Creştinismul, care a apărut şi s-a dezvoltat în condiţiile istorice ale

Imperiului Roman, s-a constituit definitiv ca religie mondială în societatea feudală. În

evul mediu s-a consolidat organizaţia lui -biserica, care se manifesta „ca cea mai
generală sinteză şi ca cea mai generalizatoare sanctiune a orînduirii feudale
existente“.
Creştinismul a devenit o doctrină politică, un regulator ideologic şi etic al
vieţii societăţii medievale, o formă a conştiinţei ei, o bază a comunităţii culturale a
Europei. Biserica pretindea şi la rolul de hegemon mistic al credincioşilor, vrînd să
unească pe o bază religioasă toate păturile populaţiei. Biserica catolică creează o
doctrié nă religioasă cu caracteristici aparent atotcuprinzătoare. În cadrul lor ideile ce
reflectă interesele claselor dominante se schimbă şi se extind în mod permanent,
pentru a avea posibilitatea de a asimila unele evenimente ale conştiinţei poporului,
rupte în acest fel de propriul său sistem si subordonate unui sistem ostil ei.
Creştinismul cu ideea lui de sinteză despre întruchiparea divină şi despre patimile lui
Hristos întru mîntuirea tuturor oamenilor devine o bază atît pentru căutările ortodoxe
teologice, cît şi pentru apariţia diferitelor erezii;
Religiozitatea poporului, pe de o parte, se opunea creştinismului oficial,
structurilor lui teologice rafinate, destinate elitei intelectuale, iar pe de altă parte,
alimenta în permanenţă ideologia ortodoxă, generînd necesitatea corectării ei. Astfel,
de exemplu, cultul Fecioarei Maria iniţial era propriu religiozităţii poporului şi abia la
începutul secolului al XII-lea a fost sprijinit şi dezvoltat de biserică. În diferite
perioade ale istoriei societăţii medievale relatiile dintre religia oficială şi
religiozitatea poporului căpătau forme diverse, însă interacţiunea lor exercita
influenţă asupra dezvoltării fiecăreia dintre părţile interdependente. Uneori ea căpăta
forme antagoniste.
Divergentele dintre religia oficială şi religiozitatea poporului încep să se
agraveze deosebit de mult din. secolul al XI-lea, cînd, în legătură cu avîntul general al
societăţii, are loc înviorarea şi aprofundarea Vieţii spirituale a poporului, se
intensifică căutarea căilor spre dreptatea socială, care răsunau, în primul rînd, în
1
propovăduirea „sărăciei divine“ şi a revenirii la „simplitatea evanghelică“. Asimilarea
de către biserică a elementelor religiozitătii poporului putea însă să continue „în mod
paşnic“ doar pînă la un anumit moment. Religiozitatea poporului în cele mai radicale
forme ale ei ducea la erezii. care erau condamnate de biserică. . Încă la sfîrşitul
secolului al IV-lea, după edictele lui Constantinus I şi Theodosiu I, majoritatea
populaţiei Imperiului Roman devenise, deşi-formal, creştină.
Tot atunci a început convertirea la creştinism a triburilor barbare care
invadaseră teritoriul imperiului. Vandalii, ostrogotii şi vizigotii au adoptat noua
credinţă în varianta eretică, ariană. Doctrina preotului Arius din Alexandria (mort
în anul 336), care considera că nu toate persoanele din Sfînta Treime sînt egale,
deoarece Dumnezeu-tatăl l-a precedat pe Dumnezeu-fiul (pe Hristos), care s-a
pomenit astfel neegal în fiinţă cu prima persoană din Sfînta Treime, ci născut şi, prin
urmare, doar asemănător prin fiinţă, genera îndoieli atît în ceea ce priveşte originea
divină a bisericii, al cărei întemeietor era considerat Hristos, cît şi în ceea ce“ priveşte
dogmele religiei ortodoxe. La sfîrşitul secolului al -V-lea creştinismul a fost adoptat
în forma lui ortodoxă de către regele francilor Clovis, care mult timp n-a vrut să
renunţe la zeii strămoşilor săi. Adoptarea de către el a noii credinţe denotă în mod
elocvent adevăratele motive de care se călăuzeau căpeteniile barbarilor, devenind
creştini. Istoricul Grigore de Tours, care a trăit cu o sută de ani mai tîrziu, ne
comunică că pentru creştinarea sa Clovis a cerut lui Hristos şi slugilor lui să-i
dăruiască victoria imediată în luptă. Mai curînd considerentele practice şi motivele
politice, dar nu înaltele aspiratii morale îi determi nau pe regii barbarilor să adopte
creştinismul. Papa şi cleru'l din Italia l-au sprijinit pe Clovis în politica sa de
cotropire, justificînd-o prin faptul că el luptă împotriva duşmanilor bisericii arienilor
şi păgînilor, săvîrşeşte o faptă „pe placul lui Dumnezeu“.
