1.

Sub
Istoria şi metodologia cercetării serviciului diplomatic si consular
Cercetarea serviciului diplomatic si consular a parcurs o cale îndelungată. Istorici şi
scriitori, filozofi şi renumiţi demnitari de stat, politologi şi diplomaţi au cercetat şi continuă să
cerceteze succesele, insuccesele şi secretele serviciului diplomatic din trecut şi contemporan.
Necesitatea analizei multidimensionale a sistemului de relaţii diplomatice din cele mai vechi
timpuri până în prezent şi aprofundarea cunoştinţelor deja existente privind problemele legate de
diplomaţie şi serviciul diplomatic au impulsionat considerabil cercetarea structurii corpului
diplomatic, imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, reprezentanţelor diplomatice etc.
Monografiile existente, suportul teoretic, lucrările ştiinţifice şi metodologice la moment
reprezintă o bază solidă în evoluţia cercetării şi formării serviciului diplomatic, a specificului,
bazelor diplomaţiei şi activităţii diplomatice, exercitată de autorităţile supreme statale în diferite
etape de dezvoltare a relaţiilor internaţionale (Grecia antică, Roma antică, Bizanţ), precum şi a
principiilor de bază de formare şi funcţionare a serviciului diplomatic modern. Studiile istorice
privind originile şi apariţia serviciului diplomatic au jucat un rol important în conştientizarea şi
înţelegerea politicii externe a statelor şi a activităţii lor diplomatice.
Un rol deosebit în studierea minuţioasă a acestui fenomen îl ocupă primele izvoare şi
menţiuni documentare diplomatice, tratatele şi acordurile încheiate şi monumentele istorice.
Unele dintre aceste documente cu valoare istorică sunt corespondenţa de la Tellel-Amarna,
Legile lui Hammurabi, Legile hitiţilor, Legile lui Manu şi multe altele.
În Evul mediu se înregistrează noi forme de perfectare a actelor ca rezultat al evoluţiei
sistemului de relaţii interstatale, confirmând creşterea nivelului complexităţii relaţiilor
diplomatice. Astfel, diplomaţia din secolele XI-XV atestă acte publice la care se referă şi
documentele, ordonanţele împăraţilor şi regilor, precum şi reprezentanţilor clerului – papii,
patriarhii, episcopii. Apar primele anale şi cronici.
E de remarcat faptul că în activitatea diplomatică a lumii antice şi medievale se face
observat aspectul spiritual-religios şi sacru.
În această perioadă, principalul arbitru al sistemului de relaţii diplomatice dintre state a
fost Papa. Diplomaţia papală era implicată activ în organizarea şi desfăşurarea evenimentelor cu
caracter interstatal, printre care cele mai importante erau considerate cruciadele, de către
specialiştii în domeniu.
În cea mai mare parte, diplomaţia medievală se limita la relaţii politico-diplomatice
interstatale, de multe ori având caracter separat şi secret, fiind o practică a vremii caracteristică
procesului de fragmentare feudală a statelor din Europa. Însă odată cu apariţia diplomaţiei
marilor monarhii feudale, absolutismul devine principalul instrument de promovare a politicii
externe.
Evoluţia istorică a serviciului diplomatic din epoca modernă este strâns legată de
descoperirile geografice şi de cuceririle coloniale care au favorizat expansiunea comerţului
mondial şi consolidarea relaţiilor de marfă–bani.
Acest lucru este demonstrat de conţinutul tratatelor internaţionale încheiate în fragmentul
de timp respectiv. Rolul de lider în procesul de reglementare a relaţiilor internaţionale în această
perioadă era jucat de mai mulţi subiecţi cum ar fi Anglia, Portugalia, Spania, Olanda şi Franţa.
În secolul XVIII creşte preponderent rolul şi influenţa politicii externe şi diplomatice a
Imperiului Rus. Cercetătorii în domeniu disting următoarele caracteristici ale activităţii
diplomatice şi a structurilor diplomatice din secolele XVI-XVIII:
- interesul de stat devine principiul de bază al politicii externe;
- funcţionarea mai eficientă a organelor de politică externă;
- înfiinţarea instituţiilor centrale şi locale specializate în domeniul activităţii diplomatice;

1
 - formarea şi dezvoltarea unui stil specific de rapoarte şi expediere a documentelor
diplomatice;
- crearea unei ierarhii pronunţate în interiorul reprezentanţelor diplomatice;
- apariţia dreptului internaţional ca ştiinţă;
- apariţia fenomenului de tipologizare a diplomaţilor;
- accentuarea clară a direcţiilor principale ale politicii externe şi diplomatice a statelor
europene.
Dezvoltarea rapidă a serviciului diplomatic, potrivit unor cercetători, are loc la sfârşitul
sec.XIX–începutul sec.XX, când a devenit evidentă contopirea serviciului diplomatic cu cel
consular. Deja în anii ‟20 ai secolului trecut acest proces în unele ţări a condus la crearea unui
serviciu de politică externă unificat, deşi persistau unele diferenţe funcţionale.
Un impuls semnificativ privind analiza serviciului diplomatic ca obiect aparte de studiu a
servit Convenţia de la Viena din 1961, organizată în scopul reglementării relaţiilor diplomatice
dintre state, sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Rezultatul Forumului Internaţional – ,,Convenţia de la Viena privind relaţiile
diplomatice” – a servit drept suport teoretico-practic pentru lucrările ştiinţifice specializare în
domeniul serviciului diplomatic.
După Conferinţa de la Viena, comunitatea ştiinţifică internaţională elaborează o serie de
lucrări importante, care elucidează diverse aspecte şi probleme ale serviciului diplomatic.
Odată cu trecerea timpului şi a progresului înregistrat în activitatea diplomatică, s-a
schimbat şi modul de abordare teoreticometodologică a acestui proces. Abordarea istorico-
cronologică şi prin metodele tradiţionale, care erau caracteristice perioadei de confruntare
ideologică dintre două mari sisteme, sunt introduse treptat în practica de analiză ştiinţifică,
metoda comparativă şi sistematică, fiind un mod de abordare modern şi pragmatic al serviciului
diplomatic.
Istoria serviciului diplomatic, în general, este indisolubil legată de evoluţia fiecărui stat în
parte, de stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor sale bilaterale şi multilaterale, diplomatice cu
comunitatea internaţională. Factorul forţei şi puterii actorilor principali în relaţiile internaţionale
începe să fie determinat nu numai de potenţialul economic şi tehnico-ştiinţifice, dar şi de
caracterul diplomaţiei bine organizate, a serviciului diplomatic flexibil şi a experienţei şi
calificării corpului diplomatic. Concluzionând faptul că orice stat este actor viabil pe arena
internaţională şi îşi promovează politica sa externă independent, putem menţiona cu certitudine
că serviciul diplomatic este factorul şi instrumentul determinant în soluţionarea problemelor de
politică externă în raport cu alţi subiecţi internaţionali.
Acest lucru este valabil mai ales în situaţii extreme, când apare necesitatea de a lua
atitudine sau de manevrare politico-diplomatică în plan intern şi extern. Mutaţiile genetice de
proporţii în cadrul sistemului de relaţii internaţionale, globalizarea şi internaţionalizarea
problemelor statale au un impact semnificativ asupra schimbări managementului, procesului de
organizare, a formelor şi activităţilor serviciului diplomatic. Printre factorii importanţi care
influenţează procesul de creştere a nivelului calităţii, conţinutului şi a metodelor activităţii
diplomatice, trebuie remarcat şi fenomenul revoluţiilor ştiinţificotehnologice, implementarea
noilor tehnologii de informare şi a domeniilor şi competenţelor multilaterale ale diplomaţilor în
cadrul instituţiilor internaţionale. Toate aceste raţionamente necesită un mod de abordare
metodologic fundamental nou pentru studierea minuţioasă şi detaliată a proceselor şi tendinţelor
serviciului diplomatic actual.
Abordarea metodologică de bază a studiului serviciului diplomatic în lucrările savanţilor
contemporani vizează ansamblul sistemului activităţilor diplomatice ca un nou tip de sistem al
serviciului de stat. Serviciul de stat presupune înfăptuirea misiunilor care stau în faţa statului în

