserica este atacată şi lovită, fapt care nu constituie o noutate. În zorii
epocii moderne ea era acuzată că este unealta Fanarului, în perioada interbelică
că face jocurile regelui Carol al II-lea sau ale Mişcării Legionare. Acum ea este
acuzată de colaboraţionism obedient cu puterea comunistă. În mod sigur peste
20 de ani va apărea o nouă acuză la adresa Bisericii Ortodoxe Române.
Tocmai de aceea BOR se prezintă în fața tuturor, înoită duhovnicește și
pregătită să facă față oricăror provocări, care s-ar putea abate asupra-i. Din toate
încercările prin care BOR a trecut pe parcursul celor aproximativ 45 de ani de
noapte neagră a comunismului, ea a ieșit întărită și plină de speranța unui viitor
dedicat slujirii lui Hristos, Capul Său etern. În ciuda tuturor acuzelor venite din
interior sau din exteior, BOR este prezentăîn societate, continându-și misiunea
sa sfâtă pentru acest neam atât de încercat de vicisitudinile istoriei.
BIBLIOGRAFIE

109