I.

Atitudinea generală a Bisericii Ortodoxe Române de condamnare a

ideologiei atee comuniste şi a politicii de represiune religioasă din Rusia
Sovietică, în perioada interbelică şi în timpul războiului dus pe frontul
de răsărit (1941-1944)
Atitudinea de condamnare a ideologiei atee comuniste şi a politicii de
represiune religioasă din Uniunea Sovietică 1 a constituit o constantă a atitudinii
ierarhiei, teologilor şi clericilor Bisericii Ortodoxe Române, în perioada interbelică şi în
timpul războiului dus pe frontul de răsărit (1941-1944).

I.1. Informaţii despre politica de stat bisericească din Uniunea sovietică şi

condamnarea acesteia în paginile revistelor bisericeşti şi culturale
româneşti
Cronica externă a publicaţiei oficiale „Biserica Ortodoxă Română” a
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, înregistrează, mai ales pentru anii
30 şi 40 ai sec. XX, numeroase însemnări cu privire la politica bisericească de stat din
Uniunea Sovietică: interdicţia libertăţii religioase, urmăriri şi arestări ale ierarhilor şi
clericilor ortodocşi ruşi, supunerea acestora la suferinţe inimaginabile, închiderea de
biserici şi mănăstiri şi profanarea acestora prin transformarea lor în muzee, magazii,
depozite, cinematografe sau localuri de distracţii, bunuri bisericeşti şi mănăstireşti
secularizate, scoaterea instituţiilor bisericeşti şi a credinţei religioase din viaţa
societăţii, propaganda de ateizare a poporului prin şcoli şi instituţii special înfiinţate în
acest sens, şi toate consecinţele dramatice ce au urmat pe acest plan. Însemnările
aveau rolul de a informa dar şi de a forma o convingere de conştiinţă în rândul
credincioşilor români ortodocşi vis a vis de respingerea ateismului şi a regimului de
stat aflat la putere, la vremea aceea, în Rusia Sovietică.
În luna martie 1930, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dădea o
circulară prin care cerea slujitorilor şi credincioşilor români ortodocşi să înalţe
rugăciuni către Dumnezeu pentru creştinii prigoniţi peste Nistru, în această
iniţiativă fiind implicate şi societăţile preoţeşti şi asociaţiile religioase.2
1
Paul Caravia, „Studiu introductiv” la vol. Biserica întemniţată. România 1944 - 1989, Editura Institutului
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, p. 9.
2
Adrian Petcu, „Studiu introductiv” la vol. Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 25, apud Telegraful
Român, 1930, nr. 19, 21, 23.