2
conformitate cu Constituţia şi legislaţia internă a statului, cât şi totalitatea actelor internaţionale
ce se referă la această ramură de activitate.
Noţiunea ,,serviciu de stat” poate fi examinată din diferite puncte de vedere, însă cea mai
generală noţiune defineşte serviciul de stat ca activitate orientată spre asigurarea suveranităţii şi
securităţii statului, apărării intereselor, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi a persoanelor
juridice. Serviciul de stat este un vast domeniu de activitate unde fiecare element al acestui
serviciu are statutul, trăsăturile, caracteristica şi criteriile sale specifice. Dacă serviciul de stat
este considerat drept activitate profesională a persoanelor care deţin funcţii decizionale în
aparatul guvernamental pentru a satisface scopurile şi a asigura interesele naţionale şi de stat,
aceasta înseamnă că statutul serviciului diplomatic, principiile şi funcţiile, formele şi metodele
sunt determinate de instituţiile statului, fiind atribuţii ale puterii executive. Serviciul diplomatic,
fiind exercitat din numele şi în interesul statului, satisface necesităţile şi voinţa societăţii în
ansamblu.
Caracterul metodologic şi esenţa logică a acestei abordări scoate în evidenţă principiile
fundamentale ale serviciului diplomatic contemporan, care au un caracter obligatoriu ce
determină statutul, tendinţele şi stilul serviciului diplomatic, conexiunea şi funcţia principală a
aparatului de stat, în paralel cu conţinutul, stilul, formele şi metodele de activitate.
Un loc deosebit în procesul de analiză a serviciului diplomatic îl ocupă şi totalitatea
principiilor existente în societatea internaţională contemporană, printre care putem enumera:
principiile ştiinţifice, principiile de democratizare, principiile privind procedura de autosesizare,
principiile de moralitate, principiile de transparenţă – toate acestea stând la baza sistemului
relaţiilor internaţionale.
Principiile fundamentale ale serviciului diplomatic profesional sunt obligatorii pentru
personalul diplomatic, iar deciziile luate de către autorităţile guvernamentale şi demnitarii de stat
trebuie adaptate la legislaţia statului şi cea internaţională. Printre ele putem enumera
profesionalismul şi competenţa în cadrul serviciului diplomatic, cerinţele unice privind
pregătirea funcţionarilor diplomatici, stabilitate în cadrul personalului serviciului diplomatic,
luarea deciziilor optime etc.
Respectarea principiilor enumerate are o valoare practică solidă şi o funcţionalitate
eficientă în activitatea diplomatică, iar participarea funcţionarilor diplomatici la procesul de luare
a deciziilor este una necesară.
2. Concepţii şi teorii de bază ale serviciului diplomatic
Ca parte componentă a serviciului de stat, serviciul diplomatic este activitatea
profesională desfăşurată de autorităţile unui stat prin reprezentanţii săi diplomatici în scopul
promovării politicii externe în conformitate cu prevederile Constituţiei, legilor interne şi
tratatelor internaţionale, convenţiilor de la Viena privind relaţiile diplomatice şi consulare. În
acelaşi timp, trebuie menţionat faptul că serviciul diplomatic şi diplomaţia sunt concepte diferite,
având caracteristici distincte.
Diplomaţia reprezintă un instrument organizatorico-politic de promovare a politicii
externe a statului; o gamă largă de instrumente, tehnici şi metode de realizare a obiectivelor de
politică externă; mecanismul interacţiunilor dintre statele suverane, bazat pe schimbul reciproc
de reprezentanţi diplomatici; stabilirea relaţiilor internaţionale prin intermediul negocierilor,
metodă prin care se reglementează aceste relaţii şi se execută prin intermediul ambasadorilor şi
trimişilor. Există multe definiţii ale diplomaţiei. De exemplu, V. Popov (Современная
дипломатия: теория и практика. М., 2000) defineşte diplomaţia ca ,,ştiinţă a relaţiilor
internaţionale şi arta negocierilor dintre şefii de stat şi de guvern, organism specializat în
domeniul relaţiilor externe – Ministerul Afacerilor Externe, misiuni diplomatice, participarea
diplomaţilor în procesul de planificare a politicii externe a statului şi promovarea ei în practică