După o luptă îndelungată şi conflicte interne, la sfîrşitul secolului al VI-lea au
trecut de la arianism la catolicism vizigoţii. Ulterior episcopii spanioli au depus multe
eforturi pentru a converti la creştinism triburile păgîne care populau Peninsula
Iberică. Datorită manevrelor diplomatice ale pristolului papal, longobarzii au fost, de
asemenea, incluşi în sînul bisericii ortodoxe. Tot atunci a început să se extindă
2
influenta Romei creştine asupra îndepărtatelor triburi ale anglilor şi saxonilor, în ale
căror ţinuturi au fost trimişi misionari, care acţionau acolo împreună cu călugării
irlandezi; aceştia întemeiaseră încă în secolul al IV-lea în insulă locaşurile lor. În
secolele VI-VIII mănăstirile irlandeze şi engleze au educat predicatori zeloşi ai
creştinismului, care pătrundeau în cele mai îndepărtate regiuni ale Europei. În secolul
al VIII-lea au 'fost convertite la creştinism triburile din Germania Centrală şi din
Germania de Sud, frizii şi saxonii continentali, ale căror ţinuturi fuseseră cotropite de
către franci.
Din secolul al IX-lea a început creştinarea Scandinaviei. În secolul al IX-lea
creştinismul începe să pătrundă în tinuturile slavilor. Aici rolul dominant revine
Constantinopolului, şi nu Romei. Tot atunci adoptă creştinismul de la Roma ungurii,
iar în secolul al X-lea populatia tinuturilor polone. La sfîrşitul secolului al X-lea are
loc creştinarea Rusiei Kievene, care, la fel ca şi Bulgaria, a preferat biserica bizantină
celei romane. În secolul al XII-lea au fost convertiti în mod fortat la catolicism slavii
polabi. iar în secolele XIII XIV --triburile baltice, pruşii, lituanienii. Creştinarea
Europei a fost un proces îndelungat şi complicat, care a îmbinat activitatea misionară
a bisericii cu cotropirea şi convertirea la noua credinţă nu numai prin predică, ci şi
prin forta armelor. Astfel, saxonilor, de exemplu, creştinismul le-a fost adus pe
ascuţişul suliţelor ostaşilor lui Carol cel Mare, iar convertirea pruşilor şi triburilor
baltice a avut caracterul unui război de exterminare.
În Europa medievală creştinismul era implantat mai ales de sus. Clasa
dominantă în curs de formare, obtinuse în noua religie un puternic mijloc ideologic
de influenţă asupra maselor şi de justificare a rînduielilor existente. Încercările de
creştinare în masă se ciocneau adeseori de rezistenta mai mult sau mai putin deschisă
din partea unor pături considerabile ale populatiei, care rămăsese, deşi în secret,
devotate zeilor de odinioară şi care nu înţelegeau şi nu acceptau noua religie.
Protestul căpăta forme acute, de exemplu, asasinarea misionarilor şi preoţilor creştini
(aşa după cum s-a întîmplat, bunăoară, cu Bonifaciu botezătorul Germaniei),
distrugerea bisericilor şi a paraclisurilor. Creşterea influenţei politice a papalităţii s-a
manifestat deosebit de puternic în organizarea de către el a cruciadelor în Orient şi
3
împotriva ereticilor. Ideea „apărării lumii creştine împotriva necredincioşilor“
devenise, de asemenea, stindardul Reconquistei din Spania. Sub egida catolicismului
a fost înfăptuită expansiunea feudalilor germani în ţinuturile slavilor şi în Tinuturile
Baltice.
Pe seama încasărilor pentru cruciade, pe care biserica le percepea de la toate
popoarele Europei Occidentale, a zeciuelii şi a altor impozite, veniturile curiei papale
atinseseră proporţii enorme. Politica promovată de Inocenţiu al III-lea a fost
continuată de succesorii lui. În timpul lui Inocenţiu al IV-lea (anii 1243-1254) a fost
excomunicat împăratul Germaniei Frederic al II-lea. Primul conciliu de la Leon din
anul 1245 a instituit definitiv modul de alegere apapilor de către colegiul cardinalilor,
care se aflau în momentul respectiv într-o totală izolare de lumea exterioară, „sub
cheie“ (conclave), de aici şi denumirea lui de „conclav“. Acestea, precum şi alte
măsuri au fost luate pentru limitarea termenelor alegerilor, care deseori erau
tergiversate. In cadrul aceluiaşi conciliu a fost relevat pericolul ce plana deasupra
Europei din partea tătaro-mongolilor.
Papalitatea însă, preocupată de lupta pentru putere împotriva împăraţilor
Germaniei, n-a întreprins nici un fel de acţiuni pentru respingerea lui reală. In afară
de clerul care trăia printre mireni, un promotor al politicii papale, sprijin al ei era
călugărimea. Pe teritoriul Europei Occidentale primele mănăstiri au apărut în secolul
al Valea în Italia, Gallia, Spania. Ele au fost organizate după modelul mănăstirilor din
Orientul Apropiat, în care călugării trăiau cîteva persoane în fiecare din chiliile uneia
şi aceleiaşi clădiri, se rugau lui Dumnezeu, se ocupau intens cu munca fizică, rupînd-
o definitiv cu lumea exterioară, chiar şi cu rudele apropiate. În Occident călugărimea
propriu-zisă, cu statutul său special, a apărut în secolul al VI-lea. Întemeietorul ei a
fost Benedict din Nursia
În concluzie pot spune că astazi Creștinismul este una din cele trei
religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând
împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”,
religia acestora este, actualmente, cea mai importantă din punct de vedere
numeric, cu un număr de 2,4 miliarde de adepți.
4