1
 În acelaşi an, episcopul Vartolomeu Stănescu al Episcopiei Râmnicului -
Noului Severin, publica în revista de cultură religioasă „Renaşterea”, din
Craiova, un articol intitulat: „Cârmuirea sovietică nimiceşte în Rusia până şi
dreptul de închinare”, în care combătea puterea de stat din Rusia Sovietică
pentru că, prin politica ei, anula drepturile fundamentale ale oamenilor şi
cetăţenilor: dreptul libertăţii individuale, instituţionale şi sociale, dreptul proprietăţii
individuale, dreptul produsului muncii proprii, dreptul valorificării meritelor şi
competenţelor proprii, dreptul poporului de a avea o familie omogenizată trupeşte şi
sufleteşte, şi în cele din urmă, dreptul religiei. „Odată cu crimele acestea, cârmuirea
bolşevică a înţeles să-l desveţe pe poporul rusesc nu numai de deprinderea lui de a se
duce în biserică, la Duminici, la Praznicele împărăteşti şi la Sărbătorile de peste an, dar
de a-i nimici însuşi calendarul creştin de şapte zile săptămânale şi interzicându-i
poporului pentru anul creştin 1930, sărbătorirea Sfintelor Paşte” 3. Analizând
semnificaţia sentimentului religios în viaţa omului, în genere, autorul arăta în finalul
articolului său că popoarele creştine şi statele lor au reacţionat împotriva politicii
antireligioase a puterii de stat ruseşti şi că aceasta nu va merge până la capăt cu
„ororile ei religioase”4. Discursul anticomunist al lui Vartolomeu Stănescu era o
consecinţă firească a viziunii sale despre stat, care trebuia să fie unul minimalist şi
garant al libertăţii şi demnităţii persoanei. Atât scrierile, cât şi discursurile sale
prezentate în anii anteriori, în Senat şi în cadrul forurilor bisericeşti se constituiau în
atacuri dure împotriva comunismului: „Comunismul este o idee şi un sistem social
hibrid şi omucid, care trebuie definitiv părăsit”5.
În anul 1930, publicaţia „Biserica şi Şcoala”, din Arad, prezenta lista
tuturor ierarhilor ortodocşi ruşi „ucişi, torturaţi şi morţi în Rusia, de la
începutul regimului sovietic din anul 1917 până în 1926”6. Numărul acestora se
ridica la 71. Credincioşii români aflau că „locaşurile Domnului arhifrumoase şi
impozante din Rusia sunt prefăcute în cinematografe pentru plebea uşuratică; slujba
dumnezeiască şi evlavia creştină sunt considerate crime de stat; mănăstirile sunt
3
Vartolomeu Stănescu, „Cârmuirea sovietică nimiceşte în Rusia până şi dreptul de închinare”, în Renaşterea,
1930, nr. 3, p. 82.
4
Ibidem, p. 83.
5
Vartolomeu Stănescu, „Discurs la Legea Comercializării în Şedinţa Senatului de Joi 29 Mai 1924”, IDEM
(editor), Produsuri sufleteştişi realităţi verificate, Tipografia Cozia, Râmnicul-Vâlcea, 1934, p. 337.
6
Pomelnicul episcopilor ortodocşi ruşi ucişi, torturaţi şi morţi în anii 1917-1926, în „Biserica şi Şcoala”, 1930,
nr. 14, pp. 3-4.

2
despoiate de toate podoabele lor sfinte în aur şi argint; duminica şi sărbătorile sunt
şterse din calendarul bolşevic. Toată oficialitatea Rusiei a pornit o goană contra
Bisericii ortodoxe, ca Nero cel nebun de pe vremuri. Şi poporul rusesc numeros, mare
şi gros priveşte cum nişte căpcăuni cu puterea la spate le necinstesc bisericile şi îşi bat
joc de sentimentele lor religioase, manifestate totdeauna cu atâta evlavie externă” 7.
Numeroase alte publicaţii eparhiale au condamnat, în paginile lor, ideologia
comunistă, prin articole dure, cu subtitluri uneori cu adevărat furtunoase: „România
ortodoxă creştină şi Rusia bolşevică”, „Civilizaţia creştină grav ameninţată”,
„Colaborare cu Satana”, „Doi ani de război contra bolşevismului”, „Scaunul lui Satana
în URSSS”, etc.8

I.2. Poziţionarea faţă de ateism în cadrul lucrărilor Congresului Naţional

Bisericesc (sept. 1935)
Congresul Naţional Bisericesc definea poziţia Bisericii Ortodoxe Române
faţă de ideologia comunistă din Uniunea Sovietică, existând pericolul extinderii
acesteia şi în ţările vecine. Se înregistra, în acel an, un avânt al vieţii bisericeşti
ortodoxe pe plan misionar şi social, fiind dezbătute şi unele proiecte viabile, în acest
sens. Intensificarea vieţii creştine era considerată ca indubitabil necesară pentru
confruntarea cu pericolele de natură ideologică tot mai clar conturate. Şcolilor
teologice ortodoxe din România, le revenea o sarcină importantă în acest sens:
„Întrucât în conflictul de ideologie contemporană, când, de o parte ateismul, iar de altă
parte, noul păgânism, ameninţă Biserica creştină, clerul nu-şi va putea împlini în
întregime rolul său misionar, dacă nu va avea o creştere adecvată idealului creştin, pe
bază de ortodoxie ecumenică”9.