3
prin intermediul mijloacelor paşnice. Scopul şi obiectivele sale principale sunt protejarea
intereselor statului şi a cetăţenilor săi”.
Diplomatul francez François de la Calle consideră diplomaţia un mecanism prin care se
stabilesc relaţiile politice, iar diplomatul ,,este un ghid şi nu un arhitect al politicii externe”, care
are drept scop ,,prevenirea escaladării unui conflict de interes în confruntarea militară”.
O contribuţie importantă la formarea tradiţiilor teoreticoconceptuale privind studiul
serviciului diplomatic a adus-o 24 H. Nicolson, unul dintre cei mai cunoscuţi politicieni şi
diplomaţi din Anglia. Meritul şi punctul forte al lucrării sale Diplomaţia este încercarea de a
descrie activitatea diplomatică ca un mijloc esenţial al politicii externe. H.Nicolson defineşte
diplomaţia ca „desfăşurarea relaţiilor internaţionale prin intermediul negocierilor... Metodă prin
care aceste relaţii sunt reglementate şi puse în aplicare de către ambasadori şi trimişi...”. Pornind
de la aceste şi alte definiţii, putem concluziona că diplomaţia, fiind o parte componentă a
serviciului de stat cu scopul promovării politicii externe, reprezintă o cale paşnică de asigurare a
intereselor naţionale, iar metoda principală de înfăptuire a acestora fiind negocierile.
În general, serviciul diplomatic este perceput ca un instrument fundamental al diplomaţiei
menit să asigure interesele statului pe arena internaţională şi în acelaşi timp ca un mijloc de
promovare a politicii de cooperare interstatală. În acest sens, e de menţionat experienţa vastă a
diplomatului francez Jean Cambon inserată în monografia cu titlul Diplomatul. În această lucrare
autorul analizează diverse episoade din practica diplomatică şi istoria relaţiilor diplomatice,
utilizând cunoştinţele şi abilităţile practice proprii (J. Cambon a îndeplinit mult timp funcţia de
ambasador la Washington, Madrid şi Berlin, a luat parte la negocierile privind soluţionarea
conflictului spanioloamerican), de asemenea, acordând o atenţie deosebită diferitelor aspecte
privind organizarea serviciului diplomatic.
Pentru a înţelege sensul profund al principiilor şi normelor de bază ale funcţionării
serviciului diplomatic, nu putem să evităm cunoscuta lucrare a lui J. Wood şi J. Serres Protocolul
şi ceremonialul diplomatic (Moscova, 1976). Această lucrare reprezintă un ghid clasic în
domeniul protocolului şi ceremonialului diplomatic, studiul fiind considerat pe bună dreptate un
cod de curtoazie diplomatică unde sunt incluse toate legile, regulile, convenţiile şi atributele
etichetei internaţionale.
În acest context, ar trebui remarcat şi faptul că principalul obiectiv al lucrării de faţă
elucidat de autori este aşa-numita tendinţă istorică a democratizării practicii protocolare. În
pofida schimbărilor de proporţii ale conţinutului şi formelor diplomaţiei internaţionale, totuşi,
metodele şi instrumentele diplomatice rămân neschimbate, iar protocolul, fiind unul dintre cele
mai importante elemente ale activităţii diplomatice, stabileşte ierarhia, disciplina şi organizarea
în relaţiile internaţionale. Nu întâmplător autorii dau multe exemple de erori de protocol, care au
condiţionat uneori complicaţii grave de ordin politicodiplomatic. O contribuţie importantă
privind studiul relaţiilor diplomatice este opera lui H. Kissinger Diplomaţia, o lucrare
fundamentală în care pe deplin este reflectat aspectul practic al relaţiilor diplomatice dintre
liderii politici din toate timpurile – de la Richelieu până la contemporanii noştri – servind drept
sursă de inspiraţie pentru mulţi oameni de ştiinţă şi politicieni celebri. Relatând lucrurile în
calitate de martor ocular al multor evenimente istorice din ultimul timp, autorul reflectează mult
asupra unor noi forme ale ordinii mondiale din secolele XX-XXI.
O altă lucrare renumită ce elucidează serviciul diplomatic, considerată pe bună dreptate
clasică, este cea a lui E. Satow Ghidul bunelor practici diplomatice (Moscova, 1947),
reprezentând o enciclopedie diplomatică care inserează o bogată descriere factologică şi
istoriografică a domeniului diplomatic.
Un şir de interpretări, opinii şi atitudini diferite privind serviciul diplomatic sunt atestate
şi în lucrările autorilor ruşi, printre care se evidenţiază şi bine cunoscutele lucrări ale lui A.
Torkunov Serviciul diplomatic; V. Popov Diplomaţia contemporană: teorie şi practică; A.
4
Kovaleva ABC. Diplomaţie (MA, 1993); D. Levina Diplomaţia: natura, metodele şi formele
(Moscova, 1962) şi multe altele.
Una dintre primele analize serioase ale diplomaţiei ca instituţie politică a fost efectuată de
către T. Zonova în monografia Modelul contemporan al diplomaţiei: originile constituirii şi
perspectivele dezvoltării (Moscova, 2003), utilizând modelul de analiză comparativă şi
sistematică. Autoarea descrie diplomaţia modernă din perspectivă istorică, ţinând cont de
procesele de secularizare şi renaştere a vechilor teorii privind relaţiile internaţionale şi de crearea
unui nou tip al sistemelor de stat.
Continuând analiza serviciilor diplomatice străine, T. Zonova publică în 2004 lucrarea
Diplomaţia statelor străine, pregătită de către un colectiv de colaboratori ai Catedrei Diplomaţia
şi de un şir de funcţionari de rang înalt din cadrul Ministerului de Externe al Federaţiei Ruse.
Monografia este o primă încercare de a rezuma experienţele practice privind organizarea
serviciului diplomatic atât a principalelor state din Vest şi din Est, cât şi a ţărilor din lumea a
treia.
În această ediţie ştiinţifică pentru prima dată au fost introduse cele mai recente
documente care reflectă procesele complexe de adaptare a serviciilor diplomatice din diverse ţări
la realităţile actuale. Obiectul analizei sunt Statele Unite, Marea Britanie (V.M Matveev, 1987,
1990), Franţa, (I.V. Dubinin), Germania (V.P. Terekhov), Spania (E.M. Bogucharsky, A.
Sonţev), Japonia (M. Galuzin, A.V. Ilyshev), China (G. V Kireev., V. Korsun), Japonia (A.P.
Panov, 1989), Slovacia (M. Eshtvannikova), Algeria (M.E. Bogucharsky).
Munca asiduă de creaţie şi investigaţie ştiinţifică a multor cercetători în domeniu a impus
un nivel de analiză mai detaliat a problemelor diplomaţiei şi serviciului diplomatic. Acest lucru
este demonstrat cu prisosinţă în primul volum al monografiei ambasadorului extraordinar şi
plenipotenţiar V.Popov „Современная дипломатия: теория и практика. Дипломатия – наука
и искусство”. Lucrările acestui savant cu renume şi diplomat pot fi utile la studierea
subtilităţilor, tehnicilor şi metodelor diplomatice.
Este bine-cunoscut că serviciului diplomatic îi este propriu un protocol care
reglementează, de fapt, toate aspectele relaţiilor diplomatice. În acest sens, menţionăm ediţiile în
mai multe rânduri ale lucrării cunoscutului diplomat şi profesor MGIMO A.F. Borunkova
Protocolul diplomatic din Rusia. Ambasadorul P.F. Liadov, fostul şef al Departamentului de Stat
pentru protocol din cadrul MAE al Rusiei, iar la moment profesor la Institutul de Stat din
Moscova, îmbină cu succes experienţa acumulată privind activităţile practice cu cea de predare şi
de cercetare minuţioasă a colecţiilor de arhivă. Rezultatele acestei munci fructuoase au fost
inserate în lucrarea Istoria protocolului rus.
Astfel, în studiile cercetătorilor din străinătate sunt caracterizate nu numai practicile
clasice bine implementate în serviciul diplomatic şi diplomaţie, dar mai sunt reflectate materiale
istoriografice, atitudini critice, evaluări şi concluzii privind perspectivele evoluţiei acestui
domeniu într-o nouă abordare. La fel, observăm pluralismul de opinii şi abordări, o analiză
comparativă privind formarea şi dezvoltarea serviciului diplomatic atât în Vest, cât şi în Est, care
este o contribuţie inestimabilă în procesul de studiu a istoriei diplomatiei si dezvoltarii teoriilor
modern a RI.

Activitatea diplomatică este reglementată de normele dreptului internaţional care iniţial

