Conceptul sistemului comunicational

În telecomunicații, un sistem de comunicație sau un sistem de comuni-

cații este o colecție de rețele de comunicații individuale, sisteme de
transmisie, stații de releu, stații tributare și echipamente terminale de da-
te (DTE), de obicei capabile de interconectare și interoperare pentru a
forma un întreg integrat. Componentele unui sistem de comunicații ser-
vesc unui scop comun, sunt compatibile din punct de vedere tehnic, fo-
losesc proceduri comune, răspund la controale și funcționează în uniu-
ne.
Telecomunicațiile sunt o metodă de comunicare (de exemplu, pentru di-
fuzare sportivă, mass-media, jurnalism etc.). Comunicarea este actul de
a transmite semnificațiile preconizate de la o entitate sau grup la alta,
prin utilizarea semnelor înțelese reciproc și a regulilor semiotice.
În primul rând, comunicarea presupune o abordare diferită, prin prisma
unui mod de gândire impropriu schemelor mentale, ideilor directoare şi
propoziţiilor epistemologiei clasice.Acest mod de gândire paradoxală, a-
tipică structurilor mentale rigide – în spiritul debolismului lui Gianni
Vattimo și Pier Aldo Rovatti (1983/1989) – avea să fie numită gândire
comunicaţională: un instrument de lucru de asemenea nedefinit în ca-
drul stabil, rigid, al filosofiilor moderniste.Statutul acestei gândiri co-
municaţionale este profund nedefinit. Ea este organizatoarea practicilor
ştiinţifice, reflexive sau profesionale, dar în acelaşi timp, răspuns la ce-
rinţele emanând de la stat şi de la marile organizaţii, precum şi inspira-
toarea schimbărilor chiar în aceste organizaţii; în sfârşit, ea provoacă
sau doar însoţeşte schimbările şi practicile culturale sau modalităţile de
difuzare sau dobândire a cunoştinţelor (Miège, 1998).
A opera într-o arie disciplinară mereu fluctuantă, cu termeni oscilând ca
în mediul subcuantic între nucleul dur, epistemic, şi învelişul simbolic
în continuă pulsaţie, pe traiectorii care nu pot fi demarcate de instru-
mentarul rigid (a se lua în considerație posibila indeterminare de factură
heisenbergiană) al „gândirii tari”, necesită şi a face uz de un mod diferit
de organizare mentală, de o gândire comunicaţională slabă, fluidă, auto-
organizată în forma solidă a teoriilor ştiinţifice.
Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmite-
rea de informații sub formă de mesaje, știri, semne sau gesturi simboli-
ce, texte scrise ș.a.m.d. între 2 indivizi, numiți interlocutori, sau mai for-
mal, emițător și receptor. A nu se confunda însă cu aparatele de comuni-
cație numite emițătorul și receptorul de radio, care folosesc la comuni-
cațiile la distanță = telecomunicații.
Este un proces dinamic, aflat într-o continuă schimbare. Societatea își
datorează existența comunicării interumane, ea înseamnă comunitate u-
mană și este privită ca un proces care implică participarea tuturor mem-
brilor societății respective.

 Schema clasică de comunicare:

E → C →R
emițător canal receptor

 Schema matematicianului american Claude Shannon (1952):