I.3. Pastorala ierarhilor Transilvaniei împotriva comunismului

(22 sept. 1936)

7
Ştefan Cioroianu, „Tragedia bisericei ruseşti”, în Biserica şi Şcoala, 1930, nr. 5, p. 5.
8
Publicaţia Calea Mântuirii din anul 1943. Publicaţiile Telegraful Român, Şcoala şi Biserica, Luminătorul,
Misionarul, Renaşterea, etc., conţineau articole asemănătoare.
9
Arhiva Episcopiei Aradului (AEA), Dosar III - 67 - 1936, Act nr. 7972/1936.

3
 Mitropolitul Nicolae Bălan şi alţi patru episcopi din Transilvania, semnau, la 22
septembrie 1936, în cadrul sinodului mitropolitan, o pastorală împotriva
comunismului. Se arăta credincioşilor, că „legea românească” era singura lege bazată
pe învăţăturile nestrămutate ale Mântuitorului Iisus Hristos, impunându-se datoria de
a o păstra curată şi nestrămutată, contra ereziilor şi îndeosebi contra „rătăcirii grozave,
care este comunismul, care atacând legea, atacă în temelii şi toate aşezămintele
neamului şi ale ţării şi duce popoarele şi ţările la prăpăd şi pustiire, cum avem despre
aceasta, pilde prea vii şi recente, la alte neamuri, unde se repetă păcatul cel mare
săvârşit de Cain şi unde, fără nici o milă, se ucide frate pe frate” 10.
Episcopii Transilvaniei îndemnau pe credincioşi să rămână apropiaţi de Biserică
şi să-şi crească copiii în dragoste şi credinţă faţă de Dumnezeu, faţă de patrie şi faţă de
rege. Poporul să nu-şi plece urechea la „învăţăturile nelegiuite ale comuniştilor, care se
apropie în piele de oaie, dar sunt lupi răpitori; să nu se hrănească sufleteşte cu gazete şi
tipărituri pline de otravă şi cu gândul de a răsturna ordinea din ţară, spre a năvăli apoi
ei, ca să stăpânească cu rătăcirile bolşevice” 11. Pastorala urma să fie citită în toate
bisericile din mitropolie. Articolul de fond din acest număr al ziarului „Telegraful
Român”, era semnat de preotul profesor Dumitru Stăniloae sub titlul „Biserica
împotriva comunismului”.

I.4. Scrisoarea mitropolitului Visarion Puiu al Bucovinei adresată lui Iosif

Visarionovici Stalin (14 sept. 1939)
La 14 sept. 1939, mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, recurgea la un act foarte
curajos, de-a dreptul senzaţional: se adresa direct, prin intermediul unei scrisori, lui
Stalin12. Sunt interesante analizele pe care acesta le face cu privire la rolul Bisericii în
societate şi desigur, reproşurile clare pe care i le adresează cu privire la modul cum
acesta a tratat şi trata Biserica Ortodoxă în Uniunea Sovietică, adică „exagerat de
aspru”13, necivilizat şi lipsit de logică, ajungându-se la „o năpăstuire încă inexplicabilă şi
nejustificată, întâi de toate faţă de principiul libertăţilor enunţate de revoluţiune” 14.

10
Telegraful Român, 1936, nr. 42, pp. 3-4.
11
Ibidem
12
Antonie Plămădeală, Visarion Puiu, Corespondenţă, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Sibiu, 2005,
vol. II, p. 17 - 23.
13
Ibidem, p. 19.
14
Ibidem

4
Visarion Puiu face apel la o reconciliere, Biserica Ortodoxă neputând avea în societate
decât rol pozitiv şi constructiv. Scrisoarea a fost trimisă la Ambasada Sovietică din
Bucureşti. Pentru a fi sigur că epistola sa va ajunge la cel căruia îi era adresată,
mitropolitul Visarion a trimis-o şi legaţiilor germană şi engleză din Bucureşti, şi în
plus, a făcut să fie publicată în reviste engleze, franceze, belgiene şi elveţiene.