erau norme cutumiare recunoscute ca obligatorii, devenite apoi norme juridice internaţionale în
baza procesului de codificare a cutumelor existente. Prima convenţie care a reglementat
aspectele activităţii diplomatice a fost Regulamentul de la Viena cu privire la rangurile agenţilor
diplomatici din 19 martie 1815, completat cu un Protocol de la Aix-laChapelle cu privire la
clasificarea agenţilor diplomatici din 21 noiembrie 1818.
5
 În Regulamentul de la Viena din 1815, şefii misiunilor diplomatice sunt împărţiţi în trei
clase (art.1): a) clasa ambasadorilor, legaţilor şi nunţiilor; b) clasa trimişilor, indiferent de faptul
dacă se numesc miniştri sau în alt mod, acreditaţi pe lângă suveran; c) însărcinaţi cu afaceri,
acreditaţi pe lângă miniştrii afacerilor externe. Regulamentul stabileşte preeminenţa diplomatică
în raport de rang, indicând că în fiecare clasă rangul agenţilor diplomatici este în funcţie de data
sosirii la post şi intrării oficiale în funcţie (art.4). Articolul 5 obligă statele acreditare a stabili
reguli uniforme de primire a agenţilor diplomatici din clasele respective.
Protocolul de la Aix-la-Chapelle a stabilit încă o clasă intermediară a şefilor misiunilor
diplomatici, clasa miniştrilor rezidenţi, care, în ierarhia precăderii diplomatice, este plasată
înaintea însărcinatului cu afaceri. Conferinţa internaţională panamericană de la Havana din 20
februarie 1928, la care au participat 14 state latino-americane, a adoptat Convenţia de la Havana
cu privire la agenţii diplomatici. Convenţia se referă la agenţii diplomatici ordinari, care
reprezintă guvernele lor în mod permanent, şi la agenţii diplomatici extraordinari, care sunt
însărcinaţi cu o misiune specială sau care reprezintă guvernele lor la conferinţele şi congresele
internaţionale sau în organizaţiile internaţionale (art.2).
Convenţia reglementează aspectele cu privire la imunităţile, privilegiile şi prerogativele
agenţilor diplomatici, indicând că toţi agenţii diplomatici, indiferent de clasă, cu excepţia
problemelor privind aspectele precăderii şi etichetei, sunt egali în drepturi (art.3).
În Convenţie se precizează ca agenţii diplomatici, în afară de funcţiile care sunt indicate
în scrisorile de acreditare, au dreptul de a îndeplini funcţii permise de statul acreditant prin
legislaţia internă. Concomitent, agenţii diplomatici se pot folosi de acest drept fără a intra în
conflict cu legislaţia statului acreditar (art.4).
Articolul 9 prevede că agenţii diplomatici extraordinari se bucură de aceleaşi imunităţi şi
au aceleaşi prerogative ca şi agenţii diplomatici ordinari. Comisia de Drept Internaţional a ONU
a iniţiat în 1949 procesul de codificare şi reglementare a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice,
începând în 1954 să lucreze asupra Convenţiei privind relaţiile diplomatice. La şedinţa Adunării
Generale a ONU din 1958 prin Rezoluţia nr.1450 s-a decis ca proiectul Convenţiei să fie discutat
într-o conferinţă separată, care a fost convocată la Viena, între 21 martie-14 aprilie 1961. La
conferinţă au participat 81 de state care au adoptat Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice din 18 aprilie 1961, ce a intrat în vigoare în aprilie 1964. Convenţia de la Viena din
1961 constituie un pas important în procesul de codificare a normelor de drept internaţional care
fuseseră anterior general acceptate de state. Concomitent, Convenţia a codificat şi a formulat
norme şi reguli noi, care nu erau până atunci acceptate universal, contribuind prin aceasta la
dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional. Cu toate acestea, vom menţiona,
Convenţia de la Viena nu cuprinde întreaga sferă de probleme ale dreptului diplomatic,
ci doar regulile aplicabile diplomaţiei bilaterale, fără a reglementa relaţiile interstatale în
domeniul diplomaţiei ad-hoc şi reprezentării statelor în organizaţiile internaţionale, ceea ce a
impus necesitatea adoptării mai târziu a Convenţiei cu privire la misiunile speciale (1969) şi
Convenţiei de la Viena din 1975 cu privire la reprezentarea statelor în relaţiile lor cu
organizaţiile internaţionale cu caracter universal. Convenţia de la Viena din 1961 a specificat
relaţiile diplomatice într-o anumită ordine, clasificând pe prim-plan misiunea diplomatică, ca
organ complex, căruia îi revin anumite funcţii şi care se bucură de anumite imunităţi. Plasând
misiunea diplomatică în centrul dreptului diplomatic.
Convenţia a extins prin aceasta acordarea imunităţilor şi privilegiilor la o nouă categorie
de persoane – membrii misiunii diplomatice, care până atunci se bucurau de o situaţie
privilegiată doar graţie apartenenţei lor la suita şefului misiunii diplomatice. În acest context,
personalul diplomatic al misiunii a obţinut privilegii şi imunităţi importante şi în anumite limite a
fost acceptată acordarea imunităţilor şi privilegiilor personalului administrativ şi tehnic al
misiunii.
6
 În Convenţie au fost soluţionate problemele echilibrului de interese dintre statul
acreditant şi statul acreditar, statului acreditar fiindu-i impus un ansamblu de prerogative
speciale, care pot împiedica mărirea excesivă a efectivului misiunii diplomatice străine.
Important a fost şi faptul că Convenţia a transformat în norme de drept simplele reguli de
curtoazie privind procedura de cerere a agrementului, scutirea vamală etc.
Statutul misiunilor speciale a fost reglementat prin Convenţia cu privire la misiunile
speciale din 16 decembrie 1969, în care misiunea specială este definită ca o „misiune temporară,
având un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat în alt stat cu consimţământul acestuia
din urmă pentru a trata chestiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină
determinată” (art.1). Orice persoană căreia statul trimiţător îi atribuie această calitate poate fi
considerat „reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială”.
Convenţia din 1969 reglementează statutul juridic al misiunii speciale şi al membrilor ei,
condiţiile de trimitere, sarcinile, organizarea şi personalul, însă, indiferent de acestea, Convenţia
a fost şi este criticată pentru „asimilarea aproape completă a misiunilor speciale cu cele
permanente”, ce a condus în mod inevitabil la conceperea existenţei acestor misiuni doar în
cadrul raporturilor bilaterale. Un alt subiect al criticii îl constituie faptul că, conform Convenţiei,
misiuni speciale pot trimite doar statele, pe când alte subiecte de drept internaţional (mişcările de
eliberare naţională, părţile beligerante, mişcările de rezistenţă, guvernele în exil, organizaţiile
internaţionale) nu beneficiază de această posibilitate. La etapa actuală parte la Convenţia din
1969 cu privire la misiunile speciale sunt doar 29 de state.
Republica Moldova nu a aderat la această Convenţie. Activitatea diplomatică este
reglementată şi de prevederile Convenţiei cu privire la prevenirea şi reprimarea ofenselor şi
protecţia internaţională a persoanelor, inclusiv a diplomaţilor din 14 decembrie 1973, care a
intrat în vigoare în 1977. În 1975 a fost făcută tentativa de a adopta Convenţia de la Viena cu
privire la reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter
universal, care însă nu a intrat în vigoare până în prezent din cauza opunerii exercitate de statele-
gazdă faţă de organizaţiile internaţionale. Relaţiile dintre state şi organizaţiile internaţionale şi
relaţiile dintre înseşi organizaţiile internaţionale sunt reglementate de tratate internaţionale
multilaterale şi bilaterale.
Astfel, la 13 februarie 1946 a fost adoptată Convenţia cu privire la imunităţile şi
privilegiile Naţiunilor Unite, care a conferit ONU calitatea de persoană juridică internaţională şi
a recunoscut imunitatea ei de jurisdicţie pentru bunurile şi activele sale, inviolabilitatea sediului
şi a arhivelor, imunitatea de jurisdicţie penală şi civilă pentru reprezentanţii statelor-membre ale
organizaţiei şi pentru funcţionarii şi experţii ONU. La 21 noiembrie 1947 a fost adoptată
Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite, care prevede, în esenţă, aceleaşi drepturi, imunităţi şi privilegii ca şi cele
acordate ONU.
Statutul organizaţiilor internaţionale în statul-gazdă se reglementează prin acorduri
bilaterale cu aceste state. În aceste acorduri sunt prevăzute imunităţi şi privilegii pe care statul de
reşedinţă le acordă atât organizaţiei, cât şi funcţionarilor săi. Drept exemple de acorduri
bilaterale de acest fel pot servi acordul ONU cu SUA din 26 iunie 1947 referitor la sediul
organizaţiei, aranjamentul cu privire la imunităţile şi privilegiile ONU încheiat la 19 aprilie 1946
între Consiliul Federal al Elveţiei şi Secretarul General al ONU, Acordul Comisiei Dunării cu
Guvernul Ungariei din 27 mai 1964 cu privire la sediul Comisiei etc. Imunităţile şi privilegiile
organizaţiilor internaţionale uneori sunt asigurate şi prin intermediul legislaţiei interne a statului-
gazdă (de exemplu, Franţa, Marea Britanie, Elveţia, SUA).