E → C →C →D →R
emițător codare canal decodare receptor
mesaj codificat

La fel ca și la comunicațiile tehnice din cadrul informaticii și matemati-

cii, comunicarea dintre oameni are loc cu ajutorul unui limbaj, sistem de
vorbire care folosește un anumit sistem implicit de formule de comuni-
care.Vorbirea și limba vorbită sunt elemente primordiale în comunicare;
prin intermediul lor putem transmite mai departe și o comunicare socia-
lă sau emoțională, aceasta decurgând diferențiat, după gradul de cultură
al partenerilor ce iau parte la convorbire.
Structura si specificul sistemului comunicatio-
nal
Privind comunicarea din perspectivă procesuală, putem constata prezen-
ţa unor elemente indispensabile configurării acesteia, cum ar fi:
- actorii comunicării, denumiţi generic emiţător şi receptor;
- mesajul;
- canalul de transmitere;
- codul.
Aceste elemente sunt rezultatul extensiei modelului ternar emițător-
mesaj-receptor (E-M-R), dezvoltat la rândul său pe structura binară
stimul-reacție (S-R) din gândirea behavioristă, care „și-a pus o amprentă
puternică prin schema E-R ca simplă legătură mecanică și comporta-
mentală de tipul S-R”. Ulterior, binomul emițător-receptor, înțelese
drept obiect de studiu în științele comunicării a condus la variabilitatea
subiecților și la o valorificare superioară a interacțiunii și contextului
comunicării în raport cu mesajul, dar, în ciuda îndepărtării de proiecția
inițială de tip S-R, emițătorul și receptorul au rămas mărci ale angajării
comunicaționale, într-un proces de continuă construcție biunivocă.
Emiţătorul reprezintă entitatea care transmite mesajul şi care, în majori-
tatea situaţiilor, le şi produce. Această distincţie este necesară,deoarece
există cazuri în care emiţătorul comunică un mesaj produs de o altă en-
titate (pe care, în studiul lui Cl. Shannon din 1948 o vom regăsi sub nu-
mele de sursă). În ciuda acestei distincţii, chiar şi în cazul în care rolul
emiţătorului este de a transmite un mesaj produs de către o sursă, el con-
tribuie creativ la transmitere, dacă ţinem cont și de elementele para-
lingvistice (timbrul vocii, ritmul, pauzele, intensitatea vorbirii, tonul
etc.) care însoţesc respectivul mesaj. Ţinând cont de faptul că, privitor la
originalitatea mesajului, sunt transmise de fapt şi idei emise în alte con-
texte, de terţi, contemporani sau nu, instituţia emiţătorului lasă deschisă
posibilitatea interpretării comunicării ca emisie polifonică.
Receptorul este entitatea care primeşte mesajul. În baza unei distincţii
similare cu cea realizată în cazul emiţătorului, receptorul poate să fie
sau nu şi persoana căreia îi este destinat mesajul. Shannon operează a-
ceastă diferenţiere pornind de la alte raţionamente, numind persoana că-
reia îi este adresat mesajul destinatar. Primele teorii şi modele ale comu-
nicării acordă un rol mult mai important emiţătorului în comparaţie cu
receptorul, care este privit ca fiind un element pasiv, care primeşte un
mesaj şi acţionează, verbal sau faptic, în concordanţă cu ceea ce i s-a
transmis. Modelele și teoriile ulterioare, în special cele interacționiste,
mută accentul pe receptor și pe negocierea cu mesajul.
Mesajul acoperă un teritoriu complex în cadrul procesului de comunica-
re, constituind „conţinutul” transmis între cei doi actori ai
comunicării.Mesajul constituie elementul de legătură între aceştia şi
poate fi studiat în funcţie de intenţiile lor.În transmiterea unui mesaj
poate prima fie latura informativă, fie latura privitoare la capacitatea de
influenţare. Această din urmă latură a constituit obiectul unor importan-
te studii și experimente, începând cu cele conduse de Carl Hovland la
Universitatea Yale în anii ’50-’60, care au ajuns la concluzia că mesaje-
le prin care se intenționează influențarea nu pot produce efecte în lipsa
atenției, înțelegerii și acceptării din partea receptorilor. Pentru transmi-
terea unui mesaj sunt necesare canale de comunicare şi coduri comune
de interpretare. Odată codificat de emițător în semnale, mesajul necesită