I.5. Sprijinirea războiului dus pe frontul de răsărit (1941-1944)

Biserica Ortodoxă Română, prin ierarhii şi teologii ei, a salutat intrarea
României în război împotriva trupelor ruseşti, la 22 iunie 1941, participarea la război
fiind asociată, pe de o parte, cu lupta pentru eliberarea teritoriilor Bucovinei şi
Basarabiei, pierdute cu un an înainte, în urma pactului Molotov - Ribentropp, pe de
altă parte, cu lupta împotriva ateismului militant promovat de regimul de stat
comunist din Rusia Sovietică.
În vara anului 1941, patriarhul Nicodim Munteanu trimitea o pastorală
clerului şi credincioşilor români, intitulată „Cuvântul Bisericii pentru războiul
sfânt”, în care arăta durerea pricinuită de pierderea, cu un an înainte, a teritoriilor
Bucovinei şi Basarabiei şi saluta începerea războiului de eliberare a acestora. Acest
război era declarat un război sfânt, „căci în el se urmăreşte nu numai cauza naţională a
refacerii unor hotare, ci mai ales doborârea balaurului apocaliptic al bolşevismului, care
a prefăcut pravoslavnica Rusie în cuibul tuturor fărădelegilor, în cuibul tuturor acelora
care au declarat război chiar lui Dumnezeu, al tuturor acelor care urmăreau să
împrăştie în toată lumea, groaznica lor otravă sufletească” 15. În gândirea patriarhului,
războiul în care intrau acum trupele române, era unul pentru dezrobirea fraţilor şi a
brazdei strămoşeşti, de asemenea, unul care putea duce la dezrobirea milioanelor de ruşi
„care de douăzeci de ani duc cu cea mai mare greutate, jugul bolşevic”16. Patriarhul se
adresa clerului, îndemnându-l să fie alături de familiile celor plecaţi pe front, pentru o
cauză nobilă şi sfântă.

15
Patriarhul Nicodim, „Cuvântul Bisericii pentru războiul sfânt”, în Biserica Ortodoxă Română, 1941, nr. 7-8, p.
376.
16
Ibidem, p. 378.

5
 Câteva luni mai târziu, în şedinţa din 23 oct. 1941, a Sf. Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, patriarhul Nicodim saluta eliberarea teritoriilor Basarabiei şi
Bucovinei, de către armata română condusă de mareşalul Ion Antonescu 17.
La câteva zile după intrarea României în război, mitropolitul Nicolae
Bălan al Ardealului scria o pastorală credincioşilor săi, în care îi anunţa despre
începerea „războiului sfânt” împotriva „bolşevismului” şi arăta „câte rele, vrajbă,
nesiguranţă, nemulţumire, ură şi ucidere s-au răspândit în lume, câte batjocuri şi
prigoane s-au îndreptat împotriva creştinilor, a bisericilor şi a lui Dumnezeu, de când
Satana a dănţuit pe spinarea Rusiei”18. Mitropolitul sfătuia poporul să stea în jurul
regelui şi a conducătorului statului, Ion Antonescu, gata de orice jertfă. Preoţii urmau
să fie alături de familiile celor plecaţi pe front.
În vara aceluiaşi an, mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei trimitea
clerului său, o pastorală cu un conţinut asemănător, intitulată „Războiul sfânt
contra hidrei bolşevice”.19 Făcând o informare pe marginea acesteia, arhimandritul
Iuliu Scriban arăta că motivul care a stat la baza folosirii unui ton foarte aspru de către
autorul ei, era „scârba care te cuprinde înaintea bolşevismului. Este cu dreptate să mai
dai drumul şi fierii, când este vorba de otrava care s-a abătut asupra omenirii şi care
poftea încă să se mai întindă. Mitropolitul Irineu, ca şi orice cuget drept, a fost cuprins
de toată indignarea, care nu se poate să nu umple inima cuiva privind bolşevismul şi de
aceia condeiul său parcă ar vărsa flăcări. Aceasta este starea firească pe care trebuie s-o
simţim cu toţii împotriva bolşevismului.”20 Citând nume de mari scriitori creştini,
mitropolitul Irineu condamna foarte dur ateismul şi comunismul, argumentând în faţa
preoţilor pe care-i păstorea, motivul care a dus la întocmirea acelei pastorale: „Pentru
voi anume am scris rândurile de până aci despre bolşevism, ca să vă împrospătez cele
spuse în ele şi să aduc la cunoştinţa celor ce nu le ştiau, colosalele proporţii ale
primejdiei ce ne păştea, caracterul cu totul sfânt al războiului ce ducem şi datoriile ce ni
se impun în aceste împrejurări tuturor fiilor neamului, dar mai cu osebire nouă celor
duhovniceşti, păstorilor sufleteşti, călăuzitorilor pe căile mântuirii şi ale fericirii
pământeşti şi cereşti a drept credincioşilor fii ai poporului român”.21
17
Şedinţele Sf. Sinod, în Biserica Ortodoxă Română, 1941, nr.11-12, p. 19.
18
„Informaţiuni”, în Biserica şi Şcoala, 1941, nr. 27, p. 221.
19
Biserica Ortodoxă Română, 1941, nr.11-12, p. 723.
20
Ibidem, p. 723.
21
Ibidem, p. 725.