7
2.Normele juridice si functiile fundamentale …
Relaţiile internaţionale sunt raporturile dintre subiectele de drept internaţional. Aceste
raporturi pot avea natură diferită: statele încheie alianţe politice, economice şi militare, stabilesc
relaţii bilaterale şi multilaterale în diverse domenii, instituie organizaţii internaţionale etc.
Organizaţiile internaţionale, la rândul lor, în calitatea acestora de subiect de drept internaţional,
de asemenea, încheie acorduri cu alte subiecte de drept internaţional, înfiinţează reprezentanţe
permanente etc
Importanţa relaţiilor diplomatice este unanim recunoscută în practica statelor şi în
doctrina dreptului internaţional. Bineînţeles, lipsa relaţiilor diplomatice nu constituie un obstacol
în ce priveşte posibilitatea încheierii unui acord internaţional între două state sau colaborarea
bilaterală în diverse domenii, sau colaborarea în cadrul unei organizaţii internaţionale. Convenţia
de la Viena cu privire la dreptul tratatelor prevede în art.74 că „ruperea relaţiilor diplomatice sau
a relaţiilor consulare ori lipsa unor asemenea relaţii între două sau mai multe state nu împiedică
încheierea tratatelor între aceste state”. Totuşi, relaţiile dintre statele care se recunosc bilateral
doar de facto nu sunt de o aşa factură, ca să permită schimbul de reprezentanţe diplomatice, cum
se procedează în cazurile când relaţiile dintre state au un caracter normal, bazându-se pe o
recunoaştere reciprocă de jure.
Părţi în relaţiile diplomatice sunt statele ca subiect de drept internaţional, Sfântul Scaun,
organizaţiile internaţionale interguvernamentale şi, cu anumite rezerve, mişcările de eliberare
naţională şi guvernele în refugiu. Atât dreptul internaţional, cât şi dreptul intern nu
reglementează şi nu precizează condiţiile care necesită a fi întrunite pentru stabilirea relaţiilor
diplomatice. Actele interne ale unor state prevăd doar în limita competenţelor cărui organ este
atribuită exercitarea prerogativei de a stabili relaţii diplomatice.
De exemplu, Constituţia Republicii Moldova atribuie această prerogativă Preşedintelui
republicii care, la propunerea Guvernului, „aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea
rangului misiunilor diplomatice” (art.86).
Doctrina de drept internaţional determină, în baza experienţei şi practicii existente, că
stabilirea relaţiilor diplomatice presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiţii: a)
subiectele între care se stabilesc relaţii diplomatice să aibă personalitate juridică internaţională;
b) statele sau guvernele între care se stabilesc relaţii diplomatice să se fi recunoscut reciproc; c)
să existe un acord (o înţelegere) în acest sens între cele două state. Personalitatea juridică
internaţională este o condiţie indispensabilă în stabilirea de relaţii diplomatice. „Stabilirea de
relaţii diplomatice este atributul numai al unui subiect de drept internaţional”. Concomitent, este
necesar a menţiona că relaţiile diplomatice în sensul propriu şi deplin al cuvântului sunt specifice
doar raporturilor dintre state. Relaţiile dintre un stat şi o organizaţie internaţională sau dintre
două organizaţii internaţionale au un specific şi unele particularităţi deosebite de relaţiile
diplomatice. Similar este şi cazul relaţiilor dintre un stat şi o mişcare de eliberare naţională.
Recunoaşterea reciprocă a statelor este acea condiţie care, fiind îndeplinită, îi permite statului, ca
subiect de drept internaţional, să-şi poată exercita dreptul de legaţie. În acest sens, stabilirea
relaţiilor diplomatice este o acţiune posibilă doar în cazul dacă ea a fost precedată de
recunoaşterea de jure a statului sau guvernului respectiv. Anume procedura de recunoaştere
reciprocă de jure atribuie fiecărui stat în parte calităţile de personalitate juridică internaţională. În
cazul când recunoaşterea reciprocă este doar de facto, subiectele între care a avut loc o asemenea
recunoaştere pot întreţine doar relaţii economice şi comerciale, efectuând un schimb de
reprezentanţi care nu au statutul de agenţi diplomatici. Actul de recunoaştere al unui stat sau al
unui guvern nu constituie prin el însuşi şi o stabilire de relaţii diplomatice. Recunoaşterea este un
act politico-juridic intern şi exprimă voinţa politică a statului care efectuează această acţiune şi
care este realizată sub formă de act juridic unilateral (decret, hotărâre, ordonanţă etc.) transmis
mai apoi statului recunoscut sub formă de declaraţie, comunicat, notă verbală etc., pe când
8
stabilirea relaţiilor diplomatice este un act politico-juridic internaţional care se bazează pe
consimţământul mutual al statelor, fiind realizat sub formă de act juridic comun (acord, protocol,
comunicat comun etc.).
Înfiinţarea unei misiuni diplomatice se poate face numai în baza unui acord special.
Stabilirea relaţiilor diplomatice, după cum am observat, este un act politico-juridic care exprimă
atitudinea unui stat faţă de altul, pe când înfiinţarea misiunii diplomatice este un act de
organizare a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, economic etc. între două state.
Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice se bazează, de regulă, pe principiul
reciprocităţii atât sub aspectul deschiderii reprezentanţei permanente, convenite mutual, cât şi
sub aspectul nivelului acesteia. Consimţământul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice este, de
regulă, fixat printr-un act scris (tratat, acord, protocol, convenţie, declaraţie, schimb de note etc.),
care conţine următoarele elemente ale înţelegerii:
 nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie);
 sediul misiunii (care nu întotdeauna coincide cu capitala statului);
 structura misiunii (care poate avea birouri, făcând parte din misiune, deschise în
alte localităţi decât cea în care este stabilită misiunea);
 numărul personalului care urmează a fi acreditat (aceasta poate constitui un obiect
aparte de reglementare bilaterală).
Ruperea relaţiilor diplomatice este un caz specific, când misiunea nu poate exista graţie
lipsei de relaţii diplomatice. Cauzele ruperii relaţiilor diplomatice pot fi diferite: apariţia unor
ostilităţi între cele două state, dispariţia unui subiect al relaţiilor etc. Ruperea relaţiilor
diplomatice poate avea loc şi în caz de război.
Unii autori consideră că războiul întrerupe ipso facto relaţiile diplomatice, reieşind din
considerentele că relaţiile dintre state trebuie să fie întotdeauna paşnice. În realitate, însă,
războiul nu conduce automat la ruperea relaţiilor diplomatice. Sunt cunoscute cazuri cum ar fi
conflictul chino-japonez din anii 1931-1932 şi indo-pachistanez din 1965, când au fost menţinute
relaţiile diplomatice dintre părţile beligerante. Concomitent, se cunosc cazuri când nu există
conflict armat direct şi nu este declarată starea de război, însă relaţiile diplomatice sunt
întrerupte.

Serviciul diplomatic: structură şi funcţii

Relaţiile externe ale unui stat sunt iniţiate şi promovate prin intermediul unui organ
specializat – Ministerul Afacerilor Externe sau Ministerul de Externe. Ministerul Afacerilor
Externe reprezintă aparatul central care stabileşte şi conduce direct relaţiile externe ale statului.
Noţiunea Ministerul Afacerilor Externe a fost introdusă pentru prima dată în Franţa, în anul
1859. Iniţial, departamentul care se ocupa de relaţiile externe avea diferite denumiri: Consiliul
intim (Franţa), Cancelaria secretă veneţiană (Italia), Consiliul de Stat (Spania). De la Pacea de la
Westphalia, Ministerul Afacerilor Externe există într-o formă sau alta în orice stat. În
conformitate cu practica actuală, Ministerul Afacerilor Externe este instituţia principală care
asigură desfăşurarea raporturilor internaţionale dintre state.
Principalele scopuri ale Ministerului Afacerilor Externe sunt:
- elaborarea strategiei comune a politicii externe a statului;
- promovarea cursului politicii externe a statului;
- coordonarea relaţiilor internaţionale;
- asigurarea prin mijloace diplomatice a suveranităţii, securităţii, integrităţii teritoriale şi a
altor interese ale statului pe arena internaţională;
- apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor şi persoanelor juridice a statului peste
hotare;