o decodificare din partea receptorului. Ceea ce se transmite în mod real
între actorii comunicării sunt seturile de semnale în baza unor coduri u-
nanim acceptate, nu mesajele în sine. Mesajele intră în contact direct cu
fiecare dintre cei doi parteneri ai comunicării, dar din perspectivă se-
mantică, între mesajul emis şi mesajul recepţionat există diferenţe atâta
vreme cât între emiţător şi receptor există diferenţe (de experienţă, de
cunoaştere, de stare emoţională etc.).
Canalul constituie mijlocul fizic prin care pachetul de semnale rezultat
în urma codificării mesajului este transmis la receptor. Mijloacele de co-
municare reprezintă suportul fizic de convertire a mesajului în pachete
de semnale, astfel încât acestea să poată fi transmise prin intermediul
canalului. În funcţie de depărtarea spaţială sau temporală a emiţătorului
faţă de mijloacele de comunicare, acestea pot fi clasificate în 3 mari ca-
tegorii:
- mijloace de comunicare prezentaţionale, care presupun prezenţa fizică
a emiţătorului în același loc și în același timp; canalul este aerul,iar me-
sajul este transmis prin intermediul vocii, feţei, corpului etc. şi conduce
la producerea așa-numitelor acte de comunicare;
- mijloace de comunicare reprezentaţionale, care nu impun prezenţa e-
miţătorului; mesajul este codificat și „înregistrat” în baza unor conven-
ţii, iar receptorii îl pot transmite indiferent de emiţător; rezultă, astfel, o-
perele de comunicare, transmise prin intermediul formelor de înregistra-
re/tezaurizare specifice muzicii,picturii, arhitecturii,literaturii etc.;
- mijloace de comunicare mecanice, care diferă de cele reprezentaţiona-
le ca urmare a constrângerilor de natură tehnică; ele presupun coprezen-
ța temporală a actorilor comunicării și distanța spațială dintre ei; mijloa-
cele de comunicare mecanice sunt utilizate pentru amplificarea, modula-
rea, codificarea sau transmiterea semnalelor și includ portavocea, micro-
fonul, telefonul, radioul, televiziunea,rețelele de calculatoare etc.
Codul reprezintă un sistem de semnificare specific unui grup social sau
unei culturi şi presupune, în egală măsură, un sistem de semne şi un sis-
tem de norme în baza căruia respectivele semne se
combină.Problematica acestui element al comunicării este complexă şi
necesită o interpretare diferită, prin apel la perspective așa-numitei școli
semiotice.
Codurile reprezintă, aşadar, sisteme în care sunt organizate semnele.
Semiotica este ştiinţa care studiază semnele, dar obiectul său de studiu îl
constituie atât semnele în sine, cât şi codurile (sisteme de semne) şi cul-
turile (în cadrul cărora operează codurile şi semnele).
În cadrul codurilor putem discuta despre 2 sisteme de organizare: unul
paradigmatic, presupunând seturile de semne cu care se operează în ca-
drul codurilor şi unul sintagmatic, presupunând regulile/convenţiile de
combinare a unităţilor paradigmatice. Atât unităţile paradigmatice,cât şi
regulile sintagmatice sunt convenite de membrii unei comunităţi lingvis-
tice.
În funcţie de posibilitatea de a distinge fără echivoc între unităţile com-
ponente ale semnului: existenţa fizică propriu-zisă şi conceptul mental,
codurile pot fi digitale sau analogice. În cazul codurilor digitale există o
distincţie clară între componentele semnului, între care se instituie o re-
laţie de atribuire. Acestea sunt mai uşor de înţeles, datorită posibilităţii
de a discrimina între unităţile paradigmatice. Codurile analogice sunt ar-
bitrare, semnele acestora fiind mai greu de distins unele de altele.
Clasificarea si tipologizarea sistemelor comu-
nicationale
1) Prin mass-media
Un sistem de comunicare optică este orice formă de telecomunicație ca-
re folosește lumina ca mediu de transmisie. Echipamentul este format
dintr-un emițător, care codifică un mesaj într-un semnal optic, un canal
de comunicare, care transportă semnalul până la destinație și un recep-
tor, care reproduce mesajul din semnalul optic primit. Sistemele de co-
municare cu fibră optică transmit informații dintr-un loc în altul, trimi-
țând lumină printr-o fibră optică. Lumina formează un semnal de purtă-