6
 În discursul ţinut la deschiderea Adunării Eparhiale a Episcopiei
Aradului, din anul 1942, episcopul Andrei Magieru prezenta semnificaţia sfântă
a războiului dus contra armatelor sovietice. Duminica din 22 iunie 1941 era
considerată o răspântie, nu numai în istoria României, şi desigur, a continentului
european, ci, „judecând evenimentele istorice cu ochii credinţei”, şi o „răscruce pentru
soarta Împărăţiei lui Dumnezeu în lume”. Ierarhul arădean considera că pentru ţara şi
neamul românesc, „războiul sfânt” avea, mai presus de toate, o semnificaţie religioasă.
Prin el, românii îşi regăseau destinul lor istoric, hotărât de Dumnezeu, de a fi la poarta
Răsăritului, apărătorii Crucii. Războiul dus pe frontul de răsărit era considerat şi înţeles
ca un „război sfânt” purtat între „armatele Crucii şi cele ale negării acestui semn sfânt
şi biruitor”, ca o jertfă românească pentru împlinirea dreptăţii naţionale, prin
„dezrobirea fraţilor din răsărit”, pentru apărarea culturii şi civilizaţiei europene, pentru
apărarea credinţei creştine ortodoxe periclitată de ateismul acerb, care se anunţa foarte
periculos şi pentru celelalte ţări aflate la graniţa Rusiei, pentru „restaurarea împărăţiei
lui Dumnezeu în partea de răsărit a Europei, de unde nebunia omenească a încercat să
alunge pe Hristos” şi pentru „nimicirea păgânului cotropitor” 22. Armatele sovietice şi
conducătorii lor ideologici erau denumiţi „păgâni fără de Dumnezeu”, „hulitori ai
Crucii lui Hristos”, „armate ale lui Antihrist care negau acest semn sfânt şi biruitor”,
„Satana cu toată hoarda sa barbară”, etc. La deschiderea Adunării Eparhiale a
Episcopiei Aradului, din anul 1943, acelaşi ierarh arăta că „biruinţa ideologiei de la est
ar însemna pentru noi, totala dispariţie în masa amorfă a slavismului. Digul dinspre
răsărit odată rupt, şi căderea noastră în vasalitatea ideologiei neopăgâne ne-ar şterge
urma din lume” 23.
Bucovina a fost eliberată la 5 iulie 1941, iar Basarabia la 17 iulie 1941. Războiul
României, început pentru recâştigarea pământului Basarabiei, era continuat şi dincolo
de Nistru. Publicaţiile bisericeşti eparhiale salutau trecerea victorioasă, de către soldaţii
români, a râurilor Nistru, Bug, Nipru, Doneţ şi Don şi chiar până la Volga şi jertfele
luptătorilor de la Stalingrad24. „Răsărirea din ruină a bisericilor dărâmate,

22
Actele şi dezbaterile Adunării Eparhiale, Arad 1942, p. XLIII.
23
Actele şi dezbaterile Adunării Eparhiale, Arad 1943, p.5.
24
Ibidem, p.XXIX-XXX.

7
redeschiderea şi sfinţirea celor profanate, botezarea copiilor şi reintrarea lui Hristos în
stăpânirea sufletelor”25, erau anunţate cu bucurie în paginile ziarelor bisericeşti.