9
 - asigurarea relaţiilor diplomatice şi consulare ale statului cu statele străine, cu
organizaţiile internaţionale.
Din scopurile înaintate rezultă funcţiile Ministerului, printre care pot fi enumerate:
- elaborarea proiectelor acordurilor internaţionale ale statului. Pregătirea pentru
încheierea, desfăşurarea, încetarea acţiunii unor astfel de acorduri. Asigurarea funcţionării
sistemului unic statal de înregistrare a acordurilor internaţionale a statului, cât şi păstrarea
permanentă a acestora (a copiilor autentificate, a traducerilor oficiale);
- negocierea cu statele şi organizaţiile internaţionale. Participarea la extinderea legăturilor
comercial-economice şi financiare, a legăturilor tehnico-ştiinţifice, culturale ale statului cu
statele străine şi organizaţiile internaţionale;
- realizarea prin mijloace diplomatice a eforturilor privind asigurarea păcii internaţionale,
securităţii globale şi regionale;
- participarea la elaborarea politicilor şi activităţilor vizând apărarea şi securitatea
statului;
- participarea la elaborarea propunerilor vizând legislaţia statului în conformitate cu
principiile internaţionale;
- participarea la elaborarea principalelor direcţii ale politicii statului privind situaţia
cetăţenilor aflaţi peste hotare; elaborarea propunerilor vizând perfecţionarea statutului vis-à-vis
de situaţia cetăţenilor aflaţi peste hotare şi a legislaţiei în conformitate cu principiile
internaţionale;
- organizarea atât pe teritoriul statului, cât şi peste hotare a activităţii consulare;
- difuzarea informaţiei privind politica externă şi internă a statului peste hotare;
- informarea reprezentanţelor diplomatice de peste hotare despre problemele politicii
externe şi interne ale statului;
- asigurarea funcţionării activităţii pe teritoriul statului a reprezentanţelor diplomatice şi
consulare.

Fiecare dintre aceste funcţii este îndeplinită de departamentul corespunzător al

Ministerului Afacerilor Externe. Astfel, în componenţa Ministerului Afacerilor Externe al
Franţei activează trei direcţii: Direcţia pentru probleme politice şi securitate; Direcţia pentru
probleme administrative; Direcţia generală pentru colaborare şi dezvoltare informaţională.
Fiecare direcţie include, la rândul său, câteva departamente şi secţii. Astfel, direcţia principală,
care determină şi promovează politica externă a Franţei – Direcţia pentru probleme politice şi
securitate – include următoarele departamente: Departamentul ONU şi al organizaţiilor
internaţionale; Departamentul pentru relaţiile cu organizaţiile nonguvernamentale.
Relaţiile externe ale unui stat mai sunt promovate prin intermediul misiunilor sau
reprezentanţelor diplomatice. Astfel, misiunea diplomatică desfăşoară o activitate, conţinutul
căreia depinde de raporturile existente dintre cele două state, iar fiecare activitate îşi găseşte
expresia politico-juridică în funcţiile misiunii diplomatice. În conformitate cu art.3 al Convenţiei
de la Viena din 1961, funcţiile misiunii diplomatice constau în următoarele:
a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
b)a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi în limitele
admise de dreptul internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d)a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din
statul acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţii economice, culturale şi ştiinţifice
între statul acreditant şi statul acreditar.

10
 Una dintre cele mai vechi funcţii ale misiunii diplomatice este funcţia de reprezentare
prin care fiecare membru al corpului diplomatic va reprezenta interesele statului său. Cel mai
elementar moment în manifestarea misiunii diplomatice este declinarea identităţii, adică în
numele cui îşi desfăşoară ea activitatea.
Şeful misiunii diplomatice reprezintă statul în totalitatea relaţiilor internaţionale nu doar
faţă de statul în care a fost acreditat, ci şi faţă de alte state. El reprezintă din punct de vedere
juridic statul la care aparţine. În acest context, funcţia de reprezentare a misiunii diplomatice se
materializează într-un mod extrem de variat ca, de exemplu, prin participarea la anumite forme
ale vieţii publice ale statului acreditar (sărbători naţionale, recepţii) – începând cu expunerea
drapelului şi până la participarea şefului misiunii la diverse ceremonii oficiale în acest stat. De
asemenea, prin funcţia de reprezentare, misiunea diplomatică reprezintă statul, acţionând în
numele statului care este subiect al dreptului internaţional.
O altă funcţie, nu mai puţin importantă a misiunii diplomatice, este cea a protejării
intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor acestuia (fie că sunt persoane fizice sau
juridice). Misiunea diplomatică protejează în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale
naţionalităţilor acestuia, atunci când ei se află în cadrul frontierelor statului acreditar. În cazul în
care subiecţii au fost prejudiciaţi şi nu au posibilitatea unei reparaţii pe căi normale ale justiţiei,
ei cer ajutor, iar misiunea are sarcina de a le acorda protecţie. În cazul protecţiei intereselor
cetăţenilor propriului stat, funcţia cea mai importantă este de a proteja vieţile şi bunurile
acestora, cât şi de a le acorda asistenţa de care au nevoie.
Cel mai eficient mijloc de soluţionare pe cale paşnică a diferitelor probleme şi de apărare
a intereselor statului propriu, nu prin negarea intereselor celuilalt stat, ci prin încercarea de a se
pune de acord cu acesta, adică prin modalitatea de a găsi un punct comun între interesele celor
două state, este funcţia de negociere (în acest context, noţiunea de negociere este sinonimă cu
cea de diplomaţie). Funcţia de negociere este legată de ideea de înţelegere şi colaborare.
Exercitarea funcţiei de negociere a unui tratat este comună pentru părţile contractante, având
drept scop soluţionarea stărilor de conflict, neînţelegere, război între două sau mai multe state
într-o colaborare sau înţelegere între părţi, conduce la o nouă calitate a relaţiilor interstatale. În
teoria şi practica diplomatică este stabilit că şeful misiunii diplomatice are capacitatea de a
negocia şi a autentifica un tratat bilateral între statul acreditant şi statul acreditar. Cea mai
importantă sarcină a unui reprezentant diplomatic este cea de a explica punctul de vedere şi
politica guvernului său şi în a solicita sprijinul statului primitor în probleme de care este
preocupat guvernul său.
O bună cunoaştere a situaţiei politice, economice, sociale existente în statul acreditar se
datorează funcţiei de observare şi informare a statului acreditant. Observarea şi informarea
guvernului propriu constituie sarcina esenţială a oricărei misiuni. Promovarea relaţiilor de
prietenie, de bună vecinătate şi cooperare dintre state este condiţionată de cunoaşterea şi
înţelegerea reciprocă a situaţiei sociale şi politice dintre ţările respective. Observarea îi permite
misiunii să se informeze şi să orienteze guvernul statului său, iar pregătirea de rapoarte periodice
constituie un mijloc de informare al acestuia. Prin intermediul raportului, misiunea diplomatică
informează guvernul statului său dacă se negociază asupra creării unei alianţe militare;
instabilităţii unui regim politic sau lovituri de stat, asupra necesităţii de a primi refugiaţi…
Funcţia de informare a misiunii diplomatice constă în urmărirea, studierea, informarea precisă
vizând unele aspecte privind statul acreditar cum ar fi: aspectele vieţii interne (politic, economic,
social, cultural, juridic); acţiuni ce ţin de politica externă a acestui stat faţă de statele-terţe,
influenţa evenimentelor internaţionale asupra politicii interne a statului acreditar; relaţiile care
există între statul acreditar şi statul acreditant.
Dezvoltarea relaţiilor de prietenie şi bună înţelegere dintre state în scopul ameliorării
colaborării internaţionale revine funcţiei cooperării internaţionale. În acest context, misiunea
11
diplomatică are sarcina de a promova, a extinde şi a diversifica relaţiile dintre statul acreditant şi
statul acreditar.