tor care este modulat pentru a transporta informații.
Un sistem de comunicație radio este compus din mai multe subsisteme
de comunicații care oferă capacități de comunicare exterioară.Un sistem
de comunicații radio cuprinde un conductor de transmisie în care sunt
produse oscilații electrice sau curenți și care este dispus să provoace
astfel de curenți sau oscilații prin propagarea spațiului liber dintr-un
punct până la o altă telecomandă de la acesta și un conductor de recepție
într-un astfel de punct îndepărtat adaptat să fie excitat de oscilațiile sau
curenții propagate de la emițător.Sistemele de comunicații cu linii elec-
trice funcționează prin imprimarea unui semnal de purtător modulat pe
firele de alimentare. Diferite tipuri de comunicații prin linii electrice uti-
lizează benzi de frecvențe diferite, în funcție de caracteristicile de
transmitere a semnalului cablului de alimentare utilizat. Întrucât siste-
mul de cabluri electrice a fost inițial destinat transmisiei de curent alter-
nativ, circuitele cu fir de putere au doar o capacitate limitată de a
transporta frecvențe mai mari. Problema de propagare este un factor li-
mitativ pentru fiecare tip de comunicații de linie electrică.
2)Prin tehnologie
Un sistem de comunicare duplex este un sistem compus din 2 părți sau
dispozitive conectate care pot comunica unele cu altele în ambele direc-
ții. Termenul duplex este utilizat la descrierea comunicării între 2 părți
sau dispozitive. Sistemele duplex sunt utilizate în aproape toate rețelele
de comunicații, fie pentru a permite o „stradă cu două sensuri” de comu-
nicație între 2 părți conectate, fie pentru a oferi o „cale inversă” pentru
monitorizarea și reglarea la distanță a echipamentelor din teren. O ante-
na este practic o lungime mică a unui conductor care este utilizat pentru
a radia sau a primi unde electromagnetice. Acționează ca un dispozitiv
de conversie. La capătul de transmisie convertește curentul de înaltă
frecvență în unde electromagnetice. La capăt,receptorul transformă un-
dele electromagnetice în semnale electrice care sunt introduse în intrarea
receptorului.In comunicare sunt utilizate mai multe tipuri de antene.
Exemple de subsisteme de comunicații includ sistemul de comunicații
de apărare (DCS).
Exemple:telefon,mobil,telegraf,Edison Telegraph,cablu T.V.,calculator.
3)Pe zona de aplicare
Un sistem de comunicații tactice este un sistem de comunicații care:
a) este utilizat în cadrul sau în sprijinul direct al forțelor tactice;
b) este conceput pentru a satisface cerințele schimbării situațiilor tactice
și a condițiilor variate de mediu;
c) asigură comunicări securizabile, cum ar fi voce, date și video, printre
utilizatorii de telefonie mobilă, pentru a facilita comanda și controlul în
interiorul și în sprijinul forțelor tactice;
d) necesită, de obicei, timp de instalare extrem de scurt, de obicei la or-
dinea orelor, pentru a îndeplini cerințele din relocare frecventă.
Un sistem de comunicare de urgență este orice sistem (de regulă bazat
pe computer) care este organizat în scopul principal de a sprijini comu-
nicarea bidirecțională a mesajelor de urgență între persoane și grupuri
de persoane. Aceste sisteme sunt proiectate în mod obișnuit pentru a in-
tegra comunicarea încrucișată a mesajelor între diversele tehnologii de
comunicare.
Un distribuitor automat de apeluri (ACD) este un sistem de comunicare
care automat face cozi, atribuie și conectează apelanții la manipulatori.
Acesta este folosit adesea în serviciul pentru clienți (cum ar fi
reclamațiile referitoare la produse sau servicii), la comanda telefonică
(cum ar fi la o casă de bilete) sau la serviciile de coordonare (cum ar fi
în controlul traficului aerian).
Un sistem de control al comunicațiilor vocale (VCCS) este, în esență,
un ACD cu caracteristici care îl fac mai adaptat pentru a fi utilizat în si-
tuații critice (nu așteaptă apeluri telefonice, sau anunțuri înregistrate în-
delung, linii radio și telefonice la fel de ușor conectate, linii individuale
imediat accesibile etc.).