Biserica Ortodoxa Româna în perioada comunista si urmarile acesteia

Vorbim frecvent despre mostenirea perioadei comuniste. Dar va exista si o mostenire tranzitiei, care va
structura, în mod previzibil, statutul social si legal al Bisericii si al religiei în România. Statul comunist
limitase modalitatile de exprimare ale Bisericilor la ceea ce mai multi ierarhi, teologi si intelectuali ortodocsi
au numit mai târziu “gheto-ul liturgic”. Spatiul controlat al momentelor cultului, o contractare a structurii
institutionale a Bisericii, o excludere a ei din viata cetatii, cu tolerarea unor manifestari foarte limitate si
marginale (de exemplu, o presa bisericeasca de circulatie restrânsa si strict controlata) erau principalele
date ale situatiei sociale a Bisericii Ortodoxe Române în România regimului comunist. Relatiile sale cu
statul erau marcate de dominatia pe care acesta încerca sa o exercite si o exercita, de facto, asupra tuturor
cultelor recunoscute (1). Care ar fi elementele de continuitate si ruptura, asadar, în postcomunism, fata de
perioada comunista, în structura institutionala si în relatiile B.O.R. cu sfera publica? În exprimarile publice
ale ierarhilor, momentul caderii regimului comunist din România apare ca unul de eliberare de sub
opresiune, de transformare radicala, de regenerare a societatii
. Dat fiind ca nu exista o noua Lege a Cultelor dupa 1989, regimul cultelor din România este însa, în
continuare, încadrat prin Legea din 1948. Statutul Bisericii Ortodoxe Române a cunoscut modificari
succesive începând cu 1990, în sensul îndepartarii controlului direct al Ministerului Cultelor asupra deciziilor
de administrare interna a Bisericii si al autonomizarii de catre Stat a organismelor ecleziastice. Dar însusi
procedeul adaptarii prin revizuire al Statutului la situatia actuala tradeaza continuitatea fata de perioada
comunista, în ciuda încercarilor autoritatilor ecleziastice de a acredita teza “parantezei istorice”, pe care ar fi
constituit-o comunismul în istoria româneasca si bisericeasca (9). Este interesant de urmarit în ce masura
analiza lui Teitel se aplica situatiei de facto a Bisericii Ortodoxe Române. Cultele recunoscute din România
beneficiaza de o suma de avantaje din partea Statului : acesta are o contributie semnificativa la salariile
clerului/personalului de cult; acorda subventii pentru restaurarea de lacase de cult, pentru construirea unora
noi; integreaza învatamântul religios sistemului de învatamânt public; faciliteaza si sustine financiar
asistenta religioasa în institutii publice precum armata, penitenciarele, sistemul de sanatate; acorda cultelor
diverse scutiri, sau reduceri de taxe si impozite, precum si monopolul producerii obiectelor de cult. De
asemenea, cultele au acces la televiziunea nationala. Daca regimul cultelor se doreste a fi egal pentru toate
cultele recunoscute, aplicându-se principiul proportionalitatii ajutorului statal cu numarul de credinciosi
declarati, Biserica Ortodoxa este, desigur, principalul beneficiar al acestor ajutoare. S-ar putea vorbi asadar
de un regim de partial establishment, de care beneficiaza cultele recunoscute (deci îndeosebi cele
traditionale). Putem considera ca principala transformare pe care o aduce sfârsitul lui 1989 statutului în
societate al Bisericii Ortodoxe Române consta în (re)instalarea ei în mai toate sferele vietii publice. Aceasta
îsi redobândeste (ca si în cazul celorlalte culte recunoscute, dar mai vizibil) accesul la principalele institutii
publice (în scoala, prin educatia religioasa si reintegrarea învatamântului religios în cel public; în spitale,
orfelinate, penitenciare, armata etc., prin asistenta sociala si religioasa pe care o asigura în televiziune si
radio, prin spatiul de antena care se acorda emisiunilor religioase), mai putin în cele explicit politice (din
care tinde sa se retraga); îsi restabileste o suma de drepturi simbolice (reinstaurarea juramântului legal pe
Cruce si pe Evanghelie, instalarea de icoane în scolile publice si în alte institutii de stat, restabilirea
denumirilor religioase pentru strazi, orase si unele institutii de asistenta sociala, asocierea la aproape toate
celebrarile publice cu semnificatie oficiala (prezenta la deschiderea lucrarilor Parlamentului, la învestitura
Guvernului si a Presedintelui, la sarbatorile nationale). Controlul statal institutionalizat asupra Bisericii
dispare de facto (desi nu si de iure, prin mentinerea Legii cultelor din 1948), dupa cum dispare si
adversitatea funciara a regimului politic fata de institutia religioasa, prin evacuarea ideologiei atee. Biserica
este, dimpotriva, reinvestita de catre actorii publici statali cu legimitatea morala a unui partener de dialog, în
timp ce (în ciuda contestarilor unora dintre actiunile bisericesti de catre unii din membrii societatii civile)
încrederea sociala în Biserica la modul general (cu toate precautiile metodologice de rigoare) ramâne foarte
ridicata. Totusi, schimbarea atitudinii fata de Biserica a actorilor politici nu este lipsita de ambiguitate. Daca
în regimul comunist imaginea Bisericii era instrumentalizata în folosul regimului partidului-stat, dupa 1989,
detinatorii puterii politice perpetueaza, la nivel informal, instrumentalizarea religiei (sau cel putin a
legitimitatii institutiei ecleziastice) în beneficiu personal: întrucât credinta în Dumnezeu a devenit, dupa
1989, noua norma sociala (într-o societate în care ateii declarati sunt, la recensamântul din 1992 ca si la cel
din 2002, mai putin de 1% din populatie), toti liderii politici s-au grabit sa îsi exprime atasamentul fata de
Biserica si mai ales fata de cea ortodoxa, atitudine abia recent sanctionata de autoritatile ecleziastice. Iar
acest lucru s-a petrecut de-a lungul întregii perioade postcomuniste, în timp ce institutia Bisericii însasi
încerca sa se retraga în sfera proprie, prin separarea progresiva unilaterala a clerului ortodox de viata
politica. Abia acest gest marcheaza o ruptura în raport cu traditia istorica bisericeasca (si nu doar cu situatia
sa din perioada comunista, dar si cu traditia interbelica a Bisericii Ortodoxe). Viitorul statutului Bisericii în
societatea româneasca este deschis, datorita absentei legii cultelor. Noul proiect de Lege a cultelor nu
aduce o mutatie majora în regimul cultelor, iar adeziunea la U.E. nu presupune o astfel de transformare
(art. 52 Constitutie). Cel mai probabil, formula gasita va fi (pe termen mediu) cea a sustinerii cultelor
recunoscute de catre Stat. Cu atât mai mult cu cât ea nu este incompatibila cu situatia din alte tari ale
Uniunii.