2. Particularităţile şi funcţiile serviciului consular

Serviciul consular reprezintă o parte a serviciului diplomatic şi cuprinde instituţiile
externe şi subunităţile Aparatului Central al Ministerului de Externe împuternicite să activeze în
domeniul consular. Activitatea serviciului consular este reglementată în baza Convenţiei de la
Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963, acordurilor bilaterale în materie consulară şi
legislaţiei naţionale a statului.
Cea mai mare parte a activităţii serviciului consular revine organelor externe ale acestuia.
Printre organele externe ale serviciului consular deosebim instituţii specializate ca posturile
consulare sau instituţii care, prin structura şi contextul în care îşi desfăşoară activitatea, sunt apte
să îndeplinească funcţii consulare (misiunile diplomatice). Postul consular este organul ce are
misiunea de promovare şi dezvoltare a relaţiilor consulare. Acestea se împart în mai mult clase,
în dependenţă de rangul lor. Astfel, deosebim următoarele posturi consulare: clasa I – consulat
general; clasa II – consulat; clasa III – viceconsulat; clasa IV – agenţie consulară. Clasa şi rangul
postului consular se stabilesc în dependenţă de voinţa statului trimiţător şi sunt supuse aprobării
statului de reşedinţă. După natura sa, deosebim posturi consulare conduse de un funcţionar
consular de carieră şi posturi consulare conduse de un funcţionar consular onorific.
Structura internă a unui post consular corespunde importanţei atribuite statului pe
teritoriul căruia îşi exercită activitatea sa postul consular. La rândul său, teritoriul de exercitare a
funcţiilor unui post consular este denumit în Convenţia de la Viena din 1963 drept circumscripţie
consulară. Circumscripţia consulară a unui post consular poate să cuprindă teritoriul unei unităţi
teritorial-administrative (oraş, regiune) sau spaţiul întregii ţări. De asemenea, în unele cazuri, un
post consular poate să includă prin cumul în circumscripţia sa consulară şi teritoriul unui stat-terţ
(art.7 al Convenţiei).
Pentru exercitarea funcţiilor sale, postul consular dispune de local consular prin care se
subînţeleg clădirile sau părţile de clădiri şi terenul aferent, care, indiferent în a cui proprietate se
află, sunt exclusiv pentru postul consular (art.1 al Convenţiei). Postul consular are dreptul de a
amplasa pe localul sediului său scutul cu stema de stat şi inscripţia cu denumirea postului în
limba de stat şi cea a statului de reşedinţă. Totodată, acesta poate arbora drapelul de stat pe
localul său, pe reşedinţa şefului oficiului şi mijloacele de transport folosite în interes de serviciu,
în conformitate cu practica şi regulile statului de reşedinţă.
Personalul postului consular cuprinde următoarele categorii: şef de post consular,
funcţionarii consulari, angajaţii consulari, membrii personalului de serviciu. Prin noţiunea şef de
post consular se înţelege persoana însărcinată să acţioneze în această calitate. Prin noţiunea
funcţionari consulari se înţelege orice persoană, inclusiv şeful de post consular, însărcinată în
această calitate cu exercitarea funcţiilor consulare. Prin noţiunea angajat consular se înţelege
orice persoană angajată în serviciile administrative sau tehnice ale unui post consular. Prin
noţiunea membru al personalului de serviciu se înţelege orice persoană afectată serviciului casnic
al unui post consular. Prin noţiunea membrii postului consulari se înţelege funcţionarii consulari,
angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu.
Funcţiile consulare ale posturilor consulare constau în următoarele:
 a proteja în statul de reşedinţă interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi,
persoane fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internaţional;
 a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice între
statul trimiţător şi statul de reşedinţă şi a promova în orice alt mod relaţii amicale între ele în
cadrul prevederilor legislaţiei internaţionale;

12
  a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condiţiile şi evoluţia activității
comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice a statului de reşedinţă, a face rapoarte în această
privinţă către guvernul statului trimiţător şi a da informaţii persoanelor interesate;
 a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului trimiţător, precum
vize şi alte documente corespunzătoare persoanelor care doresc să plece în statul trimiţător;
 a acorda ajutor şi asistenţă cetăţenilor, persoane fizice şi juridice, ai statului trimiţător;
 a acţiona în calitate de notar şi de ofiţer de stare civilă şi a exercita funcţii similare, cât
şi unele funcţii de ordin administrativ, în măsura în care legile şi regulamentele statului de
reşedinţă nu se opun la aceasta;
 a apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător, persoane fizice sau juridice, în
succesiunile de pe teritoriul statului de reşedinţă, în conformitate cu legile şi regulamentele
statului de reşedinţă;
 a apăra, în limitele fixate de legile şi regulamentele statului de reşedinţă, interesele în
faţa tribunalelor sau a altor autorităţi ale statului de reşedinţă;
 a transmite acte judiciare şi extrajudiciare sau a forma comisii rogatorii în conformitate
cu acordurile internaţionale în vigoare sau, în lipsa unor asemenea acorduri, în orice mod
compatibil cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă;
 a exercita drepturile de control şi de inspecţie prevăzute de legile şi regulamentele
statului trimiţător asupra navelor maritime şi a navelor fluviale, având naţionalitatea statului
trimiţător, şi asupra aeronavelor înmatriculate în acest stat, cât şi asupra echipajelor lor;
 a acorda asistenţă navelor şi aeronavelor, precum şi echipajelor lor, a primi declaraţiile
asupra curselor acestor nave, a examina şi a viza documentele de bord şi, fără a prejudicia
prerogativele autorităţilor statului de reşedinţă, a face anchete privind incidentele survenite în
cursul călătoriei şi a reglementa, în măsura în care legile şi regulamentele statului trimiţător
autorizează aceasta, divergenţele de orice natură dintre căpitan, ofiţeri şi marinari;
 a exercita orice alte funcţii încredinţate unui post consular de către statul trimiţător, care
nu sunt interzise de legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau la care statul de reşedinţă nu
se opune, sau care sunt menţionate în acordurile internaţionale în vigoare dintre statul trimiţător
şi statul de reşedinţă.
În Republica Moldova activitatea serviciului consular este efectuată de către
Departamentul Afaceri Consulare al Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene,
consulatele Republicii Moldova peste hotare şi misiunile diplomatice împuternicite cu funcţii
consulare. La moment, Republica Moldova are 4 consulate (3 generale) şi 25 de ambasade.
Activitatea posturilor consulare ale Republicii Moldova peste hotare este reglementată de
Hotărârea Guvernului nr.368 din 28.03.2002 cu privire la aprobarea Statutului Consular
(Monitorul Oficial nr.050 din 11.04.2002) şi alte acte.
În practica internaţională, în scopul asigurării cooperării interstatale, se practică şi
instituţia consulatelor onorifice, care activează în conformitate cu documentele standarde
semnate de ambele părţi. Astfel, în Republica Moldova activează consulatele onorifice ale
Lituaniei, Regatului Haşimit al Iordanului, Regatului Suedez, Republicii Arabe Siria, Republicii
Grecia, Republicii Kazahstan, Republicii Kârgâzstan, Republicii Slovacia, Letoniei. Funcţia
consulatelor regionale, care deservesc cetăţenii Republicii Moldova, este asigurată de către
Reprezentanţa Israelului în Kiev, cât şi de un şir de reprezentanţe diplomatice la Bucureşti.
Practica internaţională demonstrează că relaţiile dintre Uniunea Europeană şi statele care
tind spre integrarea în această organizaţie presupun o coordonare permanentă a acţiunilor, atât la
nivel politic, cât şi la nivel social, economic, cultural. Astfel, în scopul menţinerii relaţiilor dintre
cetăţeni, în vara anului 2007 în Moldova a fost deschis Centrul unic european de eliberare a
vizelor.