I.6. Misiunile bisericeşti întreprinse în Basarabia şi Transnistria

În contextul atitudinilor şi manifestărilor bisericeşti cu caracter naţional şi
misionar, exprimate în mod pronunţat în perioada interbelică, se înregistrează şi
misiunile bisericeşti de sprijinire a românilor ortodocşi care trăiau în Basarabia şi
dincolo de Nistru, întreprinse odată cu eliberarea teritoriilor respective de sub
dominaţie sovietică.
În perioada 1-15 sept. 1941, ierarhii Mitropoliei Ardealului: Andrei Magieru al
Aradului, Nicolae Popoviciu al Orăzii, Vasile Lazarescu al Timişoarei şi Veniamin
Nistor al Caransebeşului în frunte cu mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu, însoţiţi de
56 de preoţi din eparhiile lor, au făcut o călătorie misionară în Basarabia şi
Transnistria, pentru a veni în sprijinul moral al românilor din acele provincii, ocupate,
până atunci, de trupele ruseşti 26. A fost trimis un vagon de cărţi religioase tipărite de
Mitropolia Ardealului, grupele misionare urmând să întemeieze, în fiecare sat, câte o
bibliotecă sătească. Timp de două săptămâni cei cinci ierarhi cu preoţii lor au
desfăşurat activitatea misionară în cinci regiuni, săvârşind zilnic în peste 600 de sate,
Sfânta Liturghie, predicând şi încercând să realizeze o unitate de cuget şi simţire
românească ortodoxă27. În ziua de 2 sept. 1941, patriarhul Nicodim binecuvânta, la
Bucureşti, misiunea organizată de Mitropolia Ardealului, aceasta fiind „numai o parte
din marea bătălie misionară pe care Biserica Ortodoxă Română a pornit-o şi o duce în
părţile batjocorite, ruinate şi spurcate de hoardele celor fără de Dumnezeu”. 28
Impresiile ierarhiei ardelene privitoare la starea de spirit şi religioasă a celor de
dincolo de Prut şi la ajutorul spiritual, de care aceştia aveau nevoie imediată, sunt
sugestive: „Religiozitatea poporului a fost exploatată de multe ori cu rea credinţă.
Naţionalismul încă lasă de dorit în Basarabia, în Transnistria pare a fi mai pronunţat.
Bătrânii sunt de o religiozitate pilduitoare, tinerii lipsiţi de acest simţ, abia acum se
trezesc la conştiinţă. Sub raport cultural, poporul se prezintă slab, nici chiar învăţătorii

25
Ibidem, p. 8 .
26
Biserica Ortodoxă Română, 1941, nr. 9-10, p. 605.
27
Ibidem, p. 606.
28
Ibidem, p.607.

8
nu au cunoştinţe generale de cultură. (...) Tradiţia creştinească s-a păstrat cu toată
asuprirea celor fără de Dumnezeu. Se reclamă azi, asistenţa sufletească dată de o tagmă
preoţească, conştientă de marea ei misiune. (...)”29.
La 15 august 1941, se înfiinţa chiar o Misiune Ortodoxă în Transnistria, a cărei
conducere a fost atribuită arhimandritului Iuliu Scriban. Alături de echipa misionară
din Transilvania, au mai fost trimise, în toamna anului 1941, în regiunea de dincolo de
Nistru, echipe misionare din partea Episcopiei Huşilor, Arhiepiscopiei Chişinăului şi
Mitropoliei Olteniei.30
În perioada dec.1942 - dec.1943, organizarea misiunii a trecut sub conducerea
mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu. La 14 martie 1943, mitropolitul Visarion
împreună cu episcopii Policarp Moruşca, locţiitor la Ismail şi Efrem Enăchescu,
locţiitor la Chişinău, anatemizau în piaţa centrală din Odesa, comunismul şi pe
susţinătorii lui.31

29
Actele şi dezbaterile Adunării Eparhiale, Arad, 1942, Anexa 10.
30
Gheorghe Moisescu, „Dare de seamă despre lucrarea şi înfăptuirile Misiunii ortodoxe române din
Transnistria”, în Biserica Ortodoxă Română, 1942, nr. 1-4, p. 140.
31
Adrian Petcu, „Studiu introductiv” la vol. Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 25.