13
 Centrul primeşte documentele cetăţenilor Republicii Moldova, care doresc să viziteze
patru state ale Uniunii Europene, prin intermediul consulatelor Austriei, Ungariei, Slovaciei şi
Letoniei aflate la Kiev şi Bucureşti, şi care periodic sosesc la Chişinău. Deşi Centrul a fost
oficial deschis la 25 aprilie 2007, cererile pentru eliberarea vizelor puteau fi depuse la ambasada
Ungariei de la Chişinău, începând cu 12 aprilie. Deja în mai Centrul a început eliberarea vizelor
pentru călătoriile în Republica Daneză, iar din vara aceluiaşi an şi pentru Estonia. Ambasa- 61
dorul Ungariei, Baier, a afirmat că colaborarea dintre state depinde, în primul rând, de
bunăvoinţa tuturor statelor-membre ale Uniunii Europene cointeresate în delegarea consulilor la
Chişinău.
Din 2007, odată cu deschiderea Centrului, au fost înregistrate aproximativ 15 mii de
cereri cu privire la acordarea vizelor. Însă chiar şi după inaugurarea Centrului, ambasadele
Franţei şi Germaniei continuă să ofere vize pentru statele a căror reprezentanţe sunt. Vizele
pentru Belgia sunt oferite de către ambasada germană. Centrul unic pentru acordarea vizelor a
Uniunii Europene, pe lângă ambasada Republicii Ungare, în corespundere cu regulile comune
ale zonei Schenghen, încheie acorduri cu alte state-membre ale UE privind acordarea vizelor.
Elementul principal al acestor acorduri constă în eliberarea vizelor de tipul A, B şi C pe o
perioadă de până la 90 de zile în următoarele state: Austria, Estonia, Luxemburg, Slovacia,
Suedia şi Ungaria. Începând cu 1 ianuarie 2010, la Chişinău pot fi eliberate vize în Regatul
Ţărilor de Jos şi Grecia. Până în prezent serviciile acestora se prestau de către consulatele de la
Odesa.
Noul cod de vize al Uniunii Europene a intrat în vigoare la 5 aprilie 2010. Documentul
include norme legislative care reglementează luarea de decizii cu privire la problemele de
eliberare a vizelor. Codul asigură un nivel transparent, întăreşte stabilitatea legislativă şi
condiţiile unei atitudini egale faţă de toţi cetăţenii care depun cereri, referitor la acordarea vizelor
Schenghen; concordează regulile şi practica statelor din spaţiul Schenghen (22 de state-membre
ale UE şi 3 state asociate), care promovează în comun politica de acordare a vizelor.
Noile norme lărgesc aria categoriilor de cetăţeni care sunt scutiţi de achitarea plăţii pentru
vize. Astfel, persoanele în vârstă până la 25 de ani, care doresc să facă studii, se deplasează
pentru activităţi sportive şi culturale, de asemenea, beneficiază de facilităţi în cazul perfectării
vizelor pentru copii.
Noul cod include trei tipuri de vize: pe o durată scurtă (până la 90 de zile de aflare în ţară
pe parcursul unei jumătăţi de an); de tranzit (sunt eliberate la aeroport) şi pe o durată lungă.
Vizele pe o durată lungă (până la 180 de zile pe parcursul anului) rămân a fi prerogativa
guvernelor naţionale şi se echivalează cu permisul de şedere.
De facto, deţinătorul vizei pe termen lung obţine dreptul să se deplaseze prin întreaga
zonă Schenghen. Cu atât mai mult, în caz dacă 62 persoana poate să-şi confirme necesitatea
călătoriilor multiple, iar consulatul îl consideră persoană de încredere, acestuia i se poate elibera
o viză multiplă pe o durată mai mare.
Nou este faptul că Codul de vize solicită consulatelor răspunsuri motivate cu privire la
cauzele refuzului în cazul înaintării cererii de eliberare a vizelor. De asemenea, acordă
cetăţenilor dreptul la apelare, în caz de răspuns negativ. Însă motivarea răspunsurilor şi
procedura apelării va intra în vigoare doar din 5 aprilie 2011. Nouă este şi procedura obligatorie
de luare a amprentelor digitale în ambasadele statelor UE. Însă o asemenea procedură intră în
vigoare doar din momentul aplicării într-o anumită regiune a Sistemului Informaţional de Vize
(SIV) care, treptat, va fi implementat până când nu va include toate consulatele UE. Primele trei
regiuni, în care va fi aplicat SIV, vor fi Africa de Nord, Orientul Apropiat şi regiunea Golfului
Persic.
De asemenea, Codul mai introduce noi cerinţe cu privire la paşapoartele eliberate
persoanei pentru acordarea vizei Schenghen. În primul rând, paşaportul trebuie să fie eliberat pe
14
o perioadă de zece ani. Cererea pentru eliberarea vizei, care nu corespunde cerinţelor, poate fi
acceptată doar în cazuri excepţionale, din motive umanitare, sau cauze ce reflectă interesele
naţionale. În al doilea rând, paşaportul trebuie să conţină nu mai puţin de două foi libere,
destinate vizelor. Şi în cel de-al treilea rând, termenul de valabilitate a paşaportului trebuie să
depăşească data ieşirii de pe teritoriul statului-membru al UE de către persoana străină, nu mai
puţin de trei luni [5].
Noul Cod de vize este avantajos pentru toţi doritorii de a obţine vize în UE şi în
particular statele vecine, aşa ca Republica Moldova. Acordul Moldova–UE cu privire la
facilitarea de acordare a vizelor presupune retragerea unor norme ale Codului de vize, care se
referă la crearea unor condiţii mai avantajoase (de exemplu, viza la un preţ de 35 euro şi nu de
60; eliberarea de vize unei categorii de cetăţeni, facilităţi pentru cerinţele faţă de documente,
timpul pentru convorbire – 10 zile, şi nu 15).
Un alt exemplu atestat în practica consulară este hotărârea SUA de a elibera vize
cetăţenilor greci, fapt susţinut de Comisia Europeană, care cheamă Washingtonul să procedeze la
fel şi cu cetăţenii celor patru state ale UE: Cipru, Bulgaria, Polonia şi România. E remarcabil
faptul că luarea unor asemenea decizii este consecinţa unei enorme munci efectuate de către
serviciile respective şi care presupun anumite condiţii. Astfel, ca urmare a celor doi ani de
negocieri, Greciei i-a fost acordat regim liber în scopul ca ţara să-şi asigure securitatea zborurilor
aeronavelor, colectarea informaţiei vizând datele despre pasageri şi transmiterea lor autorităţilor
americane. Ţinând cont de seriozitatea luării deciziilor de acest gen, analitic, se consideră că
România, puţin probabil că va adera la programul fără vize în timpul apropiat, mai ţinând cont şi
de faptul că în ţară nivelul refuzurilor de acordare a vizelor este 26,3%, iar cel de obţinere a
vizelor în SUA este de 3%.
Actualmente, în condiţiile diversificării relaţiilor interstatale, rolul serviciului diplomatic
este incontestabil. Din acest considerent se impune obiectiv coordonarea eforturilor tuturor
statelor privind perfecţionarea şi explorarea la maximum a serviciilor oferite de serviciul
diplomatic pentru atingerea intereselor supreme: asigurarea păcii şi securităţii internaţionale,
prevenirea şi combaterea terorismului, apărarea drepturilor şi libertăţilor omului.

15